Pr.

TEODOR CIOS

„TAINA DREPTEI CREDINŢE”

(I. Tim. 3,16)
APOLOGIE – SECTOLOGIE

Dedic această carte credincioşilor drept-măritori

ce iubesc adevărul şi luptă pentru păstrarea credinţei
curate şi nefalsificată de nici o învăţătură străină.

1
.

Coperta I:
Al doilea Sinod din Niceea. Icoană bizantină din sec. X,
păstrată la Vatican, Roma, Ms. Greac, 1613.

Toate drepturile sunt rezervate autorului

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

TEODOR CIOS
„TAINA DREPTEI CREDINŢE” / Teodor CIOS –
Editura BUNA VESTIRE, Beiuş, 2005.
p. 456; cm. 20
ISBN 973 - 8410 - 19 – 3

Corectură: prof. Ioan DĂRĂBAN

2
 Pr. TEODOR CIOS

„TAINA DREPTEI
CREDINŢE”
(I. Tim. 3,16)

APOLOGIE – SECTOLOGIE

EDITURA BUNA VESTIRE

BEIUŞ, 2005
3
4
5
 CREDINŢA
NESTRĂMUTATĂ

Când un tânăr, pregătit pentru preoţie, este hirotonit preot,

în prima rugăciune pe care i-o citeşte episcopul, îi cere lui
Dumnezeu să-i dea „viaţă curată şi credinţă nestrămutată”.
Cele două virtuţi sunt complementare. Nu merge una fără
cealaltă. Slujitorul lui Dumnezeu nu numai că propovăduieşte
dreapta credinţă ci, el mai întâi, o şi trăieşte.
Părintele Teodor Cios, misionar şi scriitor, stăruieşte în
cartea de faţă asupra adevărului nestrămutat de credinţă pe care
îl propovăduieşte în calitate de preot intitulându-şi lucrarea
„Taina dreptei credinţe”.
Iubitorii de literatură duhovnicească ştiu că părintele a mai
scris mult. Amintim dintre cărţile lui: „Biblia în contextul
vieţii”, „Adevărul Evangheliei”, „Sărbătorile Domnului”,
„Biblia şi vocaţia umană”, „Trei trepte către cer”, „Taina
aceasta mare este”, „Viaţa umană în spaţiu şi dincolo de el”.
Scopul acestei cărţi reiese din dedicaţia de la începutul ei:
„Dedic această carte credincioşilor drept-măritori ce iubesc
adevărul şi luptă pentru păstrarea credinţei curate şi
nefalsificată de nici o învăţătură străină”.
Credinţa cea dreaptă, pentru credinciosul serios, este
mobilul ce-l determină să trăiască în spiritul Evangheliei lui
Hristos. „Credinţa, zice Avva Pimen, este a trăi cu smerenie şi
a face milostenie”.
Îl rugăm pe Dumnezeu ca tuturor cititorilor cărţii să le
dăruiască râvnă pentru dreapta credinţă şi viaţă după inima lui
Hristos!

 Andrei
Arhiepiscop al Alba Iuliei
6
 CUVÂNT ÎNAINTE

Cartea aceasta, inspirată din textul paulin: „Cu adevărat,

mare este taina dreptei credinţe; Dumnezeu S-a arătat în
trup, S-a îndreptat în Duh, a fost văzut de îngeri, S-a
propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat
întru slavă” (I Tim. 3,16), se leagă de anumite datorii morale
ale credinciosului autentic faţă de cunoaşterea şi ţinerea cu
sfinţenie a Cuvântului revelat al Sfintei Tradiţii şi al Sfintei
Scripturi.
Pe lângă explicarea doctrinară a învăţăturii Bisericii, cartea
atrage atenţia şi asupra istoriei şi evoluţiei diferitelor erezii,
secte şi grupări religioase.
Deoarece mulţi credincioşi confundă învăţătura Bisericii cu
învăţăturile sectare, cartea aceasta încearcă să lămurească
adevărul biblic în sensul cuvântului Sf. Apostol Pavel, că nu
există decât „un Domn, o credinţă şi un Botez” (Efes. 4,5).
Cel care caută în alte părţi şi în alte locuri adevărurile
sfinte, decât în „Biserica lui Dumnezeu” (F.A. 20,28), care
este „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3,15), a părăsit
Adevărul adevărat, este o inimă iubitoare de extravaganţe şi nu
de Adevăr.
Nu putem rupe realitatea şi să continuăm să fim reali. Nu
putem rupe „unitatea Duhului” (Efes. 4,3) şi să continuăm să
fim în „Duhul Adevărului” (In. 15,26).

Autorul

7
 PARTEA ÎNTÂI

CARE ESTE ADEVĂRATUL HRISTOS?

Sprijinindu-se pe afirmaţia Mântuitorului Iisus Hristos din

Evanghelia după Matei: „Căci se vor scula hristoşii şi vor da
semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească de va fi cu
putinţă, şi pe cei aleşi” (Mt. 24,24), eruditul Octavian Paler
aminteşte, într-o carte, cum un pictor a pictat un tablou cu 50
de hristoşi, iar la mijloc a scris: „Care este adevăratul Hristos?”
Realitatea vieţii contemporane ne arată că astăzi sunt în
lumea creştină zici şi sute de hristoşi, zeci şi sute de comunităţi
(erezii-secte) creştine, de credinţe creştine şi necreştine, fiecare
cu hristosul său, zeci şi sute de învăţători şi învăţături noi, care
de care mai excentrică, mai extremistă, mai reformatoare, mai
eretică, mai plămădită după „chipul şi asemănarea” minţii
umane.
Căutarea lui Hristos în afara „Bisericii lui Dumnezeu”
(F.A. 20,28) este un păcat împotriva Duhului Sfânt, păcat care
nu „se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să
fie” (Mt. 12,32), este o neînţeleasă căutare, este o involuţie
spirituală.
Se ştie că toate gândurile, cuvintele şi faptele noastre
omeneşti, simple sau complexe, pot deveni pietre pentru zidirea
şi înălţarea sufletului în acest „templu al lui Dumnezeu” (I
Cor. 3,10), dar pot de veni şi pietre pentru zidirea unui nou
Turn Babel care „face faimă” (Gen. 11,4).
Cei ce „păzesc unitatea Duhului, întru legătura păcii”
(Efes. 4,3), merg pe calea ascultării şi a smereniei, iar cei ce
iubesc separarea şi desprinderea merg pe calea răzvrătirii şi
mândriei, merg pe calea primului păcat săvârşit pe pământ.
Felul acesta de a înţelege credinţa, nu este spre slava lui

8
Dumnezeu şi acesta nu „pentru că în Casa lui Dumnezeu
care este Biserica Dumnezeului Celui viu, stâlp şi temelie
adevărului” (I Tim. 3,15).
Nu mai mulţi, ci „unul este Învăţătorul nostru, Hristos”
(Mt. 23,8), deci, una este şi învăţătura Sa şi nu mai multe, una
este şi Legea lăsată de El şi nu mai multe, iar noi nu avem
dreptul s-o „stricăm, ci s-o împlinim” (Mt. 5,17). În „Biserica
lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său”
(F.A. 20,28), „se cade să fim” (Lc. 2,49). Nimeni nu are voie
să pună altă temelie, cum spune Sf. Apostol Pavel: „Căci
nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este
Iisus Hristos” (I Cor. 3,11).
Adevăratul Hristos este acela care în ultima Sa rugăciune
cere „ca toţi să fie una” (In. 17,21). Adevăratul Hristos este
acela care a mărturisit „Împărăţia Mea nu este din lumea
aceasta...” (In. 18,36) Adevăratul Hristos este acela care a
spus: „Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă,
dacă-şi pierde sufletul?” (Mc. 8,36). Adevăratul Hristos este
acela care S-a arătat lui Saul pe drumul Damascului şi l-a
inspirat când a scris cuvintele: „Fiţi uniţi în cuget, trăiţi în
pace...” (II Cor. 13,12). Adevăratul Hristos este acela care şi-a
cinstit mama, cea „Binecuvântată între femei” (Lc. 1,42).
Mama, care a mărturisit, încă de când îl purta în pântece:
„Căci, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Lc.
1,48). Mama, care s-a bucurat de „mărirea Celui Puternic”
(Lc. 1,49).
Împotrivirea aduce înstrăinare, înstrăinarea aduce rătăcire,
şi amândouă aduce păcatul, care la rândul său, creează prăpăstii
între oameni mai întâi şi apoi între oameni şi Dumnezeu.
Păcatul este un gest de înfruntare şi de neascultare a omului
faţă de Dumnezeu, prin care se urmăreşte nu numai întunecarea
chipului lui Dumnezeu în om dar şi revolta omului împotriva
ordinii şi a unităţii în lume.
Cel care iese din ordinea lăsată de Dumnezeu în lume şi din
„unitatea Duhului” (Efes. 4,3) Bisericii îl face pe Dumnezeu

9
după chipul său şi asemănarea sa, face ce vrea şi cum vrea.
Ordinea şi ascultarea rămân legea celor rămaşi în „casă” (Lc.
15,31). Ordinea şi ascultarea nu îngăduiesc nicidecum darul
libertăţii, dat de Dumnezeu omului, cum spune Sf. Apostol
Petru: „Trăiţi ca oameni liberi, dar nu ca şi cum aţi avea
libertatea drept acoperământ răutăţii, ci ca robi ai lui
Dumnezeu” (I Petru 2,16).
Dacă Dumnezeu ar fi încurajat orice formă de credinţă,
atunci ereticii zilelor noastre nu ar avea de ce să se teamă.
Atunci Hristos ar fi cu totul altul faţă de Cel pe care îl descrie
Evanghelia.
Credinciosul ieşit din ascultarea Bisericii este ca un copil
pe care l-a prins noaptea într-o pădure mare, fără călăuză sau
lumină. Unii dintre aceştia reuşesc să iasă, dar majoritatea se
pierd. Ei nu trebuie să fie numai nişte entuziaşti, arzând de zel,
ci arzând de dragoste, pentru că tot ce este lipsit de dragoste
este „aramă sunătoare şi chimval răsunător” (I Cor. 13,1).
Referindu-se la cei care, în sânul Bisericii şi în afara ei, „se
poartă cu necuviinţă” (I Cor. 13,15) şi aduc acuze la adresa ei
şi la ordinea din ea, precum şi la cei puşi „ca slujitori ai lui
Hristos” (I Cor. 4,1), Sf. Apostol Pavel foloseşte o comparaţie,
care ar trebui să-i pună pe gânduri, când zice: „Şi de aş avea
darul proorociei şi tainele le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă şi de
aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste
nu am, nimic nu sunt” (I Cor. 13,2). Dragostea nu dezbină, nu
separă, nu divizează. Dragostea ţine unitatea sufletească în
„unitatea Duhului” (Efes. 4,3).
Pe cei care văd numai rău şi întuneric în Biserică şi în
rânduielile ei îi întrebăm cu Goethe: „Oare răul şi întunericul
este în Biserică sau în mintea lor?”
Adevărul nu se poate diviza, întuneca, el nu este bicolor sau
trecător.
În faţa rătăcirilor de ieri şi de azi nu avem decât două
opţiuni: ori primim învăţătura Bisericii aşa cum au lăsat-o Sf.

10
Apostoli şi Sf. Părinţi, ori ne formăm o opinie personală, în
lumina dictonului „quod capita tot sensu”.
Mulţi dintre semenii noştri caută un adevăr care să
corespundă imaginii pe care ei înşişi şi-au creat-o, caută un
„chip cioplit”, potrivit intereselor lor.
Adevărul divin este o idee, nu este o concepţie, nu merge
pe mai multe căi, nu este un obiect. Adevărul este Dumnezeu.
„Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (In. 14,6) spune Iisus
Hristos. Iată piatra de poticnire a ereticilor!
Ocolindu-L pe Hristos, neînţelegându-L pe Hristos nimeni
nu va ajunge la Dumnezeu. Dacă vrem să găsim o altă cale, ne
vom rătăci.
A fi în adevăr, după versiunea lui V. Danion („Demolarea
idolilor” p. 36) există câteva elemente fundamentale.
1. Recunoaşterea lui Iisus Hristos ca Fiu al lui
Dumnezeu, ca Unul din persoanele Sfintei Treimi.
2. Înţelegerea Bisericii ca Trup mistic al lui Hristos.
3. Păstrarea dreptei credinţe.
4. Trăirea vieţii în ascultare faţă de poruncile
Bisericii.
Credinciosul adevărat trebuie să umble şi să facă voia lui
Dumnezeu, putând spune cu Sf. Apostol Pavel: „iată vin ca să
fac voia Ta” (Evr. 10,9), iar voia lui Dumnezeu este „ca toţi să
fie una” (In. 17,21).
Poporul iudeu mărturiseşte că a suferit, atunci când, prin
schimbarea rânduielilor moştenite, s-au abătut de la drumul cel
drept ce duce la Dumnezeu. Căci spun profeţii: „Ai lepădat
cunoaşterea lui Dumnezeu şi ai umblat în voia inimii tale”
(Osana 4,6; Ierem. 7,2).
Dacă pe timpul lui Moise s-au găsit câţiva care s-au
împotrivit rânduielilor lăsate de Dumnezeu (privitor la preoţi şi
leviţi), cum au fost: Core, Datan şi Abiron, care au zis:
„Destul! Toată obştea şi cei care o alcătuiesc sunt sfinţi şi
Domnul este între ei. Pentru ce vă socotiţi voi mai presus de
adunarea Domnului?” (Num. 16,3) – nu trebuie să surprindă

11
pe nimeni că şi în zilele noastre, cei ce gândesc ca ei vin cu
pretenţii şi cu nemulţumiri împotriva rânduielilor lăsate de
Iisus Hristos, aşezate de Sfinţii Apostoli şi de urmaşii lor.
Neascultarea de Biserică este sinonimă cu neascultarea de
Evanghelie, despre care Sf. Apostol Pavel spune: „Mă mir că
aşa de grab treceţi... la altă Evanghelie care nu este alta,
decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbaţi
Evanghelia lui Hristos” (Gal. 1,6-7). Neascultarea de
Evanghelie este sinonimă cu neascultarea de Iisus Hristos. Căci
„dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui”
(Rom. 8,9). Neascultarea de Iisus Hristos înseamnă o ascultare
de altcineva, şi ştiut este că „Nu puteţi sluji la doi domni...;
nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Mt. 4,24),
care, după Sfinţii Părinţi, le-a trezit primilor oameni cele trei
dorinţe, cele trei pofte: posesia, plăcerea şi puterea.
Credinciosul care este statornic în credinţă stă în ascultarea
Bisericii şi Îl cunoaşte pe Dumnezeu, păstrând unitatea
credinţei.
Sf. Vasile cel Mare îi sfătuieşte pe credincioşi să fie
prudenţi şi atenţi în comportamentul lor, pentru că „fără
prudenţă se cade în greşeală chiar făcând binele”.
Chiar şi în religiile vechi, ca în Zoroastrism, religia era
socotită „cale de mijloc”, ce duce la o viaţă echilibrată, iar
excesul, de orice natură ar fi, duce la erezie.
Nu Dumnezeu îl părăseşte pe om, ci omul este lăsat liber să
stea în comuniune cu El sau să stea alături; să stea în ascultare
sau să se răzvrătească.
Nu Biserica îl părăseşte pe credincios, ci credinciosul este
acela care iese din sânul ei, dorind altceva.
De la arhanghelul Lucifer, care a deschis uşa tuturor
răzvrătirilor sau cutia Pandorei, de la căderea în păcat, la
stratagema lui Nimrod din Biblie (Gen. 10,9-10), la ultima
erezie din zilele noastre şi până la mişcarea spirituală a
veacului nostru numită New-Age (Noua Eră), sau mai nou
Mişcarea Integrităţii Spirituale în Absolut, omul a devenit

12
sclavul multor speculaţii false. În această perspectivă
Creştinismul nu este religia lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu
este religia revelată a mântuirii, nu mai este „taina dreptei
credinţe” (I Tim. 3,16), ci una din religiile lumii. Deci Hristos
nu este respins direct, ci deformat complet. De aceea unii
oameni caută în toate religiile adevărul şi doreşte a lua din ele
ce e mai bun, socotindu-L pe Hristos alături de marii
întemeietori de religii, ca: Budha, Confucius, Mahomed etc.,
fără să-L socotească „Fiul lui Dumnezeu” (Mt. 8,29; 14, 33;
Lc. 8,28).
La baza fiecărei erezii nu stă numai o rătăcire a minţii
omeneşti cât, mai ales, cel care s-a ridicat primul împotriva
rânduielilor: diavolul. Toţi cei care înclină spre reforme, erezii,
secte şi sincretism religios n-au avut niciodată convingerea şi
credinţa fermă în adevărurile revelate. Iisus Hristos şi
învăţătura Sa nu se poate reforma, schimba sau înnoi, pentru
că, atunci n-ar mai fi „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat”, n-ar mai fi Fiul lui Dumnezeu, ar fi un om oarecare,
un învăţat, iar învăţătura Sa ar fi un curent ideologic, o modă.
Iisus Hristos, Cel care a înviat din morţi şi S-a înălţat la cer,
este acelaşi; „ieri, azi şi în veci” (Evr. 13,8). Toate, cele
omeneşti „se zic şi se dezic”, cum spune M. Eminescu, dispar,
cum spune marele înţelept Gamaliel, la prima prigoană pornită
împotriva creştinilor de către evrei, pe când cele dumnezeieşti,
printre care şi Biserica, nici „porţile iadului” (Mt. 16,18) nu le
pot birui.
Astăzi, când suntem hărăziţi să trăim printre eretici şi cu
ereticii, este mare lucru şi lăudabil a nu te molipsi, a nu deveni
curios, ca Adam la prima ispită, a nu te lăsa sedus şi momit. La
fiecare pas întâlnim sfătuitori, ofertanţi şi oferte, avantaje şi
privilegii care ni se oferă numai să ieşim din comunitatea
Bisericii. Tot la Dumnezeu ne rugăm şi noi, spun aceştia,
convingând pe cei slabi şi îndoielnici! Dar îi întrebăm: atunci
de ce ţi-ai schimbat credinţa? Îi mai întrebăm: La care
Dumnezeu? Pentru că Sf. Scriptură spune: „Este un Domn, o

13
credinţă, un botez” (Efes. 4,5), iar „Dumnezeu nu este al
neorânduielii” (I Cor. 14,339. Mântuitorul spune limpede:
„Cine nu ascultă de Biserică este păgân şi vameş” (Mt.
18,17). Despre aceşti învăţători Sf. Evanghelist Ioan spune:
„Dacă cineva vine la voi şi nu aduce această învăţătură, să
nu-l primiţi în casă” (II Ioan 1,10), iar Sf. Apostol Pavel îl
îndeamnă pe ucenicul şi episcopul Tit: „De omul eretic să te
depărtezi” (Tit. 3,10) etc.
Marele scriitor bisericesc, din prima perioadă a Bisericii,
Origen (185-254), a dat contemporanilor săi o pildă de
comportament creştin, actuală şi celor din sec. al XXI-lea.
Când, între anii 199-200 d. Hr., împăratul Septimiu Sever
primeşte reclamaţie de la celelalte culte locale din Palestina şi
Egipt, împotriva creştinilor, acesta porneşte o prigoană
puternică împotriva lor, în care mor sute şi mii de creştini.
Printre cei închişi se afla şi tatăl lui Origen, care s-a jertfit
pentru dreapta credinţă întru Hristos. Origen reuşeşte să-i
transmită tatălui său aflat în închisoare un mesaj cu
următoarele cuvinte: „Nu care cumva să-ţi schimbi părerea din
pricina noastră”.
Condamnarea a dus după sine şi confiscarea tuturor
bunurilor familiei. O creştină bogată l-a ajutat pe Origen să-şi
continue studiile. În casa ei trăia un eretic, anume Pavel, un
orator abil şi inteligent. Tânărul Origen, însetat de lucruri noi, a
fost încântat de farmecul discursurilor sale cu care căuta să-l
convingă. Ca răspuns, Origen va scrie într-o epistolă
autobiografică, că „deşi era obligat să trăiască laolaltă cu acest
om, totuşi nu s-a învoit niciodată să se roage cu ei şi păstra,
încă din tinereţe, regula de credinţă a Bisericii, pe când pentru
învăţăturile eretice simţea un fel de dezgust” (Origen,
Comentariu la Evanghelia după Ioan. Cartea I, Iaşi, 1995,
p. 6-8).
Cel care caută în alte părţi şi în alte locuri adevărurile
sfinte, decât în „Biserica lui Dumnezeu” (F.A. 20,28), care
este „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3,15), a părăsit

14
Adevărul adevărat, este o inimă iubitoare de extravaganţe şi nu
de Adevăr.
Nu putem rupe realitatea şi să continuăm şi să fim reali. Nu
putem rupe „unitatea Duhului” (Efes. 4,3) şi să continuăm să
fim în „Duhul Adevărului” (In. 15, 26).
Să mergem la izvor, care este Biserică şi nu la ulcior!
Să ştim că nici o carte din lume nu ne poate învăţa
adevăruri mai profunde decât Sfânta Evanghelie! Nici o
biserică sau casă de rugăciuni şi de cântări emoţionale, nu ne
poate dărui atâta har mântuitor ca Biserica „zidită de
Mântuitorul Iisus Hristos” (Mt. 16,18). Nici o slujbă
religioasă nu-L aduce pe Hristos între noi şi cu noi, ca Sfânta
Liturghie! Nici o cântare religioasă, oricât de melodioasă ar fi,
nu va exprima adevărul Bisericii ca şi cântarea: „Cu adevărat,
mare este taina dreptei credinţe; Dumnezeu s-a arătat în
trup, s-a îndreptat în Duh, a fost văzut de îngeri, s-a
propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, s-a înălţat
întru slavă” (I Tim. 3,16). Nici o rugăciune creştină, oricât de
frumoasă şi lungă ar fi, nu-l caracterizează pe adevăratul
creştin ca rugăciunea Sf. Efrem Sirul (306-373), pe care
credinciosul ortodox o rosteşte cu deosebire în Postul Mare:
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de
multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da
mie.
Iar duhul curăţeniei, al gândului smerit, al răbdării şi al
dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale.
Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile
mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în
vecii vecilor. Amin.”
Dacă vrem să părăsim sau să lepădăm ceva în viaţă, avem
ce: răul şi păcatul, „grija cea lumească”, vrajba, ura şi invidia
dintre noi „şi să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm
la dragoste şi la fapte bune, fără să părăsim Biserica
noastră, precum le este obiceiul unora” (Evr. 10,24-25).

15
 SFÂNTA SCRIPTURĂ
„Cercetaţi cartea Domnului şi citiţi...” (Isaia 34,16)

Ca să citeşti o carte ai nevoie în primul rând să cunoşti

alfabetul şi limba în care este scrisă.
Ca să citeşti şi mai ales să aprofundezi Sf. Scriptură este
nevoie, în primul rând să ştii ce este ea, când, de cine, în ce
scop şi în ce împrejurări s-a scris.
Dacă „la început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la
Dumnezeu...” (Iin. 1,1), vedem când acest Cuvânt a luat forma
scrisului, şi ce înseamnă cuvântul Biblie sau Scriptură.
Denumirea de Biblie vine de la cuvântul grecesc „biblion”,
care înseamnă „carte”, iar denumirea de Scriptură de la
cuvântul latin „scriptura”, care înseamnă scriere sau carte.
Sf. Scriptură sau Biblia este colecţia de scrieri religioase
sub inspiraţia Duhului Sfânt, cuprinzând cuvântul sau revelaţia
lui Dumnezeu.
După căderea omului în păcatul neascultării, Dumnezeu a
avut cu omul un plan de mântuire, acest plan de mântuire îl
găsim în Sf. Scriptură. Ca orice operă şi Sf. Scriptură are o
pregătire, o ordine şi o desăvârşire a ei. Astfel, Sf. Scriptură are
două părţi: Vechiul Testament în care se cuprinde pregătirea
pentru mântuire şi Noul Testament, în care se află săvârşirea
mântuirii.
Vechiul Testament cuprinde descoperirea lui Dumnezeu,
făcută prin Moise şi profeţi, iar Noul Testament revelaţia făcută
prin însuşi Iisus Hristos, şi transmisă prin Sfinţii Apostoli.
Ce înseamnă „Testament”? Cuvântul testament vine de la
cuvântul latin: „testamentum” = o scriere, o facere, sigilare.
În vorbirea obişnuită prin „testament” se înţelege hotărârile
luate de cineva pentru a fi respectate după moartea sa.

16
 În privinţa Sf. Scripturi, prin cele două „Testamente” se
înţelege voinţa lui Dumnezeu de a-i face moştenitori ai
Împărăţiei veşnice pe cei ce vor crede şi vor face voia Lui.
În Sf. Scriptură cuvântul „Testament” mai are şi înţeles de
„Legământ”. El este Legământul dintre Dumnezeu şi om.
Sf. Scriptură s-a început a se scrie în mijlocul poporului
evreu, popor care a păstrat adevărata cunoştinţă despre
Dumnezeu.
De unde denumirea de popor evreu? Numele de evreu vine
de la Eber, un strănepot al lui Noe, care n-a fost de acord cu
zidirea Turnului Babel. Unii cercetători susţin că vine de la
cuvântul ebraic „eber”, care înseamnă dincolo, adică venit de
dincolo de Eufrat (din Haran).
Cărţile Biblice s-au scris în decurs de 1500 de ani, de către
bărbaţi aleşi şi în mai multe limbi.
Vechiul Testament cuprinde 39 de cărţi canonice şi 14 cărţi
sau fragmente de cărţi socotite folositoare sufletului (anaghi-
nascomena sau necanonice). În total 53 de cărţi.
Noul Testament cuprinde 27 de cărţi. Total 80 de cărţi.
Atâta timp cât Sf. Scriptură este privită şi citită ca orice
carte, scrisă de oameni, ea rămâne o carte oarecare. Dar când
Sf. Scriptură te mişcă sufleteşte, când din ea simţi o putere şi o
voinţă ce vine din altă lume, ea nu mai este o carte de rând, ci o
carte în care simţi prezenţa lui Dumnezeu.
Simţind acest lucru, Sf. Ap. Pavel scrie ucenicului său
Timotei, episcop în Efes: „Toată Scriptura este însufleţită de
Dumnezeu şi de folos pentru învăţătură, spre mântuire”
(II Tim. 3,16).
Despre însufleţirea sau inspiraţia Sf. Scripturi, Sf. Ap. Petru
spunea: „Oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit şi
purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (II Petru 1,21).
Moise, care a scris primele cinci cărţi ale Vechiului
Testament n-a fost de faţă la facerea lumii, dar, cum spune Sf.
Teofil, „a fost înţelepciunea lui Dumnezeu, care a coborât
asupra lui”.

17
 În ideea aceasta David recunoaşte, zicând: „Duhul
Domnului grăieşte prin mine” (II Regi 23,2). Iar profetului
Ieremia Dumnezeu îi spune: „Scrie-ţi într-o carte toate
cuvintele pe care ţi le-am grăit eu” (Ierem. 30,2).
Deci, Sf. Scriptură este o carte scrisă de oameni aleşi,
poruncită şi insuflată de Dumnezeu, cu scopul de a învăţa,
îndruma şi mântui oamenii.
Biblia conţine de fapt o mare varietate de scrieri de diverse
valori spirituale: cărţi dogmatice, profetice, istorice, cronologii,
rugăciuni, reguli civile, viziuni etc.
Biserica este cea care a înregistrat cărţile Vechiului
Testament şi a colecţionat scrierile apostolice care au devenit
Noul Testament.
Traduceri - Prima traducere a Vechiului Testament din
limba ebraică şi aramaică în limba greacă s-a făcut în secolul
III înainte de Hristos şi s-a numit „Septuaginta”, pentru că a
fost făcută de 72 de bărbaţi învăţaţi, pe timpul regelui
Egiptului, Ptolomeu Filadelful (284-247). Prima traducere a
întregii Biblii în limba latină (vulgară-populară) s-a făcut în
sec. II, de către mai mulţi autori, purtând numele de „Itala”.
Fericitul Ieronim (+420) a corectat-o. Această traducere poartă
numele de „Vulgata”.
Traduceri în limba română - Acestea au apărut abia în
sec. XV-lea, începând cu Psaltirea Scheiană. Iar Noul
Testament abia la 1648, de către Mitr. Simion Ştefan, la
Bălgrad (Alba Iulia). Biblia întreagă s-a tradus de către o
comisie formată din fraţii Greceanu, în anul 1688, la Bucureşti,
sub domnia lui Şerban Cantacuzino.
În ce priveşte Sf. Scriptură, trebuie să ştim că în sec. XI
începe punctuaţia, iar în sec. XIII textul Scripturii este împărţit
în capitole şi versete.
Protestanţii şi neoprotestanţii nu recunosc numai cărţile
canonice ale Bibliei.
Până la apariţia tiparului (J. Gutemberg, 1394-1486) scrie-
rile biblice s-au păstrat în manuscrise.

18
 Adevărata înţelegere şi explicare a Sf. Scripturi se face
numai citind textul şi contextul, adică citind versetul în funcţie
de ce s-a scris înainte de el şi după el. Nu poţi înţelege corect
Biblia cunoscându-o fragmentat, adică despărţind o parte de
întreg.
În al doilea rând, pentru aprofundarea Sf. Scripturi trebuie
să citeşti multe cărţi, îmbogăţindu-ţi mintea cu multe
cunoştinţe.
Cunoscând deci ce este Scriptura, se pune întrebarea: toţi
oamenii înţeleg Biblia şi o explică aşa cum se cuvine?
Răspunsul ne vine tot printr-o întrebare, pusă de Filip
famenului reginei Candachia a Etiopiei, care citea „din cartea
profetului Isaia, şi i-a zis: Înţelegi, oare, ce citeşti? Iar el a
zis: Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?
(F.A. 3,30-31).
Adeseori auzim spunându-se, că orice creştin, învăţat sau
nu, poate citi şi înţelege Sf. Scriptură. Sf. Ap. Pavel în Epistola
către Romani spune: „Şi cum vor propovădui, de nu se vor
trimite?...” (Rom. 10,15). Iar în Epistola I Corinteni citim: „Pe
unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea
prooroci, al treilea învăţători... Oare toţi sunt apostoli?
Oare toţi sunt prooroci? Oare toţi sunt învăţători?... Oare
toţi pot să tălmăcească?...” (I Cor. 12,28-30). În Epistola către
Efeseni se vede mai clar că Iisus Hristos a lăsat pe unii să
tălmăcească Biblia: „El a dat pe unii să fie apostoli, alţii
prooroci, pe alţii binevestitori, pe alţii păstori şi învăţători”
(Efes. 4,11). Nu fiecare are dreptul de a interpreta Sf. Scriptură
cum îl taie capul. Sf. Ap. Iacov dă un sfat: „Nu vă faceţi mulţi
învăţători, fraţii mei, ştiind că mai mare osândă vom lua”
(Iacov 3,1).
Sf. Ap. Pavel, inspirat de Dumnezeu, are o vorbă, de care
este bine să ţinem seama: „Nici o proorocie a Scripturii nu se
tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia” (II Petru 1,20).
În concluzie, un om care cunoaşte Sf. Scriptură pe de rost
dar nu are credinţă şi fapte bune, nu se mântuieşte, pe când

19
altul care nu a citit nimic din ea, dar are credinţă, fapte bune şi
harul lui Dumnezeu, este iubit şi mântuit de Dumnezeu.

Bibliografie:
Pr. T. Cios, Biblia în contextul viaţii, Ed. Emia, Deva, 2001;
D. Iordache, Călăuza bunului creştin;
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă. A-Z,
Bucureşti, 1981;
P.I. David, Sectologie, Constanţa, 1999.

20
 SFÂNTA TRADIŢIE
„... fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi
învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră”
(II Tes. 2,15)

Omul care vrea să cunoască, omul care vrea să se edifice,

omul care vrea să nu greşească, întreabă. Să ne întrebăm şi noi:
„Ce este Sfânta Tradiţie?”
Cu dorinţa sinceră şi nu cu gândul ispitirii (Mc. 1,13), cu
Biblia în faţă şi cercetând istoria, aflăm că Sf. Tradiţie, sau
Predania, cum i se mai spune, este învăţătura dată de
Dumnezeu, deci revelată, prin graiul oamenilor, Bisericii şi din
care, mai târziu, o parte s-a fixat în scris (II Tes. 2,15).
„Tradiţia este ansamblul de valori esenţiale care se
transmit ca bunuri verificate” (Pr. N. Tanaşoca).
Cuvântul tradiţie şi predanie vine de la cuvântul latin
„traditio” şi de la gr. „paradosis” care înseamnă transmitere.
Sf. Tradiţie este deci cea mai veche învăţătură şi începe cu
primele date ale Revelaţiei primordiale, pe care, după mii de
ani, Moise începe s-o aşeze în scris, apărând primele cărţi ale
Vechiului Testament. Învăţătura dumnezeiască exista, dar
numai verbal.
Mântuitorul Iisus Hristos a învăţat oamenii doar verbal.
Învăţătura Sa a fost transmisă verbal Bisericii prin mesajul
Apostolilor, cum spune Sf. Ap. Pavel: „căci eu de la Domnul
am primit ceea ce v-am dat vouă” (I Cor. 11,23).
Sfânta Tradiţie se transmite ca o înnoire pentru întărirea
credinţei, cum îl sfătuieşte Sf. Ap. Pavel pe episcopul Timotei
şi prin el pe toţi creştinii de bună credinţă: „Păzeşte ceea ce ţi
s-a încredinţat” (I Tim. 6,21).
Tradiţia Patristică Răsăriteană este o reîntoarcere la origini,
este regăsirea originilor vechi ale creştinismului. De aceea noi
avem obligaţia de a continua Tradiţia.

21
 Creştinii care cred în predica Apostolilor, care a fost
verbală, se adună în „Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi
temelie adevărului” (I Tim. 3,15), ţinând „predaniile
învăţate, fie prin cuvânt, fie prin epistolă” (II Tes. 2,15),
„stând în învăţătura Apostolilor şi în împărtăşire şi
frângerea pâinii” (F.A. 2,42).
Pe lângă aceste versete, să urmărim, o parte din textele
scripturistice referitoare la Sf. Tradiţie:
„Întreabă pe tatăl tău şi-ţi va spune, întreabă pe bătrâni
şi-ţi vor spune” (Deut. 32,7).
„Cele ce au fost dintru început, câte am auzit... şi pe
care părinţii noştri nu le-au transmis” (Ps. 77,2-3).
„Câte am auzit şi am cunoscut şi pe care părinţii ni
le-au transmis nouă” (Ps. 77,3).
„Câte a poruncit părinţilor noştri ca să le arate pe ele
fiilor lor. Ca să le cunoască neamul ce va să vină” (Ps. 77,7).
„Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melhisedec”
(Ps. 109,4).
„Multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care
s-au scris în cartea aceasta” (In. 20,30).
„Ci sunt şi multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care,
dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că în lumea aceasta
n-ar fi încăput cărţile ce s-ar fi scris” (In. 21,25).
„Prin urmare credinţa este din auzire...” (Rom. 10,17).
„Ţineţi predaniile pe care vi le-am dat...” (I Cor. 11,2).
„Căci şi eu de la Domnul am primit ce v-am dat vouă”
(I Cor. 11,23).
„Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit
de la mine...” (II Tim. 1,23).
„Ceea ce ai auzit de la mine, cu mulţi martori de faţă,
acestea le încredinţează la oamenii credincioşi...” (II Tim.
2,2).
„Multe având a vă scrie pe hârtie... ci nădăjduiesc să
vin să vă vorbesc gură către gură” (III In. 13,14).

22
 Aceste versete biblice, şi multe altele, evidenţiază
principiile şi bazele credinţei creştine în Sfânta Tradiţie.
Cel ce nu crede în Sf. Tradiţie nu crede nici în întregul
cuvânt al Mântuitorului pentru că Hristos nu prin scris ci prin
viu grai a învăţat oamenii.
Câţi dintre cei 12 Apostoli au scris? Matei Petru şi Ioan şi
Luca. Şi aceştia au scris doar o parte din predica lor, împinşi de
nişte împrejurări.
Sfânta Tradiţie are un dublu sens:
1. Întreaga operă a Mântuitorului, în timp, a fost
transmisă ca un mesaj Bisericii de către Sf. Apostoli, cum
mărturiseşte Sf. Ap. Pavel: „Căci am primit de la Domnul
ceea ce v-am predat” (I Cor. 11,23), sau cum spune Ap. Iuda:
„credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”
(Iuda 3).
2. Transmiterea Tradiţiei în decursul veacurilor nu
este o simplă trecere de la o generaţie la alta a unei moşteniri,
ci o succesiune în care Biserica, în acelaşi timp, continuă şi
înnoieşte credinţa de la început prin Duhul Sfânt, căci „când
va veni Acela, Duhul Adevărului” vă va călăuzi la tot
adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci câte aude va vorbi
şi cele viitoare vă va vesti” (In. 16,13). În acest sens, Tradiţia
nu este o altă Revelaţie, alături de Sf. Scriptură, ci principiul şi
modul ei permanent de transmitere.
Sf. Tradiţie şi Sf. Scriptură sunt ca o pânză ţesută din
băteală şi urzeală, nu două fire separate, ci două verigi dintr-un
lanţ.
Sf. Tradiţie este ca o grădină primitoare care îşi aşteaptă
nerăbdătoare oaspeţii pentru a-i hrăni cu bunătăţi alese. Ea este
calea cea dreaptă către Dumnezeu, pentru că este Revelată de
El, ea este izvorul cel curat, care se „preface în izvor de apă
curgătoare spre viaţă veşnică” (In. 4,14).
Dacă există ceva „folositor” vieţii duhovniceşti despre care
Tradiţia să nu amintească se poate afirma cu tărie că nu este
decât rodul rătăcirii.

23
 Tradiţia este o legătură de unitate şi continuitate a identităţii
creştine.
Nu vom putea niciodată înţelege tradiţia dacă nu vom ţine
cont de contextul ei istoric, pentru că ea a fost un mod de
supravieţuire al creştinilor, în timpul persecuţiilor, a cotropi-
rilor, a ereticilor, a ateismului. În aceste timpuri creştinii ţineau
legea scrisă şi cea orală.
Posturile şi sărbătorile, icoanele şi crucea, apa sfinţită şi
rugăciunile, prin Tradiţie capătă valenţe adevărate, acestea
leagă prezentul de trecut, viii de morţi şi chiar de cei ce ne vor
urma.
Pentru a înţelege ce este Tradiţia, ne oprim la un exemplu
biblic: Iammbres şi Iannes, cei doi vrăjitori ai Egiptului, care
s-au împotrivit lui Moise, nu sunt amintiţi cu numele în Vechiul
Testament, Apostolul Pavel îi aminteşte în II Timotei 3,1-12, el
i-a luat din tradiţie.
Tradiţia purcede dintr-o revelaţie divină, primită de om şi
„transmisă” de acesta pe „cale orală”, de la om la om.
Tradiţia chiar scrisă, ea îşi păstrează caracterul ei
eminamente oral, viu, căci este făcută pentru viaţă, pentru
dezvoltarea şi desăvârşirea vieţii, potrivit Cuvântului lui
Dumnezeu: „La început a fost Cuvântul...” (In. 1,1).
V-aţi întrebat vreodată de ce toate cultele protestante şi
neoprotestante neagă şi resping Tradiţia, cinstirea Maicii
Domnului, a Crucii şi Sfintele Taine? Răspunsul nu este greu
de dat, nu pentru că acestea n-ar avea temei scripturistic, ci
pentru că acestea fac comuniunea omului cu Dumnezeu, pentru
că acestea sunt mijloace de mântuire, pentru că acestea sunt
voite de Iisus Hristos. Şi atunci de ce atâta reticenţă, atâta
îndărătnicie şi atâta opoziţie faţă de ele? Pentru că cineva,
cunoscându-le efectul, nu doreşte acest lucru şi ştie unde să
lovească pentru a le anula.
Dacă prin absurd toţi creştinii ar trece la un cult
neoprotestant, indiferent care, cu siguranţă s-ar găsi nu unul ci

24
mai mulţi care s-ar răzvrăti, ca şi Core, Datan şi Abiron (Num.
C. 17) sau Nimrod (G. 10,8).
Toate cultele neoprotestante resping Tradiţia, pentru că ea
înseamnă istorie, înseamnă respectarea şi continuarea a ceea ce
au trăit înaintaşii „lanţului” care ne ţine legaţi de ei de mii de
ani, ceea ce ele nu au, pentru că nu au trecut.
Puterea Sf. Tradiţii ca şi a Sf. Scripturi, este una şi aceeaşi,
după cum soarele e unul şi acelaşi luminând şi încălzind pe toţi
oamenii.
Să nu încercăm să ne unim cu Hristos numai pe o cale, fie
numai prin lumină, fie numai prin căldură, urmând calea pe
care o arată unii „prooroci mincinoşi (care) vor da semne
mari şi chiar minuni ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi
pe cei aleşi” (Mt. 24,24).
Omul perioadei iluministe precum şi omul zilelor noastre,
plin de iubire de sine, vrea să ajungă el însuşi la cunoaşterea
directă a adevărului, nu la cunoaşterea lui Dumnezeu prin
experienţa înaintaşilor (a Sf. Apostoli, a Sf. Părinţi şi a
urmaşilor lor). Omul contemporan şi toate sectele religioase,
refuză calea Sf. Tradiţii şi experienţa Sfinţilor Părinţi deoarece
aceasta presupune întâi de toate smerenie, ascultare, post şi
rugăciune multă. Omul modern, răzvrătit şi neascultător caută
mântuirea „la minut”, caută extaze fără efort, fără trecut. Ceea
ce nu se poate.
Sf. Tradiţie este ca aurul, pentru obţinerea lui s-a dus atâta
luptă ca să strălucească. Urmaşii Sf. Apostoli, Sf. Părinţi au
făcut acelaşi lucru, făcând să strălucească dogma credinţei. Ei
au ştiut ceva atunci când au interzis legăturile cu ereticii.
Deşi epistola Sf. Ap. Pavel către Laodiceni, pe care el o
recomandă şi colosenilor, s-a pierdut (Colos 4,16), învăţătura
din ea s-a păstrat în tradiţie.
Tot ce ignoră trecutul şi experienţa Bisericii, sunt rodul
unei experienţe spirituale. De aceea, nu trebuie confundată cu
datinile.

25
 Cărţile Sf. Scriptură, în foarte multe cazuri, au fost
precedate de o literatură orală pe care au preluat-o. Moise,
primul autor biblic, a scris evenimentele dinaintea sa preluând
în mare parte unele tradiţii orale, care se transmiteau din
generaţie în generaţie. La fel şi Evangheliştii, îndeosebi Marcu
şi Luca, care nu au fost ucenici direcţi ai Mântuitorului, şi-au
alcătuit scrierile pe nişte adevăruri circulate prin viu grai.
Biserica Ortodoxă, fiind o Biserică cu trecut, şi încă un
trecut de 2000 de ani, firesc că are şi o tradiţie, pentru că nu
poţi avea tradiţie fără trecut. Nu trebuie să facem confuzie între
tradiţie şi trecut. Trecutul este o sumă cronologică, iar tradiţia
este o măsură de cultură şi credinţă. Tradiţia scoate în evidenţă
valoarea trecutului. Tradiţia autentică este aceea care a rezistat
în timp, tuturor înnoirilor şi noutăţilor. Sf. Tradiţie s-a
confruntat în decursul istoriei cu multe tentaţii moderne, dar a
ştiut să discearnă şi să păstreze adevărurile, aceasta a fost şansa
ei de dăinuire, pentru că a avut demnitatea istorică şi morală.
În concepţia filosofului Constantin Rădulescu-Motru,
putem spune că viitorul Bisericii noastre se bazează pe credinţa
trecutului, pe existenţa trecutului.
Sf. Tradiţie nu este contra progresului, ci contra falsificării
acestui progres prin concepţii mistice, spune acelaşi psiholog.
Sf. Tradiţie este ca pârghia care pune în mişcare energiile
benefice ale credincioşilor, alimentând sufletul cu apa curată a
izvorului original.
Să nu uităm că până la anii 94-95 după Hristos, când s-a
scris ultima carte a Noului Testament, Apocalipsa, învăţătura
creştină a fost vorbită, dar o mică parte din ea s-a scris.
Biserica creştină a trăit în primele veacuri mai mult după
Sf. Tradiţie decât după Sf. Scriptură.
Toţi protestanţii şi neoprotestanţii resping Tradiţia pentru că
ei nu o au şi dacă o au, o au ca istorie, ca evenimente istorice şi
nu o Tradiţie apostolică, şi totuşi îi întrebăm: Pe ce versete
biblice prăznuiesc ei Naşterea Domnului la 25 decembrie? Pe
ce verset biblic şi-au fixat Paştele şi a Pogorârii Duhului Sfânt?

26
 Învăţătura Sfintei Biserici nu am cunoaşte-o în întregime
fără Sf. Tradiţie, pentru că Sf. Scriptură, aşa cum am văzut mai
sus, nu cuprinde toate minunile şi evenimentele din viaţa
pământească a Domnului nostru Iisus Hristos (In. 21,25).
Mântuitorul Iisus Hristos, după învierea Sa din morţi „s-a
şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne
doveditoare, arătându-li-se timp de patruzeci de zile şi
vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu” (F.A. 1,3). Ce
a vorbit Iisus „despre împărăţia lui Dumnezeu” şi altele în
acest răstimp de patruzeci de zile nu cuprinde Sfintele
Evanghelii; şi să avem în vedere că este o perioadă de mare
importanţă din viaţa Sa.
Trebuie să ştie toată lumea că dacă nu era Sf. Tradiţie nu
era nici Sf. Scriptură. Multe scrieri greşite ce au apărut în
primii ani ai creştinismului, şi care pretindeau să fie puse
alături de Sf. Evanghelii şi de celelalte scrieri sfinte, nu puteau
fi înlăturate dacă nu era Tradiţia care să spună care sunt cele
adevărate şi care sunt false. Cu ajutorul Sf. Tradiţii Biserica a
ales aşa numitele cărţi canonice ale Scripturii. Noi nu ştiam de
exemplu că Sf. Ap. Matei ar fi autorul primei Evanghelii, dacă
nu era Tradiţia care să ne spună acest lucru. Tot aşa şi cu alte
scrieri sfinte ale Noului Testament.
Sfinţii Părinţi, care au trăit în epoca primară a Bisericii
creştine, au recunoscut şi au pus Sf. Tradiţie pe acelaşi treaptă
cu Sf. Scriptură. Ei au formulat învăţătura noastră de credinţă,
care a rămas neschimbată până în zilele noastre. Sf. Irineu,
episcop şi martir, mort în 304 d.Hr. scris: „Toţi care voiesc să
cunoască adevărul să se adreseze pentru aceasta în fiecare
biserică la Tradiţia apostolică, cunoscută în toată lumea”.
Sf. Ciprian (200-258 – martir), spune: „dispreţuind Tradiţia
lui Dumnezeu, introduc învăţături străine, inventate de oameni.
Pe aceştia îi mustră Domnul şi îi ceartă în Evanghelia Sa.”
Sf. Vasile cel Mare (330-379 – episcop în Cezareea), scria:
„Din dogmele şi învăţăturile păstrate în Biserică, pe unele le
avem prin învăţătura scrisă, iar pe altele le-am primit prin

27
Tradiţia apostolică; şi unele şi altele au acelaşi putere pentru
credincioşi şi nimeni nu trebuie să se împotrivească lor”.
Origen (+254), spunea: „Biserica a primit de la Sf. Apostoli
Tradiţia de a boteza copiii”.
Chiar dacă suntem acuzaţi de ereticii zilelor noastre că
cinstim Tradiţia, să ne aducem aminte de Sf. Maxim Mărturisi-
torul (580-622), care, pentru că a apărat dreapta credinţă
(Tradiţia apostolică), a fost condamnat la flagelare, tăindui-se
limba şi mâna dreaptă, murind exilat în Caucaz.
Aşa cum există oseminte care atestă existenţa dinozaurilor
dispăruţi în timp, descoperirile arheologice atestă trăirea
primilor creştini în cinstirea Tradiţiei apostolice.
Cel ce se opune Sf. Tradiţii se opune şi Sf. Scripturi, căci
una de alta nu se pot despărţi. Cine are tupeul să se numească
fiu al lui Dumnezeu, iar cuvântul Lui descoperit şi păstrat prin
viu grai îl ia în deşert, acela a ieşit din calea ce duce la
mântuire.
Poporul evreu, singurul popor care a primit legea scrisă
(Pentateuhul), afirmă că Moise îi lăsase poporului său nu
numai o lege scrisă (Pentateuhul), ci şi o lege nescrisă, care s-a
transmis şi răspândit de la învăţător la elev şi de la o generaţie
la alta. Toţi evreii au acceptat faptul că legea nescrisă este tot o
poruncă de la Dumnezeu. Ea a fost adăugată în Pentateuh
pentru a constitui Legea sau Tora, care le ghida viaţa sau, mai
corect, era însăşi viaţa lor. Această tradiţie a fost aşternută în
scris ca lege orală în cartea numită Mişna. Aceasta s-a transmis
cu sfinţenie de la o generaţie la alta.
În primele şase generaţii de după Hristos, rabinii s-au numit
tanaim, „Învăţători ai Legii nescrise” (Will şi Ariel Durant,
Civilizaţii istorice, vol. II – Era credinţei – Bucureşti, 2003, p.
14).
Aşa trebuie înţeleasă şi Tradiţia creştină.
Pentru păstrarea nealterată a Sf. Tradiţii, încheiem cu două
versete biblice, unul din Vechiul Testament şi celălalt din Noul
Testament: „Eu şi feciorii mei şi fraţii mei vom umbla întru

28
aşezământul legii părinţilor noştri” (I Mac. 2,20) şi: „Ţine
dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la
mine” (II Tim. 1,13).

Bibliografie:
Pr. T Cios, Biblia în contextul vieţii, Ed. Emia, Deva, 2001;
D. Iordache, Călăuza bunului creştin;
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodox A-Z, Bucureşti,
1981;
P.I. David, Sectologie, Constanţa, 1999;
Will şi Ariel Durant, Civilizaţii istorice, vol. II, Era credinţei –
Bucureşti, 2003.

29
 DESPRE EREZIE ŞI SECTĂ
„De omul eretic... depărtează-te” (Tit. 3,10)

Erezia, care vine de la cuvântul latinesc „Haeresus” = a

greşi, eroare, indică pe unul sau mai mulţi credincioşi care s-au
abătut de la dreapta învăţătură şi de la dreapta credinţă a
Bisericii, propagând altă credinţă.
Secta, care vine de la cuvântul latin „secta” = grup restrâns
şi închis, este o comunitate religioasă desprinsă de Biserică.
Erezia, ca şi adulterul, închinarea la idoli, fermecătoria,
dezbinările, uciderile etc., sunt calificate în Noul Testament
printre „faptele trupului... eresuri” (Gal. 5,19-20). Ca cei ce
„lucră fărădelege” (Mt. 7,23). De aceştia trebuie „să te
fereşti” (Tit. 3,10). Apostolul Ioan îi califică cu un singur
cuvânt: „antihrişti” (I In. 2,20).
La baza fiecărei erezii nu stă numai o rătăcire a minţii
omeneşti cât, mai ales, cel care s-a ridicat primul împotriva
rânduielilor dumnezeieşti: diavolul.
Erezia sau secta, cu orice lucru sau idee are şi ea un
început, un iniţiator, o istorie şi o evoluţie a ei.
Din punct de vedere al credinţei în Dumnezeu, oamenii se
împart în trei mari grupe: creştini, care cred în Iisus Hristos;
necreştini (păgâni), care nu cred în Evanghelia lui Hristos, ci în
anumiţi oameni zeificaţi precum Brahma, Buda, Confucius,
Mahomed etc., şi a treia grupare, atei, care nu cred în nici-o
divinitate.
Creştinii se împart la rândul lor în trei mari confesiuni:
ortodocşi, catolici şi protestanţi. Din protestanţi s-a format
multe ramuri ca: protestanţi de confesiune luterană, reformaţi,
anglicani şi grupările neoprotestante (sectele). Acestea din
urmă au ajuns astăzi de ordinul sutelor, unii spun că au depăşit
cu mult peste o mie.

30
 Omul eretic, omul rătăcit, a ajuns aici din pricina unei
opţiuni libere, personale, dar greşite, uneori din răzbunare,
mândrie sau interes.
Primul rătăcit, primul cuprins de păcatul mândriei, primul
eretic în univers a fost diavolul, arhanghelul Lucifer. Iar el, cu
sclipitoarea sa înţelepciune a ştiut şi a reuşit să tulbure multe
minţi, să învrăjbească, să dezbine, cu un cuvânt; să-şi facă
mulţi prozeliţi. Eroarea aceasta e însă reversibilă. Pentru a
corecta traseul rătăcirii, în sens invers, omul are nevoie – spune
Andrei Pleşu – de un ghid, de un expert al traseului. Acesta e
îngerul lui Dumnezeu, care se mişcă, „prin mandat divin”. În
măsura în care dorim întoarcerea spre origini, îngerul ne ajută
să revenim, împotriva dorinţei îngerului rău, Lucifer, care ne-a
amăgit şi ne-a orientat în altă direcţie, depărtându-ne de
obârşie.
Diavolul şi puzderia de secte, în cele din urmă, transformă
creştinismul într-un fel de „pat al lui Procust”, în care
amputează viaţa spirituală pentru a o adapta exigenţelor lor.
Ereticii sau sectanţii învaţă un adevăr care nu corespunde
exigenţei şi credinţei Bisericii soborniceşti. Această necores-
pondenţă faţă de credinţa şi existenţa Bisericii soborniceşti este
criteriul prin care se diferenţiază erezia de ortodoxie.
Erezia este evenimentul desprinderii de corpul Bisericii a
unui grup care nu mai are legătură cu Biserica, care „este
unitatea şi comuniunea în iubire”, zice Ch. Yannaras.
Sectarii, în general, mărturisesc că sunt creştini, ca şi
diavolul care adesea minte că e Hristos, căci însuşi Mântuitorul
Iisus Hristos ne atrage luarea-aminte şi zice: „Că mulţi vor
veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi
vor amăgi” (Mt. 24,5). „Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi
şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni,
ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi cei aleşi” (Mat.
24,24). „Mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi
pe mulţi” (Mt. 24,11).

31
 După cum aceştia nu sunt Hristos, chiar dacă uzează de
numele Lui, la fel nu poate fi creştin cine nu rămâne în
Evanghelia lui Hristos şi a adevăratei credinţe.
În general ereticii sunt vicleni, argumentându-şi logic şi
scripturistic învăţătura.
Între erezii există o legătură de rudenie strânsă, care se
dovedeşte nu numai prin sursa lor comună – ispititorul – ci şi
prin ideile pe care le preiau ereziile mai noi de la cele mai
vechi.
Părintele Dumitru Stăniloae spunea despre aceasta: „Poate
astăzi ceva mai mult ca oricând, Hristos este negat. La început
era ceva negat din El: nestorienii negau unitatea de persoană,
monofiziţii au negat umanitatea, arienii au negat egalitatea cu
Tatăl, deci fiecare câte ceva. Dar astăzi se neagă peste tot
Hristos”.
Negându-se adevărurile sfinte ale Bisericii lui Hristos, se
neagă Capul ei, adică pe „Hristos (care) este capul Bisericii”
(Efes. 5,23).
Sectele au apărut la periferia creştinismului.
După descoperirea Americii, s-au îndreptat acolo oameni cu
intenţii bune, dar şi ocnaşi, dezertori şi aventurieri. Europenilor
s-au adăugat masa de negri „importaţi” pentru a munci pe
plantaţii. În mediul acesta eterogen s-au zămislit cultele
neoprotestante (sectele religioase), grupările anarhice, mişcarea
satanică etc. În climatul acesta de libertinaj aceste culte s-au
dezvoltat şi apoi au pornit să cucerească Biserica.
La noi în ţară sectele s-au infiltrat mai întâi în mediul
săsesc şi maghiar, ca apoi să câştige adepţi şi în rândurile
românilor creduli şi naivi. Augustin Leibing, K. Schasschidt şi
Antal Nova au răspândit învăţăturile baptiste. Fostul preot
romano-catolic, Michail Czikowski a propovăduit adventismul,
iar elveţienii Francais şi Sarah Berany, au predicat ideile
penticostale. Ioan B. Sima, după ce a petrecut un timp în SUA,
aduce cu el în Ardeal învăţătura iehovistă.

32
 Cauzele acestor învăţături străine sunt mai multe:
religioase, morale, sociale, culturale şi psihomaladive. Pe lângă
sectele, cultele şi grupările amintite mai sus pot fi enumerate şi
dizidenţele creştine: adventiştii, reformiştii, nazareii, seceră-
torii, apoi sectele mistico-bolnăvicioase, sectele moderne etc.,
pe care nu le mai enumerăm.
Toate cultele, fără deosebire, folosesc prozelitismul ca
mijloc de a câştiga aderenţi. Amăgirea, coruperea, presiunea,
intimidarea, falsa prezentare a credinţei celei noi, oferirea de
avantaje materiale, sunt mijloace specifice pentru depărtarea
credinciosului de tradiţia Bisericii proprii şi introducerea într-
alta.
La aceştia şi la metodele lor de racolare se referă
Mântuitorul, când zice: „Cutreieraţi marea şi nisipul să
faceţi un prozelit şi dacă îl dobândiţi îl duceţi împreună cu
voi în Gheena” (Mt. 23,15).
Fiecare sectă revendică pentru sine exclusivitatea
adevărului. Când fac un prozelit îi cer să se lepede de: Biserică,
Cruce, Maica Domnului, Icoane, Sărbători, Sf. Taine etc., adică
de tot ceea ce sfinţeşte şi mântuieşte. Aceste grupări care
dispreţuiesc tot ce-i sfânt sunt conduse din umbră de masoni,
alimentate de peste graniţă de organizaţii dubioase şi urmăresc
un scop: nimicirea Bisericii. Dar, aceste forţe ale iadului ar
trebui să ştie că pe Biserica lui Hristos „nici porţile iadului nu
o vor birui” (Mt. 16,16).
Principiul mason de „libertate” a deschis calea fraternităţii
cultelor confesionale, a cultelor necreştine, a promovării
libertinajului. Şi acestora Sf. Ap. Petru le spune: „Trăiţi ca
oameni liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept
acoperământ răutăţii” (I Petru 2,16).
Pentru cine a spus Sf. Ap. cuvintele: „De va strica cineva
templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el” (I Cor.
3,17)? Pe cine sfătuieşte acelaşi Apostol, cu cuvintele: „Să
petreceţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica
Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie adevărului” (I Tim.

33
3,15), numai pe Timotei? La cine face referire Ap. Pavel, cu
care Iisus Hristos a vorbit pe drumul Damascului? „Fără să
părăsim Biserica noastră, precum le este obiceiul unora”
(Evr. 10,25).
Ereticii sau sectarii ar trebui să scoată din Biblia lor aceste
versete, precum şi cele ce le selectăm mai jos, dacă nu le-au şi
scos.
Pe cei care ne pervertesc credinţa, Biserica, tradiţia,
învăţăturile morale şi neamul îi socotim nu duşmani ci fraţi
rătăciţi, îi urâm nu pe ei ci ceea ce propovăduiesc ei.
Soluţia pentru a scăpa asaltului ereticilor e una: o viaţă
creştină autentică bazată pe rugăciune, post, cercetarea
Bisericii, spovedanie şi împărtăşiri dese, o viaţă de familie
bazată pe iubire, ascultare etc.
Pluralitatea şi diviziunile în credinţă sunt ca o iluzie optică,
o „Fata morgana”, cu care Satan îl păcăleşte pe om, făcându-l
să creadă că răul este bine. Dar, vorba profetului: „Vai de cei
ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina
întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce
şi dulcele amar! Vai de cei care sunt înţelepţi în ochii lor şi
pricepuţi după gândul lor” (Isaia 5,20-21).
În general toţi sectarii se cred cunoscători ai Sf. Scripturi,
fără păcat şi chemaţi în mod special de Dumnezeu, şi chiar
afirmă, cu tupeu, „că ei nu sunt din lume”. Toţi aceştia, pe
lângă faptul că nu cunosc adevărul, nu se cunosc, vorba lui
Socrate, nici pe ei însuşi. Toţi aceşti „înţelepţi” în ochii lor şi
pricepuţi după gândul lor, sunt ca o „oglindă vidă”, cum citim
în Zen şi Yoga, în care nu se reflectă realitatea.
În cele ale credinţei trebuie să existe o conexiune de idei şi
nu contrarii, pentru că altfel este o abatere de la „calea,
adevărul” (In. 14,6) lumii creştine, riscând să devenim
„izvoare fără apă şi nori purtaţi de furtună, cărora li se
păstrează întunericul cel nepătruns în veac” (II Petru 2,17).

34
 Erezia sau secta este fructul îndoielilor, a lipsei contactului
experimental în adevăr cu Dumnezeu. Este ca o cişmea, în care
apa curge alături de robinet.
Erezia sau secta a apărut din lipsa de iubire, pentru că unde
este iubire, cum spune Sf. Ap. Pavel „iubirea nu cade
niciodată” (I Cor. 13,8). Unde este iubire nu există separare,
dezbinare, ea îl face pe om să trăiască cu Dumnezeu, şi astfel
diferenţele se şterg. Iubirea este ca apa, apa întreţine viaţa, ea
ocoleşte obstacolele cu modestie şi tenacitate şi nici o forţă nu
o poate împiedica să-şi urmeze calea ce o duce la mare, adică la
Dumnezeu. Apa însă, ieşită din albie, şi nemaiîntorcându-se la
ea, devine o baltă, se alterează şi devine nefolositoare.
Ispita „noului” e mare. Mulţi nu văd în erezie un pericol şi
nu sunt capabili să simtă prezenţa Ispititorului. „Mulţi – spune
Danion Vasile în „Dărâmarea idolilor” – se duc de bunăvoie
spre diavol crezând că se îndreaptă spre Dumnezeu”.
„Dacă cine – spune acelaşi scriitor – ar face o evaluare
critică a culturii contemporane, ar observa deasupra ei peceţile
ereziei. Şi aceste peceţi nu au apărut la întâmplare, ci sunt
rodul unei îndepărtări sistematice de ceea ce înseamnă cugetul
Bisericii”.
Ereticii sunt atât de fanatici în credinţa lor încât, chiar dacă
în faţa lor s-ar petrece o minune, care să-i convingă de greşeala
lor, n-ar crede. Chiar în faţa minunii făcute la primul Sinod
ecumenic, din 325, la Niceea, de către Sf. Spiridon, unii eretici
au rămas împietriţi în rătăcirea lor. Se petrece şi în zilele
noastre o minune, în fiecare an, şi ce minune! „Minunea
pogorârii din cer a luminii sfinte de Paşti”, la mormântul
Domnului din Ierusalim, şi numai la rugăciunile preoţilor şi
călugărilor ortodocşi, şi câţi îmbrăţişează ortodoxia? Acest
semn dumnezeiesc este evident şi totuşi unii o contestă,
dovedindu-se a fi dintre aceia despre care spune Mântuitorul:
„văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg”
(Mt. 13,13).

35
 Mulţi din zilele noastre, ca cei din Corint, care spuneau:
„Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al
lui Hristos” (I Cor. 1,12), ar putea spune altfel: Eu sunt al lui
Luther, eu sunt al lui Kalvin, eu sunt al lui Leibing, a lui
Novak, eu sunt al lui Parham, eu sunt al lui White etc. Şirul
este lung şi numele sunt multe, pentru că multe sunt sectele
veacului nostru. Pe toţi aceştia îi întreabă cu Sf. Ap. Pavel:
„Oare s-a împărţit Hristos?...” (I Cor. 1,13). Care dintre
aceştia s-au jertfit şi s-au rugat înainte de jertfă „ca toţi să fie
una” (In. 17,21). Toţi aceştia şi toţi cei ce gândesc ca ei trebuie
să ştie că: „nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea
pusă, care este Iisus Hristos” (I Cor. 3,11).
În cartea lui C.F. Potter – „Fondatori de mari religii”,
Bucureşti, 1999 – Martin Luther este pus alături de Iisus
Hristos, deci M. Luther este fondatorul unei religii, „religia
protestantă”. Atunci, cum trebuie să-i numim pe adepţii acestei
religii; ai lui Hristos sau al lui Luther? Timpul va discerne
adevărul.
Sfatul lui Gamaliel în această privinţă este foarte tranşant:
„Feriţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i, căci această
hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici,
iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca
nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu”
(F.A. 5,38-38).
Apariţia sectelor este o dezordine în ordine, de aceea
Biserica s-a rugat dintotdeauna pentru ordinea lăuntrică şi
pentru ordinea în general în lume, „precum în cer şi pe
pământ” (Mt. 6,10), pentru că în cer este o perfectă ordine şi
unitate. Împotriva unităţii şi a ordinii nu poate fi decât cel rău,
de care ne rugăm zilnic în rugăciunea Tatăl nostru, ca
Dumnezeu să ne ferească: „Şi ne izbăveşte de cel rău” (Mt.
6,13).
De oamenii aceştia trebuie să ne ferim şi chiar nici să-i
primim în casă, spune Sf. Evanghelist Ioan: „Dacă cineva vine

36
la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă
şi să nu-i ziceţi: Bun venit!” (II In. 1,10).
La care dintre reformatorii şi făuritorii de noi religii S-a
arătat Iisus Hristos, încredinţându-le această misiune? Nici
unuia. El S-a arătat Apostolului Petru, care, în această idee,
spune: „... între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor
strecura eresuri... Mulţi se vor lua după învăţăturile lor
rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită”
(II Petru 2,1-2). Hristos l-a avut ucenic pe Iuda Tadeul, care
prevede acest adevăr şi zice: „În vremea din urmă vor fi
batjocoritori,... aceştia sunt cei ce fac dezbinări, oameni
fireşti, care nu au Duhul” (Iuda 1,18-19). Hristos l-a chemat
să-L urmeze pe vameşul Matei, care ne îndeamnă în numele lui
Hristos: „Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor
veni în numele Meu,... şi pe mulţi îi vor amăgi” (Mt. 24,4-5).
Hristos a vorbit cu Marcu, care spune: „dacă va zice cineva:
Iată, aici este Hristos, sau iată acolo să nu credeţi. Se vor
scula hristoşii mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să
aducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleşi” (Mc. 13,21-22).
Hristos S-a arătat, pe drumul Damascului lui Saul, care devine
apostol al Lui şi le scrie romanilor, şi prin ei şi nouă: „Şi dintre
voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind sminteli împotriva
învăţăturii pe care aţi primit-o...” (Rom. 16,17). „Sunt unii
care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia” (Gal. 1,7).
„Unii ca aceştia sunt apostolii mincinoşi...” (II Cor.
11,13).
„Voind să fie învăţători ai Legii, dar neînţelegând nici
cele ce spun, nici pentru cele care dau adeveriri…” (I Tim.
1,7).
„Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi
învăţătura sănătoasă... îşi vor îngrămădi învăţături după
poftele lor” (II Tim. 4,3) „Depărtaţi-vă de aceştia” (II Tim.
3,5; Tit. 3,10).
Nici unora dintre aceştia, care „strică legea”, nu li s-a
adresat Mântuitorul cu cuvintele: „Mergeţi, învăţaţi toate

37
neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am
poruncit vouă, şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la
sfârşitul veacului” (Mt. 28,19-20).
În epicentrul creştinismului, în Ierusalim, cea mai
importantă şi numeroasă comunitate creştină este cea ortodoxă.
Andrei Pleşu face o paralelă între facultăţile creatoare ale
omului şi cele ale diavolului, când spune: „Aşa apare, diavolul
savant (prostul uz al cunoaşterii), diavolul artist (prostul gust al
fanteziei şi talentului), diavolul agitator (prostul uz al libertă-
ţii), diavolul politic (prostul uz al puterii), diavolul teolog
(prostul uz al credinţei), despre care vorbeşte Epistola
sobornicească a Sf. Ap. Iacob (2,19) „şi dracii cred şi se
cutremură”!
În lumina celor de mai sus, amintim părerea unui adevărat
trăitor creştin, care spune: „Credeţi-mă, fraţilor, că nimic
altceva n-au făcut schismele şi ereziile în Biserică decât să nu
mai iubim pe Dumnezeu şi să nu ne mai iubim unii pe alţii”
(din Limonariu, Alba Iulia, 1991).
Când crezi că mântuirea ţi-e garantată prin faptul că ai ieşit
din comunitatea Bisericii şi ai îmbrăţişat o altă credinţă, care îţi
asigură totul, ai şi pierdut-o.
Cei care cad în cursa rătăcirii nu o fac pentru a se duce în
iad. Ei caută acolo împlinirea pe care nu au ştiut s-o găsească
în Biserică. Iniţiativa de a călca porunca lui Dumnezeu nu i-a
aparţinut lui Adam, ci diavolului care l-a ispitit. Tot el este
„principalul vinovat” care îi atrage pe cei care se apropie de
mişcările eretice.
Toţi cei ce s-au desprins din Biserică, vorba lui D.
Stăniloae, „Au ieşit dintre noi, dar nu erau de-ai noştri”.
Scopul cuvintelor de mai sus este să ţinem „dreptarul
cuvintelor sănătoase pe care le-am auzit” (II Tim. 1,23),
angajându-ne înaintea lui Dumnezeu şi a strămoşilor noştri:
„Eu şi feciorii mei şi fraţii mei vom umbla întru
aşezământul legii părinţilor noştri” (I Mac. 2,20).

38
 În concluzie, putem spune că bucuria de a fi ortodox este ca
bucuria ce o simţi ieşind dintr-un spital. Abia atunci îţi dai
seama ce e viaţa, ce dar ai tu de la Dumnezeu faţă de ce de
acolo.

Bibliografie:
Îndrumări misionare, Ed. IBM, Bucureşti, 1986;
Andrei Pleşu, Despre îngeri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003;
Ch. Yannaras, Persoană şi eros, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000;
Pr. T. Cios, Biblia în contextul vieţii, Ed. Emia, Deva, 2001;
Danion Vasile, Dărâmarea idolilor, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2001;
C.F. Potter, Fondatori de mari religii, Bucureşti, 1999;
Limonariu, Alba-Iulia, 1991.

39
 MÂNTUIRE

În vremurile noastre mulţi creştini suferă de o boală numită

irealism, mulţi văd în mântuire îndestularea materială,
căpătuiala, îndestularea pântecului, ca Esau din Biblie, fiind în
stare să-şi vândă dreptul „de întâi născut” (Gen. 25,31) care îl
are în „Biserica lui Dumnezeu” (F.A. 20,28) şi trecând la altă
credinţă pentru o promisiune ieftină, pentru un profit, pentru o
satisfacţie, pentru „un blid de linte” (Gen. 25,30). Alţii, ca
eroul lui Cervantes din Don Quijote, se luptă cu imaginarul, cu
iluziile, cu închipuirile oferite de Satan, care, pentru a ispiti „se
preface în înger de lumină” (II Cor. 11,14), cu „morile de
vânt”. Sunt însă şi dintre aceia care nu înţeleg scopul mântuirii
şi se joacă cu ea, ca cei din antichitate cu săgeţile lui Filoctetes,
nesesizând pericolul.
Acest fel de căutare a mântuirii este străin de învăţătura
Bisericii, este o neînţeleaptă căutare şi o proastă găsire.
Mântuirea, în Noul Testament, este exprimată prin cuvântul
grecesc „sotiria” şi cuvântul latinesc „salus” = mântuire,
eliberare, vindecare, recâştigarea stării de sfinţenie, de
desăvârşire a omului. Ea este darul lui Dumnezeu, prin Iisus
Hristos, care S-a jertfit pentru răscumpărarea noastră şi
urmează a fi însuşit de noi prin împlinirea poruncilor şi
sfaturilor Bisericii lui Hristos.
Mântuirea este posibilă prin actul întrupării lui Iisus
Hristos, prin moartea şi învierea Sa prin care i-a dat omului
germenele unei vieţi veşnice, căci: „Dumnezeu ne-a dat viaţă
veşnică şi această viaţă este întru Fiul Său” (I In. 5,11).
Mântuirea vine deci de la Dumnezeu nu de la oameni. „Căci
Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul
Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă
viaţă veşnică” (In. 3,16). Elementul central al mântuiri este
jertfa Mântuitorului, suferinţa, moartea şi învierea lui Hristos.

40
„Nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a
iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru
păcatele noastre” (I In. 4,10).
De mântuire, deşi oferită tuturor oamenilor (Mt. 28,19; Mc.
16,15-16; F.A. 13,26-27; Rom. 11,11; Tim. 2,11) nu
beneficiază decât cei ce cred şi-L mărturisesc pe Iisus Hristos
în adevăr, cum spune şi psalmistul: „Aproape este Domnul de
toţi ce-L cheamă pe El în adevăr” (Ps. 144,18).
Mântuirea are trei puncte de sprijin, fără de care nu se
realizează: Credinţa, faptele bune şi harul dumnezeiesc.
1) Credinţa, care, după Sf. Ap. Pavel „este încredinţarea
celor nădăjduite, dovada lucrurilor celor nevăzute” (Evr.
11,1), este prima condiţie a mântuirii noastre. Ea este fereastra
prin care noi vedem dincolo. Ea este puterea sufletului care
depăşeşte puterile minţii. Credinţa cea adevărată, nu credinţele,
pentru că este: „Un Domn, o credinţă şi un botez” (Efes. 4,5;
I Cor. 12,12). „Cine nu se luptă după lege nu se încununea-
ză” (II Tim. 2,5). Nu orice credinţă, ci „credinţa lucrătoare în
fapte bune”.
Cel ce se află „întru sfinţenia Duhului şi întru credinţa
adevărului” (II Tes. 2,13). Cel ce are „buna rânduială şi
tăria credinţei în Hristos” (Col. 2,5) se va mântui.
Folosind un termen actual, testarea credinţei se face prin
semnele arătate Evanghelistului Marcu, în ultimul capitol al
evangheliei sale (Mc. 16,17).
2) Faptele bune sunt altă condiţie a mântuirii. Ele sunt
roadele credinţei. Apostolul Iacov arată atât de limpede şi pe
înţelesul tuturor acest adevăr, când zice: „Ce folos, fraţilor,
dacă zice că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa
poate să-L mântuiască” (Iacov 2,14).
„Aşa e şi cu credinţa; dacă nu are fapte, e moartă în ea
însăşi” (Iacov 2,17). „Şi dracii cred şi se cutremură” (Iacov
2,19). „dacă va zice cineva: tu ai credinţi, iar eu am fapte,
arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele
mele credinţa mea” (Iacov 2,19).

41
 În această idee, Isaia, în Vechiul Testament, spune: „Eu îi
voi răsplăti după faptele lor” (Isaia 65,7). „Fiecare după
faptele sale va afla viaţa” (Is. Sir. 16,16). „Viaţa veşnică
celor ce, prin străduinţă în faptă caută mărire, cinste şi
nestricăciune” (Rom. 2,7). „Ca să dea fiecăruia, după cum
este fapta lui” (Apoc. 22,12).
3) Harul este energia sau lucrarea lui Dumnezeu Cel în
Treime. El este expresia dragostei lui Dumnezeu faţă de
oameni. Harul se revarsă prin Duhul Sfânt asupra oamenilor.
Harul divin este necesar pentru mântuire, deoarece omul nu
se poate mântui prin propriile sale puteri.
Harul este o putere a Duhului Sfânt, care face să se
imprime în noi „chipul lui Hristos” (Gal. 4,19). Sf. Ap. Pavel
spune: „Căci în har sunteţi mântuiţi prin credinţă şi aceasta
nu este de la voi; este darul lui Dumnezeu” (Efes. 2,5-8; II
Tes. 2,16).
Nimeni nu poate fi sigur de mântuire, căci, cât trăim,
oricând se poate cădea din har. Celor ce se despart de Hristos,
indiferent cum, prin apostazie, erezie sau păcat, Sfântul Ap.
Pavel le spune: „aţi căzut din har” (Gal. 5,9). De aceea,
mântuirea se lucrează „cu frică şi cu cutremur” (Fil. 2,12).
Mântuirea, Sf. Ap. Petru o aseamănă cu „prunc de curând
născut”, care „creşte spre mântuire” (I Petru 2,2).
Deosebirile dintre noi, divergenţele, separările, ereziile,
lipsa dragostei, a unităţii şi a comuniunii dintre noi sunt dovezi
că mulţi oameni se depărtează tot mai mult de mântuire, că
drumul pe care au apucat este greşit.
Cei care cred că mântuirea se dobândeşte printr-o simplă
mărturisire de credinţă, printr-o aderare la o grupare sau sectă
religioasă, printr-o ridicare de mână ca la şcoală, nu ştiu ce-i
mântuirea.
Aceştia reduc mântuirea la lumesc, la comerţ, la câştig, la
profit. Aceştia confundă împărăţia lui Dumnezeu cu împărăţia
Cezarului, aceştia îl scot pe adevăratul Hristos din suflet şi îl

42
aleg pe unul dintre hristoşii prezişi chiar de Mântuitorul Iisus
Hristos: „Vor veni hristoşii mincinoşii” (Mt. 24,24).
Prima amăgire a omului a fost oferta diavolului, care îi
spune omului că dacă mănâncă din pomul oprit va „fi ca
Dumnezeu” (Gen. 3,5). Oferta aceasta, ispita aceasta, amăgi-
rea aceasta ni se face şi astăzi, dar sub altă formă şi cu alt scop.
Omul căzut la început în mrejele diavolului, n-a fost ca
Dumnezeu, tot aşa şi cei ce cad în ispitele şi promisiunile
„misionarilor” zilelor noastre, nu găsesc mântuirea prin ei.
Omul modern, spune Părintele Teofil de la Mănăstirea
Sâmbăta de Sus, îşi alege religia cea mai comodă, religia care
nu-i cere efort sau îi cere minimum de efort, dar îi promite
maximum de profit. Aşa se explică îndreptarea unora spre
grupări religioase, spre secte, care le promit mântuirea şi chiar
îi declară mântuiţi şi nu le cer decât să creadă în Hristos şi să
acţiunea apoi, în mod spontan, pentru realizarea binelui, iar
aceasta ca o consecinţă a mântuirii nu ca un efort în vederea
mântuirii (Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, Huşi,
1984, p. 537).
Mântuirea este ca urcarea pe cel mai înalt vârf al
pământului, pe Everest. Ca să ajungi sus trebuie să respecţi
legea muntelui, să ai un ghid, un conducător, să renunţi la
multe din cele de jos, să depui eforturi mari.
Mântuitorul a rânduit ca omul care vrea să ajungă sus, la
Dumnezeu, să se mântuiască, să meargă pe calea Bisericii. Cel
ce va încerca să ajungă la destinaţie pe alt drum se va rătăci cu
siguranţă.
Se observă astăzi, din ce în ce mai mult, o asemănare între
învăţătura tuturor sectelor şi sloganul clasic new-age-ist:
„mântuieşte-te prin propriile puteri”.
„Nu există mântuire pentru cel care de bunăvoie se rupe de
învăţătura Bisericii”, spune un trăitor din epoca primară a
Bisericii, Sfântul Ciprian (200-258).
Fără să cădem în maniheism, care susţine că oamenii se pot
mântui numai prin asceza cea mai riguroasă şi prin mortificarea

43
trupului, fără să cădem în erezia că există o predestinaţie a
mântuirii, fără să cădem în neoprotestantism care spune că e
suficientă credinţa pentru mântuire, noi, fiii Bisericii mântui-
toare să trăim în dreapta noastră credinţă, despre care Sf. Ap.
Pavel spune: „Pace celor ce vor umbla cu dreptarul acesta”
(Gal. 6, 16). „Cine nu se luptă după lege nu se încununează”
(II Tim. 2,5).

Bibliografie:
Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, Huşi, 1984;
Pr. Dr. I. Bria, Dicţionar Ortodox, Bucureşti, A-Z, 1981;
Pr. Dr. I. Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Bucureşti, A-Z,
1984.

44
 FRAŢII DOMNULUI

Ca punct de plecare în dezbaterea acestui subiect, venim cu

întrebarea: Cum se numesc şi cum se adresează membrii
comunităţilor sectare între ei, nu cu apelativul de „frate”? Dar,
oare, sunt aceştia fraţii lor de sânge? Răspunsul îl aşteptăm de
la ei!
În ideea aceasta trebuie înţeleasă expresia biblică: „Fraţii
Tăi sunt afară...” (Mt. 12, 47). Dar, clarificarea acestei
expresii, greşit înţeleasă, o dă Mântuitorul mai jos, când spune:
„ Oricine face voia Tatălui Meu... acesta îmi este frate şi
soră...” (Mt. 12, 50).
Pentru a nu greşi şi a nu ne rătăci în credinţă, trebuie să
ştim că, la evrei prin cuvântul „frate” se înţelegeau toate
gradele de rudenie: fraţi buni, fraţi vitregi, frate de levirat,
unchi, nepoţi, cumnaţi etc. În expresia de mai sus, aceşti „fraţi
ai lui Iisus” nu sunt alţii decât rudele sau verii secundari ai
Lui.
Între aşa zişii „fraţi ai lui Iisus” se găseau: Iacov, Iosif,
Simon şi Iuda, care nu sunt alţii decât „verii” Domnului (Mt.
13, 55-56). Iacov, „fratele Domnului” are ca mamă pe Maria
care a stat la picioarele lui Iisus când era răstignit. „Maria,
mama lui Iacov şi a lui Iosi” (Mt. 27, 25). Ei nu sunt fraţi de
sânge cu Iisus, fiindcă „Maria a născut pe Fiul său Cel Unul
Născut, Căruia i-a pus numele de Iisus” (Mt. 1, 25).
Unii comentatori biblici susţin că aceşti „ fraţi” ai
Domnului sunt fraţii Săi vitregi. Adică, Maria, numită „sora
Maicii Domnului”, ar fi fost prima soţie a lui Iosif, cu care
Iosif a avut patru fii şi două fiice: Iacov, Iosi, Simon şi Iuda
(Mt. 13, 35), după care Iosif s-a logodit cu Sfânta Fecioară
Maria.
Pentru noi, ortodocşii, care avem credinţa originară a
creştinismului, care avem la bază datele Sfintei Scripturi şi ale

45
Tradiţiei, problema aceasta este clarificată, că adică acei „fraţi
ai Domnului” nu sunt copiii Sfintei Sale Mame, ci ai Mariei
sora lui Cleopa, numită în Biblie „mama lui Iacov şi a lui
Iosif” (Mt. 27,56;Mc. 15, 40; Lc. 24, 10).
Nicăieri şi niciodată, aşa zişii „fraţi ai Domnului” nu se
numeau fiii Mariei, mama lui Iisus, ci numai „fraţii lui”.
Prin cuvântul frate, în limba ebraică „ah”, tradus în limba
greacă prin cuvântul „adelfos” (vezi Septuaginta – 284-247), se
indicau toate gradele de rudenie apropiate. Exemplu: Avraam
era unchiul lui Lot, iar acesta nepot şi se numeau „fraţi” (Gen.
11,27; 12, 5; 13,8; 14,14-16). Erau ei fraţi? Chiar şi pe păstorii
lor îi numeau „fraţi” (Gen. 29, 4). Iacov, nepotul lui Avraam s-
a căsătorit cu verişoarele lui: Lia şi Rahela, fiicele lui Laban,
nepot de frate a lui Avraam şi se numeau „fraţi”.(Gen. 11,27;
24,15; 29, 10-15). De asemenea, Eliazar şi Kis erau fraţi, iar
copiii lor s-au căsătorit (erau veri şi verişoare), dar se numeau
„fraţi” (I Paralip. – Cronici – 23, 22).
În toate textele din Nou Testament în care este vorba de
„fraţii Domnului” este vorba de „rudele” sau „verii secundari”
ai Domnului. Orice altă explicare a acestor versete este un
sacrilegiu sau blasfemie adusă lui Iisus şi Mamei Sale.
Referitor la expresia: „n-a cunoscut-o până nu a născut”
(Mt. 1,25), nu înseamnă că după aceea a cunoscut-o Iosif ci, n-
a cunoscut-o niciodată. După traducerea britanică: „Şi Micol,
fata lui Saul şi soţia lui David, n-a avut copii până în ziua
morţii” (II Regi 6, 23), atunci a avut copii după moarte?
Fireşte că nu. Şi tot aşa David spune: „Zis-a Domnul
Dumnezeul meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune
pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale” (Ps. 109,110,1),
citat întâlnit şi în Noul Testament (Mt.22, 44; F.A. 2,34; Evr. 1,
13). Se înţelege că Fiul va şedea de-a dreapta Tatălui pururea.
Sau: „Căci El (Hristos) trebuie să împărăţească până ce va
pune pe vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale” (I Cor. 15, 25).
Oare după aceea El nu va mai împărăţii?

46
 Părinţii Maicii Domnului n-au avut alţi copii, decât pe
Fecioara Maria şi totuşi se vorbeşte în Biblie de sora sa: „Şi
stăteau lângă crucea lui Iisus mama Lui şi sora mamei Lui,
Maria lui Cleopa” (In. 19, 25). Cine era aceea Maria lui
Cleopa? După Tradiţie, aceasta era o verişoară primară a
Fecioarei Maria, iar fiii ei erau verişorii secundari ai Domnului.
Tot de aici aflăm că preotul Matan din Betleem a avut patru
copii: pe Iacov, tatăl lui Iosif (logodnicul Mariei); Maria care a
născut pe Salomeea, mama fiilor lui Zevedei; Sovi, care a
născut pe Elisabeta (mama Sf. Ioan Botezătorul) şi pe Ana care,
căsătorită cu Ioachim, a născut pe Sfânta Fecioară Maria,
logodită cu Ioasif, vărul ei primar.
Altă dovadă că aceşti fraţi „nu erau fraţii lui Iisus, este
faptul că pe Cruce Mântuitorul Iisus Hristos încredinţează pe
mama Sa Apostolului Ioan, care era fiul lui Zevedei (Mt. 4, 21)
pentru a-i purta de grijă şi nu acestor aşa zişi „fraţi”. „Femeie,
iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta!” (In.
19,26-27).
Trupul Fecioarei Maria, din care „Cuvântul S-a făcut trup
şi S-a sălăşluit între noi” (In. 1, 14), trebuia să fie vrednic şi
să rămână vrednic de a-L naşte pe Fiul lui Dumnezeu, şi nu pe
alţi fii.
După toate cultele neoprotestante logodnicul Fecioarei
Maria, Iosif, este cumnat cu Dumnezeu! Ce păcat strigător la
cer! Oare nu este acesta un păcat împotriva Duhului Sfânt, care
a umbrit-o pe Fecioara Maria ca să nască pe Fiul lui
Dumnezeu? „Şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru
aceea şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu
se va chema” (Lc. 1, 35).
Dacă puterea Celui Preaînalt a umbrit-o pe Fecioara Maria
a şi sfinţit-o şi aşa a şi rămas în veci. Cei ce o ponegresc, cei ce
o vorbesc de rău, cei ce o insultă pe Fecioara Maria, indirect Îl
insultă şi Îl vorbesc de rău pe Dumnezeu, pe Duhul Sfânt care a
sfinţit-o, iar „păcatele împotriva Duhului Sfânt, nu i se vor

47
ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Mt.
12,32).
„Fiul ales” (Lc. 9, 35), Fiul lui Dumnezeu, nu putea să se
nască decât dintr-o fiinţă „aleasă”, curată şi fără prihană, care
n-a mai zămislit alţi fii. Altfel Dumnezeu n-ar fi făcut o alegere
bună.
Cei ce spun că Fecioara Maria a mai avut copii sunt, din
ignoranţă sau din altceva, în mod indirect, duşmanii
Mântuitorului, duşmanii Bisericii Sale şi duşmanii planului de
mântuire propus de Dumnezeu imediat după căderea omului în
păcat. Aceasta este nu numai păcat, ci şi sminteală, şi „Vai
lumii, din pricina smintelilor” (Mt. 18, 7).

48
 SFINŢII
„Casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2,19)

Pornind de la o cugetare, plină de duh, a marelui gânditor

creştin Blaise Pascal, care zice: „Nu există decât trei feluri de
oameni: unii care îl slujesc pe Dumnezeu, găsindu-L, ceilalţi
care se străduiesc să-L caute, negăsindu-L, alţii care trăiesc fără
să-L caute, fără să-L găsească”. Din prima categorie fac parte şi
sfinţii, fac parte şi acei credincioşi care îl „laudă pe
Dumnezeu întru sfinţii lui” (Ls. 150,1).
Sfinţii sunt, în primul rând, oameni care şi-au dat viaţa
pentru Hristos, mărturisindu-L; oameni cu o viaţă foarte
virtuoasă; oameni care au făcut minuni sau au avut alte merite,
de pildă: Constantin cel Mare, care prin edictul de la Milan, din
313, a dat libertate Bisericii lui Hristos (Dan Ciachir, Ofensiva
Ortodoxă, Anastasia, 2002, p. 123). La fel, domnitorul român
Constantin Brâncoveanu, care, împreună cu cei patru fii ai săi,
moare pentru credinţa lui Hristos, netrecând la islamism etc.
Sfinţii sunt acei care au dus şi duc mai departe făclia veşnic
vie a „Luminii”, spre a-i ajuta pe oamenii credincioşi să ajungă
la adevăr, să ajungă la Dumnezeu, care îi duce la „veşnică
desăvârşire pe cei ce se sfinţesc” (Evr. 10,14).
Ei au reuşit depăşirea lor proprie, pe care o proclamă
Goethe în cuvintele: „Depăşeşte-te pe tine însuşi”, ei, vorba Sf.
Ap. Pavel, au „biruit răul cu binele” (Rom. 12,21). Ei au
deosebit „binele de rău” (Deit. 30,15), au deosebit „ce este
sfânt de ce nu este sfânt” (Iezech. 22,26); ei şi-au „stăpânit
vasul în sfinţenie” (I Tes. 4,4); ei „prin credinţă, au biruit
împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au
astupat gurile leilor, au stins puterea focului... din slabi ce
erau s-au făcut tari... Unii au fost chemaţi, neprimind
izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alţii au
suferit batjocoră şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare. Au

49
fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu
pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au
murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie, lipsiţi,
strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică,
au rătăcit în pustie şi în munţii şi în peşteri şi în crăpăturile
pământului” (Evr. 11,33-38). Toţi aceştia prin credinţă, fapte
bune şi jertfă au devenit „împreună cetăţeni cu sfinţii şi
casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2,19); ei după cuvântul
Scripturii, „vor judeca lumea” (i Cor. 6,2); întru ei Dumnezeu
se va „preaslăvi” (I Tes. 1,10) etc. Ei au cunoscut Scriptura i
învăţătura lui Dumnezeu, dar n-au rămas numai la cunoaştere,
au reuşit s-o şi trăiască.
Sfinţii s-au considerat pe ei mici, umili, păcătoşi, s-au
dispreţuit pe ei, cum spune Th. Kempis în „Imitatio Cristi”. „Să
te dispreţuieşti pe tine în fiecare zi, pentru ca să aibă loc
Dumnezeu în golul lăsat în tine”.
Despre puritate şi sfinţenie şi păgânii aveau o consideraţie
deosebită, să ne oprim la Pitagora. Într-o zi când soţia lui
Pitagora a fost întrebată cât timp îi trebuie unei femei ca să fie
pură, după ce a avut legături cu un bărbat, ea răspunde: „Dacă
este cu soţul ei, ea este numaidecât; dacă este cu un altul,
atunci nu mai este niciodată” (E. Schure, Marii iniţiaţi, Ed.
Lotus, Bucureşti, 1998, p. 261).
De ce nu sunt cinstiţi sfinţii de către unii oameni? Pentru că
ei nu sunt aleşi de oameni dintre oameni, ci de Dumnezeu
dintre oameni. „De aţi fi din lume – spune Mântuitorul –
lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din
lume, ci eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă
urăşte” (In. 15,19).
Dacă Unul Sfânt, Domnul nostru Iisus Hristos, este sfânt
prin natură, noi suntem chemaţi la sfinţenie prin participare,
prin asceză, prin rugăciune.
Biblia spune că omul este creat după „chipul şi
asemănarea” lui Dumnezeu (Gen. 1,26), iar stadiul culminant
al asemănării cu Dumnezeu e „sfântul, care nu poate fi decât

50
creştin”, după cum spune N. Crainic. Revelaţia supranaturală
dată de Iisus Hristos are ca finalitate lucrarea morală a
sfântului. În perfecţiunea sa morală se vede perfecţiunea
veşnică.
A nu cinstii sfinţii Bisericii lui Hristos, înseamnă a nu-L
cinsti pe Dumnezeu, înseamnă „a călca în picioare pe Fiul lui
Dumnezeu şi sângele legământului, cu care s-a sfinţit” (Evr.
10,29). Câţi dintre sfinţi nu şi-au vărsat sângele pentru Hristos
şi Biserica Sa? Foarte mulţi, cunoscuţi şi mulţi anonimi!
Cei ce nu cinstesc sfinţii nu-L cinstesc nici pe Dumnezeu
„întru sfinţii Lui” (II Tes. 1,10).
Unul dintre cei care are „partea lui între sfinţi” (Înţ. Sol.
5,5), este şi sfântul Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai
lui. Câţi dintre contemporanii noştri, care se laudă peste tot cu
credinţa şi pocăinţa lor, ar fi în stare să renunţe la bunurile lor,
funcţiilor lor, să se sacrifice el şi ai lui pentru Hristos şi
Biserica Sa?
Sub pretextul vieţii, diavolul, prin iscusinţa sa, a semănat în
minţile multor oameni îndoiala faţă de învăţătura Bisericii, faţă
de multe adevăruri sfinte, printre care şi cinstirea sfinţilor, şi
astfel a pregătit terenul pentru propovăduirea şi învăţătura
neoprotestantă să dărâme ce a aşezat credinţa creştină, Sf.
Apostoli şi urmaşii lor.
Mulţi creştini şi-au renegat credinţa în timpul persecuţiilor
din partea iudeilor şi a păgânilor, în primele veacuri creştine, în
decursul istoriei, în perioada comunistă, păcătuind prin
defăimarea Bisericii, a sacrului din ea şi a slujitorilor ei, pe toţi
aceştia Biserica i-a iertat, dar pe acei care îi reneagă învăţătura,
îmbrăţişând alte credinţe nici Dumnezeu nu-i iartă, pentru că
săvârşesc o greşeală şi o hulă împotriva Duhului Sfânt, iar
„hula împotriva Duhului Sfânt, nu se iartă lui, nici în
veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Mt. 12,31).
„Cine vrea să aibă comuniune cu Tatăl poate să facă aceasta
numai pe calea Fiului. La Fiul însă nu ajungem numai prin
aceia care au umblat pe această cale înaintea noastră şi prin

51
aceasta au devenit ei înşişi parte vie a acestei căi. Aceştia sunt
mai întâi Apostoli, ca martori oculari direcţi ai Cuvântului, apoi
Părinţii în credinţă care ne-au precedat în mod direct. Numai
cei ce păşesc ei înşişi pe urmele paşilor lor pot să ajungă la
ţelul acestei căi ca şi ei”, spune un practicant al rugăciunii şi
învăţăturii Bisericii” (Gabriel Bunge, Practicarea rugăciunii...,
1996, p. 28).
„Omul modern, spune Andrei Pleşu în cartea sa „Despre
îngeri”, are dificultăţi să creadă în îngeri şi nu pentru că e
„raţional” şi „ateu”, ci pentru că nu crede în ordine, sau are o
imagine inconsecventă despre ei”, aşa e şi cu cinstirea sfinţilor.
Sfinţii sunt pentru noi modele, pe care trebuie să le urmăm.
Ce este un model? Prin model trebuie să înţelegem persoana
care prin valoare şi calitate serveşte ca exemplu în viaţă.
Modelul desăvârşit, însă, este Iisus Hristos, „Lumina Lumii”
(In. 9,5), „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14,6), apoi Maica
Domnului, „fericită de toate neamurile” (Lc. 1,48), Sfinţii
Apostoli, chemaţi de Mântuitorul Iisus Hristos: „Chemând la
Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere
asupra duhurilor celor necurate...” (Mt. 10,1), sfinţii, pe care
Dumnezeu i-a „chemat la sfinţenie” (I Tes. 4,7). Din păcate,
aceste modele sunt înlocuite, de multe ori, cu false modele,
lipsite de „minima moralia”, pentru că aceste modele nu ne cer
iubire şi jertfă.
Sfinţii sunt pentru noi şi nişte protectori, ca şi îngeri, care
ne stau alături, „ca işte fraţi mai mari” (Sf. Grigorie cel Mare).
Înrudirea cu sfinţii, în sens anagogic, poate merge până la
„asemănare”. Păcatul înlătură această asemănare, „cum fumul
alungă albinele” (Sf. Vasile cel Mare).
Sinodul din Laodiceea a hotărât ca „nici un creştin nu se
cuvine să părăsească pe martirii lui Hristos şi să se ducă la
eretici; căci aceştia sunt străini de Dumnezeu. Deci cei ce se
vor duce la dânşii să fie anatema”.

52
 Ortodoxia cinsteşte doar pe sfinţii canonizaţi, canonizare
care este o „omologare” a Bisericii, după nişte norme bine
stabilite.
Sfinţii se roagă lui Dumnezeu pentru noi, ca Dumnezeu „să
ne arate calea” (Ierem. 42,3). Şi Duhul „se roagă pentru
sfinţi” (Rom. 8,27), pentru cei „care sunt chemaţi după voia
Lui” (Rom. 8,28).
Toţi cei ce cinstesc sfinţii după cuviinţă să „mulţumim
Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la
moştenirea sfinţilor, întru lumină” (Col. 1,12).

53
 CE ESTE ORTODOXIA?

Pe cei care vor să se convingă ce este Ortodoxia astăzi îi

invităm să facă un efort şi să meargă la Ierusalim, să se
convingă prin simţuri, ca odinioară Apostolul Toma, să vadă
Sfânta Lumină care se pogoară din Cer, numai la slujba şi
rugăciunile ortodocşilor, să o ţină în mâini şi să zică cu Sf.
Apostol Pavel: „Cu adevărat, mare este taina dreptei
credinţe...” (I Tim. 3,16).
În „taina dreptei credinţe”, Ortodoxia se dovedeşte a fi
„religia creştină care a păstrat neschimbate dogmele, tradiţiile,
cultul şi organizarea bisericească, fixate prin cele şapte sinoade
ecumenice” (Pr. I. Stoian, Dicţionar religios, Cluj, 1994,
p. 194).
Biserica luminată de Revelaţia Sfintei Tradiţii şi a Sfintei
Scripturi, ce păstrează întreg tezaurul de credinţă, tradiţii şi cult
este „Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie
adevărului” (I Tim. 3,15).
Pe cei ce păstrează cu sfinţenie acest tezaur sfânt Sf. Ap.
Pavel îi laudă, ca odinioară pe creştinii din Corint, scriind: „Vă
laud că în toate... ţineţi predaniile precum vi le-am dat”
(I Cor. 11,2). Dacă Sf. Ap. Pavel ar veni pe pământ sau le-ar
scrie astăzi corintenilor, le-ar scrie acelaşi adevăr, pentru că ei
ca şi noi ţinem şi acum aceleaşi predanii, ca întreaga
Ortodoxie.
Ţinând cu sfinţenie „predaniile”, primite „prin cuvânt, fie
prin epistolă” (II Tes. 2,15), Ortodoxia „dintru început” este
religia care duce pe fiii ei „spre mântuire, întru sfinţirea
duhului şi întru credinţa adevărului” (II Tes. 2,13).
Dar ce se înţelege prin Ortodoxie? Etimologia cuvântului
ortodoxie vine de la două cuvinte greceşti: orthos şi doxa, care
înseamnă „dreaptă credinţă” şi închinarea adevărată. Ce ne
trebuie mai mult? „Regula de credinţă apostolică a fost criteriul

54
de bază al Ortodoxiei. De aceea, orice ruptură în continuitatea
tradiţiei apostolică a fost considerată abandonare a Ortodoxiei,
care poate lua forma unei erezii, sau forma unei „confesiuni”
separate. În timp ce Ortodoxia îşi justifică dogmele prin această
continuitate apostolică şi patristică, celelalte Biserici sau
confesiuni sunt, într-un fel sau altul, ieşite dintr-un act de
separare, act în care ele şi-au format tradiţia lor confesională
proprie.
Ca tradiţie dogmatică, Ortodoxia îşi are rădăcinile în
Răsărit şi într-un sens istoric se identifică cu marea sinteză
patristică, din perioada sinoadelor ecumenice” (Pr. Prof. Dr. Ion
Bria, Dicţionar de Teologie Ortodox, Ed. IBM, Bucureşti,
1981, p. 273).
Un rol important în menţinerea unităţii spirituale şi de cult
a Ortodoxiei, de la început şi până astăzi, l-a avut şi îl are
Sfânta Liturghie. Toţi cei ce participăm la Sf. Liturghie şi ne
împletim glasurile cu sfintele ei rugăciuni nu facem altceva
decât ceea ce au făcut primii creştini.
Mulţi dintre cei străini de învăţătura Bisericii Ortodoxe o
socotesc pe aceasta bătrână şi învechită. Într-adevăr, Ortodoxia
este veche, este de pe timpul Mântuitorului şi a Sfinţilor
Apostoli, dar nu învechită, este bătrână, dar nu îmbătrânită.
Biserica Ortodoxă nu se poate schimba sau seculariza
pentru că atunci n-ar mai fi „Trupul lui Hristos” (Efes. 5,23),
pentru că Trupul lui Hristos nu se poate schimba ca vremurile
şi împrejurările. Biserica Ortodoxă este aceeaşi, pentru că
Hristos, Capul ei, este acelaşi „ieri, azi şi în veci” (Evr. 13,8).
Biserica Ortodoxă are privilegiul de a fi prima născută în
creştinism, fiica cea mai mare şi dreptcredincioasă a lui
Hristos, spunea un cercetător al tainelor creştine. Ştim din
Sfânta Scriptură a Vechiului Testament ce înseamnă a fi întâi
născut. Esau, fratele lui Iacov, şi-a vândut dreptul de întâi
născut pentru nişte satisfacţii de moment şi vândut a fost pe
veci.

55
 Ştiţi ce a spus marele reformat al Bisericii Catolice, Martin
Luther, în anul 1517, părintele protestantismului şi al puzderiei
de secte, în una din scrierile lui?: „Ortodoxia este partea cea
mai bună a Bisericii universale” (vezi rev. Telegrafului Român,
nr. 43/44, 1983, p. 3).
Ştiţi ce a spus, la 2 august 1967, papa Paul al VI-lea,
vizitând Patriarhia ecumenică din Constantinopol despre
Biserica Ortodoxă?: „Răsăritul este dascăl (adică Biserica
Ortodoxă)..., Răsăritul ne dă un exemplu. Ca apoi, vizitând
modestia din această Patriarhie, să exclame: „Aici locuieşte
Hristos.”
Ştiţi ce spune un reprezentant al Protestantismului, W.A.
Wiswr’t Huft, despre Ortodoxie?: „Cu toţii ne putem însufleţi
din Creştinismul Ortodox”.
Ce înseamnă astăzi să fii ortodox? Înseamnă a ţine Tradiţia
patristică, a merge la origini, a ţine ordinea în dezordine.
Acolo unde Ortodoxia e trăită aşa cum se cuvine, în Duhul
Sfânt, ea este comuniune între Dumnezeu şi oameni, între
ceresc şi pământesc, între vii şi morţi.
De obicei, invocarea Ortodoxiei se face cu sentimentul de
mândrie pentru fidelitatea faţă de ceea ce este adevărat şi
autentic. O recunoaştere şi un respect din partea tuturor faţă de
valorile tradiţionale şi faţă de oamenii care le păstrează şi le
reprezintă.
Ortodoxia este un dar ceresc şi ea se dobândeşte sau se
pierde, aşa cum se dobândeşte sau se pierde orice dar în viaţă.
Pentru noi, românii, „Biserica Ortodoxă este mama
spirituală a poporului român”, cum o caracterizează cel mai
mare poet român, M. Eminescu, şi nu fără motiv. Şi lui
Dumnezeu Tatăl, îi place când fii se adună şi stau împreună, în
ascultarea mamei, de aceea luminează mintea psalmistului, care
spune: „Iată acum ce este bine şi ce este frumos, decât
numai a locui fraţii împreună” (Ps. 132,1).
„Pentru noi – spunea părintele Ilie Cleopa – patria şi
ortodoxia sunt Grădina Raiului dată nouă de Dumnezeu să

56
lucrăm în ea şi să o păzim cu sfinţenie”. Toţi cei ce simţim
româneşte, toţi cei ce trăim duhul ortodoxiei, să ţinem cu
sfinţenie la această grădină şi să nu cădem în ispita lui Adam,
să ne pomenim goi ca el şi să ne fie ruşine de darul primit de la
Dumnezeu, adică să nu mai fie în ascultarea şi în harul Bisericii
noastre strămoşeşti.
Dar să ne întrebăm: Locuim noi toţi fraţii împreună, în
aceeaşi grădină şi în aceeaşi Casă duhovnicească şi sub
ascultarea aceleiaşi Mame? Suntem noi toţi români în aceeaşi
credinţă ca cei de demult, în „duh şi adevăr” (In. 4,23).
Unii şi-au ales, vorba lui Nicolae Iorga, mame mai tinere,
mai bogate, dar acestea sunt ca mamele din poveştile noastre
populare, mame vitrege. Aceste „mame” au dat fraţilor noştri
desprinşi de Ortodoxie în 1700, pământ, înlesniri de impozite,
păduri etc. Au dat apoi, după primul război mondial şi mai ales
după al doilea, celor trecuţi la diferite secte, favoruri materiale,
bani, bunuri, maşini, valută etc. De ce, din dragoste creştină
sau se urmăreşte altceva? Viitorul le va vădi pe toate!
A fi creştin ortodox înseamnă a nu te ruşina în faţa
mormintelor strămoşilor şi părinţilor noştri că nu le-am urmat
credinţa. Să nu uităm că ei au rămas „rădăcinile care ne ţin”
(Rom. 11,18).
A fi român ortodox înseamnă a fi în credinţa Sf. Apostol
Andrei, primul chemat de Iisus Hristos (In. 1,40-41), a
martirilor de la Niculiţel (din prima perioadă creştină
românească), a episcopului Teofil din Tomis (Constanţa),
participant la primul Sinod ecumenic de la Niceea (325 d.Hr.),
a fi în credinţa voievozilor: Vlad, Gelu, Litovoi şi Menumorut,
în credinţa domnilor: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu (care a murit
împreună cu cei patru fii ai lui pentru credinţa ortodoxă), a
eroilor Horea, Cloşca şi Crişan, care s-au jertfit nu numai
pentru glie ci şi pentru ortodoxie etc. Înseamnă a avea credinţa
neşovăielnică a ţăranului român din Transilvania, care, atunci
când trufaşii împăraţi de la Viena i-aui cerut să-şi schimbe

57
credinţa şi să treacă la catolicism, a spus: „Toate ţi le dau, şi
cojocul acesta, dacă mi-l ceri, dar credinţa nu”.
Noi ştim un lucru şi acesta îl mărturiseşte şi Biblia: „dacă
această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va
nimici, iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i
nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui
Dumnezeu” (F.A. 5,38-39).
Toate aceste dărnicii, toată această „iubire” pe care aceşti
prozelitişti o arată este cu un scop binegândit. Toate le putem
asemăna cu bunătatea şi dragostea pescarului, pusă în momeala
din undiţă pentru prinderea peştilor.
Celor ce n-au „căzut din har” (Gal. 5,4), Biserica Orto-
doxă le dă, nu bunurile lumii acesteia, pe care „molia şi rugina
le strică şi furii le spală şi le fură” (Mt. 6,19), ci bogăţii
spirituale, „roadele duhului: dragostea, bucuria, pacea,
îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa.,
blândeţea, înfrânarea, curăţia împotriva unora ca acestea
nu este lege” (Gal. 5,22-23). Parafrazându-l pe Dostoievski,
dar cu referire la natura şi sufletul poporului român, am putea
spune: poporul român e „frumos numai în Ortodoxie”.
În încheiere, ne oprim la „Mărturisirea Ortodoxă” a
Mitropolitului Petru Movilă, apărută la Iaşi în anul 1642, care
spune: „Creştinul ortodox trebuie să primească cu adevărat şi
neîndoios că toate articolele credinţei ecumenice a Bisericii
Ortodoxe sunt date de Domnul nostru Iisus Hristos, prin
Apostolii Săi, luminate şi întărite de sinoadele ecumenice, el
trebuie să creadă în acelea, precum povesteşte Apostolul Pavel,
care zice: „De aceea deci, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi
predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin
epistola noastră” (II Tes. 2,15).

58
 SFÂNTA FECIOARĂ MARIA A MAI AVUT COPII?

Pentru un copil, mama sa este universul întreg, pentru un

tânăr mama sa este locul natal, pentru un matur, mama sa este
casa părintească, pentru un vârstnic, mama sa este iubire şi
iertare.
Pentru un creştin ortodox, mama sa spirituală este Biserica,
care l-a născut prin „baia Sfântului Botez” (Mt. 3, 11) şi care
îl îmbracă în Hristos (Gal. 3, 27). Dar, pe lângă această mamă,
creştinul, „plin de har şi de adevăr” (Lc. 1, 43) recunoaşte şi
„mărturiseşte adevărul”(In. 18, 37), recunoaşte cu Elisabeta
din Biblie, că mai are şi o altă Mamă, pe „Maica Domnului”
(Lc. 1, 43).
Fecioara Maria este unica fiică a lui Ioachim şi Anei, de fel
din Nazaretul Galileei (Lc. 1, 26-27). Ea este logodită cu Iosif
(Mt. 1,16) cu scopul de a arăta că Iisus aparţine după naşterea
sa firească poporului iudeu, în linia de descendenţă davidică.
Un sol al „cerului” (Gen. 1, 1), îngerul Gavriil, aduce
vestea pe pământ că Cel ce a fost la început (In. 1,14) se
întrupează, ca trupurile şi sufletele oamenilor să se sfinţească şi
să se mântuiască.
„Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi” (In.
1, 14); deci Cuvântul (Iisus Hristos) se face trup nu deasupra
trupului; Hristos umple trupul Fecioarei Maria fără să-l
distrugă sau să-l transforme. Întruparea are o istorie, „are un
timp, pentru că omul are o istorie”, spune Sergiu Bulgakov, şi o
trăieşte în timp. Iar întruparea se face într-un trup, care rămâne
pe veci sfânt şi sfinţit, cel al Prea Curatei Fecioare Maria.
Din acel moment, cea „îmbrăcată în haină aurită şi prea
înfrumuseţată” (Ps. 44, 11), se îmbracă în „har” (Lc. 1, 28).
În acel moment se împlineşte profeţia lui Isaia: „Iată Fecioara
va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui
Emanuel” (Isaia 7, 14).

59
 Dumnezeu putea găsi alt mijloc de mântuire a oamenilor
căzuţi în păcat, fără să se întrupeze din Fecioara Maria, dar El a
ales modul cel mai potrivit pentru mântuirea noastră şi astfel
Fecioara anonimă din Nazaret devine cunoscută şi „fericită de
toate neamurile” (Lc. 1, 38) creştine, printre care se numără şi
neamul nostru românesc, prin ortodoxia lui. Un lucru extraordi-
nar, petrecut cu voie dumnezeiască; „Roaba Domnului” (Lc.
1, 38), devine „Maica Donului” (Lc. 1, 43). Smerenia şi
curăţenia Fecioarei este răsplătită cu mărire de Dumnezeu,
mărturiseşte Fecioara Maria în faţa îngerului lui Dumnezeu,
zicând: „că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este
numele Lui” (Lc. 1, 49). Fiul lui Dumnezeu devine Fiul „Unul
Născut, căruia i-a pus numele de Iisus” (Mt. 1, 25).
Aşa cum Iisus Hristos este unicul Fiu al Tatălui ceresc, tot
aşa El este şi Unul Născut al Fecioarei Maria.
Duhul Sfânt o ia înaintea Fiului, căci „puterea Celui
Preaînalt Te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va
naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Lc. 1, 35).
Duhul Sfânt devine aici „puterea prin care Dumnezeu se
descoperă şi creează, asemenea norului luminos de pe
muntele Sinai (Ieş. 24, 16-18) sau a celui de pe Tabor” (Lc.
9, 38), zise Valeriu Anania.
Duhul Sfânt este cel care vine şi rămâne în Biserică şi după
înălţarea la cer a Fiului lui Dumnezeu, până la a doua venire a
Sa pe pământ, dar Duhul Sfânt nu numai în momentul
„umbririi” a rămas peste Fecioara Maria şi apoi a părăsit-o, ci a
rămas cu ea toată viaţa, a rămas şi după înălţarea ei cu trupul la
cer. De aceea, cei ce o ponegresc, cei ce o vorbesc de rău, cei
ce n-o cinstesc pe „Maica Domnului” (Lc. 1, 43) păcătuiesc
împotriva Duhului Sfânt, iar „păcatele împotriva Duhului
Sfânt nu se vor ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce
va să fie” (Mt. 12, 32).
Negarea Binelui şi a Adevărului reprezintă o perversitate
intelectuală, viciul suprem, răul fără leac, de aceea nu se iartă.
Fecioara Maria, prin viaţa ei, prin alegerea ei de către

60
Dumnezeu, Binele şi Adevărul suprem, pentru a se întrupa El
în ea a rămas veşnic Născătoare de Dumnezeu. A rămas veşnic
„Maica Domnului” (Lc. 1, 43), pentru că din trupul ei
„Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi” (In. 1,14).
Trupul care a dat naştere Trupului Fiului lui Dumnezeu nu mai
putea da naştere altui trup, pentru că atunci trupul ei nu era
vrednic de a-L naşte pe Fiul lui Dumnezeu, iar ea nu era aleasă
de Dumnezeu pentru această întrupare.
Acest „Fiu ales” (Lc. 9, 35) nu putea să se nască decât
dintr-o fiinţă „aleasă”, curată şi fără prihană şi aceasta a fost
Fecioara Maria din Nazaret. Dacă Fecioara Maria era o femeie
de rând, o femeie păcătoasă, nu era „Binecuvântată de
Dumnezeu”, n-o mai „fericeau toate neamurile” (Lc. 1, 48),
nu era „Binecuvântată între femei” (Lc. 1, 42). Dacă ea mai
avea copii, iar Fiul lui Dumnezeu mai avea fraţi şi nu mai era
„Unul Născut” (Mt. 1, 25), nu mai era Fiul lui Dumnezeu. Ea
devine salvatoarea acelei femei din viziunea profetului Zaharia
(5, 5-11) care reprezintă păcatul (Eva), păcat care este înlăturat
tot printr-o femeie, prin Sf. Fecioară Maria.
Prea Curata Fecioară Maria este aceea prin care S-a coborât
Dumnezeu la om. Coborârea prin care Fiul lui Dumnezeu S-a
coborât pe Sine cu Fecioara Maria prin Duhul Sfânt, iar ea
„Maica Domnului” (Lc. 1, 43), „ne ajută prin apropierea
noastră de ea să devenim fii duhovniceşti”, spune părintele
Dumitru Stăniloae, adică unificaţi în Fiul ei sau în Biserică.
Necinstirea Maicii Domnului este o prigonire, un afront
adus lui Iisus Hristos, de aceea, Mântuitorul Iisus Hristos spune
şi astăzi tuturor celor ce au satisfacţia luciferică de a nu-i cinsti
Mama, cuvintele adresate lui Saul pe drumul Damascului: „De
ce Mă prigoneşti?” (F. A. 9, 4). Cinstirea Maicii Domnului
este prilejul „să se descopere gândurile din multe inimi” (Lc.
2, 25).
Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi raţiunea sunt cele trei
izvoare care ne ajută să înţelegem cinstirea Maicii Domnului.
Pentru a ne lumina cugetul, pentru a nu cădea în ispite de tor

61
felul şi a cinsti după vrednicie pe Maica Domnului, să ne lăsăm
călăuziţi de aceste izvoare limpezi şi convingătoare.
a) Sunt foarte multe texte în Sf. Scriptură, referitoare la
Maica Domnului. Cele mai directe ni le descrie evanghelistul
Luca.
„Bucură-te ceea ce eşti plină de har” (Lc. 1, 28). Cu
aceste cuvinte se adresează arhanghelul Gavriil către Fecioara
Maria. Harul este o putere, o energie spirituală care vine de la
Dumnezeu Cel în Treime. Această putere a Duhului Sfânt a
primit-o Fecioara Maria de la Dumnezeu, care nu s-a mai luat
de la ea.
„Domnul este cu tine” (Lc. 1, 28). A fi Dumnezeu cu tine
înseamnă că eşti vrednic de întovărăşirea Lui, de comuniunea
cu El, iar păcatul acolo nu-şi face sălaş.
Aşa cum mama noastră care ne-a născut nu ne este mamă
numai până ne naşte şi creşte, ci rămâne veşnic mamă, aşa a
rămas veşnic Fecioara Maria, mama lui Iisus Hristos şi de
aceea El este cu ea. Iar dacă noi suntem cu Iisus, suntem şi cu
mama Lui.
„Binecuvântată eşti între femei” (Lc. 1, 28). Această
binecuvântare este o laudă şi o preamărire pentru harul primit
de Maica Domnului de la Dumnezeu. Dumnezeu a binecuvân-
tat pe Avraam şi pe atâţia aleşi ai Săi, şi această binecuvântare a
rămas veşnică, binecuvântare care le-a adus cinste din partea
oamenilor.
„Maica Domnului meu” (Lc. 1, 43). Elisabeta, mama Sf.
Ioan Botezătorul, prin aceste cuvinte recunoaşte în Fecioara
Maria pe Maica Domnului, recunoaştere pe care Biserica şi
credincioşii săi, care au rămas ca mlădiţele în „viţă” (In. 15,
5), o mărturisesc aşa a fi până astăzi.
Dacă Estera, acea regină eroică din Vechiul Testament, care
pe timpul regelui Artaxerxe a salvat naţiunea ebraică de la
pieire, intervenind pe lângă acest împărat persan, şi pe care
evreii o cinstesc până astăzi, dedicându-i o sărbătoare, cu atât
mai mult, Fecioara Maria, „Maica Împăratului” lumii, devine

62
salvatoarea şi apărătoarea omenirii, prin naşterea Izbăvitorului
lumii, intervenind pe lână El (aşa cum a făcut şi în Cana
Galileii), pentru salvarea noastră de la moartea sufletească, şi
de aceea se cade a o cinsti şi a o prăznui.
„Iată de acum mă vor ferici toate neamurile” (Lc. 1, 48).
Prima care o fericeşte pe Maica Domnului este o femeie din
mulţimea care îl asculta pe Iisus, care a zis: „Fericit este
pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sânii pe care I-ai supt”,
la care Iisus spune: „Aşa este” (Lc. 11, 26-27). Această
convingere o împărtăşesc toţi creştinii ortodocşi.
Dialectica fericirii au înţeles-o oamenii în decursul istoriei
diferit, dar condiţiile fericirii ni le-a arătat Iisus limpede în
predica de pe munte, în cele nouă fericiri. Toate acestea le
întâlnim ca o lumină într-un corp strălucitor, în viaţa Sfintei
Fecioare Maria, lumină pe care o împarte cu dăruire celor din
preajma sa.
Dacă „morala e o condiţie, mijlocul fericiri”, cum spunea
Feuerbach, cu atât mai mult moralitatea şi sfinţenia Maicii
Domnului.
„Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic” (Lc. 1, 49).
Această mărire e o strălucire a prezenţei lui Dumnezeu în ea,
împărtăşită şi recunoscută de ea.
Mărirea făcută ei de „Cel Puternic” constă în aceea că
Dumnezeu a ales-o ca punct de plecare pe drumul mântuirii
neamului omenesc. Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos S-a născut
întreg din ea, luând întreaga fire omenească căzută, iar Duhul
Sfânt i-a dat o putere pe care Adam a avut-o înainte de cădere,
dar pe care el n-a folosit-o.
Aceste puţine texte cu maximum de sens consider că sunt
suficiente pentru a cinsti pe Maica Domnului.
Fecioara Maria este pentru creştini scara pe care a văzut-o
Iacov în viziunea sa (Gen. 28, 12), scara care unea cerul cu
pământul. Pe această scară S-a coborât Dumnezeu la om, iar
omul are posibilitatea să urce spre Dumnezeu.

63
 Pe Fecioara Maria a văzut-o Moise ca pe un rug aprins (Ieş.
3, 2). A văzut-o Aaron ca pe un toiag înflorit (Num. 17, 8). A
văzut-o Iezechiel ca pe o uşă. Prin această uşă a intrat Iisus în
lume, iar noi prin El în împărăţia veşnică (In. 10, 9).
b) Tradiţia şi istoria ne spun că primii creştini, atunci când
Nestorie a predicat că Fecioara Maria nu ar fi cu adevărat
Născătoare de Dumnezeu, s-au scandalizat, declarându-l eretic.
Iar când Sinodul ecumenic de la Efes (431) a formulat canonul:
„De nu mărturiseşte cineva, că Emanuel este adevăratul
Dumnezeu şi pentru aceea Sfânta Fecioară e Născătoare de
Dumnezeu, să fie anatema”, poporul l-a primit cu bucurie.
Dintre Sfinţii Părinţi care fac referire la Fecioara Maria, ne
oprim la Sf. Grigorie Teologul (329-389), care spune: „Oricine
nu numeşte pe Maria Născătoare de Dumnezeu, fără
Dumnezeu este”.
Tradiţia ne spune că după adormire a fost mutată cu trupul
la cer. Şi nici nu putea fi altfel. Iisus Hristos luase trup din
trupul Mariei, nu se putea ca acest trup să putrezească, care n-a
fost cu nimic mai prejos şi însemnat ca trupul lui Enoh, Ilie şi
Elisei, pe care Dumnezeu i-a mutat cu trupul la cer.
c) Sprijinindu-ne raţiunea pe credinţă, înţelegem mai uşor
că Maica Domnului este mijlocitoare între Dumnezeu şi om. Să
ne amintim numai de minunea din Cana Galileii (In. 2, 1-10),
când la intervenţia ei, Iisus Hristos preface apa în vin.
Când Mântuitorul pe cruce, rosteşte cuvintele: „Fiule, iată
mama ta” (In. 19, 27), nu o arată pe mama Sa unui fiu al ei,
pentru că apostolul Ioan era, cum spune Sf. Scriptură, fratele
lui Iacov, iar ei erau fiii lui Zebedeu (Mt. 4, 21). Ea ne este
încredinţată, în mod indirect, şi nouă, fiilor după har, ca
„Mamă”, devenită prin iubire.
Întruparea Mântuitorului are loc din Fecioara Maria, prin
„umbrirea Celui Preaînalt” (Lc. 1, 35), astfel Fecioara Maria
devine o punte de trecere a lui Dumnezeu pe pământ, prin care
se naşte supranatural Fiul lui Dumnezeu pe pământ. Astfel,

64
Iisus Hristos devine mărturie vie a însăşi existenţei lui
Dumnezeu şi a sfinţeniei Maicii Domnului.
În epoca primară a Bisericii creştine, toţi creştinii din
respect pentru Fecioara Maria, i-au întocmit un imn atât de
frumos, cântat în biserici până azi numit „Acatist”, care
înseamnă „Imn fără şedere”, când toţi credincioşii stau în
picioare, din respect pentru Maica Domnului, şi aşa se roagă.
Sunt oameni şi pseudo-creştini care o consideră pe Maica
Domnului ca pe o păcătoasă şi desfrânată, ceea ce este o
defăimare şi o necinstire şi a lui Dumnezeu, pentru că dacă ar fi
aşa, Dumnezeu n-a ştiut ce alegere să facă pentru naşterea
Fiului Său. Înseamnă că Dumnezeu nu este „atotştiutor”!
Înseamnă că Iisus Hristos nu este nu este „Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut”.
O asemănare a tuturor creştinilor este aceea că toţi cred în
Hristos, dar se pune întrebarea: în care Hristos? Adevăratul
Hristos face o profeţie, împlinită în zilele noastre: „Se vor
ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da
semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu
putinţă, şi pe cei aleşi” (Mt. 24, 24). Ce trebuie să ştim din
acest verset biblic? Nici unul din aceşti „hristoşi mincinoşi”
nu-şi îndeamnă credincioşii să cinstească pe Maica Domnului,
pentru că nici unul dintre ei nu este fiul ei.
Toţi cei ce nu cred în Maica Domnului şi o vorbesc de rău
sau o defăimează, sunt urmaşii lui Cain din Biblie, care lovesc
în cinste, în curăţenie, în credinţa cea dreaptă, în sfinţenie etc.
De unde atâta înverşunare de a nu cinsti pe Maica
Domnului? Răspunsul îl găsim în gura Mântuitorului, când
zice: „Un om vrăjmaş a făcut aceasta” (Mt. 13, 28).
Creştinii, care după spusele Evanghelistului Ioan, o
„fericesc” şi o „cinstesc” pe Maica Domnului, nu ca pe o fiică
a Împăratului, ci ca pe Maica Domnului, îi poartă în inimi şi pe
buze numele ei sfânt, rostind cu psalmistul: „Pomeni-voi
numele tău în tot neamul; pentru aceasta poporul te va
lăuda în veac şi în veacul veacului” (Ps. 44, 20-21).

65
 ICOANA
IDOL SAU TRANSPARENŢA SPIRITUALITĂŢII?

Dacă într-o zi ne găsim într-o biserică, care are în obişnuita

sticlă din geam vitralii cu imagini biblice, razele soarelui, care
trec prin ele, imprimă pe fiinţa noastră imaginile vitraliilor,
făcându-ne, parcă, să facem şi noi parte din ele, înfrumuse-
ţându-ne fiinţa. Întocmai aşa, icoanele din sfânta biserică sau
din casele noastre înfrumuseţează viaţa noastră sufletească.
Sfinţenia ne inundă fiinţa, frumuseţea imaginilor sfinte ne face
mai frumoşi, mai asemănători cu chipurile din icoană,
devenind: „părtaşi sfinţeniei...” (Evr. 12,10).
Cuvântul icoană vine de la cuvântul grecesc „eikonia” care
înseamnă imagine. După învăţătura noastră de credinţă, bazată
pe Sfânta Scriptură, Dumnezeu l-a creat pe om „după
(imaginea) chipul Său” (Gen. 1,27), deci după un model, ceea
ce îi dă omului posibilitatea să pătrundă cu sufletul cealaltă
lume, spre prototipul său.
Icoanele sunt „chipul cioplite” (Ieş. 20,4) sau „dovedirea
lucrurilor celor nevăzute” (Evr. 11,1)? Aceasta-i întrebarea
pentru scrupuloşi, pentru cei ce au „ochi şi nu văd” (Mt.
13.14) dincolo de „litera ce ucide” (II Cor. 3,6), nu văd în ele
„chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col. 1,15), transparenţa
sfinţeniei. Pentru aceştia icoanele sunt idoli, iar „desfrânarea,
necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia, care este o
închinare la idoli” (Col. 3,5), sunt doar expresii care pe ei nu-i
vizează. Pentru creştinii din totdeauna şi de pretutindeni, care
văd în ele „chipul fiinţei lui Dumnezeu” (Evr. 1,3), icoanele
sunt mijloace prin care credinciosul se „împărtăşeşte de
sfinţenia lui” (Evr. 12,10) Dumnezeu.
La acest lucru s-a gândit şi cugetătorul Serghei Bulgakov
când a spus: „Invizibilul există în vizibil, este cuprins în el,

66
împreună formează un simbol”. Iar simbolul este un domeniu
atât de vast, încât aici nu poate fi amintit decât în mod pasager.
Ochii celor ce privesc o icoană a lui Iisus Hristos sau a
Maicii Domnului, se întâlnesc cu privirea ochilor lor, care ne
privesc cu bunătate, iubire şi iertare. Cei necredincioşi şi
împătimiţi nu cinstesc şi nu privesc sfintele icoane şi nici nu
sunt priviţi de ele, pentru că „Dumnezeul veacului acestuia a
orbit minţile necredincioşilor, ca să nu le lumineze lumina
Evangheliei slavei lui Hristos care este chipul lui
Dumnezeu” (II Cor. 4,4). „Căci - icoana – nu se propovădu-
ieşte pe sine, ci pe Hristos Iisus, Domnul” (II Cor. 4,5), ele
sunt slujitorii noştri, „pentru Iisus” (II Cor. 4,5).
Cel dintâi făcător de chipuri a fost însuşi Creatorul care l-a
făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, iar prin întrupare s-a
dat posibilitate creaturii (omului) să cunoască pe Dumnezeu în
trup omenesc.
Mântuitorul Iisus Hristos, Maica Domnului şi sfinţii sunt
înfăţişaţi în icoană, de aceea socotim că este o impietate a
profana, a nesocoti şi a vorbi de rău sfintele icoane, pentru că
indirect îl nesocoteşte şi vorbeşte de rău prototipul, pe cel
înfăţişat pe ea.
Rolul sfintelor icoane îl vedem cuprins în cuvintele
Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, când spune: „Ce era de
la început, ce am auzit şi ce am văzut cu ochii noştri, ce am
privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii
aceea vă vestim” (I In. 1,1).
Icoanele mărturisesc împreună cu Evanghelia Taina
Întrupării: „Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între
noi; şi noi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia din Tatăl,
plin de har şi de adevăr” (In. 1,14).
Ceea ce auzim prin citirea Sf. Evanghelii, vedem tainic,
prin credinţă, în icoana ce ni-L înfăţişează pe Hristos spre
vedere, ajutându-ne să simţim mai bine prezenţa Lui Hristos în
Biserică: „Şi iată Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacului”
(Mt. 28,20).

67
 Într-o lume în care predomină imagini de tot felul, icoana
este imaginea sfântă, purtând cu ea mesajul sfinţirii vieţii.
Sfintele icoane ne cheamă, în tăcere, să-L urmăm pe
Hristos, să biruim ispitele care ne depărtează de Dumnezeu şi
chiar de oameni (din Pastorala Sf. Sinod al B.O.R.: La
Dumnezeiasca Ortodoxie – 2004).
Profetul Ieremia în cap. 12 v. 4 arată cum acţiunile rele ale
oamenilor „întristează” pământul, apa şi aerul, cu atât mai
mult, cuvintele urâte adresate sfinţilor (icoanele fiind imaginea
lor), necredinţa şi necinstirea lor, îi întristează pe aceştia, cu
atât mai mult pe Cel ce le-a dat sfinţenia.
Folosind metafora oglinzii observăm că oglinda transformă
corpul în formă şi face formele să pară corpuri, aşa e şi cu
icoana.
Icoanele sunt o vedere profetică, ca în oglindă, a venirii
Mântuitorului pe norii cerului, când „Îi vom vedea faţa...”
(Apoc. 22,4).
Când te găseşti în faţa unei icoane sfinte, pentru că icoanele
sunt sfinţite prin rugăciuni speciale şi apă sfinţită (de la
Bobotează), în care „este chipul lui Dumnezeu celui
nevăzut...” (Col. 1,15), te găseşti în aria sfinţeniei, intri în zona
de radiaţii ce vine din altă lume, păşeşti, ca odinioară Moise, pe
un „loc sfânt” (Ieş. 3,5), unde eşti îndrumat de glasul ce vine
din „foc” să te descalţi, să te dezbraci de rău, de ură, de
necredinţă, de erezie.
Icoana are o semnificaţie cosmică, iar finalitatea ei este ca
omul să dobândească sfinţenie, iertarea păcatelor şi asemănarea
cu Dumnezeu.
Asemănarea şi unirea omului cu Dumnezeu, după
învăţătura Bisericii, se fac prin Sfintele Taine şi prin rugăciuni
dar şi prin mijlocirea cadrului natural, înconjurător şi de
aceasta icoana are un rol deosebit.
Noi astăzi nu mai trăim printre păgâni, printre idolatri, ci
trăim printre atei, necredincioşi, libercugetători şi eretici, de
aceea pentru noi creştinii rămaşi „într-una, sfântă, soborni-

68
cească şi apostolească Biserică”, luminaţi de Revelaţia Sfintei
Tradiţii şi a Sfintei Scripturi, icoana este „o uşă deschisă spre
cer” (Apoc. 4,1).
Evreii când au ieşit din Egipt, veneau dintr-o ţară idolatră,
de aceea Dumnezeu accentuează în cele zece porunci, date la
cincizeci de zile după ieşirea lor din Egipt (după ce evreii erau
deprinşi cu idolatria, în timpul acelor câteva secole de şedere
aici), ferirea de închinare la idoli, dar tot El, mai târziu, după ce
evreii au uitat acest obicei, porunceşte lui Moise, să i se aducă
prinoase de: „aur, argint şi aramă; mătase... untdelemn,
tămâie..., să i se facă lăcaş sfânt... Apoi să facă chipuri de
heruvimi cusuţi cu aur...” (Ieş. 25,3-18).
Evreii fiind deja educaţi şi edificaţi în ce este chip şi ce este
idol, Dumnezeu porunceşte de data aceasta să se facă „chipuri
de heruvimi, alese cu iscusinţă” (Ieşire 26,31).
Porunca aceasta a lui Dumnezeu, de-a se face „chipuri”,
trebuie înţeleasă în concepţia Sfântului Macarie: „cele ce se
văd sunt umbra celor tainice”.
În această viziune, la Cincizecime „li s-a arătat, împărăţite,
limba ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei, şi s-au umplut
toţi de Duhul Sfânt” (F.A. 2,3-4). Iată cum Duhul Sfânta apare
în formă văzută, accesibilă minţii umane, formă care poate fi
imortalizată pe icoană, fără ca această reprezentare să fie idol.
Vorbind în limbajul iconografiei creştine, icoana, „chipul”
(Ieş. 26,1), semnifică manifestarea şi chiar porunca lui
Dumnezeu, care cheamă la comuniune şi relaţie logică. Ea,
„fiind strălucirea slavei şi chipului fiinţei lui Dumnezeu”
(Evr. 1,3). „Ea este o categorie a cunoaşterii, simbolizând o altă
realitate sau formă logică a reprezentării. Imaginea este un
model al realităţii, deci forma prin care putem cunoaşte
realitatea, modul de a ajunge până la ea” (După Ch. Yannaras,
Persoană şi Eros, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000, p, 199).
„Nu natura unui lucru, ci ipostasul lui este cel reprezentat”,
astfel defineşte Sf. Teodor Studitul icoana.

69
 Icoana Mântuitorului ni-L descoperă pe Iisus Hristos viu şi
veşnic. În faţa ei noi privim şi tăcem, iar El ne priveşte cu
dragoste şi ne vorbeşte cu blândeţe. În faţa acestei icoane, noi
ne închinăm cu evlavie, iar El ne binecuvântează.
În icoana Mântuitorului se unesc cele pământeşti cu cele
cereşti. Cu ochii noştri de lut vedem în ea cele pământeşti,
chipul şi forma, cu ochii sufletului şi cu tăria credinţei, vedem
şi ne este accesibilă lumea cerească, lumea de dincolo de
spaţiu, pe care o putem înţelege mai uşor.
Diavolul, când a voit să facă rău oamenilor, a luat în calcul
toate posibilităţile printre care şi aceea de-ai face pe oameni să
nu cinstească pe Dumnezeu şi pe „sfinţii Lui” (Ps. 150,1) în
sfintele icoane.
Ilustrativ e fragmentul următor din Scrierile Sfântului
Dionisie Aeropagitul (contemporan cu Sf. Apostol Pavel, care
l-a adus la credinţa creştină): „Nu trebuie să-şi închipuie cineva
că au fost făcute chipuri ale celor fără chipuri şi forme ale celor
fără de forme... Fiindcă, potrivit cu scripturile tainice, tainele
cereşti trebuie ascunse în enigme negrăite şi sfinte”.
Funcţia cognitivă a icoanei, Sf. Maxim Mărturisitorul (580-
622) o explică prin funcţia celor trei nivele ale cunoaşterii:
senzaţia, raţiunea şi intelectul. Iată cum manifestările noastre
psiho-fizice trebuie să participe la înţelegerea icoanei.
Frumuseţea logică a icoanei presupune participarea
empirică, răspunsul spre chemarea la „comuniunea personală
cu imaginea”, zice Ch. Yannaras.
Cei înzestraţi de Dumnezeu cu daruri, pictorii, cu pensula şi
cu credinţa lor, prin vizibil, prin imagini, au încercat să ne facă
să înţelegem cele ce nu se văd, ştiind că acest mijloc ne
întăreşte credinţa, care vine din înţelegere.
Iisus Hristos în icoană stă cu faţa spre oameni şi oamenii
trebuie să stea cu faţa spre El, pentru a-L înţelege şi a fi
luminaţi cu lumina Sa.
Prin icoană noi retrăim mistic evenimentul sau chipul
zugrăvit pe ea, de aceea, se cuvine a urma sfatul unui mare

70
trăitor al lui Hristos, care s-a lepădat de toate cele pământeşti şi
l-a urmat pe Hristos, Sf. Macarie cel Mare (300-390), care are
un cuvânt înţelept şi plin de învăţătură, referitor la icoane,
zicând: „Pictorul se uită la faţa ce o pictează, când faţa acestuia
priveşte spre el. Dar dacă acesta îşi întoarce faţa în altă parte,
nu mai poate să i-o picteze pentru că nu i-o vede.
Tot aşa şi Hristos, Pictorul cel bun, în cei ce cred în El şi îl
privesc necontenit, degrabă pictează într-înşii, asemănarea cu
icoana Sa, pe omul cel ceresc. Pe când în acela ce nu priveşte
în mod necontenit spre Dumnezeu şi pe toate le nesocoteşte, nu
va zugrăvi Domnul icoana Sa cu lumina Sa. Trebuie deci, ca
noi cei care credem în El şi îl iubim, să-L privim şi să-L rugăm
să zugrăvească icoana Sa cea mai presus de ceruri în sufletul
nostru. Şi astfel, după ce ne vom îmbrăca cu Hristos, vom
câştiga viaţa veşnică în care ne vom odihni”.
Cu icoana Mântuitorului, „cea nefăcută de mână”, în
sufletele noastre, să putem spune celor ce n-au privit icoana Sa:
„Am văzut pe Domnul” (In. 20,25).
În lumina acestui adevăr ne punem întrebarea: A privi o
icoană şi a crede în cel zugrăvit pe ea, prin aceasta „noi
desfiinţăm legea?” (Rom. 3,31), ne închinăm la idoli?
Închinarea la idoli înseamnă a accepta şi a săvârşi un păcat şi
nu această „vieţuire împreună cu El” (Rom. 6,8). Se închină
la idoli, cum spune Sf. Ap. Pavel şi cum aminteam înainte, cei
ce fac păcate ca: „desfrânarea, necuviinţa, pizma, pofta rea
şi lăcomia, care este o închinare la idoli” (Col. 3,5).
De fiecare dată când privim icoana Învierii, nu facem
altceva decât să-L privim pe Domnul înviat, ca femeile
mironosiţe, ca Sfinţii Apostoli şi să rostim cu Toma: „Domnul
meu şi Dumnezeu meu!” (In. 20,28). În faţa acestei coane
avem convingerea că „am primit împăcarea” (Rom. 5,11) cu
Dumnezeu. Avem sentimentul că „umblăm întru înnoirea
vieţii” (Rom. 6,4).

71
 Icoana învierii Domnului ne descoperă pe Hristos viu şi
veşnic, care parcă ne vorbeşte ca celor ce L-au văzut după
înviere.
Mişcat de acest simţământ, vestitul umanist Petro Bembo,
în „Rimele” sale invocă această simţire, spunând:
„O, imagine dumnezeiască şi pură
Ce străluceşti mai mult ca soarele în ochii mei
Şi mi-te-asemeni chipului aceluia”.
În ortodoxie, icoana nu este un tablou sau chip cioplit, ci o
stare, o stare spirituală a societăţii din totdeauna, oamenii de-
prinşi cu întunericul, nu pot privi lumina, ca din vestita peşteră
a lui Platon, chiar dacă, prind câteva licăriri de lumină, nu o pot
înţelege pentru că ei nu sunt cu faţa spre ea. Hristos în icoană
stă cu faţa spre oameni şi oamenii trebuie să stea cu faţa spre
El, pentru a-L înţelege şi a fi luminaţi de lumina Sa. Nu întor-
când spatele la icoane şi a le arunca din casă le vom înţelege!
În faţa icoanei nu trebuie să ne fie ruşine. Să ne fie ruşine
când privim şi facem păcat. Prima întrebare pe care Dumnezeu
a pus-o omului după căderea în păcatul neascultării a fost:
„Adame, unde eşti?” (Gen. 3,9). Adam se ascunsese de la faşa
lui Dumnezeu. Până într-un loc Adam era liniştit şi fericit, după
gestul căderii, devine crispat, se ascunde, nu mai vrea să vadă
faţa lui Dumnezeu.
În faţa icoanei, credinciosul este descătuşat, liniştit, nu se
ascunde, nu se teme. El stă liniştit, încrezător în faţa lui
Dumnezeu. În faţa icoanei, credinciosul nu păcătuieşte, nu stă
în întuneric, nu îi este ruşine de ce face.
Nu e totuna a privi o icoană care te îndeamnă la curăţenie,
frumuseţe sau sfinţenie, sau a privi o imagine pornografică,
care te îndeamnă la fărădelege şi păcat. Nu e totuna a te găsi
într-o grădină cu flori frumoase şi mirositoare, sau a te găsi
într-o încăpere cu aer închis şi îmbâcsit. Nu e totuna a fi într-o
biserică pictată cu icoane, care îţi vorbeşte de Dumnezeu, de
sfinţenie, de curăţenie sau a fi într-o sală de spectacole sau
într-o casă de rugăciune fără nici o imagine sfântă.

72
 Iată de ce icoanele nu sunt idoli, ci mijloace de apropiere de
Dumnezeu, de adevăr, de bine şi de frumos.
Pictura murală şi icoanele dintr-o biserică ortodoxă se
sfinţesc, prin invocarea Duhului Sfânt şi astfel, ceea ce este
sfinţit nu poate fi idol.
Redăm mai jos câteva fragmente din rugăciunea de sfinţe-
nie a icoanelor: „Doamne Atotţiitorule, Dumnezeul părinţilor
noştri... ai poruncit lui Moise să pună în cortul Legii Tale cele
dintâi, asemănări şi chipuri,... să se cinstească cu frică şi cu
cutremur şi cu închinăciune cuvenită lui Dumnezeu şi să se
facă tămâieri şi rugăciuni înaintea lor; iar cinstirea aceea ai
primit-o cu îndurare ca şi cum ar fi fost adusă Ţie însuţi...
Şi noi dar, o bunule Stăpâne, Atotţiitorule, această icoană...,
am pus-o cu cinstire înaintea slavei Tale, nu îndumnezeind-o ci
ştiind că cinstirea icoanei se suie la cel zugrăvit pe dânsa...
Umple-o de binecuvântarea şi puterea sfântului chip cel nefăcut
de mână..., ca toţi care înaintea ei se vor închina Ţie celui întru
toate puternic..., auziţi să fim şi mila iubirii Tale de oameni să
află, şi har să câştigăm...”.
Rugăciunea se încheie cu: „Se sfinţeşte icoana aceasta cu
harul Preasfântului Duh, prin stropirea cu această apă sfinţită,
în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.”
(Molitfelnic, IBM, Bucureşti, 1965, p. 470).
În istoria creştinismului au existat foarte multe icoane
făcătoare de minuni, prima dintre acestea s-a dovedit a fi
„mahrama” Sf. Veronica, cu care a fost ştearsă faţă lui Hristos
atunci când El a căzut sub povara crucii, pe Via Dolorosa, iar
chipul Lui s-a imprimat pe ea. Icoana aceasta l-a vindecat pe
regele Abgar al Edesei de boala sa.
Sunt amintite apoi foarte multe icoane ale Maicii
Domnului, care au plâns, dintre care, mai aproape de noi,
icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Nicula etc.
Să ne oprim apoi la icoana Sfintei Fecioare Maria de la
Mănăstirea Cazan (Rusia).

73
 În anul 1943 Rusia intrând în panică de înaintarea
armatelor germane, marele ateu şi tiran, Stalin a ordonat ca un
avion purtând la bord icoana făcătoare de minuni a Maicii
Domnului, să zboare de trei ori deasupra Moscovei şi astfel
trupele germane n-au mai ajuns la Moscova (vezi rev. Rost, nr.
10-11/2003, p. 30).
Icoanele, pe lângă reprezentările sfinţilor, dezvăluie
mântuirea credinţei. Multe dintre ele arată minunate semne
dumnezeieşti.
„Unele au rămas neatinse de incendii, altele răspândeau o
strălucire puternică, altele se mişcă de la locul lor şi chiar se
deplasau, altele, când erau lovite cu cuţitul, făceau să ţâşnească
sânge, altele, când erau împuşcate ricoşau gloanţele, altele îşi
schimbau privirea şi expresia feţei, altele într-un mod cu totul
deosebit, de exemplu printr-un pocnet, trimeteau un mesaj
anume ş.a.m.d. De obicei, aceste icoane se numesc făcătoare de
minuni” (Arhimandrit Daniel Gouvalis, Minunea credinţei, Ed.
Bunavestire, Bacău, 2000, p. 93).
Ne oprim doar la câteva din acestea:
La Muntele Athos, la Sfânta Mănăstire Iviru există icoana
Maicii Domnului Portăreaţa. După ce călugării au aşezat-o
lângă altar, au găsit-o la uşa mănăstirii, de aceea se numeşte
Portăreaţa.
Icoana aceasta a săvârşit foarte multe minuni. O copie a ei,
în America, la Oceanside din Long Island, aproape de New-
York, în 1960, i-a tulburat pe creştini ortodocşi şi de alte
confesiuni cu o extraordinară vărsare de lacrimi. Faptul acesta
a atras aici mii de pelerini.
În Pelopones, la Mănăstirea Maicii Domnului, o icoană
mică şi veche, a Adormirii Maicii Domnului, din 1964 încoace
izvorăşte mir fără încetare, mir care a vindecat foarte mulţi
bolnavi.
Amintim apoi icoana Arhanghelului Mihail din insula
Lesbos. Icoana este mică şi este în relief.

74
 Pe unii pelerini această icoană îi întâmpină cu bunăvoinţă,
iar pe alţii cu ostilitate. În primul caz cu faţa senină a unui om
viu, iar în al doilea caz, cu faţa înnegrită inspirând groază
(Ibidem, p. 98-100).
Dacă cuvintele Scripturii şi cântarea bisericească ne
sfinţeşte sufletul prin citire şi auzire, icoana îl sfinţeşte pe
credincios prin vedere. Când privim o icoană, cum spune Sf.
Ap. Pavel: „Privind ca în oglindă cu faţa descoperită, slava
Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă...”
(II Cor. 3,18).
Ochii care văd şi cinstesc cu credinţă sfintele icoane sunt
fericiţi, pentru că spune Mântuitorul: „Fericiţi sunt ochii care
văd ceea ce vedeţi voi” (Lc. 10,23). Sfintele icoane ne mai
spun că ele sunt mărturii vizibile ale credinţei noastre în
Dumnezeu, sunt mijloace de a ajunge la Dumnezeu „pe altă
cale” (Mt. 2,12) decât cea a cuvintelor, scrisului şi a cântării.
Pentru că Dumnezeu care „este Duh” (In. 4,24), nu a
comunicat cu oamenii numai prin Duh, ci S-a întrupat, luând
chip văzut, chip de om, arătându-ne cum materia poate avea rol
mijlocitor la mântuirea noastră, icoanele ni-L prezintă pe Iisus
Hristos în „Chip văzut”, pentru o mai bună înţelegere.
Icoana obligă la meditaţie, la linişte şi la armonie
sufletească. Icoana dă tărie privitorului, dar mai ales celui ce-şi
lipeşte buzele de ea cu credinţă.
Veşnic trăim între imagini, fotografii, televizor etc., care ne
influenţează viaţa, dar nici una nu mişcă întreaga noastră fiinţă
ca o imagine sfântă. Privind o sfântă icoană, fiinţa noastră
parcă vibrează, te simţi angajat, trup şi suflet, la sfinţenie, la
primirea unui dar sfânt, cum spune Sf. Grigore Palama. Atunci
se petrece în suflet procesul aprinderii unei luminări din alta,
fără ca flacăra luminării din care s-a aprins să se împuţineze.
Icoana are şi un impact spiritual, ea duce la o intensificare a
credinţei, a harului şi la o înnoire duhovnicească, fără să cădem
în idolatrie sau panteism.

75
 Prima imagine pictată a Mântuitorului, rămasă până astăzi,
este cea din catacombe (locurile unde se ascundeau şi se rugau
primii creştini). Noi, creştinii ortodocşi, dorim să avem cu noi
nu numai cuvântul Mântuitorului din Sf. Scriptură, ci şi faţa Sa
în imagini. Cu câtă căldură, duioşie şi dragoste purtăm şi
păstrăm o fotografie chipul mamei sau al copiilor noştri, care
nu sunt lângă noi. Când privim această fotografie, simţim că
suntem priviţi de cei din imagini şi parcă le auzim şi cuvintele.
Fotografia ne aduce în faţa ochilor chipul lor viu şi drag.
Iisus Hristos poate fi oriunde şi peste tot, dar ochii noştri
sunt „ţinuţi să nu-L cunoască” (Lc. 24,16). Nouă ne rămâne
datoria sfântă să-L rugăm stăruitor, ca Luca şi Cleopa: „Rămâi
cu noi” (Lc. 24,29).
În faţa icoanei, prin credinţă şi simţire curată, trăim ca în
cer, despre care Sf. Ap. Pavel zice că este locul unde „a auzit
cuvintele de nespus” (II Cor. 12,4). Aceste cuvinte, icoana ni
le împărtăşeşte, fără cuvinte.
Să ne oprim puţin la icoana Sfintei Treimi, pictată de
pictorul rus Andrei Rubliov, care pară prelungeşte pe pământ
momentul întâlnirii lui Avraam cu Dumnezeu în Treime.
Şi dacă Avraam s-a întâlnit cu Dumnezeu în Treime în
chipul celor trei tineri, deci persoane văzute, creştinii se
întâlnesc sufleteşte şi mistic, cu Sf. Treime, prin intermediul
icoanei, iar faptic, sub forma Sf. Euharistii.
În icoană, cercul aureolat al sfinţilor reflectă o lumină
venită din altă lume, făcând ca aceste corpuri să devină
transparente şi înţelese. În faţa unei icoane sfinte, atenţia ni se
cere a fi spre interior, spre interiorul sufletului. Uşile spre cele
lumeşti se cere a fi închise şi păzite de toate ispitele. În locul
multor preocupări de zi cu zi, care de multe ori sunt plăceri de
moment, se face loc pentru ceea ce ne îndestulează sufleteşte,
„spre folosul nostru, ca să ne împărtăşim de sfinţenia lui”,
Dumnezeu (Evr. 12,10).

76
 BISERICA
„Una sfântă, sobornicească şi apostolească”

Pentru credinţa oricărui creştin ortodox există câteva

elemente fundamentale: recunoaşterea lui Hristos ca Fiu al lui
Dumnezeu, ca unul dintre cele trei Ipostasuri ale Sfintei Treimi,
înţelegerea Bisericii ca Trup al lui Hristos, păstrarea dreptei
credinţe şi trăirea unei vieţi în ascultare faţă de poruncile
Bisericii.
Dacă noi recunoaştem dumnezeirea lui Hristos, dacă noi
primim învăţăturile Bisericii şi ascultăm poruncile ei,
înţelegem că Biserica deţine adevărul de credinţă şi mergem pe
calea mântuirii.
Fără nici un triumfalism, afirmăm în faţa lumii întregi că
învăţătura Bisericii este învăţătura cea dreaptă; chiar dacă
întotdeauna au fost oameni care au pus la îndoială adevărul pe
care îl propovăduieşte Biserica.
Ceea ce ţine de credinţă nu poate fi înţeles cu ajutorul
raţiunii. Raţiunea nu poate deduce dogmele Bisericii în mod
logic (Danion Vasile, Dărâmarea idolilor, Ed. Bunavestire,
Galaţi, 2002, p. 37).
Pornind de la adevărul scripturistic că Biserica este Trupul
lui Hristos, „trupul Său, al cărui mântuitor este” (Efes.
5,23), ea nu poate fi decât „una, sfântă, sobornicească şi
apostolească”. Alcătuită din totalitatea celor botezaţi, ea are un
„trup” şi un „cap”, cum ne încredinţează Sf. Ap. Pavel:
„Hristos este capul Bisericii” (Efes. 5,23).
Sf. Scriptură ne vorbeşte despre Sf. Biserică în foarte multe
locuri, referindu-se la însuşirile ei ca trup al lui Hristos, de
aceea „nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă,
care este Iisus Hristos” (I Cor. 3,4).
Să ne aducem aminte de cuvintele Mântuitorului Iisus
Hristos în această privinţă, adresate ucenicului Său Petru: „Şi

77
Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi
Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16,18),
precum şi cuvintele Sf. Ap. Pavel adresate Colosenilor: „Şi El
este capul trupului, adică al Bisericii” (Col 1,18), sau
ucenicului său Timotei: „Ca să ştiţi, dacă zăbovesc, cum
trebuie să petreceţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica
Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie adevărului” (I Tim.
3,15). „Aceasta înseamnă, spune Mitr. H. Vlachos, că Hristos
Domnul nu sălăşluieşte doar în ceruri, de unde călăuzeşte
mersul istoriei şi vieţii noastre, ci este împreună cu noi.”
Biserica este întemeiată obiectiv de Iisus Hristos prin jertfa
(pe Cruce) şi Învierea Sa din morţi, iar ca şi comunitate
concretă văzută, la Cincizecime, prin Pogorârea Duhului Sfânt.
De aceea cel ce vorbeşte de rău Biserica vorbeşte de rău
Duhul Sfânt, deci face un păcat, iar păcatele împotriva Duhului
Sfânt, spune Mântuitorul, „nu se vor ierta nici în veacul
acesta nici în cel viitor” (Mt. 12,31).
Dacă Biserica ar fi numai o adunare de oameni, ea n-ar mai
fi: „sfântă şi fără prihană” (Efes. 5,27), căci nu există oameni
fără prihană pe pământ. „Din componente proaste şi rele nu
poate rezulta un întreg imaculat”, zice V. Soloviov.
Biserica pe care o mărturisim în „Crezul” nostru creştin nu
îşi primeşte viaţa şi puterea de la oamenii păcătoşi, ci de la
Însuşi Hristos, „Căci întru El locuieşte, trupeşte, toată
plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2,9).
Cuvântul Biserică a intrat în limba română prin doi
termeni: „Basiliki” (gr. care înseamnă „Casă împărătească”),
„Casa lui Dumnezeu”, „Biserica lui Dumnezeu” (F.A. 20, 28; I
Cor. 1,21; 11,12; 15,9; I Tes. 2,14; II Tes. 3,5-15) şi „Eclesia”
(gr) = a chema, a aduna.
Biserica fiind întemeiată de Dumnezeu-Fiul este o instituţie
teandrică, adică divino-umană, care lucrează în lume cu
mijloacele ei specifice, care sunt: Sf. Scriptură, Sf. Tradiţie,
cultul liturgic şi harul Sfintelor Taine, de aceea este „iconomia
tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu” (Efes. 3,9). Ea

78
prelungeşte în istorie până la sfârşitul veacului evenimentul
întrupării Fiului lui Dumnezeu, care cuprinde şi pe Dumnezeu-
Omul, deci şi firea noastră umană. Din punct de vedere
dogmatic, Biserica este instituţia sfântă, întemeiată de Cuvântul
cel întrupat al lui Dumnezeu, spre mântuirea şi sfinţirea
oamenilor, constând din oamenii care au aceiaşi credinţă, se
împărtăşesc din aceleaşi Sfinte Taine şi se împart în popor şi în
clerul conducător, prin succesiune neîntreruptă de la Apostoli şi
prin ei la Dumnezeu (după H. Anbdrutsos).
Dacă unul este Hristos, una este şi învăţătura Sa, una este şi
„Biserica lui Dumnezeu pe care a câştigat-o cu însuşi
sângele Său” (F.A. 20,28). În această Biserică, cum spune Sf.
Ap. Pavel: „Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât
cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Cor. 3,11).
Cel care caută în altă parte şi în alte locuri adevărurile sfin-
te, decât în „Biserica lui Dumnezeu” (F.A. 20,28), „temelia
adevărului” (I Tim. 3,15), a părăsit Adevărul adevărat, acesta
are un suflet iubitor de extravaganţe şi nu de simplul Adevăr.
Nu putem rupe de realitate şi să fim reali. Nu putem rupe
„unitatea Duhului” (In. 15,26).
Biserica este izvorul şi nu ulciorul.
În sec. XIX şi XX mulţi s-au îndepărtat nu numai de
Biserică ci şi de Evanghelie, când aşa-zişii „pocăiţi” nu mai
voiau să audă de ascultarea bisericească, prin omisiune sau
deformarea semantică, punând, „lumina sub obroc” (Mt.
5,15).
Trebuie să ştim discerne între inevitabilele căderi în păcate
şi miezul prim al învăţăturii lui Hristos.
Atitudinea atee şi cea sectară, care reduce un act divin la
funcţii pur umane, pentru Biserică sunt la fel de nocive.
Să ştim că nici-o casă de rugăciuni şi de cântări emoţionale,
nici un templu din lume, nu ne poate dărui atâta har mântuitor
ca Biserica „zidită de Mântuitorul Iisus Hristos” (Mt.
16,18).

79
 Cei ce nu cunosc taina Bisericii şi o nesocotesc, nu fac
altceva decât ceea ce spune Sf. Ap. Petru: „hulesc cele ce nu
cunosc” (II Petru 2,12).
Biserica e unica poartă deschisă de Iisus Hristos spre
„împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3,5), de aceea El zice: „Eu
sunt uşa, dacă va intra cineva prin Mine, se va mântui” (In.
10,9).
A intra prin această uşă, a frecventa Biserica nu este un
lucru simplu şi uşor, în primul rând trebuie să te afli în „taina
dreptei credinţe” (I Tim. 3,16), în al doilea rând să iubeşti
Biserica, apoi să faci un anumit sacrificiu, să laşi la o parte
multe preocupări lumeşti, să-ţi primeneşti sufletul, să te
îmbraci curat, să „lepezi toată grija cea lumească”, cum cântăm
în Heruvic, să renunţi la aşa zisele „plăceri” zilnice, să „trăim
cu Duhul, cu Duhul să şi umblăm...” (Gal. 5,25).
Pornind de la versetul biblic: „Vino şi vezi” (In. 1,46), ne
dăm seama că nu se poate concepe Biserica decât numai prin
experienţă şi participând la viaţa ei (S. Bulgakov).
Biserica poartă numirea şi de „poporul lui Dumnezeu”, sau
„Israelul cel nou”, care este un simbol al vechiului Israel.
Dacă în Vechiul Testament poporul lui Israel aducea jertfă
lui Dumnezeu, în templu, în Noul Testament, în Biserică se
jertfeşte Însuşi Dumnezeu-Omul, „Mielul lui Dumnezeu,
Care ridică păcatele lumii” (In. 1,29), făcându-se mijlocitor
al Noului Testament (Evr. 9,14-15), aşa se formează un „nou
popor ales”, care se va numi Biserica.
Dacă Dumnezeu a rânduit ca omul să meargă pe calea
mântuirii prin Biserică, atunci cel ce va încerca să meargă la
destinaţie pe alt drum se va rătăci.
După Sfinţii Părinţi, creştin este numai cel ce ar lua parte la
slujbele Sf. Biserici.
Faptele Sfinţilor Apostolici ne prezintă primul nucleu
creştin în Biserica primară zicând: „Toţi cei ce credeau erau
laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau pământul şi
averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie

80
fiecare. Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu,... şi
întru curăţia inimii” (F.A. 2,44-45).
Această trăire, în comunitatea Duhului, a constituit
renaşterea spirituală şi una din trăsăturile distinctive ale
Bisericii primare. Pentru Sf. Ap. Pavel acest dar al Duhului
Sfânt constituia o arvună a vieţii veşnice, căci: „cel ce se
alipeşte de Dumnezeu, e un Duh cu El” (I Cor. 6,17).
La Cincizecime, când a luat fiinţă efectiv Biserica, ea a
devenit ca un râu care curge limpede şi curat, indiferent dacă
din el s-a adăpat şi spălat cineva sau nu. Profetul Iezechiel,
inspirat de sus, a avut în această privinţă o viziune, simbolizând
Biserica. El a văzut un râu izvorând din pragul Templului
ceresc, care se lărgea pe măsură ce cobora la vale. Pe unde
treceau apele râului pomii înfloreau şi rodeau în fiecare lună.
„Unde va intra râul acesta, toate vor trăi” (Iezech. 47,8-12).
Când însă apele ies din albia unui râu, ele formează bălţi şi
nu mai au nimic comun cu râul, devenind nefolositoare şi
murdare. Din păcate, fenomenul acesta din urmă, de separare,
îl întâlnim şi în plan spiritual, prin secte.
A fi credincios Bisericii şi a face parte din comuniunea ei
înseamnă a fi mădular al Trupului lui Hristos. Alternativa este
clară: ori faci parte din Biserica „una sfântă, sobornicească şi
apostolească” şi crezi în ceea ce ne învaţă, ori stai departe şi
nu mai poţi afirma că eşti creştin.
Alegerea aceasta ni se pare dură. Dar aşa e şi viaţa, dură, şi
aşa va fi şi Judecata de apoi. Cine nu crede în învăţătura
Bisericii acela este în afara Bisericii.
Dacă vechea Biserică era în rătăcire, Biserica se prăbuşea,
dar aici au autoritate cuvintele Mântuitorului: „nici porţile
iadului nu o vor birui” (Mt. 16,18).
Biserica nu evoluează, nu se schimbă, pentru că atunci n-ar
fi „sfântă, sobornicească şi apostolească”. Atunci n-ar fi
Biserica „Duhului lui Dumnezeu” (I Cor. 7,40). Atunci
Hristos n-ar fi „capul Bisericii” (Efes. 5,25). Atunci n-ar fi
„un Domn, o credinţă, un botez” (Efes. 4,3).

81
 Biserica nu trebuie concepută după cum ne taie capul, după
placul şi interesele noastre, ci aşa cum a vrut-o Hristos, aşa
cum S-a arătat El Bisericii. Cei ce încearcă să găsească în
Biserica creştină tot felul de paralele cu alte credinţe religioase,
nu ştiu ce este Biserica, săvârşesc o crimă, deoarece separă
Trupul de Cap (Efes. 5,23).
Nu ne putem uni cu Adevărul decât pe calea adevărului. În
momentul în care relativizăm importanţa Bisericii, atunci
relativizăm propria noastră relaţie cu Hristos.
Tot ce ignoră trecutul şi experienţa Bisericii, este rodul unei
experienţe spirituale superficiale. Nu există mântuire pentru cel
care de bunăvoie se rupe de învăţătura Bisericii, spune un
trăitor din epoca primară a Bisericii, Sf. Ciprian (200-258).
Cu credinţa Bisericii nu avem dreptul că ne jucăm. Cum
este posibil ca într-o adunare sectară unde nu se cinsteşte
Maica Domnului, Sfânta Cruce, sfinţii îngeri, sfinţii, sfintele
icoane, unde credincioşii nu se împărtăşesc cu Sfintele Taine şi
nu primesc harul dumnezeiesc prin ele să aibă acea stare
duhovnicească ca creştinii care cinstesc duhul autentic al Sf.
Scripturi, al Sf. Tradiţii, al Crucii, al Euharistiei?
Biserica lui Hristos nu trebuie dispreţuită, cum spune Sf.
Ap. Pavel: „N-aveţi, oare, case ca să mâncaţi şi să beţi? S-au
dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu...?” (I Cor. 11,22). „Cel ce
nu ascultă de Biserică este păgân şi vameş” (Mt. 18,17).
Neascultarea de Biserică este sinonimă cu neascultarea de
Evanghelie. Neascultarea de Evanghelie este sinonimă cu
neascultarea de Hristos. Neascultarea de Hristos este sinonimă
cu ascultarea de altcineva, care, după Sfinţii Părinţi, le-a trezit
primilor oameni cele trei dorinţe, cele trei pofte: posesia,
plăcerea şi puterea.
Biserica creştină, spune Nae Ionescu, este o comunitate de
iubire care se sprijină pe felul uniform de a simţi, de a crea, de
a trăi. În momentul în care unul judecă altfel decât ceilalţi, el
s-a rupt din comuniunea de iubire, a ieşit din cadrul ei şi
trebuie exclus pur şi simplu.

82
 În cadrul Bisericii, prin iubirea lui Dumnezeu, prin
Providenţa Sa, care este un plan divin, „petrecând cu
Dumnezeu în iubire” (Inţ. Sol. 3,9), noi devenim acţionarii
mântuirii noastre, un fel de co-providenţiali, spunea cineva.
Deci ne putem retrage din această cooperare cu Dumnezeu, dar
se pune întrebarea: unde ne depunem acţiunile? ŞI la acest mod
de „a fi ori a nu fi” cu Biserica pot fi înţelese cuvintele
Mântuitorului: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea,
iar cine nu adună cu Mine, risipeşte” (Mt. 12,30).
Biserica le dă tuturor binecuvântarea sa, dar nu deschide
porţile mântuirii decât celor care „rămân pentru totdeauna în
ea” (In. 8,35).
Cel desprins de Biserică este ca un minereu nuclear din
care s-a scurs energia bună, cu care era încărcat cât s-a aflat
aici, devenind, prin înstrăinarea de ea, un rezid nuclear.
Credinciosul care este statornic în credinţă stă în ascultarea
Bisericii şi îl cunoaşte pe Dumnezeu în sens de închinare,
păstrând „unitatea Duhului” (Efes. 4,13). Nu Biserica îl
părăseşte pe credincios, ci credinciosul este acela care iese din
sânul ei, dorind altceva.
În baza separărilor spune P. Evdokimov – adevărul nu mai
străluceşte în întreaga sa lumină, pentru „că unii au schimbat
adevărul lui Dumnezeu în minciună” (Rom. 1,25).
A îmbrăţişa o ideologie străină, care îţi poate aduce
avantaje, de dragul câştigului, a modei, a modernismului şi a
mondenului, înseamnă a nu iubi Biserica. În sprijinul acestei
afirmaţii, mă opresc la un exemplu din istoria neamului nostru,
când lui Nicolae Bălcescu i se propune căsătoria cu Elena
Negri, acesta răspunde: nu pot, eu am altă iubită, România. Un
credincios convins poate rosti şi el, eu am altă iubire, Biserica
Ortodoxă.
Biserica, în interpretarea Sf. Ioan Gură de Aur, referitor la
pilda samarineanului milostiv (Lc.c.10), reprezintă Spitalul
care-i tămăduieşte pe cei bolnavi de păcate, iar episcopii şi
preoţii, asemenea Sf. Ap. Pavel, sunt psihoterapeuţii poporului

83
lui Dumnezeu (Mitr. H. Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă, Ed.
Învierea, Timişoara, 1998, p. 35).
Potrivit învăţăturilor Noului Testament şi ale Sfinţilor
Părinţi, lucrarea Bisericii este deci o lucrare terapeutică prin
care sunt vindecate bolile oamenilor, îndeosebi cele sufleteşti.
„Doctrina Bisericii – spune Nichifor Crainic – reprezintă
suprema viziune metafizică a lumii şi a vieţii până la care se
pot ridica ştiinţa şi cugetarea cea mai înaltă”.
Cel ce s-a rupt de Biserică îşi creează o autonomie aparte,
în afară de ea. „Această depărtare şi separare de izvor, zice
Paul Evdokimov, este sărăcia şi golul inimii”.
În general, oamenii nu cunosc învăţătura Bisericii decât
superficial. Aceştia sunt mai uşor înşelaţi de cuvintele
sectarilor şi unii dintre ei zic: „Dacă înainte nu făceam atâtea
lucruri bune, pe care le recomandă ca acum Biserica, cum să
cred că acum mă aflu în rătăcire?
Toate lucrurile bune, atâta vreme cât nu au la bază dreapta-
credinţă, nu au valoare. Şi cel rău, diavolul, face bine dar cu alt
scop. El a folosit, înaintea omului, sistemul „scopul scuză
mijloacele”, pentru a minţi, învrăjbi şi separa. Ereticii pot face
tot binele din lume, câtă vreme refuză conştient adevărul
Bisericii, tot nu se mântuiesc. Căutarea lui Hristos în afara
„Bisericii lui Dumnezeu” (F.A. 20,28) este o proastă căutare,
este o simplă descreştere spirituală.
Duhul Sfânt, promis de Mântuitorul înainte de înălţarea Sa
la cer, s-a pogorât la Cincizecime peste Sfinţii Apostoli. „Şi
s-au umplut toţi de Duhul Sfânt” (F.A. 2,2-4). Faptul acesta a
însemnat naşterea efectivă a Bisericii creştine. Astfel Duhul
Sfânt devine sufletul Bisericii, rămânând în Biserică, ca un
Mângâietor şi Vistier al bunătăţilor. Prin el se sfinţesc şi se
curăţesc toate în Biserică.
Omul care nu cunoaşte învăţătura Bisericii sau o cunoaşte
foarte puţin, vede în Biserică doar un simplu ritual redus la o
înşiruire de rugăciuni, cântări şi texte biblice, care nu au nici o
legătură cu lumea modernă. Un astfel de om este ca acela care

84
priveşte un tablou cu un răsărit de soare sau cu un izvor de apă,
soare care nu-l luminează şi izvor care nu-i potoleşte setea. Ca
să fii luminat cu adevărat trebuie să te scoli dimineaţa şi să
priveşti soarele aievea, să-i simţi lumina şi căldura. Să mergi la
izvor nu la imagine şi acolo să guşti apa lui proaspătă şi să te
speli cu ea.
Omul care nu cunoaşte Biserica şi sfintele tezaure de
învăţătură este ca omul care priveşte de la distanţă pădurea, dar
nu intră în ea, ca s-o vadă şi s-o simtă.
Ca să cunoşti un lucru trebuie să te interesezi de el, să-l pri-
veşti, să-l cercetezi, să te preocupe. Necunoscându-l nu-l poţi
preţui şi nu-l poţi înţelege. Că să preţuieşti Biserica şi învăţă-
tura sa, trebuie să vii „la cunoştinţa adevărului” (I Tim. 2,4).
Cunoştinţa adevărului te face „să petreci în casa lui
Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp
şi temelia adevărului” (Evr. 10,25).
Cu această convingere să credem şi să rămânem în Biserica
„zidită de Hristos” (Mt. 16,18), pentru că nici o biserică nu
poate dărui atâta har mântuitor.
Biserica lui Hristos este o lume deosebită în această lume
pământească. Şi atunci când în lumea în care trăim avem
necazuri, să ne refugiem în această lume a lui Dumnezeu, şi să
n-o părăsim, „precum le este obiceiul unora” (Evr. 10,25).
În viaţă avem perioade de necazuri, de frică chiar, aşa cum
au avut şi Sfinţii Apostoli după înălţarea Domnului la cer, dar
Mântuitorul le-a poruncit să „rămână în cetate” (Lc. 24,49).
Aşa trebuie să rămânem şi noi creştinii în „cetatea” Bisericii.
Oricât au încercat piticii, din poveste, să lege cu frânghiile
lor, subţiri şi tari pe uriaşul Guliver, n-au reuşit, oricât ar
încerca duşmanii Bisericii să lege sau să distrugă Biserica nu
vor reuşi, pentru că ea este de la Dumnezeu, ea este „trupul lui
Hristos, al cărui mântuitor şi este” (Efes. 5,23).

85
 SFÂNTA LUMINĂ DE LA PAŞTI

Vorbind despre Sfânta Lumină care se arată la fiecare Paşti,

şi aprinde lumânările şi candelele de la Sfântul Mormânt, se
impune o întrebare, aceea pe care Mântuitorul Iisus Hristos a
adresat-o celor doi orbi din Capernaum: „Credeţi că pot să fac
Eu aceasta?” (Mt. 9,28). Dacă răspundem şi noi ca ei: „Da,
Doamne” (Mt. 9,28), atunci ne putem numi „fii au Luminii”
(In. 12,36), pentru că ne spune şi nouă Iisus, ca mulţimilor din
Ierusalim: „Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi
fii ai Luminii” (In. 12,36).
Sfânta lumină de la Paşti vine să dezvăluie adevărul din
multe inimi: a celor necredincioşi şi a celor sceptici că
„Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit mai mult
întunericul decât Lumina. Căci faptele lor erau rele” (In.
3,19).
Sfânta lumină se „pogoară” în chip suprafiresc din cer, în
văzul miilor de credincioşi, în fiecare an de Sfintele Paşti, în
Biserica Învierii din Ierusalim. Iată ce spune un martor ocular
despre această Lumină: „Această arătare suprafirească este
pentru creştinii ortodocşi punctul central al comemorării
biruinţei lui Hristos asupra morţii. Această minune, de care nu
se poate îndoi nimeni este o dovadă palpabilă a faptului că
Biserica Ortodoxă deţine şi mărturiseşte adevărul nealterat al
Mântuitorului Iisus Hristos. Ortodoxia, în cadrul căreia se
petrecea acest fenomen supranatural, este creştinismul
apostolic dreptmăritor capabil să ofere oamenilor garanţia vieţii
veşnice. În faţa acestei realităţi copleşitoare se pleacă atât cei
credincioşi cât şi cei necredincioşi, cu convingerea că este
vorba de manifestarea dumnezeirii, bineştiind că „Dumnezeu
este lumină” (I In. 1,5). De aceea pe Muntele Sinai Tatăl
ceresc S-a coborât în văpaia de foc, iar pe Muntele Tabor Fiul
lui Dumnezeu şi-a arătat lumina fulgerătoare a divinităţii Sale.

86
 Pentru noi, creştinii, este un privilegiu să ne împărtăşim din
Lumina Sfântă a Învierii care se „pogoară” din cer,
reprezentând minunea prin care Dumnezeu Cel necuprins ni se
dezvăluie încă într-o unică şi fascinantă strălucire... Lumina
Sfântă este un dar care coboară de la „Părintele luminilor”
(Iacov 1,17) şi o experienţă pe care nu poate să ne-o ofere
mintea sau priceperea omenească.
Ceremonia slujbei Sfintei Lumini are loc în fiecare an în
Sâmbăta Mare, după miezul zilei, la care asistă mii de pelerini
din întreaga lume. În faţa cortegiului merg patru tălmaci,
urmaţi de doi diaconi care poartă pe braţe Sfânta Cruce, în care
este încorporată o bucată din Crucea pe care a fost răstignit
Iisus. În continuare merg slujitorii altarului îmbrăcaţi în alb,
avându-l în frunte pe patriarh, înconjurat de corpul diplomatic.
Ajuns la biserică, acest cortegiu măreţ înconjoară de trei ori
Sfântul Mormânt cântând (aşa cum fac credincioşii ortodocşi la
Înviere): „Învierea Ta Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în
ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să
Te slăvim”. La a treia ocolire se cântă imnul Vecerniei:
„Lumină lină a sfintei slave”. Apare un grup de arabi ortodocşi
din Betleem care se urcă unii pe umerii altora şi, ridicându-şi
mâinile, se roagă cu evlavie: „Doamne, trmite-ne din cer
lumina”.
Patriarhul, îmbrăcat în alb şi cu capul descoperit, ca simbol
al îngerului Învierii este condus de doi diaconi în faţa Sfântului
Mormânt, unde, sub supravegherea delegaţilor armeni, copţi şi
catolici este controlat foarte temeinic de poliţia locală
necreştină pentru a nu avea vreo sursă de foc. Urmează ruperea
peceţilor care au fost aşezate pe uşa Sfântului Mormânt în
Vinerea Mare.
Patriarhul spune în trei limbi: „Să ne rugăm să vină
Lumina!” şi, însoţit numai de un arab musulman intră în
anticamera Sfântului Mormânt. Arabul, care va fi primul
martor al minunii, supraveghează cu atenţie pe patriarh care
intră singur şi îngenunchează în faţa lespedei Mormântului lui

87
Hristos. Acum citeşte nişte rugăciuni, ca de pildă „Tu, Doamne,
Care Te-ai făcut Om şi ai adus lumină strălucitoare neamurilor
care păşeau în întuneric. Tu. Care ai coborât în iad şi ai umplut
cerurile cu lumină, cele de pe pământ şi de sub pământ...”.
Fiecare pelerin poartă în mâini un buchet de 33 de lumânări,
după numărul anilor Mântuitorului.
Deodată, prin cupola cea mare a Bisericii coboară în
zigzag, ca un fulger, Lumina cea veşnică a Domnului celui viu,
inundând cripta Sfântului Mormânt. Se simte o adiere lină de
vânt. Briza discretă se răsuceşte neliniştită, iar vata presărată pe
lespedea Mormântului se umple deodată de rouă divină.
Lumina ia apoi forma discului solar, care se aşează pe capul
patriarhului, care ridică în sus mănunchiul de lumânări care
într-o clipă se aprind, împreună cu candelele şi vata rourată de
pe Mormânt. Deodată cripta se transformă într-un cuptor de
flăcări cereşti.
Patriarhul adună cu mâinile vata aprinsă şi o aşează în două
cupe de aur, perforate, le dă diaconilor. Una este dusă la Sfântul
Altar, iar cealaltă la paraclisul patriarhul. În acel timp
patriarhul iese afară din Sfântul Mormânt cu cele două
mănunchiuri de câte 33 lumânări aprinse şi, de trei ori,
adresează credincioşilor chemarea solemnă: „Veniţi de luaţi
lumină!” Credincioşii vin şi îşi aprind lumânările din
lumânările patriarhului. În acest timp Lumina stă deasupra
capului său, iar candelele se aprind singure sub privirile uimite
ale pelerinilor. Lumina cerească zboară ca o pasăre prin
Biserica Învierii, ducându-se şi la Sanctuarul Golgotei şi la
Capela Sfintei Cruci unde aprinde candelele de acolo.
Această flacără este imaterială şi nu arde, iar credincioşii îşi
ating faţa, gura, mâinile, pieptul şi hainele spre binecuvântare.
De la patriarh iau Lumină Sfântă şi credincioşii neortodocşi.
Lumina care vine în fiecare an la Mormântul Domnului în
Ierusalim este aceeaşi din prima zi a creaţiei, din rugul aprins
văzut de Moise, din stâlpul de foc ce călăuzeşte poporul ales

88
prin pustie, din lumina de pe Tabor, din noaptea Învierii, de pe
drumul Damascului etc.
Sfânta Lumină care vine la Mormântul Domnului, an de an,
dovedeşte care este credinţa cea adevărată. Apariţia acestei
Lumini cereşti dovedeşte tuturor cât se poate de clar, că una
singură este Biserica pe care „porţile iadului nu o vor birui”
(Mt. 16,18). Miracolul acesta ceresc are loc numai când
Biserica Ortodoxă săvârşeşte slujba îndătinată la Sfântul
Mormânt. Lumina a fost chemată de la alte credinţe dar au dat
greş şi glasul lor n-a fost auzit.
Despre arătarea Luminii Sfinte la Mormântul Domnului
avem mărturii încă din primele secole. De la istoricul bisericesc
Eusebiu aflăm despre aprinderea minunată a candelei pascale,
în timpul păstoririi episcopului Narcis al Ierusalimului, la
sfârşitul secolului al II-lea (După versiunea Ep. Irineu
Bistriţeanu).
Celor care nu cred, ca Toma, până nu văd cu ochii şi nu
pipăie cu mâna această Sfântă Lumină, care vine prin zid, ca
Iisus după înviere, prin „uşile încuiate” (In. 20,27),
Mântuitorul le spune şi îi invită ca şi Toma: „Adu degetul tău
încoace şi vezi... şi nu fi necredincios, ci credincios” (In.
20,27), iar pe cei ce cred fără să vadă îi fericeşte, zicând:
„Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (In. 20,29).

Bibliografie:
Ep. Irineu Bistriţeanul, Lumina din cer de la Ierusalim, Huedin,
2003.

89
 DESPRE ÎNGERI

Dacă stai mai multă vreme într-o încăpere cu fum sau cu

aer îmbâcsit cu diferite mirosuri, hainele îşi iau mirosul acela
specific, dar dacă stai într-o grădină cu flori binemirositoare
sau în mijlocul brazilor, la fel, hainele împrumută mirosul lor
frumos şi curat.
Întocmai aşa, credincioşii statornici în „taina dreptei
credinţe” (I Tim. 3,16), împrumută adevărurile Bisericii,
printre care şi credinţa în existenţa sfinţilor îngeri, şi convinşi
ca Sf. Pavel, pot spune: „Cu adevărat, mare este taina
dreptei credinţe; Dumnezeu s-a arătat în trup, s-a îndreptat
în Duh, a fost văzut de îngeri...” (I Tim. 3,16).
Ce sunt îngerii? Sunt fiinţe spirituale, raţionale, libere şi
necorporale, create de Dumnezeu, înainte de lumea materială,
înzestrate cu minte, voinţă liberă şi putere.
Îngerii au fire cu totul deosebită de cea a oamenilor pentru
că sunt duhuri (Ps. 103,3). Ei sunt fiinţe nemuritoare şi, deşi
sunt duhuri, sunt totuşi fiinţe mărginite. Ei sunt superiori
oamenilor, sub raportul inteligenţei sau al cunoaşterii, dar nu
sunt atotştiutori ca Dumnezeu.
Ca fiinţe mărginite îngerii nu sunt pretutindeni în acelaşi
timp, aşa cum este Dumnezeu.
Existenţa îngerilor este atestată în întreaga Sf. Scriptură
(Ex. Lc. 12,9).
În ceea ce priveşte numărul îngerilor, acesta nu este
precizat în Sf. Scriptură. Ei sunt „mii şi mii şi milioane de
milioane” (Daniel 7,12). Ei sunt „legiuni” (Mt. 6,53).
Din Sf. Scriptură şi din Sf. Tradiţie aflăm că există o
ierarhizare a îngerilor.
Misiunea lor este aceea de a-L preamări pe Dumnezeu
(Isaia 6,1-3). Dar în chip deosebit ei sunt soli, trimişi, vestitori

90
ai voii lui Dumnezeu în lume. Ei sunt şi mijlocitori între
Dumnezeu şi oameni.
Pe lângă îngerii buni sunt şi îngeri răi, a căror căpetenie
este Lucifer. Acesta, cu sclipitoarea sa inteligenţă a ştiut şi a
reuşit să tulbure multe minţi, să ademenească şi să ispitească
chiar pe prima pereche de oameni, să-şi facă mulţi prozeliţi în
decursul veacurilor. Rătăcirea omului e însă reversibilă. Pentru
a corecta traseul rătăcirii, în sens invers, „omul are nevoie,
spune Andrei Pleşu, de un ghid, de un expert al traseului”.
Acesta e îngerul lui Dumnezeu. În măsura în care dorim
întoarcerea, orientarea spre origini, îngerul ne ajută să revenim,
aşa cum îngerul rău, Lucifer, ne-a amăgit şi ne-a orientat în altă
direcţie.
După învăţătura creştină, universul întreg, cu tot ce ţine de
el, a fost creat de Dumnezeu şi cuprinde două părţi distincte:
lumea nevăzută sau spirituală şi lumea văzută sau materială.
Prin lumea nevăzută sau spirituală se înţelege lumea
îngerilor.
O miraculoasă realitate este aceea că fiecărui om îi este
atribuit un înger păzitor. Rolul său este de a-l urma şi de a-l
orienta pe om. Mai presus de îngeri sunt Arhanghelii, care
poartă grija popoarelor.
Îngerii se află într-o solidaritate ontologică cu oamenii şi cu
lumea. Vestindu-L pe Dumnezeu oamenilor, ei slujesc mântuirii
lor.
Îngerii transmit oamenilor energia divină şi astfel un suflet
bun, ales, comunică permanent cu aceste energii benefice, şi
printre ele cu Dumnezeu.
În Simbolul Credinţei noi mărturisim existenţa credinţei în
Sfinţii îngeri, când rostim cuvintele: „Cred întru unul
Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al
pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute...”. Între cele
nevăzute intră şi sfinţii îngeri.
În Sf. Scriptură sfinţii îngeri sunt amintiţi de peste 200 de
ori, dar cu toate acestea nu aflăm nimic despre crearea lor.

91
Biblia se ocupă mai mult de ultima creaţie a lui Dumnezeu, de
om. Cu toate acestea, încă de la început sunt amintiţi şi îngerii
precum şi interesul lor pe care îl arată faţă de om.
Îngerii, deşi spirite, nu sunt supranaturali. Dumnezeu singur
e supranatural pentru că El singur este necreat. Ca şi oamenii,
îngerii sunt creaţi, sunt fiinţe naturale, ca o parte a lumii.
„Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi
cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute” (Col. 1,16).
Un înger are personalitate, individualitate şi o voinţă a sa,
cum au şi oamenii, dar, pe de altă parte, nu ne asemănăm.
Îngerii sunt în întregime spirite pure, nu sunt delimitate nici de
timp nici de spaţiu, nu cunosc tinereţea sau bătrâneţea, ci
numai viaţa veşnică. Mişcarea lor e ca fulgerul. „Şi făpturile
vii aleargă înainte şi înapoi ca scăpările de fulger” (Iez.
1,14) (vezi Maica Alexandra, Sfinţii îngeri, Ed. Anastasia,
Bucureşti, 1992, p. 32).
Îngerii au fost creaţi de Dumnezeu, toţi deodată înaintea
lumii văzute şi materiale: „Toate prin El s-au făcut; şi fără El
nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (In. 1,3), „Ziditorul a
toate” (Efes. 3,9). „Pentru că în Aceasta au fost făcute
toate...” (Col. 1,16).
Îngerii de toate categoriile sunt slujitorii lui Dumnezeu,
aducând la îndeplinire voia Lui, slăvindu-L. „Lăudaţi-L pe El
toţi îngerii Lui, lăudfaţi-L pe El toate puterile Lui” (Ps.
148,2). Îngerii sunt rânduiţi în cete ierarhice. Dionisie
Areopagitul (încreştinat de Sf. Ap. Pavel în a doua sa călătorie
misionară, 50-52) îi împarte în trei cete sau grupe de câte trei,
bazat pe Sf. Scriptură care vorbeşte de nouă feluri de numiri de
îngeri şi de „trei ceruri” (II Cor. 12.3).
Prima grupă, formată din trei trepte, sunt „serafimii”,
„heruvimii” şi „tronurile”. În a doua grupă, tot trei trepte:
„domniile”, „puterile” şi „stăpâniile”. A treia grupă cuprinde:
„începuturile”, „arhanghelii” şi „îngerii”. Aceştia din urmă vin
în contact cu oamenii.

92
 Arhanghelii sunt mai mari peste îngeri (Lc. 1,19). Dintre
aceştia ne sunt cunoscute numele lui Gavriil, cel care aduce
Fecioarei Maria din Nazaret vestea întrupării Mântuitorului şi
Mihaiil, care va anunţa din trâmbiţă ziua judecăţii de apoi
(I Tes. 4,15-16), el fiind şi cel care a dat lupta decisivă
împotriva lui Lucifer.
Îngerii vestesc oamenilor tainele şi voia lui Dumnezeu (Mt.
1,20; 2,13; 19,2; Lc. 1,26; F.A. 5,19; 8,26; 12,7). Îngerii sunt în
slujba lui Dumnezeu şi a lui Hristos (Mt. 4,11; 13,39; 16,27; I
Tim. 1,14). Ei sunt păzitorii oamenilor (Mt. 18,10). Ei scriu
faptele oamenilor în „cartea vieţii” (Apoc. 20,12). Îngerii au
rolul de a purta sufletele celor drepţi, la moarte, şi de a le duce
în rai (Mt. 13,49) (vezi Pr. I. Mircea, Dicţionar al N.T.,
Bucureşti, 1984, p. 244).
În încheiere, ca o laudă adusă sfinţilor îngeri, se cuvine a
rosti cuvintele din Icosul al 12-lea din Acatistul Sfinţilor
Voievozi Mihail şi Gavriil, care zice: „De la tine, o înger al
Domnului, învăţându-ne a cânta în psalmi laude de bucurie
dumnezeieştii întrupări, ţie cele de mulţumire cu dor cântăm şi
ca unui bun vestitor, mărturisindu-te...”.

Bibliografie:
Pr. Dr. I. Mircea, Dicţionar al N.T., Bucureşti, 1984;
Maica Alexandra, Sfinţii îngeri, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1992;
Andrei Pleşu, Despre îngeri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003.

93
 ÎNCHINARE, SUPUNERE

Pe un om îl poţi cunoaşte după chipul lui, pe un altul după

zâmbetul său, pe altul după mers, pe altul după culoarea sa, pe
altul după religia sa, pe creştinul autentic îl poţi cunoaşte după
felul cum se închină şi rosteşte Simbolul credinţei.
Închinarea şi Crezul sunt pentru noi, creştinii ortodocşi,
comoara adunată şi păstrată în sfânta Biserică încă de la
începutul ei. De acestea trebuie să ne aducem mereu aminte,
pentru că spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Căci unde
este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Lc.
12,34).
Creştinul care este statornic în credinţă stă în ascultarea
Bisericii şi Îl cunoaşte pe Dumnezeu în sens de închinare,
păstrând „unitatea Duhului” (Efes. 4,3).
Femeia samarineancă din Evanghelia după Ioan, l-a întrebat
pe Mântuitorul Iisus Hristos, la fântâna lui Iacov: „unde
trebuie să ne închinăm?” (In. 4,20). După pogorârea Duhului
Sfânt la Cincizecime a venit vremea când „nici în muntele
acesta, nici în Ierusalim vă veţi închina Tatălui” (In. 4,21),
ci în „Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelia
adevărului” (I Tim. 3,15). În „Biserica lui Dumnezeu” (F.A.
20,28), care este „sfântă şi fără prihană” (Efes. 5,27).
În cadrul unei slujbe care se săvârşeşte în Postul Mare,
întocmită de Sf. Grigor3e Dialogul (527-565), numită
„Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite”, se spune: „Dă-ne şi
nouă Bunule, lupta cea bună să luptăm, calea postului să o
săvârşim, credinţa nedespărţită să o păzim şi fără de osândă să
ajungem a ne închina şi Sfintei Învieri”. Închinarea era, deci, o
practică frecventă în Biserica primelor veacuri.
Închinarea după învăţătura Bisericii, este actul şi forma de
ascultare şi supunere totală şi smerită unei puteri spirituale.

94
Acelaşi înţeles îl foloseşte Biserica şi pentru închinarea dată lui
Dumnezeu, dar şi pentru cea dată către îngeri şi sfinţi.
Închinarea ca adorare este cinstirea cu credinţă, ce se aduce
numai lui Dumnezeu Cel în Treime, numită în greceşte „latria”:
„Domnului Dumnezeului tău să te închini” (Mt. 4,10);
„Venind i s-a închinat...” (Mt. 8,18); „S-a închinat Lui” (Mt.
15,23); „Căzând în genunchi, se închina...” (Mt. 18,26); „Şi
a căzut cu faţa la pământ şi la picioarele lui Iisus...” (Lc.
17,16); „... căruia mă închin” (F.A. 27,23); „Căzând cu faţa
la pământ, se închina lui Dumnezeu” (I Col. 14,25). „Şi toţi
îngerii s-au închinat lui Dumnezeu...” (Apoc. 7,11);
„Închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul...” (Apoc.
14,7) etc.
Închinare se face nu numai lui Dumnezeu ci şi oamenilor.
Când îngerul Gavriil aduce vestea din cer Prea Curatei
Fecioare Maria, zicându-i: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de
har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei”
(Lc. 1,28). Fecioara Maria, „văzându-l, s-a tulburat de
cuvântul (închinarea) lui şi cugeta în sine: Ce fel de închină-
ciune poate fi aceasta?” (Lc. 1,29).
„Corneliu întâmpinându-l (pe Petru), i s-a închinat,
căzând la picioarele lui” (F.A. 10,25).
Închinare se face mereu în biserică. Psalmistul spune:
„Închina-mă-voi în locaşul tău” (Ps. 137,2). Închinarea se
face de obicei în genunchi: „Deci, căzându-i în genunchi i se
închina” (Mt. 18,26). „Măsoară templul lui Dumnezeu şi
jertfelnicul şi pe cei ce se închină în el” (Apoc. 11,1).
În cartea profetului Isaia (6,1-7), ni se descrie închinarea în
Duh. Precum Isaia a trăit închinarea în cer, şi noi cei
împreunaţi cu Hristos, putem să intrăm în prezenţa Lui, în
închinarea cerească.
Cei care îl cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele, fără
închinare sunt dintre acei despre care Mântuitorul spune:
„Poporul acesta Mă cinsteşte numai cu buzele, dar inima
lui este departe de Mine” (Mt. 15,8), sau „Nu tot cel ce-Mi

95
zice: Doamne! Doamne! va intra în împărăţia cerurilor, ci
cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Mt. 7,21).
Aceasta este o rugăciune, o cunoaştere fără închinare, pentru că
„şi dracii cred şi se cutremură” (Isaia 2,19) dar nu se închină.
Închinarea este ceea ce ne deosebeşte de demoni.
Închinarea este un efort, o exteriorizare a vieţii noastre
sufleteşti. Nu există chip să ne refacem viaţa şi să ne mântuim
sufletul fără harul lui Dumnezeu şi fără efortul şi credinţa
noastră. Dar pentru aceasta ni se cere acordul voinţei, acordul
faptei, acordul inimii. Aşadar, întreaga noastră fiinţă trebuie să
participe la actul mântuirii.
Cerbicia, răzvrătirea, nesupunerea sunt frâne în calea
mântuirii, în calea spre Dumnezeu. Dacă Adam şi Eva, în loc să
întindă mâna spre ce nu le era permis, se închinau, se aplecau
cu smerenie lui Dumnezeu, nu cădeau în păcat.
Nesocotind închinarea şi supunerea, semănă cu Lucifer,
care l-a sfidat pe Dumnezeu, semănăm cu Fines din mitologie
(acel rege al Troiei), pe care zeii l-au lipsit de vedere pentru
nesupunere, iar harpiile, acele păsări rătăcitoare cu cap de
femei îi spurcau mâncarea.
Cei care resping închinarea la Iisus Hristos sunt, într-un fel
sau altul, adepţii noii Religii New-Age, care susţin că ieşirea
soarelui din semnul zodiacal al Paştilor trebuie să aducă după
sine şi sfârşitul închinării la Hristos.

96
 CELE NOUĂ PORUNCI BISERICEŞTI
- cunoaşterea şi ascultarea lor -

Biserica lui Hristos nu este, aşa cum cred şi doresc unii, o

instituţie ce se opune progresului. Ea urmăreşte în primul rând
binele sufletesc, ea aminteşte mereu riscul preocupărilor numai
de problemele materiale, de riscurile separării de adevărurile
fundamentale şi de Dumnezeu. Secularizând valorile funda-
mentale ale Bisericii şi neascultând de poruncile şi sfaturile ei
se ajunge la erezie şi apostazie.
Ascultarea de Biserică înseamnă ascultarea de Evanghelie,
iar ascultarea de Evanghelie înseamnă ascultarea de Hristos, de
ucenicii Săi şi de urmaşii lor, pentru că, spune Mântuitorul,
pentru cei ce cred în El: „Cei ce vă ascultă pe voi pe Mine
Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine;
iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a
trimis pe Mine” (Lc. 10,16).
Pornind de la adevărul scripturistic că Biserica este Trupul
lui Hristos, „trupul Său, al cărui mântuitor este” (Efes.
5,23), ea nu poate fi decât „una, sfântă, sobornicească şi
apostolească”. Alcătuită din totalitatea celor botezaţi, ea are un
„trup” şi un „cap”, cum ne încredinţează Sf. Ap. Pavel:
„Hristos este capul Bisericii” (Efs. 5,23).
Biserica fiind ca trup al lui Hristos, de aceea „nimeni nu
poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus
Hristos” (I Cor. 3,4). Biserica fiind „stâlp şi temelie
adevărului” (I Tim. 3,15), ea are învăţătura, adevărurile şi
poruncile ei, pe care „nici porţile iadului nu o vor birui” (Mt.
16,18).
Ascultarea fiind o condiţie a mântuirii sufletului Biserica a
rânduit, pe baza învăţăturii primite, de la Hristos şi de la Sfinţii
Apostoli, nişte porunci, prin care caută să-l ferească pe

97
credincios de rătăcire şi de depărtarea de Dumnezeu. Iată care
sunt acestea:
1. Să ascultăm cu evlavie Sfânta Liturghie în fiecare
Duminică şi sărbătoare;
2. Să ţinem posturile de peste an;
3. Să cinstim feţele bisericeşti;
4. Să ne spovedim şi să ne cuminecăm în cele patru
posturi de peste an, ori, dacă nu putem, cel puţin odată pe an, în
postul Sfintelor Paşti;
5. Să ne rugăm pentru cârmuitorii noştri;
6. Să ţinem posturile pe care le-ar orândui Episcopul sau
Mitropolitul locului, în vremuri de primejdii, de boli sau
necazuri;
7. Să nu citim cărţile ereticilor;
8. Să nu înstrăinăm nici să folosim, spre scopuri străine,
lucrurile bisericeşti sau averea bisericii;
9. Să nu facem nunţi şi ospeţe sau alte petreceri, în timpul
posturilor.
Tălmăcirea sau explicarea acestor porunci o punem în
lumina textului din cartea profetului Iezechiel, care zice: „Aşa
grăieşte Domnul Dumnezeu! Cine va vrea să asculte, să
asculte, şi cine nu va vrea să asculte, să nu asculte, căci sunt
un neam îndărătnic” (Iezechiel 3,27).
1. Prima poruncă bisericească este în strânsă legătură cu
porunca a patra din Decalog, arătând cum se cuvine a prăznui
zilele de sărbătoare. Porunca aceasta cere creştinilor să se roage
lui Dumnezeu, cum spune Sf. Ap. Pavel: „Rugaţi-vă
neîncetat” (I Tes. 5,17), pentru că rugăciunea este mijlocul cel
mai potrivit de a se manifesta lui Dumnezeu gândurile şi
sentimentele noastre religioase, de a-i mulţumi, pentru
binefacerile primite şi de a-i cere ajutorul în momentele dificile
ale vieţii.
Toate acestea noi le putem împlini plenar în cadrul Sfintei
Liturghii.

98
 2. Porunca postului o găsim în foarte multe locuri în Sf.
Scriptură, iar mai accentuat: „Postiţi post sfânt” (Ioil 1,14).
Nu „arătându-ne oamenilor că postim” (Mt. 6,18). „Să vă
îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea...” (I Cor. 7,5).
„Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii...” (Mt. 6,16). „În
privegheri, în posturi...” (II Cor. 6,5). „Acest neam de
demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mt.
17,21).
Dacă Ecleziastul spune: „Vreme este pentru orice
îndeletnicire de sub cer” (Ecol. 3,1), vremea sau timpul
postului îl hotărăşte Biserica, prin lucrarea Sfântului Duh.
3. Marele nostru teolog şi scriitor Gala Galaction are o
reflecţie în care spune: „Cel ce îşi cinsteşte părinţii, îl cinsteşte
pe Creator”. Preoţii şi episcopii sunt pentru noi părinţi
duhovniceşti, de aceea creştinul are datoria sacră de a-i cinsti
pe cei ce propovăduiesc cuvântul lui Dumnezeu, pe „mai
marii voştri întru Domnul” (I Tes. 5,12-13). „Ascultaţi pe
înaintaşii voştri şi vă supuneţi lor...” (Evr. 13,17). „Preoţii
cei ce îşi ţin bine dregătoria să se învrednicească de îndoită
cinste” (I Tim. 5,17).
4. Prin Taina Sf. Botez, omul se curăţă de păcatul
strămoşesc şi de alte păcate. În timpul vieţii, însă, omul cade
mereu în ispite de păcate. Taina Mărturisirii îi dă creştinului
posibilitatea să se cureţe de aceste păcate. „Dacă mărturisim
păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte
păcatele şi să ne curăţească” (I In. 1,9).
Puterea harică de a ierta păcatele o are numai Dumnezeu şi
Mântuitorul, cum vedem din Sf. Scriptură: „Putere are Fiul
Omului pe pământ a ierta păcatele...” (Mt. 9,6; Mc. 2,10; Lc.
5,24). Această putere harică Mântuitorul a încredinţat-o
Bisericii şi Sfinţilor Apostolici chiar în ziua învierii Sale, când
a suflat peste ei şi s zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta
păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In.
20,22-23).

99
 Pe temeiul acestui har şi a împuternicirii divine primite,
Apostolii iertau păcatele celor ce şi le mărturiseau: „Şi mulţi
dintre cei ce crezuseră veneau ca să se mărturisească şi
să-şi spună păcatele lor” (Mt. 3,6; Mc. 1,5; F.A. 2,37; I Tim.
5,22; Iacov 5,16; I In. 1,9). După moartea Apostolilor, urmaşii
lor, instituiţi de ei, episcopii şi preoţii preiau această putere.
5. Pornind de la îndemnul Sf. Ap. Pavel: „Vă îndemn deci
înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri,
mulţumiri, pentru toţi oamenii” (I Tim. 2,1), Biserica cere să
ne rugăm pentru ierarhii noştri şi pentru tot clerul, pentru
cârmuitorii ţării, pentru oştire şi pentru toţi cei ce fac bine
Bisericii. Din dragostea pentru aproape nu trebuie uitate nici
rugăciunile pentru cei adormiţi, care au slujit şi au făcut bine
Bisericii.
Rugăciunile pentru cei morţi au la bază credinţa despre
supravieţuirea sufletelor după moarte şi strânsa lor comunicare
cu cei vii.
6. În viaţă sunt situaţii deosebite şi grele pentru care se cere
mai multă rugăciune şi post. Aşa a postit Moise pe muntele
Sinai (Ieş. 34,28), aşa a postit David pentru fiul său (II Regi
12,16), aşa a postit Estera (est. 4,16), aşa au postit Ninivitenii
(Ioan 3,5). Când Sf. Ap. Petru, se găsea închis de Irod
„rugăciuni se făceau neîncetat de Biserica lui Dumnezeu
pentru dânsul” (F.A. 12,5) şi îngerul Domnului le-a ascultat.
7. Cărţile ca şi cuvintele pot fi bune şi rele, pot zidi şi pot
sminti, de aceea Biserica, ca o mamă care îşi iubeşte fiii şi le
vrea binele, pentru a nu ne sminti, ne sfătuieşte să ne ferim de
cărţile ereticilor, aşa cum ne îndeamnă şi Sf. Ap Pavel, când
zice: „De omul eretic... depărtează-te” (Tit 3,10), iar Sf. Ap.
Ioan ne cere să nu-i primim în casă: „Dacă cineva vine la voi
şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă...” (II
In. V. 4).
Pentru ca cei mai slabi să nu se ia „după învăţăturile lor
rătăcite...” şi „calea adevărului (să ne) fie hulită” (II Petru

100
2,1-2), Biserica, încă de la începuturile ei ne-a sfătuit să nu
citim cărţile ereticilor.
Dacă prima pereche de oameni a fost amăgită de diavol
prin cuvânt şi printr-o făptură creată de Dumnezeu, şarpele,
oamenii şi răul înmulţindu-se, ispitele sunt şi ele pe măsură,
mai evidente, se fac prin oameni şi prin cărţi. Biserica ne cere o
stare de veghe şi de discernământ.
8. A înstrăina un bun al Bisericii cade sub incidenţa
poruncii a opta din Decalog: „Să nu furi!” (Ieş. 20,15).
Bunurile Bisericii sunt folosite pentru săvârşirea Sfintelor
slujbe, la susţinerea bisericilor şi aşezămintelor sale, cum citim
în cartea Faptelor Apostolilor: „Iar ucenicii au hotărât ca
fiecare dintre ei, după putere, să trimită spre ajutorare
fraţilor care locuiau în Iudeea; ceea ce au şi făcut...” (F.A.
11,29-30).
Cel ce fură sau înstrăinează lucrurile şi bunurile bisericeşti
îl fură pe Iisus Hristos, pentru că „Hristos este capul Bisericii,
trupul Său, al cărui mântuitor şi este” (Efes. 5,23). Anania şi
Safira au fost pedepsiţi de Dumnezeu numai prin faptul că au
dosit din banii lor, promişi Bisericii (F.A. 5,3-7).
9. Viaţa noastră creştină trebuie trăită în rânduială şi cu
rânduială, „pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii...”
(I Cor. 14,33). Pentru toate, spune înţeleptul Solomon, este o
„vreme” (Eccl. 3), de aceea petrecerile şi nunţile au rostul şi
vremea lor.
Cei ce se căsătoresc au şi obligaţia morală faţă de
Dumnezeu, cum spune Sf. Apostol Pavel: „Iar celor ce sunt
căsătoriţi, le poruncesc, nu eu, ci Domnul...” (I Cor. 7,10), de
aceea şi căsătoria (nunta-petrecerea) are şi ea nişte restricţii.
Petrecerile nu trebuie făcute „în toate zilele” (Lc. 16,19),
evenimente aşa cum zăcea bogatul din Evanghelie.
Sunt sărbători sau zile închinate unor evenimente din viaţa
Mântuitorului şi a sfinţilor, în care creştinii trebuie să prăznu-
iască cu sfinţenie ziua închinată sfântului, cu rugăciuni şi cu
evlavie.

101
 Petrecerile de multe ori degenerează în beţii şi desfrâu. De
aceea Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă ca „toate să se facă cu
cuviinţă şi după rânduială” (I Cor. 14,40).
Prin porunca a noua Biserica cere creştinului ca în zilele de
post, de întristare şi în sărbători deosebite să nu se facă nunţi şi
să nu ia parte la bucurii şi plăceri lumeşti, ci numai la cele
duhovniceşti.
Prin respectarea acestor porunci şi legi bisericeşti, creştinul
îl imită pe Iisus Hristos, care a spus: „N-am venit să stric
Legea..., ci să plinesc” (Mt. 5,17).

Bibliografie:
Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti, 1952;
Îndrumări misionare, IBM, Bucureşti, 1986;
Pr. T. Cios, Biblia în contextul vieţii, Ed. Emia, Deva, 2001.

102
 DATA PAŞTILOR
- Pascalia –

Calendarul este un sistem de măsurare a timpului. Cuvântul

calendar vine de la cuvântul latin „calende”. Calendele erau
prima zi a lunilor la romani, zile în care conducătorii cetăţii se
adunau pentru a li se face comunicări de ordin organizatoric,
obştesc.
Mişcarea de rotaţie a pământului în jurul axei proprii, care
se efectuează în 24 de ore, formează o zi. „Şi a fost seară şi a
fost dimineaţă” (Gen. 1,19).
Luna şi soarele (Gen. 1,14) sunt puşi pentru ca omul să
deosebească ziua, noaptea şi ciclul lunar. Acest mers este
imperturbabil.
Omul văzând cele patru faze ale lunii, a întocmit calendarul
lunar.
Omul văzând apoi că soarele încălzeşte pământul în patru
etape mari, a întocmit anotimpurile.
Pământul face în acest timp şi o mişcare de revoluţie în
jurul soarelui, într-un interval de 365 zile, 5 ore, 48 minute şi
46 secunde, ca să ajungă din nou în acest loc; acesta este anul
solar. În această mişcare pământul ajunge de două ori ca zilele
să fie egale cu nopţile, primăvara la 21 martie şi toamna la 21
septembrie, faptul acesta se numeşte echinocţiu, „echi” care
înseamnă egal. Sunt apoi două momente când avem noaptea
cea mai mare şi ziua cea mai scurtă şi invers, acestea se numesc
solstiţii (21 iunie şi 21 decembrie).
Anul nou începea la romani la 1 martie, astfel luna
februarie devine ultima lună a anului şi pentru aceasta durata
anului era considerată egală cu 365 de zile şi 6 ore, în decurs de
patru ani se acumula o zi, care se adăuga la luna februarie şi
acest an se numeşte bisect.

103
 La fiecare an rezultă o diferenţă de 11 minute şi 14,4
secunde, care în decurs de 128 de ani alcătuiesc o zi, ce trebuie
scăzută din calendar.
Primul popor care s-a bazat pe calendarul solar a fost
poporul egiptean.
În anul 46 î.d.Hr. împăratul Caius Iulius Cesar, dă poruncă
astronomului egiptean Sosigene să construiască un nou
calendar, care a primit numele de calendarul iulian. El găseşte o
formulă comodă: durata anului având 365 zile, 5 ore, 48 minute
şi 46 secunde, le rotunjeşte şi face 6 ore. Anul era împărţit în
12 luni şi începea la 1 martie.
Împărţirea pe săptămâni a anului aparţine evreilor.
Paştile
Cuvântul paşte vine de la cuvântul ebraic „pesah” care
înseamnă trecere, trecerea evreilor din robia Egiptenilor spre
Ţara Făgăduinţei (Ieş. 12,5-11). Evenimentul acesta se
sărbătoreşte în fiecare an, din ajunul de 14 Nisan (ultima zi
înainte de lună plină, care urmează echinocţiului de primăvară
până în seara dinaintea zilei de 15 Nisan, când începe
sărbătoarea azimelor, care dura 8 zile.
Învierea Domnului a avut loc la aceste serbări ebraice, în
zorii zilei de Duminică, fără a se preciza exact ora.
În calculele lui Sosigene echinocţiul de primăvară era
stabilit la 24 martie.
Primul sinod ecumenic de la Niceea (325) a hotărât ca
echinocţiul de primăvară să nu mai fie la 24 martie, ci la 21
martie, corectându-se diferenţa de 11 minute şi 14 secunde‚ 3
zile.
Data Paştelui
La primul Sinod ecumenic s-a stabilit ca Paştile creştinilor
să fie sărbătorit în prima duminică după lună plină din
echinocţiul de primăvară. Dacă se potriveşte această dată cu
Paştile ebraic, se amână sărbătoarea Paştelui creştin cu o
săptămână.

104
 Întârziindu-se calendarul iulian faţă de calendarul solar la
128 de ani cu o zi, s-a impus îndreptarea calendarului.
În Răsăritul Ortodox se pune problema îndreptării
calendarului în secolul al XIV-lea, de către Nichifor Gengaras,
Matei Vlastare, Isac Arghiros etc., dar căderea Constantinopo-
lului (1453) a zădărnicit acest lucru.
În Apus, la propunerea papei Grigore al XIII-lea, se
introduce un nou calendar: calendarul gregorian. Aceasta face
ca serbarea Paştelui de către cele două Biserici să nu coincidă.
„Pascalia” a fost dusă la Roma de către un român, Dionisie
Exigus, din Sciţia Minor (Dobrogea) în anul 545 după Hristos.
După Pascalie, Paştile creştin cade între 4 martie şi 10 mai.
Trăim cu speranţa că cele două Biserici vor găsi
înţelepciunea şi modalitatea de a serba Paştile odată, fapt care
le-ar apropia mai mult una de alta, spre împlinirea voii lui
Hristos, ca „să fie una” (In. 17,21).

105
 POSTIŢI POST SFÂNT
(Ioil 1,14)

Dacă muzica sensibilizează sufletul, făcându-l mai bun,

dacă pictura exprimă frumosul, făcându-ne să-l preţuim, dacă
cuvântul vesteşte adevărul, făcându-ne să-l trăim, postul vine
să le aureoleze pe toate. Dacă Solomon, prin darul înţelepciunii
sale, spunea: „Pentru orice lucru este o clipă prielnică”
(Eccl. 3,1), în tezaurul învăţăturii creştine postul este mijlocul
cel mai prielnic prin care întreaga noastră fiinţă se pune în
contact cu Dumnezeu. Prin el trăim mai intens sufleteşte,
ridicându-ne spre Dumnezeu (Ps. 85,3), ne eliberăm de balastul
atâtor griji şi preocupări materiale, ne reducem din încărcătura
trupului şi ne încărcăm cu energii divine.
Practicarea „postului sfânt” (Ioil 1,14), a rugăciunii şi
trăirile spirituale adânci dau fiecărui creştin o forţă sufletească
nebănuită, o linişte şi o pace asemănătoare cu cea cerească,
ajutându-ne să dăm la o parte stavilele care ne împiedică
drumul spre mântuire. Aceste practici ne ajută să putem urca
spre Dumnezeu şi ni-L apropie pe Dumnezeu.
Patimile în general şi patimile trupului, în special, sunt o
frână în calea postului, în calea spre Dumnezeu, ele sunt,
scripturistic vorbind, o imitare a gestului lui Adam de a face
ceea ce nu-i permis. Adam şi Eva au mâncat din pomul oprit nu
pentru că erau flămânzi, pentru că în rai nu le lipsea nimic, ci
din ispită şi curiozitate.
În rugăciuni nu trebuie să fim nerăbdători, în credinţă nu
trebuie să fim curioşi, în fapte nu trebuie să fim orgolioşi, în
posturi nu trebuie să fim făţarnici, „arătându-ne oamenilor că
postim”! (Mt. 6,18).
În viaţa aceasta pământească suntem veşnic bombardaţi de
unde şi informaţii nocive, postul este însă mijlocul de filtrare,
de discernământ.

106
 Un om când se hotărăşte să postească, rupe într-un fel
legătura cu lumea, petrecând acest mod de trăire cât se poate de
singur. Singurătatea îţi dă prilejul de a te confrunta cu tine
însuţi, de a medita, de a gândi altfel decât atunci când te afli
între oameni, înconjurat de bunuri şi plăceri. Singurătatea are
legile ei şi frumuseţile ei. Ea, asociată cu postul, este un mijloc
de pregătire şi întărire sufletească.
În această singurătate se retrage Iisus Hristos să postească.
Aci este ispitit de diavol şi dă ultima bătălie cu el. În singură-
tate, în pustiu Iisus posteşte 40 de zile şi 40 de nopţi (Mt. c. 4).
Omul care nu se înfrânează decade, iar fără post nu se poate
înfrâna. „Să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea –
spune Sf. Ap. Pavel – ca să nu vă ispitească satana, din
pricina neînfrânării voastre” (I Cor. 7,5).
A posti înseamnă a merge către tine însuţi, în sensul
celebrei cugetări socratiene: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”.
Postul înseamnă a refuza exteriorul: mâncarea, băutura,
vorbele, ispitele şi a te întoarce spre interior, spre ceea ce
suntem. De aceea postul devine punctul de sprijin intuit şi
gândit de Arhimede. Un punct de sprijin al sufletului, un punct
de sprijin al vieţii creştine.
Prin post începe urcuşul sufletului spre înălţimi, ca
Apostolii Petru, Iacov şi Ioan, pe muntele Taborului, unde faţa
sufletelor noastre se luminează de Lumina înălţimilor sale,
devenind „fiii ai luminii” (In. 12,36), iar buzele pot murmura
cu Sf. Ap. Petru: „Doamne, bine este nouă să fim aici!” (Mt.
17,4).
Prin post şi rugăciune ieşim din atracţia cărnii, care de
multe ori ne subjugă viaţa până la starea de „lunatic”, ieşind
din lumea unde „se pătimeşte rău” (Mt. 17,16), apropiindu-ne
de „Împărăţia lui Dumnezeu”, care „nu este mâncare şi
băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt”
(Rom. 14,17).
Rolul şi scopul postului este scos în evidenţă în foarte
multe locuri în Sf. Scriptură, începând chiar cu primul om, cu

107
Adam, căruia Dumnezeu i-a cerut o înfrânare; Moise se
izolează de lume şi posteşte 40 de zile pe muntele Sinai (Ieş.
34,38), Ilie posteşte 40 de zile (III Regi 19,8), David cu „post
şi-a smerit sufletul” (Ps. 68,12), Sf. Ioan Botezătorul se
hrănea cu „lăcuste şi miere sălbatică” (Mt. 3,4), Mântuitorul
lumii, Iisus Hristos, se retrage în pustiul Carantania, unde
posteşte 40 de zile şi 40 de nopţi (Mt. 4).
Postul şi rugăciunea ne dau posibilitatea de a medita şi a
gândi altfel decât atunci când ne îmbuibăm, de a „veni în sine”
(Lc. 15,17), ca fiul risipitor şi de a ne întoarce ca el la casa
părintească, spunând: „Tată, am greşit şi la cer şi înaintea ta”
(Lc. 15,18). Renunţând la ospeţie, petreceri şi plăceri,
Dumnezeu ne pune în faţă un alt ospăţ, la care ni se oferă
„Paharul mântuirii”, care „e în mâna Domnului, plin cu vin
curat şi bine-mirositor” (Ps. 74,8), Sfânta Euharistie.
Postul nu „este împotriva firii omeneşti”, spune Ioan
Slavici, referindu-se la Sfinţii Părinţi, care au pus rânduielile
pentru că prin ele omul trăieşte mai puţin cu trupul, se înalţă
sufleteşte, se pătrund de demnitatea umană, şi-şi îndulceşte
firea”. Omul se oferă lui Dumnezeu, spune Al. Carrel, aşa cu
pânza se oferă pictorului sau marmora sculptorului, pentru a
face din ea ceva frumos şi plăcut. Prin rugăciune şi post
pregătim „pânza” vieţii noastre lui Dumnezeu, pentru a face
din ea o operă nepieritoare.
În privinţa postului întâlnim chiar animale, care din instinct
de conservare, ne pot da lecţii. În Noua Zeelandă, scrie A.
Schopenhauer, trăiesc nişte foci uriaşe care după ce nasc puii
postesc 7-8 săptămâni şi slăbesc mult, toate acestea pentru că
nu-şi lasă puii să se expună primejdiilor mării, înainte de a fi în
stare să înoate bine.
Când postim nu trebuie să o facem pentru văzul oamenilor,
ci cu haine curate şi spălate, pentru că Mântuitorul ne spune:
„Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii, că ei îşi smolesc
feţele lor, ca să se arate oamenilor că postesc, adevărat vă
spun vouă, îşi iau plata lor. Tu însă, când posteşti, unge

108
capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că
posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl care vede
în ascuns îţi va răsplătit ţie” (Mt. 6,16-18). Iar Sf. Ap. Pavel
ne îndeamnă să ne „îndeletnicim cu postul şi cu rugă-
ciunea” (I Cor. 7,5). În necazurile şi greutăţile vieţii, spune
acelaşi sfânt apostol, să trăim „în privegheri, în posturi, în
curăţenie, în cunoştinţă şi în îndelungă-răbdare...” (II Cor.
6,5-6).
Sfinţii Părinţi şi sfinţii în general sunt pentru noi exemple,
făclii aprinse şi călăuze în privinţa trăirii pe plan spiritual, a
practicării rugăciunii şi a postului. Ei nu vorbesc din cărţi, nu
speculativ, nu teoretic, ci din practica vieţii lor. Iar practica e
fructul cunoaşterii, aşa cum faptele sunt fructul credinţei.
Un mare mistic creştin, Vladimir Soloviov, spune că postul
este de trei feluri:
1. Postul spiritual: a te reţine de la acţiunile iubirii de sine
şi ale iubirii de putere, a te detaşa de onorurile şi slava
oamenilor. Puterea şi stăpânirea privindu-le ca o slujire, să nu-
ţi hrăneşti iubirea de sine.
2. Post intelectual, mental: a te reţine de la o activitate
unilaterală a minţii, de la întrebările fără sfârşit. Nu căuta o
ştiinţă de dragul ştiinţei, inutile aproapelui şi operei lui
Dumnezeu. Nu atribui ştiinţei o importanţă exagerată. Supune
activitatea intelectuală exigenţelor morale.
Acest post este necesar celor ce au uitat maxima anticului
Heraclit: „multă învăţătură nu învaţă mintea”.
3. Postul în sensul propriu-zis al cuvântului: ca o îmbunare
a celor de mai sus şi a vieţii noastre creştine, vine cuvântul
unui apropiat al sufletului românesc, Neagoe Basarab, care
scrie fiului său Teodosie, în 1520: „Din post se naşte curăţenia,
iar din curăţenie rugăciunea, iar din rugăciunea se naşte
smerenia, smerenia naşte dragostea...”.

109
 FIARA 666

„Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să

socotească numărul fiarei, căci este număr de om. Şi
numărul ei este şase sute şaizeci şi şase” (Apoc. 13,18).
Versetul acesta fiind plin de sens şi având idei profetice,
este greu de pătruns sensul lui. Unii l-au explicat prin împăratul
sau împăraţii Romei, alţii prin toţi Antihriştii de peste veacuri
până la Parusia cea mare a Mântuitorului Iisus Hristos –
Mielul.
Cifra 6 reprezintă suma primelor trei numere: 1 + 2 + 3 = 6.
Cifra şase reprezintă concurenţa dintre bine şi rău, dintre
Dumnezeu şi Satan. E un număr al medierii, trecerea de la
Principiu la Manifestare s-a produs în cele şase zile ale creaţiei.
Cifra 6 este şi un simbol esenţial a hexagramei, steaua formată
din două triunghiuri răsturnate, steaua lui David şi Solomon.
Cifra 6 apare şi ca număr malefic, număr nefast.
La primii creştini, multiplul lui 6 = 666, îl desemna pe
Nero, iar mai târziu pe Antihrist. Se mai consideră că cifra 6 în
Biblie este legată de om şi de păcatele şi deficienţele sale
pământeşti (vezi Ivan Evseev, Dicţionar de magie,
demonologie şi mitologie rom., Ed. Amarcad, Timişoara, 1997,
p. 450).
După J. Chavalier, cifra 6 ar avea semnificaţie peiorativă: 6
ar fi numărul păcatului. Şase este şi cifra lui Nero, al şaselea
împărat roman, cifra proorocului mincinos: Antihrist.
După suma valorilor numerelor ebraice această cifră îl
desemnează pe Cezarul-Zeu. Numărul acesta îl putem privi
drept un simbol al puterii statului divinizat (J. Chevalier,
Dicţionar de simboluri, vol. III, PZ, Bucureşti, 1995, p. 313).
Numărul 666 este nume de om. „Concluziile” comenta-
torilor în această privinţă sunt doar păreri, presupuneri ceea ce
simbolizează 666 nu se poate preciza cu certitudine. Acest

110
număr vizează Antihristul tuturor timpurilor. La sfârşit
Antihristul va fi personificat, atunci va putea fi identificat.
Irineu, un elev al lui Policarp, fost ucenic al Sf. Apostol
Ioan, autorul Apocalipsei, a considerat cifra de 666 a fi
cuvântul grecesc „Lateinos” (latin), în care litera L reprezintă
30, A = 1, T = 300, E = 5, I = 10, N = 50, O = 70 şi S = 200, în
total = 666 = Roma papală; prin bulele şi afuriseniile sale etc.,
toate scrierile în latină.
Comentatorii mai noi consideră acest verset o chestiune de
înţelepciune. De aceea apostolul zice: „Aceasta este înţelep-
ciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei...”
(Apoc. 13,18).
Cei care au văzut în „numărul fiarei” pe Nero care a domnit
între anii 54-68, au uitat că Nero a trăit înainte de scrierea
Apocalipsei (cca. 100 d.Hr.). Exegeţii: Andrei, Areta, Irineu şi
alţii numesc ca Antihristul pe împăratul Iulian Apostatul, fost
întâi creştin, apoi a renegat creştinismul, revenind la păgânism
spre a-l reînvia. Nu poate fi vorba de aceste prigoane şi
prigonitori ai Bisericii pentru că prigoane au apărut şi mai
târziu, prin dezbinarea Bisericii din 1054 şi prin apariţia
Protestantismului cu dezbinările (sectele) lui, care continuă şi
astăzi, sau prin ateismul secolului 20, extins din Rusia
Sovietică.
Unii comentatori biblici sunt înclinaţi a crede că 666 este
un număr cu sens tainic. „Fiara va fi o putere nedeplină; ea se
va întinde totuşi peste cele şase perioade tradiţionale, cele şase
milenii ale istoriei lumii, probabil toată durata timpurilor
mesianice”. Numărul 666 se referă la întregul sistem de
prigonire a creştinilor şi a Bisericii (vezi Apocalipsa,
comentariu de pr. Ioan Mircea, Ed. Harisma, Bucureşti, 1995,
p. 234).
Se mai consideră că numărul 6 în Biblie este legat de om şi
de păcatele sale pământeşti. „Şase lucruri urmăreşte
Domnul:... Ochii mândri, limba mincinoasă, mâinile care
varsă sânge nevinovat, inima care plănuieşte gânduri

111
viclene, picioare grabnice să alerge spre rău, martor
mincinos...” (Pilde 6,16-19).
Cei ce se pretind astăzi „înţelepţi”, cum începe acest verset,
sunt oare înţelepţi şi pricepuţi a comenta corect acest verset?
Nu! Majoritatea dintre ei sunt ignoranţi, eretici, sectari, masoni.
Abia atunci când „Antihrist” va veni personificat, creştinii
vor putea identifica acest semn, cum spune Andrei şi Areta,
episcopii Cezareii, în cărţile lor: „Tâlcuiri la Apocalipsa lui
Ioan şi culegere de tâlcuiri la Apocalipsa lui Ioan”.
Fiara la care se referă numărul 666 nu poate fi limitată la un
singur împărat, la un prigonitor, ci la întregul sistem de
prigonire a Domnului. Cel care desfăşoară acest război cu
Biserica prin toate mijloacele şi căile posibile: materiale, fizice,
psihice şi chiar religioase este şarpele cel mare – diavolul.
Masonii, iehoviştii, vrăjitorii şi nebunii lumii urmăresc să-l
întroneze pe Antihrist drept conducător al lumii, un pseudo-
mesia şi dictatura mondială a lui 666 (ASCOR, Tinereţe, ideal,
Biserică, p. 209).

Bibliografie:
Apocalipsa, comentariu de Pr. Ioan Mircea, Ed. Harisma, Bucureşti,
1995, p. 234;
ASCOR, Tinereţe, ideal, Biserică, Agaton, Făgăraş, 2002, p. 209;
Ivan Evseev, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie rom., Ed.
Amarcad, Timişoara, 1997;
J. Chevalier, Dicţionar de simboluri, vol. III, PZ, Bucureşti, 1995.

112
 PARUSIA
- A doua venire a Domnului –

Soarele ne luminează pe toţi, drepţi şi nedrepţi, răi şi buni,

credincioşi şi atei. Toţi facem umbră pământului, dar se pune
întrebarea: Cum o facem? Stând, trândăvind, muncind,
păcătuind, rugându-ne, aşteptând venirea Domnului? Taina lui
Dumnezeu, cea mai mare dintre toate a fost rezervată
sfârşitului. Taina aceasta eshatologică a Bisericii este taina
unirii, care ne va „izbăvi de trupul morţii acesteia” (Rom.
7,24). Se pune întrebarea: de ce trebuie ca Hristos – Doamne –
zeu să mai vină a doua oară în lume? Oare prima venire a
eşuat? Prima dată a venit ca să ia trupul omenesc, să fie
răstignit, jertfit pentru marea unire a omului cu Dumnezeu. A
doua oară va veni, ca Dumnezeu, „în slavă cu sfinţii îngeri...”
(Mt. 16, 27) când răul va însemna cu certitudine un „sfârşit” al
lumii.
Cuvântul „parusie” este de origine grecească şi înseamnă a
doua venire a lui Hristos, la sfârşitul veacurilor, „şi vor vedea
pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu
slavă multă” (Mt. 24,30). Însuşi Iisus Hristos, la întrebarea
ucenicilor: „Care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului
veacurilor?” le răspunde: „Iar de ziua aceea nimeni nu ştie,
nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mt. 24,36).
Textul acesta este pentru cei ce au fixat şi fixează data
venirii Fiului Omului, au „argumentum invincibile” şi de
necomentat.
În Noul Testament este vorba de două veniri ale lui Iisus
Hristos şi nu de una sau de trei. Cea dintâi, numită cea mică,
este venirea Lui în lume, prin întruparea Sa ca Fiul lui
Dumnezeu, de la Duhul Sfânt şi din Sfânta Fecioară, luând trup
omenesc (Lc. 1,26-27; In. 1,13-14). Această venire a
Mântuitorului în trup o numeşte Sf. Ap. Pavel „deşertare” de

113
slavă (Filip. 2,6-8). A doua venire va fi întru slava Sa, „şi vor
vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi
cu slavă multă” (Mt. 24,30).
La a doua venire Mântuitorul Iisus Hristos va veni ca
Împărat şi Judecător al lumii, judecând şi pe morţi şi vii (Mt.
25,31; În. 5,22-27; F.A. 20, 42; II Tim. 4,1; I Petru 4,5; Apoc.
20,11-15).
Înainte de venirea a doua a „Fiului Omului” se vor arăta
nişte „semne”, ca: vestirea Evangheliei la toate neamurile (Mt.
28,19), „în toată lumea şi... la toată făptura” (Mc. 16,15).
Numai după aceea va venit Iisus Hristos „cu putere şi cu slavă
multă” (Mt. 24,30).
Sfânta Scriptură vorbeşte şi de alte semne, printre care „se
va înmulţi fărădelegile iubirea multora se va răci” (Mt.
24,12). Prin această înmulţire a fărădelegii trebuie înţeleasă ca
o împotrivire faţă de legea lui Dumnezeu.
Împotriva celor ce pronostichează venirea a doua a
Mântuitorului pe pământ, Sf. Ap. Pavel îndeamnă: „În
privinţa venirii Domnului nostru Iisus Hristos..., vă rugăm,
fraţilor, să nu vă clintiţi de grabă cu mintea..., să nu vă
amăgească nimeni, cu nici un chip. Căci ziua Domnului nu
va sosi până ca mai întâi lepădarea de credinţă şi nu se va
da pe faţă omul nelegiuirii...” (II Tes. 2,1-2).
Acest om al nelegiuirii este Antihrist, „dându-se pe sine
drept Dumnezeu” (II Tes. 2,4).
Parusia Domnului va fi precedată de convertirea poporului
iudeu (Rom. 11, 25-26).
Arătarea Domnului va fi mai înfricoşătoare decât teofania
al cărei martor a fost Moise, căci oamenii vor vedea faţă Celui
pe care Moise nu L-a văzut decât „din spate”. La sunetul
trâmbiţei, toţi se vor aduna pentru a fi judecaţi după faptele şi
rangul lor. Toate vor fi atunci restaurate în Împărăţia universală
a iubirii dumnezeieşti; dar drepţii se vor împărtăşi de ea într-un
mod diferit de păcătoşii ale căror fapte vor fi descoperite de
focul Dumnezeirii. Acest „foc ascuns în lucruri va izbucni

114
atunci în afară”, zice Sf. Grigore de Nyssa. „Acest foc va face
învierea viitoare a trupurilor”, completează Sf. Macarie.
Sensul dimensiunii eshatolice îl explică atât de diferit şi
clar Makarios Simonopetritul în cartea sa Triodul explicat,
când sune că Mântuitorul va veni din nou pe pământ, nu pentru
a învăţa ci pentru a judeca oamenii după faptele lor.
Hristos este împuternicit să fie judecător, spune un evreu
convertit la Ortodoxie, N. Steinhardt, deoarece a fost şi El om
şi deci cunoaşte firea oamenilor, nevoile, grijile şi durerile lor.
Mulţi sectari, terorizează lumea cu „venirea Domnului la
comandă sau după calculul lor. Ei susţin că sfârşitul lumii şi
venirea a doua a Mântuitorului se poate cunoaşte. Această
teorie evidenţiază o imaginaţie bolnavă şi o interpretare a
textelor Sf. Scripturi după puţina lor pricepere şi credinţă.
Biserica, de la începuturile ei, a învăţat că venirea a doua a
Domnului nostru Iisus Hristos nu poate fi cunoscută, pentru că
însuşi Mântuitorul a spus cu gura Lui Sfinţilor Apostoli acest
lucru. Deci, Fiul lui Dumnezeu vorbeşte de venirea Sa a doua
oară pe pământ dar nu ştie când. Aşa cum întruparea
Mântuitorului a fost o taină, „taina cea din veacuri ascunsă şi
necunoscută de nimeni” (Colos. 1,26), aşa şi venirea a doua a
Mântuitorului este tot o „taină ascunsă”.

Bibliografie:
Pr. Dr. I. Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Bucureşti, 1984;
Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, Deisis, Sibiu, 2000;
N. Steinhardt, Jurnalul Fericirii, Dacia, Cluj-Napoca, 1991;
Pr. T. Cios, Trei trepte către cer, Buna Vestire, Beiuş, 2004.

115
 APOSTAZIE

Cuvântul apostazie vine de la cuvântul grecesc „apostasia”

care înseamnă lepădarea de credinţă.
Aşa cum Crucea este încununarea Patimilor Domnului
nostru Iisus Hristos şi „puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18),
ascultarea este încununarea tuturor virtuţilor. Să nu uităm că
primul păcat a fost neascultarea şi lepădarea de Dumnezeu.
Neascultarea de Biserică înseamnă lepădarea de ea,
înseamnă neascultarea de Evanghelie. Neascultarea de
Evanghelie este sinonimă cu neascultarea de Iisus Hristos.
Neascultarea de Iisus Hristos înseamnă a asculta de altcineva,
care, după Sfinţii Părinţi, le-a trezit primilor oameni alte
dorinţe.
Termenul de apostazie se află în două locuri în Noul
Testament; în Faptele Apostolilor, unde Sf. Ap. Pavel este
învinuit „că învaţă pe iudeii care trăiesc printre păgâni să se
lepede de Moise, spunându-le să nu-şi taie împrejur copiii,
nici să umble după datini” (F.A. 21, 21). Aceasta înseamnă
apostazie, faţă de legea mozaică.
Al doilea text priveşte direct lepădarea de credinţa în Iisus
Hristos, când credincioşii din Tesalonic credeau „că ziua
Domnului a şi sosit” (II Tes. 2, 2). Sf. Ap. Pavel le spune „că
ziua Domnului nu va sosi până ce nu va veni întâi
lepădarea de credinţă” (II Tes. 2, 3).
Acelaşi Sfânt Apostol vine apoi şi ne îndeamnă că de
învăţăturile potrivnice credinţei noastră drept măritoare nu
trebuie să ascultăm „chiar dacă un înger din cer ar vesti altă
Evanghelie decât acea pe care am vestit-o” (Col. 1, 8).
Apostazia – lepădarea de credinţă – e un păcat împotriva
Duhului Sfânt, care, potrivit cuvintelor Mântuitorului Iisus
Hristos, „nu se va ierta nici aici, nici în veacul viitor”.

116
Apostazia zilelor noastre e o urmare a raţionalismului care îl
vrea pe om autonom, scos de sub ascultarea lui Dumnezeu.
„Va veni vremea – spune Sfântul Antonie cel Mare – când
un om credincios şi moral, va fi socotit de cei răi şi păcătoşi,
nebun”.
Să nu uităm că diavolul e spirit, e înger întunecat şi că
dispune de o strategică înfăţişare a răului în lume, tot spirituală.
Omul „umanist” s-a proclamat Dumnezeu şi astfel
părăseşte chipul lui Dumnezeu, făcându-se de bună voie chip al
diavolului. Căderea în păcat a lui Adam, a omului, are ca esenţă
egoismul luciferic şi orgoliul satanic; lepădarea credinţei.
Reforma protestantă (Luther 1517) a oferit adepţilor ei
predestinaţia, umanismul neopăgân, iar iluminismul,
scientismul nelimitat, toate având la bază aroganţa. Astfel,
omul a început să se depărteze de Dumnezeu. Mulţi cugetători,
în frunte cu Nietzsche, au dezvoltat teoria „morţii lui
Dumnezeu”, apostazie curată.
Omul modern poate decreta moartea lui Dumnezeu,
lepădarea de credinţa în El, dar nu Dumnezeu moare, ci omul
fără Dumnezeu.
Apostazia, ateismul este nu numai negarea lui Dumnezeu ci
şi a omului a idealului şi a eternităţii. Astfel omul, coroana
creaţiei, se transformă într-un simplu animal, iar lumea într-un
joc al hazardului.
Pentru a nu cădea în apostazie, trebuie înlăturate: mândria,
mânia, îmbuibarea, arghirofilia, desfrânarea, ura, deznădejdea,
beţia, neascultarea şi alte păcate care acoperă chipul lui
Dumnezeu din noi. „Să facem binele, să luptăm pentru
afirmarea adevărului şi să mergem pe drumul Crucii
împreună cu Hristos”, cum spune Sf. Siluan Atonitul.
„Binecuvântaţii lui Dumnezeu” (Mt. 25, 34) vor fi aceia
care nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal, care L-au
mărturisit pe Hristos chiar cu preţul vieţii (ASCOR, Sibiu,
Tinereţe, ideal, Biserică, Făgăraş, 2002, p.207).

117
 Dacă cineva se leapădă de botezul creştin şi îmbrăţişează
alt botez şi altă credinţă este un apostaziat şi la judecata de apoi
va fi mai greu pedepsit decât un păgân care nu a ştiut de
Hristos.
În ce priveşte lepădarea credinţei şi păstrarea credinţei, să
ne oprim la doi conducători din istorie: Împăratul Iulian
Apostatul, care şi-a lepădat credinţa creştină, care apoi, în faţa
morţii şi-a recunoscut greşeala sa, spunând: „Ai învins,
Galileene!” şi apoi la domnul român Constantin Brâncoveanul,
care împreună cu cei patru fii ai lui moare pentru credinţa în
Cel ce a învins moartea, în Iisus Hristos.
Şi când ne gândim ce uşor îşi vând sau se leapădă de
credinţă unii dintre noi, pentru o promisiune, pentru un favor,
pentru un bun, pentru un avantaj material!
Apostazia apare numai acolo unde învăţătura adusă de
Mântuitorul Iisus Hristos este deformată, numai acolo unde
membrii Bisericii lui Hristos părăsesc credinţa în care au fost
botezaţi, ca îndepărtare de adevărul propovăduit de Biserică.

Bibliografie:
Pr. I. Mircea, Dicţionar al N.T., Ed. IBM Bucureşti,, 1984;
Tinereţe, ideal, Biserică, Ed. Agaton, Făgăraş, 2002;
ASCOR Sibiu.

118
 CRUCEA,
„PENTRU NOI, CEI CE NE MÂNTUIM, ESTE PUTEREA
LUI DUMNEZEU”
(I Cor. 1,18)

Mulţi, foarte mulţi păgâni şi eretici au o satisfacţie şi o

răzbunarea lăuntrică de a-şi bate joc de cele sfinte; de Cruce, de
Maica Domnului, de icoane, cum spune poetul Ion Minulescu:
„şi cu gândul, şi cu fapta, şi cu gura”. Aceştia, ca Fr. Neitzsche,
decretează moartea sfinţeniei, dar nu sfinţenia moare, ci omul,
moare şi se asfixiază sufletul fără sfinţenie.
Viaţa omului fiind un dar de la Dumnezeu, care depăşeşte
toate valorile lumii acesteia pământeşti, numai cu o valoarea
mai mare poate fi comparată, alăturată sau schimbată.
Alternându-se şi pierzându-şi valoarea prin căderea în păcat,
ea, viaţa omului a fost răscumpărată prin jertfa „Fiului Omului”
pe Cruce. Din clipa aceea, Crucea a devenit semnul mântuirii
omului.
Semnul care odinioară era ocară a devenit semn
binecuvântat, a devenit semn sfinţit şi sfinţitor, pentru că sfânt
a fost sângele Celui răstignit pe Cruce. Astfel, Crucea, prin
jertfa lui Iisus Hristos pe ea, devine „puterea lui Dumnezeu”
(I Cor. 1,18), altar şi izvor de har.
În planul mântuirii oamenilor, Crucea este o „plinătate” a
răscumpărării din robia diavolului, prin care „noi toţi am luat
har peste har” (In. 1,16).
Crucea pentru noi, creştinii drept măritori, este nu numai
mijlocitoare de har, ci este şi mântuitoare, cum spune Sf. Ap.
Pavel: „Cuvântul crucii pentru cei care pier este nebunie,
pentru noi însă, cei care ne mântuim, este puterea lui
Dumnezeu” (I. Cor. 1,18). Referindu-se la această putere a
crucii, marele teolog Pavel Evdochimov zice: „Tatăl este

119
Dragostea care răstigneşte, Fiul este Dragostea răstignită,
Sfântul Duh este puterea de neînvins a Crucii”.
Fără cruce şi răstignire, Hristos ar fi fost o personalitate
omenească, un învăţat, un mare propovăduitor. De aceea, Sf.
Ap. Pavel accentuează: „Noi propovăduim pe Hristos Cel
răstignit; pentru iudei sminteală; pentru păgâni nebunie.
Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea
lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (I Cor. 23-24).
Crucea precede lumina fulgerătoare a Învierii, dar şi
dobândirea vieţii veşnice, fapt prefigurat în stâlpul (lemnul) pe
care Moise a spânzurat şarpele de aramă în pustie, la care
privind, cei muşcaţi de şerpii veninoşi, scăpau de moarte
(Numeri 21,8-9). Mântuitorul lămureşte şi aplică această
prefigurare prin cuvintele: „După cum Moise a înălţat
şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe şi Fiul Omului, ca
tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”
(In. 3,14). Prin semnul crucii s-a pecetluit îndumnezeirea
făpturii, iar oamenii, asemenea celor din vechime, care aveau
pe frunte semnul crucii, devin cruţaţi de pedeapsa lui
Dumnezeu, care poruncise: „Treci prin mijlocul cetăţii, prin
Ierusalim, şi însemnează cu semnul crucii – litera tau – pe
frunte, pe oamenii care gem şi plâng din cauza multor
păcătoşi... şi nimiciţi, dar să nu vă atingeţi de nici un om,
care are pe frunte semnul (crucii)” (Iezechiel 9,4-6).
Semnul acesta, semnul crucii, în scrierea egipteană
semnifică viaţa. Iată de ce, de la botez şi până la moarte,
crucea, semnul vieţii şi al puterii lui Dumnezeu, ocupă un loc
important în viaţa creştinului.
Semnul crucii este şi „semnul Fiului Omului” (Mt.
24,30).
Crucea vine să restabilească echilibrul vieţii noastre
sufleteşti, să refacă ceea ce a stricat păcatul, să umanizeze ceea
ce au dezumanizat banii, păcatele şi dorinţele noastre deşarte,
oferindu-ne cheia împărăţiei lui Dumnezeu. „Să ne împace cu
Dumnezeu prin cruce” (Efes. 2,16).

120
 Crucea este o aducere aminte de Hristos, de poruncile şi
patimile Sale. „Au avut un semn de mântuire, ca să-şi aducă
aminte de poruncile legii Tale (zice Sf. Scriptură). Căci cel ce
se întoarce către acest semn se vindeca, dar nu prin aceea
ce vedea cu ochii, ci prin tine, Mântuitorul tuturor. Şi prin
aceasta arătaţi vrăşmaşilor noştri că tu eşti cel ce izbăveşte
de tot răul” (Inţ. lui Solomon 16,6-8).
Dacă Hristos a suferit pe cruce, mulţi, foarte mulţi urmaşi
ai Lui au fost „prigoniţi pentru crucea lui Hristos” (Gal.
6,12).
Fiecare creştin când venerează Sfânta Cruce, vede în ea
semnul de răscumpărare al omenirii prin pătimirea Mântuitoru-
lui Iisus Hristos. De aceea, simpla facere a semnului crucii,
este o mărturisire a credinţei noastre creştine, o apărare
împotriva diavolului.
În decursul istoriei Bisericii creştine, mulţi au fost prieteni
şi iubitori ai crucii lui Hristos, avându-o în suflet, pe piept sau
semn la mormânt, dar au fost şi, din nefericire, mai sunt, şi
dintre aceia care „se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos”
(Filip. 3,18), începând cu cei care L-au învinuit pe Iisus (Lc.
23,10), continuând, cu cei care au strigat: „Răstigneşte-L!
Răstigneşte-L!” (Lc. 23,21), cu cei ce au „ţinut sfat, au dat
bani ostaşilor” (Mt. 28,12, ca să spună că n-a înviat, ci că L-au
furat ucenicii când ei dormeau, cu cei ce l-au ucis pe
Arhidiaconul Ştefan şi pe toţi martirii Bisericii, cu sistemele lor
religioase, atee, cu reformele şi diferitele lor erezii, care îl
separă pe Hristos de cruce şi de jertfă. Duşmanii crucii nu
trebuie să uite un lucru, exprimat de creştini într-un imn dedicat
crucii: „Printr-o tainică minune, Crucea tot va birui”.
Prin jertfa Mântuitorului pe cruce „sminteala crucii a
încetat!” (Gal. 5,11). Creştinii Bisericii lui Hristos cinstesc şi
cred în „puterea” crucii, „ca să nu rămână stearpă crucea
lui Iisus” (I Cor. 1,17).
Toţi cei ce necinstesc şi nu-i înţeleg sensul, nu înţeleg, sau
nu vor să înţeleagă, dintr-un motiv sau altul, cuvintele Sf. Ap.

121
Pavel scrise celor din Colose: „Şi printr-însul toate cu Sine să
le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând
pace prin El, prin sângele crucii Sale” (Col. 1,20).
Înscrisul păcatelor noastre omeneşti a fost şters tot prin
cruce, cum aminteşte acelaşi Sf. Apostol: „El a şters cu
poruncile... (Evangheliei) zapisul era asupra noastră...
pironindu-l pe cruce” (Col. 2,14).
Crucea este o suferinţă şi trebuie s-o purtăm, pentru că
Hristos „a suferit crucea, n-a ţinut seamă de ocara ei” (Evr.
12,2). Fiecare rană venită prin cruce „este o cădelniţă spre cer”,
spune poetul Radu Gyr.
Tot ce a atins Mântuitorul Iisus Hristos a devenit sfânt,
chiar şi cine s-a atins de poala hainei Lui se vindeca (ex.
femeia cu scurgere se sânge), se sfinţea, cu atât mai mult
crucea.
Crucea a apărut în cultul creştin încă de la începutul
Bisericii, dovadă nenumăratele descoperiri arheologice.
Legea lui Moise i-a învăţat pe oameni să distingă binele de
rău, dar n-a învins răul. Numai crucea lui Hristos a avut
victoria asupra răului. Avem, deci, nevoie să ne sprijinim pe
această cruce, prin mijlocirea credinţei şi a renunţării, să putem
spune cu Sf. Ap. Pavel: „Eu, prin Lege, am murit faţă de
Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună
cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine...
dacă dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos a murit în
zadar” (Gal. 2,19-21).
Ca un elogiu al crucii, Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă, zicând:
„Iar mie, nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea
Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este
răstignită pentru mine, şi eu pentru lume” (Gal. 6,14).
Cu cât cineva pătrunde în tainele vieţii creştine şi a
sfinţeniei începe să înţeleagă valoarea pozitivă a crucii. Viaţa
veşnică se realizează prin intermediul crucii.

122
 Sfântul Efrem, în lauda crucii, spune că în viaţa creştină ni-
mic nu ne apropie mai mult de Hristos decât crucea, şi întreabă:
„Ce ne poate apropia mai mult de Hristos decât crucea?”
Când Mântuitorul Iisus Hristos spune cuvintele: „Dacă
vrea cineva să vine după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia
crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mt. 16,24), subliniază
principiul fundamental al liberei acceptări a crucii. Nu crucea
trebuie să ne ducă pe noi, ci noi trebuie să ducem crucea, adică
să avem puterea de a duce povara.
Privită ca obiect de tortură crucea este blestem, cum era
considerată în Vechiul Testament: „Blestemat este înaintea
Domnului tot cel spânzurat pe lemn” (Det. 21,23).
Crucea este simbolul cel mai răspândit, care nu se limitează
doar la spaţiul creştin. Ea reprezintă întâi de toate orientarea în
spaţiu, punctul de convergenţă dintre sus şi jos, dreapta stânga,
intersectarea drumurilor celor vii cu a celor morţi. În centrul ei
s-a săvârşit mântuirea.
Golgota este considerată de evrei centrul pământului, de
aceea acolo se găseşte o bornă care indică centrul (buricul)
pământului. Acolo un înger a călăuzit pe Sem şi pe Melhisedec
să aşeze osemintele primului om, ale lui Adam. Şi acest loc a
fost numit „locul Căpăţânii” întrucât acolo a fost aşezat capul
lui Adam. Astfel, în multe scene (icoane) religioase vechi,
apare craniul lui Adam lângă crucea lui Iisus.
Crucea, prin Învierea lui Iisus, devine un semn al vieţii
veşnice şi este venerată de creştini.
Păgânilor venerarea crucii li se pare grotească, de aceea Sf.
Ap. Pavel are un cuvânt greu pentru ei: „semnul crucii pentru
cei ce pier este nebunie” (I Cor. 1,18).
Crucea în viaţa creştinilor este un punct cardinal, care ne
arată direcţia spre mântuire. „Ea este pana cu care Hristos a
semnat actul eliberării noastre” (Pr. D. Stăniloae).
Crucea are în primul rând sens de suferinţă, dar nu o
suferinţă care distruge, ci o suferinţă care ne „împacă cu

123
Dumnezeu” (Efes. 2,16), o suferinţă prin care se biruieşte
păcatul.
Crucea, spunea cineva, suspendată între cer şi pământ, face
din cer tată şi din pământ mamă, născându-ne spre viaţă.
Citisem undeva un episod dramatic petrecut pe o scenă din
Moscova, în anii comunismului. Acesta vine să sublinieze acest
lucru. Un actor, Alexander Rostovticov, a trebuit să joace un rol
principal în piesa: „Iisus în frac”. Când a trebuit să rosteas-că
cuvintele de ocară la adresa lui Iisus, a avut o străfulgerare
lăuntrică, ca odinioară Saul pe drumul Damascului, când Iisus
i-a adresat cuvintele: „De ce Mă prigoneşti?” (F.A. 9,4), şi
actorul a căzut în genunchi, şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi a
zis: „Doamne, Iisus Hristoase miluieşte-mă pe mine păcătosul
şi mă pomeneşte întru împărăţia Ta!”
Ne imaginăm ce a urmat din partea autorităţilor atee!
„De ce Mă prigoneşti?” (F.A. 9,4), pare a spune şi astăzi
Iisus Hristos tuturor celor ce nu-L cinstesc ca Dumnezeu,
tuturor celor ce nu-I înţeleg şi nu-I cinstesc jertfa Sa pe Cruce,
tuturor celor ce, cu satisfacţie luciferică, îşi bat joc de învierea
Sa, de Crucea Sa, prin negare, prin ignoranţă, prin răstălmăcire,
prin dezbinare.
Pentru toţi duşmanii Crucii, Sf. Ap. Pavel aduce un
„argumentum invincibile”, când zice: „Însă noi propovăduim
pe Hristos cel răstignit: pentru Iudei, sminteală; pentru
păgâni, nebunie. Dar pentru cei chemaţi..., puterea lui
Dumnezeu” (I Cor. 1,23-24).

Bibliografie:
Pr. T. Cios, Sărbătorile Domnului, Ed. Buna Vestire, Beiuş, 1999;
Prof. Pr. I. Buga, Fiinţa înjunghiată, Bucureşti, 2002;
Pr. Dr. I. Briea, Dicţionar de teologie ortodoxă, A-Z, Bucureşti,
1981;
Dan Ciachir, Ofensiva ortodoxiei, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2002;
Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, Ed. Deisis, Sibiu, 2000;
Hans Biederman, Dicţionar de simboluri, Ed. Saeculum, Bucureşti,
2002;

124
Pr. B. Rădulescu, Jertfa Crucii, Bucureşti, 1994.

CLONARE

Cuvântul clonare vine de la cuvântul grecesc „klon” =

vlăstar. În biologie se înţelege totalitatea indivizilor genetic
uniform.
Prin termenul „clonare” se înţelege utilizarea unor celule
somatice mature pentru obţinerea unor celule identic genetic.
Clonarea este o formă de reproducere asexuată din care rezultă
organisme având acelaşi genom (grup de cromozomi diferiţi
genetic, care formează o unitate) sau „matriţă” genetică.
Trebuie făcută distincţie între clonarea entităţilor biologice şi
cea a organismelor biologice. Entităţile clonabile includ, de
exemplu, genele.
Prin clonare umană se înţelege realizarea de copii ale unei
persoane, adică făpturi „după chipul şi asemănarea noastră”, nu
după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Astfel, tatăl unui
copil clonat ar fi în acelaşi timp fratele geamăn al propriului
fiu.
Clonarea trebuie s-o privim diferit: 1) clonare „reproduc-
tivă” şi 2) clonare „celulară” (terapeutică). Clonarea reproduc-
tivă duce la naşterea unei fiinţe identice genetic cu cea care i-a
furnizat genomul. Clonarea celulară este un transfer de celule
somatice (pentru obţinerea unor ţesuturi).
Ştiinţific sunt posibile două căi de clonare: prima constă în
implantarea embrionului într-un uter matern, unde urmează să
se dezvolte până la naşterea unui copil. Aceasta este „clonarea
reproductivă”. A doua cale constă în cultivarea celulelor suşe,
determinându-le să evolueze în sensul formării de ţesuturi sau
organe care vor servi drept material pentru grefe.

125
 Clonarea implică două tipuri de riscuri. Unul natural şi altul
deliberat. Să ne amintim de oaia Dolly. Riscul constă în
îmbătrânirea prematură a clonei datorită vârstei genomului
transferat şi apoi riscul malformaţiilor legate de interferenţa
ADN-ului şi naşterea de monştri
Embrionii clonaţi degenerează rapid, la nivelul lor se acu-
mulează anomalii cromozomiale a căror cauză e necunoscută.
Embrionul este un organism aflat în dezvoltare, începând
de la stadiul lui unicelular şi până la realizarea unei forme
capabile de viaţă autonomă. Embrionul mai mare de trei luni se
numeşte făt.
Crearea de embrioni umani în afara oricărui proiect
parental (părintesc), doar pentru cercetare înseamnă că
embrionul uman este transformat în obiect, înseamnă a fi
adeptul sectei raeliene.
Poziţia Bisericii faţă de clonare
Dacă Dumnezeu va îngădui totuşi obţinerea unor clone
umane, nu va trebui să uităm faptul că, practic, nu e vorba de
crearea unor făpturi ex nihilo ci doar de manipularea unor
elemente proexistente, pe care tot Dumnezeu le-a alcătuit. La
originea vieţii rămâne tot Ziditorul nostru şi nu omul.
Se ştie foarte puţin ce este cu adevărat clonarea. Cu fiecare
zi devine tot mai evident faptul că, aşa cum scrie părintele Al.
Schmemmann, „nu Dumnezeu ci omul a devenit măsura
tuturor lucrurilor; nu credinţa, ci ideologia şi utopia au ajuns să
definească starea spirituală a lumii”.
Se uită faptul că viaţa este un dar dumnezeiesc, că ea nu
este a noastră ci a lui Dumnezeu.
Clonarea nu este numai o prelungire sau o perpetuare a
vieţii sub altă formă, ci uciderea ei, fiindcă în procesul ei de
desfăşurare mor alte vieţi. Acceptând aceasta, acceptăm
respingerea lui Dumnezeu din viaţa noastră personală.
Dumnezeu doreşte mântuirea lumii, iar această mântuire
universală include mântuirea fiecărei fiinţe în parte.

126
 După învăţătura Sfintei noastre Biserici viaţa umană începe
odată cu fecundarea, atunci devine o fiinţă unică, purtătoarea
chipului lui Dumnezeu, însufleţită de suflarea Duhului Sfânt,
iubită de Dumnezeu, chemată la îndumnezeire.
Omul care nesocoteşte Iubirea lui Dumnezeu, Biserica ca
Trup al lui Hristos (Efes. 5) şi Sfintele Taine, în schimbul
promisiunilor amintite ale unei ştiinţe care refuză în mod
deliberat unicul Izvor al cunoaşterii, nu este pe calea mântuirii,
se separă de Dumnezeu. Vorbind despre clonarea umană, să ne
gândim la cuvintele profetului Ieremia: „Pe Mine, izvorul apei
celei vii, M-au părăsit, şi şi-au săpat fântâni sparte, care nu
pot ţine apa” (Ierem. 2, 13).
Consecinţele clonării umane sunt de ordin spiritual, putând
avea şi repercusiuni psihice, chiar psihiatrice.
Indiferent dacă crede sau, omul este purtător al chipului lui
Dumnezeu, care este ancorat în el ca şi arhetip al creaţiei sale.
Utilizarea celulelor embrionare este un risc de alunecare
înspre producerea de monştri: persoane lipsite de sensibilitate,
de emoţie, de gândire, de conştiinţă şi de tot ceea ce atribuim
existenţei însăşi a unei persoane umane.
Biserica nu poate permite ca asemenea monstruozităţi să fie
trecute cu vederea, să intre în practică. În ceea ce priveşte
clonarea celulară, de ţesuturi, Biserica trebuie să reamintească
faptul că există şi alte căi de cercetare care respectă viaţa.
În ce priveşte relaţia de rudenie, clona fiind în acelaşi timp
fiu şi frate al tatălui său, sau doi gemeni putând aparţine unor
generaţii diferite în funcţie de data implantării.
Clonarea reproductivă este în opoziţie totală cu
antropologia ortodoxă în ceea ce priveşte legea divină şi chiar
în ceea ce priveşte unicitatea fiinţei. A accepta, chiar având
intenţii generoase, un asemenea procedeu, ne-ar face din
mărturisitorii lui Dumnezeu să devenim complici împotriva
Lui, adepţi ai unei lumi separate de El.
Nu trebuie trecut cu vederea că demonul, cum se spune în
ritualul botezului ortodox, „se ascunde şi se furişează” pentru

127
a nu fi reperat, sau se „preface în înger al luminii” (II Cor. 11,
14), făcând să pară a avea scopuri generoase în timp ce ascunde
cu grijă moartea.
Când se vorbeşte despre binefacerile grefelor de ţesut fetal
sau ale clonării „terapeutice”, parcă auzim logica lui Caiafa:
„Nu înţelegeţi că este mai bine să moară un om pentru tot
poporul?” (In. 11, 50).
Din punct de vedere creştin, cel mai mare rău pe care îl
implică manipularea genomului uman este acela că vom fi
tentaţi să recreăm indivizi „după chipul şi asemănarea noastră”
mânaţi mai degrabă de cerinţele pieţei decât de învăţăturile
Scripturii.
Ortodoxia spune că viaţa umană este sacră prin însăşi
natura sa umană. Omul este creat pentru a reflecta deosebirea,
dar şi comuniunea întru iubire ce caracterizează Persoanele
Sfintei Treimi.
Credinţa ortodoxă a susţinut dintotdeauna că viaţa omului
începe în momentul concepţiei, viaţa începe aici şi se încheie,
dacă se încheie, numai în Împărăţia lui Dumnezeu.
Crearea embrionului în scopul experimentului sau al
recoltării celulelor suşe pentru vindecarea unor boli este
respinsă de Biserică pentru că se omoară vieţi pentru a salva o
viaţă. Sf. Ap. Pavel dă răspunsul: „De ce se fac cele rele, ca să
vină cele bune?” (Rom. 3, 8). Scopul nu scuză mijloacele nici
în domeniul clonării şi nici în alte domenii. Aceste scopuri nu
pot fi justificate moral din moment ce distrug viaţa umană,
chiar la nivelul embrionului.
Au clonele suflet?
Părerile în această privinţă sunt împărţite. Unii susţin că
clonele „nu vor avea suflet”.
Origen din Alexandria a fost condamnat şi pentru că
propovăduia preexistenţa sufletului. El afirma că sufletul
omului este o entitate spirituală eternă care „este sădită din
exterior” într-un trup anume. Antropologia creştină a respins
această noţiune dualistă.

128
 Privind problema din punct de vedere biblic, se poate spune
că o persoană nu „are” suflet, în sensul că sufletul ar fi o
entitate independentă, care intră sau care este „introdusă”
într-un corp fizic la un moment dat. Persoana umană este mai
degrabă o „fiinţă vie” (Gen. 2, 7), ceea ce înseamnă că este
„un suflet viu”. Sufletul este partea transcendentă a fiinţei
noastre. Sufletul este considerat distinct faţă de „carne”, care
este „ţărână şi se întoarce în ţărână” (Gen. 3,19). Cu alte
cuvinte noi nu „avem” un suflet, ci suntem „suflet”. În
concluzie, clonele umane vor fi suflete. Un embrion clonat
este o persoană însufleţită şi purtătoare a chipului dumnezeiesc.
De aceea omul trebuie să se opună atât creării, cât şi distrugerii
unor astfel de embrioni. Clonarea umană deci este fundamental
imorală.
În goana nebună după clonare s-ar putea ajunge la animale
cu material genetic uman şi antropoizi care sunt oameni, parţial
altceva.
Ar avea aceste creaturi suflet? La această întrebare numai
Dumnezeu va putea răspunde. Acelaşi Dumnezeu din mâinile
Căruia noi, oamenii, am smuls puterea de a crea noi înşine,
după asemănarea noastră atât de decăzută.
O părere ortodoxă despre clonare ne-o dă Andrei Kuraev,
după care clonarea este o sferă despre care cunoaştem foarte
puţin. Aşa au început şi încercările fizicienilor din anii 1940 cu
bomba atomică şi iată unde s-a ajuns! Unde este garanţia că din
clonare nu se poate face o „bombă biologică”? Unde este
garanţia că stăpânitorii lumii acesteia nu vor utiliza clonarea
pentru producerea unor rase umane care să corespundă mai
bine fantasmelor lor despre alegătorul ideal?
Cum vor arăta relaţiile dintre oamenii acestor rase diferite?
Oare toţi vor recunoaşte clonele drept oameni? Aici se ajunge
la întrebarea Bisericii: „Ce este omul?”. Când începe şi se
termină viaţa omenească? Ce îl face pe om să fie om?

129
 În altă ordine de idei, oare se va mai declanşa instinctul
matern la femeie, dacă ea nu va purta sarcina şi nu va naşte?
Cum va fi iubit un astfel de copil?
În privinţa clonării se poate face un paralelism, dacă
Dumnezeu a creat viaţa şi tot El a creat şi lumina, când a zis:
„să fie” (Gen. 1). Acum crearea luminii este accesibilă şi
oamenilor; totuşi aceasta nu este o blasfemie. Dacă omul poate
face aceasta este nevoie de minte, înseamnă că el poartă în sine
chipul propriului său Creator. Performanţele ştiinţei nu fac
decât să-L preaslăvească pe Creatorul raţiunii.
După ştiinţă celulele noastre sunt nemuritoare. Ele, în sine,
sunt capabile să se separe la nesfârşit şi să nu moară. Dar nu
biologii, ci doar Cel ce singur deţine nemurirea poate apăra
viaţa noastră de moarte sau să se întoarcă în ea.
Clonarea în sine nu este păcat. Însă pericolul folosirii
clonării în scopul păcatului este foarte mare, şi de aceea ar fi
mai înţeleaptă şi mai morală abţinerea de la astfel de
experimente stranii.

Bibliografie:
Clonarea umană între mit şi realitate, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia,
2004.

130
 AVORTUL
– pruncucidere –

Omul contemporan şi-a creat o mentalitate după vremea în

care trăieşte, din această mentalitate, în care este permis orice,
chipul Mântuitorului a fost izgonit. Când chipul lui Dumnezeu
din om este întunecat sau anulat, alt chip îşi face apariţia, alte
principii şi percepte îl călăuzesc.
După învăţătura Bisericii omul este o fiinţă psiho-fizică
creat de Dumnezeu, „după chipul Său” (Gen. 1, 27), chip
într-un continuu progres de asemănare cu Dumnezeu. De
aceea, tot ce este comis împotriva fiinţei umane, este împotriva
voinţei lui Dumnezeu, după cum tot binele făcut unei fiinţei
umane este un bine făcut lui Dumnezeu Însuşi, „întrucât aţi
făcut unuia dintre aceşti... prea mici, Mie Mi-aţi făcut...”
(Mt. 25, 40).
Biologic şi teologic, viaţa omului începe din momentul
fecundaţiei, odată cu unirea celulelor masculine şi feminine.
Provenienţa umană a acestor celule, reproductive, respectiv
structura lor genetică, sunt un motiv suficient pentru a ne
determina să considerăm că ceea ce rezultă în urma unirii lor
reprezintă deja un om adevărat. Că acest copil este viu încă din
momentul fecundaţiei, se vede după cum creşte, după cum se
dezvoltă, după metabolismul său, după cum se înmulţesc
celulele sale.
Încă din momentul formării primei celule, zigotul, care va
forma corpul viitorului copil, este stabilit dacă acesta va fi fată
sau băiat, ce culoare vor avea părul şi ochii, temperamentul etc.
Astfel, copilul odată conceput reprezintă cea mai preţioasă
creatură din univers inclusă în cea mai mică părticică de mate-
rie (După: Mişcarea Salvarea Vieţii „Pro Vita” Brâncoveanu).
Potrivit învăţăturii Bisericii, Dumnezeu a creat lumea din
nimic, cum citim în penultima carte a Vechiului Testament: „Să

131
cunoşti că din ce n-au fost le-au făcut pe ele Dumnezeu şi pe
neamul omenesc aşişderea l-a făcut” (II Mac. 7, 28). În ceea
ce priveşte viaţa omenească, Dumnezeu a arătat o grijă
deosebită. Omul nu apare la poruncă, ci în urma unui sfat şi a
unui act special al Sfintei Treimi. Aceasta ne dovedeşte că
omul nu este o simplă fiinţă biologică, fiinţă vie care are suflet,
ci este deodată suflet viu: „şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Gen.
2, 7). Aşa a apărut primul om, aşa au apărut, apar şi vor apare
în istorie toţi oamenii: suflete vii în trupuri vii. De aceea
cadavrul nu este un om, ci trupul unui fost om.
Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie ne oferă suficiente dovezi că
ceea ce s-a zămislit în femeie este fiinţă umană care nu exclude
purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Psalmistul spune în acest
sens: „Doamne, Tu m-ai plăsmuit în pântecele mamei mele”
(Ps. 138, 13). Prin inspiraţie, Ieremia a prins gândul lui
Dumnezeu, spunând: „înainte de a fi zămislit în pântece,
te-am cunoscut...” (Iov 10, 8-9).
Din dialogul Maicii Domnului cu Elisabeta, mama Sf. Ioan
Botezătorul, rezultă faptul că pruncul din pântecele mamei
participă, în felul său, la evenimentele la care participă mama
(Lc. 1, 44).
Practicile avortive, fie prin metode chirurgicale, fie prin
luare de medicamente, erau de mult cunoscute, chiar şi în
antichitate. Cea ce nu cunoştea lumea de atunci era noţiunea de
păcat, adică încălcarea cu liberă voinţă şi liberă ştiinţă a voii lui
Dumnezeu. În Sf. Scriptură a Noului Testament găsim o
înşiruire de păcate din cauza cărora unii nu vor intra în
împărăţia lui Dumnezeu (I Cor.6, 9-10; Gal. 5, 20; Efes. 5, 5),
printre acestea se numără şi luarea de medicamente avortive.
După Noul Testament păcatul uciderii pruncilor este unul
din cele care ne exclud din împărăţia lui Dumnezeu.
Într-o epistolă scrisă imediat după moartea ultimului
apostol, „Epistola către Barnaba”, se poate citi: „Să nu ucizi
copilul în pântecele mamei, nici să-l ucizi după ce s-a
născut”.

132
 Un scriitor bisericesc din epoca primară a Bisericii,
Tertulian, numeşte avortul crimă (Apologeticum, 9), iar Hipolit
Romanul va condamna medicamentele sterilizante (Psilosofo-
mena, 9, 12).
În sec. al IV-lea mulţi Sfinţi Părinţi prezintă punctul de
vedere al Bisericii cu privire la avort.
Canoanele Bisericii opresc femeile care au avortat de la Sf.
Euharistie pe o durată de timp, precum şi pe cele ce le-au dat
medicamente, pe o durată de 10 ani.
Din cele de mai sus reiese că, indiferent de faza în care a
fost produs, avortul rămâne pruncucidere. Prin el se încalcă
porunca a 6-a din Decalog: „Să nu ucizi!” (Ieş. 20, 13). El este
cu atât mai grav, cu cât constituie uciderea unei fiinţe umane
aflată în imposibilitatea de a se apăra.
Avortul şi toate practicile avortive sunt păcate grele pentru
că:
1. Prin ele se ucide o fiinţă umană;
2. Prin ele este afectată şi uneori mutilată demnitatea
femeii, care este redusă la nivelul de obiect al plăcerii.
Cel ce crede în Dumnezeu nu trebuie numai să creadă,
pentru că „şi dracii cred şi se cutremură” (Iacov 2, 19), ci şi
să-L asculte, să-I împlinească voia şi voia Lui este, printre
altele: „Să nu ucizi!”, „Să nu fii desfrânat!” (Ieş. 20, 13-14).
Fiecare copil este o lume, este mai valoros decât orice
bogăţie materială. Cine ştie ce valoare ar fi avut cei care nu
s-au mai născut?!

Bibliografie:
Pr. Prof. V. Răducă, Vestitorul Ortodoxiei, Nr. 336-337/2004, p. 13,
Mişcarea „Salvarea Vieţii”, Pro-Vita-Brâncoveanu

133
 PROSTITUŢIE

Tot mai des auzim la televizor şi prin presă expresia că

prostituţia e cea mai veche meserie de pe pământ. Cei ce cred
şi susţin acest lucru ori nu cunosc Biblia, ori confundă munca
cu altceva, ori vor să legifereze acest lucru.
Omul înainte de a cădea în păcat a lucrat pământul, căci
Dumnezeu „l-a pus în raiul din Eden, ca să-l lucreze şi să-l
păzească” (Gen. 2, 24) a legiferat căsătoria.
Cea mai veche preocupare a omului nu a fost prostituţia, ci
munca. „Întru sudoarea feţii tale vei mânca pâinea ta” (Gen.
3, 19). „Fiecare va lua plata lui după ostenelile lui...” (I Cor.
3, 8). „Căci noi ai lui Dumnezeu lucrători suntem” (I
Cor.3,9). Aceasta este menirea omului, munca, nu prostituţia.
Prostituţia înseamnă a-ţi vinde cinstea, a face concesii de
orice fel pentru bani, pentru plăceri sau alte interese, a întreţine
relaţii sexuale cu mai multe persoane, deci prostituţia este
desfrânare sau preadesfrânare, cu un cuvânt, din punct de
vedere moral şi creştin, este un păcat, interzis chiar în Decalog.
„Iar pe de frânaţi şi pe prea desfrânaţi îi va judeca
Domnul” (Evr.8, 4), spune Sf. Apostol Pavel.
Sf. Scriptură aminteşte în foarte multe locuri de acest păcat,
pe care Dumnezeu îl urăşte şi îl condamnă:
„Din pricina multor desfrânaţi... sunt împotriva ta”
(Num. 3, 4).
„Să nu dai desfrânatelor sufletului tău...” (Is. Sir. 9,6).
Cel desfrânat mai „întâi legea Domnului a călcat, al
doilea bărbatului său a greşit, al treilea întru desfrâu s-a
desfrânat” (Is. Sir. 23, 31).
„Desfrânaţii acestei lumi (I Cor. 5, 10) ...nu vor moşteni
împărăţia lui Dumnezeu...” (I Cor. 6, 9).
„Trupul însă nu este pentru desfrânare, ci pentru
Domnul...” (II Cor. 6,13).

134
 „Luând deci mădularele lui Hristos le vor face
mădularele unei desfrânate? Fugiţi de desfrânare...” (I or. 6,
19).
„...faptele trupului sunt cunoscute, ca unele ce sunt:
desfrânarea, necurăţenia, destrăbălarea” (Gal. 5, 19).
„Afară câinii, vrăjitorii şi desfrânaţii” (Apoc. 2, 15).
Acestea sunt doar câteva din textele biblice care
incriminează desfrâul, cu un cuvânt prostituţia, de aceea
Biserica Ortodoxă se pronunţă categoric împotriva acestui
păcat şi a legiferării lui.
Cei ce practică acest păcat şi cei ce-i caută justificarea sau
legalizarea nu sunt creştini, sau dacă sunt, nu sunt ortodocşi.
Prostituţia are urmări nefaste nu numai din punct de vedere
creştin, ci şi din punct de vedere uman, social şi medical.
Poziţia Bisericii Ortodoxe referitor la prostituţie se
fundamentează pe faptul că prostituţia este o formă denaturată
a actului intim dintre bărbat şi femeie. Legătura firească pusă
de Dumnezeu în prima pereche de oameni are ca scop naşterea
de prunci şi perpetuarea neamului omenesc, ori prostituţia
numai acest lucru nu-l urmăreşte, Sf. Scriptură ne spune că
Dumnezeu l-a făcut pe om „după chipul Său” (Gen. 1, 27).
Prostituţia sau desfrâul este ceea ce întunecă chipul lui
Dumnezeu din om, este contrară naşterii de prunci, ea
urmăreşte altceva. Ea este unul dintre cele şapte păcate
capitale, sinonimă cu curvia şi preacurvia, cu adulterul. Iar
acest păcat, după morala creştină, este mult mai grav,
echivalând cu moartea morală. Prin acest păcat se perverteşte şi
se schimbă scopul poruncii dumnezeieşti, se accentuează
plăcerea cu scop vinovat. De aceea poate fi considerat ca păcat
împotriva firii. În acest păcat omul îl înlătură pe Dumnezeu sau
îl substituie în calitatea Lui de creator. Să nu uităm că
Dumnezeu, aşa cum spune Sf. Scriptură, i-a creat pe primii
oameni, bărbat şi femeie, apoi i-a binecuvântat, dându-le
poruncă în vederea naşterii de prunci. De aceea, pentru
Biserică, orice legătură în afara celei binecuvântate de ea este

135
fărădelege şi păcat şi nu este acceptată de învăţătura şi morala
creştină. Tot aici intră şi felul de perversiuni sexuale care sunt
denaturări păcătoase.
În această privinţă, Sf. Ap. Pavel ne sfătuieşte, zicând:
„Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care îl va săvârşi
omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării,
păcătuieşte în însuşi trupul său” (I Cor. 6, 18).
Prostituţia este totodată o formă de degradare umană,
îndeosebi a femeii, coborându-o la stadiul de obiect de plăcere
pentru alţii, uneori mai jos de viaţa animalelor.
Prostituţia nu poate fi socotită niciodată ca fiind „drept al
omului”, pentru că este păcat, iar dreptul la păcat sau
fărădelege nu poate fi recunoscut de Biserică, aşa cum nu este
nici uciderea, nici minciuna etc. Ele rămân, cât Biserica va fi
Biserică, păcate pedepsite de Dumnezeu. Mulţi dintre cei pe
acestea „drepturi ale omului”, nu le practică şi toţi nu doresc ca
familia lor să le practice. Toate aceste păcate reprezintă o stare
de animalitate şi de pervertire a vieţii umane. Toate sunt un
atentat la viaţa de familie, la viaţa socială, ducând numai la rău,
iar răul şi păcatul nu pot fi legalizate niciodată.
Cei care se pronunţă pentru legalizarea prostituţiei nu sunt
şi nu se pot numi creştini ortodocşi, nu slujesc lui Dumnezeu ci
altcuiva. Mântuitorul Iisus Hristos spune limpede, pentru „cei
ce au urechi de auzit” (Mt. 4, 9); „Nu puteţi sluji lui
Dumnezeu şi lui Mamona” (Mt. 6, 24).

Bibliografie:
Învăţătura de Credinţă Ortodoxă, Bucureşti, 1952;
Rev.Vestitorul Ortodoxiei, Nr. 285, p. 7.

136
 HOMOSEXUALITATE

După dicţionarul limbii române moderne, cuvântul

homosexualitate înseamnă perversiune sexuală constând în
atracţia sexuală pentru indivizi de acelaşi sex. După legea
morală şi învăţătura Bisericii Ortodoxe homosexualitatea este
un păcat sodomic, o denaturare păcătoasă a actului împreunării
pus de Dumnezeu în firea omului, în forma lui simplă, naturală,
pe care o respectă toate vieţuitoarele.
Păcatul acesta este o practică a firilor bolnave din secolul
nostru, dar el este întâlnit şi în antichitate, de aceea Moise
spune în a treia carte a Bibliei: „Să nu te culci cu bărbat, ca
cu femeie, aceasta-i spurcăciune...” (Lev. 18,22). „De se va
culca cineva cu bărbat ca cu femeie, amândoi au făcut
nelegiuire şi să se omoare” (Lev. 20,13).
Iar în Noul Testament Sf. Ap. Pavel observând această
pervertire a firii umane, scrie: „De aceea, Dumnezeu i-a dat
necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească
trupurile lor între ei” (Rom. 1,24). „... căci la ei femeile au
schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii” (Rom.
1,26). „Asemenea şi bărbaţii luând rânduiala cea după fire
a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii,
bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata
cuvenită rătăcirii lor” (Rom. 1,27).
Homosexualitatea este în primul rând un păcat, este apoi o
boală de natură spirituală şi vindecarea acestei boli, ca a
oricărei alteia de ordin spiritual, este un tratament duhovnicesc,
prin Spovedania lăsată de Iisus Hristos să ne vindece de
păcatele noastre. Nu liberalizând păcatul acesta, declarând
homosexualitatea ca stare de normalitate se va putea corecta
această inversare sexuală.
Homosexualitatea fiind o boală, ea este permanent un
pericol de contaminare. Dacă această boală este recunoscută ca
atare, ea trebuie şi tratată, pentru că ea poate deveni un pericol

137
social. Prima măsură ar fi interzicerea propagandei homosexu-
alităţii, indiferent prin ce mijloace.
Homosexualii se poartă ca oamenii normali, se deosebesc
prin diferite criterii, îşi cer instituţii proprii.
În străinătate, în apus, în special în SUA numărul homo-
sexualilor, sub presiunea propagandei şi a degenerării morale, a
crescut foarte mult. Lucrul acesta este o stratagemă a
diavolului, din ură faţă de Dumnezeu şi de om, se caută
dezumanizarea firii umane şi ruperea de Dumnezeu.
Înclinaţiile homosexualilor sunt nefireşti din punct de
vedere creştin, şi de aceea constituie păcat. Biserica face o
distincţie între păcat şi păcătos. Păcatul este condamnat din
start, datorită caracterului său vătămător faţă de om şi de
răzvrătirea faţă de Dumnezeu. Păcătosul nu este urgisit de către
Biserică, ci din contră ajutat pentru a se debarasa de păcat şi
pentru a-şi normaliza viaţa.
Canoanele Bisericii Ortodoxe pedepsesc această formă de
păcătuire trupească, sodomia sau homosexualitatea, lesbianis-
mul sau perversiunile sexuale, precum şi heterosexualitatea
(heteros, gr. = diferit).
Prozelitismul de tip sectar practicat de organizaţiile
homosexualilor devine tot mai insistent şi mai neruşinat.
Toate textele biblice ce incriminează homosexualitatea,
pildele, explicaţiile logice, de bun simţ, conformă cu învăţătura
creştină nu-i poate întoarce din practica lor. La aceştia trupul,
cu instinctele lui primare, domină spiritul, păcatul care nu
poate fi acceptat de învăţătura creştină.

138
 PĂCATE CARE NU SE IARTĂ NICI PE PĂMÂNT,
NICI ÎN CER
- Păcatele împotriva Duhului Sfânt –

În creştinism nu se urmăreşte principiul lui Sigalov, din

romanul, „Demonii”, al marelui scriitor Dostoievski, care
nivelează totul, înlăturând totul ca oamenii să devină
mulţumiţi, lipsiţi de orice responsabilitate, ci acela că omul este
responsabil de faptele sale, de cuvintele sale, de viaţa sa, de
credinţa sa. Omul este responsabil de greşelile şi păcatele sale,
de felul cum respectă şi împlineşte poruncile lui Dumnezeu.
Păcatul este o călcare a poruncilor lui Dumnezeu, o
fărădelege, o nelegiuire, cum spune Af. Ap. şi Evanghelist
Ioan: „căci păcatul este o nelegiuire” (I In. 3,4).
Fiind vorba de păcatele împotriva Duhului Sfânt, trebuie
să ştim că păcatul în general este legat numai de creaturile
raţionale şi constă în ruperea şi înstrăinarea de Dumnezeu şi de
comuniunea cu El.
Primul păcat s-a produs în lumea spirituală a îngerilor,
când Lucifer a fost aruncat din Cer, împreună cu îngerii care l-
au urmat, voind să fie asemeni lui Dumnezeu, zicând: „şi
asemenea cu cel Preaînalt voi fi” (Isaia 14,14). Faptul acesta,
păcatul acesta nu i s-a iertat, căzând din slava sa. De aceea
spine Mântuitorul: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând
din cer” (Lc. 10,18). „Cel ce înşeală toată lumea, aruncat a
fost pe pământ şi îngerii lui aruncaţi au fost cu el” (Apoc.
12,9), (Pr. I. Mircea, Dicţ. al N. Testament, 1984, p. 359).
Păcatul lui satan a fost un păcat împotriva lui Dumnezeu,
împotriva Duhului Sfânt, de aceea el a fost de neiertat.
Diavolul, până la crearea omului, suferea că numai el a
fost pedepsit şi nu mai putea amăgi pe nimeni să se
răzvrătească împotriva Creatorului. După crearea omului
încearcă cu el şi reuşeşte!

139
 Păcatul lui Adam a făcut în el o mutaţie inversă de la
Dumnezeu, care este Creatorul tuturor, la „eul” lui, făcându-se
el un centru.
Când Mântuitorul a rostit cuvintele: „Orice păcat şi
orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva lui
Duhului Sfânt nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt
împotriva Fiului Omului, se va ierta lui, dar celui care va
zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în
veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Mt. 12,31-32), arăta că
ocările împotriva persoanei Sale pot fi iertate, însă a nega
Binele şi Adevărul reprezintă viciul suprem, răul fără leac.
Duhul Sfânt este cel care vine şi rămâne în Biserică şi
după înălţarea Fiului la cer, până la a doua venire a Sa pe
pământ, de aceea păcatele împotriva lui nu se vor ierta.
Viaţa trăită fără Biserică, adică fără Duhul Sfânt, este ca o
cişmea, din care apa nu mai curge, sau curge pe alături.
După învăţătura Bisericii Ortodoxe păcatele împotriva Duhului
Sfânt sunt cele prin care creştinul se împotriveşte cu îndărătni-
cie tuturor lucrărilor Duhului Sfânt mai ales împotriva
credinţei, nădejdii şi dragostei, care sunt lucrări ale Duhului
Sfânt. De aceea le putem grupa:
1) Păcate împotriva credinţei:
- împotrivirea faţă de adevărul dovedit de veacuri al
credinţei creştine. Cei ce se răzvrătesc şi tăgăduiesc credinţa
creştină o fac pentru că aceasta îi opreşte de la multe păcate şi
plăceri omeneşti.
2) Păcate împotriva nădejdii:
a) Încrederea nesocotită în bunătatea lui Dumnezeu,
crezând că Dumnezeu în bunătatea Sa îi va ierta. Aici intră şi
cei care cred că se pot mântui prin credinţă fără fapte bune. Sf.
Scriptură spune: „Ce folos, fraţilor, dacă zice cineva că are
credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l
mântuiască?” (Iacov 2,14), sau: „Credinţa fără fapte este
moartă” (Iacov 2,26).

140
 Cei care abuzează de bunătatea lui Dumnezeu „neştiind că
bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” (Rom.
2,4).
b) Deznădejdea de îndurarea lui Dumnezeu.
La fel ca cei care cred în bunătatea lui Dumnezeu că îi va
ierta sunt şi cei care cad în deznădejde, considerând că
Dumnezeu nu-i va ierta niciodată pentru faptele lor, chiar dacă
s-ar căi. Aceştia nu mai încearcă să se îndrepte, ci păcătuiesc în
continuare. Pe aceştia profetul Ioil îi îndeamnă: „Întoarceţi-vă
la mine din toată inima voastră, cu posturi, cu plâns şi cu
tânguire” (Ioil 2,12).
De păcatul deznădejdii s-a făcut vinovat Iuda, care, a
recurs la spânzurare ( Mt. 27,5).
3) Păcatul împotriva dragostei:
a) Pizmuirea aproapelui pentru harul şi harismele sale,
date de Dumnezeu. Cei ce pizmuiesc şi invidiază sunt puşi de
Sf. Ap. Pavel în rândul ucigaşilor, a beţivilor, care „nu vor
moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (Gal. 5,21).
b) Nesocotirea darurilor lui Dumnezeu şi neîndreptarea
până la moarte. Cei ce se fac vinovaţi de acest păcat nesocotesc
mijloacele puse la îndemână de Sfânta Biserică, pentru
îndreptarea spre Dumnezeu, împotrivindu-se astfel lui Dumne-
zeu, „care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la
cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2,4).
Cauza neiertării acestui păcat stă în îndărătnicia omului de
a nu se îndrepta, de a stărui în împietrirea inimii lui. De aceea
un astfel de om nu primeşte iertarea.
Dacă, însă, un astfel de păcătos se căieşte din adâncul
inimii, şi hotărăşte să nu mai păcătuiască, cerând iertare lui
Dumnezeu, atunci el prin Sfânta Taină a Pocăinţei (Spovedania
şi Euharistia) va putea primi iertare.
Să luăm ca exemplu pe Sf. Ap. Petru, care de trei ori s-a
lepădat de Mântuitorul Iisus Hristos, dar recunoscându-şi
păcatul şi hotărându-se să-L asculte pe Mântuitorul până la

141
moarte, a fost iertat (In. 21,15-19) (Învăţătura de credinţă
Ortodoxă, Bucureşti, 1952, p. 386).
Un păcat împotriva Duhului Sfânt îl putem socoti şi acela
că unii eretici pretind că vorbesc în limbă, fără ca nimeni să
înţeleagă ceva. Ne întrebăm: Cu ce scop? Ce duh vorbeşte prin
ei? Aceştia uită un lucru elementar, acela că la Cincizecime,
când Duhul Sfânt s-a pogorât, numai peste Sfinţii Apostoli,
cuvintele lor au fost înţelese de toate neamurile de acolo, încât
se întrebau: „Cum auzim noi fiecare limba noastră, în care
ne-am născut?” (F.A. 2,8).
În concluzie, păcatele împotriva Duhului Sfânt dărâmă în
om iertarea lui Dumnezeu, lăsând în urma lor un gol, pe care îl
umple altcineva şi altceva.

Bibliografie:
Pr. I. Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Bucureşti, 1984;
Învăţătura de Credinţă Ortodoxă, Bucureşti, 1952.

142
 CINSTIREA SFINTELOR MOAŞTE

Precum în natură, în natura minerală întâlnim, datorită unui

fenomen, concentraţii de minereuri de excepţie, de valoare şi
de trăinicie, aşa şi în natura noastră umană trupească, întâlnim
trupuri şi oseminte, care prin trăire şi purificare, devin sfinte şi
trainice; acestea sunt sfintele moaşte.
Aşa cum natura suferă mutaţii şi modificări din partea
Creatorului, aşa şi trupurile unor oameni, cum a fost trupul lui
Enoh, Ilie, Elisei, trupul Mântuitorului, trupul Maicii Domnului
şi a multor sfinţi, n-au devenit cadavre, ci datorită puterii
divine, datorită harului şi a faptelor bune, au devenit curate şi
sfinte şi făcătoare de minuni.
Datorită acestui fapt, în primele veacuri creştine peste
mormintele multor sfinţi s-au construit biserici, iar de atunci şi
până astăzi, în fiecare biserică creştină autentică se găseşte
parte din osemintele sfinţilor, fie la piciorul mesei din Altar, fie
în Sfântul Antimis pe masa din Altar.
Moaştele sunt prin sine lăcaşuri de sfinţenie ale Sf Duh
(I Col. 3,16-17; 6,19-20; II Tim. 2,21) şi acestea fac minuni şi
nu putrezesc, dimpotrivă emană şi transmit un miros plăcut
(Mt. 27-53; Ps. 35,19).
Descoperirea prezenţei divine implică atât trupul cât şi
sufletul deoarece prin întrupare, Dumnezeu şi-a asumat viaţa
omenească în deplinătatea ei.
Dar nu numai moaştele, ci şi veşmintele purtate de sfinţi,
lucruri şi obiecte folosite de ei au putere de tămăduire (Lc.
8,43-44), aceste haine, numai prin faptul că sunt atinse, devin
tămăduitoare (Mt. 9,20-22).
Haina şi chiar „umbra” apostolilor făceau minuni (F.A.
5,15-16), dar atunci trupul lor transformat în moaşte!

143
 Un om poate deveni sfânt prin două feluri: printr-o viaţă
aleasă, de virtute şi duhovnicie, şi respectiv prin sacrificiul
suprem.
Chiar şi zilele lucrătoare are ocrotirea unui sfânt. Evocând
ocrotitorul zilei – din calendar – ai un protector.
Fiecare zi e ocrotită, purificată prin martiri sau este asociată
cu un ascet, asociată de cineva care ne învaţă suprema putere şi
adevărata vieţuire cu Hristos, cu semenii.
Mucenicii (martirii) şi-au dat viaţa pentru credinţa în
Hristos, începând din primele secole până în zilele noastre. De
aceea ei merită să fie cinstiţi şi amintiţi.

Bibliografie:
P.I. David, Sectologie, Constanţa, 1999;
Dan Ciachir, Ofensiva Ortodoxă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2002.

144
 RAIUL ŞI IADUL

Există o „memorie cosmică”, unde sunt păstrate toate

datele, imaginile şi evenimentele vieţii noastre şi va veni
vremea când acestea vor fi citite.
Cum ne vom simţi atunci? Ne vom ruşina de ce am făcut?
Ne va face cinste şi ne vom bucura de ce am făcut? „Memoria
cosmică”, Cartea mare a universului, cartea în care „este scris
despre mine” (Ps. 39,11), va spune! Acesta este „raiul lui
Dumnezeu” (Apoc. 2,7) şi „fundul iadului” (Iov. 17,16).
Dumnezeu a creat Raiul pentru om ca să-i fie spre fericire
şi să aibă bucuria şi posibilitatea de a se împărtăşi din iubirea
Sa (Gen. 2,8-9). Omul prin cădere în păcat a pierdut Raiul,
adică binele.
„Primul loc în care sufletul ajunge după moarte este un loc
intermediar între rai şi iad şi din care, după un anumit timp,
este fie înălţat în rai fie aruncat în iad, în funcţie de viaţa pe
care a dus-o pe pământ. Aceasta este lumea spiritelor. Stadiul
raiului în om este vremea binelui şi adevărului în el, iar stadiul
iadului, uniunea răului şi a falsităţii, el ajunge în rai pentru că
partea bună din el reprezintă raiul din el; iar când omul s-a unit
cu falsitatea, el ajunge în iad căci unirea cu răul e iadul din el”
(E. Swedenborg, Raiul şi iadul, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
p. 224).
Raiul, paradisos, cum spun grecii, sau sânul lui Avraam este
numit în Noul Testament locul sau starea celor drepţi şi fericiţi,
care au pace în suflet şi pe Dumnezeu prezent mereu în inimă
şi viaţa lor, pentru că celor din Rai Dumnezeu le este totul; şi
lumină, şi hrană şi îmbrăcăminte şi băutură din apa vieţii şi a
Împărăţiei (cf. Apoc. 2,23; 22,5,17).
Raiul se mai numeşte şi „Sânul lui Avraam” (Lc. 16,22);
„Împărăţia cererilor” (Mt. 5,3-10; „Împărăţia lui
Dumnezeu” (Lc. 13,29); „Casa Tatălui ceresc” (In. 14,2);

145
„Bucuria Domnului” (Mt. 25,21) şi „Viaţa cu Iisus Hristos”
(In. 15,4), sau „cer nou, în care locuieşte dreptatea” (II Petru
3,13).
Când cineva este bun, cinstit, credincios şi plin de iubire
trăieşte raiul în miniatură.
Raiul şi iadul au ca existenţă oamenii, pe care îi atrag
îngerii şi cum aceştia sunt buni şi răi, oamenii sunt atraşi în
două direcţii.
Bucuria şi fericirea din rai porneşte din dragoste: ceea ce un
om iubeşte simte a fi încântător şi această încântare nu este
altceva decât trăirea cu Dumnezeu.
Raiul este format din trei sfere sau ceruri, unde cei buni se
asociază între ei în funcţie de afinităţile spirituale, adică cele de
bine şi adevăr (Ibidem, p. 96).
În general, Raiul este împărţit în trei ceruri complet diferite
unul faţă de altul: cel lăuntric sau al treilea, cel din mijloc sau
al doilea şi cel de jos sau primul cer. Aceste ceruri legate
reciproc, ca şi partea superioară a omului, numită cap, partea
de mijloc sau corpul şi cea inferioară sau picioarele, sau ca
etajele unei case... (E. Swedenborg, Raiul şi iadul, Ed. Dacia,
Cluj-Napoca, p. 21).
Sf. Ap. Pavel „a fost răpit în rai, în al treilea cer, şi a
auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le
grăiască” (II Cor. 12,4).
Cei drepţi şi bineplăcuţi lui Dumnezeu, care au trăit toată
viaţa în comuniune spirituală şi prin Sfintele Taine, cu El,
îndată după moarte şi judecata particulară merg în raiul celor
fericiţi şi sufletele lor sunt duse de îngeri în „sânul lui
Avraam” (Lc. 16,22), la viaţa veşnică, „unde sunt îngerii şi
sufletele drepţilor” (Evr. 12-22-23; II Petru 3,13), împărăţind
cu Hristos (Apoc. 20,4,6) (vezi Pr. dr. I. Mircea, Dicţionar al
Noului Testament, p. 406).
De evoluţia şi involuţia noastră spirituală depinde Raiul şi
Iadul. Omul îşi pregăteşte aici pe pământ „Sânul lui Avraam”

146
(Lc. 16,22), sau „întunericul cel mai dinafară” (Mt. 8,12) sau
Infernul cum îl numeşte Dante.
Raiul este pentru cel ce vizitează pe Dumnezeu şi
împlineşte poruncile Lui tinda împărăţiei lui Dumnezeu.
Raiul terestru nu s-a delimitat doar la hotarele
Mesopotamiei, ci el cuprinde întregul pământ. Raiul se mai
numeşte şi Paradis, care în limba persană înseamnă „grădină cu
flori”. Raiul nu trebuie confundat cu Împărăţia Cerurilor. Raiul
este „locul oferit spre fericire, în care vor sta şi sufletele
drepţilor”.
Tentativa de a pune sub semnul îndoielii Raiul şi Iadul o au
cei cărora le este ruşine de răspundere.
O înţelepciune a Talmudului spune: „Totul este în mâinile
lui Dumnezeu, mai puţin teama de Dumnezeu” (Rav Besakot).
Teama de Dumnezeu este în mâinile, în conştiinţa noastră şi de
felul cum o folosim depinde Raiul şi Iadul.
„Nepătimirea este raiul ascuns în noi”, ne încredinţează Ilie
Ecdicul, „este icoana raiului viitor”.
Îngerii vorbesc cu omul în Rai în propria limbă a omului,
pentru că ei aici se unesc cu omul într-un stadiu similar de
gândire şi cum gândul se leagă de memorie, amândoi se
exprimă în aceiaşi limbă (E. Swedenborg, op. cit., p. 113).
Îngerii luaţi colectiv sunt numiţi „Raiul” pentru că ei îl
compun. Omul s-a separat de Rai prin dragostea de sine şi de
lume. Cel ce se iubeşte pe sine şi lumea mai presus de toate,
îndrăgeşte doar lucrurile lumeşti, pentru că aceştia îi
alimentează simţurile exterioare şi îi satisfac trăirile de
moment, şi respinge lucrurile spirituale ce farmecă sufletul.
Omul este un rai şi o lume în miniatură, format după tiparul
întregului Rai prin spirit şi a întregii lumi prin trup (Ibidem, p.
49).
În Rai nu există timp şi spaţiu, pentru că Soarele de acolo,
care este Dumnezeu, nu răsare şi nu apune.
Spaţiul şi locul din Rai nu e decât o schimbare de stadiu
mental, iar distanţa doar diferită a stadiilor mentale. Astfel, cei

147
ce se află în stadii mentale diferite sunt la depărtare unul faţă
de celălalt.
În lumea spirituală, o persoană devine prezentă pentru alta
doar dacă îşi doreşte intens prezenţa sa, căci îşi concentrează
gândul asupra celuilalt şi se pune în stadiul mental al acestuia,
şi invers, o persoană e depărtată de alta în măsura în care îi
poartă aversiune (Ibidem, p. 91).
Când între soţ şi soţie nu s-a rupt sau pângărit acea unire
sfântă şi binecuvântată de Dumnezeu pe pământ, ei vor trăi şi
dincolo în acea unire şi dragoste. Dragostea adevărată este
sfera lui Dumnezeu.
Iadul. Cuvântul iad vine de la cuvântul grecesc „hades”,
echivalent cu cuvântul ebraic „sheol”. Noul Testament îi dă mai
multe numiri, indicând locul suferinţei şi starea de chin a celor
păcătoşi care n-au ascultat de Evanghelia lui Hristos şi au trăit
în tot felul de păcate şi nelegiuiri (cf. Mt. 20,41; I Petru 4,1-4;
Apoc.21,8).
Pentru cei ce trăiesc în nelegiuiri, sfidând orice învăţătură
moral-religioasă la care cheamă Evanghelia şi Biserica lui
Hristos, iadul spiritual începe pe pământ.
Pentru creştini Iadul începe după condamnarea de la
judecata particulară a sufletului, ca în parabola cu săracul Lazăr
şi bogatul nemilostiv, aruncat în Iad (Lc. 16,23). Acesta este
aşa zisul „Iad provizoriu” sau starea ce pentru uni se poate
schimba, cu timpul, prin rugăciunile Bisericii şi milosteniile
urmaşilor.
Iadul definitiv sau starea de osândă şi de chin veşnic,
urmează după judecata generală a tuturor morţilor înviaţi şi a
celor vii, aflaţi atunci în viaţă, unde păcătoşilor li se rezervă
partea nefericirii, numită „locul cel veşnic” (Mt. 20,45-46) sau
„iadul” (II Petru 2,4).
În Noul Testament acest loc de chin, a celor „blestemaţi”,
se numeşte deopotrivă „iad”, „gheena focului” (Mt. 5,22;
29,30), „foc nestins” (Mt. 3,12), „întunericul cel mai dinafa-
ră” (Mt. 8,12; 22,13; 25,30), „adânc” (Lc. 8, 31; Rom. 10,7),

148
„loc de chin” (Lc. 16,28), „depărtare de Dumnezeu” (Mt.
7,23), „moartea cea de a doua, iezerul cel de foc” (Apoc.
20,14).
Când Mântuitorul spune că pe Biserica Sa „nici porţile
iadului nu o vor birui” (Mt. 16,18) vrea să înţeleagă atacurile
înverşunate ale duşmanilor împotriva Bisericii, de-a lungul
veacurilor, persecuţiile din partea păgânilor şi ale ereziilor
(sectelor) de tot felul care totuşi n-au eliberat Biserica (Pr. I.
Mircea, op. cit., p. 196).
Iadul nu este altceva decât separarea omului de Dumnezeu,
pentru că cel ce s-a rupt de Dumnezeu şi Biserica Lui creează
o autonomie aparte, în afară de El. Iadul nu este altceva decât
împuţinarea binelui.
Aceştia din urmă, zice Sf. Efrem Sirul, „nu sunt privaţi de
iubirea lui Dumnezeu”. Această depărtare şi separare de izvor,
spune Paul Evdokimov, este sărăcia şi golul inimii.
De faptul cum urcăm spre lumină sau coborâm spre întune-
ric depinde liniştea sau neliniştea, fericirea sau nefericirea,
când ne-am terminat porţia de viaţă dată nouă de Dumnezeu.
Raiul este urcare spre lumină, Iadul este o coborâre spre
întuneric.
Pictorul Michelangelo, în fresca sa „Judecata de Apoi” din
Capela Sixtină, înfăţişează urcuşul spre Dumnezeu, spre Rai şi
coborârea spre Iad, prin două personaje. Un om, după înfăţişare
trăit bine, dar departe de Dumnezeu, în clipa morţii, îngrozit îşi
acoperă cu palma o parte din faţă să nu vadă unde cade, el este
înlănţuit de trei diavoli care îl trag în jos, depărtându-l de
lumină, de Dumnezeu. Alt om, cu altă înfăţişa-re, cu faţa
senină, este ajutat de îngeri să se înalţe spre lumină, spre
Dumnezeu. Aici avocaţii acuzării şi cei ai apărării îşi fac
datoria, aducând argumentele trebuitoare pentru clientul lor.
Raiul şi Iadul depinde de felul cum omul îşi trăieşte
propria-i viaţă, după credinţa şi religia lui.
Blaise Pascal descrie această opţiune în trei niveluri: simpla
raţiune, păgânii după legea firii zidită de Dumnezeu în fiecare

149
om, cum spune Sf. Ap. Pavel: „păgânii din fire fac ale legii”
(Rom. 2,14), evreii, după Legea Vechiului Testament, şi
creştinii după Legea creştină, după Evanghelia revelată de
Dumnezeu. După această lege (Legea creştină) Iisus Hristos
Judecătorul poate judeca şi mântui.
Când omul se ascunde de la faţa lui Dumnezeu, se găseşte
într-un întuneric dens. Inima care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu
sălăşluieşte în Iad. „Căci iad este neştiinţa, fiindcă amândouă
sunt întunecate, şi pierzare este uitarea, pentru că prin ea am
pierdut din cele ce aveam” (Sf. Marcu Ascetul).
Când lumina lui Dumnezeu îi luminează pe cei răi, la cei
răi apare forma răului lor; căci sufletul acestora este o
asemănare cu răul. Astfel, adevăratul lor caracter e recunoscut
la prima vedere. Aceste suflete au forme jalnice pentru ceilalţi.
Pe aceştia îi arde focul dragostei lui Dumnezeu.
Dorinţa de a face rău îşi are originea în dragostea de sine şi
în dragostea de lume. „Spiritele rele sunt diferite de spiritele
bune în primul rând după faptul că cei răi iau parte nerăbdători
la ceea ce se spune despre lucrurile exterioare şi puţin la ceea
ce se spune despre cele lăuntrice sufleteşti, care sunt
adevărurile şi sentimentele bune legate de Biserică şi de rai”
(E. Swedenborg, op. cit., p. 277).
Omul se află în libertate datorită echilibrului dintre Rai şi
Iad. Puterea de a dori atât binele cât şi răul, de a gândi adevărul
cât şi falsitatea şi de a o alege pe una în locul celeilalte este
însăşi libertatea.
Această libertate este dată omului de către Dumnezeu şi nu
îi este niciodată luată. „Iată eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa
şi moartea, binele şi răul” (Deut. 30,15), spune Dumnezeu
omului.

Bibliografie:
E. Swedenborg, Raiul şi Iadul, Ed. Dacia, Cluj-Napoca;
Pr. I. Mircea, Dicţionar al Noului Testament. A-Z, IBM, Bucureşti,
1984.

150
 JUDECATA DIN URMĂ

Dacă atunci când rostim o rugăciune ne desprindem de tot

ce ne înconjoară şi ne îndreptăm către Dumnezeu, în rostirea
Crezului trăim o clipă în climatul Împărăţiei lui Dumnezeu, în
lumea cea fără de apus.
După învăţătura noastră de credinţă, momentul morţii nu
echivalează cu momentul despărţirii fiinţei umane şi cu
nimicirea vieţii. Viaţa se continuă, sub altă formă şi după
moarte. Sufletul omului, întorcându-se la Dumnezeu, va trebui
să răspundă de faptele sale.
Dumnezeu a hotărât o zi pentru judecata viitoare (Isaia 2,
12; 34, 8; Mt. 25, 22; F.A. 17, 31; Rom. 2, 16), care va fi la
sfârşitul lumii acesteia (Mt. 24, 1-26). Despre ziua Judecăţii de
apoi, Mântuitorul Iisus zice: „Iar de ziua şi de ceasul acela
nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai
Tatăl” (Mt. 24, 36).
Iar de locul unde va fi judecata, ştim din gura Sf. Apostol
Pavel, că va fi în văzduh. „Că Însuşi Domnul, întru poruncă,
la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, se
va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi.
După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi,
împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în
văzduh şi aşa pururea vom fi cu Domnul” ( I Tes. 4,16-17).
După mărturisirea Sfântului Prooroc Ioil, locul judecăţii va fi în
Valea Plângerii, adică în Valea lui Iosafat de lângă Ierusalim:
„Şi vor aduna toate neamurile şi le voi pogorî pe ele în
Valea lui Iosafat şi mă voi judeca cu ele acolo” (Ioil 4, 12).
Iar Sf. Ioan Gură de Aur zice, în Cuvântări despre judecata ce
va să vie, că locul judecăţii de apoi va fi „afară oriunde de
toată lumea aceasta, precum socotesc eu".

151
 Din mărturiile sfinţilor prooroci şi apostoli şi din învăţătura
Evangheliei lui Hristos, se arată că este judecată şi osândă
veşnică pentru cei păcătoşi.
Sf. Grigorie de Nyssa spune că oamenii vor fi judecaţi după
patru legi la judecata de apoi:
1) Cei care au trăit de la Adam până la darea legii pe
Muntele Sinai, vor fi judecaţi de Hristos după legea conştiinţei
dată omului din naştere, numită şi lege morală sau legea firii.
Prin conştiinţă, care este glasul lui Dumnezeu în om, fiecare
ştie ce este bine şi ce este rău. „Care arată fapta legii scrisă
în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile
lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără” (Rom. 2, 15).
2) Oamenii până la Hristos şi cei ce nu cred în Hristos vor
fi judecaţi după legea zidirilor, a întregii creaţii care ne stă
pururea în faţă şi ne spune că este făcută atât de minunat de un
Creator nevăzut, de Dumnezeu. Această lume, zice Sf. Vasile
cel Mare este o şcoală a sufletelor celor cuvântătoare.
3) Evreii vor fi judecaţi după Legea scrisă de Moise, care
s-a dat pe Muntele Sinai. „Iar câţi au păcătuit în lege, prin
lege vor fi judecaţi” (Rom 2, 12).
4) A patra legea este Legea Evangheliei, dată nouă de
Hristos, după care se vor judeca toate popoarele creştine.
„Cuvântul pe care l-am spus, acela îl va judeca în ziua de
apoi” (In. 12, 48). „Judecat lui Dumnezeu este după ade-
văr” (Rom. 2, 2). „Ca unii care veţi fi judecaţi prin legea
libertăţii” (Iacov2, 12).
Dacă cineva se leapădă de botezul creştin este un apostat şi
la judecată va fi mai greu pedepsit decât un păgân care nu a
ştiut de Hristos.
La judecata de apoi va fi judecat omul întreg, şi cu trupul
său, pentru că în ceasul morţii a fost judecat provizoriu, fără
trup.
La judecata viitoare se vor judeca şi drepţii şi păcătoşii.
„Dumnezeu va judeca pe cel drept ca şi pe cel nelegiuit, căci
este vreme... pentru orice faptă” (Eccl. 3, 17). „Iar pe cei

152
nedrepţi să-i păstreze, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii”
(II Petru 2, 9). „Şi toţi vom sta înaintea divanului lui Hristos,
ca să ia fiecare după cele ce le-a lucrat în trup” (Rom.
14,10). „Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea
judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut
prin trup, ori bine, ori rău” (II Cor. 5, 10).
La judecata de apoi vom fi întrebaţi de toate faptele noastre
bune şi rele.
Arătarea lui Hristos va fi mai înfricoşătoare decât teofania
al cărei martor a fost Moise, căci oamenii vor vedea atunci faţa
Celui pe care Moise nu L-a văzut decât ,,din spate”. La sunetul
trâmbiţei, toţi se vor aduna pentru a fi judecaţi după faptele şi
rangul lor. Toate vor fi atunci restaurate în Împărăţia universală
a iubirii dumnezeieşti; dar drepţii se vor împărtăşi de ea într-un
mod diferit de păcătoşi, ale căror fapte vor fi mistuite de focul
Dumnezeirii. Acest „foc ascuns în lucruri va izbucni atunci în
afară”, zice Sf. Grigorie de Nyssa. „Acest foc va face învierea
viitoare a trupurilor”, completează Sf. Macarie.
„De înfricoşatul Tău tribunal aducându-mi aminte,
Preabunule Doamne, şi de ziua judecăţii, mă înfricoşez şi mă
tem, vădit fiind de conştiinţa mea. Când vei şedea pe scaunul
Tău şi vei face cercetare, atunci nu va putea tăgădui păcatele,
adevărul vădindu-le şi frica cuprinzându-l...”, citim într-un icos
din Duminica lăsatului de came. „Fiecare va deveni propriul
său acuzator, - zice Sf. Ioan Gură de Aur - prin arătarea în faţa
tuturor ca într-o icoană a ceea ce era ascuns”.
Acelaşi foc dumnezeiesc va fi lumină pentru drepţi şi foc
mistuitor pentru păcătoşi: „Căci iubirea lucrează în două
chipuri felurite: ea se face chin în cei păcătoşi şi bucurie în cei
fericiţi”, zice Sf. Isaac Sirul.
„Cea mai mare durere a celor osândiţi va fi de a-i vedea pe
semenii lor răpiţi în văzduh”, zice Sf. Ioan Gură de Aur.
Sensul dimensiunii eshatologice îl explică atât de diferit şi
clar Makarios Simonopetritul în cartea sa „Triodul explicat”.

153
 Între pământ şi cer există un spaţiu care îşi are scopul lui,
între trup şi suflet există de asemenea un loc care îşi are şi el
rolul lui. Locul acesta este ca şi golul din fluier, care poate fi
folosit sau nu. Şi la acest fluier se poate cânta frumos sau fals,
urât sau deloc. De felul cum umplem acest loc depinde liniştea
sau neliniştea, fericirea sau nefericirea, când ne-am terminat
viaţa pe pământ.
Despre acest adevăr ne vorbeşte Mântuitorul Iisus Hristos
în Evanghelia după Matei, când zice: „Când va veni Fiul
Omului întru slava Sa, şi toţi îngerii cu El, atunci va şedea
pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate
neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte
păstorul oile de capre...” (Mt. 25, 31-32).
Evanghelistul vorbeşte la viitor, arătând că Iisus Hristos va
veni din nou pe pământ, de data aceasta „întru slava Sa” nu
pentru a învăţa ci pentru a judeca oamenii după faptele lor.
Judecata Fiului Omului, de care vorbeşte Evanghelia, este o
necesitate în virtutea legii dreptăţii. În conştiinţa tuturor
oamenilor există un dor de dreptate, fiecare vrea să i se facă
dreptate. Fiecare îşi imaginează dreptatea şi răsplata după
preceptele credinţei lui. Evreii cred că dacă au ţinut şi respectat
poruncile din Decalog vor moşteni viaţa de veci. Mahomedanii
cred că dacă au murit pentru islam merg la Alah. Protestanţii şi
neoprotestanţii cred că, dacă au numai credinţă, sunt mântuiţi
etc. Creştinii Bisericii lui Hristos ştiu că dacă îşi păstrează
credinţa dovedindu-o prin fapte bune, şi peste care coboară
harul lui Dumnezeu, îşi pot dobândi învierea şi mântuirea.
Celor ce trăiesc după voia Mântuitorului Iisus Hristos, El le
spune: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi
împărăţia cea pregătită vouă, de la întemeierea lumii” (Mt.
25, 34).
La dreapta judecată, spune Mântuitorul, un pahar de apă dat
unui om însetat, o bucată de pâine dată unui flămând, câţiva
bănuţi daţi unui sărman, o vorbă bună spusă unui descumpănit,
o renunţare la ale tale etc., pot atârna greu în balanţa judecăţii.

154
Hristos este împuternicit să fie judecător, spune un evreu
convertit la Ortodoxie, Nicolae Steinhardt, deoarece a fost şi El
om şi deci cunoaşte firea oamenilor, nevoile, grijile şi durerile
lor.
La judecata din urmă nu va fi un complet de judecată, cum
a fost Sinedriul pentru Hristos, sau Pilat, ci judecata lui Hristos
va fi simplă. Vor fi răsplătiţi nu cei ce au gândit, meditat,
filozofat, scripturizat, ci cei care, normal, omeneşte, bătrâneşte,
copilăreşte au făcut ce trebuiau să facă, spune acelaşi cugetător.
Iisus Hristos a promis ucenicilor că vor fi judecătorii lumii.
Prin urmare, Apostolul Petru, care s-a lepădat de Hristos, va fi
judecătorul celor care s-au lepădat de Hristos. Apostolul Toma,
care s-a îndoit de Hristos Cel înviat, va fi judecătorul celor ce
s-au îndoit de dumnezeirea şi învierea lui Hristos, Apostolul
Pavel, care L-a prigonit pe Hristos, va fi judecătorul celor care
L-au prigonit pe Hristos şi Biserica Sa. Apostolul Ioan, care
toată viaţa lui a urmărit iubirea, va fi judecătorul care în locul
iubirii au pus ura şi dezordinea etc.
De evoluţia şi involuţia noastră spirituală depind Raiul şi
Iadul.
Raiul este pentru cel ce îl vizitează pe Dumnezeu şi
împlineşte poruncile Lui, tinda Împărăţiei lui Dumnezeu.
Iadul nu este altceva decât separarea omului de Dumnezeu,
pentru că cel ce s-a rupt de Dumnezeu şi Biserica Lui îşi
creează o autonomie aparte, în afară de El.
Aceştia din urmă, zice Sf. Efrem Sirul, „nu sunt priviţi de
iubirea lui Dumnezeu”. Această separare şi depărtare de izvor,
spune Paul Evdokimov, este sărăcia şi golul inimii. Golul vieţii.
Pentru toţi şi pentru toate este o vreme, cum spune
înţeleptul Solomon: „Dumnezeu va judeca pe cei drepţi ca şi
pe cei nedrepţi, căci este vremea pentru orice punere la cale
şi pentru orice faptă” (Eccl. 3, 17).
Pentru ca omul să fie iertat de toată vina sa, trebuie să fie
iertat de Dumnezeu, să ierte şi el pe alţii şi să fie iertat şi el de

155
alţii. Să nu fie nici unul dintre semenii săi să lase ceva
nedezlegat, neiertat.
Ca să nu fie pentru noi viaţa, moartea şi judecata o ruşine,
să credem şi să facem binele, să iertăm ca să fim iertaţi de toţi
semenii noştri, dar mai ales de Dumnezeu.

Bibliografie:
Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, Ed. Deisis, Sibiu, Beiuş,
2004.

156
 PROVIDENŢA

Dumnezeu a creat universul, viaţa şi omul, coroana

creaturilor, din iubire şi de aceea El nu-şi întoarce faţa Sa de la
creaturile Sale. Această purtare de grijă se numeşte pronie
divină. În această pronie distingem trei momente însemnate:
l) conservarea creaţiei, 2) conlucrarea cu ea şi 3) conducerea
universului.
Dumnezeu conservă creaţia Sa în forma ei originară, pentru
a fi ferită de distrugere şi pentru a ajunge la ţinta ei finală:
desăvârşirea.
Dumnezeu conlucrează cu întreaga creaţie, dând fiecărei
creaturi în parte ajutorul necesar pentru atingerea scopului.
Conlucrarea cu omul însă se face diferit, în funcţie de calităţile,
aptitudinile, vocaţia şi scopul propus. Când omul îşi propune
un scop mai înalt, Dumnezeu îl ajută, uşurându-i găsirea
mijloacelor în desfăşurarea acţiunii sale, în special spre
înfăptuirea scopului ei.
Pronia divină iese în evidenţă atât de frumos prin nişte
comparaţii din natură, făcute de Mântuitorul Iisus Hristos, în
Evanghelia după Matei, când zice: „Nu vă îngrijiţi pentru
viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce
vă veţi îmbrăca; au nu este viaţa mai mult decât hrana şi
trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările
cerului, că nu seamănă nici nu seceră, nici nu adună în
jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte... Iar de
îmbrăcăminte de ce să vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii
câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun
vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat
ca unul dintre aceştia... iarba câmpului... Dumnezeu astfel o
îmbracă,... oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin
credincioşilor?” (Mt. 6,25-30).

157
 În înţeles lingvistic, cuvântul pronie este de origine
grecească; „pronia”, iar cuvântul providenţă de origine latină;
„providenţa” şi înseamnă: purtare de grijă, prevedere.
În înţeles teologic, cum am văzut şi din textul de mai sus,
pronia este purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru toate
nevoile şi împrejurările din viaţa oamenilor. Dumnezeu
chiverniseşte şi conduce lumea spre scopul ei final. Universul
întreg este călăuzit, controlat şi guvernat de Dumnezeu, altfel,
pronia ar fi inutilă. Dacă Dumnezeu este cauza existenţei, El
este şi scopul ei ca proniator.
Omul ca fiinţă liberă poate folosi liber legile lui Dumnezeu.
Pronia nu înseamnă pentru om lipsă de grijă sau de
responsabilitate. Omul trebuie să discearnă valorile fundamen-
tale şi folositoare de lucrurile secundare şi nefolositoare sau
dăunătoare.
Dumnezeu îl îndrumă şi îl îndeamnă pe om spre bine, fără
însă a-i îngrădi voinţa sa liberă. Dumnezeu îl supraveghează pe
om, lăsându-l să aleagă între bine şi rău. Dumnezeu îl lasă pe
păcătos să săvârşească răul pe care îl preferă, pentru care va
avea de dat socoteală.
Mulţi, în privinţa providenţei ridică două probleme:
1) De ce Dumnezeu a permis celui rău să prospere, când îl
asupreşte pe cel bun?
2) De ce cei buni şi credincioşi îndură atâtea nenorociri?
Răspunsul la prima întrebare ar fi: Prosperitatea celui ce
face rău nu este nesfârşită. Apoi, prin îngăduinţa Sa, aşteaptă
pocăinţa celui rău. Prin asuprire, prin suferinţă omul se curăţă
de păcate, îl caută mai mult pe Dumnezeu, aducând în final
binecuvântare şi comuniune cu Dumnezeu.
Răul până la urmă va fi eliminat din lume.
De multe ori binele, prosperitatea pentru mulţi este un rău,
pe mulţi îi îndepărtează de Dumnezeu. Profetul Isaia zice: „Vai
de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numeşte lumina
întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce
şi dulcele amar!” (Isaia 5,20).

158
 Să fim siguri că Dumnezeu până la urmă va face dreptate.
Omul este el oare obiect al providenţei sau şi subiect al ei?
Omul trebuie să lucreze şi să fie conştient de rolul pe care
l-a primit de la Dumnezeu, altfel se pierde pe sine, îşi pierde
esenţa, pentru că: „ce-i foloseşte omului să câştige lumea
întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Mc. 8,36).
În cadrul Bisericii, prin providenţa dumnezeiască, care,
cum am văzut, este un plan divin, „petrecând cu Dumnezeu
în iubire” (Înţ. Sol. 3,9), noi devenim acţionarii mântuirii
noastre, un fel de co-providenţiali, spre cineva. Deci ne putem
retrage din această cooperare cu Dumnezeu, dar se pune între-
barea: unde ne depunem acţiunile? Şi la acest mod de „a fi ori a
nu fi” cu Dumnezeu pot fi înţelese cuvintele Mântuitorului:
„Cine nu este cu Mine este împotriva Mea; iar cine nu
adună cu Mine risipeşte” (Mt. 12,30).

Bibliografie:
Pr. Teodor Cios, Adevărul Evangheliei, Ed. Buna Vestire, Beiuş,
2000, p. 23;
Pr. Prof. I. Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, 1981;
Revista Telegraful Român, nr. 5-8, 2oo4, p. 6.

159
 CEA MAI VECHE SLUJBĂ A BISERICII CREŞTINE
- Sfânta Liturghie -

Privind într-o dimineaţă senină de vară un bob de rouă,

vedem cum în el se oglindeşte cerul întreg, privind în
totalitatea lui un om, vedem cum în el se „oglindeşte o lume”,
cum spune Nicolaus Cusanus, se oglindeşte cosmosul întreg,
cum observă înţelepţii. Privind şi ascultând cu atenţie o Sf.
Liturghie ortodoxă, vedem cum în ea se oglindeşte întreaga
învăţătură de credinţă creştină: Sfânta Tradiţie şi Sfânta
Scriptură, nu teoretic şi abstract, nu invizibil şi codificat, ci real
şi pe înţelesul tuturor, numai să avem credinţă, răbdare şi
dragoste să o urmărim şi s-o trăim.
Participând de la început până la sfârşit la o Sf. Liturghie,
participăm la „Cina cea de Taină”, din „foişorul cel mare
aşternut gata” (mc. 14,15) din Ierusalim, urcăm cu Apostolul
Ioan pe dealul Căpăţânii, îl întâmpinăm pe Iisus cel înviat ca
femeile mironosiţe în dimineaţa Învierii (Liturghia ortodoxă se
săvârşeşte numai dimineaţa). Iisus Hristos ne întâmpină şi ni se
face cunoscut ca celor doi ucenici, Luca şi Cleopa „la
frângerea pâinii” (Lc. 24,30). El intră în sufletele şi trupurile
noastre prin uşile încuiate, ca la Sfinţii Apostoli în ziua Învierii.
Îl vedem înălţându-se. Simţim fiorul Duhului Sfânt, coborât la
Cincizecime.
Sf. Liturghie este întregul drum al mântuirii noastre, unde
Hristos ne aşteaptă, stă de vorbă cu noi şi ni se oferă nouă.
În biserică, la Liturghie, creştinul stă cu spatele spre lume şi
cu faţa spre răsărit (după tradiţie, bisericile ortodoxe sunt zidite
cu altarul spre răsărit) pentru că de aici vine lumina;
credinciosul stă cu faţa spre altar, pentru că de aici vine Iisus
Hristos ca „să lumineze pe cei care şed în întuneric” (Lc.
1,79). Aici torul prinde sens şi viaţă, pentru că „lumina apare

160
şi peste cei buni”, iar ploaia darurilor Duhului sfânt coboară şi
„peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt. 5,45).
În ritualul creştin, încă de la începutul Bisericii, Liturghia
este vârful muntelui Tabor, unde Hristos îşi arată faţa Sa
dumnezeiască, iar cel care este prezent aici, trăieşte starea
sufletească a Sf. Ap. Petru, de pe Tabor şi poate rosti cu el,
chiar în taină: „Doamne, bine este nouă să fim aici” (Mt.
17,4), şi starea Sf. Ap. Ioan, în exilul său din insula Patros:
„Am fost în Duh în zi de Duminică” (Apoc. 1,10).
Sf. Liturghie este „Împărăţia lui Dumnezeu” (Lc. 16,16)
pe pământ, ea începe cu Sfânta Treime, când se rosteşte:
„Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului
Duh”, ne urcă pe muntele Fericirilor: „Fericiţi veţi fi...” (Mt.
5,3-12), ne vorbeşte Iisus în Evanghelie, cântăm cu Heruvimii:
„Cari pe Heruvimi...”, ne mărturisim credinţa în Simbolul
credinţei, stabilit la Niceea şi Constantinopol (325, 381), ne
ospătăm la Cina cea de Taină, unde toate se fac întru pomenirea
Sa (I Cor. 11,25), este „realizarea unităţii poporului Nou al lui
Dumnezeu, adunat cu Hristos şi în Hristos”, cum spune Al.
Schmemman. Este pogorârea harului lui Dumnezeu peste cei
prezenţi, cum spune Sf. Ap. Pavel: „Harul Domnului nostru
Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi
împărtăşirea Duhului sfânt să fie cu voi cu toţi” (II Cor.
13,13). Este lumina lui Hristos mărturisită în imnul: „Am văzut
lumina cea adevărată, am aflat Duhul cel ceresc”, ca să fim „fii
ai luminii” (In. 12,36). Este binecuvântarea lui Hristos, unde
„preoţii Bisericii” (Iacov 5,14) „au binecuvântat poporul în
numele Domnului” (I Paralip. P. 15,2). Este slujba făcută în
numele Domnului, pentru că aşa se încheie Sf. Liturghie: „Fie
numele Domnului binecuvântat din veac şi până în veac”
(Daniel 2,20).
Sf. Liturghie nu este numai o slujbă a rânduielilor sfinte, ci
ea cuprinde în sine întreaga creaţie a lui Dumnezeu, este
„marea taină a reprezentării lucrurilor, cu sufletul...” (V.A.
Lazarov).

161
 Sfânta Liturghie este alcătuită după un plan dumnezeiesc,
ca şi corabia lui Noe, ca şi Cortul Sfânt poruncit de Dumnezeu
lui Moise. Ea este ca şi templul lui Solomon, după planul lui
David, în care s-au păstrat Tablele Legii, Chivotul, Toiagul lui
Aaron şi alte lucruri sfinte pentru sfinţirea omului.
Sf. Liturghie este o actualizare şi o comuniune a vieţii lui
Hristos cu noi, mai ales prin esenţa ei, Sf. Euharistie, când cel
ce o trăieşte şi mai ales se împărtăşeşte din ea, simte cu Sf. Ap.
Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal.
2,20). Şi dacă această trăire se repetă şi se actualizează des,
credinciosul se simte liniştit, mulţumit, împăcat, bucuros, se
simte cu Hristos şi poate rosti, plin de convingere, cuvintele pe
care preotul le rosteşte în taină, înainte de Crez; „Hristos în
mijlocul nostru”.
Dacă Sf. Antonie (+356) compară o parte a Sf. Scripturi,
Psaltirea, cu „o grădină plină cu toate fructele”, iar Sf.
Ambrozie (+397) o numeşte „îndreptarea tuturor trebuinţelor
sufleteşti, mângâierea tuturor vârstelor” (N. Ciudin, Studiul
Vechiului Testament, Bucureşti, 1978, p. 267), cu atât mai mult
Sf. Liturghie, care cuprinde nu numai Psaltirea ci părţi şi citate
din toată Sf. Scriptură, este o grădină a raiului.
Frumuseţea şi importanţa Sf. Liturghii o descrie Sf. Irineu
(+304) prin cuvintele: „Liturghia este potirul comuniunii”, nu
Graal, făcut dintr-o piatră din cer. Este Fântâna lui Iacov”,
„Fântâna darurilor”, cum o denumesc Sfinţii Părinţi ai
Bisericii.
Credinciosul care şi-a pus de gând să se întâlnească cu
Hristos prin Sf. Liturghie trebuie să se aştepte la multe
încercări şi ispite din partea „celui rău” (Mt. 6,13), iar dintre
acestea nu vor lipsi cu siguranţă cele trei oferte-ispite, făcute de
diavol chiar Mântuitorului în pustiul Caractania: cele plăcute
trupului, cum ar fi: „mândria, gloria şi bogăţiile lumii acesteia.
Toate sunt oferite în schimbul renunţării şi a amânării.
O înstrăinare de Sf. Liturghie este o înstrăinare de Sf.
Scriptură, este o înstrăinare de Dumnezeu, o încercare de

162
autonomie, este, cum spune Sf. Vasile cel Mare, o „formă a
răului”.
Primii creştini nu au avut Sf. Scriptură a Noului Testament
pentru că ea a apărut cu zeci de ani după ei, dar au avut Tradiţia
şi Liturghia. Strămoşii noştri, care au primit creştinismul
înainte de a se încheia de scris Noul Testament, n-au avut pe
masă Scriptura, dar au avut în biserică Liturghia pe care o
ascultau cu regularitate, o ţineau ca cel mai sacru lucru. Ea a
fost pentru ei prima carte de învăţătură şi primul tratat de
teologie, iar biserica prima şcoală, pe care o frecventau cu
regularitate. Faptul acesta a fost pentru ei fermentul, a fost
aluatul care „a dospit toată frământătura” (I Cor. 5,6) vieţii
lor, a fost „ca o ancoră neclintită a sufletului” (Evr. 2,1), care
i-a ţinut uniţi în credinţă. Ogorul, bobul de grâu, mielul,
Biserica, cuminecătura, care sunt cuprinse în Sf. Liturghie, au
fost universul în care au trăit, au crezut şi au murit. Pentru ei,
îndemnurile Sf. Scripturi: „Adu-ţi aminte de zilele cele de
demult, cugetă la anii neamurilor tale. Întreabă pe tatăl tău
şi-ţi va da de ştire, întreabă bătrânii şi-ţi vor spune” (Deut,
32,7) a fost o permanentă preocupare şi de aceea n-au greşit.
În Sf. Liturghie, nu ascultăm, citim şi interpretăm Biblia
individual, la întâmplare şi numai părţi care ne plac mai mult,
ci în ansamblul ei, în totalitatea ei, pentru că totul este rânduit
şi rânduială scrisă şi sfântă ştiind că: „Dumnezeu nu este
Dumnezeu al neorânduielilor” (I Cor. 14,33).
Ea are darul de a ne păstra în ascultare şi a rândui
preocupările vieţii noastre şi a ne păstra credinţa. Ea a fost şi a
rămas, peste secole, un proces sinergetic îndelungat şi repetat.
Sfânta Liturghie este plină de sens, fiecare text, fiecare
rugăciune trimite mai sus, de aceea, „Cine nu înţelege Liturghia
– spune Homiakov – nu înţelege Biserica”.
La Sf. Liturghie nu se poate adăuga sau lăsa ceva, ea a
rămas aceiaşi, ca o măsură a vieţii credincioşilor, aşa cum a
rămas metrul din antichitate până la noi. Adăugând sau lăsând
ceva din el, măsura lui nu este adevărată, autentică.

163
 Sf. Liturghie este o Doxologie, o preaslăvire continuă a lui
Dumnezeu, prin cuvintele noastre omeneşti, ca un preaplin al
inimii, „căci din prisosul inimii grăieşte gura” (Mt. 12,34),
dar ea este şi o ridicare a omului, căci pentru om „Cuvântul
s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi” (In. 1,14). Acest trup
se împărtăşeşte la fiecare Liturghie credincioşilor. Cei care nu
participă la Sf. Liturghie n-au cum îl preaslăvi pe Dumnezeu în
această Doxologie, şi nici nu află, ca Artaxerxe, că Mardoheu
i-a salvat viaţa (Estera 6,1).
Dacă am folosi o comparaţie pentru întregul cult creştin,
am putea-o face asemuind-o cu un organism uman, în care Sf.
Liturghie este inima acestui complex organism, cea care
pulsează şi susţine viaţa. De aceea, ea nu este numai o slujbă
religioasă de preaslăvire şi laudă a lui Dumnezeu, ci este o
trăire în Hristos şi cu Hristos, este o comunicare a Duhului
Sfânt oamenilor.
Privită în istorie, Sf. Liturghie îşi are rădăcinile în trecutul
mistic al Bisericii, fiind prima practică de cult care a pregătit şi
mijlocit Cuminecătura. De aceea, ea nu poate fi contestată,
schimbată sau înlăturată.
Auzi pe unii, străini de Biserica Ortodoxă şi de învăţătura
ei, spunând, fără nici o cunoaştere, că slujbele ortodoxe, în
special Liturghia, sunt vechi, fără nici o bază scripturistică,
adică inovaţii. Aceştia au şi nu au dreptate. Au dreptate când
afirmă că slujbele ortodoxe sunt vechi, aşa este, această
vechime este dovada de netăgăduit a autenticităţii lor. Nu au
dreptate, pentru că ele nu sunt şi nu pot fi învechite pentru că
ele sunt de la început şi începutul este Hristos şi Hristos nu se
învecheşte. Dacă ne oprim mai atent şi cercetăm mai adânc Sf.
Liturghie observăm că în textul ei sunt cuprinse peste 400 de
versete biblice.
Folosind o imagine alegorică, Sf. Liturghie este ca un pom
care oferă omului fructele sale. Toţi putem gusta din ele, toţi
putem să ne săturăm din ele, numai să dorim. Prea puţini însă,
aşa cum se întâmplă când culegem fructele pomilor, ne gândim

164
că aceste fructe n-ar exista fără rădăcinile pomilor, prin care
vine seva lor. Sf. Liturghie este o rădăcină adâncă a Bisericii
creştine.
Dacă creştinii din primele veacuri ar învia, Liturghia ar fi
slujba la care toţi ne-am înţelege şi am şti să dăm slavă lui
Dumnezeu la fel, am şti, cum spune Sf. Ap. Pavel, să „gândim
la fel” (Filip, 2,2).
Va veni vremea când creştinii sătui de atâtea căutări, sătui
de atâtea secularizări şi reforme, se vor întoarce la origini, la
adevăratele valori spirituale, la izvoare şi unul dintre acestea
este Sf. Liturghie.

Bibliografie:
Pr. T. Cios, Biblia şi vocaţia umană oglindite în Sf. Liturghie, Ed.
Buna Vestire, Beiuş, 1998;
N. Ciudin, Studiul Vechiului Testament, Bucureşti, 1978.

165
 SĂRBĂTORILE
„Acestea sunt sărbătorile Domnului”
(Lev. 23, 37)

O vorbă românească zice: „Spune-mi cu cine te însoţeşti ca

să-ţi spun cine eşti”. Convertind ideea aceasta la subiectul
nostru, am putea zice: Spune-mi ce sărbătoreşti ca să-ţi spun ce
creştin eşti.
Omul care nu are sărbători rămâne închis în propriile sale
limite, nemaiavând acele semne, puse între Dumnezeu şi om,
cum zice profetul Iezechiel: „le-am dat şi zilele mele de
odihnă, ca să fie semn între Mine şi ei, ca să cunoască ei că
eu sunt Domnul, sfinţitorul lor” (Iez. 20, 12).
Un astfel de om, vorba lui Blaise Pascal, este un fel de
„rătăcit în acest colţ al universului fără a şti cine l-a aşezat aici,
pentru ce a venit aici, ce se va întâmpla cu el după moarte”.
Cel ce nu-şi apreciază sărbătorile, nu le bagă în seamă, iar
cel ce nu le bagă în seamă, le uită. Cel care îşi uită sărbătorile,
nu le mai cunoaşte, nu le mai are, iar, dacă nu le are, nu le
cinsteşte.
Cei care îşi leapădă sărbătorile sunt ca acei zidari
neînţelepţi, care dau la o parte pietrele de preţ, cum spune Sf.
Scriptură: „Piatra pe care au aruncat-o ziditorii, aceasta a
ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta
şi este lucru minunat în ochii noştri” (Mt. 21, 42).
Sărbătorile sunt o ridicare deasupra obişnuitului. Sărbăto-
rile creştine ne pun în contact cu veşnicia, spune Mircea Eliade,
ne duc cu gândul acolo unde strălucesc sfinţii, acolo unde
iubire roteşte sori şi stele, cum încheie Dante Alighieri Divina
Comedia. Acolo unde sfinţii strălucesc ca acei „sori”, mici şi
mari, din alegoricul tablou al lui Van Gogh, care prin poziţia şi
lumina lor ne călăuzesc spre Izvorul Luminii, spre Dumnezeu.

166
 Sărbătorile Bisericii creştine sunt nişte punţi pe care noi
trecem dincolo, la Dumnezeu, care „a statornicit vremurile şi
zilele de praznic” (Is. Sir. 33, 7-8), având drept călăuză sfinţii.
Sfintele sărbători aduc în viaţa credinciosului un echilibru
sufletesc şi trupesc, pentru că ziua aceasta este sfântă”
(Neemia 8, 11).
„Să nu faci în ziua aceasta nici un lucru...” (Ieş. 23, 14),
spune Dumnezeu lui Moise şi prin el întregului popor, pentru
că odihna reface puterile trupeşti, iar rugăciunea şi meditaţiile,
ce se fac în aceste zile, aduc noi forţe spiritului. Ele sporesc
credinţa şi dragostea credincioşilor faţă de Dumnezeu şi faţă de
semenii noştri. Purtarea de grijă în aceste zile devine cea pentru
suflet, cu gândul la Dumnezeu, pentru că, spune profetul:
„Poporul ţării se va închina înaintea Domnului... în ziua
odihnei” (Osea 9, 5).
Numai faptul că îţi întrerupi activitatea, te speli, te îmbraci
curat şi frumos este ceva, dar atunci când îl cinsteşti şi îl lauzi
pe „Dumnezeu întru sfinţii Lui...” (Ps. 150, 1) sau pe un
„sfânt al Lui” (II Tes. 1, 10) este un lucru deosebit, te face să
devii alt om.
În înţeles biblic sărbătoarea oferă omului prilej de
activitatea spirituală, „că sfântă e ziua Domnului” (Ezdra 9,
53). Dumnezeu a dat „sărbătorilor bună cuviinţă” (Is. Sir. 47,
11). În acest înţeles Moise sfătuieşte poporul: „Să te bucuri de
sărbătorile tale” (Deut. 16, 14).
Sărbătorile creştine, cele „prăznuite nu cu aluatul cel
vechi” (I Cor. 5, 8), reprezintă momente de trăire spirituală
exprimată prin rugăciuni, cântări sfinte şi repaus, prin care
creştinii îşi manifestă credinţa şi recunoştinţa faţă de
Dumnezeu în primul rând, către „Maica Domnului” (Lc. 1,
43) şi „dragostea către toţi sfinţii” (Efes. 1, 15). Acesta poate
fi răspunsul la întrebarea proorocului Osea, care zice: „Ce
vreţi să faceţi când vor veni zilele de prăznuire, de ziua
sărbătorii Domnului?” (Osea 9, 5).

167
 Sărbătorile Bisericii creştine, „petrecute în glas de
bucurie şi de laudă în sunet de sărbătoare” (Ps. 41, 5), prin
însemnătatea şi învăţătura lor, formează nucleul religios-moral
al Bisericii şi de aceea respectarea lor înseamnă transpunerea în
viaţă a învăţăturilor Mântuitorului Iisus Hristos şi trăirea în
comuniune cu El.
Nerespectarea sărbătorilor duce la împotrivirea faţă de
rânduielile lui Dumnezeu, la împotrivirea faţă de voia lui
Dumnezeu, care zice: „Băgaţi de seamă să păziţi zilele mele
de odihnă, că acestea-s semn între mine şi voi” (Ieş. 31, 31);
„Tocmiţi sărbătoarea cu ramuri umbroase” (Ps. 117, 27);
„Prăznuiţi sărbătoarea cea pentru toţi” (Ioil 3, 15); „Prăz-
nuieşte, Iuda, sărbătorile tale” (Num. 2, 1); „Voi suiţi-vă la
sărbătoare” (In. 7, 8) etc.
După 40 de ani de călătorie prin pustiu, Moise aminteşte
poporului sărbătorile consacrate, ca să nu le uite şi mai ales
pentru a-L păstra pe Dumnezeu în gândurile poporului şi de a
promova unitatea neamului (Num.c. 16).
Auzim mereu, din gura unor credincioşi, expresia: „Dacă
într-o duminică sau sărbătoare nu merg la biserică, parcă nu e
sărbătoare”. Da, aşa este! Nu e totuna a te ruga acasă sau în
biserică, cu Dumnezeu şi semenii tăi.
O clipă petrecută într-o biserică într-o sărbătoare este o
clipă petrecută cu sfinţii, iar o clipă petrecută cu ei este o clipă
petrecută în cer.
Sfintele sărbători sunt ca munţii. Cel ce se apropie de
munţi, de Dumnezeu şi de sfinţi, îi vede tot mai mari şi pe el se
vede mai mic, iar cel ce se depărtează de ei îi vede tot mai mici
şi pe el mai mare, ajungând de multe ori să-l desconsidere, iar
sărbătorile, cum spune autorul cărţilor Macabeilor: „să
pângărească zilele de odihnă şi de sărbătoare” (I Mac. 1,
49).
În Vechiul Testament cei care nu ţineau sărbătorile erau
pedepsiţi chiar cu moartea.

168
 Dacă privim mai atent calendarul creştin în cadrul anului
bisericesc, observăm că el începe cu evenimentul naşterii şi
sfârşeşte cu moartea: Naşterea Maicii Domnului, la 8
septembrie şi sfârşeşte cu Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul,
la 29 august.
Atât Preacurata Fecioară cât şi Sf. Ioan Botezătorul au
apărut în timp, dar nu ca oameni de rând şi la întâmplare, ci
datorită unui plan dumnezeiesc. Cu ei „trebuie să se
împlinească Scriptura” (F.A. 1, 16).
Sărbătorile în Biserica creştină formează coloana vertebrală
a cultului, una completându-se pe alta.
Toate sărbătorile creştine sunt frumoase şi folositoare, dar
cea mai frumoasă sărbătoare – spune Sf. Ioan Gură de Aur – e
conştiinţa curată. Căci „nu mulţimea ce se adună în biserică,
ci virtutea, nu sărbătoarea cea cu bucate gustoase, ci grija
pentru suflet fac sărbătoarea. Cel ce n-are conştiinţa curată
în sărbătoarea cea mai solemnă, e fără sărbătoare”.
Această curăţare a conştiinţei este scopul fiecărei sărbători
creştine, prin rugăciuni, cântări, exemple şi împărtăşanie.
Îndemnul fiecărei sărbători a sfintei noastre Biserici, ca şi
al acestei cărţi, este să ţinem „dreptarul cuvintelor sănătoase
pe care le-am auzit” (II Tim. 1, 23), angajându-ne înaintea lui
Dumnezeu şi a strămoşilor: „Eu şi feciorii mei şi fraţii mei
vom umbla întru aşezământul legii părinţilor noştri”
(I Mac. 2, 20).
Sărbătorile nu se transmit întocmai ca şi trăsăturile
ereditare – spune Dan Ciachir - , pe care mai întâi le trăim şi de
care abia apoi devenim conştienţi de semnul şi semnificaţia lor.
Concluzia celor de mai sus ar putea fi următoarea: oamenii
ce nu cunosc şi nu trăiesc sărbătorile autentice nu sunt numai
oameni lipsiţi de Dumnezeu, ci oameni aflaţi într-o incapacitate
de primire a harului divin, care îi transformă în „fiinţe
colective” obscurantiste – spunea un teolog – iar obscurantis-
mul este refuzul harului dumnezeiesc. Căci „nu e cu greşeala
cum e cu harul...” (Rom. 5, 15).

169
 HAR ŞI HARISMĂ

Cuvântul har vine de la cuvântul grecesc „haris” = graţia

divină sau darul lui Dumnezeu.
Harul este energia sau lucrarea lui Dumnezeu Cel în
Treime. El este expresia dragostei lui Dumnezeu faţă de
oameni, care se revarsă în inimile noastre prin Duhul Sfânt.
„Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin
Duhul Sfânt, cel dat nouă” (Rom. 5, 5).
Harul se primeşte prin mijloacele sfinţitoare ale Bisericii,
care sunt cele şapte Sfinte Taine, precum şi prin ierurgii, sfinţiri
etc.
Necreştinii, necredincioşii, ereticii, sectarii şi creştinii
căzuţi în păcate de moarte nu primesc harul Sântului Duh.
Prin Hristos am primit accesul la Tatăl, iar prin harul
Duhului Sfânt ne menţinem în comuniune cu Tatăl.
Harul divin este necesar pentru mântuire, deoarece omul nu
se poate mântui prin propriile sale puteri. El este necesar nu
numai pentru începutul mântuirii, ci pe întregul parcurs al
vieţii, acest har nu se dă omului pentru vreun merit, ci numai
din dragostea şi binecuvântarea lui Dumnezeu. E adevărat că
omul care face binele poate dobândi mai uşor harul mântuitor.
El este oferit în mod egal tuturor, dar nu forţează libertatea
omului. Faptul că nu toţi oamenii se mântuiesc nu se datorează
unei privaţiuni, ci necolaborării, pasivităţii acestora faţă de
harul primit prin Sfintele Taine.
În Epistola către Romani, Sf. Apostol Pavel spune:
„Dumnezeu i-a hotărât spre mântuire sau spre osândă”
(Rom 8, 28), dar aceasta nu înseamnă că omul este predestinat
de Dumnezeu spre mântuire sau spre osândă, ci că Dumnezeu
din veşnicie cunoaşte pe cei ce vor colabora cu harul, ca şi pe
cei ce nu vor colabora.

170
 Duhul Sfânt lucrează asupra oamenilor prin multe daruri pe
care le dă acestora. Harul deşi este unul după natura sa, se arată
felurit în lucrările şi efectele sale.
Harul este şi putere a Duhului, care face să se imprime în
noi „chipul lui Hristos” (Gal. 4, 19). „Căci în har sunteţi
mântuiţi prin credinţă şi aceasta nu este de la voi; este
darul lui Dumnezeu” (Efes. 2, 5-8; II Tes. 2,16).
Există şi o prisosinţă a harului sau o „înmulţire a
harului”, „har peste har (In. 1, 16; Rom. 5, 20; II Cor.4, 15; I
Tim. 1, 12, adică este şi o „creştere în har” (II Petru 3, 18),
care ne face „părtaşi ai dumnezeieştii firi” (II Petru 1, 4) în
raport cu creşterea şi sporirea în virtuţi (II Petru 1, 5-8).
Pentru că harul este prima lucrare în actul mântuirii, la care
se adaugă credinţa şi faptele bune din partea noastră, se cade să
lucrăm după voia şi poruncile Lui.
Harul este ca şi aerul, dar nu este component al naturii
noastre fizice, intrând totuşi în mod necesar în componenţa ei
funcţională. Departe de a împiedica natura noastră spirituală de
la viaţa ei normală, tocmai el este cel care-i dă puterea acestei
vieţi.
Profetul Isaia ne redă, încă din Vechiul Testament, cele
şapte daruri ale Duhului Sfânt: „al înţelepciunii, al înţelegerii,
al sfatului, al puterii, al cunoaşterii, al bunei credinţe şi al
temerii de Dumnezeu” (Isaia 11, 2-3).
Harul se acordă de Dumnezeu tuturor oamenilor, fără
deosebire, fiind universal (F.A. 15, 11; I Tim. 2, 4); dar dacă nu
toţi se mântuiesc, este pentru că sau au refuzat harul, sau îl lasă
nelucrător, neconlucrând cu el, sau chiar îl pierd. Astfel, ei „au
căzut din har” (Gal. 5, 4; Evr. 6, 4-6), căci cu harul se
lucrează de către fiecare mântuirea (Filip. 2, 12-13).
Necesitatea harului pentru mântuire au tăgăduit-o în
vechime pelagienii (o sectă creştină întemeiată de Pelagius –
360-418), care mărturisea că omul se poate mântui fără ajutorul
lui Dumnezeu, iar în timpurile mai noi, raţionaliştii şi
socinienii, precum protestanţii şi neoprotestanţii după care

171
mântuirea este numai opera harului divin, omul neconlucrând
deloc. Astfel apare în protestantism doctrina predestinării: unii
oameni sunt aleşi spre mântuire, alţii spre osândă.
Biserica de la începuturile sale a învăţat că însuşirile
mântuirii sunt trei: Credinţa cea adevărată, Faptele bune, ca
roade ale credinţei şi Harul lui Dumnezeu primit.
În neajunsurile şi trăirile vieţii, care de multe ori ne
depăşesc, noi trebuie să apelăm la ceva sau la cineva, care ne
poate ajuta, iar acel ceva este harul divin, este Dumnezeu.
Omul zilelor noastre este obişnuit să-i vină totul în casă,
prin mijloacele tehnice, maşiniste. El vrea ca totul să-i vină la
masă, inclusiv harul lui Dumnezeu, dar se uită că aşteptând el
trebuie să şi dea.
Dacă primim de la Dumnezeu milă şi har, noi, la rândul
nostru, trebuie să dăm lui Dumnezeu slavă şi cinste. Astfel,
Dumnezeu nu întârzie să ne trimită harurile Sale. El nu întârzie
să ne ocrotească cu mâna Sa. De aceea preotul ortodox rosteşte,
în cadrul Sfintei Liturghii, cuvintele Sf. Apostol Pavel: „Harul
Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu
Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi toţi” (II
Cor. 13, 13).
Harisma
De la cuvântul grecesc „harisma”, lat. „charisma” = daruri.
În cadrul Bisericii, în afară de slujbele preoţeşti, există
daruri şi virtuţi pe care Duhul Sfânt le împărtăşeşte diferitelor
persoane. „Iar cât priveşte darurile dumnezeieşti – zice Sf.
Ap. Pavel – nu vrem, fraţilor să fiţi în neştiinţă... că unora li
s-a dat, prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altora,
după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei. Şi unuia i se dă
întru acelaşi duh credinţă, iar altora darurile vindecări-
lor... Şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh,
împărţind fiecăruia îndeosebi, după cum voieşte...” (I Cor.
12, 1-11).
Harismele, deci, derivă din har, ca rodiri ale lui. „Avem
felurite daruri, după cum ni s-au dat” (Rom. 12, 6). „După

172
harul pe care l-a primit fiecare, slujiţi-vă de el spre folosul
tuturor ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe
feluri al lui Dumnezeu” (I Petru 4, 10).
Unele harisme erau speciale, pentru slujirile în Biserică,
pentru întărirea credinţei, pentru îndemn şi mângâiere, pentru a
convinge pe cei necredincioşi (I Cor. 14, 22-24) şi pentru a
înlesni răspândirea Bisericii în lume.

Bibliografie:
Pr. Prof. Dr. I. Bria, Ed. IBM, BOR, Bucureşti, 1981, p. 191;
Pr. Dr. I. Mircea, Dicţionarul Noului Testament A-Z, Ed. IBM,
Bucureşti, 1984, p. 100.

173
 MÂNDRIE

Prima fisură a unităţii cosmice a fost mândria. Prin mândrie

s-a adâncit distanţarea dintre unele creaturi raţionale şi
spirituale şi Creatorul lor.
Mândria este unul dintre păcatele grave, care „spurcă pe
om” (Mc. 7, 22) şi îl face să-şi piardă mântuirea. Ea este
înaintemergătoare a tuturor păcatelor, cum spun Sfinţii Părinţi.
Nici o patimă nu te apropie atât de diavol ca mândria. Toate
celelalte decurg din ea. De aceea Dumnezeu nici nu vrea să
audă de omul mândru. Căci Domnul „risipeşte pe cei mândri
în cugetul inimii lor” (Lc. 1, 51).
Lucifer a căzut numai din mândrie, şi după el, omul Adam
şi toţi cei ce s-au încrezut în mintea şi părerea lor. Lucifer şi
îngerii răzvrătiţi din trufie au fost alungaţi din cer, voind să fie
mai presus de Dumnezeu. „Cum ai căzut tu din ceruri... Cum
ai fost aruncat la pământ...” (Isaia 14, 16).
Această cădere şi alungare a lor o mărturiseşte Mântuitorul
celor „şaptezeci”, când „le-a zis: Am văzut pe satana ca un
fulger căzând din cer” (Lc. 10, 18).
Între cei rămaşi în ascultare şi iubire şi cei răzvrătiţi s-a dat
şi se dă o luptă: „Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii
lui au pornit războiul cu balaurul (diavolul). Iar balaurul şi
îngerii lui au stat în luptă, dar aceştia n-au izbutit, nici nu
s-a mai găsit pentru ei loc în cer” (Apoc. 12, 7).
Cei mândri sunt socotiţi ca toţi oamenii fărădelegilor,
călcători ai dreptei orânduieli a lui Dumnezeu. Sf. Ap. Pavel îi
socoteşte: „urâţi de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi,
lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi...” (Rom. 1, 30). Iar
ucenicului său, Timotei, îi descrie ca fiind: „iubitori de sine,
iubitori de argint, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători
de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie” (II Tim. 3, 2).

174
 Opusul mândriei sau trufiei este smerenia, iar Dumnezeu
are pentru fiecare o atitudine, spune Sf. Ap. Iacov: „Dumnezeu
celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har”
(Iacov 4, 6). Deci, Dumnezeu ia harul de la cei mândri, iar
celor smeriţi le sporeşte harul.
Pe lângă textele de mai sus, în Sf. Scriptură întâlnim
nenumărate locuri în care mândria este arătată ca păcat şi
condamnată:
„S-a înălţat inima ta de slavă deşartă...” (II Paralip. 25, 19).
„Când a ajuns puternic, el s-a mândrit în inima lui...
(II Paralip. 26, 16).
„Voi vă faceţi mari şi tari împotriva mea...” (Iov 19, 5).
„Dumnezeu smereşte pe mândri...” (Iov. 22, 29).
„Tu ai smerit ca pe un rănit pe cel mândru...” (Ps. 88, 11).
„Cu cel mândru cu ochiul şi nesăţios cu inima, cu acela
n-am mâncat” (Ps. 10, 7).
„Nu va locui în casa mea cel mândru...” (Ps. 100, 9).
„Certat-ai pe cei mândri...” (Ps. 118, 51).
„Cei mândri m-au batjocorit...” (Ps. 118, 51).
„Mândria şi obrăznicia urăsc eu...” (Pilde 8, 13).
„Dacă vine mândria va veni şi ocara...” (Pilde 11, 2).
„Mândria umileşte pe om...” (Pilde 29, 23).
„Ochii celui mândru vor fi smeriţi...” (Isaia 2, 11-12).
„Îngâmfaţilor, miraţi-vă şi pieriţi.” (F.A. 13, 41).
„Nu te îngâmfa ci teme-te” (Rom. 11, 20).
„Fiecare să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie...”
(Rom. 12, 3).
„Acela e îngâmfat, care nu ştie nimic...” (I Tim. 6, 4).
Fără adevărata smerenie nimeni nu va putea intra în
împărăţia lui Dumnezeu. Fiind atât de primejdioasă şi de
prezentă este bine ca toţi credincioşii să-şi aducă aminte de
păcatele lor, să le mărturisească mai des la duhovnic, ca să
scape de păcatul mândriei.

175
 FARISEISM ŞI SEPARARE

Pe un creştin îl poţi cunoaşte prin două moduri, prin două

feluri de a înţelege credinţa, prin două atitudini de a practica
rugăciunea: prin fariseism sau prin smerenie.
Numele de fariseu vine de la cuvântul ebraic „perishin”
care înseamnă deosebiţi sau aleşi. Fariseii considerau că
pietatea constă în ritualuri şi practici, posturi şi afişări publice.
Cutreierând străzile, mai ales la sărbători, rugându-se în văzul
mulţimilor, îmbrăcându-se într-o evlavie formalistă, adică
ipocrită. Ce mult seamănă acest fel de a fi cu cel al multora
dintre adepţii cultelor sectare!
În general, fariseul este un om mândru, care urmăreşte
lauda şi aprecierea oamenilor. El se consideră pe sine cel mai
credincios, cel mai bun, cel mai plin de calităţi, de aceea se
consideră fără păcat şi are convingerea că prin aceasta este şi
mântuit.
Un astfel de om nu-l cunoaşte pe Dumnezeu, pentru că nu
se cunoaşte pe sine. Nu cunoaşte măreţia lui Dumnezeu pentru
că nu-şi cunoaşte slăbiciunile şi păcatele sale. Un astfel de om
nu-L preamăreşte pe Dumnezeu, ci se preamăreşte pe sine.
Fariseii sunt ca acei fermieri care leagă fructe în pomii fără
rod, făcând pe cei care privesc să creadă că sunt roadele lor.
Fariseul, cum zice Părintele prof. I. Buga, are o cunoaştere
negativă a lui Dumnezeu, o cunoaştere demonică, o cunoaştere
formalistă, de aceea spune Mântuitorul: „Poporul acesta Mă
cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Mt.
15, 8), sau „Nu tot cel ce-Mi zice Doamne! Doamne! va intra
în împărăţia cerurilor, ci cel ce va face voia Tatălui Meu
Celui din ceruri” (Mt. 7,21). Aceasta este o rugăciune şi o
cunoaştere fără închinare, pentru că „şi dracii cred şi se
cutremură” (Iacov 2, 19), dar nu se închină. Închinarea este
aceea care îi deosebeşte pe creştini de draci.

176
 Care este crezul fariseului din Biblie sau al fariseilor din
toate timpurile şi al celor de azi: „Eu nu sunt ca ceilalţi
oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri... postesc de două ori pe
săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig...” (Lc. 18,
11). De aceea zice Mântuitorul: „...dacă dreptatea voastră nu
va întrece pe a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în
împărăţia cerurilor” (Mt. 5, 20).
Mântuitorul a avut întotdeauna cuvinte aspre la adresa
acestui gen de oameni, ca: „Fariseule orb! Curăţă mai întâi
partea din lăuntru a paharului...” (Mt.23, 26). „Dar vai de
voi fariseilor! Căci daţi zeciuială din mentă...” (Lc. 11, 42).
Feriţi-vă de aluatul fariseilor...” (Lc. 12, 1).
Opusul fariseului este omul smerit. Cel smerit recunoaşte
ce anume este el faţă de Dumnezeu. Celui smerit nu-i place să
fie remarcat de ceilalţi, îi place starea de anonimat. Cel smerit
se roagă scurt şi în ascuns: „Milostiv fii mie păcătosului” (Lc.
18, 13).
Fariseul nu este sincer, de aceea Mântuitorul îi demască:
„...voi, pe dinafară vă arătaţi drepţi oamenilor, înlăuntru
însă sunteţi plini de făţărnicie” (Mt. 23, 27).
Meritul unui om smerit este acela că se socoteşte pe el un
om păcătos şi plin de defecte.
Calitatea omului smerit este ca cea a lui Avraam din
Vechiul Testament, care atunci când a stat de vorbă cu
Dumnezeu la stejarul Mamvri, a spus: „Să vorbesc eu
Stăpânului meu, care sunt pulbere şi cenuşă?” (Gen. 18,
27). Meritul omului smerit este ca cel al lui Moise, care, în faţa
rugului arzând pe Horeb, când Dumnezeu îi încredinţează o
misiune mare, se socoteşte nevrednic, refuzând această misiu-
ne. Însuşirea omului smerit este ca acea a marelui profet Isaia
când L-a contemplat pe Dumnezeu şi a spus: „Eu sunt un om
cu buze spurcate” (Isaia 6, 5). Valoarea unui om smerit este
aceea a Sf. Ap. Petru, care în faţa lui Iisus Hristos, a spus. „Ieşi
de la mine, Doamne, că eu sunt un om păcătos” (Lc. 5, 8).

177
 Care dintre sectarii de ieri şi de astăzi sunt în stare să
rostească aceste cuvinte? Nici unul! Pentru că nu-şi cunosc
sufletul!
Cel ce se cunoaşte pe sine, cum îndemna cu mii de ani în
urmă Socrate pe contemporanii săi, se simte mic şi neînsemnat
în faţa lui Dumnezeu, se simte păcătos. Acesta este adevăratul
indiciu că el şi nu cei ce se cred buni, curaţi, credincioşi şi fără
prihană sunt pe adevăratul drum al mântuirii.
Oamenii smeriţi sunt întotdeauna conştienţi de neputinţele
proprii şi se socotesc ultimii dintre păcătoşi.
În general, ereticii sunt farisei, mascându-şi în faţa
oamenilor slăbiciunile şi păcatele, argumentându-şi logic şi
inteligent concepţiile.
Trebuie subliniat faptul că între aceşti eretici se află unii
care se îmbracă într-o aură de „smerenie”, arătându-se
oamenilor ce credincioşi sunt ei! Inima acestora, cum spune
Dumnezeu prin gura profetului, „este departe de Mine”.

178
 APA SFINŢITĂ

Omul care trăieşte şi trece prin lume nu iese din ea curat,

are nevoie din când în când de curăţire, de primenire, de aceea
a rânduit Dumnezeu, încă din Vechiul Testament, mijloace de
curăţire, când a zis: „să ia isop, să-l moaie în apă şi să stro-
pească din ea casa” (Num. 19,18). „Cel ce a stropit cu apă
curăţitoare...” (Num. 19,21).
Pentru că apa este „începutul a toată trebuinţa omului”
(Is. Sir. 39, 31), cum spune Sf. Scriptură, se naşte întrebarea:
Ce înseamnă apa pentru om? Ce înseamnă apa sfinţită pentru
credincios?
Apa este pentru viaţă un element vital, un element al
creaţiei, cum spune Sf. Ap. Petru: „că pământul s-a închegat,
la cuvântul Domnului, din apă” (II Petru 3, 5), fără de care
omul nu poate trăi. „Există în apă un suflu ce conţine
principiul vital însuşi” (I. Chelcea, Apulum VIII, Alba Iulia,
1971, p. 588). Ea ţine viaţa, potoleşte setea, spală, curăţă, se
foloseşte la pregătirea hranei. Apele minerale sunt folosite la
vindecarea multor boli. Mai nou, puterea apei este transformată
în energie electrică etc.
Apa, având atâtea utilizări în viaţa omului, s-a ajuns la
credinţa, încă din vremuri străvechi, că ea este tot atât de
necesară şi pentru viaţa sufletească şi „i s-au acordat din
vechime atribute extraordinare şi astfel s-a ajuns la un cult
al apei” (Raţiune şi credinţă, Bucureşti, 1983, p. 321).
Pe plan religios, apa a fost considerată ca întruchipând forţe
ascunse ieşite din comun, cu putere de purificare, având
legătură strânsă cu sacrul.
În sanscrita vedică apa are două denumiri. Pentru apa ca
atare se foloseşte cuvântul „ukadam”, iar pentru apa ca
manifestare a unei forţe interne, cu caracter divin, se foloseşte
cuvântul „apah” (idem, p. 318).

179
 În unele religii vechi, apa se întrebuinţa pentru curăţirea
morală, după ce mai înainte se săvârşea asupra ei un
ceremonial.
Mexicanii se consideră copii ai zeiţei apei. Grecii vechi
introduceau în apă un cărbune aprins luat de pe altarul de jertfă,
săvârşind pentru purificarea ei un anumit ceremonial. Indienii,
pentru purificarea morală, abluţiuni (o spălare rituală a corpului
înaintea rugăciunii) în apele Gangelui (Pr. T. Cios, Sărbătorile
Domnului, Ed. Buna Vestire, Beiuş, 1999, p. 103).
Apa izvorului Ameles nu se putea păstra în nici un vas (O.
Paler, Mitologii subiective, Bucureşti, 1975, p. 80).
În cultura populară românească, întâlnim cultul apei sub
diferite forme şi denumiri, cea mai apropiată ca semnificaţie,
era iordănitul.
Pentru cei ce cred, sfinţirea apei ca şi toate ierurgiile (slujbă
de binecuvântare şi sfinţire) în general, are scopul de a purifica
pe omul credincios şi firea înconjurătoare în care el trăieşte,
punându-l în contact cu Dumnezeu şi aducând în viaţa lui o
schimbare înnoitoare. De aceea, este una dintre slujbele cele
mai de seamă şi mai des săvârşite de preotul ortodox în
exerciţiul misiunii sale liturgice.
Procesul de purificare prin apă sfinţită, îl întâlnim încă din
Vechiul Testament, în cartea Numeri cap. 19.
În Vechiul Testament „apa era curăţitoare” (Ieş. 30, 18);
„Şi vă veţi stropi cu apă curată şi veţi fi curaţi de toate
întinăciunile voastre” (Iezech. 26, 25).
Moise a stropit cu apă şi cu isop poporul evreu: „Moise...
cu apă şi cu lână roşie şi cu isop a stropit şi pe tot poporul”
(Evr. 9, 18).
În limbajul nou-testamentar, apa pusă în slujba lui
Dumnezeu şi a semenilor este aducătoare de răsplată cerească
(Mt. 10, 42; Mc. 9, 41). Prin apă omul se naşte „din nou” şi
„de sus” (In. 3-4). „Trei sunt care mărturisesc pe pământ:
Duhul şi apa şi sângele” (I In. 5, 8).

180
 Iată de ce Mântuitorul a introdus între motivele învăţăturii
Sale, cu o oarecare preferinţă, apa. S-a botezat în apă, a umblat
pe apă, a prefăcut apa în vin, a spălat picioarele ucenicilor cu
apă. Trimite pe orbul din naştere să se spele la lacul Siloamului
(In. 9, 7). Înainte ca îngerul să tulbure apa din lacul Vitezda (In.
5, 4), Mântuitorul îl vindecă pe slăbănogul care aştepta acel
miracol etc. Dar pentru că Mântuitorul nu a rămas întotdeauna
în mijlocul nostru în chip de om, spre a sfinţi mereu apa, El a
rânduit ca această mişcare să o facă Biserica, prin invocarea
Duhului Sfânt asupra ei. „Căci se sfinţeşte prin cuvântul lui
Dumnezeu şi prin rugăciuni” (I Tim. 4, 4-5).
În rugăciunile ce se săvârşesc la sfinţirea apei se cere să se
pogoare asupra ei puterea lui Dumnezeu. Şi, astfel, această
putere a harului divin dă apei o putere spirituală deosebită, o
face vie şi sfinţitoare. „Ca să facă cu ea apă de stropire,
adică apă de curăţire...” (Num. 19, 9). De aceea, creştinii
ortodocşi nu-l consideră pe Dumnezeu cel sfânt despărţit de
aceasta şi de credincioşi. „Pentru că şi cel ce sfinţeşte şi cei ce
sunt sfinţiţi, dintr-unul sunt toţi” (Evr. 2, 11).
Ce este sfinţirea apei? Sfinţirea apei este slujba săvârşită în
Biserica Ortodoxă prin care se dobândeşte „dar de sfinţenie şi
curăţire de păcate, spre tămăduirea sufletului şi a trupului
şi spre tot folosul de trebuinţă”(Molitfelnic, Bucureşti, 1965,
p. 501).
Această sfântă slujbă mai poartă numele de aghiazmă, de la
cuvântul grecesc „to aghiasma”, care înseamnă sfinţire.
Sfinţirea apei în Biserica Ortodoxă este de două feluri:
mare şi mică.
Sfinţirea Mare a apei se face la Bobotează, pentru că apa de
la Bobotează are o putere deosebită, fiind sfinţită printr-o dublă
epicleză (rugăciune de invocare a Duhului Sfânt), iar sfinţirea
apei are loc în însăşi ziua în care Domnul nostru Iisus Hristos a
sfinţit apele prin botezul Său în Iordan. Dacă la scăldătoarea
Vitezda „un înger al Domnului se cobora la vreme în

181
scăldătoare şi tulbura apa...” (In. 5, 4), la sfinţirea apei de la
Bobotează însuşi Duhul Sfânt se pogoară şi sfinţeşte apa.
Sfinţirea apei la Bobotează, la români, face o impresie
excelentă lui Paul de Alep, atunci când acesta vizitează Ţările
Române (sec. XVIII), care spune: „Mulţimea şi bucuria
gloatelor din ţările Române, la Bobotează, întrece tot ce se
petrece în curţile celor mai mari principi ai creştinătăţii
judecând după tot ce am văzut” (I. Chelcea, op. cit., p. 583).
În Grecia, de la 25 decembrie până la 6 ianuarie, Biserica
creştină sărbătoreşte 12 zile sfinte, numite „dodecaimeron”. În
cele 12 zile, apele „nu sunt botezate, fiindcă Botezul Domnului
n-a avut loc. De Bobotează se deschid cerurile... este înnoirea
apei” (Pan Vandoros, Grecia cu zei şi fără zei, Cluj, 1978, p.
186-191).
Apa de la Bobotează primeşte, prin rugăciunile rostite
asupra ei o putere divină, care o păstrează nestricată vreme
îndelungată, rămânând proaspătă şi cu gustul de la început.
Constatarea aceasta îi face pe mulţi neoprotestanţi (sectari) să
afirme că preoţii ştiu unele farmece cu care farmecă apa, de
aceea ea nu se strică şi are efect. Uimit de efectele apei sfinţite,
poetul Marin Sorescu se întreabă: „Atunci cum se face că are
efect?” (M. Sorescu, Apă vie..., Craiova, 1987, p. 6).
La sfinţirea apei nu lipseşte Evanghelia şi Crucea.
Evanghelia pentru „ca adevărul Evangheliei să rămână
neclintit la voi” (Gal. 2, 5). Crucea, care în momentul sfinţirii
se afundă de trei ori în apă, pentru că „să ia isop, să-l moaie în
apa aceea şi să stropească casa” (Num. 19, 18).
Apa sfinţită o putem folosi pentru diferitele noastre nevoi
sufleteşti şi trupeşti. Aşa cum florile transformă apa în diferite
culori, trandafirul în roşu, laleaua în galben, crinul în alb,
zambila în purpuriu etc., tot aşa şi noi creştinii o utilizăm
pentru sănătate, pentru curăţire, pentru sfinţire, iertarea
păcatelor şi alte trebuinţe.
Sfinţirea apei fiind un mănunchi de rugăciuni şi cântări
către Dumnezeu, ea trebuie să fie făcută cum îndeamnă

182
canonul 75 al Sinodului al şaselea din Trula „cu multă luare
aminte şi trebuinţă”.

Bibliografie:
I. Chelcea, Apulum VIII, Alba-Iulia, 1971;
Raţiune şi credinţă, Bucureşti, 1983;
Pr. T. Cios, Sărbătorile Domnului, Ed. Buna Vestire, Beiuş, 1999;
Molitfelnic, Bucureşti, 1965;
M. Sorescu, Apă vie..., Craiova, 1987.

183
 SFÂNTUL APOSTOL ANDREI
- întâiul chemat la apostolie de Iisus Hristos şi primul care a
adus învăţătura Sa pe meleagurile ţării noastre -

La prima privire asupra Sfintelor Evanghelii, se pare că cei

doi fraţi, Petru şi Andrei, au fost chemaţi amândoi odată de
către Iisus Hristos ca să-L urmeze (Mt. 4, 18-19). Cercetând
însă mai profund şi mai atent Sfintele Evanghelii, observăm
însă că primul dintre aceşti doi fraţi care a luat cunoştinţă cu
Mântuitorul a fost Andrei, şi aceasta ne-o mărturiseşte unul
dintre primii chemaţi la apostolie, Sfântul Apostol şi
Evanghelist Ioan, care spune la începutul Evangheliei sale:
„Unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan (Sf. Ioan
Botezătorul) şi veniseră după Iisus era Andrei, fratele lui
Simon Petru. Acesta a găsit întâi pe Simon, fratele său, şi
i-a zis: am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte Hristos). Şi l-a
dus la Iisus...” (In. 1, 40-42).
Numele de Andrei este de origine grecească, Andréas, care
înseamnă „bărbăţie, curaj”.
Cel care a consemnat pentru prima dată în istorie despre
predicarea Evangheliei lui Iisus Hristos de către Apostolul
Andrei pe teritoriul ţării noastre a fost chiar părintele istoriei
bisericeşti, Eusebiu de Cezareea, mort la 340 după Hristos, în
opera sa „Istoria bisericească”, III, 1, spunând: „Când Sfinţii
Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au împrăştiat
peste întreg pământul, lui Toma, după spusele Tradiţiei, i-a
căzut la sorţi ţara parţilor, lui Andrei Scythia...”. Această
informaţie, spune Eusebiu, a fost luată de la Origen (+254), un
trăitor mai aproape în timp de Sfinţii Apostoli.
După „Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitane” (sec.
X), aria de evanghelizare a Sfântului Andrei este mult lărgită,
fiindcă prin tragerea la sorţi lui Andrei i-a revenit să
propovăduiască în toată regiunea Bitiniei şi Pontului,

184
provinciile romane Tracia şi Scythia, apoi a mers la
Sevastopolis în Crimeea. Altă variantă spune că lui Andrei,
celui întâi chemat i-a căzut la sorţi Bitinia, părţile Pontului
Euxin (Dobrogea) şi ale Propontidei... Se aminteşte apoi că
Apostolul Andrei a hirotonit la Odyssopolis (Varna) ca episcop
pe ucenicul său Ampelias, care este una şi aceeaşi persoană
amintită de Sf. Apostol Pavel, când spune: „Salutaţi-l pe
Amplias” (Rom. 16, 8).
În sec. al XIV-lea, istoricul bizantin Nichifor Callist
Xantopulos în „Istoria bisericească”, 11, 39, spune că Sf.
Apostol Andrei „a propovăduit în pustiul Scythiei şi pe
ambele ţărmuri ale Pontului Euxin, de nord şi de sud”.
Doctrina siriacă a apostolilor arată localităţile şi regiunile
unde a propovăduit Sf. Andrei: „Niceea şi Nicomidia, ţara
Biliniei şi Gothiei cu regiunile din jur (cea dunăreană)...”.
Părintele istoriei bisericeşti, Eusebiu din Cezareea, arată că
Apostolul Andrei după ce a vestit Cuvântul Evangheliei sciţilor
şi tracilor, a fost răstignit la Patras (Grecia), fiind legat de
mâini şi de picioare de un măslin. Este înmormântat acolo.
Scythia şi sciţii menţionaţi în aceste izvoare se referă la
Dobrogea, aşa cum au clarificat istoricii de renume ca R.
Netzhammer şi Zeiller.
Din lucrarea profesorului Emilian Popescu, „Izvoarele
apostolice ale creştinismului românesc: Sfântul Apostol Andrei
şi Tomisul”, aflăm că numele Sfântului Apostol Andrei şi
legăturile sale cu ţara noastră au fost introduse în cultura
românească de Mitropolitul Dosoftei al Moldovei (1642-1693),
prin lucrarea: „Viaţa şi petrecerea sfinţilor”, scrisă între anii
1682-1686, în care menţionează: „Apostolului Andrei i-a
revenit (prin sorţi) Bitinia şi Marea Neagră şi părţile
Propontului... şi sosind la Dunăre, ce-i zic Dobrogea...”.
Activitatea Sf. Apostol Andrei este legată în principal de
capitala provinciei: Tomis (Constanţa). Urmările propovăduirii
apostolice de la Tomis şi în Dobrogea se pot constata mai ales

185
în sec. al III-lea, când se arată forţa creştinismului pe aceste
plaiuri, prin:
1) Numărul mare de martiri în timpul persecuţiilor
împăratului Diocleţian (284-305).
2) Episcopia înfiinţată în secolul al IV-lea care avea mai
târziu, în sec. al VI-lea ca titular un mitropolit şi 14 scaune
episcopale sufragane.
3) Credinţa ortodoxă dovedită de episcopii Tomisului
participanţi la Sinoadele ecumenice.
4) Ecumenicitatea patristică a părinţilor şi scriitorilor
bisericeşti ca Sf. Ioan Cassian, Dionisie cel Mic sau episcopii
Tiotim şi Ioan.
5) Activitatea misionară la diferite popoare barbare, ca goţii
şi hunii.
6) Legăturile strânse ale celor din Dobrogea cu Sf. Vasile
cel Mare (vezi Iulianus Seranus) şi Ioan Gură de Aur.
7) Dovedirea unui creştinism apostolic în toate regiunile
locuite mai târziu de români (cf. Rev. „Vestitorul Ortodoxiei”,
nr. 166 din 15-31 oct. 1996, p. 5).
Aducerea moaştelor (capului) Sfântului Apostol Andrei la
Iaşi şi Galaţi este o recunoaştere a faptului că Sf. Apostol
Andrei ne-a adus prima dată învăţătura Mântuitorului nostru
Iisus Hristos.
Dacă Sf. Apostol Andrei a zis fratelui său Simon Petru „am
găsit pe Mesia” (In. 2, 40), poporul român poate mărturisi cu
demnitate creştină că învăţătura Mântuitorului, propovăduită de
Sf. Ap. Andrei strămoşilor noştri, noi, urmaşii lor o păstrăm şi
o mărturisim neschimbată.

Bibliografie:
Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române;
Manual pentru Seminariile teologice, Sibiu, 1972;
Rev. „Vestitorul Ortodoxiei”, Nr. 166/15-31 oct. 1996.

186
 MIŞCAREA ECUMENICĂ
- unire sau pan-erezia secolului -

La urcarea spre o meteoră (mănăstire pe un vârf de munte

în Grecia), pelerinului îi apar în faţă două imagini, zugrăvite pe
două panouri: un tânăr care îi arată celui ce vrea să ajungă sus
o potecă abruptă, pe care dacă mergi ajungi foarte repede sus,
iar pe celălalt, un bătrân care îţi arată un drum pe ocolite, pe
care dacă mergi ajungi mai târziu la mănăstire. Se pare însă că,
în cadrul ecumenismului la baza căruia la început a stat o idee
generoasă, s-a creat alt drum, care în loc să-i ducă pe creştini la
unitate, la scop comun, ci depărtează de el. Drumul acesta, mai
ales în ultima vreme, este concentrat pe ideea că Biserica
adevărată nu există şi că nimeni nu se află în posesia
adevărului absolut. Ideea aceasta o putem numi marea „sectă”
a secolului XX.
Dar, ce este ecumenismul? Mişcarea ecumenică este o
tendinţă de unire a tuturor Bisericilor creştine într-una singură
şi îşi are numele de la cuvântul franţuzesc „ecumenisme”.
Ecumenismul sau mişcarea ecumenică a apărut în cadrul
creştinismului, cu aproape o sută de ani în urmă (1920), cu
scopul de a contribui la rezolvarea crizei religioase, la unirea
tuturor Bisericilor. Mişcarea ecumenică însă, spune Părintele
Teofil de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, nu creează stări de
lucruri noi, ci dă doar sugestii pentru preocupări noi, în vederea
unificării tuturor creştinilor.
Ecumenismul a fost şi este înţeles diferit, ca: Ecumenismul
ar înlocui Biserica lui Hristos, că este „erezia” secolului XX,
că este ideologia masoneriei, sionismului sau a mişcării New-
Age etc. Pentru a-l înţelege să ne ferim de aceste păreri.
În cadrul ecumenismului trebuie lămurite confuziile între
Biserică şi sectă, între comunitate şi cult religios. Toţi vorbesc
de Dumnezeu, dar, Dumnezeu cel viu şi adevărat a fost

187
descoperit de: „Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânul
Tatălui. Acela L-a făcut cunoscut” (In. 1,18), de aceea nu este
nevoie de alte descoperiri, de alte religii, care din nefericire s-
au înmulţit în ultimele decenii sau de un „nou creştinism”, de
o „eră nouă”.
În discuţiile ecumenice trebuie să se ţină seama de faptul că
Biserica a fost constituită istoric la Cincizecime şi că „Hristos
este capul Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este”
(Efes. 5,23). De faptul că ea este „una, sfântă, sobornicească
şi apostolească”, cum s-a stabilit la al doilea Sinod ecumenic
(381).
În cadrul Bisericii a apărut prima dată erezia, care este o
abatere de la credinţa iniţială. A apărut schisma, care este o
abatere de la disciplina Bisericii. A apărut secta, care este o
desprindere de comunitatea Bisericii. Au apărut multe grupări
religioase, peste 2500, care de care cu idei mai aberante şi
uneori diabolice.
Pentru a nu se mări şi mai mult acest proces de
descompunere, de degradare morală şi de separare a creştinilor,
în cadrul Mişcării Ecumenice a luat fiinţă mai multe
organizaţii, dintre care amintim:
1. Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB), cu sediul la
Geneva. Prima întrunire a avut loc la Amsterdam, 1948, cu
tema: „Dezvoltarea lumii şi planul de mântuire a lui
Dumnezeu”. Apoi la Everton, S.U.A., 1954, cu tema: „Hristos
nădejdea lumii”.
La întrunirea de la New Delhi, 1961, s-a dezbătut tema:
„Iisus Hristos, lumina lumii”. La această întrunire sunt
primite ca membre şi Bisericile Ortodoxe, inclusiv Biserica
Ortodoxă Română.
Alte întruniri ale CEB: Uppsala, 1968, având ca bază
Sfânta Treime, cu tema: „Iată le înnoiesc pe toate”. Apoi la
Nairobi, 1975: „Iisus Hristos liberează şi uneşte”. La
Vancouver, 1983: „Hristos viaţa lumii”. La Camberra, 1991,

188
„Vino, Duhule Sfinte şi păzeşte creaţia ta”. La Harrare,
1998.
2. Conferinţa Bisericilor Europene (CEB-KEK), cu sediul
la Genova. În cadrul acesteia s-au ţinut zece Adunări generale,
toate cu scopul de a se cunoaşte părţile care unesc şi cele care
dezbină Bisericile creştine.
3. Tot în cadrul acestor Mişcări Ecumenice se poate
enumera şi Conferinţa Creştină pentru Pace cu sediul la Praga
în cadrul căreia se caută o justificare teologică de apropiere a
creştinilor prin pace.
Până când toţi creştinii vor deveni „o turmă şi un păstor”
(In. 10,16), ar fi bine ca în aceste întruniri şi dezbateri
ecumenice să se ţină seamă, printre altele, de trei păreri: a
Catolicismului, a Luteranismului şi a neoprotestantismului
raportate la Biserica Ortodoxă. În această situaţie rezultatele
s-ar dovedi a fi cu un pas spre scop:
a. La 2 august 1967 papa Paul al VI-lea, vizitând Patriarhia
Ecumenică din Constantinopol a spus despre Biserica Ortodoxă
următoarele: „Răsăritul este un dascăl... Răsăritul ne dă un
exemplu... Ca apoi văzând modestia din această Patriarhie, să
exclame: „Aici locuieşte Hristos”.
b. Marele reformator al Bisericii Romano-catolice, Martin
Luther, în 1517, părintele protestantismului şi al puzderiei de
secte, în una din scrierile sale spune: „Biserica Ortodoxă este
partea cea mai bună a Bisericii universale” (vezi: Telegraful
Român Nr. 43/44/1983, p. 3).
c. Ştiţi ce a spus un reprezentant al Protestantismului, W. A.
Wisser’t Heeft, despre Ortodoxie? (care era şi secretar al
C.E.B.): „Cu toţii ne putem însufleţi din Creştinismul
Ortodox”.
Furnicarul de grupări religioase, constituie, o „piatră de
sminteală”, pentru toţi credincioşii. Toate sectele au dat
dovadă de susceptibilitate, de orgoliu, de egoism sau de interes
care au provocat aceste catastrofe menţinându-le.

189
 Atâta vreme cât Biserica Romano-Catolică susţine că
lumea creştine rămâne organizată în mai multe cercuri: în
centru aflându-se Biserica Romano-catolică, ce posedă
perfecţiunea credinţei şi a tainelor bisericeşti, apoi marele cerc
al Bisericii Ortodoxe care „deşi separate, au adevărate taine,
şi înainte de toate, în virtutea succesiunii apostolice,
sacerdoţiul şi Euharistia, prin care sunt încă unite cu noi
prin legături foarte strânse”, şi apoi cercul Bisericilor
protestante în rândul cărora „există diferenţe... în interpre-
tarea adevărului revelat”, nu se va ajunge la unitatea dorită.
Pentru a înţelege mai bine fenomenul ecumenismului „ar
trebui să înţelegem premisele de ordin social, cultural, naţional,
geografic, politic etc., care au dus la schisme, reforme, erezii şi
secte şi abia apoi vom înţelege stările conflictuale din lumea
creştină, cea mai divizată în istorie. Un lucru trebuie subliniat:
acolo unde sfâşierea este mai mare, mai dureroasă, şi dorinţa de
unire este mai acută. Setea creşte în pustie. Deci era logic ca
dorinţa de unire, mişcarea ecumenică, să se nască în lumea
protestantă, o lume ruptă de două ori din trupul lui Hristos,
odată prin schisma din 1054, prin care Roma sfâşia unitatea de
iubire în favoarea puterii absolute, iar a doua oară, în 1517,
prin Martin Luther care se rupe încă o dată din trupul deja
schismatic al Apusului” (Pr. I. Buga, Fiinţa înjunghiată,
Bucureşti, 2002, p. 265).
Ecumenismul actual ţine de diplomaţie şi nu de mistagogie.
Nu prin împăcarea popoarelor între ele, a religiilor între ele se
va realiza comuniunea ecumenică, ci prin lucrurile ce ţin de
interior, surprinsă de Sf. Ap. Pavel când spune: „căci nu fac
binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc îl
săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac
aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine...” (Rom. 7,19-20).
Unirea este taina lui Dumnezeu, cea mai mare dintre toate,
de aceea a şi fost rezervată sfârşitului. La a doua venire a
Mântuitorului „va fi o turmă şi un păstor” (In. 10,16) (op.
cit., p. 268).

190
 Pornind de la realităţile triste ale istoriei, a presiunilor
prozelitiste calvine, catolice şi a altora, românii ortodocşi au
devenit foarte circumspecţi şi reticenţi la relaţiile lor cu
celelalte confesiuni creştine. Strădania de a-şi apăra fiinţa şi
a-şi mântui sufletul i-a făcut uneori reticenţi chiar şi faţă de
demersurile de apropiere creştină, de acţiunile ecumenice.
Rezultatele întâlnirilor ecumenice de aproape un secol ne
face să credem că există un singur crez, acela e crezul de la
Niceea.
Sunt şi unele critici din partea unor Biserici la adresa
ecumenismului, dar critica nu trebuie să se îndrepte împotriva
Mişcării ecumenice însăşi, ci contra greşelilor şi abuzurilor în
această mişcare. Nu trebuie niciodată atacat întregul din pricina
unor abuzuri izolate. Aceasta ar fi ca şi cum ai ataca clerul din
pricina unor clerici nedemni, ca şi cum ai ataca medicina sau
educaţia pentru că există medici sau educatori care nu sunt
vrednici de misiunea lor.
În concepţia Bisericii Ortodoxe ecumenismul este una din
însuşirile de bază ale creştinismului el găsindu-şi fundamen-
tarea în rugăciunea fierbinte pe care Mântuitorul Iisus Hristos a
adresat-o Părintelui Ceresc, înainte e patimile Sale: „Dar nu
pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine,
prin cuvântul lor, ca toţi să fie una...” (In. 17,20-21). Este
simţământul autentic, adânc şi puternic de solidaritate, de
credinţă vie în Iisus Hristos a acelora care Îl mărturisesc, care
se declară mlădiţe al butucului viţei de vie, care este Iisus
Hristos, sau mădulare vii ale Trupului Său Tainic, care este
Biserica Creştină (vezi: Mitr. N. Corneanu, Quo vadis,
Timişoara, 1990, p. 115).
Dacă de-a lungul istoriei, datorită presiunilor, s-a produs
disensiuni, erezii şi schisme, care au sfâşiat, primejdios şi
dureros, Trupul Bisericii lui Hristos, duhul ecumenicităţii nu
s-a stins, iar nădejdea refacerii Trupului tainic al lui Hristos s-a
transformat în rugăciune. Aşa apar şi în Sf. Liturghie
rugăciunile pentru unitatea Bisericii.

191
 În cadrul consiliului Ecumenic al Bisericilor, Biserica
Ortodoxă vine cu o moştenire sfântă, cu tezaurul doctrinal, care
s-a curăţat de toate impurităţile în focul confruntării cu erezia,
de-a lungul Sinoadelor ecumenice.
Trebuie să fim convinşi că adevărul va triumfa, pentru că el
este de la Dumnezeu (Ibidem, p,118).
Singurul univers dătător de speranţă al unităţii ni-l lasă
Iisus Hristos prin Biserica Sa, în care universul întreg,
omenirea întreagă îşi găseşte loc. În acest univers Biserica
trebuie înţeleasă ca „trup al lui Hristos” (Efes. 5,23), faptul că
nu este înţeleasă aşa nu se datorează numai ei, ci nouă
credincioşilor care ne-am schimbat în ceea ce cunoaştem,
simţim şi credem. Un ecumenism autentic se realizează atunci
când vom trăi în Hristos, cum spune Sf. Ap. Pavel: „Nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2,20).
Atâta timp cât calitatea morală a vieţii lasă mult de dorit,
atât în familie, societate, în viaţa particulară şi religioasă etc.,
nu ne putem apropia unii de alţii în „duh şi adevăr” (In. 4,23).
Să ne unim, din punct de vedere al credinţei este o singură cale,
calea arătată de Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru salvarea
omenirii: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (In. 14,6).
Omul trebuie să se cunoască în primul rând pe sine, de
aceea, eu personal sunt adeptul principiului filosofic al lui
Socrate: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, dar mai ales al Sf.
Apostol Pavel de cunoaştere şi iubire: „Cunoştinţa însă
smereşte, iar iubirea zideşte” (I Cor. 8,1).
Ecumenismul va avea consistenţă în sine atunci când cei
care îl compun vor fi deschişi liber, nu prin conferinţe
siropoase pe tema „iubirii dintre creştini sau a cunoaşterii
reciproce, ci sfinte..., de a ne face credincioşi mai buni şi mai
conştienţi de numele de creştini, care provine de la Hristos. Iar
când privesc pe cei care nu sunt creştini, considerăm că
menirea lor este să cultive ceea ce au frumos în perimetrul lor
etnic, de vreme ce mesajul lor nu se apropie, ca valoare, de
înălţimea cuvintelor şi a vieţii lui Hristos. Iubirea în Hristos ne

192
face să nu fim vehemenţi, dar nici să fim insensibili la ceea ce
se întâmplă în spatele nostru, cu credincioşii. Ca păstori,
suntem chemaţi să mergem atât în faţa turmei, cât şi în spatele
ei, astfel încât nimeni să nu cadă sau să se rătăcească pe drum”
(Pr. prof. dr. Emil Jurcan, Biserica în era globalizării, Ed.
Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 257).
Pentru atingerea acestui scop sfânt, al unităţii, omul trebuie
să caute mai întâi drumul în inima sa, care l-a înstrăinat de
Dumnezeu. Să facă o „cale” întoarsă în sine, calea iubirii. De
nu vom înţelege această taină, nu vom realiza unirea. Cel care
ne va conduce la acest adevăr este „Duhul Sfânt”.

Bibliografie:
Telegraful Român Nr. 43/44/1983;
Pr. I. Buga, Fiinţa înjunghiată, Bucureşti, 2002;
Pr. prof. dr. Emil Jurcan, Biserica în era globalizării, Ed.
Reîntregirea, Alba Iulia, 2003.

193
 BISERICA ORTODOXĂ ŞI ECUMENISMUL

Organizaţia ce reprezintă Ecumenismul este Consiliul

Ecumenic al Bisericilor, la care din 1948, au participat foarte
puţini reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe.
Primul semnal ortodox la această iniţiativă de unire a
creştinilor l-a dat Patriarhul ecumenic Athenagoras în 1950,
care, printr-o enciclică, îndeamnă Bisericile Ortodoxe să
participe cu prudenţă la Consiliul Ecumenic. Dar poziţia
Ortodoxiei faţă de ecumenism s-a luat la Conferinţa
Panortodoxă de la Rodhs din 1961. După această conferinţă
mai multe Biserici Ortodoxe au intrat în CEB cu conştiinţa că
Ortodoxia „nu mai poate adăuga ceva esenţial la ceea ce are
deja, ci pentru a arăta şi celorlalţi creştini adevărata cale către
unitate şi de asemenea, că Biserica Ortodoxă este singura
adevărată Biserică”. Biserica Ortodoxă Română participă la cea
de-a treia Adunare CEB, care a avut loc la New Delhi din 1961.
La această conferinţă s-a renunţat la o orientare doctrinară
protestantă şi s-a realizat afirmarea comună a relaţiilor
fundamentale treimice a creştinismului.
Continuarea dialogului s-a desfăşurat apoi la Vancoouver în
1983 şi Canberra în 1991. Pe lângă unele progrese pe linia
apropierii între creştini, aici s-au evidenţiat şi unele critici faţă
de anumite grupuri de interese politice şi religioase ce
urmăreau să folosească această mişcare pentru atingerea
propriilor lor scopuri, ceea ce a făcut ca Bisericile Ortodoxe să
privească cu scepticism dorinţele de unitate a creştinilor.
Biserica Ortodoxă Română şi-a expus punctul de vedere în
legătură cu ecumenismul, cum ar fi:
- problema centrală a ecumenismului este eclesiologia.
- unirea dintre Bisericile Ortodoxe şi cele vechi
orientale.

194
 - ansamblul Bisericilor Ortodoxe are dreptul şi datoria
să convoace cât mai repede un Sinod Ecumenic.
O observaţie critică la participarea Bisericii Ortodoxe
Române la întrunirile ecumeniste este aceea că nu s-a făcut o
consultare prealabilă a marilor duhovnici, precum şi a
laicatului.
După toate aceste întruniri, Biserica Ortodoxă Română a
constatat că nu se realizează nici un avans spre unitate, ba,
dimpotrivă se adânceşte prăpastia dintre ortodocşi şi protestanţi
pe măsură ce aceştia din urmă se îndepărtează tot mai mult de
învăţătura Bisericii lui Hristos prin multe practici, sincretism
religios, hirotonirea femeilor, relativizarea teologiei, practici
sexuale aberante, etc.
Biserica Ortodoxă nu se retrage din acest organism, pentru
că prin misiunea încredinţată ei de Mântuitorul Iisus Hristos
are misiunea de a mărturisi Adevărul înaintea lumii non-
ortodoxe (vezi rev. „Roost” Nr. 12/2004, p. 33).

195
 CEALALTĂ FAŢĂ A ECUMENISMULUI

Părintele D. Stăniloae, în acord cu teologii greci, a numit

ecumenismul ca fiind pan-erezia secolului nostru, Cităm câteva
din ideile sale: „Ecumenismul este produsul masoneriei;
iarăşi vor să relativizeze credinţa adevărată. De ce să mai
stau de vorbă cu ei, care au făcut femei preoţi, sunt de
acord cu homosexualitatea...”.
Referitor la expresia „Biserici surori”. Biserica Ortodoxă
şi Biserica Romano-catolică nu sunt Biserici surori. Nu există
decât un singur Trup, adică o singură Biserică. Deci, noţiunea
de Biserici surori este improprie.
Marele duhovnic Părintele Ilie Cleopa atrage atenţia asupra
faptului că unirea tuturor creştinilor nu va fi posibilă fără post,
rugăciune, smerenie, fără luminarea minţilor îmbunarea
inimilor noastre de către puterea Sfintei Treimi.
Părintele Gheorghe Calciu – Dumitreasa prezintă, în
articolele şi conferinţele sale, pericolul pe care îl reprezintă
ecumenismul pentru credinţa ortodoxă, spunând: „Totalita-
rismul se exprimă tot mai mult şi în viaţa Bisericii prin
organizaţii internaţionale pretins ecumenice, care impun de
fapt o nouă religie..., fără taine, fără ritual...”
Alt mare duhovnic al Bisericii Ortodoxe Române, Părintele
Teofil Părăianu, afirmă că „ortodocşii văd posibilă unirea
tuturor creştinilor numai prin încadrarea acestora în
Biserica Ortodoxă...” Partea negativă a ecumenismului este
că, în multe cazuri, dizolvă conştiinţa apartenenţei
credincioşilor la Biserica din care fac parte... „până acum nu
s-a rezolvat nimic şi că sunt puţine şanse să se realizeze
ceva în viitor...”
Ecumenismul reprezintă una din multiplele faţete ale
fenomenului de apostazie..., eliminarea rezistenţei opusă de
credinţa ortodoxă.

196
 „Calul troian” al civilizaţiei occidentale decadentă
spiritual, eretică şi ecumenistă a fost adus la poarta Bisericii
Dreptslăvitoare. Acest „cal troian” ecumenist, introdus între
zidurile Bisericii, va fi oficializat ca normă canonică şi de
trăire.
Părintele Serafim Rose spune că ideologia care inspiră
ecumenismul este o erezie a căror termeni sunt deja clar
definiţi, ca: „Biserica lui Hristos nu există, nimeni nu se află
în posesia adevărului absolut, iar Biserica se constituie în
zilele noastre”. Tot el spune că ecumenismul va sfârşi în
sincretismul unei religii „mondiale”.
Părintele Placide Deseille consideră că acel Consiliu
Ecumenic al Bisericilor constrânge inevitabil Bisericile
Ortodoxe să figureze drept confesiuni sau dominaţiuni printre
celelalte.
Cristian Ivăniţă spune că întâistătătorii Bisericii noastre au
datoria să manifeste discernământ şi tărie în apărarea valorilor
ortodoxiei româneşti faţă de tendinţele eretice manifestate în
întâlnirile ecumenice, prin trăire în duh şi adevăr a învăţăturii
lăsate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos Dumnezeu „să le
descopere Evanghelia dreptăţii”, şi „să-i unească pe dânşii
cu Sfânta Sa Sobornicească şi Apostolească Biserică”.

Bibliografie:
Rev. „Rost”, Nr. 13/2004, p. 32-33;
Rev. „Rost”, Nr. 12/2004, p. 33;
Rev. Telegraful Român, Nr. 43/44/1983, p. 3;
Pr. Prof. I. Buga, Fiinţa înjunghiată, Bucureşti, 2002, p. 265;
Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Univ. Ed. II-a, Bucureşti, 1928;
F. Comte, Dicţionar de creştinism, Bucureşti, 1999, p. 132.

197
 DE CE SĂRUTĂM MÂNA PREOTULUI?

Zilele trecute am dat peste o revistă prestigioasă, plină de

credinţă şi de duh autentic românesc, şi când spun aceasta mă
gândesc la ortodoxie. Revista „Rost” (Nr. 16/2004) şi m-am
oprit la un articol, sub forma unei întrebări: Mâinile preotului
– „linguriţe dumnezeieşti – De ce sărutăm mâna preotu-
lui?” şi am socotit că este bine şi folositor ca această idee să fie
dezbătură şi în cartea aceasta.
Mulţumesc Părintelui Ierodiacon Leonid, autorul acestui
articol, cerându-i îngăduinţa de a-i folosi articolul pentru a
formula un răspuns la această întrebare.
Se cuvine a purcede tot printr-o întrebare: Ce este mâna?
Mâna este partea corpului uman care apare cel mai frecvent
în simbolistică. De aceea mâna are mai multe semnificaţii şi
poate exprima aspecte negative şi pozitive: apropiere sau
respingere, lovire sau mângâiere, ameninţare sau binecuvân-
tare. Mâna este şi o expresie a puterii suverane. Vindecare prin
atingere, simbolizând transmiterea propriei puteri către cel
binecuvântat; strângerea de mână simbolizează acceptarea
binevoitoare; mâinile ridicate sau împreunate semnifică
rugăciunea etc.
În heraldica renascentistă mâinile simbolizau forţa,
credinţa, hărnicia, nevinovăţia şi unitatea (vezi: Hans
Biedermann, Dicţionar de simboluri, Ed. Saeculum, Bucureşti,
2002, p. 254)
Sf. Ioan Gură de Aur spune că: „Toate tainele le
săvârşeşte Dumnezeu în biserică prin mâna şi vocea
preotului”.
Făcând un pelerinaj prin filele Sf. Scripturi, atât a Vechiului
dar mai ales a Noului Testament, aflăm motivaţia şi datoria
cinstirii preotului, ca ales şi slujitor al lui Dumnezeu şi al
oamenilor care la fiecare Sfântă Liturghie îl ţine în mâinile

198
sale pe Hristos. Astfel mâinile preotului devin „linguriţe
dumnezeieşti”, purtătoare de Hristos.
Pentru că preotul este nu numai un purtător de Hristos ci şi
un povăţuitor către Hristos, şi pentru că în acest articol este
vorba de întrebări, ne oprim la înţelepciunea Sfinţilor Părinţi
care zic: „Cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călăto-
rească. Părinţii tălmăcind în graiul nostru o zicere de-a
Sfântului Antonie cel Mare: „Cei ce nu au povăţuitor cad ca
frunzele”.
Cel mai mare pedagog al Vechiului Testament, Isus Sirah,
spune: „Teme-te de Domnul şi cinsteşte pe preot şi dă-i
partea lui precum s-a poruncit ţie...” (Is. Sir. 7,32).
Profetul Isaia foloseşte o metaforă cu „un cărbune, pe
care îl luase cu cleştele de pe jăratec”, care de buzele de care
se atingea, „se ştergeau toate păcatele” (Isaia 6,7). Acest
cărbune este un simbol care prefigurează Sfânta Euharistie, iar
„cleştele” nu sunt altceva decât mâinile preotului, care în
cadrul Sf. Liturghii împarte Sfântul Agneţ în patru părţi,
zicând: „Se sfărâmă şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel
ce se sfărâmă şi nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururea
şi niciodată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi
sfinţeşte”.
Marele nostru teolog şi scriitor Gala Galaction are o
reflecţie, când spune: „Cel ce-şi cinsteşte părinţii, îl cinsteşte
pe Creator”. Preoţii şi episcopii sunt pentru fii Bisericii părinţi
duhovniceşti, de aceea credincioşii au datoria sacră de a-i cinsti
pe cei ce propovăduiesc cuvântul lui Dumnezeu, „pe mai
marii voştri” (I Tes. 5,12), cum spune Sf. Ap. Pavel.
Şi astăzi Sf. Ap. Pavel ni se adresează cu aceleaşi cuvinte
cu care acum aproape 2000 de ani se adresa episcopului
Timotei din Efes: „Preoţii, care-şi ţin bine dregătoria, să se
învrednicească de îndoită cinste” (I Tim. 5,17).
Pentru cinstirea şi sărutarea acelor „linguriţe dumneze-
ieşti”, adică mâinile preotului, Sfinţii Părinţi au cuvinte şi
îndemnuri părinteşti:

199
 Sfântul Ambrozie al Mediolanului (Milano) spune că:
„Preotul este ambasadorul iubirii lui Hristos”, deci el îl
reprezintă în lume pe Hristos.
Un Sfânt Părinte al epocii primare a Bisericii, Sf. Ioan Gură
de Aur, a spus: „Dacă aş întâlni un preot şi un înger, aş saluta
mai întâi pe preot şi apoi pe înger, pentru că îngerul este numai
prietenul lui Dumnezeu, pe când preotul îi ţine locul, m-aş
pleca mai întâi preotului până la pământ şi i-aş săruta mâna
sfinţitoare”.
Cuvintele acestea sunt nu numai o apreciere a preotului ci
şi un îndemn de salut, căruia i se cuvine a-i spune, măcar:
„Sărut mâna părinte!”
În lucrarea sa „Despre preoţie (III,4), Sf. Ioan Gură de Aur
spune nişte cuvinte de aur referitoare la slujitorul lui
Dumnezeu: „Preotul este Evanghelia ce trece pe cale...
Gândeşte-te cum trebuie să fie mâinile acestea care slujesc...,
sufletul care a primit atâta Duh?... În timpul Sf. Liturghii şi
îngerii stau împrejurul preotului. Tot altarul şi locul din jurul
jertfelnicului se umple de puterile cereşti în cinstea Celui ce se
află pe jertfelnic... Mai socoteşti, oare, că mai eşti printre
oameni şi că mai stai pe pământ, când vezi că Domnul stă jertfă
pe Sfânta Masă, iar pe preot stând lângă jertfă şi rugându-se,
când toţi se... împărtăşesc cu Cinstitul Sânge al lui Hristos din
mâinile preotului?... Dumnezeu-Fiul, Care stă sus cu Tatăl, este
ţinut în mâinile de „ţărână” ale preotului... Se dă pe Sine
tuturor celor ce voiesc să-L sărute şi să-L primească, prin
aceleaşi mâini ale preotului”.
Sfântul Efrem Sirul, alt trăitor al celor sfinte, spune şi el:
„toţi să cinstim, toţi să fericim pe cei ce au treapta cinstitei
preoţii, cunoscând cu dinadinsul, că dacă pe prietenul
Împăratului îl iubeşte, pe acesta cu mult mai mult îl iubeşte
Împăratul. Deci să iubim pe preoţii lui Dumnezeu; căci a însuşi
Celui bun sunt şi mijlocesc pentru noi şi pentru lume. Cinsteşte
pe preoţi împlinind porunca lui Hristos care zice: cel ce
primeşte prooroc cu bucurie întru nume de prooroc, plată de

200
prooroc va lua. Iar dacă nu ştii, de este vrednic de treaptă cel
sfinţit preot sau de nu este vrednic, pentru porunca lui Hristos
să-l cinsteşti!”
Despre preot care „coboară cerul pe pământ”, Sfântul
ierarh Teolipt, din Filadelfia, spune: „De alergi la un preot
dreptcredincios, la Hristos alergi, pe Hristos îl cinsteşti, pe
Hristos îl primeşti”. Episcopul Teofan din Niceea spune nişte
cuvinte extraordinare: „Mâinile preotului sunt ca nişte linguriţe
dumnezeieşti prin care se hrănesc mădularele Bisericii”.
Marele nostru traducător al Sfinţilor Părinţi, Dumitru
Fecioru spune şi el: „Mare şi înfricoşată taină! Dumnezeu se
lasă ţinut de mâinile omeneşti ale preotului... Cu mâinile lui de
tină şi cu glasul lui de om, aduce pe Dumnezeu pe Sfânta Masă
de pe tronul slavei Sale din ceruri... Preotul este trup, este
sânge, este carne şi oase, dar are puteri mai mari ca un
arhanghel. În faţa mâinilor lui, cu degetele închipuind semnul
Sfintei Cruci şi făcând semnul Sfintei Cruci, diavolul fuge,
păcatele se şterg, lanţurile cad, lacrimile se usucă, sufletele se
slobozesc şi pleacă luminate, uşurate, vesele, fericite... Şi nu
mă minunez atât că cei mari ai pământului se pleacă şi
îngenunche în faţa preotului şi-i face voia lui”.
Arhimandritul Teodor, un fost povăţuitor al obştii din
Rădăuţi, când miruia pe credincioşi spunea: „Acu văd că unii
sărută mâna preotului, alţii nu... De ce? Credeţi că noi avem
nevoie ca să ne sărutaţi dumneavoastră mâna? Dumneavoastră
vă folosiţi sărutând mâna preotului; căci preotul umblă cu cele
sfinte, săvârşeşte Sfintele Taine...”
În societate întâlnim un obicei, care face parte din bunele
maniere, menţionat şi de doamna Aurelia Marinescu în cartea
„Codul bunelor maniere”, de a spune doamnelor „Sărut
mâna”, iar alţii le şi sărută mâna, atunci preotului, care slujeşte
şi săvârşeşte cele sfinte nu i se cuvine a-l saluta cu „Sărut
mâna?” Mâinile lui, care poartă cele sfinte nu trebuiesc, oare,
sărutate? Aceasta nu depinde de bunele maniere ci de educaţia
creştină şi mai ales de credinţa în cele sfinte şi sfinţitoare.

201
 Criticarea şi respingerea preoţilor din sânul Bisericii nu este
o noutate. Aceasta s-a petrecut şi în Vechiul Testament şi în
Noul Testament, pentru că răi, răzvrătiţi şi neascultători au fost
de la începutul istoriei neamului omenesc, iar sfătuitorul lor
este acelaşi de pe timpul, primei perechi de oameni: diavolul.
O descriere plastică a ceea ce este preotul o face atât de
frumos un laic, Dan Ciachir, care îl citează pe scriitorul şi
criticul literar G. Călinescu, care spune că în orice împrejurare
s-ar afla, un preot nu poate să-i stârnească râsul, nu poate să i
se pară ridicol... Pentru că, păstrând proporţiile, atitudinea lui
Călinescu, faţă de preot nu se deosebeşte de aceea a ţărăncii
analfabete care, când întâlneşte un liturg, se repede înainte să îi
sărute mâna. Pentru că nu lui i se prosternează, ci lui
Dumnezeu; preotul nefiind decât un înveliş omenesc al harului.
Persoana care săvârşeşte Tainele este învestită ea însăşi tot
printr-o Taină: aceea a Hirotoniei.
Noi, ortodocşii, ştim ce este preotul şi ce însemnătate are
harul său, pentru că ştim că Uşile Împărăteşti despart cele
văzute de cele nevăzute, iar legătura mijlocitoare între cele
două tărâmuri se face prin el.
Preotul e tot un om ca şi noi, supus slăbiciunilor şi
eroziunilor lumeşti – uneori mai tare decât mirenii – dar este,
totodată şi altceva. El stă deasupra noastră nu prin studii
teologice..., ci prin investitură divină; prin „punerea
mâinilor”. Şi asta e foarte greu de înţeles, mai ales azi... Pentru
că puterea preotului, aceea prin care dezleagă, săvârşeşte
Tainele sau ierurgiile, nu e o consecinţă a ostenelilor proprii, în
felul în care victoria unui sportiv e consecinţa antrenamentelor.
Harul nu are nici o legătură cu raportul mecanicist cauză-efect.
Şi adevărul acesta e foarte greu de înţeles şi de asumat, pentru
că suntem dispuşi să acceptăm – şi implicit să preţuim – numai
situaţiile la care se ajunge prin merite proprii. Adică Dumnezeu
să nu-i iubească numai pe cei harnici şi silitori. Dar aşa ceva ar
fi o simplă etică sau o „morală”. E cusurul protestanţilor şi al
neoprotestanţilor.

202
 Aceştia, combătând concepţia sacramentală a preoţiei, au
simplificat-o şi au spălăcit-o duhovniceşte până acolo în cât
Euharistia lor nu mai este jertfă şi nici taină, iar preotul a
devenit un fel de ispravnic, el nu mai este o prezenţă
sfinţitoare, întrucât Luther (promotorul sectelor) a socotit că nu
e nevoie de mijlocitori între făptură şi Creatorul ei. Toţi putem
fi preoţi, iar dacă desemnăm pe cineva anume, e numai pentru
a se putea păstra ordinea în comunitate, la fel ca alegătorii care
trimit un cetăţean în parlament ca să-i reprezinte. După ei,
preoţia nu mai este o harismă, ci însărcinare administrativă şi
deci atunci poate fi asumată de oricine, chiar şi de femei, lucru
care nu s-a întâmplat niciodată în Biserica primară...
Reverenda sau odăjdiile nu-l singularizează întâmplător;
îmbrăcămintea sa hieratică (care ţine de lucruri sfinte) ne
reaminteşte, simbolic, că puterea lui nu emană de la oameni, ci
de la Acela care l-a creat (Dan Ciachir, Ofensiva Ortodoxă, Ed.
Anastasia, Bucureşti, 2002, p. 152).
Cuvintele acestea pot fi considerate o explicaţie, o logică
limpede şi de credinţă a ceea ce este preotul în Biserica lui
Hristos. Numai răii, libercugetătorii, ateii şi sectele îi văd altfel
pe „preoţii Bisericii” (Iacov 5,14).
Cum trebuie să fie preotul ? Răspunsul ni-l dă limpede atât
Sf. Scriptură cât şi Sf. Părinţi, dintre care ne oprim la cuvintele
unui autentic preot, Sf. Grigorie Teologul, care zice: „Să fiu eu
mai întâi curat şi apoi să curăţ pe alţii, să fiu eu înţelept, ca să
înţelepţesc pe alţii, să fiu eu luminat, ca să luminez pe alţii, să
fiu aproape de Dumnezeu, ca să apropiu pe alţii, să fiu eu sfânt,
ca să sfinţesc pe alţii”.
În concluzie, ne oprim la nişte cuvinte ale Mântuitorului
Iisus Hristos, cu referite la cinstirea Sfinţilor Apostoli şi a
urmaşilor lor: „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă,
cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine...” (Mt. 10,41;
Lc. 10,16).

203
Bibliografie:
Revista „Rost” Nr. 16/2004, p. 46;
Hans Biedermann, Dicţionar de simboluri, Ed. Saeculum, Bucureşti,
2002, p. 254;
Dan Ciachir, Ofensiva Ortodoxă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2002.

204
 VRĂJITORIE – MAGIE
- Deschiderea Pravilei -

Prin cuvântul vrăjitorie se înţelege şi cel de farmece, de la

cuvântul grecesc „farmakeia”, precum şi cel de „mageia” =
vrăjitorie. Sistem de ceremonii şi acţiuni determinate de
„credinţa în puterea magului de a acţiona asupra realităţii
obiective cu ajutorul forţelor supranaturale şi prin alte mijloace
oculte sau paranormale. Magia se bizuie pe credinţa în
existenţa unor forţe în sine în natură, pe care invocaţia magică
le poate obliga să acţioneze în favoarea omului sau împotriva
lui” (Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie, Bucureşti, 1989,
p. 314).
Vrăjitoria sau farmecele, ca şi magia, se folosesc, aşa cum
am văzut mai sus, pentru determinarea puterilor supranaturale
să acţioneze, în favoarea cuiva, sau în defavoarea altcuiva.
Aceste practici sunt respinse de Sf. Scriptură, atât a
Vechiului cât şi a Noului Testament.
În Vechiul Testament se spune: „Pe vrăjitori să nu-i lăsaţi
să trăiască” (Ieş. 22,18). „Dacă un suflet va alerga la cei ce
cheamă morţii şi la vrăjitor..., eu voi întoarce faţa mea
împotriva sufletului aceluia...” (Lev. 19,6)... „să nu vrăjiţi
nici să ghiciţi” (Lev. 19,26). „Bărbatul şi femeia, de vor
chema morţii sau de vor vrăji, să moară neapărat...” (Lev.
20,27). „Pentru că nu este magie în Iacov, nici vrăjitorie în
Israel...” (Num. 22,23). „N-a mai alergat după obicei la
vrăjitorii...” (Num. 24,1). „... cum a alungat el din ţară pe
vrăjitori...” (I. Regi. 28,9). „Nu va auzi glasul descântătoru-
lui. Al vrăjitorului...” (Ps. 57,5). „Şi prevestirile lor
mincinoase...” (Iezech. 13,6-7). „Vrăjitorii au vedenii minci-
noase...” (Zah. 10,2). „Şi voi fi mărturie grabnică împotriva
vrăjitorilor...” (Maleahi 3,5). „Căci vraja întunecă cele

205
bune” (Înţ. Sol 4,12). „Ghicitul şi visele deşarte, sunt
aiureli” (Înţ. Sol. 34,5).
În Noul Testament sunt de asemenea încriminate aceste
obiceiuri şi practici: „... au găsit pe oarecare bărbat vrăjitor,
prooroc mincinos... Basirus” (F.A. 8,9). „Iar mulţi dintre cei
ce făcuseră vrăjitorie, aducând cărţile, le ardeau...” (F.A.
19.19). Vrăjitorul Simon magul se botează şi nu mai practică
acea înşelătorie (F.A. 8,13). Elima vrăjitorul este apostrofat de
Sf. Ap. Pavel cu cuvintele: „O, tu cel plin de toată viclenia şi
de toată înşelăciunea fiule al diavolului...” (F.A. 13,10). „Iar
faptele trupului sunt cunoscute, ca... închinarea la idoli,
fermecătoria...” (Gal. 5,19-20). „Iar partea celor...
fermecători este în iezerul care arde” (Apoc. 21,8). „Afară
câinii, şi vrăjitorii...” (Apoc. 22,15).
Vrăjitorii nu sunt altceva decât persoane lipsite şi de cultură
şi de credinţă, care amestecă fără frică şi nepermis, lucrurile
sfinte cu cele lumeşti, nefăcând altceva decât să escrocheze
lumea naivă şi credulă care apelează la ei.
Vrăjitorii invocă puterea demonică în ajutorul oamenilor.
Altă practică care intră în această categorie, străină de
învăţătura Bisericii şi de Dumnezeu este „Deschiderea
Pravilei”. Aceasta este o ghicire cu cărţile sfinte, care se mai
cheamă şi „ghitia”. Aceşti deschizători de Pravilă amestecă
rugăciunile cu vrăji. Practica aceasta este veche în istoria
Bisericii, de aceea Sf. Ioan Gură de Aur se întreabă: „Ce rău
fac aceştia?” Şi tot el răspunde: „folosesc spre ocară şi necinste
numele lui Dumnezeu... lucrează cu practici păgâne. Psaltirea
este insuflată de Duhul Sfânt şi este pentru rugăciune, iar nu
pentru ghicit şi câştigat bani. Cei care practică asemenea
obiceiuri sunt opriţi până la şapte ani de la împărtăşanie”.
Cei ce aleargă la aceştia au credinţă slabă (vezi: Ioanichie
Bălan, Convorbiri duhovniceşti, Roman, 1988, p. 104)
Practicarea deschiderii Pravilei, cu scopul de simonie, este
condamnată şi de preotul cărturar Ion Agârbiceanu, în nuvela
sa „Pascalierul”.

206
 Magia este un sistem de ceremonii şi acţiuni determinate de
credinţa în puterea magului de a acţiona asupra realităţii
obiective cu ajutorul forţelor supranaturale şi prin alte mijloace
oculte.
Magia, după Henri Bergson, este înnăscută în om, „nefiind
decât exteriorizarea unei dorinţe de care inima este plină”.
Omul primitiv a încercat tot felul de poveţe magice pentru a
obţine cele dorite. Cu tot progresul şi dezvoltarea ştiinţei nu s-a
oprit în totalitate practicarea magiei.
Magia şi vrăjitoria fac apel la demoni forţându-i să
intervină. În magie, cu cât procedeul este mai obscur, cu atât
efectul este considerat ca împlinit.
În magie se disting mai multe forme, ca: magia inferioară
ce lucrează cu demonii, cea superioară ce lucrează cu îngerii;
cea albă, care se practică în scop benefic, cea neagră cu scop
malefic, cea roşie care are un obiectiv sexual; cea operativă
care acţionează asupra obiectelor, cea spirituală care acţionează
asupra spiritelor, cea naturală care se sprijină pe forţele naturii,
cea rituală care recurge la rituri, cea divină care apelează la
Dumnezeu.
Toate acestea spune F. Freud, sunt un fel de nevroză, toate,
spune Carl Jung, sunt o proiecţie psihologică, pentru George
Frazer o asociere inferioară de idei, pentru Lehman o simplă
superstiţie, pentru psihologi manifestarea darurilor paranor-
male, pentru ştientişti şarlatism, pentru creştini o acţiune a
Diavolului.
Ion Petru Culianu atrage atenţia că pentru a forţa experienţa
relaţie vrăjitor-pacient spre a forţa experienţa unei realităţi
diferite, foloseşte halucinogene, astfel; bolnavul mintal este
transportat, fără să vrea în mijlocul fantasmelor sale. Numai
magicianul utilizează tehnici cu totul conştiente ca să invoce şi
să comande spiritele... (I.P. Culianu, Eros şi magie, Ed.
Nemira, Bucureşti, 1994, p. 219).
Biserica creştină condamnă fără echivoc vrăjitoria şi magia.
„Toate practicile de magie sau de vrăjitorie, prin care se pretind

207
că se dobândesc puterile oculte pentru a le pune în slujba sa şi a
obţine o putere supranaturală aproapelui – chiar dacă ar fi
pentru a-i reda sănătatea sunt într-un mod grav contrare virtuţii
religiei” (I. Comte, Dicţionar de creştinism, Buc., 1999,
p. 208).

Bibliografie:
Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, Roman, 1988;
Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie, Ed. Ştiin., Bucureşti, 1989;
I.P. Culianu, Eros şi magie, Ed. Nemira, Bucureşti, 1994;
F. Comte, Dicţionar de creştinism, Ed. Niculescu, Bucureşti, 1999.

208
 SFINTELE TAINE

Punctul de plecare şi modul de a înţelege Sfintele Taine ni-l

dă credinţa că îndreptarea şi sfinţirea omului se înfăptuieşte
numai în Biserică, pentru că Biserica „este trupul lui Hristos”
(Efes. 1,23), căreia Hristos însuşi, fiind „cap Bisericii” (Efes.
1,22) i-a dat puterea şi mijloacele vizibile de mântuire.
De aceea nu există Taine în afara Bisericii, ci numai în
Biserică, săvârşite mai întâi de Apostoli şi apoi, chiar în timpul
lor, de episcopii şi preoţii Bisericii. Dar nu există nici Biserică
fără Taine, căci Hristos este prezent şi lucrează în Biserică prin
Sfintele Taine.
Sfintele Taine în biserică sunt ca zorile dimineţii, care
ridică şi înlătură perdeaua întunericului, pregătind calea
luminii, deschizând dimineaţa împărăţia lui Dumnezeu.
Viaţa în har, viaţa spirituală se împlineşte în Biserică, prin
căile sale proprii, accesibile tuturor oamenilor, iar aceste căi
sunt Sf. Taine. După S. Bulgakov „Tainele sunt acte sfinte, în
care sub un simbol vizibil se împărtăşeşte un dar invizibil,
al Sfântului Duh”.
Cel mai mare dialectician teolog din toate timpurile, Sf. Ap.
Pavel, spune că „Tainele sfinţeşte viaţa omului” şi-i asigură
plenitudinea harului. În mod special, Taina Sfântului Botez şi
Taina Euharistiei fac posibilă iertarea păcatelor.
Numai în Sf. Taine, spune M. Eckhart, şi nicăieri în altă
parte găseşti într-adevăr harul; „aici puterile tale trupeşti se
adună şi se unesc cu Dumnezeu, toate gândurile tale se
adună şi se unesc cu sufletul”.

NOŢIUNEA DE TAINĂ
Cuvântul taină sau mister este traducerea termenului
grecesc „misterion” şi înseamnă ceea ce este ascuns, necunos-
cut şi neînţeles cu mintea.

209
 Termenul Taină este folosit în Noul Testament în diferite
expresii. În multe locuri Mântuitorul, vorbind în pilde, spune
ucenicilor Săi: „Vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele
împărăţiei cerurilor” (Mt. 13,11).
De cele mai multe ori Sf. Ap. Pavel vorbeşte despre taină,
ca „taina cea ascunsă din timpuri veşnice” (Rom. 16,25),
aici fiind vorba de taina mântuirii. „Taina aceasta mare este;
iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efes. 5,22).
În alte locuri vorbeşte de: „taina lui Dumnezeu” (I Cor.
2,1), „înţelepciunea de taină” (I Cor. 2,7). „Taina voii lui
Dumnezeu, dinainte rânduită” (Efes. 1,9-10). „Taina
credinţei” (I Tim. 3,9,16) etc.
În alt înţeles cuvântul taină exprimă şi acţiunea specială
exercitată de Biserică pentru acordarea harului sfinţilor. E
vorba de cele şapte Sf. Taine.
Tainele au fost instituite de Hristos însuşi, căci unirea unei
realităţi supranaturale, harul dumnezeiesc, cu o lucrare similară
a Bisericii nu poate fi o lucrare aşezată de oameni.
Partea văzută, partea externă sau naturală a Sfintelor Taine,
cuprinde un ritual, cuvinte, formulă, materie, prin care se
împărtăşeşte real harul nevăzut.
Deşi, după natura lui, harul sfinţilor este unul singur, ca
energie dumnezeiască necreată, împărtăşit de toate Tainele,
totuşi, prin lucrarea pe care o împlineşte, el se deosebeşte de la
Taină la Taină. Sunt Taine prin care se dă harul celui ce n-a
primit până atunci nici un har, ca la botez, iar prin altele se
sporeşte sau se întăreşte harul deja existent.
Săvârşirea. Tainele în Biserică pot fi săvârşite numai de
persoana care are calitatea şi încredinţarea pentru aceasta.
Partea văzută a Tainei exprimă prin materie, cuvinte sau
gesturi, însăşi credinţa Bisericii. Această parte văzută a Tainei
nu lucrează prin sine, ci prin prezenţa Duhului Sfânt, iar modul
cum lucrează Duhul Sfânt rămâne tainic şi mai presus de
mintea omului.

210
 Săvârşitorul nevăzut al Tainelor este, însă, Iisus Hristos,
Cel care le-a instituit.
Preotul este organul văzut prin care lucrează Hristos în chip
nevăzut. Lui i se cere o anumită pregătire. Validitatea Tainelor
nu depinde de vrednicia şi nevrednicia preotului, întrucât
principalul săvârşitor al Tainei este Hristos Însuşi.
Cei ce primesc Sfintele Taine trebuie să împlinească o
pregătire pentru primirea harului, cu excepţia botezului,
întrucât numai prin botez omul intră în comuniunea Bisericii.
Numărul Sfintelor Taine. Biserica Ortodoxă ca şi Biserica
Romano-Catolică, numără şapte Sfinte Taine: Botezul, Mirun-
gerea, Împărtăşania, Spovedania, Preoţia, Nunta şi Maslul.
Se pune întrebarea: de ce şapte Taine şi nu opt sau şase?
Numărul şapte este un număr sfânt, pentru că Duhul Sfânt are
şapte daruri, cum spune profetul Isaia (11,2-3), şi despre care
Sf. Ap. Pavel vorbeşte pe larg în epistola către Corinteni 12,8-
10 şi Galateni 5,22-23).
Alături de trei, numărul şapte este cel mai important. La
sumero-acadieni erau amintite şapte puteri, reprezentate prin
şapte puncte şi apăreau în Constelaţia Pleadelor. La iudei
numărul şapte se manifestă în sfeşnicul cu şapte braţe, precum
şi în cele şapte „planete”. În Apocalipsa Sf. Apostol Ioan
numărul şapte joacă un rol important (cele şapte Biserici),
Cartea cu şapte peceţi. În Vechiul Testament, se vorbeşte de
şapte preoţi, care înconjoară timp de şapte zile zidurile
Ierihonului (Iosua 6,6-20). În cultul persan erau veneraţi şapte
„nemuritori sacri”, spirite supreme, Mântuitorul Iisus Hristos
rosteşte pe cruce şapte cuvinte. Un rol important îl au şi cele de
şapte ori şapte zile şi în cultul morţilor. Din Maria Magdalena
Mântuitorul scoate şapte demoni etc. (H. Bederman, Dicţ. de
simboluri, vol. II, Bucureşti, 2002, p. 431).
Tainele se acordă unor persoane şi nu comunităţii întregi a
Bisericii sau unor grupuri de persoane, căci fiecare taină
înseamnă o relaţie personală cu Hristos.

211
 Negarea Sfintelor Taine, nu poate fi decât prelungirea în
istorie a primei minciuni prin care omul a căzut în păcat, la
sfatul celui rău. Cei care neagă Sf. Taine nu fac altceva decât să
zică binelui rău şi răului bine, cum spune Sf. Scriptură: „Vai de
cei ce zic binelui rău; care numesc lumina întuneric şi
întunericului lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele
amar” (Isaia 5,20).
Luther şi urmaşii lui (toţi sectarii) au socotit că nu e nevoie
de mijloace sfinţitoare, adică de Sfintele Taine între făptură şi
Creatorul ei. Pentru cultele protestante şi neoprotestante
Tainele sunt simboluri. Acest lucru nu s-a întâlnit niciodată în
Biserica primară.
În ale Sfintelor Taine nu poţi fi modern, deoarece Sfintele
Taine nu evoluează, nu se reformează, nu se schimbă, nu se
potrivesc după vremuri, pentru că atunci nu ar fi de origine
divină, ele se respectă şi se trăiesc!
Multe religii poartă grijă pentru o viaţă curată şi conduită
cinstită, dar nu sunt şi nu au căi pentru restaurarea umană, spre
mântuire, cum are Biserica prin Sfintele Taine.
Cum este posibil ca într-o adunare sectară unde nu se
cinsteşte: Maica Domnului, Sfânta Cruce, Sfintele icoane,
Sfinţii; unde credincioşii nu se împărtăşesc cu Sfintele Taine şi
nu primesc harul dumnezeiesc să se pretindă că participanţii au
aceea stare dumnezeiască pe care o au credincioşii care cinstesc
duhul autentic al Sfintei Scripturi, al Sf. Tradiţii, al Sf. Cruci, al
Sf. Euharistii? Nu o vor avea niciodată!
Ura şi urâţenia din sufletul resping întotdeauna sacrul şi
mijloacele de sfinţire, Sfintele Taine.

Bibliografie:
Învăţătura de credinţă ortodoxă, Bucureşti, 1952;
Îndrumări misionare, Ed. IBM, Bucureşti, 1986;
Hans Biederman, Dicţ. de simboluri, vol. II, Ed. Saeculum,
Bucureşti, 2002.

212
 TAINA BOTEZULUI

În preambulul acestui subiect, pornim cu întrebarea pusă de

cel mai mare dialectician teolog din toate timpurile, Sf. Ap.
Pavel, adresată unor ucenici din Efes, care primiseră alt botez,
nu cel al Bisericii: „Deci în ce v-aţi botezat?” (F.A. 19,3).
După învăţătura de credinţă a Bisericii, „Botezul este
Taina în care prin întreita cufundare în apă, în numele
Sfintei Treimi, cel ce se botează se curăţeşte de păcatul
strămoşesc şi de toate păcatele făcute până la botez, se
naşte la viaţa cea nouă spirituală, în Hristos şi devine
membru al Bisericii”, Trupul tainic al Domnului” (Efes.
5,23).
Astfel viaţa duhovnicească începe cu Biserica deoarece
aceasta este purificarea „chipului”, şi continuă printr-o trăire
îndreptată spre dobândirea „asemănării”, adică a comunicării
cu Dumnezeu. Aşa devin creştinii mădulare ale Trupului lui
Hristos, prin Botez şi Mirungere.
Înfăţişându-ne desfăşurarea şi semnificaţiile Tainei Botezu-
lui, aşa cum se practica la începutul Bisericii. Sf. Dionisie
Areopagitul (încreştinat de Sf. Ap. Pavel – F.A. 17,34), arată că
diaconul îl descinge pe cel ce vine la Biserică de veşmintele
sale, preotul îl unge cu „sfânt unt de lemn al ungerii”, iar
episcopul îl botează. Acest proces desfăşurat în această ordine
se repetă şi astăzi la Sf. Taină a Botezului în biserica Ortodoxă.
Cuvântul botez vine de la cuvântul grecesc „baptisma” şi
înseamnă afundare.
Taina Botezului a fost instituită de Mântuitorul Hristos
însuşi. Ea a fost prefigurată încă din Vechiul Testament prin:
circumciziunea fiilor lui Israel, ca semn al legământului lor cu
Dumnezeu (Deut. 30,6; Col. 2,11; Rom. 2,28).
Botezul lui Ioan (botezul pocăinţei), aşa cum spune Ioan
însuşi, nu este botez creştin: „Cel ce m-a trimis să botez cu

213
apă..., Acesta este cel ce botează cu Duh Sfânt” (In.1,33),
însă a preînchipuit botezul creştin, fiind în acelaşi timp un
ritual pregătitor pentru primirea lui Mesia de către evrei: „Eu
unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după
mine este mai puternic decât mine; lui nu sunt vrednic să-i
duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu
foc” (Mt. 3,11). Botezul lui Ioan, deşi era de la Dumnezeu şi se
făcea prin cufundare în apă, ca şi cel creştin instituit de Hristos,
prin el nu se conferea harul dumnezeiesc. El era doar un botez
al pocăinţei... „propovăduind botezul pocăinţei, spre
iertarea păcatelor” (Lc. 3,3).
Protestanţii şi descendenţii lor, sectarii zilelor noastre spun,
în general, că botezul creştin nu se deosebeşte de cel al lui Ioan
Botezătorul. Concepţia aceasta este greşită, căci acestei
concepţii i se opun însuşi cuvintele lui Ioan Botezătorul din
textele de mai sus.
Din Sf. Scriptură a Noului Testament aflăm că Iisus Hristos
n-a botezat pe nimeni. De ce? Ne-o spune însuşi Ioan
Botezătorul când zice: „Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi
cu foc” (Mt. 3,11). Duhul Sfânt a fost trimis în lume la zece
zile după înălţarea Mântuitorului Iisus Hristos la cer, la
Cincizecime (F.A. 2-4). Apostolii, pe care Mântuitorul îi
trimite, după învierea Sa din morţi, să boteze: „Mergând,
învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi
al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate
câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu sunt cu voi în toate
zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt. 28,29-20), s-au
îmbrăcat cu această putere a Duhului Sfânt la Cincizecime, ca
să poată boteza „cu apă şi cu Duh Sfânt” (In. 3,5). Atunci au
săvârşit Apostolii prima dată botezul creştin, botezându-se „ca
la trei mii de suflete” (F.A. 2,4).

De ce a trebuie să se boteze şi Iisus Hristos?

Mântuitorul S-a botezat nu pentru că El avea nevoie de
pocăinţă şi de curăţire de păcate, pentru că era Fiul lui

214
Dumnezeu, ci pentru a ne arăta importanţa şi lucrarea botezului
pe care îl va institui mai târziu şi pentru a respecta Legea
veche, zicând: „aşa se cuvine nouă să împlinim toată
dreptatea” (Mt. 3,15). Dreptatea aceasta a lui Dumnezeu
constă în faptul că Fiul lui Dumnezeu întrupat, fusese „rânduit
dinainte de întemeierea lumii” (I Petru 1,20) să ia asupra Lui
păcatele omenirii, cum mărturiseşte şi Ioan când îl vede pe
Iisus venind către Iordan: „Iată Mielul lui Dumnezeu care
vine să ridice păcatele lumii” (In. 1,29).
Mântuitorul S-a botezat şi pentru a se arăta omenirii Sfânta
Treime (Epifania), ca semn de recunoaştere a Fiului lui
Dumnezeu: „Şi eu nu-L ştiam pe El, dar Cel ce m-a trimis să
botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul
pogorându-se şi rămânând peste El, Acesta este Cel ce
botează cu Duh Sfânt. Şi eu am văzut şi am mărturisit că
Acesta este Fiul lui Dumnezeu”.(In. 1, 33-34).

Botezul creştin o condiţie a mântuirii.

În convorbirea cu Nicodim, Iisus spune: „De nu se va
naşte cineva de sus... din apă şi din Duh nu va putea să
intre în împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3, 3-5).
Prin botez se dobândeşte înnoirea fiinţei noastre psiho-
fizice, subliniată de Sf. Ap. Pavel prin cuvintele: „Căci, câţi în
Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Gal. 3,27).
Botezul creştin este o naştere a făpturii noastre: „Botezul este
baia naşterii celei de a doua prin înnoirea Duhului Sfânt”
(Tit. 3,5). Cel botezat devine fiu al lui Dumnezeu după har,
încorporându-se ca mădular în Trupul lui Hristos, care este
Biserica (Efes. 5,23).
Botezul creştin nu se repetă, pentru că el este instituit
pentru iertarea păcatului strămoşesc. Căci, odată iertat, acest
păcat nu mai revine în om.
Ereticii: pelagienii, unitarienii şi alte secte neagă
necesitatea botezului pentru mântuire, pentru că neagă păcatul
strămoşesc. Biserica lui Hristos a învăţat totdeauna că botezul

215
este absolut necesar pentru mântuire. Păcatul strămoşesc este o
realitate. El a voit transmis de la Adam la toţi oamenii, cum
spune Sf. Ap. Pavel: „după asemănarea greşelii lui Adam”
(5,14). „Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi
vor învia” (I cor. 15,22). Din acea robie a păcatului strămoşesc
omul nu poate ieşi decât prin Taina Botezului.

Partea exterioară a Tainei Botezului. Botezul constă din

două părţi, o parte din apă, iar alta din sfintele rugăciuni. Apa
este necesară şi indicată de Mântuitorul Iisus Hristos, care zice:
„de nu se va naşte cineva din apă...” (In. 3,3). Apostolul
Petru, unul din cei trimişi de Mântuitorul să boteze, spune:
„Poate, oare, cineva să oprească apa, ca să nu fie botezaţi
aceştia?” (F.A. 10,47).
Necesitatea apei pentru botez o arată Sfinţii Părinţi şi
scriitori bisericeşti. Sf. Ioan Damaschin scrie că: „Mântuitorul
ne-a dat poruncă ca să ne renaştem prin apă şi prin Duh,
deoarece şi la invocare, Sfântului Duh Se coboară asupra
apei. Pentru că omul este din trup şi suflet, de aceea ne-a
dat şi o dublă curăţire, prin apă şi prin Duh”.
Cufundarea în apă în numele Sfintei Treimi se face pentru
că la Botezul lui Iisus S-a arătat Sfânta Treime, cu pronunţarea
distinctă a numelui fiecărei persoane în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh. Botezul se face prin cufundare, cum
spune Sf. Ap. Pavel, asemănându-l cu o baie (Efes. 5,26; Tit.
3,5).
În Biserica primară s-a practicat, pe lângă botezul prin
cufundare, şi botezul prin turnare (vărsare) şi stropire. Dar
numai în mod excepţional. Se crede că, însuşi Sf. Ap. Pavel,
care a fost botezat de preotul Anania în casă, ar fi fost botezat
prin turnare (F.A. 9,18; 22,16). La fel temnicerul din Filipi, „cu
toată casa lui” a fost botezat (F.A. 16,33).
Biserica Ortodoxă, fidelă Sf. Tradiţii apostolice, învaţă şi
susţine botezul prin cufundare.

216
 BOTEZUL COPIILOR
Ca un „invincibile argumentum” aducem textul Sf. Ap.
Pavel: „Fiindcă ce vor face cei care se botează pentru cei
morţi? Dacă morţii nu înviază nicidecum, pentru ce se mai
botează pentru ei?” (I Cor. 15,29). Din textul acesta reiese
limpede necesitatea botezului pentru mântuire. Cu atât mai
mult, nu botezul naşilor şi a părinţilor pentru copii, ci
mărturisirea ce o fac ei în numele lor are efect.
Primii creştini auzind cuvintele Mântuitorului: „de nu se
va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre în
împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3,5), au înţeles că nimeni nu se
poate mântui fără botez, au botezat şi copiii odată cu oamenii
mari.
Copiii trebuie botezaţi pentru că şi ei au păcatul strămoşesc,
„prin acela în care toţi au păcătuit” (Rom. 5,12), şi numai
Botezul spală acest păcat. Copiii nu trebuie lipsiţi de harul
botezului, care curăţeşte, sfinţeşte şi înfiază. De aceea ei
trebuiesc îmbrăcaţi în Hristos. „Căci, câţi în Hristos v-aţi
botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Gal. 3,27).
Botezul creştin a fost prefigurat în Vechiul Testament de
tăierea – împrejur a copiilor (la evrei) la opt zile după naştere,
când i se punea şi numele, rit la care s-a supus şi Pruncul Iisus
(Lc. 2,21). Copiii evreilor tăiaţi împrejur credeau în acest ritual
sau în aderenţa lor la credinţa şi naţiunea ebraică? Nu! Dar
credeau părinţii.
Sfinţii Apostoli, cunoscând efectul botezului, au botezat şi
copiii, odată cu oamenii mari. Ei au botezat familii întregi care
cuprindeau, cu siguranţă, copii. În Noul Testament sunt
amintite: familia temnicerului din cetatea Filipi, care auzind pe
Sf. Ap. Pavel vorbind despre Mântuitorul Iisus Hristos, „s-a
botezat el şi toţi ai lui îndată” (F.A. 16,33). Lidia din Tiatira,
auzindu-l vorbind pe Sf. Ap. Pavel, „s-a botezat şi ea şi casa
ei” (F.A. 16,15). Sf. Ap. Pavel spune că a botezat „casa lui

217
Stefana” (I Cor. 1,16). Deci, nu casa, ci familia, casa nu se
botează, eventual se sfinţeşte. În Corint, „Crispus, mai marele
sinagogii, a crezut în Domnul, împreună cu toată casa sa”
(F.A. 18,8).
Sf. Ap. Pavel spune că „bărbatul necredincios se sfinţeşte
prin femeia credincioasă” şi invers. De ce prin credinţa şi
rugăciunile celor maturi nu s-ar curăţi şi copiii de păcatul
strămoşesc? „Alminteri, copiii voştri ar fi necuraţi” (I Cor.
7,14).
Botezul copiilor, spune Sf. Ap. Pavel, este o „tăiere
împrejur nefăcută de mână” (Col. 2,11).
Mântuitorul cheamă copiii la Sine să-i binecuvânteze (Mat.
19, 13-15).
Între cele 5000 de suflete botezate la Cincizecime au fost
sigur şi copii (F.A. 2, 28-39).
Dacă Mântuitorul vindecă sluga sutaşului din Capernaum
pentru credinţa stăpânului său (Mt. 8,5-13); vindecă pe fiica
femeii cananience pentru credinţa mamei ei (Mt. 15,22-28); pe
fiul lunatic pentru credinţa tatălui său (Mt. 17,14-18), de ca
n-ar primi iertarea păcatului originar copilul adus la botez, prin
credinţa naşilor?
Origen, care a trăit în epoca primară a Bisericii (mort la 254
d.Hr.) spune că Biserica a primit de la Sfinţii Apostoli tradiţia
de a boteza copiii, iar canonul 110 al sinodului din Cartagina
anatematizează pe cei e resping necesitatea botezului copiilor.
Multe inscripţii şi descoperiri arheologice aduc, de asemenea,
mărturii despre botezul copiilor.
Despre existenţa naşilor la botez vorbesc din primele
secole: Tertulian, Dionisie Pseuso-Arheopagitul, Fericitul
Augustin şi alţii.
Trebuie să se ştie că nimeni nu are voie să boteze a doua
oară pe cei botezaţi în numele Sfintei Treimi, având în vedere
cuvintele Sf. Ap. Pavel: „Un Domn, o credinţă, un botez”
(Efes. 4,5). Cei care revin la dreapta credinţă trebuie botezaţi
din nou, dacă au fost botezaţi de eretici şi sectari, pentru care

218
botezul nu este Taină ci simbol, un simplu ceremonial de
intrare în comunitatea sectară, neîmpărtăşind nici un har
dumnezeiesc.
În Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică,
angajamentul pentru copilul adus la botez este luat de părinţi,
naşi şi moaşe. Taina Botezului este însoţită de Sf. Liturghie şi
cuprinde rugăciuni de binecuvântare, Sfânta Cruce, apă sfinţită,
Cuminecătură, lepădarea de diavol, ungere cu sfântul şi marele
Mir, lumânări aprinse, înveşmântarea în alb etc.
Trebuie să mai ştim că, pe lângă botezul lui Ioan şi botezul
creştin, Mântuitorul mai vorbeşte şi de „botezul sângelui”, de
care au avut parte şi El şi Apostolii, precum şi de „botezul
muceniciei” (Mc. 10,38).

Bibliografie:
Învăţătura de credinţă Ortodoxă, Bucureşti, 1952;
Îndrumări misionare, Ed. IBM, Bucureşti, 1986;
Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţ. al Noului Testament, A-Z, IBM, Bucureşti,
1984;
Larousse – F. Comte, Dicţ. de creştinism, Ed. Niculescu, Bucureşti,
1999.

219
 TAINA MIRUNGERII

Vorbind despre Taina Mirungerii, apare ca un reflex

întrebarea Sf. Ap. Pavel, adresată unor ucenici care au fost
botezaţi cu botezul pocăinţei (botezul lui Ioan): „Primit-aţi voi
Duhul Sfânt când aţi crezut” ?, la care aceştia răspund: „Dar
nici n-am auzit dacă este Duhul Sfânt” (F.A. 19,2).
Duhul Sfânt se pogoară peste cel botezat prin pecetluirea cu
Sfântul Mir în semnul Sfintei Cruci, prin formula: „Pecetea
darului Sfântului Duh. Amin”, după ce în prealabil preotul
invocă venirea Sfântului Duh, prin cuvintele unei rugăciuni:
„Însuţi Stăpâne, preaîndurate Împărate al tuturor,
dăruieşte-i lui şi pecetea darului Sfântului şi întru puternice
şi închinatului Tău Duh şi cuminecarea sfântului Trup şi al
scumpului Sânge al Hristosului Tău. Păzindu-l pe dânsul
întru sfinţenia Ta...”
Cel botezat şi miruit, asemenea celor din vechime, care
erau însemnaţi pe frunte cu semnul crucii, devin cruţaţi de
pedeapsa lui Dumnezeu, care poruncea: „Treci prin mijlocul
cetăţii, şi însemnează cu semnul crucii (litera tau) pe
frunte... Ucideţi şi nimiciţi..., dar să nu vă atingeţi de nici
un om, care are pe frunte semnul „†”...” (Iezech. 9,4-6).
Litera „tau” în alfabetul vechi grec avea forma unei cruci, iar
forma crucii, în scrierea egipteană semnifică viaţa. Iată de ce,
de la botez şi până la moarte, crucea, semnul vieţii şi al puterii
Duhului Sfânt, ocupă un loc important în viaţa creştinului.
În Biserica primară, Apostolii „îşi puneau mâinile” peste
cei ce se botezau şi „ei luau Duhul Sfânt” (F.A. 8,17), actul
acesta îl repetă şi preotul ortodox când botează, zicând: „În
numele Tău, Doamne, Dumnezeul adevărului, şi al Unuia-
Născut Fiului Tău şi al Duhului Tău cel Sfânt, pun mâna
mea pe robul Tău acesta (N)...” .
Această transmitere a darului Duhului Sfânt este continuată
în Biserică prin Mirungere.

220
 Prin Mirungere, cel ce vine în Biserică se pecetluieşte cu
pecetea înfierii personale, pecetea relaţiei personale şi unice cu
Sfânta Treime.
„Ungerea” cu Sfântul Mir, în felul în care erau unşi regii
lui Israel în Vechiul Testament, nu avea consecinţă o schimbare
a firii, ci o schimbare în relaţia celui uns cu întreg poporul. Prin
Mirungere creştinul dobândeşte o relaţie cu harismele Duhului
Sfânt.
Botezul şi Mirungerea, care în Biserica Ortodoxă se
săvârşesc împreună, sunt moduri în care se realizează şi se
arată evenimentul continuu al Cincizecimii, pogorârea Duhului
Sfânt, de aceea acest proces se numeşte Taină. Legătura strânsă
dintre Botez şi Mirungere se arată şi prin aceea că în slujba
Bisericii Taina Mirungerii se face în rânduiala Botezului.
Taina Mirungerii a fost profeţită în Vechiul Testament prin
patriarhul Iacov. Pe când dormea el cu capul pe o piatră,
noaptea i s-a arătat Dumnezeu în vis deasupra unei scări, care
ajungea până la cer şi pe care îngerii se suiau şi se coborau. Şi
Iacov s-a sculat dimineaţa şi a luat piatra şi „a turnat
untdelemn pe vârful ei” (Gen. 28,11-18). Ungerea pietrei cu
untdelemn închipuie tocmai ungerea creştinului cu untdelemn
sfinţit, adică cu Sfântul Mir, după Scripturi: „Şi voi înşivă
(creştinii), ca pietre vii sunteţi zidiţi, ca să fiţi casă
duhovnicească” (I Petru 2,5; Evr. 3,6). Ungerea pietrei cu
untdelemn de către Iacov, a însemnat ungerea pietrelor vii
(creştinilor) cu untdelemn sfinţit prin Duhul Sfânt.
Mântuitorul făgăduieşte Sfinţilor Apostoli că le va trimite
Duhul Sfânt (In. 14,16-17; 15,26; Mt. 10,20; Lc. 12,12; F.A.
1,8). Despre lucrarea acestei Taine Mântuitorul zice: „Cel ce
crede în Mine, precum zice Scriptura, râuri de apă vie vor
curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe
care avea să-l primească acei ce cred în El. Căci încă nu era
dar Duhul...” (In. 4,14; 7,38-39; F.A. 2,17).
Apostolii împărtăşeau Duhul Sfânt celor botezaţi prin
punerea mâinilor peste cel botezat. Învăţătura despre punerea

221
mâinilor o găsim în Sf. Scriptură, alături de aceea despre botez
(Evr. 6,2).
Chiar din timpul Sfinţilor Apostoli, Taina Mirungerii s-a
săvârşit sub două forme: 1)- prin punerea mâinilor (F.A. 8,15-
17; 19,6) şi 2-prin ungerea cu Sfântul Mir, cum spune Sf. Ap.
Pavel: „Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat şi arvuna
Duhului” (II Cor. 1,22). „Iar voi ungere aveţi de la Cel Sfânt
– zice Sf. Ap. Ioan -..., şi ungere pe care aţi primit-o...” (I In.
2,20 şi 27). Ambele forme vorbesc despre una şi aceiaşi
lucrare. Despre acest lucru vorbesc şi canoanele 7 şi 48 ale
Sinodului din Laodiceea (366) şi canonul 38 al Sinodului din
Elvira (306).
Apostolii înşişi au săvârşit această Taină în ambele moduri.
De aceea nu se poate spune că practicarea ungerii cu Sfântul
Mir s-ar fi introdus într-un timp post-apostolic.
Taina Sfântului Mir îl înarmează pe creştin în lupta cu
ispitele. „Căci, spune Sf. Chiril al Ierusalimului, după cum
Hristos după botez şi după Coborârea Duhului Sfânt asupra Lui
S-a dus în pustie şi S-a luptat cu potrivnicul, tot aşa şi voi după
ce aţi fost botezaţi şi aţi fost unşi cu Mir, îmbrăcaţi cu toate
armele Duhului Sfânt, să staţi împotriva puterii celui
potrivnic”.
Sfântul Mir se prepară din untdelemn, vin şi 35 diferite
substanţe aromate, sfinţindu-se numai de episcopi în Joia Mare,
în Altar, după Sfânta Liturghie, după ce amestecul a fost fiert.
Primitorii Tainei Sf. Mir sunt toţi cei botezaţi (F.A. 8,15-
17).

Bibliografie:
Învăţătura de credinţă ortodoxă, Bucureşti, 1952;
Îndrumări misionare, Ed. IBM, Bucureşti, 1986.

222
 TAINA MĂRTURISIRII

Mărturisirea sau Spovedania este recunoaşterea păcatelor şi

mărturisirea lor în faţa preotului duhovnic, cu scopul iertării şi
cu dorinţa de a nu le mai săvârşi.
Taina Spovedaniei sau a Pocăinţei este una din cele şapte
Taine ale Bisericii Ortodoxe şi Romano-Catolice. Ea are la
bază un adevăr biblic exprimat de Mântuitorul Iisus Hristos.
Această putere harică de iertarea păcatelor o are numai
Dumnezeu şi Mântuitorul Iisus Hristos, cum vedem din Sf.
Scriptură: „Putere are Fiul Omului pe pământ a ierta
păcatele...” (Mt. 9,6; Mc. 2,10; Lc. 5,24). Această putere
harică Mântuitorul a încredinţat-o Bisericii şi Apostolilor chiar
în ziua învierii Sale, când a suflat peste ei şi a zis: „Luaţi Duh
Sfânt; cărora veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le
veţi ţine, vor fi ţinute” (In. 20,22-23). Acesta este momentul
instituirii Tainei Mărturisirii. Apostolii au început a executa
această poruncă abia de la Cincizecime, când au primit prin
Sfântul Duh „putere de sus” (Lc. 24,29).
Pe temeiul acestui har şi al împuternicirii divine Apostolii
iertau păcatele celor ce şi le mărturiseau: „Şi mulţi dintre cei
ce crezuseră veneau ca să se mărturisească şi să-şi spună
păcatele lor” (Mt. 3,6; Mc. 1,5; F.A. 2,37; I Tim. 5,22; Iacov
5,16; I In. 1,9). După moartea Apostolilor, urmaşii lor, instituiţi
de ei, episcopii şi preoţii preiau această putere şi misiune.
Mărturisirea păcatelor este o pregătire a celor care vin să se
împărtăşească cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos
prin Taina Sfintei Euharistii.
Dumnezeu iartă păcatele celui ce vine la duhovnic să le
mărturisească, prin episcop sau preot, cum înţelegem din
cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur: „Câte le fac preoţii jos, le
întăreşte Hristos însuşi sus şi judecata robilor o confirmă
Stăpânul”.

223
 Puterea aceasta specială a dat-o Mântuitorul Apostolilor Săi
şi urmaşilor acestora, şi nu tuturor care au ajuns în legătură cu
El. Hristos este Cel care şi-a ales Apostolii şi le-a dat vrednicia
şi puterea, pentru că spune Mântuitorul: „Nu voi M-aţi ales pe
Mine, ci Eu v-am ales pe voi...” (In. 15,16).
Necesitatea şi practicarea Tainei Mărturisirii încă din
timpul Sfinţilor Apostoli rezultă şi din cuvintele Sf. Ap. şi
Evanghelist Ioan: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim
pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim
păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte
păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea”
(I In. 1,8-9).
Sfânta Tradiţie ne oferă şi ea multe mărturii despre
practicarea Tainei Mărturisirii, începând cu urmaşii apostolilor.
Astfel, Epistola lui Barnaba, adresându-se creştinului, spune:
„Să-ţi mărturiseşti păcatele tale” (c. 19). La fel şi Clement
Romanul (100 d.Hr.): „Este mai bine să-ţi mărturiseşti
păcatele decât să-ţi împietreşti inima”, făcând în acelaşi timp
menţiunea şi despre rolul preotului în primirea mărturisirii
păcatelor. O ştire foarte veche despre mărturisirea personală ce
trebuie să o facă păcătoşii în faţa preotului ne-o dă Sf. Ignatie
Teoforul (107 d.Hr.) în epistola către Filadelfieni, c.8.
La începutul secolului al III-lea, Tertulian defineşte
mărturisirea ca actul „prin care mărturisim păcatele noastre
Domnului”.
Sf. Ciprian, episcopul Cartaginei pe la mijlocul sec. al III-
lea, acordă o mare atenţie mărturisirii păcatelor în faţa
preotului şi iertării lor prin preot.
Se crede că până la sfârşitul veacului al IV-lea se practica
mărturisirea păcatelor în comun şi că numai prin actul
patriarhului Nectarie al Constantinopolului, în anul 391, s-a
desfiinţat această practică. Cei care fac această afirmaţie dau
dovadă de ignoranţă, pentru că fac confuzie între mărturisirea
păcatelor şi penitenţa ce îi urma.

224
 Prin Taina Mărturisirii se iartă toate păcatele, cu excepţia
păcatelor împotriva Duhului Sfânt. Acest lucru rezultă şi din
cuvintele Mântuitorului: „Orice păcat şi orice hulă se va ierta
oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta.
Celui care va zice cuvânt împotriva Duhului Sfânt nu se va
ierta lui nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Mt.
12,31-33; Mc. 3,29).
Pentru vindecarea de această „boală” a păcatelor se poate
da „canon” sau „epitimie”.
Preotul, când îl dezleagă pe credincios de păcate, roagă pe
Mântuitorul Iisus Hristos să-l dezlege, apoi adaugă şi dezlega-
rea sa, rugându-se: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus
Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să
te ierte pe tine fiule (N) de toate păcatele. Şi eu, nevrednicul
preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te
dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi
al Sfântului Duh. Amin”.
Toate comunităţile sectare şi creştinii rătăciţi de la dreapta
credinţă resping spovedania ca Taină, cum resping de altfel,
celelalte Taine ale Bisericii, inclusiv preoţia sacramentală.
Mărturisirea păcatelor are şi un aspect subiectiv: este o
necesitate sufletească a oricărui creştin adevărat, care are
mustrarea conştiinţei, care poate zice ca Simon Petru: „sunt un
om păcătos” (Lc. 5,8). Celor ce cred că nu au greşeli şi păcate,
Mântuitorul îi îndeamnă, ca pe „pârâşi” femeii păcătoase din
Biblie: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi cu
piatra” (In. 8,7)

Bibliografie:
Învăţătura creştină ortodoxă, Bucureşti, 1952;
Îndrumări misionare, Ed. IBM, Bucureşti, 1986;
Pr. Dr. I. Mircea, Dicţ. al Noului Testament, Ed. IBM. Bucureşti,
1984;
Aghiasmatar, Ed. IBM. Bucureşti, 1971.

225
 TAINA SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII
- Euharistia – acces la divinitate -

Mântuitorul Iisus Hristos a venit în lume ca să vestească şi

să dăruiască oamenilor împăcarea cu Dumnezeu, pregătind
calea spre Împărăţia cerurilor. Înainte de patimi El instituie
Taina Sfintei Euharistii, ca mijloc de a ajunge în împărăţia lui
Dumnezeu, ca mijloc de iertare a păcatelor, ca mijloc de
mântuire. Astfel, la Cina cea de Taină, „pe când mâncau ei,
Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând
ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi
luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru
acesta toţi. Că acesta este sângele meu, al Legii celei Noi,
care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt.
26,26-28).
Aceasta este marea Taină şi marele dar dat oamenilor,
„iertarea păcatelor”, „aceasta – spune Hristos – s-o faceţi
spre pomenirea Mea” (I Cor. 11,25).
Prin Euharistie omul transformă viaţa sa şi tot ce îi dă
lumea într-o viaţă cu Dumnezeu.
După învăţătura Bisericii Sfânta Euharistie este Taina în
care, sub chipul pâinii şi al vinului, se împărtăşeşte credincio-
şilor însuşi Trupul şi Sângele lui Iisus, spre iertarea păcatelor şi
spre viaţa de veci, înfăţişându-se real şi nesângeros jertfa de pe
Cruce a Mântuitorului, prin prefacerea pâinii şi a vinului în
însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului, cu puterea Duhului
Sfânt invocată de episcop sau preot, care cu mâinile ridicate, în
faţa Sfântului Altar, zice: „Doamne, Cel ce ai trimis pe Prea
Sfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe
Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă,
celor ce ne rugăm Ţie”. (de trei ori)... „Şi fă pâinea aceasta,
cinstit Trupul Hristosului Tău... Iar ce este în potirul acesta,

226
cinstit Sângele Hristosului Tău... Prefăcându-le cu Duhul
Tău cel Sfânt. Amin, Amin, Amin”.
Mărturisirea Ortodoxă învaţă despre Sfânta Euharistie ca
Taină, ca jertfă şi prezenţa reală a lui Hristos în ea, astfel:
„Sfânta Euharistie este Trupul şi Sângele Domnului nostru
Iisus Hristos, sub chipul pâinii şi al vinului, în care în
adevăr şi în realitate se află Iisus Hristos. Această Taină le
depăşeşte pe toate celelalte şi încă mai mult decât ele ajută
la mântuirea noastră, fiindcă în această Taină se descoperă
şi se arată credincioşilor tot harul şi bunătatea Domnului
nostru Iisus Hristos. Prin această Taină Mântuitorul se
aduce pe Sine Însuşi ca jertfă, pentru toţi credincioşii...”
(Indr. Mis. Bucureşti, 1986, p. 527).
Pentru credinciosul primelor secole, care trăia credinţa.
Liturghia înseamnă Euharistie. De aceea „se dăruia” tuturor.
Toţi participau şi se împărtăşeau.
În sufletul celui ce se împărtăşeşte cu Hristos, prin Sfânta
Euharistie, se face un fel de „perfuzie” şi „transformare”
care curăţă şi viaţa sufletului prin împărtăşirea cu Hristos, spre
viaţă veşnică, aşa cum reiese din textele de mai jos:
„Cine mănâncă din pâinea aceasta va fi viu în veci” (In.
6,5).
„Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea sângele Meu are
viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi...” (In.
6,54).
„Trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu,
adevărată băutură” (In. 6,55).
„Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu
rămâne întru Mine şi Eu întru el” (In. 6,56).
„Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer, nu
precum au mâncat părinţii voştri mana şi au murit. Cel ce
mănâncă această pâine va trăi în veci” (In. 6,58).
„Şi stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în comuniune,
în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (F.A. 2,42).

227
 „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu
este, oare, împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe
care o frângem, nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui
Hristos?” (I Cor. 10,16).
„De câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest
pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni. Astfel,
oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul
Domnului cu nevrednicie va fi vinovat faţă de trupul şi
sângele Domnului. Să se cerceteze omul pe sine şi aşa să
mănânce omul din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce
mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea,
nesocotind trupul Domnului” (I Cor. 11,26-29).
Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului înseamnă a
avea părtăşie, de a avea parte de ceva împreună cu alţii, de un
bun comun tuturor, care este Hristos. Există însă o părtăşie cu
diavolul, precum zice Sf. Ap. Pavel: „Căci cele ce jertfesc
păgânii, jertfesc demonilor şi nu lui Dumnezeu. Şi nu voiesc
ca voi să fiţi părtaşi demonilor. Nu puteţi să beţi paharul
Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi
din masa Domnului şi din masa demonilor” (I Cor. 10,20-
21). Sf. Ap. Pavel face deosebire categorică între ceea ce este
sfinţit – Sf. Euharistie – Jertfa lui Hristos – şi ceea ce este
spurcat şi vrednic de osândit.
Sfânta Euharistie este cea mai însemnată Taină a Bisericii.
De aceea mintea noastră nu poate cuprinde misterul acestei
Sfinte Taine. Pâinea şi vinul se prefac în însuşi Trupul şi
Sângele lui Hristos, cu puterea Sfântului Duh care se pogoară
asupra lor, transformându-le. De aceasta ne asigură chiar
Hristos la Cina cea de Taină: „Luaţi, mâncaţi, acesta este
trupul Meu” şi „Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele
Meu...” (Mt. 26,26-28).
În Sf. Taină a Euharistiei ni se dă însuşi Hristos nu numai
harul dumnezeiesc, ca în celelalte taine.
Sf. Euharistie este săvârşită în Biserică, în cadrul Sfintei
Liturghii, la început de către Apostoli (Lc. 22,19; I Cor. 11,24-

228
25) şi după aceea de către urmaşii lor, investiţi prin Taina
hirotoniei (I Tim. 4,14; 5,22 şi Tit. 1,5).
Sfinţii Părinţi, urmaşii Sf. Apostoli, afirmă în unanimitate
prezenţa lui Hristos în Euharistie prin prefacerea pâinii şi
vinului cu puterea Duhului Sfânt. Taina acestei prefaceri este
de nepătruns cu mintea.
Biserica Ortodoxă ca şi Biserica Romano-Catolică învaţă
că Sf. Euharistie este nu numai Taină, ci şi Jertfă, „Jertfa
Trupului şi Sângelui lui Hristos”.
În Sf. Euharistie întâlnim relaţia strânsă dintre: Cina cea de
taină, Jertfa de pe cruce şi Învierea Domnului, o trăire în
continuare a acestor trei mari momente din taina mântuirii
noastre.
Săvârşitorul Sf. Euharistii este episcopul şi preotul, în
virtutea poruncii date de Mântuitorul Iisus Hristos sfinţilor
Apostoli: „Şi luând pâinea mulţumind, a frânt şi le-a dat lor
zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi;
aceasta s-o faceţi spre pomenirea Mea...” (Lc. 22,19).
Această poruncă Apostolii a transmis-o urmaşilor lor, episcopii
şi preoţii.
Primitori Sf. Euharistii sunt toţi creştinii, inclusiv copiii.
Sunt excluşi de la împărtăşanie ereticii, schismaticii şi cei opriţi
de duhovnic. Mântuitorul spune: „Cel ce mănâncă Trupul
Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia
în ziua cea de apoi” (In. 6,34).
Învăţătura Bisericii Ortodoxe cere ca fiecare credincios,
tânăr sau bătrân, să se împărtăşească cel puţin odată pe an.
Sf. Euharistie este pentru sufletul credinciosului ceea ce
este hrana materială pentru trup.
Euharistia este a Bisericii şi numai a Bisericii, căci aici, în
Biserică, Hristos se aduce pe Sine jertfă Tatălui împreună cu
noi, mădularele vii ale Bisericii.
„Consensul întreg e arătat astfel legat cu noi numai
pentru existenţa noastră pământească, ci şi pentru cea

229
spirituală a veşniciei” (Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Chipul
nemuritor al lui Dumnezeu, Mitr. Olteniei, 1987, p. 206).
Protestanţii şi neoprotestanţii au simplificat şi secularizat
spiritual Sfintele Taine până acolo încât în Euharistia lor nu
mai există jertfă şi nici taină. Luther şi urmaşii lui, care de care
mai aparte şi cu învăţături mai greşite, au socotit că nu e nevoie
de mijloace sfinţitoare şi de mijlocitori între om şi Dumnezeu.
După ei Tainele sunt simple simboluri, iar preoţia nu este o
taină, ci o însărcinare administrativă, pentru a păstra ordinea în
comunitate.

Bibliografie:
Îndrumări misionare, IBM, Bucureşti, 1986, p. 527;
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed.
Mitr. Olteniei, 1987, p. 206;
Pr. Dr. I. Mircea. Dicţ. al Noului Testament, A-Z. IBM. Bucureşti,
1984;
Învăţătura de credinţă ortodoxă, Bucureşti, 1952.

230
 TAINA PREOŢIEI
- Ierarhia bisericească -

Cuvântul preot – preoţie vine de la cuvântul grec

„presbiteros”, care înseamnă slujitor – slujire – la altarul
Bisericii creştine. Pe aceste persoane Mântuitorul însuşi le
alege şi le sfinţeşte prin Taina Hirotoniei, dându-le Bisericii aşa
precum Tatăl L-a dat pe El lumii: „Precum M-a trimis pe
Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat
asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta
păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute”
(In. 20,21-23).
Taina hirotoniei face pe cel ce o primeşte iconom al
Tainelor lui Dumnezeu, cum spune Sf. Ap. Pavel: „Aşa să ne
socotească pe noi fiecare om; ca slujitori ai lui Hristos şi ca
iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. 4,1).
Preotul şi episcopul sunt organe văzute prin care Hristos
însuşi împărtăşeşte harul, darurile Sale şi pe Sine Însuşi celor
ce cred în El. Înseamnă că preoţii nu se pot hirotoni ei înşişi.
De aceea Taina hirotoniei nu se săvârşeşte în afara Bisericii, ci
în sânul ei, şi mai exact în Sfântul Altar, de către episcop.
Episcopul întreabă pe credincioşi, de trei ori: vrednic este? La
care Biserica întreagă răspunde.
Taina hirotoniei sau a preoţiei este Taina în care, prin
punerea mâinilor arhiereului Bisericii şi prin rugăciune, se
împărtăşeşte persoanei anume pregătite, în Biserică şi pentru
Biserică, harul dumnezeiesc într-una dintre treptele preoţiei,
dându-i-se puterea de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, a săvâr-
şirii sfintelor Taine şi a conduce pe credincioşi spre mântuire.
Hirotonia înseamnă atât intrarea în cler, cât şi primirea harului
preoţiei într-una din cele trei trepte: diacon, preot şi arhiereu.
De aceea ea se mai numeşte şi Taina preoţiei sacramentale sau

231
harice în Biserică (După: Îndrumări misionare, Ed. IBM.
Bucureşti, 1986, p. 567).
În Vechiul Testament se aminteşte de trei preoţii: preoţia lui
Melchisedec, preoţia leviţilor (după rânduiala lui Aaron) şi
preoţia împărătească sau generală, a întregului popor ales,
Israel.
În Noul Testament se vorbeşte tot de trei feluri de preoţi şi
de preoţie, dar deosebite de cele ale Vechiului Testament.
1. Cea dintâi şi cea mai mare este preoţia lui Hristos
(prefigurată de preoţia lui Melchisedec). Preoţia lui Hristos este
veşnică şi netrecătoare, cum spune Sf. Ap. Pavel: „Apoi acolo
s-a ridicat un şir de preoţi, fiindcă moartea îi împiedică să
dăinuiască. Aici însă, Iisus, prin acea că rămâne în veac, are
o preoţie care nu mai trece la altul” (Evr. 7,23-24). „Iar de
Dumnezeu a fost numit: Arhiereu după rânduiala lui
Melchisedec” (Evr. 5,7). Ca Arhiereu şi ca „Mielul lui
Dumnezeu care ridică păcatele lumii” (In. 1,29). Mântuitorul
Iisus Hristos a jertfit şi S-a jertfit aducându-Se pe Sine însuşi
jertfă, odată pentru totdeauna (Evr. 7,26-27).
Preoţia lui Hristos este de origine divină primită de la
Dumnezeu – Tatăl, „Care L-a sfinţit şi L-a trimis în lume...”
(In. 10,36), adică L-a hirotonit şi sfinţit în firea Sa umană, când
L-a trimis în lume. În acest sens, Sf. Ap. Pavel Îl numeşte pe
Iisus Hristos „trimisul şi Arhiereul mărturisirii noastre”
(Evr. 3,1).
Din preoţia lui Hristos ia naştere preoţia divină a
Apostolilor, pe care El, Arhiereul ceresc, le-a transmis-o direct
şi personal după Înviere, prin suflarea Duhului Sfânt asupra lor
(20,21-23).
Acesta este momentul hirotonirii lor şi al instituirii Tainei
preoţiei (Pr. Dr. I. Mircea, Dicţ. al N. T. A-Z, IBM. Bucureşti,
p. 394).
2. Preoţia Apostolilor.
Mântuitorul Iisus Hristos dorind ca învăţătura Sa să fie
cunoscută peste veacuri, Şi-a ales 12 Apostoli (Mt. 4,18-22;

232
10,1-4; Mc. 3,7; 14,16-19; Lc. 10,1). Pe aceşti doisprezece
Mântuitorul i-a învăţat tainele Împărăţiei cerurilor (Mt. 13,11;
In. 15,15).
Pe aceşti Apostoli Mântuitorul Iisus Hristos îi investeşte cu
putere de sus, adică cu puterea Duhului Sfânt, chiar în prima zi
a învierii Sale, când le-a zis: „Precum M-a trimis pe Mine
Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi... Şi suflând asupra lor a zis:
Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate
şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute” (In. 20,21-23). Este
momentul instituirii Tainei Preoţiei. Puterea deplină a preoţiei
lor o primesc însă la Cincizecime, când s-a pogorât Duhul
Sfânt în chip de „limbi ca de foc” peste ei.
Misiunea dată Apostolilor şi inaugurată la Cincizecime nu
se referă numai la ei, ci şi la urmaşii lor. Mântuitorul i-a
asigurat pe Apostoli că va fi cu ei până la sfârşitul veacurilor
(Mt. 28,20). Dar cum ei n-au putut să trăiască până la sfârşitul
veacurilor, harul preoţiei primit de la Hristos, ei l-au dat mai
departe urmaşilor lor, prin succesiune, prin punerea mâinilor.
Astfel se transmite harul primit de ei urmaşilor, urmaşilor lor.
Ierarhia bisericească.
Prin punerea mâinilor şi rugăciuni au fost investiţi cei şapte
diaconi: „... şi au ales pe Ştefan..., şi pe Filip...” (F.A. 6,5-6).
Despre diaconi se vorbeşte şi în epistola către Filipeni: „...
împreună cu episcopii şi diaconii” (Filip. 1,1), în I Timotei:
„Diaconii de asemenea trebuie să fie cucernici...” (I Tim.
3,8). Diaconii slujeau la agape (F.A. 6,10).
Prin punerea mâinilor şi rugăciuni, adică prin Taina
hirotoniei, au fost consacraţi, în slujirea lor, preoţii. Sf.
Apostoli pe unde propovăduia Evanghelia, „cu rugăciuni şi cu
ajunări, le-au hirotonit preoţi în fiecare biserică...” (F.A.
14,23). „Apostolii şi preoţi... trimit salutări fraţilor din
Antiohia” (F.A. 15,23). Apostolul Pavel „a chemat la sine pe
preoţii Bisericii” (F.A. 20,17). Pe Timotei, aşezat de Pavel
episcop în Efes, îl sfătuieşte să nu-şi pună degrab mâinile
(adică să hirotonească...) (I Tim. 5,22), iar „preoţii care-şi ţin

233
bine dregătoria să se învrednicească de îndoită cinste”
(I Tim. 5,17). Lui Tit, episcop în Creta, Sf. Ap. Pavel îi spune:
„Pentru aceasta te-am lăsat în Creta... şi să aşezi preoţi prin
cetăţi, precum te-am rânduit” (Tit 1,5). Iar Sf. Iacov zice:
„De este cineva bolnav între voi, să chemaţi preoţii Bisericii
şi să se roage pentru el...” (Iacov 5,14).
Episcopii sunt şi ei hirotoniţi prin punerea mâinilor şi
rugăciuni. Astfel, harul arhieriei a fost transmis prin Apostol
Pavel, episcopului Tit (episcop în Creta, Tit 1,5) şi lui Timotei,
episcop în Efes (I Tim. 1,3), căruia îi scrie: „nu fi nepăsător
de harul care este în tine, cu punerea mâinilor mai marilor
preoţilor” (I Tim. 4,14). Episcopii Timotei şi Tit, la rândul lor,
hirotonesc preoţi (vezi II Tim. 1,6; I Tim. 5,22; Tit. 1,5).
Episcopilor, Sf. Ap. Pavel le aminteşte: „Drept aceea, luaţi
seamă de voi înşivă şi de turma întru care Duhul Sfânt v-a
pus pe voi episcopi” (FA 20,28).
În Epistola către Filimon citim: „... celor ce sunt în Filipi,
împreună cu episcopii şi diaconii...” (Fil. 1,1).
Drepturile şi îndatoririle episcopilor erau de a hirotoni şi a
aşeza preoţi şi diaconi prin cetăţi (I Tim. 3,8-10), de a răsplăti
şi pedepsi pe preoţi (I Tim. 5,17-20).
Episcopul este cea mai înaltă treaptă a preoţiei, ca unul ce o
are de la Apostoli, prin succesiune neîntreruptă...
Hirotonia se face în Biserică cu scopul că episcopul, preotul
şi diaconul îşi desfăşoară activitatea în Biserică şi în slujba
Bisericii.
Sfinţii Părinţi, începând cu cei de pe vremea Apostolilor,
ne-au lăsat nenumărate mărturii despre existenţa episcopilor,
preoţilor şi diaconilor. Ex. Clement Romanul (100 d.Hr. –
contemporan cu Sf. Ap. Ioan) arată că, urmând poruncii
Mântuitorului, au fost hirotoniţi episcopi şi diaconi în comuni-
tăţile creştine (Ep. I. Cor. 43), Dionisie Areopagitul, contem-
poran cu Sf. Ap. Pavel, în scrierile sale, care cuprind Tradiţia
Bisericii, vorbeşte de cele trei trepte ale preoţiei. De vreme ce
aceste scrieri reprezintă normele Bisericii în primele secole ale

234
creştinismului, ele validează cele trei trepte ierarhice: diacon,
preot şi episcop. În tratatul Prof. I. Moisescu intitulat: „Despre
ierarhia bisericească”, arată că treapta ierarhică este plină de
puterea desăvârşitoare, adică lucrătoare a desăvârşirii.
Hirotonia este una pentru episcop, preot şi diacon, dar harul
se împarte în mod gradat celor trei trepte ierarhice (vezi:
Îndrumări misionare, Ed. IBM. Bucureşti, 1986, p. 565).
3. În cadrul Bisericii se mai distinge şi o preoţie generală
sau universală, numită şi împărăţească. Pe aceasta o au toţi
credincioşii botezaţi, miruiţi şi împărtăşiţi, care se săvârşeşte
deodată, de preotul hirotonit în acest scop, pentru că prin aceste
trei Taine ei sunt integraţi Trupului lui Hristos, care este
Biserica.
Referitor la aceasta Sf. Ap. Petru zice: „... să fiţi zidiţi casă
duhovnicească, spre preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe
duhovniceşti...” (I Petru, 2,5). Aceştia pot sluji şi ei semenilor
lor, prin: „harul pe care l-a primit fiecare, slujiţi-vă de el
spre folosul tuturor” (I Petru 4,10), fiind „primitori de
oaspeţi, fără cârtire” (V.9), în acest fel trebuie să fie slujirea
lor.
Protestanţii, ereziile şi sectele resping Preoţia bisericească
ca Taină şi se împotrivesc rânduielilor lăsate de Hristos şi de
Apostoli.
Dacă pe timpul lui Moise s-au găsit unii care s-au
împotrivit rânduielilor lăsate de Dumnezeu, privitor la preoţi şi
leviţi, cum au fost: Core, Datan şi Abiron, care au zis: „Destul!
Toată obştea şi toţi cei ce o alcătuiesc sunt sfinţi şi Domnul
este între ei. Pentru ce vă socotiţi voi mai presus de
adunarea Domnului?” (Num. 16,3), nu trebuie să surprindă
pe nimeni că şi în vremurile noastre, cei ce gândesc ca şi ei vin
cu pretenţii şi cu nemulţumiri împotriva rânduielilor lăsate de
Mântuitorul Iisus Hristos, aşezate de Sf. Apostoli şi de urmaşii
lor. Vin cu pretenţii că toţi sunt preoţi, împrumutând gândul şi
cuvintele acelor răzvrătiţi din Vechiul Testament: că „toată
obştea şi toţi care o alcătuiesc sunt sfinţiţi” (Num. 16,3).

235
 Aceştia nu-L ascultă pe Mântuitorul Iisus Hristos, care
spune, prin Evanghelistul Luca: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe
Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de
Mine; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce
M-a trimis pe Mine” (Lc. 10,16).
Aceştia, alungând preoţia harică, cea a Apostolilor şi a
urmaşilor lor, au ajuns până acolo încât să adopte preoţi-femei
sau chiar preoţi homosexuali. De asemenea în Statele Unite,
patria sectelor, au probleme asemănătoare cardinalii catolici cu
homosexuali şi pedofilie. Asemenea idei moderne ale noului
sincretism religios în ortodoxie nu au loc.
Criticarea şi respingerea preoţilor din sânul Bisericii nu este
o noutate. Aceasta s-a petrecut şi în Vechiul Testament şi în
Noul Testament, pentru că răi, răzvrătiţi şi neascultători au fost
de la începutul istoriei neamului omenesc, iar sfătuitorul lor
este acelaşi de pe timpul primei perechi de oameni: diavolul.
O descrierea plastică a ceea ce este preotul o face atât de
frumos un laic, Dan Ciachir, care îl citează pe scriitorul şi
criticul literar G. Călinescu, care spune că în orice împrejurare
s-ar afla, un preot nu poate să-i stârnească râsul, nu poate să i
se pară ridicol... Pentru că, păstrând proporţiile, atitudinea lui
Călinescu, faţă de preot nu se deosebeşte de aceea a ţărăncii
analfabete care, când întâlneşte un liturg se repede înainte să îi
sărute mâna. Pentru că nu lui i se prosternează, ci lui
Dumnezeu; preotul nefiind decât un înveliş omenesc al harului.
Iar persoana care săvârşeşte Tainele este investită ea însăşi tot
printr-o Taină: aceea a Hirotoniei.
Noi, ortodocşii, ştim ce este preotul şi ce însemnătate are
harul său, pentru că ştim că Uşile Împărăteşti despart cele
văzute de cele nevăzute, iar legătura mijlocitoare între cele
două tărâmuri se face prin el.
Preotul e tot un om ca şi noi, supus slăbiciunilor şi
eroziunilor lumeşti – uneori mai tare decât mirenii – dar este,
totodată şi altceva. El este deasupra noastră nu prin studii
teologice..., ci prin investitură divină primită prin „punerea

236
mâinilor”. Şi asta e foarte greu de înţeles, mai ales azi... .
Pentru că puterea preotului, aceea prin care dezleagă,
săvârşeşte Tainele sau ierurgiile, nu e o consecinţă a ostenelilor
proprii, aşa cum victoria unui sportiv e consecinţa
antrenamentelor, ci a puterii dată prin Taina Preoţiei. Harul nu
are nici o legătură cu raportul mecanicist cauză-efect. Şi
adevărul acesta e foarte greu de înţeles şi de asumat, pentru că
suntem dispuşi să acceptăm – şi implicit să preţuim – numai
situaţiile la care se ajunge prin merite proprii. Adică Dumnezeu
să nu-i iubească numai pe cei harnici şi silitori. Dar aşa ceva ar
fi o simplă etică sau o „morală”. E cusurul protestanţilor şi al
neoprotestanţilor.
Aceştia, combătând concepţia sacramentală a preoţiei, au
simplificat-o şi au spălăcit-o duhovniceşte până acolo în cât
Euharistia lor nu mai este jertfă şi nici taină. Iar preotul a
devenit un fel de ispravnic, el nu mai este o prezenţă
sfinţitoare, întrucât Luther (promotorul sectelor) a socotit că nu
e nevoie de mijlocitori între făptură şi Creatorul ei. Toţi putem
fi preoţi, iar dacă desemnăm pe cineva anume, e numai pentru
a se putea păstra ordinea în comunitate, în felul în care
alegătorii trimit un cetăţean în parlament ca să-i reprezinte.
După ei, preoţia nu mai este o harismă, ci însărcinare
administrativă. Şi atunci poate fi asumată de oricine, chiar şi de
femei, lucru care nu s-a întâmplat niciodată în Biserica
primară... (vezi: Dan Ciachir, Ofensiva Ortodoxă, Ed.
Anastasia, Bucureşti, 2002, p. 152).
Reverenda sau odăjdiile nu-l singularizează întâmplător;
îmbrăcămintea sa hieratică (care ţine de lucruri sfinte) ne
reaminteşte simbolic că, puterea lui nu emană de la oameni, ci
de la Acela care l-a creat.
Cuvintele acestea sunt o exegeză limpede, logică şi de
credinţă a ceea ce este preotul în Biserica lui Hristos. Numai
răii, ateii şi sectele îi văd altfel pe „preoţii Bisericii” (Iacov
5,14).

237
 Cum trebuie să fie preotul? Răspunsul ni-l dă limpede Sf.
Scriptură şi Sf. Părinţi, dintre care ne oprim la cuvintele unui
autentic preot, Sf. Grigorie Teologul, care zice: „Să fiu eu mai
întâi curat şi apoi să curăţ pe alţii, să fiu eu înţelept, ca să
înţelepţesc pe alţii, să fiu eu luminat, ca să luminez pe alţii, să
fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropiu pe alţii, să fiu eu
sfânt, ca să sfinţesc pe alţii”.

Bibliografie:
Îndrumări Misionare, Ed. IBM, Bucureşti, 1986, p. 565-567;
Pr. Prof. Dr. I. Bria, Dicţ. de Teologie Ortodoxă, A-Z, Ed. IBM.
Bucureşti, 1981;
Pr. Dr. I. Mircea, Dicţ. al N.T., A-Z, Ed. IBM, Bucureşti, 1984;
Dan Ciachir, Ofensiva Ortodoxă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2002.

238
 TAINA NUNŢII

După învăţătura de credinţă ortodoxă nunta este Sfânta

Taină prin care, după făgăduinţa mirelui şi miresei date liber în
faţa preotului, li se împărtăşeşte acestora harul dumnezeiesc
care întăreşte şi înalţă înmulţirea lor naturală, prefăcând-o
într-o desăvârşită şi curată legătură morală, într-o unitate desă-
vârşită, după chipul legăturii dintre Hristos şi Biserică.
În Sf. Scriptură a Noului Testament, actul căsătoriei capătă
o dimensiune nouă, sacră, unică. Pentru Sf. Ap. Pavel „Taina
aceasta este mare” (Efes. 5,32), deoarece are ca principiu şi
model comuniunea de iubire dintre Hristos şi Biserică:
„Bărbaţilor – sfătuieşte Sf. Ap. Pavel – iubiţi pe soţiile
voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi s-a dat pe
Sine pentru ea” (Efes. 5,25).
Din punct de vedere biblic, căsătoria este voită şi rânduită
de Dumnezeu încă de la creaţie. Citim în prima carte a Bibliei,
referitor la aceasta: „Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa
şi se va lipsi de femeia sa” (Gen. 2,24). Versetul acesta biblic
este temeiul scripturistic al căsătoriei, „atât ca act natural şi
creaţional, cât şi ca instituţie divină, căci pe cei ce se
căsătoresc Dumnezeu îi uneşte” (Pr. . Dr. I. Mircea, Dicţ. al
N.T. Bucureşti, 1984, p. 79).
Când Dumnezeu a creat fiinţa umană, a luat materia
existentă, creată de El mai înainte şi a însufleţit-o: „Şi a suflat
în faţa lui suflare de viaţă” (Gen. 2,7). Iar după ce Dumnezeu
„i-a făcut bărbat şi femeie”, i-a binecuvântat: „Fiţi roditori
şi vă înmulţiţi...” (Gen. 1,28). Astfel Adam şi Eva devin
primul soţ şi prima soţie, primul tată şi prima mamă, cum
spune Sergiu Bulgakov. Iar darul de nuntă primit de ei de la
Dumnezeu a fost Raiul.
Din punct de vedere biblic şi creştin, căsătoria este o
instituţie divină, o Taină rânduită de Dumnezeu, cum am văzut,

239
încă de la creaţie. „Ce Dumnezeu a unit omul să nu
despartă” (Mt. 10,4-6).
În Noul Testament, cuvântul nuntă este folosit în sens
propriu şi în sens figurat.
1. În sens propriu se vorbeşte de nunta fiului de împărat
(Mt. 22,2-11) şi de alte nunţi (Lc. 12,36); de nunta din Cana
Galileii, la care au fost invitaţi Maica Domnului, Mântuitorul
Iisus Hristos şi ucenicii Lui (In. 2,1-2), unde Mântuitorul
săvârşeşte prima Sa misiune pe pământ. Evanghelistul Matei
vorbeşte de „haina de nuntă” (Mt. 22,11-12), iar Sf. Ap. Pavel
spune că: „Cinstită să fie nunta întru toate” (Evr. 13,4).
2. În sens figurat se vorbeşte de nunta Mirelui (Mt. 25,10),
cu Biserica, de nunta Mielului (Apoc. 19,7-9).
Mirii la Taina Nunţii sunt încununaţi cu „cununiile”,
semnul învestirii împăraţilor, ca din acest moment să fie şi ei
conducătorii şi stăpânii vieţii lor, sau semnul martirilor pentru
credinţă, sunt apoi întâmpinaţi cu imnul „Isaia dănţuieşte...”
şi cel al mucenicilor, ceea ce înseamnă că ei sunt chemaţi să
ducă o viaţă de comuniune şi de solidaritate.
La început şi multă vreme după aceea Taina Cununiei se
săvârşeşte imediat după Sfânta Liturghie, socotindu-se ca parte
integrantă din ea.
Mântuitorul Iisus Hristos, prin învăţătura şi jertfa Sa, înalţă
şi instituie căsătoria, ridicând-o la rangul de Taină Sfântă.
Taina Cununiei creştine, după cum ştim, a fost instituită de
Mântuitorul Iisus Hristos încă la începutul activităţii Sale,
pecetluindu-o printr-o minune.
Scopul şi rostul căsătoriei ni-l arată Sf. Scriptură şi Sf.
Biserică, ca instituţie divină, ca legătură indisolubilă dintre un
bărbat şi o femeie. Soţii trebuie să trăiască după voia lui
Dumnezeu.
Scopul căsătoriei este redat de către poporul român atât de
frumos prin obiceiurile, baladele, doinele şi oraţiile de nuntă.

240
 Un mare culegător de folclor, din secolul al XIX-lea, care a
terminat liceul la Beiuş, S. Fl. Marian, în cartea sa: „Nunta la
români”, scoate în evidenţă trei scopuri ale căsătoriei:
„Întâi: de a avea o consoartă spre ajutorare şi petrecere...,
spre împărtăşirea binelui şi a răului, a bucuriei şi a întristării în
decursul întregii vieţi.
Al doilea: de a avea urmaşi legitimi .., ca seminţia să nu se
stingă niciodată, să aibă cine moşteni averea părintească..., să
aibă cine se îngriji de dânşii şi cine-i sprijini la bătrâneţe...,
cine-i înmormânta creştineşte, a-i pomeni şi a se ruga pentru
iertarea păcatelor lor.
În fine, al treilea: ca să li se facă aruncare că numai degeaba
s-au născut şi au trăit în lumea aceasta.
Tot cam acesta a fost şi este scopul căsătoriei la grecii cei
vechi, la romani precum şi la alte popoare din vechime cât şi
din timpul de faţă” (S. Fl. Marian, Nunta la români, Ed. Grai şi
suflet, Bucureşti, 1995, p. 17).
Mântuitorul Iisus Hristos a redat căsătoriei cinstea cuvenită,
ridicând-o la treapta de Taină, pentru că prin această Taină se
sfinţeşte viaţa conjugală a soţilor în vederea realizării scopului
unirii lor: iubirea şi naşterea de prunci.
Sfinţii Părinţi au văzut prin participarea Mântuitorului la
Nunta din Cana Galileii intenţia de a arăta nu numai soţilor
acelei nunţi, ci şi soţilor din toate vremurile, de câtă cinste se
bucură în faţa Sa şi cu câtă înălţare sufletească se cuvine ca ei
s-o încheie. Prezenţa Sa la nunta din Cana Galileii este socotită
ca momentul în care Mântuitorul a acordat căsătoriei caracterul
de Taină. Iar că Biserica a cinstit de la începuturile ei căsătoria
ca Taină Sfântă rezultă limpede din Tradiţia Bisericii, adică din
practica neîntreruptă a Bisericii.
Ridicarea căsătoriei, de către Mântuitorul, la rang de Taină
a fost mărturisită de către Biserică prin stăruinţa cu care ea a
săvârşit permanent această Sfântă Taină celor ce s-au unit prin
căsătorie. În acest sens, amintim Epistola Sf. Ignatie către
Policarp, care a fost episcop şi martir în Antiohia. Acesta a trăit

241
pe timpul Sfinţilor Apostoli, şi a murit în anul 107. În Epistola
sa îşi exprimă dorinţa ca toţi cei care se căsătoresc să facă
aceasta cu învoirea episcopului, pentru ca astfel căsătoria lor să
fie după Domnul, iar nu după poftă. Pe femei – pe care le
numeşte surorile sale – le îndeamnă să-L iubească pe Domnul
şi să se mulţumească trupeşte şi sufleteşte cu soţii lor, iar pe
bărbaţi – ca fraţi ai săi – îi îndeamnă să-şi iubească soţiile
„cum iubeşte Hristos Biserica” (Efec. 5). Această practică o
confirmă Tertulian, ca regulă generală pentru creştini care-şi
încheiau căsătoria lor înaintea preotului, de la care primesc
binecuvântarea. Sf. Vasile cel Mare (330-379) vorbind de
legătura căsătoriei spune că şi căsătoria este onorabilă dacă este
încheiată în mod legitim şi cu scopul de a avea copii, iar nu
numai pentru simpla plăcere.
Chiar şi în legea veche, căsătoria este indisolubilă, de
nedezlegat, adică nu era îngăduită despărţirea. Ştiind aceasta,
fariseii s-au apropiat de Iisus, ispitindu-L: „Se cuvine oare ca
bărbatul să-şi lase femeia?” Iisus , care era la cererea omului,
le-a spus rostul de la începutul zidirii, în care nu merge
despărţirea, fiindcă amândoi alcătuiesc o singură făptură. Iisus
întăreşte căsătoria la rostul ei de la începutul zidirii.
„Dumnezeu a ridicat pe om la cinstea de colaborator al Său
în lume. Căsătoria, la rangul pe care a instituit-o Dumnezeu, ar
trebui să realizeze în progresie geometrică posibilitatea acestei
colaborări” (Pr. Arsenie Boca, Ridicarea căsătoriei la înălţi-
mea de Taină, Ed. Agaton, Făgăraş, 2002, p. 7).
Dacă în Taina Cununiei cei doi sunt o singură făptură,
„atunci această făptură ce năzuieşte ea?” întreabă Părintele
Arsenie. Răspunsul e categoric: „Odrasle pentru Dumne-
zeu!” (Maleahi 2,15).
Taina căsătoriei a fost recunoscută de toţi creştinii. La
începutul secolului al XVI-lea, protestanţii, de toate nuanţele în
care s-au diversificat, au tăgăduit-o.
Pentru ferirea credincioşilor de abaterile de la dreapta
învăţătură, de la concepţiile lui Luther şi Calvin cu privire la

242
Taina cununiei, Mărturisirea Ortodoxă, întocmită de
Mitropolitul Petru Movilă (1642), a confirmat căsătoria ca a
şaptea Taină a Bisericii.
Taina cununiei conţine în ritualul ei invocarea Sfântului
Duh prin rugăciunea şi prin formula: „Se cunună robul lui
Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”.
În Biserica Ortodoxă găsim impedimente la căsătorie între
consângeni din linie colaterală până a gradul al VII-lea,
putându-se da dispensă la gradele VI-VII.

Bibliografie:
Îndrumări Misionare, IBM, Bucureşti, 1986, p. 586;
Pr. Dr. I. Bria, Dicţ. de Teologie Ortodoxă, A-Z., Bucureşti, 1981;
Pr. Dr. I. Mircea, Dicţ. al N.T. –IBM. Bucureşti, 1984;
S. Fl. Marian, Nunta la români, Ed. Grai şi suflet, Bucureşti, 1995;
Pr. T. Cios, Taina aceasta mare este, Ed. Buna Vestire, Beiuş, 2003;
Pr. Arsenie Boca, Ridicarea căsătoriei la înălţimea de Taină, Ed.
Agaton, Făgăraş, 2002.

243
 TAINA SFÂNTULUI MASLU

Taina Maslului este ultima din cele şapte Taine ale

Bisericii. Este Taina în care cel bolnav, prin ungerea cu
untdelemn sfinţit şi invocarea harului Duhului Sfânt de către
preoţi, primeşte tămăduirea trupului şi iertarea păcatelor (Pr.
Prof. Dr. I. Bria, Dicţ. de Teologie Ortodoxă, A-Z, IBM,
Bucureşti, 1981, p. 250).
Biserica, „trupul lui Hristos” (Efes. 5), oferă harul cel
dumnezeiesc celor ce cu credinţă tare şi sinceră doresc
mântuirea dar şi celor ce au căzut în suferinţă din cauza păcate-
lor. De multe ori suferinţa trupească este rezultatul multor şi
grele păcate. „Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele
sufăr împreună” (I Cor. 12,26).
Taina Maslului a fost în planul lui Dumnezeu. Acest adevăr
îl găsim în Vechiul Testament, în legătură cu persoana lui
Mesia. „El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre
le-a luat asupra Sa” (Isaia 53,4). În Vechiul Testament, la
porunca lui Dumnezeu profeţii practică vindecarea bolilor de
tot felul (Ieş. 30,20-30).
Bolile fiind socotite ca o acţiune demonică asupra omului,
popoarele antice se preocupau de vindecarea lor, astfel,
Hipocrate, părintele medicinii şi Galen (contemporan cu Sf.
Apostoli) arătau că suferinţele au cauze nu numai în bolile
trupeşti ci şi în cele sufleteşti.
Când Mântuitorul Iisus Hristos a venit în lume, bolnavii
alergau la El. În majoritatea cazurilor vindeca prima dată
sufletul de păcate, apoi trupul.
După înălţarea Mântuitorului la cer, practica aceasta au
continuat-o Sf. Apostoli, iar după ei urmaşii lor direcţi.
Taina Sfântului Maslu se face în numele Sfintei Treimi.
O referire directă la această Taină se găseşte în epistola Sf.
Iacov, unde se spune: „Este cineva bolnav între voi? Să

244
cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l
cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei
va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica şi de va fi
făcut păcate se vor ierta lui” (Iacov 5,14-15). Preoţii
Bisericii, prin puterea Duhului Sfânt, continuă în biserică
slujirea pe care Însuşi Iisus a încredinţat-o Apostolilor Săi: „Şi
mergând, ei... socoteau mulţi demoni şi ungeau cu
untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Mc. 6,12-13).
Taina Sfântului Maslu nu trebuie confundată cu harisma
vindecărilor, cu cei ce au darul „vindecărilor” (I Cor. 12,28).
Harul lui Dumnezeu, prin Taina Maslului, lucrează asupra
celui bolnav în mai multe feluri. În primul rând Maslul
întăreşte nădejdea, redând încrederea, apoi tămăduieşte
suferinţa, ierta multe păcate, scoate demonii, cum spune Sf.
Evanghelist Marcu: „Am văzut pe cineva scoţând demoni în
numele Tău” (Mc. 9,28).
Tămăduirea bolnavului se cere la Dumnezeu prin rugăciuni
şi prin untdelemn sfinţit. Boala nu este numai urmare a
păcatelor personale, ci şi o urmare firească a eredităţii, a
păcatelor înaintaşilor, pentru că spune Dumnezeu: „Până la al
şaptelea neam voi pedepsi fărădelegea” (Lev. 26,31).
Scopul cel dintâi al Tainei Maslului, este iertarea păcatelor
(In. 20,23), de aceea înainte de săvârşirea acestei taine se cere
bolnavului să-şi mărturisească păcatele şi să se împărtăşească.
La Taina Maslului participă toţi cei din jur, într-o
comuniune de rugăciune, de aceea se invocă, pe lângă darul
Duhului Sfânt şi ajutorul Maicii Domnului, a Sfintei Cruci, a
îngerilor şi a sfinţilor.
Materia sfinţită este untdelemnul şi făina, pe care bolnavul
le consumă, rugându-se şi el pentru vindecarea sa.
Taina aceasta este instituită de Mântuitorul Iisus Hristos şi
este transmisă apostolilor, cărora „le-a dat putere să scoată
afară duhurile rele şi să tămăduiască orice boală şi orice
neputinţă...” (Mc. 3,10). Lucrarea aceasta o fac Apostolii
imediat după Cincizecime, ca Taină a Bisericii, potrivit

245
cuvintelor Mântuitorului: „...în numele Meu veţi scoate
demonii... pe bolnavi mâinile veţi pune şi se vor
însănătoşi...” (Mc. 16,17-18).
Când Apostolul Iacov scrie Epistola sa, Taina Sfântului
Maslu era practicată în Biserică, pentru că aşa reiese din
cuvintele sale.
Săvârşitorii Maslului sunt numai preoţii (Iacov 5,14).
În cadrul Tainei Sfântului Maslu se citesc şapte pericope
biblice, din Epistole şi Evanghelii şi şapte rugăciuni.
Untdelemnul se sfinţeşte prin rostirea de şapte ori a
rugăciunii: „Doamne, Care cu mila şi cu îndurările Tale
tămăduieşti zdrobirile sufletelor şi ale trupurilor noastre, Însuţi,
Stăpâne, sfinţeşte untdelemnul acesta, ca să fie celor ce se vor
unge din el spre tămăduire şi spre izbăvire de toată patima şi
întinăciunea trupului şi a sufletului şi de toată răutatea. Ca şi
întru aceasta să se preaslăvească preasfânt numele Tău, al
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin”. Binecuvântarea untdelemnului se face şi
prin cele şapte rugăciuni după fiecare Sfântă Evanghelie.
Cei ce resping Taina Sfântului Maslu, spune sfântul Teofan
Zăvorâtul, sunt ca acei oameni care aşteaptă să treacă apa unui
râu, fără bărci şi punţi aflate la îndemâna lor.
„Toate Tainele le săvârşeşte Dumnezeu în Biserică. Dar
împrumută mâna şi vocea preotului”, zice Sf. Ioan Gură de
Aur.
Dacă Biserica ar fi numai o adunare de oameni, ea n-ar mai
fi „sfântă şi fără prihană” (Efes. 5,27), în această sfinţenie se
săvârşeşte Taina Sf. Maslu.
Rugăciunea în general şi Taina Sf. Maslu, în special, e ca o
„glandă cu secreţie internă, care produce în organism o
transformare în mod treptat”, zice Alexis Carrel.
Sfânta Taină a Maslului este plină de sens, de raţiune divină
ascunsă în lucruri, cum spune Sf. Maxim Mărturisitorul, fiecare
rugăciune, fiecare pericopă biblică ne trimite mai sus.

246
 Trebuie să credem în Taina Sf. Maslu dacă vrem să aibă
efect.
Taina Sfântului Maslu, pe lângă darurile ce Dumnezeu ni le
dă prin ea, mai are şi pe acela de călăuzire, de luminare,
precum şi acela de a-i apropia pe oameni între ei şi de
Dumnezeu.
„A invoca Duhul Sfânt – zice S. Weil – este un strigăt, o
chemare a lui Dumnezeu”.
Pentru a înţelege mai bine ce înseamnă efectele Tainei
Sfântului Maslu asupra noastră, să ne gândim la următoarea
imagine: dacă introducem o bucată de fier în foc, fierul se va
încălzi şi va absoarbe căldura focului, fără ca fierul şi focul să
se confunde. Fierul rămâne fier, însă pătruns de foc.
La Sf. Taină a Maslului şi păcătoşii şi drepţii au un câştig:
„Dacă am păcătuit, rugăm pe Dumnezeu să ne ierte
păcatele. Dacă n-am păcătuit, rugăm pe Dumnezeu să ne
ferească să nu păcătuim”, zicem Sf. Ioan Gură de Aur.
În concluzie, Taina Sfântului Maslu se oglindeşte în
cuvintele Sf. Ap. Pavel: „Ajutându-ne şi voi cu rugăciunile
pentru noi, aşa încât darul acesta făcut nouă, prin
rugăciunea multora, să ne fie prilej de mulţumire adusă de
mulţi, pentru noi” (II Cor. 1,11).

Bibliografie:
Îndrumări Misionare, Ed. IBM. Bucureşti, 1986, p. 600;
Pr. Prof. Dr. I. Bria, Dicţ, de Teologie Ortodoxă, A-Z, Ed. IBM,
Bucureşti, 1981, p. 250.

247
 UN PERSONAJ DISCRET, PREOTEASA

Pornind de la „triunghiul familiei”: tată, mamă, fiu, în ideea

Sf. Ap. Pavel, din versetul: „Tovarăşii mei de lucru în Hristos
Iisus” (Rom. 16,3), observăm cum pentru cei chemaţi şi aleşi
să înveţe Legea lui Hristos, se implică întreaga lor familie.
Preotul fiind chemat şi trimis de Dumnezeu între oameni
(Mt. 28,19), are dreptul şi chiar obligaţia să-şi întemeieze
propria familie. De aceea, el trebuie să fie cu mare atenţie, să
chibzuiască matur la întemeierea familiei sale, deoarece aceasta
va trebui să fie sprijin în sacra sa misiune.
Credem că n-a scăpat necitit de nici un candidat la preoţie
romanul părintelui Ion Agârbiceanu, „Arhanghelii”, în care
tânărul teolog Vasile Mureşanu alege de soţie pe Elenuţa
Rodeanu, nu pentru avere, pentru că bine ştim, familia
Rodeanu ajunsese la faliment cu mina de aur, ci pentru că a
văzut în ea un tovarăş de lucru „în via Domnului”. Elenuţa îi
înţelege intenţiile şi îi scrie: „După mine, mare imoralitate zace
chiar în faptul că cineva, făcând un târg bănesc, crede că
încheie o căsătorie” (I. Agârbiceanu, Arhanghelii, vol. I, BPT,
1962, p. 274). La care teologul Vasile îi răspunde: „În drum
spre căsătorie, trebuie să ne silim a ne câştiga moralitatea
gândurilor, a simţurilor şi a lucrurilor”, pentru că familia,
căsnicia nu e ceva „material, nu se face din situaţii şi lefuri”
(Ibidem, p. 324).
Teologul Vasile dejoacă planurile tatălui lui cu ale familiei
preotului Pop, privind căsătoria lui cu Laura Pop, care numai
de preoteasă nu era bună, pe a cărui cuvânt „nu poţi da nimic”
(op. cit., vol. II, p. 224), şi îşi alege ca soţie pe Elenuţa
Rodeanu.
Dacă bărbatul este „cap femeii” (Efes. 5,23) şi formează
cu ea „un trup” (v. 31), de ce nu ar forma amândoi o „faţă”?
Un „chip tainic”, cum spune Sf. Scriptură. Acest „chip” poate

248
influenţa pe cei ce-l privesc, fapt care măreşte succesul pastoral
al preotului în parohie.
Armonia din casa preotului trebuie să fie aceea de care
aminteşte Sf. Ap. Pavel în epistola către Efeseni 5,22, ca între
Hristos şi Biserică.
Să nu uităm că în vremurile de demult „preoţii români
predicau credinţa cu fapta lor vie şi a familiei lor” (Pr. D.
Stăniloae, Teol. Dogm. Ort., vol. III, p. 187). Iar dacă astăzi
predicarea credinţei se face prin cuvântări, cateheze, programe
religioase etc., faptul acesta nu anulează „fapta vie a familiei
preotului”, ci mai mult o susţine şi o evidenţiază. Scopul este
acelaşi, doar modul şi mijloacele s-au schimbat. Este ca şi cum
ai merge pe jos pe un drum şi din fericire te ia o maşină. Faptul
acesta nu schimbă nici drumul nici menirea şi nici omul, ci
timpul sosirii. Important este să ajungi unde ai dorit.
Din punct de vedere creştin nu există un ideal mai înalt ca
acela de a fi următor lui Hristos. Iar această urmare a lui
Hristos se face cu întreaga familie, nu izolat sau egoist. Preot şi
preoteasă să devină unul pentru altul un „alter ogo”, în această
urmare. Ei n-au voie să fie „căldicei” în misiunea lor, pentru că
cei căldicei, ne spune Sf. Scriptură, vor fi „vărsaţi din gura
Domnului” (Apoc. 3,16).
Pilduitoare în comportamentul familiei preotului în parohie,
este familia preotului Zaharia, din Sf. Scriptură. „Şi erau
amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără
prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului” (Lc.
1,6).
Cum trebuie să fi preotesele? Cel mai nimerit răspuns ni-l
dă Sf. Ap. Pavel, când spune: „să fie cuviincioase, cumpăta-
te, credincioase întru toate” (I Tim. 3,11). Preoteasa (cunos-
când rolul ei în parohie) trebuie să dea exemplu pentru celelalte
femei prin mai multe virtuţi, „cu deplină înţelegere, în
credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (I Tim. 2,15).
Ca mamă, rolul preotesei în parohie este imens. Să ne
gândim numai la rolul pe care l-a avut Batşeba, în viaţa lui

249
Solomon, Sfânta Elena, în viaţa lui Constantin cel Mare,
Macrina în viaţa Sf. Vasile cel Mare, Emilia, în viaţa Sf.
Grigorie de Nyssa, Monica, în viaţa Fer. Augustin etc. Iată de
ce căminul e socotit ca „adevăratul atelier de familie” (Trei
secole de paradox, Ed. Albatros, Bucureşti, 1983, p. 163).
În foarte multe locuri preotesei i se spune „maica
preoteasă”, şi această denumire nu a apărut numai din simplul
fapt că preoteasa este mama copiilor ei, ci din rolul ei de mamă
spirituală pentru toţi fiii şi fiicele parohiei, care văd în ea un
îndrumător.
În jurul Beiuşului, pe valea Roşiei, întâlnim o expresie
unică pentru preoteasă, aici credincioşii îi spun „preoată”.
Denumirea aceasta o implică mai mult în misiunea pastorală
din parohie.
O caracteristică a preotesei trebuie să fie preocuparea,
alături de preot, de propăşirea bisericii. Sf. Scriptură ne dă
exemple de multe femei prezente în toate activităţile
bisericeşti, dintre care amintim: Maria Magdalena, Ioana lui
Huza şi Susana, care slujeau Mântuitorului din avutul lor (Lc.
8,2-3). Maria lui Cleopa, Maria, mama lui Iacov, Maria, mama
lui Ioan-Marcu (F.A. 12,12). Lidia, care şi-a pus casa la
dispoziţia apostolilor (F.A. 16,40). Damaris, Febe, care îl ajută
pe Pavel în misiunea sa apostolică (Rom. 16,1). Maria şi Iunia,
care s-au ostenit şi au suferit pentru Hristos (Rom. 16,6-7).
Priscila „tovarăşa de lucru a Apostolului Pavel în Hristos”
(Rom. 16,3). Evdochia şi Sintihi, „care au luptat pentru
Evanghelie” (Fil. 4,2-3), Claudia din Roma (II Tim. 4-21) etc.
„Preoteasa reprezintă o categorie aparte. I se spune
preoteasă, deşi ea poate fi profesor, învăţător, medic, avocat...
Acest lucru arată că preotul, mai mult decât oricine, este definit
prin soţia sa, prin preoteasă. Iată, puţini ştiu că un preot nu se
poate recăsători, că „este foarte grea situaţia preotului, chiar
dacă rămâne văduv” (Dan Ciachir, Pentru o Ortodoxie
realistă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2004, p. 173).

250
 Preoteasa este şi trebuie să fie o femeie mai aparte decât o
soţie obişnuită. „Ea este nevasta preotului şi trebuie să împartă,
responsabilităţile pastoraţiei şi ale misiunii cu soţul său.
Atitudinea, ţinuta sa, este cartea de vizită a preotului” (op. cit.,
p. 173), este, vorba aceluiaşi apologet laic, „un personaj
discret”.
Preoteasa nu trebuie să fie dintre acelea femei despre care
Sf. Ap. Pavel spune că „poartă grijă de cele ale lumii cum să
placă bărbatului” (I Cor. 7,34), care de multe ori degenerează
în necinste.
Se ştie că problemele gospodăriei cer mult timp preotului,
dacă preoteasa este harnică şi bună gospodină, „pune toată
râvna ca să trăiască în linişte” (I Tes. 4,11), degajând pe soţ
de multe griji gospodăreşti, dându-i posibilitatea de a se ocupa
mai mult de cele duhovniceşti şi pastorale. Ea se va îngriji ca
soţul ei să plece la slujbă senin, pregătit pentru această
îndatorire sacră.
Buna gospodărie a casei preotului şi hărnicia familiei lui
poate influenţa în bine pe credincioşi. Un exemplu ni-l dă Ioan
Slavici în cunoscuta nuvelă „Popa Tandă” din Sărăceni
(Rontău), de lângă Oradea. Disperat de starea sătenilor, care
toate le avea în gospodărie vraişte, foloseşte o metodă pastorală
practică, face curăţenie şi rânduială în propria-i gospodărie.
Văzând acest lucru, credincioşii încep să-l imite. Şi astfel
părintele intră în sufletul lor, atrăgându-şi încrederea şi
respectul sărăcenilor.
Casa parohială, fiind deschisă pentru toţi credincioşii,
trebuie să fie ospitalieră pentru toţi deopotrivă. Un exemplu
grăitor despre aceasta ni-l dă Avraam când la cortul său au
apărut cei trei tineri. El a intrat în cort la Sara, femeia sa, şi i-a
zis: „Frământă degrab trei măsuri de făină bună şi fă
azime” (Sara l-a ascultat şi i-a ospătat pe cei trei necunoscuţi).
Să ne amintim de preotul Vasile Todoran şi de preoteasa
Ruxandra, din frumoasa nuvelă, Popa Vasile, a lui Ion
Agârbiceanu, în care Popa Vasile cere vlădicii o carte de

251
slobozenie să plece în America cu un grup de credincioşi ai săi,
că nu mai poate trăi din pământul bisericii care este foarte
sărac. Dar când să ducă scrisoarea la poştă, un tânăr din sat îl
cheamă disperat să meargă la ei acasă, că moare tatăl său.
Preotul lasă totul baltă, ia căruţa şi epitrahilul, dar mergând la
cel bolnav constată că era vorba de o boală pe care numai
medicul o poate vindeca. Dă patrafirul şi Ceaslovul la
preoteasa Ruxandra şi îl duce la doctor. Întorcându-se acasă şi
consultându-se cu preoteasa, ajung amândoi la convingerea că
locul lor este aici, între aceşti credincioşi. Arde scrisoarea şi
rămâne în parohie (I. Agârbiceanu, Popa Vasile, Opere II, Ed.
pt. Lit., Bucureşti, 1962, p. 74).
Casa preotului este, cum spunea cineva, „cu pereţii de
sticlă”, în care se vede tot şi în ea privesc toţi, chiar şi
necredincioşii şi sectarii. Casa lui trebuie să fie ca acea casă din
Iope (F.A. 9,36), în care să se vadă rugăciunea şi postul, ca o
îndeletnicire spre „înfruntare” (I Cor. 7,5), în care să se simtă
atmosfera preoţească ca în casa preotului Zaharia şi Elisabetei.
Preoteasa poate şi chiar este îndatorată să lucreze şi să
înfrumuseţeze familia sa. Ea poate întreţine, ca „vestalele
romane”, focul sacru al rugăciunii şi al credinţei, ţinând
permanent legătura cu Biserica şi cu enoriaşii.
Un adevărat preot şi o adevărată preoteasă nu spune
niciodată că a făcut ceva pentru Biserică şi pentru credincioşi.
De aceea ei nu trebuie invidiaţi şi vorbiţi de rău ci înţeleşi. Să
nu uităm că „fiecare valorează cât a dat”, cum spune
Octavian Paler („Caminante”, Bucureşti, 1980, p. 228).

Bibliografie:
I. Agârbiceanu, Arhanghelii, vol. I, BPT, 1962, p. 274;
Pr. D. Stăniloae, Teol. Dogm. Ort., vol. III, p. 187; Trei secole de
paradox, Ed. Albatros, Bucureşti, 1983, p. 163;
Dan Ciachir, Pentru o Ortodoxie realistă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2004, p. 173;
I. Agârbiceanu, Popa Vasile, Opere II, Ed. pt. Lit., Bucureşti, 1962, p. 74;

Octavian Paler, Caminante, Bucureşti, 1980, p. 228.

252
253
„FEMEIA SĂ SE ROAGE LUI DUMNEZEU CU CAPUL
DESCOPERIT?”
(I. Cor. 11,13)

Întrebarea aceasta, paulină, mi s-a pus de multe ori şi de

către foarte multe credincioase.
Înainte însă de a da răspuns la această întrebare, pentru o
mai bună înţelegere, m-aş opri la cele trei tulburătoare întrebări
al Sfinxului, adresate omului care îl privea nedumerit: „Cine
eşti? De unde vii? Unde te duci?”
Sfatul Sfinxului pentru cel ce-l admira era: „Există în tine
ceva efemer şi etern. Să nu te foloseşti (îngrijeşti) de cel
dintâi decât pentru a-l dezvolta pe al doilea” (adică sufletul)
(E. Schure, Evoluţia divină. De la Sfinx la Hristos, Ed. Aldo
Press, Bucureşti, 2003, p. 20).
Dacă eşti creştin, dacă vii dintr-o familie ortodoxă, dacă te
rogi în „Biserica lui Dumnezeu” (F.A. 20,28), atunci n-o poţi
face oricum.
Sf. Ap. Pavel, în această privinţă, dă următoarele sfaturi:
„Este, oare, cuviincios ca o femeie să se roage lui Dumnezeu
cu capul descoperit? Nu vă învaţă, oare, însăşi firea că
pentru bărbat, dacă îşi lasă părul lung este ocară? Iar
pentru femeie dacă îşi lasă părul lung, este cinste? Căci
părul i-a fost dat ca acoperământ. Iar dacă se pare cuiva că
aici poate să ne găsească pricină, un astfel de obicei (ca
femeile să se roage cu capul descoperit) noi nu avem, nici
Bisericile lui Dumnezeu” (I Cor. 11,13-16). Iar în alt loc:
„Vreau deci ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând
mâini sfinte, fără de şovăire. Asemenea şi femeile, în
îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din
sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur sau
din mărgăritare sau din veşminte de mult preţ; ci din fapte

254
bune precum se cuvine unor femei care se fac mărturie de
evlavie” (I Tim. 2,8-10).
Pe lângă această îmbrăcăminte a „efemerului” (trupului)
creştinul trebuie să-şi îmbrace „eternul” (sufletul) cu
îmbrăcămintea virtuţilor, pentru că pe Dumnezeu nu-L poate
păcăli nimeni cu nimic.
Când Sf. Ap. Pavel scrie corintenilor cuvintele de mai sus,
o face pentru că observă că în cult s-au strecurat şi unele
abuzuri, ca de exemplu: raportul dintre bărbat şi femeie. Unele
femei înţelegând greşit egalitatea lor cu bărbaţii pe care o
învaţă religia creştină şi îşi permiteau o ţinută necuviincioasă în
biserică. Apostolul arată că în biserică femeia trebuie să-şi
acopere capul.
Era o practică obişnuită în oraşele greceşti, şi în special în
Corient, ca femeile să-şi acopere capul cu un văl în public.
Cele cu capul descoperit erau socotite ca având un caracter
imoral. Cu capul descoperit umblau numai desfrânatele. În
Corint erau foarte multe prostituate (de la templele păgâne),
unele femei creştine, profitând de noua lor libertate nu-şi mai
acopereau capul.
Femeia creştină şi chiar bărbatul, în primul rând din
evlavie, apoi prin demnitate de creştin, la rugăciune, în
biserică, trebuie să se comporte şi să se îmbrace decent. În
biserică noi stăm în faţa lui Hristos, Care este prezent în sfânta
Euharistie.

Bibliografie:
E. Schure, Evoluţia divină. De la Sfinx la Hristos, Ed. Aldo Press,
Bucureşti, 2003, p. 20.

255
 CLOPOT

Rolul clopotelor în bisericile creştine a fost gravat pe multe

din ele în cuvintele strămoşilor: „Deum laudo, vivos homines
voco, mortuos plango, fulgura frango, festa decor”. „Pe
Dumnezeu îl laud, pe cei vii îi chem, pe cei morţi îi plâng,
fulgerile le frâng, podoabă sunt în zile de sărbătoare”. Sau:
„In te Domnine speravi” „În tine, Doamne, am sperat”. De
aceea sunetul lor pentru creştini face legătura între pământ şi
cer, între materie şi spirit, el mişcă chipul lui Dumnezeu din
om, dacă acesta este credincios.
Credinciosul ortodox consideră clopotul ca pe o persoană
participantă cu el la rugăciune. De fiecare dată, când bătaia
clopotului unduieşte văzduhul, ea este percepută ca bătaia unei
inimi, care ţine vie viaţa. Cum spune L. Blaga în versurile sale:
„În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn / cum bate
o inimă de clopot” (Gorunul). „Prin poziţia limbii care
loveşte în pereţii săi, clopotul evocă poziţia a tot ce este
suspendat între cer şi pământ, stabilind astfel o comunicare
între ele. Dar el deţine şi puterea de a intra în relaţie cu
lumea subterană” (J. Chevalier, Dicţionar de Simboluri, vol. I
A-D, Ed. Artemis, Bucureşti, 1995, p. 338).
Clopotul ne face să trăim o neaşteptată emoţie, o
împrospătare lăuntrică atunci când auzim sunetul clopotului din
satul natal, pe care l-am auzit vibrând prima dată în viaţa
noastră, a cărui vibraţie o simţim cu totul aparte, cum spune un
scriitor: „sorbind balsamul sunetelor pure ca pe un vin de
împărtăşanie”.
Clopotul, la noi la români, pe lângă faptul că a anunţat de
atâtea ori chemarea la rugăciune, la înmormântare, a anunţat şi
„furtunile” anilor 1784 şi 1848, precum şi dorinţe şi bucurii
împlinite, ca aceea din 1918, când s-a făcut Unirea cea mare a
tuturor românilor. „E acelaşi clopot de altădată, / E – acelaşi

256
grav proroc ce-mparte / Drumeţilor / Netâlcuite / Şi
coborâtoare prorociri”, spune poetul Ion Minulescu, în „Cele
învinse”. În anul 1989, clopotele multor biserici ortodoxe au
vestit descotorosirea dintr-un regim ostil Bisericii creştine.
În cartea „Acolo sus”, a lui Huysmas, un clopotar de
altădată spune: „Clopotul e un instrument deosebit. E
botezat la fel ca o persoană şi sfinţit cu sfântul mir al
mântuirii...”
„În perioada creştinismului timpuriu, în catacombele
romane, pentru a anunţa chemarea la Liturghie erau
folosite clopote. Clopotele mari au fost folosite mai întâi la
mănăstiri şi sunt menţionate începând cu secolul 6, despre
turnarea lor amintindu-se abia către sfârşitul evului
mediu” (Hans Biederman, Dicţ. de simboluri, Ed. Saeculorum,
vol. I, Bucureşti, 2002, p. 102).
Goethe în balada sa „Clopotul plimbăreţ” şi Schiller în
„Cântecul clopotului”, relevă importanţa clopotului în
credinţa poporului.
Sunetul clopotului este mai mult decât o chemare
„didactică”, pentru că el se adresează sufletului.
Lângă o icoană, lângă o lumânare, lângă glas de clopot,
chiar dacă eşti indispus sau abătut, trăieşti prezenţa divină, care
lucrează asupra ta. Toaca şi clopotul nu te fac numai să-L
înţelegi pe Dumnezeu, ci să şi îl simţi, să-ţi aminteşti de El.
Clopotele nu ne silesc, nu ne îmbunătăţeşte, ne face doar
apropouri.
Toaca şi clopotul este un mijloc de aducere aminte şi de
trezire, căci, în dobândirea curăţeniei a liniştii sufleteşti, mai
important decât orice este rugăciunea şi trezvia.

Bibliografie:
J. Chevalier, Dicţionar de simboluri, vol. I A-D, Ed. Artemis,
Bucureşti, 1995;
Hans Biederman, Dicţ. de simboluri, Ed. Saeculum, vol. I,
Bucureşti, 2002.

257
 SÂMBĂTA SAU DUMINICA?
„Să prăznuim nu cu aluatul cel vechi ..:”
(I Cor. 5,8)

Răspunsul pentru întrebarea din titlu este: amândouă.

Sâmbăta este pentru evrei (pentru iudaism), „după aluatul cel
vechi” (I Cor. 5,8), iar duminica este pentru creştini (pentru
Creştinism), după „Legea lui Hristos”, care este „Sfârşitul
Legii” vechi (Rom. 10,4).
„Legea (care) s-a dat prin Moise” (In. 1,17), despre care
Sf. AP. Pavel spune că „Legea ne-a fost călăuză spre
Hristos” (Gal. 3,24).
Serbarea Sâmbetei era o rânduială a legii vechi (dată
exclusiv evreilor), creştinii însă trăiesc „întru o înnoire a
duhului”, cum apune Sf. Ap. Pavel: „Dar acum ne-am
desfăcut de lege, murind aceluia în care eram ţinuţi robi, ca
să slujim întru înnoirea duhului, iar nu întru vechimea
slovei” (Rom. 7,6).
Serbarea Duminicii vine de la cuvintele greceşti (în care s-a
scris Noul Testament) „kiriaki imera” = „Ziua Domnului”
(I Cor. 5,5) şi de la cuvintele Sf. Ap. Pavel şi Evanghelist Ioan,
care scrie în ultima carte a Bibliei: „Am fost în duh în zi de
duminică” (Apoc. 1,10).
Cei ce serbează Duminica nu sunt ai lui Moise, ci ai lui
Hristos.
Creştinii de la început şi de pretutindeni au serbat
Duminica ca zi de odihnă, în amintirea Învierii Domnului
nostru Iisus Hristos. Paştile creştine au înlocuit Paştile ebraic,
care este o zi de odihnă pentru evrei în amintirea scoaterii lor
din robia Egiptului (Deut. 5,14-15; F.A. 20,7; Evrei 4,7-9).
Semnificaţia Duminicii însă, pe lângă faptul că arată ziua
biruinţei asupra morţii prin Învierea Domnului, pentru cei ce

258
cred în Iisus Hristos ca Mântuitor al lumii mai semnifică şi
eliberarea din robia păcatului.
Legea Vechiului Testament a „fost călăuză spre Hristos
pentru ca să ne îndreptăm din credinţă. Iar dacă a venit
credinţa, nu mai suntem sub călăuză” (Gal. 3,24).
Legea Vechiului Testament, deci şi Sâmbăta, s-au sfârşit cu
Hristos, „căci sfârşitul legii este Hristos, spre îndreptarea a
tot celui ce crede” (Rom. 10,4).
Dacă mântuirea a venit prin legea veche „atunci Hristos a
murit în zadar” (Gal. 2,21).
Cei ce susţin serbarea Sâmbetei în locul Duminicii devin nu
numai reformatori ai creştinismului, ci şi judecătorii ai lui.
Pentru că spune Sf. Ap. Pavel: „Nimeni deci să nu vă judece
pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo
sărbătoare .. sau la sâmbete” (Col. 2,12).
Când Mântuitorul spune: „Rugaţi-vă dar să nu fie fuga
voastră iarna sau Sâmbăta” (Mt. 24,20), El nu s-a gândit la
sfinţirea Sâmbetei, pentru că El a îngăduit Apostolilor să
smulgă spice în ziua Sâmbetei pentru a-şi potoli foamea, nu i-a
oprit pe evrei să fugă Sâmbăta. Motivul era altul; Sâmbăta
toate porţile cetăţii Ierusalimului erau închise, deci nu puteau
ieşi din cetate.
Pe lângă motivul că Mântuitorul a înviat Duminica, tot
Duminica i s-a arătat Mariei Magdalena (Mc. 16,9; In. 20,14-
17; Lc. 24,34), tot Duminica S-a arătat Apostolilor (In. 20,19),
lui Luca şi lui Cleopa (Lc. 24,13-32), iar Duminica următoare
(după opt zile) la toţi Apostolii, fiind de faţă şi Toma (In.
20,26).
Prima zi a Învierii a fost prăznuită de Apostoli cu bucurie
aleasă. Ea este ziua despre care a scris psalmistul, „că a
făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa”
(Ps. 117,22).
În ziua Cincizecimii, care cădea într-o Duminică, Sfinţii
Apostoli erau adunaţi la rugăciune „Şi li s-a arătat, împărţite,

259
limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au
umplut toţi de Duhul Sfânt ..” (F.A. 2,3).
În amintirea Învierii Domnului, Sfinţii Apostoli s-au
adunat, şi toţi creştinii apoi, în fiecare Duminică la rugăciune şi
oficierea cultului divin, cu Sfânta Împărtăşanie (Lc. 24,30; F.A.
2,42; 20,7-11; I Cor. 11,20 etc).
Numele de Duminică nu-l întâlnim în Noul Testament decât
o singură dată: „Am fost în zi de Duminică şi am auzit în
urma mea un glas...” (Apoc. 1,10).
În Vechiul Testament şi pe timpul când s-au scris
Evangheliile şi celelalte cărţi ale Noului Testament, zilele
săptămânii nu aveau nume, ci atât evreii cât şi grecii le numeau
şi ziceau: prima zi a săptămânii, a doua, a treia... până la a
şaptea, care la evrei era sâmbăta. Ziua întâi a săptămâni era
Duminica, de aceea în sfintele Evanghelii ziua Învierii
Domnului, Duminica, este redată prin expresia „După ce a
trecut Sâmbăta .., când se lumina de ziua întâi a săptămânii
(Duminica)”... „Întâia a Sâmbetelor” (Mt. 28,1; Mc. 16,2;
Lc. 24,1; In. 20,1; F.A. 20,7; I Cor. 16,2).
Imediat după înviere şi mai ales după înălţarea Domnului la
cer, creştinii au prăznuit Duminica.
Când Sf. Ap. Pavel vrea să se întoarcă din a treia călătorie
misionară, se opreşte în Troia şi „în prima zi a săptămânii,
învăţăceii erau adunaţi pentru frângerea pâinii” (F.A. 20,7),
deci Duminica.
Ziua de Duminică, adică „Ziua Domnului” o serbau
creştinii înainte de anul 63, cum aflăm din Faptele Apostolilor
(20,7).
Tot Duminica creştinii din Corint făceau colectă pentru cei
săraci (deci înainte de anul 57, când scrie Sf. Ap. Pavel
Epistola I Corinteni).
Unii sectari, dintre care ies în evidenţă adventiştii, susţin că
până la împăratul Constantin cel Mare creştinii serbau
Sâmbăta, dar acesta, în anul 313, a dat poruncă să se

260
prăznuiască „cinstita zi a Sâmbetei”, căci aşa se numea ziua
întâi a săptămânii pe vremea aceea.
Realitatea istorică este că până la Constantin cel Mare
religia de stat era cea păgână, iar sâmbetele erau şi ele cele
păgâne. În anul 313, prin Edictul de la Milano, declarându-se
Creştinismul religie dominantă, împăratul a ţinut să pună în
şirul sărbătorilor oficiale mai întâi pe aceea pe care creştinii o
prăznuiau săptămânal, adică Duminica. Dacă ei ar fi prăznuit
Sâmbăta, desigur că aceea era pusă spre prăznuire. Împăratul
nu putea da o poruncă ca să nu mai ţină Sâmbăta ci Duminica,
pentru că astfel de poruncă i-ar fi divizat şi revoltat pe creştini,
ori despre aşa ceva istoria nu face referiri. Împăratul Constantin
cel Mare, după cum arată istoria, nu s-a amestecat în
problemele de cult ale creştinilor, ci a lăsat ca acestea să le
hotărască Biserica, prin reprezentanţii ei, cum este cazul cu
primul Sinod ecumenic de la Niceea (325) convocat de el, când
s-au pus bazele celor opt articole ale Simbolului credinţei
creştine şi s-a fixat data serbării Paştelor.
Împăratul Constantin cel Mare a dat porunca serbării
Duminicii, pentru că creştinii din imperiul său, dar şi ceilalţi
din afara imperiului său serba Duminica şi nu Sâmbăta.
Martorii din primele secole creştine arată serbarea
Duminicii şi nu a Sâmbetei, astfel Sf. Ignatie, episcop martir
din Antiohia, trăitor la anul 107 d. Hristos, pe vremea Sf.
Apostol Ioan, spune: „Acei care mai întâi erau interesaţi de
cele vechi, iar acum au ajuns la noua credinţă, cinstesc nu
Sâmbăta, ci ziua Domnului, de care depinde viaţa noastră a
celor învăţaţi printr-însul”.
Barnaba (mort ca martir în Salamina, însoţitorul Sf. Ap.
Pavel în prima călătorie misionară a acestuia, spune în una din
epistolele sale: „noi serbăm ziua a opta în bucurie, pentru
că în această zi a înviat Hristos”.
Scriitorul bisericesc Tertulian (200 d.Hr.) spune: „Zilele de
Duminică noi le dăruim bucuriei; noi serbăm ziua învierii
Domnului liberi de deşertăciuni, griji şi datori, lăsând la o

261
parte afacerile noastre lumeşti de teamă să nu facem loc
diavolului”.
De toate aceste adevăruri evreica Rahela Presthon, care în
1844, a predicat serbarea Sâmbetei n-a ştiut pentru că n-a fost
creştină, iar americanca Elena White, dubios şi tendenţios,
convertită la această învăţătură nu s-a ferit de duhul răzvrătirii,
pentru că n-a „ispitit duhurile de sunt de la Dumnezeu” (I in.
4,1), ea n-a fost „slujitoare a Noului Aşezământ ..” ci a fost
„a literei...” (II Cor. 3,6).
Îndemnul Sfintei Scripturi şi a Bisericii lui Hristos este:
„Feriţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i, căci dacă această
hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici,
iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca
nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu”
(F.A. 5,38-39).
Să nu uităm un singur lucru, nouă, românilor, ne-a adus
legea creştină nu un misionar sectar din secolul al 19-lea, ci
primul chemat de Mântuitorul Iisus Hristos la Apostolie, Sf.
Apostol Andrei. Pe aceasta s-o ţinem cu sfinţenie, iar de aceşti
„prooroci mincinoşi” (Mt. 24,24) să ne ferim, deosebind „ce
este sfânt de ce nu este sfânt” (Iezechiel 22,26).

Bibliografie:
P.I. David, Sectologie, Constanţa, 1999;
Ep. Valerian Zaharia, Îndrumător Pastoral, Oradea, 1952;
Îndrumări Misionare, Ed. IBM, Bucureşti, 1986;
Pr. T. Cios, Biblia în contextul vieţii, Ed. Emia, Deva, 2001.

262
 VORBIREA ÎN LIMBI
- Glosolalia -

Spunea cineva că omul este ceea ce mănâncă, ceea ce

citeşte, ceea ce cugetă, dar el se mai defineşte şi prin ceea ce
vorbeşte. „Căci din prisosul inimii grăieşte gura” (Lc. 6,45).
Omul care pretinde că vorbeşte în limbi sau mai bine zis
scoate sunete, pe care nimeni nu le înţelege, nici chiar el, este
un eretic, mintea şi sufletul lui secretă minciună.
Ce este totuşi vorbirea în limbi? Ca termen tehnic în
teologie se foloseşte cuvântul grecesc „glosolalia”, care
înseamnă vorbirea într-o limbă necunoscută.
Vorbirea în limbi îşi are „timpul său” în perioada
răspândirii creştinismului primar.
Primul moment al apariţiei glosolaliei este ziua
Cincizecimii, când, la Pogorârea Duhului Sfânt „s-au umplut
toţi (adică Apostolii) de duhul Sfânt şi au început să
vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi”
(F.A. 2,4). Aceste „limbi noi” erau cuvinte omeneşti, limbi
omeneşti, cunoscute celor de acolo, care-i ascultau şi care se
mirau zicând: „Nu sunt aceştia (Apostolii) ce vorbesc, toţi
galileeni? Şi cum noi auzim fiecare limba noastră în care
ne-am născut?” (F.A. 2,7-8). Iar cei care îi ascultau era de
peste 16 neamuri străine, veniţi la Ierusalim, la Cincizecime.
Dacă cei ce-l ascultau pe Petru nu înţelegeau ce vorbea nu
se botezau, nu se încreştinau „ca la trei mii de suflete” (F.A.
2,41). Acesta dovedea că limbile în care vorbeau Apostolii erau
înţelese de cei prezenţi, acesta fiind şi scopul vorbirii lor. Astfel
era o aberaţie, un fals, o minciună, o înşelătorie. „Vorbi-rea în
alte limbi” (F.A. c.2), era un „semn” pentru cei necredincioşi,
adică păgânilor care erau politeişti, spre a-i aduce la credinţă.
„Că limbile sunt spre semn nu credincioşi-lor, ci
necredincioşilor; iar proorocia nu necredincioşilor, ci

263
credincioşilor” (I Cor. 14,22) şi ajutor la răspândirea credinţei
în lume, după care acest dar al Duhului Sfânt a încetat, pentru
că nu-şi mai avea rostul (cf. Prof. I. Mircea, Dicţ. al N.T.), căci,
spune Sf. Ap. Pavel: „Darul limbilor va înceta” (I Cor. 13,8).
Locul vorbirii în limbi, în Biserica creştină, îl ia dragostea,
care „nu cade niciodată” (I Cor. 13,8). „De aş grăi în limbile
oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am
aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul
proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de
aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste
nu am, nimic nu sunt” (I Cor. 13,1-2).
Termenul de „vorbire în limbi”, chiar dacă nimeni nu
înţelege, este atât de drag penticostalilor, încât îl socotesc şi
revelaţie divină.
Dacă este aşa sau nu, ne răspunde Sf. Ap. Pavel: „Aşa şi
voi; dacă prin limbi nu veţi da cuvânt lesne de înţeles, cum
se va cunoaşte ce aţi grăit? Veţi fi nişte oameni care vorbesc
în vânt” (I Cor. 13,9).
În Biserică se cade a vorbi să înţeleagă toţi, altfel vorbirea
ta va fi „aramă sunătoare şi chimval răsunător” (I Cor.
13,1), şi doar atât! Sf. Ap. Pavel clarifică acest adevăr, pentru
cei ce „au urechi de auzit să audă” (Mc. 4,9), când spune:
„Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea
mea, ca să învăţ pe alţii, decât zece mii de cuvinte în limbi”
(I Cor. 13,19).
Penticostalii sunt singura aripă a Protestantismului care dă
o interpretare greşită, hilară şi anacronică cuvântului vorbit.
Dacă Filip, din Biblie, l-a întrebat pe eunucul reginei
Candachia, care citea din proorocul Isaia: „Înţelegi, oare, ce
citeşti?” (F.A. 8,30) şi noi îl putem întreba pe cel ce „vorbeşte
în limbi”: Înţelegi tu, oare, ce vorbeşti? Spre deosebire de
lume, acesta sau aceştia „rătăcind s-au întors spre deşartă
vorbire” (I Tim. 1,6), vor răspunde, nesincer, da!

264
 Îndemnul Bisericii lui Hristos, referitor la vorbire, a fost şi
este cel al Sf. Ap. Pavel, care spune: „Vorbiţi între voi în
psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti” (Efes. 5,19).

Bibliografie:
Pr. Prof. I. Mircea, Dicţionar al Noului Testament. A-Z, IBM,
Bucureşti, 1984.

265
 DOCTRINE EZOTERICE

Cuvântul ezoterism este de origine grecească şi înseamnă

interior, ascuns.
După atâtea rele, semănate în lume de „cel rău” (Mt. 6,
13), despre care Mântuitorul spune: „Un om vrăjmaş a făcut
aceasta” (Mt. 13, 28), a apărut în lume, în ultima vreme, un alt
rău, am putea spune o boală nouă, care nu are baze nici în
religie, nici în ştiinţă, ci în necredinţă şi în necunoaştere:
doctrine ezoterice. Acest rău este atât de dăunător încât îl
aşează pe „Fiul lui Dumnezeu” (In. 10, 36) printre marii
iniţiaţi: Rama, Krishna, Hermes, Moise, Orfeu, Pitagora,
Platon.
Doctrina ezoterică este secretă, considerându-se superioară
oricăror dogme şi oricăror forme, capabilă prin genialitatea sa
să concilieze multiple aspecte ale adevărului. Această doctrină
nu poate fi dobândită decât prin meditaţie personală. Doctrina
aceasta este o otravă subtilă, dând impresia că vine de sus, din
transcendent, derutându-i pe toţi cei, folosind un termen al ei,
„neiniţiaţi”. Doctrina aceasta are o mare doză de păgânism,
pentru că în faţa ei toate religiile lumii sunt, folosind un alt
termen al ei, „o casă fără ferestre”.
După adepţii acestui curent modern, religia nu are dovezi şi
ştiinţa nu are speranţe de a lămuri totul, dovedind o mare
neputinţă şi o adâncă nemulţumire.
După această doctrină, Iisus Hristos nu este Fiul lui
Dumnezeu, ci Învăţătorul tuturor învăţaţilor, iar Adevărul este
accesibil numai celor iniţiaţi ca El. Adevărul trebuie să ştii să-l
găseşti şi să-l separi. Adevărul unic ni-l conferă numai lumina
interioară. Ceea ce descoperi printr-o privire spirituală, nu
seamănă deloc cu ceea ce ne învaţă Biserica, limitând revelaţia
la creştinism şi neadmiţând decât sensul lui dogmatic. Ştiinţa,
deşi adoptă un punct de vedere mai larg decât Biserica, aşezând

266
toate religiile pe acelaşi plan, nu s-a ridicat însă la punctul
ezoterismului care înfăţişează istoria religiilor şi a omenirii
într-o lumină cu totul nouă.
În adevărurile transcendente aflăm cauza, originea şi scopul
extraordinarei „osteneli” a iniţiaţilor de-a lungul secolelor –
Providenţa, manifestată prin oameni. Aceasta este istoria
ascunsă – singura de care se ocupă doctrina ezoterică şi
meditaţiile transcedentale.
Doctrina ezoterică se ocupă de istoria şi doctrina marilor
„iniţiaţi” ai antichităţii şi până la creştinism, care, după ea, este
tot o doctrină de iniţiere.
După cum se vede, doctrina aceasta este străină
creştinismului, care îl orientează pe om cu totul într-o altă
direcţie decât cea mântuitoare, departe de spiritul şi mistica
ortodoxă, care, vorba Părintelui D. Stăniloae, „înaintează în
descoperirea tainei”.

267
 ÎMPĂRĂŢIA DE O MIE DE ANI SAU DE MII DE ANI?
Milenismul

Ereziile şi sectele în general nu au credinţa în Iisus Hristos

în sensul aşteptării mântuirii, în sensul cuvintelor Sf. Ap. Pavel,
că „împlinirea celor nădăjduite şi adeverirea celor
nevăzute” (Evr. 11, 1), de aceea cultivă credulitatea, fanatis-
mul şi imaginaţia.
Se ştie că în toate cărţile Noului Testament, cu excepţia
Evangheliei după Matei, s-au scris în limba greacă, de aceea,
expresia greacă după Apocalipsă (c.20), „Ta hilia eti” indică
împărăţia lui Dumnezeu şi a celor credincioşi care vor împărăţi
cu El „aici pe pământ” mii de ani, de la prima, până la a doua
venire a lui Hristos, adică până la sfârşitul acestui veac, şi apoi,
în ceruri. Ideea şi expresia acestui text (Apoc. 20, 2-15) a fost
şi este greşit înţeleasă de mulţi credincioşi, ca o împărăţie de „o
mie de ani” care va necesita o a doua venire a lui Hristos
pentru „cei aleşi” şi care va fi înaintea Parusiei din urmă, sau a
doua venire a Lui, la sfârşitul lumii, când vor învia morţii şi va
urma judecata generală. Cei care susţin aceasta vorbesc de o
„Împărăţie de o mie de ani” intermediară şi astfel după
înţelegerea lor sunt trei veniri ale lui Hristos.
Textul grecesc „to hilia eti” vorbeşte de Împărăţia lui
Dumnezeu de mii de ani, adică timpul nedeterminat dintre cele
două veniri ale Domnului Iisus Hristos: prima, când a luat trup
din Fecioara Maria, întemeind Biserica; iar a doua, când va
veni la sfârşitul lumii, ca Împărat şi Judecător întru slavă cu
sfinţii îngeri (Mt. 24, 30; 25, 31). Lingvistic, ca să se traducă
„o mie de ani” ar fi trebuit să fie sau subiectul la singular („to
hilia etos”), sau numeralul („en hilia eos”).
În răstimpul acestor mii de ani, dintre cele două veniri ale
lui Hristos, spune Sf. Evanghelist Ioan „balaurul, şarpele cel

268
vechi care este diavolul şi satana, a fost prins şi legat pe mii
de ani”, nu pe „o mie de ani” (Apoc. 20, 2).
Dacă expresia „o mie de ani” ar fi înţeleasă ad literam – în
loc să fie înţeleasă ca „mii de ani” – a doua Venire a
Mântuitorului Iisus Hristos ar fi trebuit să aibă loc la anul
1085-1096, adică la o mie de ani după scrierea Apocalipsei
(95-96). Or, în anul 1054 Biserica s-a rupt în două; în cea de
apus şi cea de răsărit, prin Schismă, iar peste 500 de ani a
apărut Reforma, în Apus.
După primele calcule ale mileniştilor, venirea a doua a
Mântuitorului trebuia să aibă loc în: 1843-1844; 1874-1875;
1878; 1914; 1925, apoi aproximativ 1999-2000, iar ultima dată
este calculată în 2014.
Toate aceste date stabilite de sectă s-au dovedit a fi false, ca
şi credinţa lor. O grupare mai practică a acestei secte, numită
„postmilenişti”, susţin că mileniul „pentru adepţi” începe odată
cu acceptarea sectei respective (aceştia sunt: iehovi, secerători,
pocăiţi, mormoni, fundamentalişti, nazirei etc.)
Creştinii ortodocşi, aşa cum o mărturisesc şi în simbolul
credinţei (art. 8 şi 12), aşteaptă liniştiţi şi cu optimism venirea a
doua a Mântuitorului şi nu cercetează „anii sau vremurile pe
care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa” (F.A. 1, 7).
Aşa cum întruparea Mântuitorului era „Taina cea ascunsă
din veacuri...”, venirea a doua a Mântuitorului nu poate fi
cunoscută, numai de Tatăl pentru că „de ziua şi de ceasul
acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci
numai Tatăl” (Mt. 24, 36).

Bibliografie:
Pr. Dr. I. Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Bucureşti, 1984,
p. 233;
P. I. David, Sectologie, Constanţa, 1999, p. 402.

269
 BISERICA GRECO-CATOLICĂ
„Să nu fie dezbinări în sânul vostru”
(I Cor. 1-10)

Când Sf. Ap. Pavel a scris aceste cuvinte credincioşilor din

Corint cu siguranţă a făcut-o cu mâhnire în suflet, pentru că
„unitatea lor de cuget” (II Cor. 13,12) era pe punctul să se
destrame.
Viaţa ne arată că a spune pe faţă şi fără vicleşug adevărul,
multora nu le place, unii se supără, iar alţii se încruntă. De
aceea, înainte de a vorbi despre dezbinarea românilor ortodocşi
din Transilvania de la anul 1700, aş dori să amintesc cuvintele
scriitorului Anatole France, care spunea într-o împrejurare:
„Rog persoanele încruntate să nu mai citească. Nu pentru ele
am scris acestea...” (A. France, Povestiri, Ed. LPA, Bucureşti,
1963, p. 14).
Nu pentru ei încruntaţi, nu pentru cei ce urăsc, nu pentru
cei ce zâmbesc ironic, nu pentru cei ce folosesc „libertatea
drept acoperământ răutăţii...” (I Petru 2,16), nu pentru cei ce
desconsideră Biserica Ortodoxă şi o vorbesc de rău, ci pentru
cei ce au rămas „Într-una, sfântă, sobornicească şi apostolească
Biserică”, luminaţi de Revelaţia Sfintei Treimi şi a Sfintei
Scripturi, am scris acest capitol.
De ce s-au dezbinat românii transilvăneni în anul 1700?
Răspunsurile sunt multe, dar mă opresc la unul singur, cel dat
de protopopul unit Petru Maior, care o caracterizează astfel: „O
meteahnă străină voi ca românii să se dezbine în două”
(Schisma românească sau Unirea cu Roma, Ed. Bibl. Bunului
Păstor, Nr. 10, Sibiu, 1921, p. 3).
De la această caracterizare pornim în abordarea acestui
subiect.
Unirea unei părţi dintre românii ortodocşi din Transilvania
cu Roma s-a făcut din motive politice ale curţii habsburgice şi

270
ale curiei papale, prin „satanice” momeli cu bunuri
pământeşti, prin fraudă şi silă.
Despre unirea unei părţi a românilor cu Roma, Nicolae
Iorga spune că a „fost cea mai ruşinoasă şi cea mai brutală din
câte s-au încheiat sub influenţa Austriei” ( N. Iorga, Ist. Bis.
Rom. vol. II, p. 28). Cu toate foloasele culturale ce le-a adus în
trecut rămâne, cum spunea Petru Maior o „meteahnă străină”
de dezbinare sufletească.
Prigoana, pentru că aşa o putem numi, din 1700 avea un
scop politic, înlocuirea unei religii cu alta şi trecerea forţată de
la Ortodoxie la catolicism.
„Românii din Ardeal au cunoscut Biserica Romano-
Catolică odată cu cucerirea Transilvaniei de către regii unguri,
cucerire începută sub regele Stefan zis „cel sfânt” (sec. X-XI).
Regii aceştia care se numeau regi „apostolici” şi sprijineau
catolicismul au instalat la Alba Iulia, alături de voievodul
Ardealului şi o episcopie catolică. De asemenea în Bihor, la
Oradea. Totodată, au înfiinţat o mulţime de mănăstiri catolice.
Atât episcopiile cât şi mănăstirile acestea au fost înzestrate cu
moşii întinse, pe care regii le răpeau de la români. Astfel
românii au ajuns iobagi pe moşiile lor proprii, devenite acum
moşii ale Bisericii catolice. Aşa de exemplu jumătatea sudică a
Bihorului, locuită de români, aparţinea episcopului catolic din
Oradea” (Când fraţii sunt împreună, Ed. Arhep. Sibiu, 1956,
p. 14).
Felul cum au fost priviţi şi trataţi românii din Transilvania
de către stăpânirea catolică, o arată limpede diploma împăra-
tului Leopold, din 1691, în care sunt recunoscute aici „trei
naţiuni” şi patru religii. Între acestea nu apărea nici poporul
român şi nici religia ortodoxă. Românii şi Biserica lor erau
socotite doar „tolerate”.
Unirea cu Roma, recunosc şi istoricii greco-catolici, a fost,
„singura cale pe care ar fi putut ajuta Bisericii Catolice din
Ardeal, a cărei putere scăzuse... pe timpul domniei principilor
calvinişti” (Dr. A. V. Grama, Ist. Bis. Româneşti unită cu

271
Roma, p. 81). Iar V. Bunea zice că „nu era alt modru de a face
din ei (românii) un sprijin puternic al familiei habsburgice,
decât unindu-i cu Biserica Romei”... (V. Bunea, Autonomie
bisericească, p. 355).
În 14 aprilie 1698, în rescriptul împăratului Leopold se
spune că preoţii români sunt liberi să se unească cu una din
religiile din imperiu: catolică, luterană, calvină, unitariană. În
ce priveşte unirea cu catolicii, se preciza: „care preoţi români
vor declara că vor păzi legea grecească (ortodoxă), dar vor
recunoaşte pe pontificele roman ca pe cel dintâi patriarh, aceia
se vor bucura de privilegiile preoţilor catolici” (Când fraţii
sunt împreună..., p. 31). În sensul acesta a dat şi cardinalul
Colonici (primat al Ungariei), la 2 iulie 1698, un manifest
adresat preoţilor români.
În timpul acela a fost ales de sobor, întărit de guvernatorul
Ardealului şi hirotonit la Bucureşti, ca episcop, un tânăr fără
experienţă şi fără prea multă învăţătură, Atanasie Anghel.
Întors la Alba Iulia, noul mitropolit căzu în mreja uneltirilor
iezuite, astfel, în 7 octombrie 1698 se ţinu la Alba Iulia soborul
celor 38 protopopi, care înclinau spre unirea cu Roma. Ei
iscăliră următorul act, scris în limba română.
„Noi, mai jos, scrişi, vlădica, protopopii şi popii bisericilor
româneşti dăm în ştire tuturora cărora se cuvine şi mai vârtos
ţării Ardealului... din bună voia noastră ne unim cu biserica
Romei cea catolicească..., pentru care mai mare tărie, dăm şi
peceţile şi scrisurile mâinilor noastre. S-au dat în Bălgrad în
anii Domnului 1698 în 7 zile a lui Octombrie” (Idem 34).
Iar după iscăliturile celor 38 protopopi se menţionează: „Şi
aşa ne unim aceşti ce scri (şi) mai sus cum toată legea noastră,
slujba Bisericii, leturghia şi posturile să stea pe loc, iar de n-ar
sta pe loc acele, nici aceste peceţi să n-aibă nici-o tărie asupra
noastră şi Vlădica nostru Atanasie să fie în scaun şi nime să
nu-l hărbătăluiască”. Actul nu este iscălit de Atanasie, ci numai
de cei 38 protopopi (Ibidem, p. 35).

272
 Din acest act se reflectă limpede starea sufletească a
semnatarilor. Se vede apoi presiunea exercitată asupra lor,
pentru că această unire a voit-o împăratul.
Iezuiţii au falsificat actul unirii, în primul rând au tradus în
limba latină numai prima parte, introducând în el şi accepţiunea
celor patru puncte şi a credinţei catolice. Vlădica şi protopopii,
pentru că nu ştiau latineşte, n-aveau de unde să ştie falsificarea
actului. Totuşi ei nu şi-au pus semnăturile decât sub actul
românesc. Actul original a fost ascuns şi abia în anul 1879 a
fost descoperit de N. Densuşianu în biblioteca universităţii din
Pesta. În felul acesta au ascuns iezuiţii şi alte acte, pentru care
Gh. Sincai (Cronica – 1711) se plângea că în arhiva de la Blaj
lipsesc acte importante, luate de iezuiţi.
Împăratul, în urma raportului iezuiţilor, întărea unirea cu
Roma pe temeiul celor patru puncte, care însă nu existau în
actul unirii scris în limba română.
Iezuiţii aranjară ca Mitropolitul Atanasie să fie chemat la
Viena, unde la 20 martie 1701 Atanasie iscăli un act în 16
puncte şi depusă jurământ că va rupe orice legătură cu
Mitropolitul din Bucureşti şi cu voievodul Ţării Româneşti. El
fu hirotonit din nou de arhiepiscopul catolic Colonici după
rânduiala catolică, supus episcopului catolic de Strigoniu.
Pe lângă episcopul unit se aşează un teolog iezuit, care să-l
controleze.
Românii din Bihor, Maramureş şi Banat au rămas în afara
unirii.
Prin acest act împăratul de la Viena a câştigat două lucruri
importante:
1. A despărţit Biserica românească din Ardeal de Biserica
românească din Ţara Românească şi de voievozii Ţării
Româneşti.
2. A mărit numărul catolicilor din Ardeal şi astfel şi-a
asigurat stăpânirea în Ardeal, „depăşindu-i pe calvini”, cum
spune Gheorghe Sincai.
Văzându-se înşelaţi, mulţi preoţi s-au lepădat de unire.

273
 De aceea, nu-i de mirare de ce mulţi români au sprijinit
răscoala lui F. Racoţi (1703-1711), punând în locul lui Atanasie
ca mitropolit ortodox pe Ioan Circa. Dacă răscoala lui Racoţi ar
fi biruit, nu s-ar fi ales nimic de unirea din 1698.
După moartea lui Atanasie, împăratul Carol VI a dărâmat
reşedinţa mitropolitului şi catedrala zidită de Mihai Viteazul,
dar a rămas Noul Testament de la Bălgrad (1648), limba
românească şi legea „grecească” (ortodoxă) în cult. A rămas
prigoanele şi faptele necreştine ale unor „creştini” împotriva
altor creştini, pe care numai creştineşte nu le putem numi!
Faptul acesta i-a nemulţumit pe uniţi, şi pe bună dreptate.
În aceste împrejurări ajunge episcop al uniţilor Ioan
Inochentie Micu (1728-1751). Acesta ţine cu străşnicie la legea
strămoşească, impunând teologului iezuit nişte restricţii.
Pentru câştigarea făgăduinţelor făcute românilor prin cele
două diplome leopoldine (din 1699 şi 1701) el se puse în
fruntea luptei protopopilor, preoţilor şi credincioşilor săi,
punând în cumpănă unirea.
După toate aceste intervenţii, şi multe altele, a fost chemat,
în 1744, la Viena, în fruntea unei comisii de judecată şi apoi
exilat la Roma, unde moare în anul 1768 într-o cumplită sărăcie
şi cu o dorinţă ne împlinită până astăzi, aceea de i se aduce
osemintele la catedrala din Blaj. S-au răzbunat pe el nu numai
catolicii ci şi „fraţii” greco-catolici.
Împotriva unirii cu Roma s-a dus o luptă îndelungată, mai
ales în cei 60 de ani de la unire, luptă care se poate împărţii în
trei perioade:
1. Perioada imediat unirii, culminând cu mişcările produse
de propaganda călugărului Visarion şi de lupta martirului ep.
Inochentie Micu (1700-1747).
2. Perioada jalbelor, în care românii ortodocşi caută să
obţină dreptate prin cereri repetate la curtea de la Viena, la
Petersburg şi la Carloviţ (1748-1758).
3. Perioada revoluţionară, începând cu răscoala lui Sofronie
(1760-1761). În 1861 toate mişcările de protest ale românilor

274
ortodocşi pentru apărarea credinţei lor strămoşeşti au fost
zădărnicite de tunurile generalului catolic Bukow, care a distrus
cu tunurile şi prin incendiere peste 150 de mănăstiri şi schituri
şi numeroase biserici ortodoxe. Gest unic în istoria lumii, ca un
popor creştin să distrugă bisericile altui popor creştin. Deci,
după ce au luat cu forţa multe biserici ortodoxe, pe cele rămase
le-au distrus! Şi ne întrebăm: În numele cărui Dumnezeu? în
numele cărei credinţe?
Unirea cu Roma s-a făcut datorită unor factori nonteolo-
gici, adică cei umani (interese şi putere), care au jucat un rol
decisiv. Să ne oprim la părerea unui fruntaş catolic, care în anul
1924 (referitor la Concordat) spunea: „Fraţii români uniţi ne
dau tot sprijinul prin arhiereii lor, ca Biserica noastră (cea
catolică) să nu fie înfrântă, căci aceasta ar însemna şi
micşorarea rostului lor în Statul român... Nu uitaţi că trăim
într-o ţară orientală, unde banul are putere supremă. Noi vom
jertfi dacă trebuie zeci de milioane, pentru a salva situaţia
materială şi culturală a Bisericii noastre, care e însăşi mântuirea
poporului maghiar de aici şi pot să vă asigur că izbânda noastră
va fi deplină” (Ştefan Meteş, Legea Românească, nr. 30 din
1924, p. 7). Textul acesta este icoana cea mai stranie a opticii
Bisericii Unite faţă de „fraţii” lor unguri.
În istoria Bisericii Ortodoxe Române au fost două perioade
în care preoţii ortodocşi au fost persecutaţi, închişi şi
martirizaţi, iar bisericile lor distruse, perioada după 1700 şi cea
după 1946 (comunistă). Amândouă au fost rele şi grele! Nu se
poate face comparaţie între aceste două perioade; care dintre
ele a distrus mai multe biserici!
Şirul pătimitorilor pentru credinţa strămoşilor începe cu
Visarion Sarai, Sofronie, Oprea Miclăuş, preoţii Ioan Moise
Măcinic, Ilarion cel Nou şi se întinde în istorie până în secolul
al 20-lea.
Toate aceste persecuţii, atrocităţi şi deposedări sunt recu-
noscute şi de unii catolici mai realişti, şi ne oprim la papa Ioan
Paul al II-lea, care în timpul unei vizite în Grecia, în anul 2001,

275
şi-a prezentat scuze pentru atacul cruciaţilor catolici din 13
aprilie 1204, asupra Constantinopolului, care au jefuit comorile
ortodoxiei, papa a spus că „va cere iertare lui Dumnezeu pentru
păcatele romano-catolicismului împotriva ortodocşilor” (vezi
rev. Vestitorul ortodoxiei, nr. 335 din 5 mai 2004, p. 8).
Justificat, ne întrebăm: când şi unde sunt scuzele de rigoare
pentru persecuţiile şi nedreptăţile împotriva românilor orto-
docşi din Transilvania secolului al 18-lea?
Despărţirea românilor din 1700 este un fel de divorţ, şi care
divorţ duce la unitate?
Unirea din 1700 a avut drept finalitate înlocuirea unei
religii cu alta: trecerea forţată de la Ortodoxie la catolicism.
Cei ce au făcut această dezbinare, „n-au pus pe Dumnezeu
înaintea lor” (Ps. 53,3), aceştia au conceput Biserica după cum
i-a tăiat capul, după scopurile şi interesele lor, nu după cum a
vestit-o Hristos. Aceştia au separat Biserica de Hristos.
Pentru noi, românii, unirea din 1700 n-a fost o unire ci o
dezbinare, un act forţat, care a sfâşiat unitatea iubirii frăţeşti,
semănând între noi suspiciune, neîncredere şi ură. Cineva, prin
această dezbinare, şi-a atins scopul!
Unirea cu Roma a românilor Ardeleni nu s-a făcut după
îndemnul Mântuitorului: „Să vă iubiţi unul pe altul” (In.
13,34), ci mai degrabă după principiul lui Nicola Machiavelli,
din „Principele”: putere şi îmbogăţire, urmărindu-se nu
credinţa şi iubirea, ci politica.
Că s-au urmărit interese materiale în această „unire”, ne
spune, subtil, actualul episcop unit de la Cluj-Napoca,
Florentin Crihălmeanu, într-un interviu, printr-un dicton latin:
„non propter hoc, sed non sine hoc”, adică: „nu pentru aceasta,
dar nu fără aceasta” (Formula AS, nr. 592, nov. 2003, p. 3).
Destinul Bisericii noastre strămoşeşti a urmat întotdeauna
destinul acestui popor. Aici fenomenul soteriologic nu are
nimic dea face cu aspectul social, politic, economic, etnic etc.
Mântuirea se lucrează pe om, în om şi niciodată pe ceva global,
social, politic şi economic. Mulţi dintre fruntaşii Bisericii

276
greco-catolice, cei mai realişti, au sesizat urmările nefaste ale
acestei „uniri” pentru poporul român.
Episcopul unit Inochentie Micu-Klein, sesizând intenţiile
curţii imperiale de la Viena, intenţii bazate pe principiul lui
Nimrod din Biblie, care îşi baza puterea pe divizarea supuşilor
în caste şi seminţii, care asmute pe unii contra celorlalţi, acest
episcop luptă pentru păstrarea legii româneşti. Acesta are
curajul şi spune primatului romano-catolic al Ungariei că, dacă
nu va sprijini cauza poporului său, „unirea se va prăbuşi, încât
nici urmele nu i se vor cunoaşte” (Pr. prof. Dr. Mircea
Păcurariu, Ist. Bis. Ort. Rom., Sibiu, 1972, p. 211-215).
Preotul unit Al. Papiu Ilarion în cartea sa despre Gheorghe
Şincai, scrie: „...scopul era de a înmulţi numărul catolicilor
care era scăzut şi de a dezbina şi slăbi şi de a arunca pe români,
sub pretextul religios, în noua servitute ungurească”.
Simion Bărnuţiu, unit şi el, face un aspru rechizitoriu
uniţilor de la 1848 în Biserica din Blaj: „Unirea aceasta au
făcut-o ungurii pentru binele lor nu în folosul românilor... şi
spre subjugarea şi căderea bisericii româneşti... căci cu unirea
deodată a intrat între români o ură... ca să tulbure pacea între
fraţi”.
Protopopul unit Nicoară Bianu rosteşte nişte cuvinte
profetice către Episcopul Inochentie Micu, la 1735, trăite de
noi şi astăzi: „Tare mă tem că nu vom avea folos de unirea
aceasta pe care am făcut-o ci vom rămâne numai cu ura dintre
fraţi...”.
Prin unirea din 1700 o parte dintre români s-au înstrăinat de
neamul lor, fapt sesizat şi de canonicul Blajului A. Treboniu
Laurian care scria: „Românii, în afară de unele scutiri ale
personalului bisericesc nu dobândiră nimic prin unire, ba chiar
pierdură. Pierdură independenţa ca români... pierdură
naţionalitatea... oricine se ridică dintre români îşi pierdea odată
cu ritul şi naţionalitatea”.

277
 Superiorul Augustin Bunea, mare duşman al Bisericii
Ortodoxe (iată la ce a dus dezbinarea!) a trebuit să recunoască
că sub raport naţional, Biserica unită este punte spre pierzare.
Un descendent al semnatarilor actului unirii, Vaida Voievod
sesiza pericolul de a deveni papistaşi şi spunea: „Să strigăm în
lumea largă că îndată ce contopirea noastră în autonomia
Bisericii Catolice ar fi un act săvârşit, toţi uniţii vom trece fără
preget în sânul Bisericii Ortodoxe Române...” (vezi: Pr. Prof.
Teodor Ţenţ, art. „Ortodoxia non leguntur”, rev. „Buna
Vestire”, Nr. 8-9, Beiuş, 2002, p. 12).
Protopopul unit Petru Maior, spunea că: „Unirea din 1700
înseamnă spargerea unităţii religioase a Românilor...” (Schisma
românească, Sibiu, 1921, p. 3).
În Sematismul istoric al Diecezei Lugojului (1903), citim
că „prin unire se întărea influenţa şi puterea casei imperiale de
Habsburg”.
Ca o completare la cele de mai sus, venim cu părerea celui
mai autorizat profesor de istorie bisericească din zilele noastre,
Prof. Pr. Mircea Păcurariu, care spune: „Urmările actului din
1698-1701 se resimţeau în chip dureros şi în cercetările
efectuate acum, după aproape 300 de ani de „dezbinare” a
Bisericii româneşti din Transilvania.
Istoricii uniţi din perioada respectivă, voind să justifice
actul din 1698-1701, au căzut în două greşeli fundamentale,
adânc păgubitoare pentru întreg poporul român din
Transilvania. Ei susţineau că românii ortodocşi n-ar fi avut o
organizare bisericească canonică până la Mihai Viteazul, care
ar fi creat la Alba Iulia o simplă Episcopie şi nu o Mitropolie.
Prin aceasta, voiau să arate că în 1701, după semnarea actului
unirii de către Atanasie Anghel, nu s-ar fi desfiinţat
„mitropolia” românească cu sediul în Alba Iulia, ci doar că
„Episcopia” ortodoxă în acel oraş a devenit Episcopia unită. În
al doilea rând, aceiaşi istorici susţineau că în sec. al XVII-lea
Biserica Ortodoxă românească din Transilvania ar fi fost
complet calvinizată, încât numai „unirea” din anii 1698-1701 a

278
salvat-o din această stare” (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu,
Istoriografia Bisericii româneşti din Transilvania, în
„Contribuţii Transilvănene la teologia Ortodoxă”, Sibiu, 1988,
p. 76).
Separarea Bisericii între Apus şi Răsărit şi-a avut cauzele ei
în pretenţiile de jurisdicţie universală ale papilor asupra întregii
creştinătăţii. Aceasta s-a produs, cum se ştie, prin nefastul act
de la 1054. Anatema aruncată de cardinalul Humbert, la 16
iulie 1054, în numele papei Leon al IV-lea (1049-1054), pe
altarul catedralei Sfintei Sofii din Constantinopol, prin care se
afurisea patriarhul Mihail Celularie (1043-1058) şi întreaga
Biserică Ortodoxă a produs ruptura în Biserica lui Hristos.
Nerecunoscând ideea primatului papal, Biserica Ortodoxă a
fost catalogată de Biserica Apuseană, că „ea nu mai poate
dobândi şi asigura mântuirea credincioşilor ei” (Pr. Prof. D.
Stăniloae, Uniatismul din Transilvania, încercare de dezbinare
a poporului român, Bucureşti, 1973, p. 1).
Cruciadele şi încercările de unire din secolele următoare, au
agravat şi mai mult neînţelegerile dintre apuseni şi răsăriteni.
Biserica Romano-Catolică a încercat această unire şi sub
altă formă şi cu alte mijloace prozelitiste şi cu totul necreştine
şi în Transilvania.
Unirea din 1700 a fost rezultatul unei îndelungate acţiuni
de violentare a conştiinţei religioase a poporului român din
Transilvania. „Supus unor crunte şi prelungite presiuni pentru a
adera la catolicism, o parte din poporul român din transilvania
a acceptat pentru înşelarea şi potolirea celor ce exercitau asupra
lor aceste silnicii, o dependenţă administrativă de Roma
papală” (Ibidem, p. 11). Deci, nu o unire religioasă, pentru că
„uniţii” şi-au păstrat credinţa şi cultul ortodox. Despre acest
adevăr, marele istoric Nicolae Iorga a spus: „Biserica Unită era
o creaţie artificială, nu pornire dintr-o convingere” (N. Iorga,
Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, vol. I, Bucureşti,
1915, p. 347).

279
 Eruditul profesor, Pr. D. Stăniloae, sprijinindu-se pe tezele
lui Nicolae Iorga, arăta că la crearea uniatismului din
Transilvania şi la menţinerea lui au contribuit trei silnicii:
1. Silnicia unei asupriri sociale şi economice. Astfel,
românii erau ţinuţi în robie deplină, având să plătească
principelui catolic toate dările şi prestând „robia”. La acest
regim erau supuşi şi preoţii români, socotiţi, ca şi credincioşii
ortodocşi „iobagi” şi „toleraţi”.
2. Silnicia administrativ-militară a imperiului habsburgic
(catolic). Ca să-şi asigure dominaţia în Transilvania (unde erau
mai mulţi catolici), imperiul habsburgic trebuia să sporească
numărul catolicilor. Astfel Biserica Catolică face apel către
preoţii ortodocşi români ca să îmbrăţişeze catolicismul,
promiţându-le privilegii şi scutiri de dări. Deci, încă o dovadă
că uniatismul a fost o creaţie politică, nu convingere religioasă.
3. Silnicia iezuiţilor şi a clerului unit.
Uniaţia s-a creat şi menţinut în Transilvania şi prin silnicia
exercitată la început de iezuiţi, iar mai târziu de vârfurile
clerului unit, care au trecut în tabăra clerului catolic (Ibidem,
p. 16).
Silnicia care însă, le-a întrecut pe toate, a fost cea din 1761
prin care s-a hotărât ca mărturisirile ortodoxe din Transilvania
să fie dărâmate toate (Stefan Meteş, Mănăstirile româneşti din
Transilvania, Sibiu, 1936, p. 89).
Astfel, la ordinul generalului catolic Bukow din 13 iunie
1761, care spunea: „Mănăstirile ortodoxe de lemn să fie arse
pretutindeni, cele de piatră să se distrugă şi să se facă raport
Excelenţei Sale Guvernului atât despre restituirea bisericilor
(către uiţi) cât şi despre demolarea mănăstirilor. Iar dacă cineva
s-ar opune în mod temerar, prea înaltei porunci regale, să fie
pedepsiţi numaidecât cu moartea prin spânzurare, sau prin
tăierea capului, ca unii care dispreţuiesc poruncile regeşti şi
tulbură pacea şi ordinea publică” (Ilarion Puşcariu, Documente
pentru limbă..., p. 233).

280
 Această hotărâre „catolică” avea menirea să bage teama în
oameni şi să momească pe unii preoţi la unirea cu Roma.
De toate aceste silnicii şi rezistenţa românilor de a nu-şi
schimba legea strămoşească, a rezultat compromisul sau
hibridul uniatismului (Pr. Dr. D. Stăniloae, op. coit., p. 19).
Uniţii, prin faptul că ponegresc Ortodoxia (se ponegresc pe
ei!) din toate puterile, departe de a ajuta la apropierea între
Biserica Ortodoxă şi Romano-Catolică, mai degrabă înveninea-
ză raporturile între cele două Biserici.
Se vorbeşte mereu de latinitate, că trebuia făcută această
unire, fiind latini, dar Ucraina, care a făcut unirea cu Roma cu
un secol înaintea noastră, la 1596 (de la Brest-Litovsk) nu-şi
căutau nici o urmă de latinitate.
Se întreabă greco-catolicii: de ce desfiinţarea Bisericii
greco-catolice s-a făcut printr-un act dur, samavolnic? Prea
Sfinţitul Justinian al Maramureşului le răspunde: „Pentru că şi
înfiinţarea ei s-a făcut tot prin samavolnicie” (vezi: Dan
Ciachir, Pentru o Ortodoxie realistă, ed. II, Anastasia,
Bucureşti, 2004, p. 27).
Insultele şi injuriile aduse de greco-catolici Bisericii
Ortodoxe, Biserica noastră nu le-a primit de la nici o altă
biserică, cult, de la masonerie..., aceste spume la gură au
căpătat o dimensiune inimaginabilă venind de la o biserică
alcătuită de români niciodată nişte neromâni nu ne-au
împroşcat Biserica în termenii în care au făcut-o greco-catolicii
(Ibidem, p. 31).
Mulţi dintre cei ce susţin Biserica greco-catolică nu o fac
de dragul ei, ci pentru a lovi în Biserica Ortodoxă. Aceştia au
uitat un lucru sau nu cunosc cuvintele Mântuitorului, care
spune despre Biserica Sa, că „nici porţile iadului nu o vor
birui” (Mt. 16,18).
În momentul în care un credincios s-a rupt de Biserica
Ortodoxă el s-a rupt de comuniunea de iubire frăţească, a ieşit
din cadrul ei. De aceea în locul iubirii frăţeşti această ruptură
sau separare a adus ura şi neîncrederea.

281
 De modul de „a fi ori a nu fi” cu Biserica Ortodoxă pot fi
înţelese cuvintele Mântuitorului: „Cine nu este cu Mine este
împotriva Mea ..” (Mt. 12,30).
Românii care s-au desprins de Biserica Ortodoxă sunt
angajaţi în altă direcţie, nu în direcţia poporului român.
Neascultarea de Biserică este sinonimă cu neascultarea de
Evanghelie. Neascultarea de Evanghelie este sinonimă cu
neascultarea de Hristos. Neascultarea de Hristos înseamnă a
asculta de altcineva, care, după Sfinţii Părinţi, le-a trezit
primilor oameni cele trei dorinţe: posesia, plăcerea şi puterea.
Atitudinea greco-catolicilor din Ardeal faţă de Biserica
Ortodoxă Română şi faţă de poporul român iese în evidenţă
clar, prin gestul pe care l-au făcut (în frunte cu Mitropolitul I.
Hosu şi liderul Partidului ţărănesc I. Maniu), la încoronarea
„regelui tuturor românilor”, Ferdinand, din 15 octombrie
1922, când n-au intrat în catedrala Reîntregirii din Alba Iulia,
ca să „nu se spurce”, pentru că această biserică era ortodoxă şi
românească. Firesc, ne întrebăm: Dacă această biserică era
romano-catolică... aceştia rămâneau afară? Cred că nu!
Tot aici trebuie amintit şi faptul, ca să se ştie, episcopul
Iuliu Hossu, viitorul cardinal, avea domiciliul forţat la o
mănăstire ortodoxă, la Căldăruşani, îngrijit şi spălat de călugări
ortodocşi, dar n-a intrat o singură dată în biserica mănăstirii,
evitând-o cu obstinaţie. De ce?!
Greco-catolicii trebuie să ştie un lucru, acela că, nu
Biserica Ortodoxă a părăsit Biserica greco-catolică, ci Biserica
greco-catolică a ieşit din sânul ei, dorind altceva.
„Biserica greco-catolică se laudă cu multe personalităţi
laice din trecutul ei, dar nu aceste personalităţi legitimează o
Biserică, ci coeficientul de adevăr teologic; de mărturisire şi
fidelitate. Argumentul politic şi criteriul cultural nu pot
conduce în materie de credinţă” (Dan Ciachir, Ofensiva
Ortodoxă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2002, p. 362).
În 1990, şi după, greco-catolicii puteau, dacă aveau intenţii
bune, să încerce dialogul. Ei au ales din nou reclamaţia. Ei se

282
arată iar supăraţi pe Biserica Ortodoxă, fără să fie realişti,
pentru că nu Biserica Ortodoxă le-a desfiinţat Biserica şi le-a
luat averile. Biserica Ortodoxă i-a luat în sânul ei, i-a ocrotit.
Principiul stabilit în Decretul de la Freising (la a VI-a
Sesinune), rămâne valabil, anume că: uniatismul nu mai poate
constitui model şi metodă de unire a celor două Biserici.
S-a stabilit ca în relaţiile Ortodoxo-Unite să se pornească
de la realităţile de astăzi şi nu de la cele din 1948.
Tot aici s-a stabilit (art. 34) ca părţile să nu se sprijine pe
situaţii trecute, depăşite şi inactuale, şi nici pe principiul:
„restitutio in integrum”.
Potrivit Decretului comun de la Balamand din 17-24 iunie
1993, se merge ferm pe principiul că toate deciziile în ce
priveşte biserica aparţin credincioşilor. Acestea se iau şi
constituie şi norma juridică de proprietate asupra locaşurilor de
cult.
„Principiul acesta a fost aprobat de către ortodocşi şi
catolici, inclusiv de către delegaţii uniţi cu Roma. Statisticile
prezente stabilesc apartenenţa fiecărui creştin la una din
Biserici, iar majoritatea locală se stabileşte prin Comisii mixte
şi prin dialog. Tot prin dialog se poate stabili, unde e cazul şi
slujire alternativă (nr. 24,26 şi 28 din Documentul de la
Balamand). Se exclude ocuparea bisericilor prin violenţă”
(Uniatismul, metodă şi unire .. a VII-a Sesiune..., Balamand,
1993, Arh. Sibiu, 1993, p. 5-6).
În ce priveşte problema greco-catolică nu trebuie să uităm
că, „pe lângă starea de drept există şi o stare de fapt, aceea a
factorului uman, care în nici un caz nu poate fi ignorată. Care
este aceasta? La 1 decembrie 1948 Biserica Greco-Catolică din
România, potrivit propriilor ei surse, număra două milioane de
credincioşi. La recensământul din ianuarie 1992 ea număra, tot
în cifră rotundă, 220.000, adică acei credincioşi care i-au rămas
fideli, de-a lungul deceniilor comuniste sau care, după 1989, au
revenit în sânul ei.

283
 Papa Leon, într-o scrisoare trimisă patriarhului Celularie al
Constantinopolului, numeşte Bisericile care nu vor recunoaşte
superioaritatea papei: „adunături de eretici, cuiburi de
schismatici, sinagoge ale lui Satan” (Will Durand, Era credin-
ţei, vol. II, Bucureşti,, 2003, p. 295).
De aici, poate, Biserica unită ardeleană a împrumutat de la
Biserica Romano-Catolică trufia şi intoleranţa. Românii din
Ardeal le-au simţit toate acestea şi altele, începând cu Bukov şi
până astăzi, sub diferite forme de manifestare” (Dr. Gh.
Ciuhandu, Dezbinarea religioasă a românilor ardeleni, Arad,
1927, p. 42).
În această idee, merită de menţionat părerea unui „român
unit” şi pe deasupra „creştin”, cea a lui A Bunea despre
Biserica Ortodoxă din Transilvania, care spune că aceasta
numai în „aparenţă” serveşte interesele românilor. Că „ea nu e
capabilă de a conserva poporului român creştinismul, ea e o
biserică din care spiritul lui Hristos dispare, cum se gată uleiul
din o candelă aprinsă.
În bisericile autocefale ale răsăritului nu vedem decât
decadenţă, amorţire, apatie, indolenţă pe toată linia. Biserica nu
mai atrage clerul, nu mai impune, rugăciunea nu mai mângâie,
nu mai şterge lacrimi, nu mai însufleţeşte, nu mai nobilează în
multe case pe nimeni..., viaţa ei este o agonie şi speranţa ei este
moartă” (Ibidem, p. 53).
Ce român, ce creştin şi ce frate!?
Nu ne putem raporta aici la toate atitudinile de acest fel a
acestui „cărturar” al neamului şi al multora din „fraţii” noştri
uniţi care împărtăşesc aceste halucinante şi isterice păreri, că
toate relele îşi au originea în Ortodoxie, ci ne oprim doar la
acea întrebare retorică a lui Göethe, convertind-o la aceste
atitudini: „Oare întunericul şi răul este în Biserica Ortodoxă
sau în mintea lor”?
Privind în perspectivă istorică apariţia Bisericii unite,
profesorul Suttner scrie că: „în toate ţările unde există, acestea
s-au născut din greşeli teologice, şi există, pentru că s-au

284
întâmplat greşeli în aspiraţia spre unire, şi că, şi azi, acestea
ridică noi probleme teologice, reapariţia lor constituind o nouă
greşeală”. Astăzi-afirmă profesorul-oamenii dacă vor să
respecte buna rânduială, trebuie, fără milă, să înlăture urgent
această nevoie a separării..., protecţia juridică a Bisericilor
unite contravine respectului cuvenit Bisericilor Ortodoxe,
impus catolicilor de Conciliul II Vatican, ca Biserici-Surori”
(Pr. Petru Ciuhandu, Biserica Ortodoxă Română şi Biserica
Greco-Catolică în faţa neamului, Beiuş, ed. a II-a, 2004,
p. 70).
Biserica Ortodoxă şi cea Catolică sunt Biserici surori, de ce
trebuie ca între ele să existe o Biserică unită?
Într-o comisie internaţională de dialog între Catolicism şi
Ortodoxie, la Viena, se hotărâse:
1. „Uniatismul nu poate fi considerat drept un model
pentru unitatea Bisericilor, pentru că eclesiologia pe care
o are la bază nu se inspiră din tradiţia comună a
Bisericilor noastre.”
2. „Pentru acest motiv, în calea noastră spre unire va
trebui să luăm drept model Biserica nedespărţită” (deci
Biserica dinaintea schismei din 1054).
3. „Trebuie respinsă orice formă de prozelitism care ar
merge împotriva libertăţii religioase, a conştiinţei,
folosind mijloace ilicite sau nelegitime”.
În urmărirea acestui scop sfânt este util să adăugăm
cuvintele cardinalului Lercaro: „Bisericile orientale au păstrat
intacte esenţialul credinţei catolice... au păstrat în mod real
caracterul lor de Biserici, în legătura credinţei apostolice şi a
comuniunii sacramentale... E vorba de Biserici-surori care au
oferit mult Occidentului, cu trecutul lor şi care trebuie
respectate ca atare în integralitatea patrimoniului lor de adevăr”
(Ibidem, p. 67). „Peste spaţiul românesc au trecut multe
necazuri şi încercări, fiind aşezat în calea tuturor răutăţilor”.
Românii, de credinţă răsăriteană, au fost nevoiţi să facă faţă
violenţelor atât de natură socială şi naţională, cât şi religioasă.

285
Dacă ar fi să amintim doar uniaţia de la 1700, caracterizată de
prof. Teodor M. Popescu, ca „act de violenţă şi de asuprire
religioasă a poporului român, un atentat la libertatea şi voinţa
lui naţională, un blestem asupra naţiei tolerate, încătuşare
sufletească, învrăjbire, sporirea nedreptăţilor şi a suferinţelor
neamului românesc”.
Presiunile făcute asupra creştinilor ortodocşi de a deveni
altceva decât ceea ce erau au fost numite, de renumitul istoric
greco-catolic Nicolae Densuşianu, „încercări nefericite”. În
urma acestor „încercări nefericite”, ortodocşii din Transilvania
se aflau „în pericolul de a fi rupţi pentru totdeauna din restul
Bisericii lor naţionale româneşti, şi chiar din corpul naţiei
române” (Andrei, Arhiepiscop Alba Iuliei, Biserica în era
globalizării, Alba Iulia, 2003, p. 8).
Nu intră în cadrul acestui capitol enumerarea tuturor relelor
ce au urmat pentru românii ortodocşi din Transilvania din actul
unirii cu Roma. Unul dintre aceste rele cu urmări distrugătoare
a fost „Lipsirea de ierarhia lor veche şi istorică, care avea ca
scop stingerea Bisericii Ortodoxe, numită de duşmanii ei
„schismatică” şi absorbirea ei în Biserica apuseană” (Dr.
Ilarion Puşcariu, Mitr. Rom. Orto. din Ungaria şi Transilvania,
Sibiu, 1900, p. 18).
Această unire, mai mult silită, prin multe feluri şi mijloace
necreştine, a lăsat în sânul poporului român urme triste şi
dureroase, prin dezbinarea poporului român în două tabere.
Acestea sunt date statistice obiective, care nu pot fi
contrazise. Din ele rezultă că imensa majoritate a foştilor
greco-catolici, sau a descendenţilor lor, în proporţie de 90%
sunt astăzi ortodocşi, rămaşi în propriile lor biserici. E necesar
să amintim că în 1948 locaşurile de cult şi bunurile parohiale
greco-catolice nu au fost „prelate” de către Stat şi apoi
„predate” Bisericii ortodoxe Române, ci au rămas pe mai
departe în proprietatea şi folosinţa aceloraşi comunităţi; în
această privinţă art. 2 al Decretului nr. 358 din 1 decembrie
1948, ocolit sistematic de „argumentele” greco-catolice, e cât

286
se poate de clar. Foştii greco-catolici au declarat că rămân
astăzi ortodocşi nu pentru că ar avea ceva cu Biserica Greco-
Catolică, ci pentru că, pur şi simplu, mulţumiţi fiind cu liniştea,
preoţii şi rânduielile lor, nu sunt dispuşi şi nu mai vor să-şi
schimbe credinţa” (vezi: Vestitorul Ortodoxiei, Nr. 187, 1-15,
sept. 1997, p. 1).
Astăzi, Biserica Greco-catolică dacă este realistă, nu mai
poate spera în reactivarea uniaţiei, prin acel demers iezuit: „ce-
am pierdut în Apus prin Reformă, să câştigăm în Răsărit” prin
uniaţie.
„În legătură cu stadiul Dialogului dintre Biserica Ortodoxă
Română şi Biserica Catolică Orientală de rit bizantin (Greco-
Catolică), Sfântul Sinod, luând act de faptul că partea Greco-
Catolică prin scrisoarea 518/2004 nu a dat un răspuns limpede
la cererea părţii ortodoxe din 26 februarie a.c., de a alege între
dialog şi apelarea justiţiei, a aprobat propunerea ca următoare
întâlnire din cadrul Dialogului să aibă loc după ce partea greco-
catolică va da un răspuns clar la această problemă” (Vestitorul
Ortodoxiei, Nr. 338/30 iunie 2004, p. 2).
La cele de mai sus, ca încheiere şi meditare, ne oprim la
cuvintele Mântuitorului: „Cine are urechi de auzit să audă”
(Mc. 4, 9).

Bibliografie:
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române
(Manual pentru Seminariile Teologice), Sibiu 1972;
Când fraţii sunt împreună, Ed. Arhiepiscopiei Sibiului, Sibiu, 1956;
Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, ed. a II-a, Bucureşti,,
1928;
Uniatismul. Metode. Documentul de la Balamand, Sibiu, 1993;
Schisma românească sau Unirea cu Roma, Ed. Bunului Păstor Nr.
10, Sibiu, 1921;
Rev. Rost nr. 3/2003;
A. France, Povestiri, Ed. LPA, Bucureşti, 1963;
N. Iorga, Istoria Bisericii Române, vol. II;

287
Pr. Prof. T. Ţenţ, „Ortodoxia non leguntur”, Rev. „Buna Vestire”, nr.
8-9, 2002, Beiuş;
Dan Ciachir, Ofensiva Ortodoxă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2002;
Dan Ciachir, Pentru o Ortodoxie realistă, ed. a II-a, Ed. Anastasia,
Bucureşti, 2004;
Ştefan Meteş, Legea Românească, nr. 30 din 1924;
Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române din
Transilvania, Sibiu, 1988;
Pr. Prof. D. Stăniloae, Uniatismul din Transilvania, încercare de
dezbinare a poporului român, Bucureşti, 1973;
Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, vol. I,
Bucureşti, 1915;
Stefan Meteş, Mănăstirile româneşti din Transilvania, Sibiu, 1936;
Ilarion Puşcariu, Documente pentru limbă..., I;
Vestitorul Ortodoxiei, Nr. 187, 1-15, spet. 1997;
Vestitorul Ortodoxiei, Nr. 338, 30, iunie. 2004;
Pr. Petru Ciuhandu, Biserica Ortodoxă Română şi Biserica
Greco-Catolică în faţa neamului, Beiuş, ed. a II-a, 2004;
Dr. Gh. Ciuhandu, Dezbinarea religioasă a românilor ardeleni,
Arad, 1927;
Andrei, Arhiepiscop Alba Iuliei, Biserica în era globalizării,
Alba Iulia, 2003
Dr. Ilarion Puşcariu, Mitr. Rom. Orto. Din Ungaria şi
Transilvania, Sibiu, 1900;

288
 CABALA

Cabala este o doctrină mistică a unităţii. Întreaga gândire

mistică evreiască gravitează în jurul Cabalei. Cărţile Vechiului
Testament se prelungesc în Talmut şi continuă prin Cabală.
Cabala este, după evrei, revelaţia divină şi transmisie orală.
Este Tradiţie, căci ea purcede dintr-o revelaţie divină, primită
de om şi transmisă de acesta pe „cale orală”, de la om la om.
În vocabularul evreiesc curent, cuvântul Cabală desemnea-
ză mistica evreiască (după: Al. Safran, Înţelepciunea Cabalei,
Bucureşti, 1997, p. 16).
Realitatea, spunea acest gânditor evreu, este un tot în care
vizibilul şi invizibilul, materialul şi spiritualul se întrepătrund,
se unesc. Existenţa decurge din „Cauza cauzelor”, din
Dumnezeu. Dumnezeu i-a făcut omul favoarea de a putea
deveni conştient de prezenţa Sa însufleţitoare, de a-L gândi, de
a-L înţelege prin actele Sale. Aici iese în evidenţă caracterul
Cabalei.
Cele trei opere capitale ale iudaismului sunt: Biblia,
Talmudul şi Cabala, care cuprinde învăţătura fundamentală a
misticii evreieşti. Se poate spune că Rabi Simon ben Yohai este
promotorul ei, încă din sec. II după Hristos, în Galileea, şi
difuzată în sec. XIII-lea în Spania (A. Safran, op. cit, p. 17).
În sec. al XIII-lea, cuvântul quabala (tradiţie) era folosit
îndeobşte pentru a desemna „Doctrina secretă” sub toate
aspectele şi formele ei.
Elementele Cabalei: Dumnezeu înglobează totul şi care
poate fi cunoscut doar prin dragoste, tetragrama, emanaţiile şi
demiurgii creatori, analogia platoniciană a macrocosmosului şi
a microcosmosului, data şi modalitatea venirii lui mesia,
preexistenţa şi transfiguraţia sufletului, semnificaţia mistică a
actelor raţionale, a numerelor, literelor, punctelor şi accentelor,
utilizarea cifrelor şi acrostihurilor, citirea inversă a cuvintelor,

289
interpretarea simbolică a textelor biblice etc. (W. Durant,
Civilizaţii istorice, Era Credinţei, vol. II, Bucureşti, 2003, p.
107).
Din perspectiva Cabalei, simbolul Arborelui „cunoaşterii
binelui şi răului” (Gen. 2,16), joacă un rol determinant în
modul cum se desfăşoară destinul omului şi a omenirii.
Atitudinea luată de Adam, primul om, faţă de acest pom
exprimă mai întâi voinţa sa de a nu asculta de Dumnezeu.
Această ofensă adusă de om Arborelui cunoaşterii binelui şi
răului a avut drept urmare căderea lui Adam. Aceasta a
provocat blestemul lui Dumnezeu.
Cabala acordă spaţii largi asupra cunoaşterii binelui şi
răului, a Arborelui sefirotic, care joacă un rol deosebit de
important în modul cum se desfăşoară destinul omului.
După Cabala nu există literă sau cuvânt în Scriptură care să
nu cuprindă mistere însemnate şi preţioase, rădăcini, ramuri,
aluzii, căi pe care oamenii să le poată urma. „Fericii cei care le
cunosc” (Al. Safran, op. cit., p. 199).
Cabala are şi o latură simbolică, adică transpunerea literelor
unui cuvânt sau înlocuirea unui cuvânt cu alte litere, spre a se
găsi celălalt cuvânt, cel secret. Altă latură este aceea care
consideră literele alfabetului în valori cifrice şi le înlocuieşte
între ele, spre a recunoaşte aceiaşi sumă, de exemplu: MESIA
(Meshiah) - mem = 40, shin=300, yod=10, hetih=8; total=358.
Nahash=şarpe-nun=50, heth=8, shin=300, total=358, de
unde raţionamentul că Mesia va învinge pe Satan şi va nimici
păcatul şi moartea spirituală.
Cabala mai are şi o largă dogmatică şi speculativă (vezi
Victor Kernbach, Dicţionar de Mitologie generală, Bucureşti,
1989, p. 273).
După învăţătura Cabalei, omul seamănă cu scara din visul
lui Iacov, care, „ridicată de pe pământ” (Gen. 28,12) atinge
cu vârful ei cercurile, unde sunt „rădăcinile” realităţilor
terestre.

290
 Cabala i-a fascinat chiar pe unii gânditori creştini, cum a
fost Pico della Mirandola (1463-1419), care credea că a găsit în
Cabală probele definitive ale divinităţii lui Hristos. Foarte
mulţi mistici ai Bisericii s-au hrănit din speculaţiile lor pe
marginea Cabalei.

Bibliografie:
W. Durant, Civilizaţii istorice, Era Credinţei, vol. II, Bucureşti, 2003;
Al. Safran, Înţelepciunea Cabalei, Bucureşti, 1997;
Victor Kernbach, Dicţionar de Mitologie..., Bucureşti, 1989.

291
 IAHVEH

Numele inefabil al lui IAHVE, după esenieni, constituia un

adevărat mister. Cele patru litere ale Sale (tetragrama): Iod, He,
Van, He, conţineau, potrivit unei tradiţii ezoterice, un sens
ascuns şi virtuţi miraculoase, motiv pentru care numele Său nu
trebuie cunoscut decât de oamenii iniţiaţi şi extrem de discreţi
(W. Durant, Civilizaţii istorice, Era Credinţei, vol. II,
Bucureşti, 2003, p. 106).
Tetragrama IAHVE înseamnă: „Cel ce este”. Ea, prin cele
patru litere, cuprinde cele patru principii care acţionează în om:
Iod = Spiritul, principiu al vieţii intelectuale, inteligenţă,
gândire;
He = Sufletul, principiu de viaţă, sediu al ideilor şi
sentimentelor;
Van = Intelectul, facultatea de cunoaştere, voinţă, judecată;
He = Inima, fire, caracter, individ, simbol al vieţii
sufleteşti, îndrăzneală.
Dumnezeu ca divinitate transcendentă, abstractă – după
tetragramă – e singura forţă totală, exterioară universului pe
care l-a creat şi îl dirijează.
Pentru definirea lui Iahve, potrivit Cabalei, se foloseau
mereu numeroase epitete, ca nume atributive: în epocile mai
vechi, 22, mai târziu 42 pe care Cabala, apoi, le-a sporit până la
72.
Definiţia biblică a lui Iahve se referă la însăşi structura
teologică a lui Dumnezeu. Unicitatea lui Iahve este impusă
printr-o dogmă cu caracter juridic: „Eu sunt Domnul şi
nimeni altul! Afară de mine nu este Dumnezeu. Eu te-am
încins fără ca tu să mă cunoşti. Ca să se ştie de la răsărit şi
până la apus că nu este nimic afară de mine! Eu sunt
Domnul şi nimeni altul! Eu întocmesc lumina şi dau chip

292
întunericului, cel ce sălăşluieşte pacea şi restriştea îi lasă
cale: eu sunt Domnul care fac toate acestea” (Isaia 45,5-7).

Bibliografie:
W. Durant, Civilizaţii istorice. Era credinţei, vol. II, Bucureşti, 2003;
V. Kernbach, Dicţionar de Mitologie...,Bucureşti, 1989.

293
 RUGĂCIUNILE PENTRU MORŢI

Pământul pe care trăim este o punte pentru trecerea noastră

în spaţiu şi dincolo de el. Din această călătorie în timp trebuie
să ne alegem cu ceva, cerând lui Dumnezeu „bună călătorie”
(Ezdra 8, 12).
În această călătorie mulţi se întreabă cu F. Comte: „Există
viaţă după moarte Există altceva în afara materiei?”.
Răspunsurile la aceste întrebări ni le dă revelaţia
dumnezeiască, dar mai ales întruparea şi învierea Fiului lui
Dumnezeu, Care, în faţa mormântului lui Lazăr din Betania,
demonstrează că viaţa omului nu se opreşte la mormânt, ci
dăinuie şi după moarte, spunând: „Eu sunt învierea şi viaţa;
cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (In. 11,
25).
Cel care crede în aceste cuvinte dumnezeieşti nu se va îndoi
în credinţa sa de puterea rugăciunilor pentru sufletele celor
trecuţi dincolo de spaţiu.
Cel care nu crede în efectul rugăciunilor pentru morţi nu
are nimic de-a face cu creştinismul, ci cu o religie oarecare sau
sectă.
Rugăciunile pentru morţi au un temei doctrinar şi o
justificare, de aceea ele au fost incluse în cadrul cultului creştin
şi mai ales în Sf. Liturghie încă de la început.
Care este temeiul doctrinar al rugăciunilor pentru morţi?
Răspunsul este extrem de simplu şi direct: comuniunea în
iubirea reciprocă. Ne rugăm pentru cei morţi pentru că îi iubim
şi credem în dăinuirea lor spirituală. Nu ne rugăm pentru morţi
fiindcă fără rugăciunile noastre Dumnezeu n-ar avea grijă de ei,
ci tocmai pentru că ştim că-i iubeşte şi are grijă de ei. În aceste
rugăciuni noi cerem privilegiul de a ne uni iubirea noastră
pentru ei cu iubirea lui Dumnezeu.

294
 Pusey spune: „Refuzul de a te ruga pentru morţi este un
gând atât de rece, atât de potrivnic iubirii, încât, şi numai din
acest motiv, trebuie să fie fals”.
„Dumnezeu este iubire” (I In. 4, 16), spune Sf. Ap. şi
Evanghelist Ioan, iar omul având în el o părticică din
Dumnezeu îşi trăieşte viaţa prin iubire, pe care şi-o
exteriorizează în primul rând către părinţii săi, către soţia sa,
către copiii săi, către prietenii săi, către semenii săi. De modul
şi gradul acestei iubiri depinde gradul de linişte şi fericire a
sufletului după moarte. Prin rugăciunile pentru sufletul celui
mort, noi cei vii, cum spune Înţeleptul Solomon: „vom petrece
cu el în iubire” (Înţ. Sol. 3, 9).
Dacă aici pe pământ ne rugăm unii pentru alţii, de ce n-am
continua s-o facem şi după moartea celor dragi? A încetat
existenţa lor ca să încetăm să mijlocim pentru ei?
Vii sau morţi suntem cu toţii membrii aceleiaşi familii. În
Iisus Hristos Cel înviat nu există despărţire între vii şi morţi;
cum spune Sf. Macarie: „Suntem toţi vii în El şi în El nu mai
există moarte”.
A nu te ruga pentru cei morţi înseamnă a fi despărţit de ei
nu numai cu ochii ci şi cu inima. Sf. Ap. Pavel spune: „Fiind
despărţit de voi... cu ochii nu cu inima” (I Tes. 2, 17).
Rugăciunea pentru cei morţi este o datorie sfântă şi
creştinească, în virtutea textului paulin: „Faceţi cereri,
rugăciuni, mijlociri... pentru toţi oamenii” (I Tim. 2, 1). De
aceea cei care fac acest lucru pot spune liniştiţi ca Mântuitorul:
„Lucrul pe care L-ai dat să-l fac l-am făcut” (In. 17, 4).
Desigur, nu putem înţelege exact în cel fel ajută rugăciunile
pentru cei morţi. Dar nici când ne rugăm pentru cei vii nu
putem să ne explicăm ajutorul mijlocirii noastre. Nu putem
pătrunde interacţiunea dintre rugăciune, liberul arbitru al
persoanei pentru care ne rugăm şi harul lui Dumnezeu. Când ne
rugăm pentru cei morţi ne este suficient că iubirea lor pentru
Dumnezeu continuă să crească şi că au nevoie de ajutorul
nostru. Restul să-l lăsăm în grija lui Dumnezeu.

295
 Sufletul omului vine din cer şi tot acolo pleacă, dar în
plecarea lui apar perdele de nori şi aici este rolul mare al
Bisericii, că îl ajută să iasă dina aceşti nori, ca să nu se piardă.
Ceea ce este miraculos în moarte este faptul că începe
„ceva” cu totul nou şi deosebit ce nu cunoaştem noi: „Cele ce
ochiul n-a văzut şi urechile n-au auzit” (I Cor. 2, 9), acest
început trebuie însoţit de rugăciuni „spre pomenire înaintea
lui Dumnezeu” (F. A. 10, 4).
În scopul rugăciunilor pentru cei morţi, să ne oprim la o
practică, încă din timpul apostolilor, despre care Sf. Ap. Pavel
scrie: „Fiindcă ce vor face cei care se botează pentru cei
morţi? Dacă morţii nu înviază nicidecum, pentru ce se mai
botează pentru ei?” (I Cor. 15, 29). Deci, cei vii puteau
mijloci la Dumnezeu pentru iertarea păcatelor celor morţi
nebotezaţi, cu atât mai mult rugăciunile pentru cei morţi
botezaţi în legea lui Hristos.
Pentru a înţelege mai bine această taină a vieţii, să ne oprim
la câteva texte biblice şi patristice, care ne ajută să cunoaştem
voia lui Dumnezeu: „Să vă umpleţi de cunoaşterea voii Lui”
(Colos. 1, 9).
„Iar oasele lor le-au luat şi le-au îngropat sub un stejar
în Iabiş. Apoi au postit şapte zile” (I Regi 31, 13).
„Şi au plâns şi s-au tânguit şi au postit... după Saul...”
(II Regi 1, 12).
„Morţilor fă-le parte din dărnicia ta” (Is. Sir. 7, 35).
„Fii darnic cu pâinea şi cu vinul tău la mormântul celor
drepţi” (Tob. 4, 17).
„Nu-ţi aduce aminte de nedreptăţile părinţilor noştri, ci
adu-ţi aminte ... de numele tău în vremea aceea” (Baruh. 3,
5).
„...două mii de drahme de argint a trimis la Ierusalim
să aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun şi cuvios lucru
pentru socotinţa învierii morţilor” (II Mac. 12, 42).

296
 „Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei ce mai
înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru
cei morţi” (II Mac. 12, 44).
„Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost că a adus
jertfă de curăţire pentru morţi, ca să se slobozească de
păcat” (II Mac. 12, 46).
„Iar Iisus văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: fiule,
iertate sunt păcatele tale” (Mr. 2, 5).
„Şi orice veţi cere în numele Meu, aceea voi face...” (In.
14, 13).
„Faceţi în toată vremea, întru Duhul, tot felul de
rugăciuni şi de cereri... pentru toţi sfinţii” (Efes. 6, 18).
„... că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului”
(Iacov 5, 16).
Mărturiile Sfinţilor Părinţi şi dascăli ai Bisericii.
Sf. Dionisie Areopagitul, contemporan cu apostolii
(încreştinat de Sf. Ap. Pavel), spune: „Preotul face rugăciuni
pentru cel mort şi făcându-se rugăciunea, îi dă sărutarea. Apoi
toţi cei de faţă cer într-o rugăciune... iertarea răposatului, făcute
din slăbiciune omenească” (Pr. I. Ionescu, Parastasele, rolul
lor dogmatic, Cugetarea, Buc. 1927, p. 33).
Sf. Ioan Gură de Aur (347-407) învaţă că trebuie să ne
aducem aminte şi de cei vii şi de cei morţi. În liturghia sa, de
trei ori găsim rugăciuni pentru cei morţi. „Rugăciunea,
milostenia şi jertfa cea fără de sânge pot mult pentru soarta
păcătosului de dincolo de mormânt”.
Fer. Augustin (534-460) spune că: „Toată biserica ţine, ca
o regulă transmisă prin Sfinţii Părinţi, obiceiul de a se ruga
pentru cei care muriseră”.
Sf. Ioan Damaschin (657-749), concentrând toate
mărturiile înaintaşilor, concluzionează: „Credinţa creştină, ce
nu poate comite eroare, n-a primit niciodată nimic din ce e
nefolositor şi conţine nesmintit tot ce e folositor, mântuitor şi
plăcut lui Dumnezeu” (Pr. I. Ionescu, op. cit., p. 33).

297
 De vreme ce starea unui suflet după moarte nu este
definitivă, înseamnă că mai poate interveni o schimbare în
starea sa.
Dacă pe pământ ne putem ajuta unii pe alţii, să nu ne putem
ajuta, după ce unii din noi trec în cealaltă viaţă?
Rugăciunile pentru morţi sunt însoţite întotdeauna de
semnul Sfintei Cruci, fără de care nu este sfinţenie, iertare şi
putere dumnezeiască, căci „Cuvântul crucii, pentru cei ce
pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este
puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18).
Cei ce au înlăturat şi scos din rânduielilor lor rugăciunile
pentru cei morţi, intră în categoria acelora despre care profetul
Ieremia spune: „Pe mine, izvorul apei celei vii, m-au părăsit,
şi şi-au săpat fântâni sparte care nu pot ţine apa” (Ieremia
2, 13).

Bibliografie:
Pr.I. Ionescu, Parastasele, rolul lor dogmatic, Cugetarea, Buc.,
1927;
Pr. T. Cios, Biblia în contextul vieţii, Ed. Emia, 2001.

298
 CÂND S-A NĂSCUT IISUS HRISTOS,
ÎN CE AN ISTORIC?

După Sf. Scriptură, care deţine revelaţia şi planul lui

Dumnezeu, Iisus Hristos S-a născut „la plinirea vremii – când
– Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut
sub lege. Ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să
dobândim înfierea” (Gal. 4,4-5).
Din capul locului trebuie să ştim că Iisus Hristos nu este
nicidecum un mit sau o idee, ci Fiul lui Dumnezeu care s-a
aflat în trecutul nostru istoric „adevăratul Dumnezeu şi viaţa
de veci” (I In. 5,20). Despre data naşterii lui Iisus Hristos, nu
se ştie nimic cu precizie. În istorie, care este o ştiinţă obiectivă,
nu ni s-a păstrat nici un document autentic despre naşterea lui
Iisus (vezi: Iosif Constantin Drăgan, Mileniul imperial al
Daciei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 83).
Singurele izvoare în acest sens sunt Evangheliile. Sf.
Evanghelist Matei vorbeşte la începutul evangheliei sale (1,1)
despre genealogia Mântuitorului pe linia lui Iosif, logodnicul
formal al Maicii Domnului, iar Sf. Evanghelist Luca (3,23),
vorbeşte de genealogia Mântuitorului pe linia Sfintei Fecioare
Maria, care urcă până la Adam, arătând că Iisus este Dumnezeu
şi Om, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Aceste biografii nu
au menirea de a stabili o biografie a lui Iisus Hristos, ci de a
fundamenta o dogmă de care avea nevoie primele comunităţi
creştine. Totuşi, exactitatea istorică şi localizarea faptelor
legate de persoana lui Iisus Hristos, constituie o preocupare
esenţială pentru autorii cărţilor Noului Testament. Deşi credinţa
ca act de încredinţare în cuvântul lui Dumnezeu nu este
determinată cauzal de dovezile istorice, evenimentul istoric
biblic face parte din argumentarea credinţei. Întrucât
„Dumnezeu s-a arătat în trup, s-a îndreptat în Duh, a fost
văzut de îngeri, s-a propovăduit între neamuri, a fost crezut

299
în lume, s-a înălţat întru slavă” (I Tim. 3,16), istoria biblică
face parte din credinţa creştină. Istoria vieţii şi slujirii lui Iisus
Hristos face parte integrantă din mesajul Evangheliei şi al
credinţei creştine, pentru că „Acestea s-au scris ca să credeţi
că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, viaţă să
aveţi în numele Lui” (In. 20,31) (Pr. Prof. Dr. I. Bria.,
Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, 1981, p. 210).
Dintre cei patru Evanghelişti, singurul care se ocupă mai
amănunţit de această chestiune este Luca. El ne dă două
informaţii. În cap. 2, vorbeşte de naşterea Mântuitorului,
spunând că „în zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul
August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut
întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria... S-a suit şi Iosif din
Galileea, împreună cu Maria, cea logodită cu el... Dar pe
când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască şi a
născut pe Fiul Său Cel Unul-Născut...” (Lc. 2,1-7). Aceasta,
după calculele unui apropiat de epoca Mântuitorului şi strămoş
al nostru, Dionisie Exigus (Sc. VI d.Hr.), din Dobrogea
(Scythia Minor), s-ar fi petrecut în anul 754 ab Urbe condita (al
Romei), adică la începutul erei creştine.
După evanghelistul Luca, Iisus Hristos S-a născut înainte
de moartea lui Irod cel Mare, care a avut loc în anul 4 după
Hristos.
Tot Luca aminteşte, în capitolul 3, că propovăduirea Sf.
Ioan Botezătorul s-a petrecut în al 15-lea an al domniei
împăratului Tiberiu (între 1 oct. şi 30 oct., 28 după Hristos,
adică în anul 787 ab Urbe condita, iar propovăduirea lui Iisus a
urat după cea a Sf. Ioan Botezătorul. Iisus avea atunci circa 30
de ani.
Se ştie că Iisus Hristos a fost răstignit în luna aprilie 783 ab
Urbe condita, „în schimb nu se poate preciza vârsta în anul
morţii” (I. C. Drăgan, op. cit., p. 84).
Răspândirea creştinismului în imperiul roman, n-a
împiedicat existenţa religiei păgâne şi introducerea unor noi
culte, între care şi acela al soarelui, existent şi înainte, şi

300
reactualizat de împăratul Aurelian (270-275 d. Hr.), care
introduce oficial celebrarea zeului Soarelui, naşterea Noului
Soare sau Natalis Invecti (la 25 decembrie) devenind apoi
naşterea lui Iisus Hristos (I.C. Drăgan, op. cit., p. 83).
Exegeţii şcolii protestante au încercat, în mod critic, să se
ocupe de istoricitatea persoanei lui Iisus, care nu a avut alt
rezultat decât să ducă la nişte păreri foarte deosebite una de
alta. Pe urmele lui A. Schwitzer, M. Kahler şi a altora, s-a ajuns
la concluzia că o atare cale de cercetare nu putea duce la
rezultate, pentru că Sf. Evanghelii sunt mai degrabă mărturii de
credinţă decât opere de istorie. R. Bultmann a susţinut chiar
inutilitatea, mai mult, caracterul dăunător al întemeierii
credinţei pe un fundament istoric. După 1955, personalităţii
istorice a lui Iisus i-au fost închinate nenumărate lucrări, fără a
fi considerate adevărate biografii ale Lui. Mulţi sceptici şi
liber-cugetători înclină să-L aleagă pe Iisus Hristos cel din
istorie împotriva lui Hristos al dogmei şi al credinţei. Iisus
Hristos trebuie căutat şi înţeles în adevărul Învierii Sale, nu în
date istorice. Evreii cred în Avraam, în Moise şi în Iacov, fără
să cerceteze anul naşterii lor, ci doar pentru ceea ce reprezintă
ei în iudaism.
În afara Sfintelor Evanghelii, despre Iisus Hristos, ca
prezenţă istorică, vorbeşte Tacit (110) (Anale, 15,44), Pliniu cel
Tânăr (Scrieri 11,96), Suietoniu, Josephus Flavius (Antichităţi
Iudaice, 20,9) etc., înţelegându-L ca om, nu ca Fiul lui
Dumnezeu (Dicţionar Enciclopedic al Bibliei, Humanitas,
Bucureşti, 1998, p. 331).
Adevăraţii credincioşi cred şi îl „propovăduiesc pe
Hristos cel răstignit: pentru Iudei, sminteală; pentru
păgâni, nebunie. Dar pentru cei chemaţi..., pe Hristos,
puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (I
Cor. 1,23). Noi creştinii, „credem în Cel ce a înviat din
morţi” (Rom. 4,24). „Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică
este credinţa noastră” (I Cor. 15,17).

301
Bibliografie:
Iosif Constantin Drăgan, Mileniul imperial al Daciei, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986;
Dicţionar Enciclopedic al Bibliei, Humanitas, Bucureşti, 1998.

302
 ANTIHRIST

Prin cuvântul antihrist se înţelege cel care este împotriva lui

Hristos, împotriva Fiului lui Dumnezeu întrupat, împotriva
Mântuitorului lumii. Expresia aceasta nu se referă la cei
necredincioşi, liber-cugetători sau atei, ci la cei ce hulesc şi se
dovedesc a avea o credinţă potrivnică lui Hristos.
Aceşti antihrişti sunt prevestiţi chiar de Mântuitorul Iisus
Hristos, când spune: „Că se vor scula hristoşi mincinoşi şi
prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca
să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Mt.
24,24). Aceştia sunt oamenii care, sub masca credinţei şi falsei
lor evlavii se dau drept Hristos-Mesia ca să ademenească pe
adevăraţii credincioşi.
Dintre toţi autorii Noului Testament, singurul care foloseşte
termenul de antihrist este Sf. Evanghelist Ioan (de patru ori) în
epistolele soborniceşti.
1. „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că
Iisus este Hristos? Acesta este antihrist, care
tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul” (I. In. 2,22).
2. „Aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti
s-au arătat, de aici cunoaştem că este ceasul de pe
urmă” (I In. 4,3).
3. „Orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus, nu este de
la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist” (I In. 4,3).
4. „Mulţi amăgitori au ieşit în lume, care mărturisesc
că Hristos a venit în trup: Acesta este amăgitorul şi
antihristul” (II In. 7).
Duşmanii Bisericii şi a învăţăturii creştine sunt hristoşii
mincinoşi, antihriştii cu ereziile lor, şi ereticii-sectari de toate
nuanţele, care slăbesc puterea Bisericii.

303
 Toate aceste semne coincid cu o perioadă de mare apostazie
faţă de creştinism, un fel de venire a Antihristului. Antihrist îşi
pregăteşte deja condiţiile ca să fie acceptat de oameni.
Iisus Hristos spune: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”
(In. 14,56), Antihrist indică o altă cale: „Iată, veţi fi dumnezei
fără să fie nevoie să treceţi prin Biserică, prin cruce”.

Bibliografie:
Pr. Dr. I. Mircea, Dicţionar al Noului Testament. A-Z, Bucureşti,
1984.

304
 SEMNELE SFÂRŞITULUI LUMII

Sfârşit, în limba greacă „telos”, înseamnă limita finală a

unui lucru, fiinţă, timp şi spaţiu etc. Acest sfârşit este destinat şi
pământului şi vieţii umane.
După Sfânta Scriptură, înaintea sfârşitului lumii vor fi nişte
semne premergătoare, cum ar fi:
1. Predicarea Evangheliei la toate popoarele (Mt. 24,14).
2. Convertirea poporului iudeu (Rom. 11,15-26), este un
lucru tainic.
3. Ivirea lui Antihrist (II Tes. 2,3-11; I In. 2,18); omul
nelegiuirii (II Tes.2,1-10) sau „fiara” (Apoc. 13,1-18);
hristoşii mincinoşi, care îi vor amăgi pe oameni. Ei vor
prigoni cu toată furia pe cei aleşi ai Domnului (Mt.
24,5,11)..
4. Venirea lui Ilie şi a lui Enoh (Apoc. 11). Predica lui Ilie
şi Enoh, sunt lucruri tainice, al căror înţeles exact nu
poate fi cunoscut.
5. Înmulţirea fărădelegii şi răcirea iubirii între oameni
(Mt. 24,1-12); înmulţirea războaielor şi a veştilor de
războaie (Mt. 24,6-7); ivirea unor nenorociri, ca
foamete, ciumă etc. (Mt. 24,8); mari tulburări în natura
înconjurătoare, cutremure, calamităţi etc. (Mt. 24,29).
6. Arătarea pe cer a „semnului Fiului Omului” (Mt.
24,30), adică a Sfintei Cruci.
Semnul Crucii pe cer mai degrabă va însoţi venirea
Domnului decât o va premerge.

Bibliografie:
Învăţătura de credinţă Ortodoxă, Bucureşti, 1952.

305
 REÎNCARNARE

Din totdeauna oamenii au crezut într-un fel de supravie-

ţuire. Dovadă sunt, riturile, îmbălsămările, ceremoniile,
mormintele etc. În sensul acesta filosoful Baruch Spinoza
spune în „Etica” sa: „Simţim şi experimentăm că suntem
veşnici”. Supravieţuirea a luat în decursul istoriei umane
diferite forme, una dintre acestea este reîncarnarea.
Doctrina brahmană (brahmanism-induism) leagă sufletul de
lanţul reîncarnărilor necesare, întrucât ea determină următoarea
formă de existenţă a fiecărui om în raport cu bilanţul faptelor
săvârşite în existenţa precedentă. În filosofia păgână a Indiei se
afirmă că fiecare om, murind, se reîncarnează într-o formă de
viaţă superioară sau inferioară, până când sufletul se
perfecţionează total ajungând în Nirvana, starea de pace finală.
Ideea reîncarnării o întâlnim nu numai în brahmanism şi
budism ci şi la orfiţi, pitagorieni, manihei, precum şi la
numeroasele societăţi din Africa neagră. Ea este exprimată
astfel: „Sufletul încarnat respinge trupurile vechi şi se îmbracă
cu altele noi, ca un om care schimbă un veşmânt folosit cu unul
nou” (F. Comte, Dicţionar de creştinism, Ed. Niculaescu,
Bucureşti, 1999, p. 193).
Ciclul reîncarnării în hinduism este considerat ca o greutate
covârşitoare prin repetiţia sa de suferinţă, iar în occident ca o
nouă şansă de a realiza fericirea personală într-un timp
considerat ciclic (Ibidem, p. 193).
Învăţătura creştină, bazată pe revelaţia dumnezeiască,
referitor la suflet şi la nemurirea lui este cu totul alta.
Viaţa noastră este unică, ea se derulează de la naştere la
moarte fără întoarcere, nici invers, şi nici reîncarnare. Timpul
merge de la un punct la altul. Trupul este timpul Istoriei şi omul
este înscris în acel loc şi în acest timp fără a putea să treacă
peste el. Timpul este liniar şi ireversibil.

306
 Sufletul, pe care grecii îl numeau psihi şi pnevma, iar
latinii, anima, spiritul = duh, suflare, după dogmatica creştină,
nu este numai o componentă specifică a fiinţei umane, ci şi
principiul unitar şi dinamic al personalităţii, suflarea divină de
viaţă sau forţa spirituală care însufleţeşte trupul. „Sufletul este
întipărirea vie a Sfintei Treimi şi chipul lui Dumnezeu în om”,
spune Ilie Miniat (Predici şi Didahii), tinzând spre asemănarea
cu El, spre îndumnezeire.
Sufletul este darul lui Dumnezeu făcut omului, prin suflare
dumnezeiască, o dată cu trupul, astfel ca fiinţă umană apare în
lume ca unitate psiho-somatică, de aceea Dumnezeu îl poate
cere oricând. „Sufletul tău se va lua de la tine...” (Lc. 12,20).
Sufletul reprezintă întreaga fiinţă a omului, privită sub
ambele aspecte, atât al vieţii pământeşti cât mai ales, al vieţii
veşnice, de după moarte. După moartea fizică, sufletul se
desparte de trup pentru un timp, cu speranţa vieţii veşnice şi în
aşteptarea învierii trupului.
Sufletul deşi este nemuritor poate fi alterat, afectat şi
întunecat de păcat, de aceea Mântuitorul Iisus Hristos a lăsat în
Biserica Sa căi şi mijloace de curăţire, vindecare şi luminare a
sufletului, nu prin reîncarnare, cum cred păgânii, „care din fire
fac alte legi” (Rom. 2,16), ci prin credinţă, fapte bune şi har
dumnezeiesc.
Creştinul trebuie să aibă totdeauna în vedere veşnicia şi
bunurile cereşti nepieritoare la care râvneşte sufletul.

Bibliografie:
F. Comte, Dicţionar de creştinism, Ed. Niculaescu, Bucureşti, 1999;
Pr. Prof. I. Bria, Dicţionar Teologic Ortodox. A-Z, Bucureşti, 1981;
Pr. Dr. I. Mircea, Dicţionar al Noului Testament. A-Z, Bucureşti,
1984.

307
 ORTODOXIE ŞI GLOBALIZARE

Începem abordarea acestui subiect cu însuşi cuvântul

„globalizare”, de la adjectivul global care înseamnă întregime,
total.
Problema globalizării se pare că este ceva nou, dar nu este
aşa, ea este întâlnită şi în Vechiul Testament, dar altfel pusă. Ca
reprezentare a globalizării este însăşi grădina Raiului, în care
toate erau laolaltă, toate erau în comun, apoi arca lui Noe, în
care s-au cuprins toate, apoi turnul Babel, care a cuprins
umanitatea în urmărirea unei idei. Dar, singurul univers dătător
de speranţă ni-l lasă Mântuitorul Iisus Hristos prin Biserica Sa,
„trup al lui Hristos” (Efes. 5, 23), în care toţi oamenii îşi
găseau loc, dar nu toţi oamenii fac parte din ea şi nu toţi o
socotesc ca „trup al lui Hristos”, se datorează credincioşilor,
care şi-au schimbat credinţa, simţirea şi cunoaşterea. O
globalizare autentică şi un ecumenism autentic se va realiza
numai când toţi vom trăi în Hristos, atunci când vom putea
spune cu Sf. Ap. Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos
trăieşte în mine” (Gal. 2, 20).
În urmărirea acestui scop, Biserica în general şi Biserica
Ortodoxă în special, care este prin excelenţă autentică, are un
rol determinant în ce priveşte globalizarea.
Atâta vreme cât calitatea morală a vieţii lasă mult de dorit,
atât în familie, în societate, în viaţa particulară şi religioasă, nu
ne putem apropia şi uni în „duh şi adevăr” (In. 4, 23). Atâta
vreme cât globalizarea este înţeleasă şi interpretată pur şi
simplu ca americanizare universală şi inginerie economică care
nu va ţine cont de variaţiunile socio-economice locale şi
regionale, globalizarea, vorba lui William Pfaff, „este ultima
iluzie a iluminismului” (Rev. Rost, an II, nr. 21-22, 2004, p.
50). Dacă acest curent ţine seama şi de „globalizarea” din
punct de vedere spiritual, atunci singura cale în acest sens este

308
calea arătată de Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru salvarea
omenirii: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (In. 14, 6). Omul
trebuie să se cunoască în primul rând pe sine, de aceea nu
trebuie să uităm preceptul anticului Socrate: „Cunoaşte-te pe
tine însuţi”, dar mai ales pe cel al Sf. Ap. Pavel, de cunoaştere
şi iubire: „Cunoştinţa însă smereşte, iar iubire zideşte” (I
Cor. 8, 1).
Globalizarea zilelor noastre se rezumă în primul rând la
latura politică şi economică. Privită numai aşa, globalizarea din
punct de vedere a credinţei este ceva negativ, pentru că totul
devine obiect de comerţ, „marfă de aur şi argint”, cum spune
Sf. Evanghelist Ioan (Apoc. 18, 13). Comerţul şi negoţul nu
înnobilează sufletul, ci din contră îl degradează, îl întunecă, îl
împinge spre starea de idolatrie. Banul devine scop în sine, idol
ce duce la lăcomie şi poftă rea, cum spune Sf. Ap. Pavel:
„Desfrânarea, necredinţa, patima, pofta rea şi lăcomia, care
este o închinare la idoli” (Col. 3, 5).
Despre orientarea negativă a globalizării din zilele noastre
vorbeşte şi marele sociolog, etnograf şi filozof Ernest Bernea,
care spune: „A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi
exploata pe cei slabi, a dormi în lenea unui trup obosit de
senzaţii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului
devenind în acest fel un adevărat dumnezeu făcător de
minuni...” (Andrei, Arhiepiscop al Albei Iulia, Biserica în era
globalizării, Alba Iulia, 2003, p. 7).
În vremea de astăzi, Europa tinde să devină o singură
comunitate. Chiar dacă pe plan spiritual se observă o serioasă
secularizare, iar pe plan social o puternică stratificare, totuşi
libertăţile cetăţeneşti sunt, cel puţin declarativ, respectate. Este
adevărat că omul devine tot mai robit de avere şi de plăcere,
dar Biserica are menirea să-l trezească la o viaţă religioasă
normală. Integrarea nu presupune o nivelare spirituală şi
culturală. Uniformizarea cu nişte tipare de viaţă spirituală
amorţită, secularizată ar duce la moarte sufletească.

309
 În privinţa culturii şi a religiei, Europa n-are nevoie de
români ortodocşi deveniţi peste noapte catolici sau protestanţi,
ci de nişte români mărturisitori ai unei puternice credinţe
ortodoxe lucrătoare prin iubire, cu o cultură autentică
românească. Europa n-are nevoie de nişte români cosmopoliţi
care au uitat de tradiţiile lor autentice venite din adâncul
istoriei (Ibidem, p. 10-11).
Sufletul omului este ca o ceară, în care, prin simţuri se
imprimă o pecete dar nu este totuna ce pecete şi ce chip se
imprimă: chipul lui Hristos sau chipul maimuţei, semnul arătat
pe cer lui Constantin cel Mare – Sfânta Cruce – cu cuvintele:
„În acest semn vei învinge” sau secera şi ciocanul cu cuvintele
Internaţionalei, cele două table ale Legii de pe Muntele Sinai,
care îl ridică pe om la demnitatea de om şi fiu al lui Dumnezeu
sau viţelul de aur de la poalele Muntelui Sinai, care îl coboară
pe om la angoasele materiei, Faţa lui Hristos pe Muntelui
Tabor, sau faţa crispată a „lunaticului ce pătimea rău” (Mt.
17, 15) la poalele Muntelui Tabor. La toate acestea vine Sfânta
Scriptură, prin îndemnul lui Dumnezeu din Deuteronom (30,
15) şi ne spune „alege”.
În ce priveşte cultura şi civilizaţia există o distincţie
evidentă. În privinţa civilizaţiei, avem mult de împrumutat din
Occident, acesta este şi unul din motivele doririi integrării
noastre în Uniunea Europeană.
Când este vorba de cultură şi spiritualitate valorile se
schimbă. Europa occidentală, cu spiritualitatea ei secularizată
se poate folosi din plin de valorile duhovniceşti ale Ortodoxiei
răsăritene.
Secularizarea în ceea ce priveşte partea sufletească este
asemenea unui tablou foarte frumos pictat, cu un răsărit de
soare, cu o apă curgătoare, cu o poiană de flori. Dar toate
acestea sunt simple imagini; soarele nu te încălzeşte şi nu te
luminează, apa nu te răcoreşte şi nu te spală, florile nu-ţi
transmit parfumul lor, pentru că nu sunt autentice. În această
privinţă Răsăritul Ortodox poate veni în ajutor Occidentului.

310
Aşa cum a fost Sf. Ap. Pavel celor din Filipi (unde a întemeiat
prima Biserică pe tărâm european), când a fost rugat de
bărbatul ce i s-a arătat în Troa, zicând: „Treci în Macedonia şi
ne ajută” (F. A. 16, 9).
În ce priveşte globalizarea din punct de vedere spiritual şi
chiar economic, ar trebui privită prin clarviziunea Sf. Ap.
Pavel, care scrie Corintenilor: „Prisosinţa voastră să
împlinească acelora şi prisosinţa lor să împlinească lipsa
voastră, spre a fi potrivire” (II Cor. 8, 14) (Ibidem, p. 14).
Observăm în Europa astăzi o tendinţă din ce în ce mai mult
spre cele materiale, spre profit, spre câştigarea bunurilor
pământeşti în detrimentul bunurilor spirituale. Este o boală a
secolului pe care o putem numi irealism. Mulţi cad în greşeala
lui Esau din Biblie, vânzându-şi dreptul de întâi născut pentru
un blid de linte, alţii se luptă cu imaginarul ca Don Quijote cu
morile de vânt. Aici aportul Bisericii ne este de un real folos.
La toate acestea, Sf. Ap. Pavel ne sfătuieşte: „Toate să le
cercetaţi; ţineţi ce este bine; feriţi-vă de orice înfăţişare a
răului” (I Tes. 5, 21).
Din viziunea care motivează globalizarea nu trebuie să
lipsească convingea în valorile spirituale superioare, în care
epicentrul îl formează Ortodoxia, care promovează o
comuniune ideală şi un potenţial de conciliere deosebit.
Globalizarea vizează chiar şi în religie schimbări şi
reorganizări după noile tipare ale lumii. Ceea ce se poate
schimba în credinţă însă este organizarea, partea economică şi
nu cea de învăţătură dogmatică. Biserica fiind trupul lui
Hristos, de aceea ea nu se poate schimba, ea nu poate evolua şi
globaliza. Ea se cere înţeleasă şi trăită în Hristos şi cu Hristos,
pentru că „suntem cu El un trup” (Rom. 12, 5).
Globalizarea poate fi definită ca „o accelerare, o
multiplicare a relaţiilor despre oameni, astfel încât să se poată
forma o unică mare comunitate a oamenilor; relaţii de tip
economic, social, cultural, religios, care, la urma urmelor,
ajung să genereze un nou mod de a fi, de a trăi, chiar şi pentru

311
cel care trăieşte undeva, într-un sat pierdut, uitat de lume.
Globalizarea interesează deci toate sectoarele vieţii, dar dă
naştere şi la conflicte, la revizuirea unor identităţi individuale şi
colective, a unor tradiţii locale şi continentale, a unor întregi
arii geografice şi chiar a înţelegerii şi interpretării propriului
crez religios” (Ibidem, p. 69).
Biserica Ortodoxă, în schimb, priveşte valorile pentru care
merită să trăieşti, precum etica, viaţa spirituală, solidaritatea,
unitatea credinţei, iubirea şi tot ce dă valoare fiinţei umane.
Probleme în care, din păcate, suntem deficitari.
Dacă globalizarea este înţeleasă ca o nouă pretenţie de
occidentalizare a popoarelor, fără a respecta valorile culturale
şi religioase ale popoarelor, atunci aceasta poate fi socotită ca o
nouă colonizare a Occidentului, atunci Biserica Ortodoxă nu
poate fi, din capul locului, de acord cu acest mod de
globalizare.
Globalizarea trebuie să fie în slujba persoanei umane, a
unităţii şi a binelui comun, a culturilor umane şi religioase,
urmărind binele universal. Ea trebuie să fie controlată şi bine
chibzuită, nu ea să-l conducă pe om, ci omul să conducă
globalizarea, „punând pe Dumnezeu înaintea lor” (Ps. 53, 3),
considerându-ne „fiii şi fiicele lui Hristos” prin credinţă (Gal.
3, 26), în care fiecare credincios şi religie să-şi recunoască
propria limbă, ca la Cincizecime, şi propria credinţă, care
trebuie să fie recunoscute şi respectate (Ibidem, p. 81).
O globalizare sinceră trebuie să privească realitatea că toate
îşi au originea comună în Dumnezeu, prin care toate au fost
făcute, cum spune Sf. Ap. Ioan, în prologul ioaneic: „Toate
prin El s-au făcut şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a
făcut” (In. 1, 3). Şi tot El este cel care a trimis pe Sfinţii
Apostoli să propovăduiască Evanghelia la toate neamurile (Mt.
28, 20). Părintele Dumitru Stăniloae spune că: „La baza
fiecărei culturi particulare acţionează un model dumnezeiesc
etern pe care acea cultură trebuie să-l realizeze cât mai deplin”.
Iar Papa Ioan Paul al II-lea consideră că „Orientul creştin a

312
îmbrăcat forme interioare diferite, care s-au arătat capabile să
adopte trăsăturile specifice ale fiecărei culturi şi să manifeste
respect deosebit pentru fiecare comunitate particulară”. În
această lume Ortodoxia nu poate fi de acord cu nici o cultură
globală uniformizatoare, care nu vrea să ştie de identitate
naţională, dar nici cu identităţi naţionale închise, care
promovează şovinismul faţă de alte neamuri sau faţă de
minorităţile naţionale. Identitatea fiecărui neam trebuie să
rămână identitate deschisă capabilă să păstreze modul specific,
dar să promoveze şi cooperarea cu alte neamuri, spre progresul
comun (Ibidem, p. 91)1).
În concluzie, poziţia Bisericii Ortodoxe Române în ce
priveşte globalizarea şi intrarea în Uniunea Europeană reiese
limpede din declaraţia Cultelor din ţara noastră, în care se
spune: „Procesul de unificare europeană care vizează în mare
măsură o unificare economică, poate fi deplin în condiţiile în
care se realizează şi o îmbogăţire spirituală europeană. Păstrân-
du-şi identitatea spirituală proprie, modelată în decursul istoriei
alături de celelalte ţări europene, contribuţia României va spori
valoarea tezaurului spiritual şi cultural european” (Ibidem,
p. 93).
Îndemnul Bisericii „una sfântă, sobornicească şi
apostolească” în această problemă este: „să petrecem în casa
lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului Celui viu,
stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15).

Bibliografie:
Biserica în era globalizării, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003;
Revista „Rost”, nr. 11-12, 2004.

313
 ABRAHAM – TATĂL CREDINŢEI

Un rol considerabil în istoria religioasă a Israelului l-a avut

Avraam, primul dintre patriarhii Vechiului Testament. numele îl
are de la cuvântul ebraic „abram” (Gen. 11) până Dumnezeu îi
impune numele „abraam” (Gen. 17, 5), care înseamnă „tatăl al
mulţimilor”. Prin genealogie el se trage din Sem (Gen. 11, 10-
26) şi din Terah (Gen. 11, 27-32). Avraam era bogat şi prosper.
Avraam a dovedit o dragoste ieşită din comun pentru
Dumnezeu, de aceea el ascultă întru totul de Dumnezeu,
părăsindu-şi ţinutul său bogat şi roditor şi plecând într-un loc
necunoscut, locuit de un popor aspru şi neospitalier. „Avraam
este prototipul oricărui om religios... Dumnezeul lui nu se
aseamănă cu ceilalţi dumnezei făuriţi de o cetate, de un neam
sau de o civilizaţie: Dumnezeul lui Avraam e o fiinţă care-şi
afirmă independenţa, voinţa, libertatea; nu El este sfânt pentru
om, ci omul este sfânt pentru El” (F. Comte, Marile figuri ale
Bibliei, Ed. Humanitas, Buc. 1995, p. 14).
Dumnezeu (Yahve) îl cheamă pe Avraam, făgăduindu-i
pământuri şi urmaşi. Avraam porneşte la drum şi ajunge în
Canaan, aşezându-se printre cananieni, la Bethel (Gen. 13,
1-4), apoi la Mamvre, lângă Hebron.
Avraam şi soţia sa Sarai erau bătrâni (Gen. 12, 4),
Dumnezeu le făgăduieşte un urmaş. Avraam are un fiu cu
slujnica sa Agar, dar acesta nu este copilul făgăduit. Aceasta se
împlineşte după vizita celor trei îngeri (Sf. Treime) la cortul
său, în Mamvre.
Avraam după ce înfruntă regii străini pentru a-l salva pe
nepotul său Lot, îl întâlneşte pe misteriosul personaj
Melchisedec, „preot al Domnului Celui Preaînalt”, care îi
aduce pâine şi vin. O faptă deosebită, de cinste şi omenie este
mijlocirea sa pentru salvarea celor două cetăţi, Sodoma şi

314
Gomora, ameninţate cu pieirea. Cele două cetăţi sunt nimicite
pentru că nici un drept nu locuia acolo.
La vârsta de 99 de ani, Iahve îşi reaminteşte Legământul,
spunându-i: „Nu te vei mai numi Abram, ci Abraham, căci
am să te fac părinte al multor popoare... Pe Sarai, femeia
ta, să nu o mai numeşti Sarai, ci Sarra... şi-ţi voi da un fiu”
(Gen. 17). Dumnezeu îşi ţine făgăduinţa şi se naşte Isaac.
Rămâne ca legământ veşnic tăierea împrejur. Dumnezeu îi
încearcă credinţa prin sacrificarea unicului său fiu (Gen. 18).
Avraam nu şovăie. Un înger opreşte jertfirea lui Isaac. Atunci
Dumnezeu a spus: „Voi înmulţi foarte mult neamul tău, ca
stelele pe cer” (Gen. 22, 17).
Jertfa lui Isaac este, fără îndoială, evenimentul cel mai
important în viaţa lui Avraam şi în aceea a religiilor ce vor
purcede din el. Ea împlineşte şi încununează în chipul cel mai
fericit credinţa patriarhului. Dovedeşte că în cadrul legămân-
tului, aşa cum acesta i se înfăţişează omului, Dumnezeu are
deplină stăpânire asupra evenimentelor, iar rolul omului constă,
mai presus de toate, în încredere şi supunere. Dumnezeu nu-şi
calcă niciodată cuvântul (Ibidem, p. 17).
Abraham, afară de fiul său Isaac, născut de Sarra şi de
Ismael, născut de egipteana Agar, a mai avut şi alţi copii cu
slujnica Chetura. Dar legământul făcut de Dumnezeu cu
Avraam era numai pentru Isaac şi urmaşii lui, din care urma să
se nască Mântuitorul Iisus Hristos.
Măreţia lui Avraam este în aceea de a fi crezut în
Dumnezeu care l-a chemat, ceea ce face din el „Părintele
credincioşilor” din toate timpurile (Dicţ. Encicl. al Bibliei, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 28).
Din Avraam nu purcede doar un neam trupesc, ci o nouă
omenire a cărei fiinţă se constituie prin chemarea lui
Dumnezeu şi răspunsul neşovăielnic al omului.
Avraam este prototipul omului care se încrede în
Dumnezeu.

315
 Meditând asupra exemplului lui Avraam, „unii gânditori
creştini au surprins caracterul paradoxal, irecognoscibil al
credinţei lor... Adevărata credinţă implică o singură certitudine:
pentru Dumnezeu totul este cu putinţă” (Mircea Eliade, Istoria
credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Buc.,
1981, p., 185).

Bbliografie:
F. Comte, Marile figuri ale Bibliei, Humanitas, Bucureşti, 1995,
M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1981,
Dicţ. Encicl. al Bibliei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998.

316
 METANIILE

Cuvântul mătanie are trei sensuri: 1)Înclinare a corpului

până la pământ sau îngenunchere, în semn de pocăinţă; 2) Şirag
de mărgele pe care le poartă călugării (şi unii credincioşi) prin
care se socotesc rugăciunile rostite; 3) Mănăstire în care a fost
călugărită o persoană şi de care depinde din punct de vedere
religios.
Metania exprimă atât de sugestiv participarea trupului la
rugăciune încât s-a recomandat să i se asocieze „rugăciunea lui
Iisus”, pentru ca sufletul şi trupul să cadă împreună înaintea lui
Dumnezeu (Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, Ed.
Deisis, Sibiu, 2000, p. 128).
Acest gest trupesc revelează o bogată semnificaţie
duhovnicească. El constituie un fel de concentrare sufletească.
Metania este mică sau mare, constând din trei elemente: o
mişcare în jos, semnul crucii şi o mişcare în sus. După ce s-a
plecat la pământ, credinciosul trebuie să se ridice numaidecât
pentru a-şi relua poziţia normală de rugăciune. Prin metanie,
spune Sf. Vasile cel Mare: „Când ne plecăm genunchii şi ne
ridicăm, arătăm cu fapta că prin păcat am fost azvârliţi la
pământ, iar iubirea de oameni a Ziditorului nostru ne-a ridicat
la cer” (Ibidem, p. 129).
Fiecare metanie, marcată de semnul Crucii şi însoţită de
invocarea numelui lui Iisus Hristos, simbolizează învierea
creştinului împreună cu Iisus Hristos.
În paralel cu practicarea metaniilor în rugăciunea
particulară, ele au dobândit un loc important şi în slujbele
Bisericii. Numărul lor şi momentele în care trebuie săvârşite
sunt fixate precis în tipicul sfintelor slujbe.
În monahism, metania este legată de condiţia de căinţă
perpetuă proprie monahilor. Se pare că această practică a
înlocuit treptat îngenuncherea. Ea este folosită şi ca exerciţiu

317
spiritual dat monahului şi chiar mireanului la Spovedanie. Ea e,
de asemenea, un element fundamental al vieţii ascetice, al
„canonului” său personal, împreună cu recitarea de psalmi şi
rugăciuni.
Intrând în slujbele mănăstirilor chinoviale (mănăstire în
care călugării au viaţă organizată în comun), metania este puţin
deturnată de la funcţia sa iniţială, spre a deveni corporal al
unităţii ecleziale a adunării liturgice (Ibidem, p. 131).

Bibliografie:
Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, Ed. Deisis, Sibiu, 2000.

318
 CE ESTE BLESTEMUL?

Blestemul este o invocare a divinităţii sau a diavolului

împotriva cuiva – fiinţă, obiect, acţiune etc. – în scop de
pedepsire sau răzbunare.
Blestemul există încă de la apariţia omului pe pământ şi se
moşteneşte din tată în fiu.
În antichitate blestemul este socotit un cuvânt despre care
se crede că se va împlini inevitabil, aducând răul pe care-l
formulează. Este socotit un act de magie, prin care se invocă
mânia sau urgia unei acţiuni, aduse în scop de a face rău sau
dintr-un motiv justiţiar subiectiv. Blestemul este numai în
puterea lui Dumnezeu. El dă şi binecuvântare şi blestem.
La începutul Bibliei se află unul dintre cele mai grele
blesteme: Blestemarea de către Dumnezeu a primei perechi de
oameni, Adam şi Eva, precum şi a naturii înconjurătoare (Gen.
3,17-19). Acest blestem se converteşte pe loc, omul simţind
osânda lui. Acest blestem îl urmăreşte pe om până la venirea
Mântuitorului Iisus Hristos. În creştinism întâlnim o formă de
blestem utilizată de Biserică în cazuri grave, cea de anatemă,
care este condamnarea morală în numele credinţei, uneori cu
excluderea din comunitatea religioasă.
Blestemul îl întâlnim în toate credinţele religioase antice,
ne oprim la cazul lui Agamenon şi Orestes. În mitologia
scandinavă şi germanică cel mai celebru este blestemul aurului
Nibelungilor – după răpirea comorii – blestemat de regele
Andvari.
În folclorul românesc blestemul se produce în general la
nivelul magiei şi vrăjitoriei.
O formă gravă este blestemul părintesc, şi mai ales al
mamei. Unele blesteme însă vin direct de la Dumnezeu, fără
intervenţia oamenilor (V. Kernbah, Dicţionar de metodologie
generală, Bucureşti, 1980, p. 81).

319
 După învăţarea biblică este blestem cu fapta ca potopul,
nimicirea Sodomei şi Gomorei, apoi blestemul asupra
Ierusalimului etc. Este blestem cu cuvântul şi cu fapta. Ex.:
„Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic,
care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Mt. 25,41).
Sf. Ap. Pavel aminteşte referitor la blestem că: „blestemat
este oricine nu stăruie în toate cele scrise în cartea Legii, ca
să le facă” (Gal. 3,10).
Mântuitorul Iisus Hristos a dat şi apostolilor şi Bisericii
puterea de a blestema şi a anatematiza pe diavol şi pe eretici.
„Pe care i-au dat satanei, ca să se înveţe să nu hulească” (I
Tim. 1,20).
Mântuitorul a blestemat un smochin neroditor, care „s-a
uscat” (Mc. 11,21). El însă ne sfătuieşte „să binecuvântăm şi
să ne rugăm pentru cei ce ne blestemă” (Lc. 6,28). Apostolii
de asemenea îndeamnă „binecuvântaţi şi nu blestemaţi”
(Rom. 12,14). Sf. Ap. Iacov spune că blestemul este un păcat,
pentru că toţi oamenii „sunt făcuţi după asemănarea lui
Dumnezeu. Din aceiaşi gură ies şi binecuvântarea şi
blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie aşa” (Iacov. 3,9-10).
Sf. Ap. Pavel, Biserica şi Sfinţii Părinţi au folosit blestemul
sub forma de „anatemă” în Sinoadele ecumenice pentru
înlăturarea ereticilor (Pr. Dr. I. Mircea, Dicţionar al Noului
Testament. A-Z, Bucureşti, 1984, p. 60).
Folosind comparaţia, putem spune că omul care
binecuvântează este asemenea pomului numit „bobab”, care
hrăneşte şi susţine viaţa, pe când omul care blestemă este
asemenea pomului numit „antiar”, care otrăveşte totul în jurul
lui.
Toţi cei blestemaţi, pe drept, au ajuns rău şi chiar urmaşii
lor, chiar şi locurile blestemate au ajuns rău.
Blestemul este un fel de sindrom SIDA, care se transmite
cu urmări tragice. El poate fi şi un fel de bumerang, care se
întoarce asupra celui ce-l face. De aceea, trebuie să ne ferim să
nu blestemăm şi să nu fim blestemaţi.

320
 În ceea ce priveşte blestemul, în Sf. Scriptură întâlnim
foarte multe locuri referitoare la el, dintre care ne oprim doar la
câteva:
„Blestemat să fii întru toate animalele!” (Gen. 3,14)
„Blestemat să fie pământul...” (Gen. 3,17).
„Blestemat să fie Canaan. Robul robilor...” (Gen. 9,25).
„Cel ce te va blestema să fie blestemat!” (Gen. 27,29).
„Cel pe cine blestemi este blestemat...” (Nun. 22,16).
„Vă pun astăzi înainte binecuvântare şi blestem” (Deut.
11,26).
„Să vină asupra ta toate blestemele acestea” (Deut. 28,15).
„Gura lui e plină de blestem” (Ps. 9,27).
„S-a îmbrăcat cu blesteme ca şi o haină...” (Ps. 108,17).
„A iubit blestemul...” (Ps. 108,16).
„Dumnezeu blestemă casa celui fărădelege” (Pilde 3,33).
„Cel blestemat să fie blestemat...” (Pilde 3,25).
„Blestemat să fi omul care nu ascultă cuvintele...” (Ieremia
11,3).
„Vărsatu-s-a peste noi blestemul...” (Daniel 9,11).
„Blestemul mamei dărâmă...” (Is. Sir. 3,9).
„Unul se roagă altul blestemă” (Is. Sir. 24,26).
„A început a se blestema...” (Mat. 26,74).
„S-au legat cu blestem...” (F.A. 23,12).
„Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn” (Gal. 3,13).
„Şi blestemul îi stă aproape” (Evr. 6,8) (Pr. T. Cios, Biblia
în contextul vieţii, Ed. Emia, Deva, 2002, p. 140).
Toate versetele de mai sus, şi altele, ne vorbesc de existenţa
blestemelor şi de efectele lui. Să nu uităm că „Binecuvântarea
Domnului este plata celui credincios” (Is. Sir. 11,24). Să nu
uităm apoi ce spune Sf. Scriptură: „Cum să blestemăm pe cel
ce nu-l blestemă Dumnezeu?” (Num. 23,8)

Bibliografie:
Pr. Dr. I. Mircea, Dicţionar al Noului Testament. A-Z, Buc., 1984;
Pr. T. Cios, Biblia în contextul vieţii, Ed. Emia, Deva, 2001;
V. Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti, 1989.
321
 PARTEA a II-a

BAPTIŞTII

Numele de „baptist” derivă de la cuvântul grecesc

„baptisma” = afundare; acţiune sau rit de purificare, în multe
religii.
Cultul baptist şi-a luat acest nume pentru că susţine că
botezul se săvârşeşte prin afundare, în apă curgătoare şi se
împărtăşeşte numai oamenilor maturi, nu şi copiilor.
În sufletul unui nemulţumit nemulţumirea persistă şi creşte.
Odată desprinşi de Biserica Romano-catolică şi îmbrăţişând
protestantismul mulţi dintre membrii săi s-au dovedit şi aici
nemulţumiţi, dorind altceva. Aşa s-a născut puzderia de
neoprotestanţi, de secte. Printre acestea se numără şi
anabaptiştii secolului al XVI-lea.
Pentru înţelegerea baptistului ne vom opri, în câteva
rânduri, asupra anabaptiştilor şi a perioadei lui Müntzer.
Anabaptiştii formau o sectă obscură în Germania, „o sectă
fără învăţături sigure”.
Luând contact cu această sectă, diaconul Thomas Müntzer
din Hale, un răzvrătit încă din timpul şcolii împotriva
catehismului, i-a atras de partea sa, şi astfel în anul 1525 îşi
arată pe faţă răzvrătirea.
Th. Müntzer neagă Biblia ca revelaţie unică, despre
credinţă spune că e trezirea raţiunii, iar raţiunea adevărata
revelaţie. Hristos a fost un om ca toţi oamenii, un profet şi un
învăţător. Împărtăşania este o simplă Cină comemorativă, fără
nici un adaus haric. Îmbrăţişând ideea sectei hiliaste, exaltat
cum era, prin Împărăţia de o mie de ani, Müntzer dorea aici pe
pământ o societate fără deosebiri de clasă, fără autoritate de
stat, opusă ei.

322
 Adept la început al lui Luther (părintele protestantismului),
Müntzer îl acuză pe acesta că s-a oprit la jumătatea drumului
(1517), adică numai la reforma religioasă. La rândul său,
Luther îi numea pe adepţii lui Müntzer „câini turbeţi” (P.I.
David, Sectologie, Constanţa, 1999, p. 40).
Pentru iniţierea a mai multe revolte de ordin social,
anabaptiştii au devenit proscrişi iar Müntzer condamnat la
moarte.
Actul de naştere propriu-zis al baptismului îl găsim la
menoniţii din Olanda, veriga intermediară între anabaptişti şi
baptişti.
În anul 1608, un pastor puritan, John Smith, emigrează din
Anglia în Olanda. Smith se autobotează, fondând o nouă
comunitate care îşi ia numele de baptişti. Mai târziu, Smith a
regretat autobotezul său, şi, împreună cu u n grup mai mare din
comunitate revin la menoniţi. Alt grup, în frunte cu Thomas
Helwys, trec în Anglia şi în 1611 întemeiază prima biserică
baptistă la Londra.
În 1791 se remarcă două curente baptiste, care sfâşiară
mişcarea aceasta. Un curent susţinea mântuirea tuturor
oamenilor, celălalt spunea că numai „cei aleşi”, predestinaţi se
mântuiesc.
Datorită persecuţiilor religioase, un englez, Roger Wiliams
trece în 1631 în America, unde pune baza cultului „Baptiştilor
regulari”. Cultul se dezvoltă după 1783, odată cu proclamarea
independenţei Statelor Unite.
În Europa, Baptiştii îşi organizează, la Hamburg, un fel de
„cartier general”, unde în 1881 înfiinţează un Institut Teologic
Baptist.
După 1883 baptismul este răspândit şi printre românii din
Ardeal, în special în judeţele Bihor şi Arad, de către o serie de
predicatori maghiari, ca: Kornyai Mihaly, Toth Istvan, Csopiak
Attila ş.a.
Învăţătura baptistă se află expusă în „Mărturisirea credinţei
baptiste a creştinilor botezaţi” (Bucureşti 1927).

323
 Această sectă îşi oficiază cultul în „case de rugăciuni” care
azi sunt numite biserici!
Din doctrina religioasă a baptiştilor, se desprind următoa-
rele învăţături:
1. Biblia (traducerea lor) este singurul izvor de credinţă.
2. Botezul se administrează numai adulţilor, prin stropire şi
turnare. Formula: „Eu te botez” este însoţită de o singură
scufundare sau stropire. El nu spală păcatele.
3. Respinge Tainele, admit doar: Botezul şi Cina, doar ca
simboluri.
4. Dumnezeu este întreit în Persoane.
5. Omul înclină spre rău, mântuindu-se prin credinţă.
6. Ziua de odihnă este Duminica.
7. Sărbătorile admise de ei sunt: Naşterea Domnului,
Învierea şi Pogorârea Duhului Sfânt.
8. Înlătură Sfânta Tradiţie (formându-şi o tradiţie proprie).
9. Tăgăduiesc Sfinţenia Fecioarei Maria, a sfinţilor şi
îngerilor.
10. Nesocotesc Sfânta Cruce, icoanele, moaştele.
11. Orice credincios poate interpreta Sf. Scriptură.
12. Puterea disciplinară o are adunarea.
Prima biserică baptistă din România a fost în limba
maghiară, organizată în anul 1875, de un croitor maghiar, Antal
Novak, care a reuşit să convingă un grup de credincioşi
reformaţi din Salonta (Bihor) de necesitatea botezului adulţilor.
Dizidenţe baptiste:
În cadrul cultului baptist există şi unele tendinţe centrifuge
sau dizidenţe, ca:
1. Biserica menonită este Biserica „originală” anabaptistă
întemeiată de Menon.
2. Baptiştii vechi susţine predestinaţia rigidă.
3. Baptiştii liberi susţin destinul absolut.
4. Baptiştii legişti sau de „sâmbăta”, proveniţi din evrei,
care serbează sâmbăta şi alte sărbători.

324
 5. Baptiştii „celor şase porunci” (un cod de principii
mozaice şi noutestamentare necesare mântuirii).
6. Biserica discipolilor lui Hristos practică botezul
copiilor, dacă părinţii o cer.
7. Baptiştii unitarieni susţin că Duhul Sfânt nu este
Dumnezeu, iar Fiul este creat, deci nu este Dumnezeu.
8. Biserica lui Dumnezeu, ramură mai modernă, care
practică spălarea picioarelor şi ajutorarea fraţilor.
9. Baptiştii cufundători, cei care botează prin afundare, de
trei ori.
10. Baptiştii cuvântului (kerigmatici), grupare în alte conti-
nente care nu ţin cont de alte confesiuni.
11. Baptiştii frăţietăţii, grupare a membrilor de culoare care
se declară originală prin pelerinajele la Locurile Sfinte
sau la Iordan.
12. Baptiştii femeilor purtătoare de mir, grupare care
practică botezul copiilor, au ierarhie feminină.
Fiecare din aceste ramuri baptiste are zeci de ramificaţii,
care de care mai năstruşnică (după: P.I. David, Sectologie,
Constanţa, 1999, p. 39).

Bibliografie:
P.I. David, Sectologie, Constanţa, 1999;
Ep. Valerian, Zaharia, Îndrumător Pastoral, Oradea, 1952.

325
 ADVENTIŞTII DE ZIUA A ŞAPTEA

Denumirea acestei secte vine de la cuvântul latin

„adventus” care înseamnă „venire”, vom vedea mai jos de ce.
Secta adventiştilor de ziua a şaptea este mai nouă şi se
numeşte de ziua a şaptea pentru că sunt şi adventişti de ziua
întâia.
Întemeietorul acestei secte este un oarecare Müler din
America(1844) Müler şi ucenicii lui serbau Duminica, până
când, în 1844, o evreică cu numele Rahela Presthon a început
să predice că trebuie serbată Sâmbăta şi nu Duminica. La
această nouă învăţătură se converteşte americanca Elena White,
care pretindea că are vedenii cereşti, că ei i s-a arătat Iisus
Hristos cu tablele de piatră pe care erau scrise cele zece
porunci, iar porunca a patra i-a fost explicată de un înger, adică
respectarea zilei Sâmbetei. De atunci s-au, rupt adventiştii în
două, unii de ziua a şaptea, iar alţii de ziua întâia.
Firesc, ca oameni cu credinţă şi cu logică sănătoasă, ne
întrebăm: de ce Mântuitorul Iisus Hristos a aşteptat peste 1800
de ani ca să corecteze această „eroare”? Realitatea însă este
alta; dacă i s-a arătat acelei americance Iisus Hristos, acest
hristos a fost unul dintre hristoşii prezişi de către adevăratul
Hristos, că vor veni în decursul istoriei. „Vor veni, hristoşi
mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi
chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei
aleşi” (Mt. 24,24). Elena White n-a fost aleasă, dar a fost
amăgită de unul dintre aceşti hristoşi, prezişi de Mântuitorul
Iisus Hristos, şi încă după 1800 de ani de la învierea Domnului
şi de la serbarea zilei învierii Sale, care a avut loc Duminica.
Iată cum o pretinsă vedenie pune începutul unei secte, iată
cum o simplă părere a unei femei poate schimba credinţa de
aproape 2000 de ani, că „ziua Domnului” nu este Duminica, ci
sâmbăta.

326
 Iată cum este cinstită o femeie oarecare (E. White) iar
Maica Domnului care a spus: „Că, iată, de acum mă vor
ferici toate neamurile” (Lc. 1,48) nu este ascultată şi cinstită
ca „Maica Domnului”! ( Lc.1,43)
Toţi cei care dau crezare basmelor şi minţilor bolnave,
nesocotesc cuvintele Scripturii: „Iar de basmele cele lumeşti
şi băbeşti, fereşte-te şi depărtează-te cu credinţa cea
adevărată” (I Tim. 4,7).
Această credinţă adevărată Biserica o are de la
Întemeietorul ei, Domnul nostru Iisus Hristos, şi o păstrează
neschimbată, căci „nu este alta, decât că sunt unii care vă
tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos” (Gal.
1,7).
Doctrina (învăţătura) adventistă:
1. Serbarea Sâmbetei.
2. Eshatologia (a doua venire) învăţătură despre
viaţa viitoare sau a doua venire a Domnului Iisus Hristos,
ca Judecător.
După adventişti sufletul este muritor. Numai cei drepţi sunt
nemuritori, dar pe care aceştia îl vor primi la a doua venire a lui
Hristos. După un adept adventist, George Stor, „nemurirea
este un dar numai pentru adventişti”.
Nu există rai şi iad, ci numai alegerea de sfinţi şi adepţi
adventişti.
Există o înviere. Învierea celor drepţi (adventişti) va avea
loc la a doua venire a lui Hristos. Învierea celor nedrepţi va
avea loc cu o mie de ani mai târziu. Cei nedrepţi vor fi nimiciţi,
în felul acesta va curăţa Dumnezeu universul de păcat.
3. Sanctuarul ceresc. Acesta este în ceruri. Aici sălăşluieşte
Hristos. Acest sanctuar va fi curăţat la judecată. Această lucrare
a judecăţii a început în anul 1844 (când moare întemeietorul
acestei secte)
4. Domnia lui Antihrist. Această domnie, după ei, este
echivalentă cu cea a papalităţii (de 1260 de ani - un an =o zi,

327
conform Apoc. 20,4,6), perioada anilor 538-1798 (de la
Justinian la Napoleon).
5. Domnia milenară a lui Hristos. Aceasta este perioada
între prima şi a doua înviere, perioadă în care cei drepţi vor trăi
cu Hristos în cer. După ce va trece cei 1000 de ani, cetatea
sfântă a celor drepţi va coborî pe pământ. Nelegiuiţii, treziţi la
a doua venire, se vor răspândi pe pământ împreună cu satana,
căpetenia lor, când vor fi mistuiţi de un foc venit din cer.
6. Pământul înnoit. Focul venit din cer va regenera şi curăţa
pământul (blestemat la început de Dumnezeu). Acest pământ
va deveni în veci locuinţa celor drepţi. Domnia, stăpânirea şi
puterea pe acest pământ vor fi date adventiştilor, iar domnia
supremă va avea Hristos.
Dintre cele şapte Taine ale Bisericii, adventiştii acceptă
două, dar nu ca taină ci ca simbol: Botezul, la majorat, ca
legământ cu Dumnezeu şi Cina Domnului, care aminteşte de
moartea lui Hristos. Participarea la cină este obligatorie.
Elementele cinei sunt pâinea nedospită şi vinul nefermentat.
Adventismul de ziua a şaptea a fost adus în România de un
fost preot catolic, Mihail Czechovki, în anul 1870. Primii lui
adepţi sunt năimiţii Toma Aslan (baptist) şi fratele acestuia din
Piteşti. În anul 1920 se pun bazele organizării lor.
Ca toate cultele neoprotestante (sectare) şi Cultul adventist
de ziua a şaptea a avut şi are dezidenţi. Datorită teoriei
Mileniului, a apărut contestatari chiar dinlăuntru lor. În afara
adventiştilor reformişti, martorilor milenişti, exhatolatrilor etc.
în ţara noastră s-au semnalat două grupări advente dezidente
1. Gruparea condusă de Gheorghe Catană (în Ardeal),care
are la bază principii ale sectei adventiştilor reformişti
(rowentiştii).
2. Gruparea condusă de „profetul” Satmari din Piatra
Neamţ. Aceştia practică uniri „spirituale”, o viaţă conjugală
„paradisiacă”. Sunt împotriva oricărei organizări sociale,
refuză încadrarea în muncă, etc.

328
 Acestea sunt câteva din învăţăturile şi istoricul acestei
erezii.
Adventiştii, ca de fapt toi protestanţii şi neoprotestanţii
resping: Sf. Tradiţie, cinstirea Sf. Cruci, cinstirea Maicii
Domnului, a sfinţilor, a celor şapte Taine, a icoanelor, a
sărbătorilor etc.
„Cei ce au urechi de auzit, să audă” (Mt. 13,14).
În încheiere, îi întrebăm pe cei ce practică acest cult, încă
odată: de ce Iisus Hristos n-a intervenit să corecteze această
„greşeală” timp de 1800 de ani până ce evreica Rahila Preston
a predicat necesitatea serbării Sâmbetei şi nu a Duminici? De
ce Mântuitorul Iisus Hristos s-a arătat unei convertite a ei,
Elena White, iar un înger i-a explicat numai porunca a patra din
Decalog şi nu şi porunca a şaptea: „Să nu fii desfrânat” (Ieş.
20,14)? Ce înger a fost acesta?
De ce umbresc ei Învierea Domnului, care a avut loc
Duminica, cu o lege care a fost dată exclusiv evreilor? (Rom.
9,4).
Dreptatea a venit în lume prin Iisus Hristos, nu prin legea
veche, „căci dacă dreptatea vine prin lege, atunci Hristos a
murit în zadar” (Gal. 2,21) „că Legea ne-a fost călăuză spre
Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credinţă. Iar dacă a
venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză” (Gal. 3,24).

Bibliografie:
P.I. David, Sectologie, Constanţa, 1999;
Ep. Valerian Zaharia, Îndrumător Pastoral, Oradea, 1952;
Îndrumări Misionare, Ed. IBM, Bucureşti, 1986;
Pr. T. Cios, Biblia în contextul vieţii, Ed. Emia, Deva, 2001.

329
 ADVENTIŞTII REFORMIŞTI

Gruparea aceasta dizidentă se mai numeşte şi „rowenişti”

de la Margareta W. Rowen.
După deziluzia profetică adventistă din 10/23 octombrie
1844, de la Boston (SUA), dată stabilită de aceştia pentru
venirea lui Hristos, să judece lumea, pentru a corecta această
dată, adventismul este preluat de „profetese”. Aşa apare
Hellen White, corectând greşeala antecesorilor (Miller –
Show), declarându-se „aleasă” de-a dreapta judecătorului şi
nemuritoare. Aceasta în culmea „veşniciei” a murit ca orice
muritoare în anul 1915.
În luptele pentru moştenirea „darurilor” profetice, din
grupul celor douăsprezece femei se impune Margareta W.
Rowen din Los Angeles (California).
Pentru a fi crezută, M. Rowen a declarat că Elena White i-a
dăruit un secret al sectei: „reforma”. Aceasta constă din:
1. Refuzul de a pune mâna pe armă, pentru că sfârşitul
este aproape.
2. Căsătoria nu mai are rost.
3. Cultura este de la antihrist.
4. Consumul de carne este interzis pentru adevăraţii
„creştini” ai adevărului.
5. Ziua de odihnă este ziua a şaptea a evreilor.
Din cauza atitudinii lor faţă de stat, adventiştii reformişti au
fost interzişi de toate statele civilizate.
„Erorile” adventiştilor reformişti au fost date în vileag de
organizatorul adventismului de ziua a şaptea, Petru Paulini, în
lucrarea sa, „Profeţi falşi şi profeţi mincinoşi”.

Bibliografie:
P.I. David, Sectologie, Constanţa, 1999.

330
 PENTICOSTALII
- Penticostaliştii sau Tremurătorii -

După reforma lui Luther, din 1517 prin desprinderea de

Biserica Romano-Catolică, au apărut sute de ramuri ale acestei
erezii, una dintre acestea este şi secta penticostală. Numele de
„penticostali” vine de la cuvântul grecesc „Penticosta =
Cincizecime”, susţinând că ei moştenesc harurile primite de
Apostoli la Cincizecime, printre care şi vorbirea în limbi. Li se
mai spune şi „tremurători” sau „tremurici”, pentru că în
momentele pretinse de ei că primesc inspiraţia, tremură.
Secta penticostală este mai nouă. Originea ei, ca de fapt a
majorităţii ereziilor, se află în America.
Secta penticostală a apărut în rândul baptiştilor din cauza
unor nemulţumiri. Ea a fost organizată de pastorul baptist Carol
Parham, în 1901. El propovăduia că Duhul Sfânt se va revărsa
din nou, (deci de la Cincizecime Duhul Sfânt nu s-a mai
pogorât, timp de aproape 2000 de ani, aşteptându-l pe el!) şi că
la 3 ianuarie 1901, s-a şi pogorât peste 13 persoane.
Americanul Tom Lison în 1906 organizează primul grup al
penticostalilor la Los Angeles în California. De aici trec în
Europa, mai întâi în Norvegia, apoi în Germania unde a reuşit
să convertească pe un pastor luteran, Iohann Paul, care a
devenit conducătorul sectei în Germania.
În România secta a venit direct din America, între cele două
războaie mondiale, prin câţiva români de acolo, convertiţi la
această sectă. Secta a pătruns în Transilvania prin Pavel
Budeanu. Acesta, plecat în SUA, în loc să muncească s-a
convertit la această sectă. Prind ajutoare şi mijloace materiale
importante, s-a reîntors în ţară şi, cu ajutorul unor unguri,
înjghebează secta.

331
 Alt naiv, comerciantul ambulant, Ion Bododea, fost pastor
baptist, părăseşte baptismul pentru „gustul” vorbirii în limbi şi
un profit mai mare.
Cultul penticostal de la noi este împărţit în grupări
dizidente, ca:
1. Creştinii botezaţi cu Duhul Sfânt, conduşi de ungurul
Alex. Sondoy.
2. Ucenicii Domnului Hristos, conduşi de Ioan Popa şi
Ioan Croşan.
3. Biserica Apostolică de ziua a şaptea (Cluj).
4. Biserica (Pent) universarilor, condusă de Victor Chirilă.
5. Penticostalii „negri” (Grup. al 13-lea apostol, Timiş).
6. Încercări de unire a penticostalilor în două grupuri:
a) Creştini liberali şi b) Misiunea apostolică liberă.
7. Biserica Nouapostolică (Penticostală) Internaţională.
Apărută în România după 1990, are sediul la Constanţa.
Slujbele penticostale sunt efectuate de: a) predicatori,
b) prooroci şi c) presbiteri.
Din punct de vedere dogmatic, penticostalii nu se deose-
besc de celelalte erezii protestante. Se deosebesc numai prin
pretenţia că primesc un botez deosebit al Duhului Sfânt, în
urma căruia ei primesc daruri speciale, între care acela al
vorbirii în limbi. Pentru acesta toate celelalte secte îi socotesc
eretici.
Învăţături „specifice” sectei penticostale:
1. Vorbirea în limbi, extazul, delirul, transa.
2. Biblia, singura normă de credinţă (trad. protestantă).
3. Sfânta Treime, un singur Dumnezeu cu atributele
cunoscute. Sfântul Duh constituie baza doctrinei penti-
costalilor. Duhul are 9 daruri principale acordate adepţi-
lor şi poate fi identificat în diferite „simboluri”...
4. În locul Sfintelor Taine au doar două simboluri: Botezul
şi Cina. Botezul are trei trepte:
a) Botezul apei fără efecte mântuitoare.

332
 b) Botezul Sfântului Duh, cu efecte
sfinţitoare.
c) Botezul în moartea Domnului care înalţă
la cel mai înalt grad de sfinţenie.
5. Mântuirea este cu harul lui Dumnezeu, fără fapte.
6. Există îngeri buni şi îngeri răi.
7. Mijloace de întărire; postul, rugăciunea şi pocăinţa.
8. Sunt patru judecăţi:
a) A celor credincioşi în cer.
b) A celor vii, la a doua venire a Domnului
(Mileniul).
c) A păcătoşilor, la sfârşitul mileniului.
d) A îngerilor răi.
9. Evreii vor fi convertiţi la adevărata credinţă când va
veni Domnul a doua oară pe pământ.
10. Există trei ceruri:
a) Atmosfera şi azurul albastru.
b) Astrele.
c) Raiul sau locaşul lui Dumnezeu, al îngerilor şi
al sufletelor.
11. Ţin Duminica şi unele sărbători.
12. Exhatonul penticostal. Hristos va veni să-şi
„răpească” Biserica pentru 1000 de ani (mileniul) cu
„aleşii” săi (penticostalii).
În final, îi întrebăm: penticostalii sunt adevăraţii
„vorbitori” în limbi sau secta Secerătorilor, care pretind că
numai ei „vorbesc cum trebuie” şi că ei vorbesc numai
limbile omeneşti ci şi cele cereşti?

Bibliografie:
După P. Panaghiotidi, Rătăcirea Penticostalilor, Ed. O. Kypsli,
Tesalonic, 1993;
P.I. David, Sectologie, Constanţa, 1999;
Ep. Valerian Zaharia, Îndrumător Pastoral, Oradea, 1952.

333
 CREŞTINII DUPĂ EVANGHELIE

„Creştinii după Evanghelie” s-a născut, ca orice sectă, din

ignoranţa celor ce vestesc altă Evanghelie, căci „nu este alta,
decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe
Evanghelia lui Hristos” (Gal. 1,7). Sf. Ap. Pavel a prevăzut
schimbarea Evangheliei lui Hristos de către eretici şi sectari, de
aceea îi chiar anatematizează, când spune: „Chiar dacă noi
sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea
pe care v-am vestit-o, să fie anatema!” (Gal. 1,8).
Adepţii acestui cult pretind că trăiesc numai după
Evanghelie, dar ei sunt în fond un cult cu nuanţă calvină.
Apariţia acestui cult, ca multe din grupările neoprotestante
îşi are originea în centrul şi vestul Europei. El poate fi localizat
în Elveţia, prin secolul al XIX-lea, purtând numele de
„Chrétiéns”. Creştinii după Evanghelie n-au avut un
întemeietor anume.
Doctrina lor este un amestec din învăţătura lui Zwingli, a
baptiştilor, a lui J.N. Darby, G.M. Müler, Fr. Bernay, etc.
Printre primii „misionari” care ne-au vizitat ţara, din
cadrul acestui cult, a fost şi misionarul englez E. H. Broodbent
şi elveţianul Fr. Berany. Acesta din urmă se stabileşte în
Bucureşti şi începe să ţină adunări şi să vestească Evanghelia
după concepţia sa.
Printre românii care au contribuit la răspândirea acestei
secte se numără Ioan Petrescu, un om simplu şi Grigore Fotino
Constantinescu, care devine primul predicator evanghelist
român.
Aici trebuie să mai amintim şi fuzionarea grupării Tudoriste
cu Creştinii după Evanghelie.
Specificul doctrinar al acestei secte.
Pe lângă punctele comune cu celelalte secte, au şi un
specific aparte:

334
 1. Biblia este cartea prin care ei îşi justifică credinţa.
Folosesc traducerea lui Cornilescu în ediţia „Biblia
britanică” (USB).
2. Botezul este unul, dar are trei feţe: Botezul apei, care nu
mântuieşte. Botezul Sfântului Duh şi Moartea
Domnului.
3. Cina Domnului (Masa Domnului), care este un act de
comemorare. Se folosesc pâine şi vin.
4. Eshatologia. Mileniul sau domnia de o mie de ani.
Venirea Domnului cuprinde două etape. Etapa tainică: când
va veni să-şi răpească Biserica. Numai Biserica îl va vedea.
Etapa publică va fi la şapte ani de la răpire, când va veni cu
slavă şi cu putere pe norii cerului (Mt. 24,30).
Satana va fi legat pentru 1000 de ani, iar Iisus va întemeia
pe pământ împărăţia păcii (Mileniul).
5. Există patru judecăţi: a) a celor credincioşi, făcută în
cer, cu mult înainte de judecata cea mare a păcătoşilor;
b) a celor în viaţă la venirea a doua a Domnului, când
va începe mileniul; c) a păcătoşilor, la sfârşitul
mileniului; d) a îngerilor răi.
6. Există Trei ceruri: a) cerul întâi (atmosfera – zarea); b)
cerul al doilea (al stelelor din jurul pământului); c) cerul
al treilea – sau Raiul lui Dumnezeu în care sălăşluiesc
îngerii şi sufletele drepţilor şi care stau în odihnă şi
aşteptare.
7. La venirea a doua se va face convertirea iudeilor.
8. Sărbători religioase:
a) Duminica, ziua întâia a săptămânii, ziua în care a
înviat Domnul.
b) Sărbători: Botezul Domnului (6 ian.), Buna
Vestire (25 martie); Paştile; Rusaliile; Sf. Ap.
Petru şi Pavel (29 iunie); Sf. Prooroc Ilie (20
iulie); Schimbarea la faţă (6 august); Sf. Arh.
Mihail şi Gavril (8 noiembrie); Naşterea
Domnului (25 decembrie).

335
 Pe lângă sărbătorile de mai sus, adepţii acestui cult au
stabilit anumite zile de rugăciuni speciale: În prima săptămână
a anului (seara), în săptămâna înaintea Paştilor etc.
În concluzie, doctrina şi organizarea acestui cult nu se
deosebeşte de cele ale celorlalte culte neoprotestante.

Bibliografie:
După P.I. David, Sectologie, Constanţa, 1999.

336
 IEHOVIŞTII
- Martorii lui Iehova – mileniştii -

Pentru a impresiona se mai numesc:

1. Studenţi în Biblie
2. Milenişti aleşi sau adventişti calculaţi
3. Russellişti, adepţii lui Russell
Secta aceasta este de origine adventistă.
Martorii lui Iehova este o sectă cu principii violente.
Adepţii sunt legaţi prin jurăminte şi dacă unul iese din
rânduiala lor este urmărit, persecutat şi atras în „întâmplări
fatale”. Este o sectă riguroasă în principii, dar dură şi
periculoasă pentru oricare societate. Practică mutilarea şi crima
fără scrupule.
Scurt istoric.
Întemeietorul sectei iehoviste este un tânăr din oraşul
Pittsburg (Pennsylvenia) SUA pe nume Charles Taze Russell
(1852-1916), un autodidact şi liber cugetător.
Nesuportând rigorile adventiste îşi formează un grup de
adepţi şi înfiinţează în 1872 un cerc al „Studenţilor în Biblie”.
S-a ocupat de data venirii a doua a Domnului, care după el a şi
venit, „dar în duh”.
Adventiştii sâmbătari l-au declarat pe Russell eretic.
Acesta îşi înmulţeşte adepţii dar şi veniturile.
Scoate revista „Turnul de veghe”.
Fundaţiile iehoviste deţin monopolul blugilor, adidaşilor şi
gecilor!
După Russell – mort într-un accident – urmează la
conducere I.F. Rutherford (evreu) unul dintre cei mai bogaţi
oameni ai Americii (asasinat în 1942).
Urmaşul său a fost Nathan H. Knorr (1906-1978) tot evreu,
iar azi liderul mondial al iehoviştilor se consideră J. Wilkinson.
Iehoviştii în România.

337
 Un ardelean, neştiutor de carte, pleacă în America pentru a
se pricopsi. Cade pe mâna iehoviştilor care îl şcolarizează şi îi
pun biblia în mână iar Ion, creştinul, s-a numit de acum John –
profetul. N-a mai muncit. Întâlnindu-se cu Russell, care l-a
sfătuit să se reîntoarcă în ţară şi să arate românilor „poruncile”
lui Iehova. Având mijloace băneşti a atras la sectă mai ales
aventurieri, oameni fără convingeri ferme şi fără caracter. Aşa
ajunge Ioan Sima profet-lider în ţara sa.
Ioan Sima, dându-şi seama că iehovismul este o mişcare
străină principiilor religioase iar membrii ei nişte ignoranţi şi
că adepţii maghiari erau împotriva unirii românilor din 1918,
părăseşte secta în 1927 şi revine la Biserica strămoşească,
demascând planurile anarhice ale organizaţiei.
Doctrina iehovistă:
1. Pretinde cunoaşterea exactă a celei de a doua veniri a
Mântuitorului.
2. Respinge Sfânta Treime.
3. Iisus Hristos nu este Dumnezeu, ci o creatură a lui
Dumnezeu.
4. Dumnezeu nu este început şi sfârşit.
5. Sufletul e muritor.
6. Nu există har. Păcătoşii la înviere vor fi nimiciţi.
7. Învierea va fi o restaurare a lucrurilor, cum au fost la
început.
8. Ziua de odihnă este sâmbăta.
9. Interzice consumul de carne.
10. Practică zeciuiala.
11. Membrii ei nu aparţin nici unei organizaţii pământeşti.
12. Nu acceptă războiul, jurământul şi membrii ei nu pun
mâna pe armă, cultivă ura, răzbunarea; refuză controlul
medical, evită urmarea unei şcoli, pentru a „nu activa
cu diavolul”. Denigrează preoţii ortodocşi şi slujitorii
celorlalte culte religioase, refuză transfuziile etc.
13. Propovăduieşte, împărăţia de o mie de ani (Mileniul) cu
neprihăniţii.

338
 14. Consideră că perfecţiunea tehnică e opera diavolului.
15. Nu acceptă nici un fel de sărbătoare, etc.
„Toată ideologia iehoviştilor este îndreptată împotriva
statului, căci secta consideră statele drept creaţii ale lui Satan.
Iehoviştii sunt împotriva însemnelor de stat, necinstind drapelul
ţării şi refuzând intonarea imnului. În plus resping transfuzia de
sânge, îndemnându-şi membrii ca mai degrabă să accepte
moartea decât să se salveze printr-o astfel de intervenţie
medicală. Organizaţia îi încredinţează pe membrii săi că după
Armaghedon numai ei vor trăi
pe pământ şi, în consecinţă, îi determină să se izoleze
social” (vezi: Rev. Rost Nr. 5/ 2003, p. 14).
În concepţia lor „sfârşitul lumii”, pe care numai ei îl
cunosc, ameninţă lumea întreagă cu soarta Sodomei şi a
Gomorei.

Bibliografie:
Teodor Ardelean, Furioşii lui Iehova, Ed. Pol. Bucureşti, 1983;
P.I.David, Sectologie, Constanţa, 1999;
Ep. Valerian Zaharia, Îndrumător pastoral, Oradea, 1952;
Rev. „Rost” Nr. 5/2003.

339
 SECERĂTORII

Secta aceasta ca origine este dubioasă, neavându-şi un

întemeietor cunoscut. Secta este mai nouă, cuprinzând
concepţii advento-penticostale.
Însăşi denumirea ei o caracterizează ca o sectă violentă; a
secera, a smulge, a distruge. Învăţătura pe care o propagă,
pleacă de la textul din Evanghelia după Ioan: „unul este
semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi
ce n-aţi semănat voi...” (In. 4,37-38).
Secta aceasta se socoteşte superioară celorlalte secte
anterioare.
Secta s-a răspândit în imperiul austro-ungar, de unde a
ajuns în Transilvania, prin ungurul Alexandru Török.
Această sectă are cele mai ciudate şi năstruşnice învăţături
faţă de celelalte grupări eretice, unele producând ilaritate, ca:
1. Se consideră „creştinii” Duhului, ultimii aleşi, în care
s-a revărsat darul vorbirii în limbi. Pretind că ei cunosc
nu numai limbile omeneşti ci şi cele cereşti.
2. Se consideră ultimii „cercetaşi” ai Bibliei, calculatori
şi propovăduitori.
3. Secerătorii, după concepţia lor bizară, sunt lucrători
tocmiţi de Hristos să lucreze în via Sa (Mt. 20,1-16).
Lucrarea de cercetare a viei Domnului ei o împart în cinci
străji:
Straja I-a, de la 1460 la 1585 = timpul lucrătorilor
Reformei tocmite de Hristos pentru a lucra în via Sa.
Straja a II-a de la 1585 la 1710 când lucrează baptiştii şi alţi
lucrători.
Straja a III-a, de la 1710 la 1835, epoca lucrătorilor
„serioşi”, când lucrează studenţii din biblie; vizionari, profeţi şi
milenişti.

340
 Straja a IV-a, de la 1835-1918, când intră în vie şi cadrele
calificate ale adventiştilor.
Straja după 1918, care este socotit ceasul al 12-lea începe
lucrul secerătorilor, adică a aderenţilor acestei secte.
Secta secerătorilor este foarte puţin răspândită la noi.

Bibliografie:
Ep. Valerian Zaharia, Îndrumător Pastoral, Oradea, 1952, p. 13;
P.I. David, Sectologie, Constanţa, 1999, p. 108.

341
 NAZARINENII

Nazarinenii se mai numesc şi nazirei (sau nazareni). Ei

pretind că urmează pe Iisus nu numai în cuvânt, ci şi „în
faptă”. Aceştia se mai numesc şi „pocăiţi” pentru pretenţia lor
de a pune la baza vieţii lor „nevinovăţia”, copilăria Domnului,
trăirea în frăţietate.
Obscurantismul şi superstiţia, o falsă educaţie religioasă şi
o credulitate naivă a făcut ca adepţii acestei secte să-şi formeze
concepţii străine Evangheliei, pretinzând că au primit scrisori
din cer.
Întemeietorul acestei erezii este elveţianul Ioan Iacob Wirz
(1778-1858), care de mic avea înclinaţii mistice, pretinzând că
are viziuni.
În urma acestor închipuiri maladive, în 1850 afirma că a
primit o scrisoare de la Sf. Evangelist Ioan, în care îi dezvăluie
lipsa de pricepere a celorlalţi scriitori ai Noului Testament.
Mulţi, crezându-l i-au urmat. El pretindea că „a comunicat” cu
îngerii care îl duc să-L vadă pe Iisus.
Halucinaţia îl stăpâneşte, pretinzând că este asemenea Sf.
Ap. Ioan când a scris Apocalipsa. Pretindea că Sf. Ap. Pavel „l-
a rugat” să-i continue activitatea „ca şef al partidei
nazarinenilor”, aşa formează el Comuna nazarineană.
Dacă Evangheliştii Matei şi Marcu precum şi ceilalţi autori
ai Noului Testament n-au dezvăluit tot adevărul, de ce i s-ar da
lui această posibilitate.
Având crize de epilepsie dublate de o pronunţată
schizofrenie, moare într-un accident neelucidat.
Învăţăturile acestui bolnav psihic sunt următoarele:
1. Hristos a trăit o vreme în locuri ascunse.
2. Iisus Hristos a înviat, fiindcă n-a murit de tot. S-a
înălţat la cer „fără trupul Său adevărat”.
3. Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ are patru perioade:

342
 a. a Tatălui, până la Hristos.
b. a Fiului, până la 22 februarie 1826.
c. a Duhului.
d. a „Bisericii celei noi”, pe care o va conduce Ioan Iacob
Wirz, care a primit de la Dumnezeu „duhul preoţiei lui
Melchisedec”.
4. Sfânta Treime nu există.
5. Raiul şi Iadul sunt promisiuni şi anunţuri.
6. Numele celui ce se botează e comunicat de Sfântul
Duh.
7. Wirz, din cauza dereglărilor hormonale, neagă orice
formă de căsătorie, legăturile fireşti punându-le pe
seama diavolului. Admite celibatul.
Adevăratul organizator al sectei este tot un bolnav psihic,
Samuel H. Frolich (1803-1857), evreu, tot din Elveţia. Acesta
pretindea că în preajma Paştilor anului 1825, i s-a arătat
Dumnezeu, îndemnându-l la o viaţă curată.
Descumpănit moral, a încercat să se sinucidă. La început
acesta propovăduia învăţături baptiste, însă mai târziu îşi
fixează punctele de credinţă astfel:
1. Orice om care vrea să se mântuiască, trebuie să se
pocăiască (de unde şi numele de „Pocăiţi”), să se
boteze din nou şi să facă parte din „Sfânta Comună”
înfiinţată de el. Cel botezat nu mai poate păcătui.
2. Începutul Mileniului este calculat confuz, de adventişti.
3. Jurământul este interzis, precum şi folosirea armei.
4. Toate instituţiile sociale (inclusiv şcoala, teatrul, cine-
matograful etc.), sunt locaşuri ale lui antihrist.
5. Fiecare om poate predica, dacă este inspirat de Duhul
Sfânt.
6. Duminica este ziua de odihnă.
7. Viaţa trebuie să fie lipsită de deşertăciuni lumeşti.
Nazarinenii sunt împotriva Bisericii şi a statului.

343
 La noi, secta Nazarinenilor a pătruns mai întâi în Ardeal, în
judeţele Arad, Bihor şi Sibiu după 1910. Are puţini aderenţi în
ţară.

Bibliografie:
Ep. Valerian Zaharia, Îndrumător Pastoral, Oradea, 1952, p. 6;
P.I. David, Sectologie, Constanţa, 1999.

344
 BETANIŞTII
- Reformarea Bisericii Reformate -

În Biserica Reformată la începutul secolului al XX-lea

apare un curent pietist, degenerând în mişcări religioase
anarhice, printre care şi cea a betaniştilor. Numele şi l-au luat
de la localitatea Betania, aproape de Ierusalim.
Adepţii acestei secte se consideră succesorii poporului ales,
refuzând orice legătură cu ceilalţi creştini.
Secta aceasta se sprijină pe învăţăturile de bază ale
calvinismului, impunând o riguroasă viaţă ascetică.
Secta a luat fiinţă printre ungurii reformaţi din SUA, al
cărui precursor a fost F.E. Klarc (1881).
Doctrina lor, ca de fapt a tuturor sectelor, urmăreşte patru
direcţii:
1. Mântuirea sinceră întru Hristos.
2. Trăirea pentru Hristos şi Biserica Sa.
3. Comuniunea cu poporul lui Iisus.
4. Activitatea în numele lui Iisus.
Betaniştii consideră dăunătoare legătura cu lumea păcătoa-
să şi cu cei ce nu fac parte din secta lor.
Secta aceasta este o formă anarhică de credinţă, care şi-a
elaborat forme proprii de organizare, în afara Bisericii
Reformate.

Bibliografie:
P.I. David, Sectologie, Constanţa, 1999, p. 111.

345
 ISLAMUL

„Cuvântul ISLAM – în sens propriu – atitudine religioasă

de supunere lui Dumnezeu, caracterizează revelaţia monoteistă
propovăduită de Mahomed în Arabia secolului al VII-lea şi
răspândită, de-a lungul timpului, pe o bună parte a pământului
populat. Acest cuvânt se aplică, de asemeni, comunităţii
formate din adepţii acestei credinţe şi civilizaţii care au luat
naştere în sânul ei” (D. Sourdel, Islamul, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1993, p. 5).
Când a apărut Islamul peninsula Arabia era neorganizată
din punct de vedere religios, politic şi social.
Populaţia de aici era organizată în grupări rivale, legate de
urmaşii lui Avraam (cei din sud) şi descendenţii lui Ismail (fiul
lui Avraam cu Agar).
În toate momentele importante ale vieţii erau consultaţi
magii, despre care se presupune că erau în contact cu puteri
superioare (D. Sourdel, op. cit., p. 99).
Ducând o viaţă aspră în care numai cei puternici răzbeau,
vechii arabi considerau forţa şi vicleşugul drept însuşiri
superioare. În regiunea oraşului Mecca, doar evreii alcătuiseră
comunităţi organizate; creştinii aici erau puţini la număr. Aici
apare Mohamed, care la vârsta de 40 de ani începe să
propovăduiască. Acesta a avut nouă soţii. Despre creştinism
Mohamed a avut cunoştinţe foarte puţine. Despre legea
mozaică cunoştea mai mult. Despre vocaţia sa nu se cunosc
amănunte. Tradiţia spune că avea obiceiul de a se retrage în
singurătate, până în ziua în care i-a apărut îngerul Gavriil. Din
aceea clipă Mohamed şi-a dat seama că Allah îl alesese pentru
a fi trimisul său, însărcinat să arate oamenilor revelaţiilor
transmise de Gavriil sau spiritul divin; aceste revelaţii aveau să
alcătuiască Coranul (care înseamnă recitare) o dictare
supranaturală inventată de profetul inspirat.

346
 Începe să transmită locuitorilor din Mecca cuvintele pe care
le înregistra succesiv. Când spiritul îi vorbea, el intra în transă
(Ibidem, p. 12). Cu greutate îşi găseşte câţiva adepţi. El se
prezintă ca propovăduitorul care anunţă apropiata venire a
Judecăţii de apoi, când Marele Judecător, îi va răsplăti pe
oameni după faptele lor. Încearcă să inspire ascultătorilor săi
teama de Allah, propovăduind ideea că scopul acestei vieţi nu
este acela de a te înavuţi, ci acela de a te supune lui Allah
(Islam) şi de a-i urma poruncile: Rugăciune şi Milostenie.
Despre caracterul şi felul de a fi a lui Mohamed se spune că
acesta avea o fire caldă şi echilibrată; cel mai adesea era grav şi
rezervat. Avea un ten mai arămiu decât se întâlneşte în mod
obişnuit la arabi; în momentele de tulburare şi emoţie faţa îi
radia de o strălucire pe care discipolii săi o identificau cu
lumina supranaturală a profeţiei. Calităţile sale intelectuale se
distingeau prin minte ascuţită, memorie extraordinară,
imaginaţie bogată şi spirit inventiv. Şi-a însuşit multe
cunoştinţe legate de sistemele religioase din vremea sa, unele
păstrate prin tradiţie din antichitate. Când vorbea mulţimilor
era grav, folosind din abundenţă multe aforisme; când era
emoţionat devenea volubil, elocinţa sa fiind susţinută de o voce
muzicală şi sonoră (după: Washinton Irving, Viaţa lui
Mohamed, Ed. Institutul European, Iaşi, 1998, coperta doi).
Se spune că, într-o primă etapă, s-a străduit să-i câştige pe
evrei, a căror religie o considera ca fiind foarte apropiată de cea
propovăduită de el. Aceştia i-au răspuns cu dispreţ. Atunci
Mohamed a rupt relaţiile cu ei. Văzând că evreii în timpul
rugăciunii se întorceau cu faţa spre Ierusalim, el îndemna pe
ascultătorii săi, ca în timpul rugăciunii să se întoarcă spre
Mecca.
Mohamed constată că religia lui Abraham, care trăise
înainte de legea mozaică (a lui Moise) nu era nici ebraică nici
creştină. El formulează astfel o credinţă (un fel de sincretism
religios), independentă de Scriptură.

347
 Autoritatea lui Mohamed creşte mai ales prin luptele
câştigate, astfel, el începe să-i alunge pe evreii fiindcă îl
incomodau.
Prin forţă, Mohamed începe să-şi extindă dominaţia. Astfel,
creştinii din Nayron i s-au supus, lăsându-li-se religia şi
bunurile în schimbul plăţii unui tribut.
În anul 632, face pelerinaj la Mecca, potrivit ritualului
prescris de el. La început Mohamed a fost considerat un om
preocupat de organizarea comunităţii în scopul binelui public.
Mai târziu l-au ridicat la rangul de sfânt, prin care Allah şi-a
trimis mesajul său. Cartea sfântă, Coranul (cu multe asemănări
din Vechiul Testament) pentru islam devine unica carte
revelată, refuzând orice alte cărţi sacre.
Conţinutul Coranului se reduce la o formă condensată.
Astfel, în cap. VII, 157, citim: „Nu există alt dumnezeu decât
Allah, iar Mohamed este profetul său”. Aceasta este credinţa
lor puternică. La ei există vorba înainte de toate, de
„supunere” (islam) faţă de atotputernicia divină. În ceea ce
priveşte faptele musulmanii au adunat elementele dispersate
din Coran şi le-au expus sub formă de catisme:
Principalele puncte ale credinţei lor sunt:
1. Unicitatea lui Dumnezeu, ca fiinţă eternă, transcendent
şi atotputernic.
2. Misiunea Profeţilor. Allah i-a însărcinat pe anumiţi
oameni să transmită voinţa sa şi să cheme la supunere
popoarele alese.
3. Judecata de apoi. Întreaga istorie a omenirii urmează să
ia sfârşit prin Înviere şi prin Judecata de apoi.
O altă problemă dezbătută este cea a predestinării şi a
liberului arbitru, pe care Mohamed o socoteşte ca o răsplată a
lui Allah pentru faptele omului.
În privinţa contradicţiilor, profetul, conform tradiţiei,
spune: „Ceea ce tulbură, trebuie să accepţi prin credinţă”.
Departe de a fi toleranţi, islamiştii nu au ezitat să
folosească forţa pentru a-şi impune doctrina. Ca exemplu dăm

348
distrugerea vestitei biblioteci din Alexandria. Pentru a o
distruge a folosit raţionamentul: dacă este mai bogată ca şi
Coranul trebuie arsă pentru că avem Coranul, iar dacă nu este
mai bogată ca şi Coranul, trebuie arsă pentru că avem Coranul.
Textul Coranului nu a fost elaborat în perioada vieţii lui
Mahomed. În acea vreme doar câţiva „scriitori” transmiseră
câteva fragmente ale revelaţiei.
„Pentru a găsi un răspuns la unele probleme s-au cercetat
uzanţele practicate pe vremea Profetului; au fost întrebaţi
tovarăşii acestuia asupra cuvintelor, faptelor şi acţiunilor sale şi
s-a întocmit o culegere de „datini”, constituind o „lege” a
tradiţiei orale pe lângă cea scrisă. Această tradiţie este o
reflectare a opiniilor comunităţii, astfel ea este considerată: „a
fi o sumă unică de documentare” (Ibidem, p. 58).
Coranul a înglobat majoritatea perceptelor prin care
Mântuitorul nostru Iisus Hristos propovăduia bunătatea,
imuabila lege a binelui şi răului: „Ce ţie nu-ţi place altuia nu
face”.
„Nu fă nedreptate altora”, stă scris în Coran, şi nu ţi se va
face nedreptate. Dacă vreun datornic se va afla în imposibilitate
de a-şi plăti datoria, să fie păsuit până va putea să şi-o achite,
de o va plăti în pomeni, cu atât mai bine pentru el”.
„Nu profitaţi de nevoia altuia de a cumpăra ceva cu preţul
unui sacrificiu, ci căutaţi să-i alinaţi suferinţa”.
„Hrăniţi-i pe cei flămânzi, vizitaţi bolnavii şi eliberaţi-i pe
cei închişi pe nedrept”.
„Nu vă priviţi concetăţenii cu dispreţ şi nu vă lăsaţi
călăuziţi de insolenţă, căci Domnul nu-i iubeşte pe cei aroganţi
şi lăudăroşi. Fiţi cumpătaţi în tot ceea ce faceţi şi spuneţi...”
etc. (Washinton Irving, Viaţa lui Mahomed, Ed. Inst. European,
Iaşi, 1998, p. 84).
După Coran, învăţăturile impuse de Islam pentru aderenţii
săi sunt următoarele:
1. Mărturisirea că nu este alt Dumnezeu afară de
Dumnezeu şi că Mohamed este trimisul său.

349
 2. Rugăciunea, care, premergându-i spălarea, se
împlineşte de cinci ori pe zi cu faţa spre Mecca şi
constă din anumite formule, din citate din Coran şi din
închinări ale corpului.
3. Postul în luna Ramadan zilnic de la răsăritul până la
apusul soarelui cu abstinenţă totală de la mâncare şi
băutură.
4. Milostenia care este un bir din a patruzecea parte a
veniturilor şi are să plătească în bani sau în natură.
5. Peregrinajul la Mecca în luna Zul-Higigiape care are
să-l împlinească fiecare musulman măcar odată în viaţa
sa.
La aceste porunci principale se mai alăturează încă unele
oprelişti cu privire la mâncări anumite precum şi abstinenţă
totală de vin şi alte băuturi alcoolice, apoi îndatorirea de
ospitalitate faţă de străin şi călător, tratarea umană a supuşilor,
războiul sfânt împotriva necredincioşilor ş.a.m.d. (Coranul,
trad. Ed. ETA, Cluj, 1912, p. 38).
În timpul postului, pe lângă mâncare şi băutură, se interzice
şi fumatul şi relaţiile sexuale, iar la sfârşitul postului se face o
pomană pentru cei săraci. De post sunt scutiţi bolnavii şi
călătorii.
Teritoriul Meccăi este sacru, nu se poate pătrunde acolo
decât în stare de sacralitate, adică după ce ai îmbrăcat un
veşmânt special, te-ai spălat şi te-ai bărbierit; se interzice
raporturile sexuale, vărsarea de sânge etc., şi se strigă: „Iartă-
mă, o, Doamne, iartă-mă”.
Pelerinajul joacă şi un rol politic, adunând musulmanii
răspândiţi în întreaga lume. În plus, mai prezintă interes prin
păstrarea unor datini.
„Războiul sfânt” este şi o îndatorire colectivă. El trebuie
purtat împotriva popoarelor necredincioase, învecinate cu
„teritoriul Islamului”.

350
 O inovaţie în Islam este şi cultul sfinţilor, care sunt
consideraţi însoţitorii Profetului şi „martirii” căzuţi în
războiul sfânt.
Islamul a legiferat poligamia. Coranul reduce la patru
numărul soţiilor legitime. Soţul poate să-şi aleagă din rândul
sclavelor sale concubine. Căsătoria presupune încheierea unui
contract.
În ce priveşte naşterea, cea mai dorită este naşterea unui
fiu, el este cel care va perpetua familia.
Moartea. Trupul, după anumite rugăciuni, este spălat şi
îmbrăcat într-o pânză, apoi dus într-un cosciug, la cimitir, unde
se citeşte rugăciuni pentru morţi; după care trupul este culcat în
mormânt pe partea dreaptă şi cu capul spre Mecca.
Şi în cadrul Islamului au apărut unele secte, ca:
Harighismul, care susţine că judecata aparţine numai lui
Dumnezeu.
Siismul. O muşcare religioasă extremistă.
Imamii (preoţii) se bucură de un respect deosebit.
Sufismul, o mişcare autentic musulmană, se întemeiază pe
o tendinţă de pietate.
În prezent, lumea musulmană reprezintă aproximativ 500
de milioane de oameni.

Bibliografie:
Dominiquie Sourdel, Islamul, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993;
Washinton Irving, Viaţa lui Mohamed, Ed. Inst. European, Iaşi, 1998;
Coranul, Ed. ETA, Cluj, 1912.

351
 SECTE MISTICE SLAVE ŞI DE INFLUENŢA
NEPĂGÂNĂ

În concepţia lumii vechi, în „religiile de mistere” existau

persoane cu dereglări psihice şi hormonale care se considerau
„aleşi” de divinitate.
Şi în vechime şi după şi azi întâlnim asemenea dereglaţi
psihic, dintre care amintim:

A. BOGOMILII

Erezia aceasta, pentru că nu-i putem spune altfel, a apărut

în sânul poporului bulgar, „creştinat” forţat în 864, care nu era
cunoscător al învăţăturii creştine şi nici pregătit pentru a o
primi.
Iniţiatorul acestei mişcări a fost preotul bulgar Ieremia, pe
timpul ţarului Petru (927-968).
Denumirea şi-au luat-o de la cuvintele slave; Bogo =
Dumnezeu şi „mile” = prieten. Prietenul lui Dumnezeu sau
Dumnezeu miluieşte.
Dintre concepţiile şi practicile lor amintim:
1. Dumnezeu este antropomorfic şi are trup dintr-o
substanţă finită, care nu se poate cuprinde cu simţurile.
2. Pentru că oamenii neputând rezista răului, din cer a
coborât Hristos şi a pătruns, prin urechea dreaptă a
Mariei, născându-se trupeşte, pentru salvarea
oamenilor.
3. Auzind îngerii răi de această întrupare s-au răzbunat,
căsătorindu-se cu fetele oamenilor, ca să poată merge
seminţia lor înapoi la cer.
4. Nu admiteau cărţile Vechiului Testament, reţinând
numai Psalmii, dându-le interpretare alegorică.

352
 5. Biserica este pretutindeni unde se întâlnesc adevăraţii
credincioşi, adică bogomilii, iar celelalte biserici sunt
locuinţe ale lui Satan.
6. Nu admiteau biserica drept locaş de rugăciune.
7. Crucea este obiect de blestem.
8. Tainele şi cultul: împărtăşania este un sacrificiu adus
demonilor. Botezul nu se administrează copiilor.
Icoanele erau respinse. Nu ţineau nici duminica nici
sărbătorile. Se adunau noaptea în locuri ascunse.
Bogomilii considerau că mântuirea se obţine doar printr-o
viaţă dusă în sărăcie şi asceză. Înlătură şi munca.
Căsătoria era o lege a lui Mamona, prin care se perpetuează
păcatul.
Nu admitea învierea morţilor.

Bibliografie:
P.I.David, Sectologie, Constanţa, 1999, p. 117.

353
 1. HLÂŞTII

Este o sectă slavă neopăgână. Ei se pretind chemătorii

adevărului şi împreună – vieţuitori cu „Puterile cereşti”.
Secta s-a născut datorită mişcărilor religios-sociale din
secolele XIV-XVI.
Practicanţii acestei secte se autoflagelau în Domnul.
Numele lor vine de la cuvântul „hâlsciu, Hristo isciu” = Lovesc
şi pe Hristos aflu. Ei se flagelau cu nuiele sau cu frânghii în
numele lui Hristos.
Fondatorul lor este socotit Daniel Filipovici, un ostaş în
armata ţaristă. A dezertat în urma unui „vis profetic”. În mintea
sa bolnavă a început să spună: „EU sunt Dumnezeu anunţat de
profeţi, este a doua oară când vin pe pământ pentru mântuirea
neamului omenesc...”.
Gruparea aceasta s-a stins în perioada lui Petru cel Mare.
Învăţături specifice:
1. Hristos este cel mai onorat dintre sfinţi, pentru că El se
întrupează când vrea şi în cine vrea. Ideea este luată
din cea a reîncarnării.
2. Întâia însuşire a „puterilor cereşti” este bunătatea,
atribut ce le face să se întrupeze şi să sălăşluiască între
oameni. Trupul şi sufletul sunt într-o veşnică luptă.
3. Biblia este o „carte a vieţii”, pe care trebuie să învăţăm
a o citi în inimile noastre. Slujbele lor erau scurte.
Se abţin de la consumul de carne şi băuturi alcoolice. Pot
avea mai multe soţii şi „surori” (perversiuni sexuale).
Sfătuiesc să nu se căsătorească. Să nu meargă la nunţi şi la
petreceri. Să nu se rostească cuvinte spurcate, etc.

Bibliografie:
P.I.David: Sectologie, Constanţa, 1999, p. 126.

354
 2. SCAPEŢII

Secta mai poartă numele şi de a castraţilor sau mutilaţilor

pentru Domnul Secta s-a născut din habotnicismul din vechea
Rusie.
Iniţiatorul acestei secte a fost un ţăran analfabet, Selivanov
(+1832), membru al sectei hlâştilor din Petrograd. În mintea lui
bolnavă se declarase „dumnezeul dumnezeilor” şi „regele
regilor” trimis de „cel de sus” să strângă pe credincioşi
laolaltă, să inaugureze „împărăţia lui Mesia” în Rusia.
L-a urmat mulţi fanatici, creduli şi dereglaţi hormonal.
Doctrina lor:
1. Susţineau că păcatul originar a constat prin unirea fizică
a primilor oameni. Pentru a şterge acest păcat este
necesar „botezul” cel adevărat prin suprimarea
organelor genitale la bărbaţi (castrarea) şi extirparea
sânilor la femei. Recomandau prunc-uciderea în
pântece. Din cauza aceasta mulţi au decedat.
2. Cultul lor constă în adunarea în case particulare unde
cântau şi dansau pentru a se pregăti ca să ajungă
fameni. Secta dispare după 1917.

Bibliografie:
P.I.David, Sectologie, Constanţa, 1999, p. 131.

355
 3. DUHOBORŢII
- cei inspiraţi de duhul -

O sectă de origine penticostală.

Întemeietorul acestei secte a fost Ilarion Pobirohin (1775-
1785), care se declara „adevăratul fiu al lui Dumnezeu”.
Hristos pentru ei a fost doar „înţelepciunea” care poate să-şi
aibă sediul în fiecare om.
Înlătură Biblia, care produce „durere de cap”. Acest
întemeietor şi-a ales 12 apostoli, pe care i-a numit arhangheli.
Învăţătura lor:
1. Se pot mântui şi iudeii şi toţi păgânii.
2. Botezul numai cu cuvântul.
3. Practică spovedania publică.
4. Postul este abţinerea de la păcate.
Cultul lor este simplu, ca şi la neoprotestanţi. Au în plus
strângerea în braţe, sărutarea iertării de patru ori pe zi.
După cel de al doilea război mondial s-au unit cu
penticostalii.

Bibliografie:
P.I.David, Sectologie, Constanţa, 1999, p. 133.

356
 4. MOLOCANII
- consumatorii fructului prunciei -

Pentru consumul de lapte, secta s-a numit a molocanilor

(moloko = lapte).
S-a pornit de la practica rigidă a Bisericii Ortodoxe Ruse în
privinţa postului, care interzicea consumul de lapte în post.
Aceştia au început să consume lapte, unt şi ouă. Ca sectă, apar
în Rusia în sec. XVIII-lea, după deschiderea Rusiei către Apus.
S-a pornit de la un oarecare Matei Simionov, convertit la
protestantism, spunând că icoanele nu sunt sfinte. Pentru
aceasta este condamnat la moarte, dar şi-a recunoscut greşeala,
numindu-se eretic.
Doctrina molocanilor este confuză şi simplă. Astfel:
1. Admite Biblia ca singura justificare a credinţei.
2. Sfânta Treime nu există, iar Iisus Hristos n-a fost
Dumnezeu.
3. Iisus Hristos a fost singurul arhiereu şi preot. Preoţia a
existat numai în Vechiul Testament.
4. Taine nu mai există.
5. Nu admit jurământul civil şi nici serviciul militar.
6. Practică postul, consumând lapte.
7. Sunt împotriva Bisericii ca locaş de rugăciune.
8. Resping cinstirea icoanelor, a crucii, obiectelor sfinte,
etc.
9. Ceremonialul lor este ca al tuturor sectelor, simplu.
10. Ţin praznicele împărăteşti.
Secta s-a stins, mulţi trecând la alte secte, recunoscute de
stat.

Bibliografie:
P.I.David, Sectologie, Constanţa, 1999, p. 135.

357
 5. STUNDIŞTII

Un german, Iacob Spener (+1705) a înfiinţat o asociaţie în

care citeau şi explicau Biblia, numită Stunde (oră). Un
diplomat englez acreditat pe lângă ţarul Rusiei, Melvill, a adus
ideea în Rusia.
Această practică de citire şi explicarea Bibliei a degenerat
în sectă.
Concepţii doctrinare:
Doctrina lor se confundă cu cea baptistă.
Mulţi consideră această grupare nu o sectă ci mai degrabă o
mişcare anarhică.

Bibliografie:
P.I.David, Sectologie, Constanţa, 1999, p. 138.

358
 6. INOCHENTIŞTII
- florile din „Grădina raiului” -

Această sectă a apărut în obştea monahală.

Bolnavii psihici au o imaginaţie halucinantă. Aşa apare şi
secta aceasta, pretinzând că îl mânuiesc cum vor pe satana şi
sunt ascultaţi chiar de Duhul Sfânt, pe care îl manevrează.
Călugărul Inochentie, născut la 1865 la Cosouţi, lângă
Soroca, s-a socotit un mijlocitor între om şi divinitate, inspirat
direct – de Duhul Sfânt. A început ca frate la mănăstirea
Dobruşa din judeţul Orhei. Este călugărit, dar refuză treptele
monahale. Acesta exagera în tot ce făcea. În „pelerinajul” său
pe la mai multe mănăstiri, mai ales la Kiev, la Pecersca, este
impresionat de tot ce vede.
La Petersburg, luând contact cu intelectualii ruşi, îşi arată
admiraţia pentru ideile reformatoare. A început o adevărată
luptă cu sine însuşi. Prin felul lui de comportare, ajunge să fie
socotit doctor şi vindecător, exorcizat şi plin de har.
Datorită ochilor săi pătrunzători, Inochentie, prin sugestie,
telepatie şi cu ajutorul harului şi credinţei, vindecă pe mulţi
bolnavi-psihic şi posedaţi. Poporul începe să-l aclame ca pe un
profet, socotindu-l făcător de minuni. Pentru zelul său, care
depăşea de multe ori smerenia, călugărul Inochentie este
avertizat de ierarhia superioară.
Inochentie începe să împărtăşească fără spovedanie. Arată
că sfârşitul lumii (a ţarismului) va fi în anul 1913.
Arhiepiscopul Chişinăului îl detaşează la Comeniţa.
Urmaşii lui Inochentie, mulţi slavi sau slavofili, au exagerat
faptele, având apucături pe care însuşi Inochentie le combătuse.
În 1920 „inochentiştii”, au fost chemaţi la ascultare,
aceştia, nu numai că n-au ascultat, dar s-au declarat
independenţi, refuzând să recunoască ierarhia românească.
Călugării au părăsit Biserica, iar pe credincioşi îi îndemnau să

359
nu primească împărtăşania de la preoţii regăţeni. Au exagerat
cultul icoanelor. Au inventat noi rugăciuni şi cântări speciale.
Existau şi un „acatist” al lui Inochentie.
Inochentiştii se întruneau într-o casă particulară.
Ivonaţii doctrinare, eretice postinochentiste:
1. Există Duh Sfânt masculin, care e Inochentie.
2. Sf. Arh. Mihail, Gavriil, Rafail şi alţii se întrupează în
fraţii predicatori.
3. Inochentie este considerat un sfânt sau un prooroc, ca şi
Sf. Ilie.
4. Omul trebuie să păcătuiască pentru ca să aibă de ce se
pocăi.
5. Nu acceptă îndreptarea calendarului, unindu-se cu
stiliştii.
6. Se consideră fraţi şi surori.
7. Fiecare călugăr inochentist are cultul său.
8. Exagerează pomenirile morţilor.
9. Practică cerşetoria.
După 1990 secta se reorganizează sub titulatura „Ucenicii
Sfântului Ilie”.

Bibliografie:
P.I.David, Sectologie, Constanţa, 1999, p. 140.

360
 GRUPĂRI ANARHICE ŞI SCHISMATICE ÎN
BISERICA ORTODOXĂ RUSĂ

1. RASCOLUL

Numele de rascolnici se trage de la un grup de refractari

faţă de unele schimbări în cultul Bisericii, numiţi rascolnici.
Grupul acesta era formalist, cu exagerări cultice, complicându-
se în ignoranţă şi în concepţii bogomile. Pe aceşti credincioşi îi
interesa forma, fastul, ceremonia, neglijând fondul şi esenţa. Îi
interesa canoanele, numărul de metanii, numărul crucilor,
numărul prescurilor, litrajul vinului la împărtăşanie, numărul
persoanelor la pomelnic, armonia clopotelor şi explicaţiile
tipiconale. Aşa s-a născut mişcarea rascolului.
La îndemnurile Patriarhului ecumenic, Patriarhul Nicon a
început corectarea şi schimbarea cărţilor de cult. Patriarhul
Nicon, în urma unor divergenţe politice cu ţarul Alexei
Mihailovici, se retrage la o mănăstire. Rascolnicii jubilează.
Prima unitate a rascolnicilor s-a organizat în 1667,
numindu-se credincioşi tradiţionali, vechi. Schimbarea unor
formule sau corectarea unor greşeli pentru rascolnici era
echivalent cu schimbarea credinţei.
Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse hotărăşte excluderea lor
din Biserică, declarându-i eretici.
Faţă de stat s-au declarat împotrivă, refuzând impozitul,
jurământul, serviciul militar, contribuţiile obşteşti, mijloacele
de educaţie etc.
Petru cel Mare, pentru reformele aduse, este numit de ei
„antihrist”.
Aceşti credincioşi de rit vechi au pătruns şi la noi în
România şi se mai pot întâlni şi azi, mai ales în Moldova.
Între ortodocşii actuali şi cei de rit vechi există deosebiri
doar de ritual.

361
Bibliografie:
P. I. David, Sectologie, Constanţa, 1999.

2. BEZPOPOVIŢII

În rândul rascolnicilor s-a format o ramură fără preoţi. În

schimb, în centrul Rusiei, în rândul preoţilor trecuţi la rasol, s-a
dezvoltat o ramură a popoviţilor, adică cei cu preoţi.
Bezpopoviţii este ramura rascolnică fără preoţi.
Bezpopoviţii, arătau că antihrist a început să domnească
(nu numai la Roma) ci şi în Biserica Ortodoxă Rusă, odată cu
patriarhul Nikon (1666).
Rascolul era o preocupare exclusivă a monahilor.
Ei acceptă crucea cu opt colţuri şi închinarea cu două
degete.

3. POPOVIŢII

Popoviţii sau „popiţii” sunt cu preoţi. Aceştia pe noii

convertiţi îi botezau din nou. Ei primeau în sânul lor pe toţi
preoţii fugari şi pedepsiţi de Biserica Ortodoxă.
După anul 1815 s-au numit staroveri.

4. LIPOVENISMUL
Filipovenii

Toţi popoviţii persecutaţi şi fugiţi din vastul Imperiu ţarist

şi-au găsit refugiul şi ospitalitatea în provinciile româneşti.
Organizatorul lor a fost Filip Pustoviat. Acesta era un
monah ce se considera urmaşul apostolului Filip. El introduce
noi reguli monahale şi refuză pomenirea autorităţilor politice.

362
 Guvernul rus a luat măsuri severe împotriva lor: închisori
pe viaţă, deportare în Siberia, muncă silnică şi chiar pedeapsa
capitală. Astfel mulţi părăsesc Rusia şi trec în România. Aici
găsind o populaţie mult mai ridicată cultural nu s-au mai numit
filipoveni, ci simplu „lipoveni”, sau creştini de rit vechi urmaşi
ai grupării lui Filip.
Aceştia se poartă cu plete şi cu bărbi. Însăşi expresia
„lipovean” înseamnă neglijenţă, nerespect, murdărie (lip =
murdar, în limba ucrainiană) (vezi: P.I.David, Sectologie,
Constanţa, 1999,p. 158-162).

363
 MIŞCĂRI ŞI ORGANIZAŢII SPIRITISTE

Sfântul Apostol Pavel motivează scrierea Epistolei a doua

către Corinteni prin cuvintele „Că pentru aceasta am scris, ca
să cunosc credincioşia voastră, dacă sunteţi ascultători în
toate” (II Cor. 2,9). Cuvintele Sf. Ap. Pavel l-am dorit ca punct
de sprijin în discutarea şi tratarea subiectului de mai sus.
Cu gândul de a-i ajuta pe cei care au „părăsit căile cele
vechi, ca să umble pe poteci şi pe drumuri nebătătorite”
(Ierem. 18,14). Maimonide scrie: „Călăuza rătăciţilor”. Cu
scopul de a nu părăsi „calea cea dreaptă” (Isaia 57,2),
avansăm şi noi acest gând chiar cu riscul de a nu fi pe placul
unora, dar, vorba lui Umberto Eco, „mai bine să fii de folos
multora şi să nu placi unora”.
Făgăduinţa lui Dumnezeu, după căderea omului în păcat, o
ştim din prima carte a Sf. Scripturi, din cap. 3, de a trimite un
Mântuitor. Voia Mântuitorului, spre binele celor ce cred în El, o
ştim tot din Sf. Scriptură, din ultima rugăciune rostită înainte
de jertfa mântuitoare: „ca toţi să fie una” (In 17,21). Dar ca să
nu se împlinească această dorinţă, diavolul, cu grijă îngerească,
amăgeşte şi „sminteşte” în credinţă prin „hristoşi şi prooroci
mincinoşi ..” (Mt. 24,24).
În ideea aceasta putem vorbi şi despre mişcările şi
organizaţiile spiritiste.

1. MIŞCAREA SPIRITISTĂ

Spiritismul este o mişcare care crede în posibilitatea de a

comunica cu spiritele prin diferite mijloace. Spiritismul, după
Bogdan Petriceicu Haldeu, este o credinţă-ştiinţă, mai bine zis
un curent filosofic.

364
 Numele de spiritism şi-l are de la pretenţia lor că pot
comunica cu spiritele (sufletele) morţilor.
Nu greşim dacă spunem că această mişcare este o sectă
religioasă filosofico-mistică. Originea acestei mişcări este
foarte veche. Aproape toate popoarele vechi, orientale, o
practicau.
Chiar Sf. Scriptură a Vechiului Testament ne aminteşte de o
asemenea practică, când regele Saul a chemat, prin vrăjitoarea
din Endor, sufletul lui Samuel, care îi reproşează lui Saul:
„Pentru ce mă tulburi ca să ies?” (I Regi 28,15).
Spiritismul s-a practicat chiar în primele veacuri creştine,
începând cu Simion Magul (F.A. 18,9) şi vrăjitorul Elima (F.A.
13,8). Deşi este o practică păgână, mulţi creştini au practicat
spiritismul.
Scurt istoric al spiritismului.
Concepţiile spiritismului le găsim încă la asirobabilonieni
în celebra „Epopee a lui Ghilghameş”.
Se întâlnesc urme de practici spiritiste la chinezi, la greci,
la romani, la evrei şi chiar la strămoşii noştri, la daci.
Tertulian mărturiseşte că în primele veacuri creştine,
chemarea spiritelor se făcea de către vrăjitori. Practica aceasta
o întâlnim şi în Evul Mediu, dar a fost interzisă.
Spiritismul modern îşi are originea în patria tuturor
sectelor, în America. În anul 1848, în casa numitului Wechman
(statul New York) s-ar fi auzit nişte zgomote ciudate şi
ciocănituri. Familia Fox susţine că ar fi ajuns să intre în
conversaţie cu spiritele care provocau aceste zgomote.
Răspunsurile veneau prun ciocănituri. Vestea s-a răspândit
repede. S-a aflat că spiritul care comunica era a lui Carol Reyn,
fost locatar al acestei case, asasinat şi al cărui trup a fost
îngropat în pivniţa casei. Făcându-se săpături, a fost găsit
scheletul acestuia.
La familia Fox începe un adevărat pelerinaj: vin medici,
profesori, oameni de ştiinţă etc., şi continuă comunicarea cu

365
spiritele. Se formează o comunitate, numărul aderenţilor ajunge
în 1868 la zece milioane.
Comunitatea spiritistă publică diferite reviste care dezbat
această temă.
Spiritismul se răspândeşte cu repeziciune şi în Europa. În
România popularizarea spiritismului o face B.P. Haşdeu prin
cartea sa „Sic cogito” şi dr. Istrati, ambii foşti membri ai
Academiei Române. După anul 1946 mişcarea spirituală este
interzisă.

Concepţia spiritistă.
Accentul principal se pune pe acele „semne” care însoţesc
mesajele din lumea de dincolo.
1. După Spiritism Hristos nu este Dumnezeu, ci numai
Profetul prin care s-a făcut o descoperire a Legii lui
Dumnezeu, prima făcându-se prin Moise.
2. După Spiritism Dumnezeu este mărginit. El este o
asociere infinită de spirite divine. Sunt şi alţi dumnezei
inferiori şi subordonaţi Dumnezeului superior. Sufletele
evoluează prin reîncarnări succesive.
3. Cosmogonia spirituală. Potrivit acesteia lumea a fost
creată de Dumnezeu. Fiinţele vii au apărut mai târziu.
Dumnezeu a creat şi spiritele. Ele populează universul.
Spiritele nu sunt imateriale, ci sunt alcătuite dintr-o
„materie fină şi eternă” deci nu pot cădea sub simţuri.
Sunt spirite pure, mijlocii şi imperfecte.
Ideea purificării spiritelor este împrumutată din religiile
indiene.
Ideea vieţilor succesive, pe care o întâlnim şi în mitologie,
se opune Revelaţiei divine.
Învăţătura creştină nu admite existenţa a trei principii
alcătuitoare ale fiinţei umane, ci numai trup şi suflet.
Viaţa viitoare nu ar fi decât o „evoluţie gradată” spre un
cerc al fericirii, care s-ar afla la capătul extrem al îndepărtatelor
reîncarnări: Lumina de la capăt.

366
 Raiul se dobândeşte după felul de viaţă pe care o duce
spiritul, şi după gradul de perfecţiune la care a ajuns.
4. Există şi Providenţă divină. Iisus Hristos este un spirit
superior, dumnezeul solar al nostru. La această treaptă a ajuns
şi El prin evoluţie. S-a întrupat pe planeta noastră spre a grăbi
evoluţia. El se va întrupa şi pe alte planete.
Hristos n-a adus mântuirea, pentru că fiecare om trebuie
să-şi ispăşească singur păcatele, după „legea talionului”.
Evanghelia lui Hristos a fost schimbată de ierarhie.
Biserica Apuseană nu este infailibilă şi nu poate să
mântuiască pe nimeni.
Omul este compus din: trup, perispirit şi spirit.
Moartea este mutarea sufletului din trup, împreună cu
perispiritul. Sufletul este dus acolo unde sunt şi alte suflete la
fel ca el.
Reîncarnarea este hotărâtă de spiritele superioare. Deci
există un destin, o predestinaţie.

Legătura cu spiritele.
Comunicarea cu spiritele se poate face astfel: se ia o masă
de lemn, de obicei rotundă, în jurul căreia se aşează cei ce iau
parte la şedinţă, ţinând palmele pe masă, în aşa fel încât numai
degetele să se atingă cu ale altuia. La întrebările puse spiritului,
acesta răspunde prin înclinarea mesei. Sau se pune o hârtie pe
care este scris alfabetul. Spiritul răspunde la întrebări, pocnind
în masă de câte ori degetele ajung pe litera pe care „vrea” el.
Aşa se formează cuvinte şi propoziţii.
Se comunică şi prin persoane care posedă „forţe fluide”
(medium), care cad în transă sau somn hipnotic.
Şedinţele se ţin în camere întunecate.
Fenomenele spiritiste din şedinţe sunt „subiective” şi
„obiective”. Subiective: vederea şi auzirea de la distanţă,
vorbirea în limbi necunoscute, ghicirea în cristal, oglindă sau
glob de sticlă, psihometria = cunoaşterea lucrurilor despre o
persoană de la care mediumul are un obiect. Moniţiunile =

367
cunoaşterea unor fapte pe altă cale decât a simţurilor.
Premoniţiunile = semne despre evenimentele viitoare.
Fenomene obiective: pocnituri, telekinezia = mişcare prin
atingere a unor obiecte grele, levitaţiunile = ridicarea în aer a
unor obiecte etc.
În concluzie, spiritismul nu este altceva decât un amestec
ciudat de budism, deism, politeism, panteism, animism şi erezii
creştine, toate speculate de adepţii „transcedentalului”.
„Ispitiţi duhurile de sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi
prooroci mincinoşi au ieşit în lume. În aceasta să cunoaşteţi
duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte pe Iisus
Hristos, venit în trup, este de la Dumnezeu. Şi orice duh
care nu mărturiseşte pe Iisus, nu este de la Dumnezeu, ci
este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum
este chiar în lume” (I In. 4,1-3). Trebuie să ştim de unde vin
duhurile, dar mai trebuie să ştim că identitatea spiritelor este
imposibil de stabilit.

Bibliografie:
B.P.Haşdeu, „Sic Cogito”, Ed. Even, 1990, p. 12;
P.I. David, Sectologie, Constanţa, 1999, p. 169.

2. TEOZOFIA

Se cuvine să pornim cu întrebarea: Ce este Teosofia?

Religie sau ştiinţă? Răspunsul ni-l dă însuşi întemeietorul
acestui curent spiritist, H.P. Blavatsky: „Teosofia este
Cunoaştere sau Ştiinţă divină”. Câtă cunoaştere şi câtă ştiinţă
este vom vedea mai jos.
După întemeietorul acestui curent spiritist, legea KARMEI
(noţiune mistică a teologiei indiene, după care soarta oamenilor
ar fi determinată de acţiunile lor din vieţile anterioare) este
legată organic de cea a reîncarnării. Doar această doctrină îl
poate împăca pe om cu nedreptatea vieţii. Karma este Legea
Supremă a Universului. Este sursa şi izvorul tuturor Legilor din
368
Natură. „Societatea noastră Teosofică este umila sămânţă care,
dacă este udată şi lăsată să trăiască va produce în cele din urmă
Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului care este altoit pe Pomul
Vieţii Veşnice” (H.P. Blavatsky, Cheia Teosifiei, Ed. Antet,
Oradea, 1997, coperta II).
Afirmaţiile de mai sus sunt ca o fereastră care ne face să
vedem mai bine de unde vin ideile acestui curent spiritist.
Curentul teozofic este un apogeu al „sincretismului
religios”, avându-şi originea în Orient, în vechea cugetare
indiană.
Denumirea vine de la două cuvinte greceşti: Theos =
Dumnezeu şi Sophia = înţelepciune.
Întemeietorul acestui curent este Elena Blavatsky (1831-
1896).
După ce şi-a părăsit soţul îl întâlneşte pe magicianul
Palmos Metaman cu care practică spiritismul.
Merge în America şi se căsătoreşte cu Samuel H. Olcott, un
exaltat ca ea. Cu acesta înfiinţează „Societatea teosofică”
(1975).
Societatea, ca toate de genul acesta, ajunge foarte prosperă.
Noul curent pătrunde şi în Europa, unde mulţi sunt atraşi de
mirajul teozofic.
Cel care a dat originalitate concepţiei teozofice a fost
Krashnamurti, marele poet şi eseist indian, socotit mare
maestru, „mesia” indian.
Acesta a răspândit teozofia pe toate continentele, conferen-
ţiind aproape la toate universităţile. A făcut acest lucru şi în
România (la Iaşi 1930). Pentru cultura şi talentul său a fost
apreciat şi de Mircea Eliade.
Prin teozofie se înţelege acea mişcare de nuanţă spiritistă
care susţine ideea unei pretinse cunoaşteri nemijlocite a
„existenţei” lui Dumnezeu, cu ajutorul unei „iluminări”, a
unei intuiţii mistice.
Doctrina teozofică (o concepţie eretică şi esoterică).

369
 1. Dumnezeu există, dar nu-i transcendent, ci imanent
(care rezidă din însăşi natura sa) în natură (panteism
curat).
2. Iisus Hristos n-a fost Fiul lui Dumnezeu şi nici
răscumpărătorul lumii, ci un simplu om, o pildă de
perfecţiune.
3. Fiecare epocă istorică îşi are „mântuitorul” ei: Budha,
apoi Hristos iar acum, în secolul culturii, Krâşnamurti,
mesia omului modern.
4. Îngerii şi diavolii nu există.
5. Nu există dogme şi autoritate bisericească, teozofia este
perfecţiunea religiei.
6. Omul este un animal superior, dar şi celelalte animale
au suflet, deci nu trebuiesc ucise.
7. Sufletul există din natură, nu-i creat de Dumnezeu, el se
reîncarnează de mai multe ori până la desăvârşire, până
ajunge egal cu Dumnezeu.
8. Moartea naturală este necesară, care nu face altceva
decât trecerea sufletului în alt corp.
9. Scopul ultim al vieţii este Fiinţa universală.
10. Însuşi natura: fauna, flora, astrele evoluează.
11. Cosmosul este într-o continuă şi permanentă
transformare.
12. Nu există iad, suferinţele sufletului întrupat reprezintă
iadul. Mântuirea este evoluţia sufletului până ajunge în
nirvana.
Din cele de mai sus teozofia se dovedeşte a fi o doctrină
formată din concepţii păgâne şi erezii creştine, periculoase
conştiinţei umane, neavând nimic cu adevăratul creştinism.
Teozofia are la bază, după cum se vede, vechi idei
maniheice (bazate pe bine şi rău) şi practici astrologice,
panteism, egoism, pasivitate şi indiferenţă.

Bibliografie:
H.P. Blavatskiy, Cheia Teosofiei, Ed. Antet, Oradea, 1997;

370
P.I. David, Sectologie, Constanţa, 1999, p. 195.

3. ANTROPOZOFIA

Antropozofia este culmea teozofiei, reforma spiritismului şi

adaptarea lui la secolul nostru.
Explicarea înţelepciunii divine a preocupat filosofia
orientului, filosofia greacă şi latină, dar apoi pe iluminişti şi a
fost folosită de mistica arabă şi de scolastică.
Societăţile teozofice i-au orientat pe adepţii lor spre
învăţătura concepută ca o sinteză esoterică a tuturor religiilor şi
a tuturor filosofiilor indiene şi iudaice.
Teologul, medicul şi astronomul Rudolf Steiner reformează
teozofia, creând o nouă orientare, numind-o antropozofie, prin
care centrul teozofie e omul (antropos). În această concepţie
Steiner este influenţat de teoriile evoluţioniste (ale lui Smith,
Darwin).
Concepţia antropozofică are pretenţia că rămâne în sânul
creştinismului ca o „cale nouă” de a merge la unirea cu
Dumnezeu prin cunoaştere. Concepţia aceasta este un fel de
ansamblu eclectic de idei religioase metafizice şi practici
mistice, toate tinzând spre zeificarea naturii umane.
Principiile concepţiei antropozofice:
1. Îl consideră pe Dumnezeu ca un „unic universal şi
absolut, din care iese totul şi în care se absoarbe totul”
(panteism oriental).
2. Hristos. Ei consideră că în acea perioadă (după cele
două genealogii: Matei şi Luca; urmaşul lui David, pe
linia lui Iosif şi ce ascendentă pe linia Fecioarei Maria)
au existat, după ei, două persoane cu acelaşi nume de
Iisus.
3. Omul, de îndată ce devine conştient de lucrurile din
jurul său, el le consideră în raport cu sine însuşi, lucruri
care va influenţa întreaga sa viaţă.

371
 Sufletul trăieşte între corp şi spirit, primind impresii atât
din lumea fizică, cât şi din lumea spiritelor. Ideea reîncarnării.
La adevăr se ajunge numai prin gândire, prin intuiţie.
Dacă spiritismul a contribuit la adâncirea crizelor sociale,
revolte şi revoluţii, teozofia a încurajat neoprotestantismul şi a
introdus ideile orientale în Europa.

Bibliografie:
P.I. David, Sectologie, Constanţa, 1999, p. 195.

4. MASONERIA – FRANCMASONERIA

După cărţile masonice, francmasoneria este o societate

secretă, mai presus de graniţe, de rasă, de raţionalitate, de
credinţă religioasă, de confesiune, de ideologie, a personalită-
ţilor din trecut, prezent şi viitor care s-au străduit pentru
înnobilarea lor şi desăvârşirea omenirii (P.I. David, Sectologie,
Constanţa, 1999, p. 213).
Marele nostru teolog, Pr. Dr. D. Stăniloae o caracterizează
ca fiind o mişcare care vrea să relativizeze credinţa adevărată
(vezi, rev. „Rost” Nr. 13/2004, p. 32).
Ca organizare reală, masoneria datează din anul 1717, în
Anglia. Această mişcare s-a format de la faptul că reformele
religioase scăzuseră zelul credincioşilor şi al comunităţilor
pentru înălţarea de biserici monumentale. Se caută zidirea unui
templu spiritual în inima omului, prin cultivarea a ceea ce este
„bun, nobil şi frumos”, cu un cuvânt o moralitate fără religie,
deci atee şi întemeiată numai pe raţiune.
Patru societăţi de zidari se întruniseră în ziua de 24 iunie
1717 într-un restaurant din Londra, unde puseră bazele
societăţii. „Off Free Stanes Masons”.
Ideile masonice au prins repede, răspândindu-se în apusul
Europei, câştigând mulţi adepţi.

372
 Francmasoneria a luat înfăţişări diferite, urmărind alte
scopuri, datorită intrării evreilor, urmărind interesele lor
naţionale. Evreii, care stăpâneau finanţele, industria, comerţul,
presa etc., nu puteau lăsa să le scape din mână un instrument de
dominaţie aşa de minunat care avea să fie masoneria... Otrava
ateistă din însuşi embrionul masonic, trebuia înteţită şi
exploatată în profitul iudaismului (P.I. David, Sectologie,
Constanţa, 1999, p. 210).
Se introdusese în masonerie principii din Talmud, din
Cabală şi din magie. Se dăduse ca termeni de exprimare
cuvinte biblice şi astfel francmasoneria fu transformată în
Sinagoga Satanei (Ibidem).
În anul 1756, evreul Stefan Morin puse în ordine cele 25 de
grade (loji) ale masoneriei, introducându-le în America, unde
alţi evreu masoni, pentru a crea venituri mai mari lojilor, le
ridică la 33, cum a rămas până astăzi. O armă ucigaşă, folosită
de masoni, valabilă până astăzi este intriga şi crima (Ibidem).
Aceste arme le-a folosit împotriva Bisericii şi a monarhiei.
Capii marilor revoluţii au fost consideraţi francmasoni. Ei au
trecut apoi la slogane: „libertate, egalitate, fraternitate”,
organizând internaţionale muncitoreşti şi chiar o zi a
„muncitorilor”: 1 Mai.
Francmasoneria se reduce, ca organizare, la următoarele:
1. Unităţile în care sunt grupaţi membrii se numesc lojii.
În fruntea fiecărei loji stă un venerabil.
2. Mai multe loji formează o mare lojă, condusă de un
Mare maestru, ajutat de un consiliu. Scopul masoneriei
reiese din jurământul depus de membrii ei:
„Jur să nu am altă patrie decât patria universală....
Jur să combat fără cruţare, totdeauna şi pretutindeni:
hotarele naţiunilor, hotarele moşiilor, ale caselor, ale ateliere-
lor, precum şi graniţele familiilor.
Jur să pun la contribuţie întreaga mea credinţă pentru
triumful nesfârşit al progresului şi al unităţii universale şi

373
declar să profesez tăgăduirea lui Dumnezeu şi inexistenţa
sufletului” (Ibidem, 214). Ateism curat!
După masoni, Dumnezeu este Natura, este evoluţia, Omul.
Un mare mason mărturisea: „Cred în eterna Materie - Mamă...
şi în Om, Fiul ei iubit – Carele din Materie s-a zămislit şi din
Pământul, ce-l susţine şi-l hrăneşte, s-a făcut” (215).
Pentru răspândirea ateismului în lume, francmasoneria duce
o luptă făţişă. Războiul lui Dumnezeu! Ura lui Dumnezeu! a
strigat într-un congres internaţional un cunoscut mason, iar
altul a zis: „Imfamul este Dumnezeu. Trebuie să zdrobim
imfamul”.
Cum masoneria este organizată de evrei, războiul dus de ea
este îndreptat cu îndârjire împotriva Creştinismului. Dogmă
mozaică şi spirit mason, teorie şi realizare, totul este îndreptat
împotriva Bisericii Creştine şi împotriva Capului ei văzut şi
nevăzut, Iisus Hristos (Ibidem, p. 215).
Sectele care cer celor ce trec la ele să se lepede de Biserică,
de Cruce, Maica Domnului, Icoane, Sărbători, Sf. Taine etc.,
adică de tot ceea ce sfinţeşte sunt conduse din umbră şi
alimentate de peste graniţă de organizaţii dubioase şi urmăresc
un singur scop: nimicirea Bisericii. Dar, aceste forţe ale iadului
nu ştiu că pe Biserica lui Hristos „nici porţile iadului nu o vor
birui” (Mt. 16,16).
Principiul mason de „libertate” a deschis calea fraternităţii
cultelor confesionale, a cultelor necreştine, a promovării
libertinajului. Şi acestora Sf. Ap. Petru le spune: „Trăiţi ca
oameni liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept
acoperământ răutăţii” (I Petru 2,16).
Pentru cine a spus Sf. Ap. Pavel cuvintele: „De va strica
cineva templul trupului lui Dumnezeu, îl va strica
Dumnezeu pe el” (I Cor. 3,17)? Pe cine sfătuieşte acelaşi Sf.
Apostol, cu cuvintele: „Trebuie să petreci în casa lui
Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp
şi temelie adevărului” (I Tim. 3,15)? Numai pe Timotei? La
cine face referire Ap. Pavel, cu care Iisus Hristos a vorbit pe

374
drumul Damascului după înviere? „Fără să părăsiţi Biserica
noastră, precum le este obiceiul unora...” (Evr. 10,25).
„Evangheliile trebuie arse – scrise un iresponsabil rabin –
fiindcă păgânismul este mai puţin periculos pentru credinţa
evreiască decât Creştinismul”.
3. După masonerie: Adam sau chiar însuşi Dumnezeu ar fi
cel dintâi francmason.
4. Francmasoneria albastră nu a mai mulţumit mania
gradelor şi astfel se trecu la o nouă masonerie scoţiană,
intermediară între grade.
5. Numărul şi felul obiectelor ce se oferă în loji variază.
6. Ritualul primirii în loji variază de la grad la grad şi de
la sistem la sistem. La fel şi jurământul ce se depune. În
jurământul se spunea păstrarea secretelor masonice,
altfel pedepsele erau teribile, de la torturi şi mutilări
până la tăierea gâtului.
Doctrina masonică variază după loc, timp şi împrejurări.
Doctrina masonică pentru adepţii români ni se pare mai
corectă, care constă în 16 puncte:
1. Adoră pe Marele Arhitect al Universului;
2. Fă bine. Iubeşte pe aproapele tău. Fii caritabil;
3. Nu face rău;
4. Lasă oamenii să vorbească;
5. Nu face altcuiva ceea ce nu-ţi place ţie;
6. Ţine-ţi sufletul curat pentru a putea să-l aperi cu
demnitate înaintea Marelui Arhitect care este
Dumnezeu;
7. Iubeşte pe cei buni. Plânge pe cei slabi. Fugi de cei răi.
Dar nu urî pe nimeni;
8. Nu linguşi pe fratele tău, căci îl trădezi;
9. Dacă Marele Arhitect îţi dă un fiu, mulţumeşte-i, dar
tremură pentru darul ce ţi l-a încredinţat;
10. Fă din copil imaginea demnităţii;
11. Ascultă totdeauna vocea demnităţii;
12. Fii părintele săracilor, fii totdeauna raţional;

375
 13. Nu judeca cu uşurinţă faptele oamenilor;
14. Marele Arhitect urmăreşte şi răsplăteşte faptele noastre;
15. Apără patria ta, toate fiinţele scumpe iubirii tale; dar nu
uita niciodată şi principiile sale;
16. Nu suferii ca Patria ta... Dacă Patria ta îşi refuză
fericirea, dacă ea suferă ca să fii oprimat, depărtează-te
de ea în tăcere, dar nu o tulbura.
Cum se regăsesc toate acestea în ideologiile şi partidele
politice (unele creştine şi social-democrate)!?
Ca orice mişcare religioasă necreştină sau sincretistă, ca
orice ideologie menită să prea conducerea lumii, masoneria
conferă grade membrilor ei. De la debut şi până la „Marele
Maestru”, masoneria are 12 grade.
Pătrunderea Masoneriei în Ţările Române.
După unii istorici, pe teritoriul Principatelor Române
masonii s-ar fi infiltrat prin italianul Caro, ca apoi masonul
Anton Maria del Chiaro, între 1730 – 1769 să organizeze
primele „scăunele” şi loji. Francezul Louis Davin întemeiază
loji la Iaşi, apoi la Braşov, Sibiu, Sf. Gheorghe şi Miercurea
Ciuc. Fondatorul francmasoneriei române este însă considerat
Jean Louis cara, pe timpul domnitorului Grigore Ghica. Printre
masoni îi întâlnim pe Iordache Darie Dărămănescu, şi, la Sibiu,
pe Ioan Piuaru Molnar.
După unii, Răscoala condusă de Horia, Cloşca şi Crişan a
fost sprijinită de masoni.
La sfârşitul sec. al XVIII-lea, francmasonii se implică după
unii, în elaborarea documentului „Supplex Libellus
Valchorum” (1791).
În preajma mişcării revoluţionare de la 1848, majoritatea
conducătorilor simpatizează cu masonii. Mulţi dintre aceştia
vor pune bazele Societăţii Secretă „Frăţia”.
Oprindu-ne la anul unirii Principatelor (1859), se
evidenţiază faptul că masonii s-au preocupat de a-i alege în
Divanul ad-hoc doar pe cei ce au primit „lumină”, nereuşind
din cauza opoziţiei Bisericii Ortodoxe. Cei trei ofiţeri:

376
Constantin Pilat, Anton Costescu şi Anton Berindei erau
masoni (Ibidem 223).
La 1 ianuarie 1880 intră în vigoare Regulamentul lojilor de
pe teritoriul României, apar reviste ca: „Triunghiurile”,
„România masonică” şi altele.
În septembrie 1880 ia fiinţă Marea Lojă Naţională din
România. Episcopul – academician Melchisedec Ştefănescu
atrage atenţia asupra pericolului, iar Mihai Eminescu i-a
înfierat pe masoni. De aceea, „elita” scriitorilor de atunci, în
frunte cu Dobrogeanu-Gherea (Solomon Katz – evreu) au
pregătit moartea poetului (Ibidem 223).
Ca fondator al masoneriei moldoveneşti moderne este
considerat Constantin M. Moraru.
În anul 1937, la cererea patriarhului Miron Cristea, o
delegaţie a Marii Loji naţionale, a alcătuit o Declaraţie de
autodizolvare a masoneriei zonală.
Între anii 1940-1941, socotindu-se această mişcare
anticreştină şi comunistă, se desfăşoară o companie de
dizolvare ei.
După război, masonii – bolşevici, în frunte cu Ana Pauker,
evreul maghiar Vasile Luca, Iosif Chişinevschi, Lotar
Rădăceanu, Wlter Roman ş.a., au ocupat nu numai lojile
masonice ci şi jilţurile C.C. al P.C.R.
Ca preşedinte al MAN este ales masonul Mihail
Sadoveanu.
Odată cu instalarea regimului comunist, masonii sunt rugaţi
să intre în rândurile P.C.R.
În România, între anii 1950-1953, se porneşte o companie
de arestare a masonilor.
După „Revoluţia” din 1989, masonii români din exil încep
reorganizarea masoneriei româneşti, prin Marcel Shapira. Mare
maestru a fost ales Alexandru Paleologul.
Tot în această perioadă apar foarte mulţi analişti politici,
mai ales de la Europa liberă, Lumea liberă, inclusiv „ierarhia”
Soros (Ibidem, p. 224-225).

377
 În capitolul 19 al cărţii lui A. Ralph Epperson, Noua Ordine
mondială, citim: „Francmasoneria este o organizaţie mult mai
ocultă decât se poate presupune şi are intenţia de a fi şcoala de
instructaj pentru ocultiştii înaintaţi din viitor” (A. Ralph E.,
Noua ordine mondială, Ed. Samisdat, p. 143).
„Ce este acum Masoneria? E puternică. Conţine oameni cu
poziţie socială, avere, autoritate şi talent, aflaţi la putere şi în
afara ei..., capabili să fie dirijaţi de eforturile altora, pentru ca
Forţa Concentrării să circule prin întreaga lume civilizată...
Atât de puternică, într-adevăr, este în acest moment, încât
nu se teme cu nimic de violenţă, fie publică fie privată, căci are
toate mijloacele pentru a o... identifica, a o contracta, învinge şi
pedepsi” (Ibidem, p. 144).
„Masoneria îşi ascunde de toţi secretele, cu excepţia
Adepţilor şi a Înţelepţilor, sau a celor aleşi, şi foloseşte false
explicaţii şi interpretări eronate ale simbolurilor, pentru a-i
deruta pe cei care nu merită mai mult decât să fie induşi în
eroare; pentru a ascunde de ei Adevărul, pe care-l numeşte
Lumină, şi a-i îndepărta de el” (Ibidem, p. 145).
Francmasoneria luptă pentru eliminarea lui Hristos. Deviza
Francmasoneriei este: „Pe cei mai buni dintre creştini, ucide-i”.
Ea urmăreşte laicizarea, promulgarea unor legi anticreştine,
desacralizarea rânduielilor religioase, dezagregarea societăţii
creştine, provocând prin aceasta o gravă criză a moralităţii.
Invazia erotismului, libertinajului, a adus la o revoluţie a
moravurilor cu nebănuite consecinţe psihologice, spirituale şi
sociale (vezi cartea Templul popoarelor).
„Francmasoneria este o frăţie din interiorul unei frăţii – o
organizaţie care ascunde înlăuntru ei o frăţie, o frăţie a celor
aleşi... a cărei membrii sunt devotaţi slujitori ai unui misterios
secret...
Fiecare lojă Masonică este un templu al religiei; iar
învăţăturile ei sunt instrucţiuni religioase... (Ibidem, p. 446-
447).

378
Bibliografie:
P.I. David, Sectologie, Constanţa, 1999, p. 209;
A. Ralph Epperson, Noua Ordine Mondială, Semizdat Serge
Monaste, Protocoalele de la Toronto;
Al. Safran, Înţelepciunea Cabalei, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1997. Rev.
„Rost”, Nr. 13/2004, p. 32.

5. SIONISMUL

Sionismul îşi trage numele de la o colină din vechiul

Ierusalim, numită Sion, ca şi noii cetăţi ridicate pe acest munte.
Denumirea simbolică a oraşului sfânt şi simbol al Ierusalimului
pentru evreii din diaspora (vezi: I.m. Stoian, Dicţionar religios,
Ed. Garamons, Bucureşti, 1994, p. 254).
Muntele Sion este menţionat în Sf. Scriptură în multe
locuri, ca: II Regi 5,7; 19,31; Isaia 1,8; 52,2; Mt. 21,5; Lc.
1,26; In. 12,15; Rom. 9,31; I Petru 2,6; Apoc. 14,1.
Mişcarea sionistă nu este recunoscută de cabalişti şi
talmudişti, nu trebuie să fie trecută cu vederea pentru că
această mişcare are aceleaşi tendinţe de a tăgădui creştinismul
şi a distruge Evanghelia lui Hristos.
Pentru a cunoaşte mai bine această mişcare mozaică, să
vedem ce spun Protocoalele Sionului:
Cap. I: Dreptul e în forţă. Libertatea e o idee. Dreptul celui
mai tare etc.
În acest capitol dictonul machiavelic „Scopul scuză
mijloacele” este evident.
Mulţimea e oarbă. Alfabetul politic: Neînţelegerea între
partide. Băuturile, Clasicismul. Desfrânarea. Principiul şi
regulile de guvernământ iudaice şi francmasonice. Teroarea.
Libertatea. Fraternitatea. Egalitatea. Privilegiile nimicite ale
aristocraţiei creştinilor. Noua aristocraţie.
Cap. II: Războaiele economice sunt izvorul atotputerniciei
evreieşti.
Cap. III: Şarpele simbolic şi înţelesul lui...
379
 Cap. IV: Deosebitele stadii ale unei republici...
Cap. V: Crearea unei puternice centralizări a guvernului...
Cap. VI: Monopolurile: Bogăţiile creştinilor depind de
aceste monopoluri.
Cap. VII: Pentru ce trebuie mărite înarmările...
Cap. VIII: Întrebuinţarea echivocă a Dreptului juridic...
Cap. IX: Aplicarea principiilor francmasonice la refacerea
educaţiei popoarelor...
Cap. X: Forţa lucrurilor în politică...
Cap. XI: Programul noii Constituţii...
Cap. XII: Înţelesul francmasonic al „cuvântului” libertate...
Cap. XIII: Necesitatea pâinii zilnice...
Cap. XIV: Religia viitorului şi imposibilitatea de a cunoaş-
te tainele... Pornografia şi viitorul cuvântului tipărit...
Cap. XV: Viitoarea lovitură de stat mondială. Condamnă-
rile la moarte. Soarta viitoare a francmasonilor creştini.
Caracterul mistic al puterii...
Cap. XVI: Universităţile reduse la neputinţă...
Cap. XVII: Baroul. Înfrânarea preoţilor creştini. Libertatea
conştiinţei. Regele evreilor, patriarh şi papă. Mijloace de luptă
împotriva Bisericii de astăzi. Problemele presei contemporane.
Organizarea poliţiei. Spionajul după modelul societăţii iudaice.
Abuzurile de putere...
Cap. XVIII: Măsuri de siguranţă...
Cap. XIX: Programul financiar. Impozitul progresiv.
Percepţia progresivă în timbre şi acţiuni bancare...
Cap. XX: Dreptul de a prezenta cereri şi proiecte. Uneltirile
revoluţionare...
Cap. XXI: Împrumuturile interne...
Cap. XXII: Taina viitorului. Răul secular e temelia binelui
viitor...
Cap. XXIII: Reducerea obiectelor de lux. Mica industrie.
Şomajul...
Cap. XXIV: Întărirea „rădăcinilor” regelui David... (P.I.
David, Sectologie, Constanţa, 1999, p. 227-228).

380
 Fără comentarii!
Observându-se această acoperire economică, ca o reacţie,
s-a născut antisemitismul, de fapt descătuşarea economiei lumii
de chingile masonice şi sioniste...
„Bisericile ortodoxe şi popoarele lor oferite de Yalta (1945)
URSS-ului abia s-au trezit din anestezia comunistă, nu alte
decât o formă masonică, francmasonică sau sionistă ce
pregăteşte al, „Treilea Val” (teorie a masonului – american
Alvin Toffler) prin arcul întins de New-Age-ului..., religie
neopăgână trâmbiţată pentru mileniul III...” (Ibidem, p. 229).

Bibliografie:
P.I.David, Sectologie, Constanţa, 1999.

381
 NEW – AGE. NOUL CREŞTINISM

De la căderea în păcatul neascultării a primei perechi de

oameni şi până la ultima erezie din zilele noastre, New-Age,
(Noua Eră), omul, îndemnat de acelaşi duh rău de la început,
diavolul, a devenit sclavul multor speculaţii false. În această
perspectivă creştinismul nu este o religie revelată ci una din
religiile lumii, iar Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, cum
spune Scriptura (Mt. 8,28; 14,33; Lc. 8,28), ci unul dintre
mulţii întemeietori de religii. Deci New-Age şi noile curente
contemporane nu resping direct pe Hristos, dar îl deformează
complet. Această mişcare eclectică caută adevăruri în toate
religiile şi doreşte a lua din ele ce e mai bun, socotindu-L pe
Hristos alături de Budha, Confucius, Mahomed etc.
Prin aceste metode, spune Rafail Noica, „Antihrist îşi
zugrăveşte deja condiţiile ca să fie acceptat de oameni”.
New-Age cuprinde o mare varietate de grupări ideologice
cu caracteristici specifice. Aceste grupuri au scopul de a-i rupe
pe oameni de Biserică şi a le inocula credinţe care de care mai
îndoielnice.
Acest „nou creştinism” a atacat creştinismul tradiţional şi a
diformat învăţăturile Mântuitorului, a propus un nou Mesia.
New-Age mimează un orizont spiritual larg, capabil să
împlinească cele mai diferite aspiraţii. Această diversitate de
opţiuni creează un labirint plin de capcane, care reuşeşte să
ascundă calea spre Dumnezeu şi să arate doar căile spre cel
care ia chipul unui înger de lumină: diavolul.
În mişcarea New-Age nu există un singur întemeietor,
există în schimb mai mulţi maeştri care susţin că au chemarea
de a fi mentori spirituali, pe poziţia de profeţi, dintre care
amintim pe Elena P. Blavatsky, pe Alice Ann-Bailey şi pe
Rudolf Steiner.

382
 Pe cât de variate sunt învăţăturile maeştrilor, pe atât de
variat este cultul acestei noi religii, (care de la o simplă sală de
sport a devenit un cult, o religie).
Prelegerile maeştrilor încep cu meditaţii îndelungate asupra
centrilor de forţă până la exerciţii de respiraţie, de la tehnici de
curăţire a intestinelor cu apă sărată până la repetarea fără oprire
a unor formule magice.
„Religia New-Age” are la bază o diversitate de credinţe,
dintre care principalele sunt:
1. Aşteptarea unei perioade de dezvoltare spirituală la
nivelul planetar, aşteptarea unei Ere noi în care va domni
armonia socială, pacea, dragostea, înţelegerea între oamenii de
diferite religii; a unei Ere în care desăvârşirea nu va fi numai a
credincioşilor care se supun unor porunci religioase, ci tuturor;
2. Aşteptarea unui „Mesia” (Maitreya), care are rolul de a
aduce pacea globală;
3. Ideea că cei două mii de ani de propovăduire a credinţei
creştine nu a adus lumii decât dezbinări şi conflicte, şi că
ieşirea Soarelui din semnul zodiacal al Peştilor trebuie să aducă
după sine şi sfârşitul închinării la Hristos;
4. Răspândirea concepţiei asupra ciclicităţii timpului (idee
luată din hinduism) şi a credinţei în reîncarnare din a cărei
ciclicitate se poate ieşi prin efort personal;
5. Ideea că prin cunoaşterea sinelui oamenii ajung să
cunoască scânteia divină ascunsă în ei şi să conştientizeze că
sunt identici în esenţă cu Dumnezeu, că Dumnezeu se confundă
cu creaţia Sa (idee panteistă);
6. Folosirea practicelor magice păgâne (idolii fiind ridicaţi
la loc de cinste);
7. Dezvoltarea puterilor paranormale, considerate ca
aparţinând zestrei cu care se naşte fiecare om (telepatie;
telekinezie, puteri vindecătoare...);
8. Încercarea de a intra în contact cu „ghizii spirituali” din
lumile paralele (sau cu spiritele morţilor) şi prevederea unor
evenimente viitoare (direct sau printr-un medium);

383
 9. Răspândirea multiculturalismului, a curentului care va
amesteca toate concepţiile culturale astfel încât să se şteargă
pecetea pusă asupra culturii şi civilizaţiei în cele aproape două
milenii de propovăduire a credinţei creştine.
10. Promovarea unei noi tradiţii: tradiţia creştină este un
sincretism de diferite tradiţii, unele dintre ele aparţinând
vechilor civilizaţii (egipteană, hindusă...). Din religia creştină
sunt folosite numai elementele comune şi altor credinţe, şi
aceasta nu cu scopul de a recunoaşte valoarea celor creştine, ci
cu scopul de a mări credibilitatea credinţelor cu care este în
mod artificial asemănată;
11. O nouă perspectivă asupra credinţei creştine: Hristos nu
mai este privit ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Mântuitor al lumii, ci
doar ca un mare maestru, ca un mare înţelept ale cărui
învăţături au fost deformate de slujitorii Bisericii; se caută
învăţătura ezoterică a lui Hristos, despre care se afirmă că nu
are aproape nimic în comun cu ceea ce propovăduieşte
Biserica;
12. Deplasarea sentimentului religios prin înlocuirea
dogmelor cu experienţa imediată;
13. Căutarea „realizării spirituale” ca scop al existenţei
individuale şi trezirea unei aşa – numite „conştiinţe
planetare” ca scop al existenţei colective;
14. Promovarea libertăţii de a trăi plăceri trupeşti de orice
fel, libertate care se bazează pe o nouă abordare a noţiunilor de
păcat şi de rău. Rău este considerat numai ceea ce îl împiedică
pe om să devină supraom;
15. transformarea membrilor grupului în indivizi lipsiţi de
personalitate, educaţi să se supună fără împotrivire liderului
grupului sau preceptelor mai mult sau mai puţin morale care
stau la baza comunităţii respective;... orice abatere de la
„sacrele” indicaţii fiind urmată de pedepse...;
16. Pregătirea omenirii pentru o nouă ordine politică;
aşteptarea unei conduceri mondiale capabile să pună capăt

384
războaielor şi tensiunilor etnice şi să creeze o lume fără
frontiere.
Acestea sunt coordonatele principale după care poate fi
recunoscută o organizaţie new-age-istă.
Principalul criteriu după care o organizaţie poate fi
considerată new-age-istă este ruperea de învăţătura Bisericii şi
de Tradiţia Sfinţilor Părinţi.
Grupările din cadrul acestei mişcări spirituală nu fac
altceva decât să reactualizeze vechile erezii, reafirmând
valoarea păgânismului combătut cu tărie de către Sfinţii Părinţi
ai Bisericii.
La baza fiecărei erezii nu stă numai o rătăcire a minţii
omeneşti cât, mai ales, cel care s-a ridicat primul împotriva
rânduielii dumnezeieşti: diavolul.
Grupările New-Age-iste folosesc o gamă de elemente de
racolare a celor înclinaţi să se apropie de ele, cum ar fi:
1. Un proces subtil de iniţiere;
2. Folosirea tehnicilor de dominare: o masă gratuită,
prostituţia ca metodă de racolare;
3. Răspunsuri frumoase, gata pregătite: prieteni, fraţi...;
4. Oferte de bani, de medicamente;
5. Izolare; controlarea procesului raţional al gândirii,
îngrijirii medicale;
6. Cei racolaţi sunt separaţi de viaţa lor trecută, lipsa
relaţiilor sociale etc. (cf. Danion Vasile, Dărâmarea
idolilor, Ed. Bunavestire, Galaţi, p. 68).
Doctrina Mişcării New-Age este cea mai mare conspiraţie
mondială anticreştină.
Un tentacul al acestei mişcări este Francmasoneria, care
luptă pentru eliminarea lui Hristos. Intenţiile ei sunt împotriva
creştinismului, prin infiltrarea curentului care a stat la baza
Revoluţiei atee din Franţa (1789), la baza apariţiei marxismului
etc. Deviza Francmasoneriei este: „Pe cei mai buni dintre
creştini, ucide-i”. Ea urmăreşte laicizarea, promulgarea unei
legi anticreştine, desacrificarea rânduielilor religioase,

385
favorizarea divorţului, a concubinajului, a avortului, a
publicaţiilor pornografice, a prostituţiei, a homosexualităţii, a
spectacolelor satanice.
Decretând corupţia şi viciul ca mijloace de dezagregare a
societăţii creştine, Masoneria a provocat o gravă criză a
moralităţii. Invazia erotismului, libertinajului, a dus la o
revoluţie a moravurilor cu nebănuite consecinţe psihologice,
spirituale şi sociale. În Noul Creştinism Biserica Ortodoxă nu
mai are loc. Pentru atingerea acestui obiectiv se urmăreşte
fărâmiţarea creştinismului în secte şi erezii, compromiterea
clerului, federalizarea politică, realizarea unui fals ecumenism.
În noua conştiinţă religioasă, care prin falimentarea
economică, prin lipsa de medicamente, locuri de muncă, prin
hoţie, corupţie, violenţă, alcoolism, droguri, încurajarea
fenomenului sectar, sunt câteva din „realizările” celor
interesaţi să distrugă acest popor şi Biserica lui (vezi:
A.S.C.O.R. Sibiu, Tinereţe, ideal, Biserică, Ed. Agaton,
Făgăraş, 2002, p. 188).
Un părinte spunea că sec. XX a adus omenirii două rele:
S.I.D.A. şi mentalitatea New-Age, mentalitatea Noii Ordini
Spirituale. Pe cât de grijuliu se feresc oamenii de S.I.D.A., pe
atât de puţin se feresc de virusul new – age-ist, al păgânismului
îmbrăcat în haină creştină.
Acest virus are în componenţa sa ispita cunoaşterii
spirituale; aşa cum Dumnezeu îi ajută pe sfinţi să îl cunoască,
tot aşa diavolul îi ajută pe eretici să cunoască o sumedenie de
„realităţi transcedetale”. Oamenii nu mai văd în erezie un
pericol, nu mai simt prezenţa Ispititorului. Unii sunt bine
intenţionaţi, dar vrând să se unească cu Hristos se unesc cu
duşmanul Său.
Însuşi laicismul a ajuns o religie, din moment ce se spune
prin lege că este unicul adevărat şi corect (op. cit., 188).
Cazul tipic este cel al SUA: new-age-ismul, satanismul,
iehovismul, mormonismul şi multe altele, care marchează
caracterul păgân sub o poleială creştină şi până la anularea lui

386
Satan, prin mijloace cu care stăpâneşte lumea: banul,
libertinajul, hedonismul etc. Nu în îndreaptă pe om către
Dumnezeu, ci către tot ceea ce îl neagă pe Dumnezeu (Rev.
„Rost” Nr. 12/2004).
Prin toate acestea; diavolul, în cele din urmă, transformă
creştinismul într-un fel de „pat al lui Procust”, în care
amputează viaţa spirituală pentru a o adapta exigenţelor lui.
Privind neopăgânismul contemporan putem observa pute-
rea întunecată a diavolului. Să mulţumim lui Dumnezeu pentru
că ne-a păzit să nu cădem în cursele ereziilor celui rău.

Bibliografie:
Danion Vasile, Dărâmarea idolilor, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2002;
ASCOR Sibiu, Tinereţe, ideal, Bis. Ed. Agaton, Făgăraş, 2002;
Rev. Rost Nr. 12/2004.

387
 GRUPĂRI OCULTISTE INDIENE ŞI
ARABO-PERSANĂ
- MEDITAŢIA TRANSCEDENTALĂ -

De la început se impune a cunoaşte părerea unui fost

instructor de „Mişcare Transcedentală”, care spunea: „Am
avut o experienţă reală de agresiune demonică”.
Mărturia aceasta vine să caracterizeze această doctrină
ezoterică.
Cercetând istoricul acestei mişcări spirituale, aflăm că
fondatorul Meditaţiei Transcedentale este Maharishi Maherh
Yogi, născut în India în anul 1911. La început el a practicat
Yoga vreme de cinci ani, după care a devenit discipolul lui
Guru Dev. Acesta înainte de a muri, l-a însărcinat pe Maharishi
să găsească o cale spirituală mai comodă care să fie accesibilă
fiecărui om şi care să nu necesite cunoştinţe speciale sau
eforturi îndelungate. După ce s-a retras în Himalaya, unde a
pustnicit doi ani, a pus bazele Meditaţiei Transcedentale, a
cărei practică avea ca bază repetarea unor cuvinte cu putere
magică. În anul 1958 el a întemeiat „Mişcarea mondială
pentru regenerarea spirituală a umanităţii”, cu sediul în
India, extinzându-se şi în Europa şi în America.
Pentru că nu aparţinea castei brahmane, în India a fost
privit cu reticenţă. Plecat în America, ţara tuturor posibili-
tăţilor, unde reuşeşte să înfiinţeze „Societatea Internaţională
de Meditaţie a Studenţilor”. Se face repede cunoscut şi
apreciat prin principiile ademenitoare: echilibru interior,
sănătate, îmbunătăţirea personalităţii. Atrăgând de partea sa pe
cei patru membri ai faimoasei trupe Beatles, exact în momentul
în care mişcarea htppy era în plină glorie, când tinerii negau
morala şi tradiţiile, manifestând aversiune faţă de valorile
Occidentului, aveau nevoie de o nouă orientare, şi cea mai
potrivită a fost magica şi fascinanta credinţă a lumii orientale.

388
Astfel, între anii 1965-1971 membrii care practicau Meditaţia
Transcedentală au ajuns, la Universitatea din Columbia la
73.000. Răspândirea acestei practici s-a extins cu o viteză
uluitoare, mai ales în şcoli, copiii ne putând discerne
nocivitatea acestei meditaţii.
Ajungându-se la proteste şi procese împotriva acestei
meditaţii, guru-ul susţinea că nu are coloratură religioasă şi că
este fundamentată ştiinţific. În anul 1977 se interzice
practicarea Meditaţiei Transcedentale în şcolile americane. La
un proces, un judecător a demascat caracterul religios păgân al
acestei practici (Budist: Brahma, Vişhnu şi Shiva).
Mulţi practicanţi ai acestei meditaţii au declarat că se simt
dependenţi, ca de droguri, de Meditaţia Transcedentală şi se
simt prinşi ca într-o capcană.
Golirea minţii produsă de Meditaţia Transcedentală
sporeşte riscul posesiunii demonice. Întreaga practică a
Meditaţiei Transcedentale nu face altceva decât să invoce
duhurile marilor zeităţi hinduse care, după cum arată învăţătura
Bisericii, sunt diavoli. Invocarea zeităţilor se făcea rostindu-le
numele şi cuvântul magic.
Duhurile rele sunt mulţumite că respectivii practicanţi îşi
dedică întreaga viaţă pentru a le venera.
Multe religii folosesc o mare varietate de căi de acces la
meditaţie. Cel care meditează se străduieşte să învingă
distragerile gândirii sale conştiente. Meditaţia, în orice formă ar
fi, nu e altceva decât utilizarea legilor prin mijloace omeneşti.
Suntem dotaţi cu un mare număr de puteri şi de forţe pe care
însă nu le înţelegem deplin.
Meditaţia Transcedentală sau altă formă de meditaţie
orientală nu constă în utilizarea legilor divine, ci în utilizarea
unor energii demonice, mijloace care îi transformă pe oameni
în robi ai duhurilor întunericului.
Mişcarea Transcedentală făcând parte din hinduism, se ştie
că acesta este un sistem de practici ezoterice şi magie neagră.

389
 Hinduismului îi este specifică goana după transcendent,
după semnificaţia metafizică a existenţei. Cei ce caută acest
lucru nu ştiu că la capătul acestei practici nu se află Dumnezeu.
S-a şi spus că Hinduismul e o religie atee.
Panteismul e nota dominantă în Hinduism. După Hinduism
Dumnezeu e o entitate metafizică lipsită de personalitate.
Unul dintre sistemele transcedentale ale Hinduismului este
Yoga. Ne oprim la Yoga, pentru că aceasta este o tehnică
practicată de mulţi tineri. Prin această tehnică fizicul şi psihicul
omului este adus sub control pentru a se obţine eliberarea.
Simţurile şi raţiunea trebuie abandonate pentru că dau
informaţii iluzorii. Pe scurt, din doctrina Hinduismului s-a creat
„Mişcare Transcedentală”. Adepţii acestei doctrine trăiesc o
continuă iluzie. Mulţi văd în practicarea Yoga şi practicile
religiei creştine o apropiere, dar diferenţele sunt fundamentale.
Cuvântul yoga înseamnă cale, o cale de desprindere de rău
şi durere. La sfinţii Părinţi, la marii trăitori şi practicanţi ai
religiei găsim o cu totul altă interpretare a eliberării.
Yoga este un sistem filozofic, nicidecum religie.
Creştinii trebuie să ştie că nu au nevoie de nici o tehnică de
meditaţie pentru a ajunge la Dumnezeu. Biserica are mijloacele
ei specifice în acest scop. Dacă doreşti ca între tine şi Dumne-
zeu să nu existe nici-un obstacol, îţi trebuie mult exerciţiu
spiritual: post, rugăciune, Sf. Taine, renunţări, putere lăuntrică
etc. Nu magie, nu farmece, nu Yoga, nu prin meditaţii trans-
cedentale, nu pe căi străine Bisericii, ci pe „Calea, Adevărul şi
Viaţa” (In. 14,6) te întâlneşti cu adevăratul Iisus Hristos.
Una e să fii cu Adevăratul Hristos şi alta să fii cu unul din
„hristoşii mincinoşi şi prooroci mincinoşi care vor da semne
mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă,
şi pe cei aleşi” (Mt. 24,24).

Bibliografie:
Danion V., Dărâmarea idolilor, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2002, p. 93.

390
 RELIGIA BAHA’I

În Paradis, omul îl vedea pe Dumnezeu şi trăia în prezenţa

Lui. După căderea în păcat chipul lui Dumnezeu în om s-a
alterat şi asemănarea cu Dumnezeu s-a pierdut, astfel omul a
pierdut comuniunea cu Dumnezeu. Astfel, omul a început să-L
imagineze în fel şi chip. Aşa s-a ajuns la diferite doctrine,
religii, practici şi rătăciri. Ne vom opri în cele ce urmează la
una din rătăcirile contemporane, la Religia Baha’i.
Religia Baha’i este religie şi nu doar credinţă religioasă
cum se susţine de obicei.
Această religie a apărut în sudul Persiei în sec. al XIX-lea.
Doctrina acestei religii susţine că toate marile religii au fost
descoperiri parţiale ale adevărului şi că deplinătatea cunoaşterii
a fost adusă de către Baha’u’llah, Învăţătorul lumii. Ei
consideră că religiile nu se resping între ele, că Krishna, Moise,
Iisus, Mahomed au fost mari profeţi trimişi de Dumnezeu
pentru a pregăti lumea pentru „era nouă” care a început prin
venirea Baha’u’llah.
Religia Baha’i este întemeiată pe ideea falsă că toate
religiile anterioare aveau nevoie de apariţia unui mare profet
care să le aducă la desăvârşire. Această religie este aparent
deschisă faţă de toate credinţele, considerând că profetul lor
Bab a „definitivat” misiunea celorlalţi maeştri spirituali.
Baha’ii susţin că îi încurajează pe creştini să îşi practice
credinţa, lărgindu-le doar orizonturile prin acceptarea ultimului
profet.
Venirea marelui Profet a fost prevăzută în prima jumătate a
sec. al XIX-lea de către Bab, (personalitate şiită). Acest Bab,
reformând religia islamică, a elaborat o nouă religie. El s-a
declarat înainte-mergătorul Unuia mai mare decât el, care să
inaugureze o Nouă Eră în istoria lumii.

391
 Învăţăturile spirituale şi sociale ale lui Baha’u’llah sunt
următoarele:
1. Căutarea independentă a adevărului eliberat de
superstiţii şi de tradiţii.
2. Unitatea speciei umane.
3. Unitatea tuturor religiilor.
4. Abolirea oricărei forme de prejudecată: religioasă,
socială, naţională sau de clasă.
5. Armonia dintre ştiinţă şi religie.
6. Învăţământ universal şi obligatoriu.
7. Egalitatea în drepturi între bărbaţi şi femei.
8. Adaptarea unei limbi auxiliare universale.
9. Abolirea extremelor de bogăţie şi sărăcie.
10. Distribuirea egală a resurselor naturale care sunt nu
numai proprietatea ţărilor ce le deţin, ci a întregii
umanităţi.
11. Rezolvarea conflictului dintre muncă şi capital prin
participarea muncitorilor la gestionarea întreprinderilor.
12. Loialitate şi ascultare faţă de Stat, abţinerea de la
politica partizană.
13. Instituirea unui tribunal mondial pentru rezolvarea
conflictelor internaţionale.
14. Dezarmarea generală (în limitele necesare pentru a
menţine ordinea).
15. Realizarea unei păci permanente şi universale, scopul
suprem al întregii omeniri.
Datorită unui misionarism intens, teritoriile în care s-au
propovăduit ideile baha’i au crescut mult.
Ideile acestei religii sunt atrăgătoare, pentru că se rostesc
cuvinte ca: dragoste, înţelegere, credinţă. La prima vedere se
pare că această religie nu atinge cu nimic învăţăturile creştine,
fără să se conştientizeze cursa care li s-a întins.
Trebuie să se înţeleagă că dezinformarea specifică zilelor
noastre constituie una dintre armele cele mai eficace pe care
vrăjmaşul diavol le foloseşte pentru a-i înşela pe oameni.

392
 Trebuie ştiut faptul că Regina Maria a României fiind
păcălită de sloganurile pacifiste ale Baha’i-ului, afirma, printre
altele, următoarele: „am descoperit în învăţăturile Baha’i
adevăratul spirit al lui Hristos, atât de des tăgăduit şi greşit
înţeles, unire în loc de luptă, speranţă în loc de condamnare,
dragoste în loc de ură şi multă încurajare pentru toţi oamenii”
(Danion Vasile, op. cit., p. 101).
Religia Baha’i se mândreşte că aproape 20.000 de discipoli
ai Profetului lor, Bab, au fost ucişi pentru credinţa lor. Ucenicii
lui Bab erau introduşi în gura unui tun şi zvârliţi asemenea unei
ghiulele. Alţii erau tăiaţi în bucăţi, torturaţi, etc. Datorită
suferinţelor mari îndurate de aşa-zişi martiri uni creştini au
părăsit credinţa creştină pentru a trece la apostazia de tip
baha’i.
Sfinţii Părinţi ne-au învăţat că „martirii” ereticilor nu sunt
martiri, că cei care îi cinstesc pe cei care nu sunt vrednici de
cinstirea cuvenită sfinţilor mucenici stau sub osânda anatemei,
că nici un eretic nu trebuie să se facă model.
Pe tarabele de ziare, în librării găsim nenumărate cărţi
eretice, de literatură neopăgână. La radio şi televiziune, apar tot
felul de „iniţiaţi” care vorbesc despre calea spre Dumnezeu.
De aceea nu trebuie să ne mire că unii caută salvarea şi rostul
vieţii în aceste grupări religioase, eretice sau neopăgâne.
Astăzi, ca un ecou al mişcărilor din vechime, mulţi tineri
sunt atraşi de formele neortodoxe ale spectrului religios ale
mişcării New-Age, sunt doritori de nou şi de senzaţii tari. Aşa
se explică şi apariţia acestei noi religii, numită Baha’i.

Bibliografie:
Danion Vasile, Dărâmarea idolilor, Despre rătăcirile contemporane,
Ed. Bunavestire, Galaţi, 2002.

393
 LUMEA NOUĂ

1. MORMONII

În urma frământărilor care au loc în rândul mişcărilor

sectare de la sfârşitul secolului 19 (baptiste, adventiste,
penticostale şi altele) ia fiinţă secta mormonilor. Secta, ca
multe altele, a luat fiinţă în S.U.A. Fiind o sectă apocaliptică
s-au mai numit şi „Sfinţii ultimelor zile”...
Întemeietorul, putem spune „părintele” acestei secte, este
Joseph Smith (+1844). Adepţii acestei secte sunt, de obicei,
tineri fie elevi şi studenţi, fie racolaţi din Casele de copii.
„Morala” lor este poligamia, căsătoria în grup.
În ce priveşte doctrina acestei secte ea este politeistă şi
sincretistă.
Aceştia şi-au creat o Biblie proprie. În ce priveşte modul de
viaţă, duc o viaţă austeră: nu beau, nu fumează, sunt ponderaţi,
dar folosesc şi idei păgâne, cum ar fi schimbarea soţiilor sau
soţilor, după bunul plac. Folosesc din plin tehnica audio-
vizuală.
Mormonii se consideră nu numai sfinţi ci şi chemaţi să
salveze întreaga umanitate.
Secta este foarte bogată, fiecare membru este obligat să
contribuie cu 10% din câştig.
După anul 1989 secta s-a manifestat şi în România,
racolând tineri debusolaţi, şomeri şi oameni cu greutăţi
materiale.
În România şi-au ridicat temple în: Bucureşti, Iaşi,
Timişoara şi Cluj.

Bibliografie:
După P.I. David, Sectologie, Constanţa, 1999, p. 262.

394
 2. „COPIII” DOMNULUI (MO)

Între sectele moderne din ultima vreme se remarcă şi

„Copiii” Domnului. Secta a apărut în Italia, dar s-a organizat
în ţara tuturor posibilităţilor, în S.U.A., 1968. Adepţii practică o
„mistică sexuală”, numindu-se „fraţi şi surori” şi de aceea n-
au de ce să se ruşineze. Consumă droguri, pentru a avea
convorbiri cu Dumnezeu.
Întemeietorul acestei secte este un „mesia”, necunoscut de
adepţi care nici n-au nevoie să-l cunoască. „Profetul” acestei
secte are mai multe nume: David B. Berg, ori David Moses,
ori Unchiul Mo etc.
Preocupările de fiecare zi şi rugăciunea acestei secte sunt
cerşetoria şi insistenţa. Li se spune „Secta cerşetorilor pioşi”.
Ei ţin Biblia în mână pentru a impresiona, apoi se retrag pentru
a pune banii în contul şefilor. Odată intraţi în sectă, adepţii
părăsesc familia. Dacă nu se reîntorc sunt urmăriţi şi extermi-
naţi. „Predicatorii” lor provin din dezertori, condamnaţi
pentru crime şi care găsesc în sectă un refugiu. Ei urmăresc pe
tinerii debusolaţi, pe fetele din familiile descompuse,
toxicomani incurabili, emigranţi etc.
Adoptă o doctrină milenistă. Interpretează Biblia în formă
literală. Mulţi dintre adepţii acestei secte sunt analfabeţi.
Cartierul general al sectei este în Italia, deşi adepţii (mai
ales mafioţi) se găsesc în S.U.A.

Bibliografie:
P. I. David, Sectologie, Constanţa, 1999, p. 263.

395
 3. BISERICA SCIENTISTĂ

Secta a fost fondată de americanul Lafayette Ron Hubard,

în 1964, cu scopul de a oferi adepţilor ei posibilitatea de a crea
o lume mai bună într-o societate descompusă. Ei au sprijinul
unor cercetători în domeniul psihologiei.
Secta are foarte multe elemente din budism şi hinduism,
inclusiv ideea reîncarnării. Sufletul este nemuritor.
Secta dispune de averi impresionante. Nu la mult timp s-a
divizat şi au apărut dizidenţe şi contestări ale ideilor propagate
(după: P.I. David, Sectologie, Constanţa, 1999, p. 260).

4. BISERICA LUI HRISTOS CA OM DE ŞTIINŢĂ

Secta a apărut în anul 1860, datorită lui Mary Baker-Eddy,

cu scopul „vindecării” oamenilor.
Doctrina sectei porneşte de la dorinţa de a găsi mijloace de
vindecare fizică.
Dumnezeu există ca „Spirit universal”. Omul nu trăieşte
din punct de vedere material, ci numai spiritual. Omul fiind
numai spirit se bucură de aceleaşi atribute ca şi Dumnezeu,
fiind perfect, nemuritor. Nu există bine şi rău. Omul nu poate
greşi sau păcătui.
Bolile şi moartea se explică prin acţiunea nefastă a materiei
asupra spiritului.
Pentru a scăpa de atragerile instinctuale, adepţii sectei sunt
îndemnaţi să facă zilnic o gimnastică mentală, repetând
„eroarea este neputincioasă, iar adevărul şi bunătatea vor
învinge”. Secta s-a răspândit în toată lumea, inclusiv în
România (după P.I.David, Sectologie, Constanţa, 1999, p. 260).

396
 5. FIII FERICIŢI AI PĂCII CEREŞTI

Este o sectă care consumă marijuana şi haşiş. Secta a fost

înfiinţată la sfârşitul sec. XIX-lea în S.U.A., de un cunoscut
client al poliţiei americane.
„Cultul” acestei secte este simplu: „ritualul” divin sau
„tămâierea” şi traficul cu stupefiante. Secta este răspândită în
S.U.A., Asia şi Europa. După 1989 s-a organizat şi în România
(după P.I. David, op. cit., p. 260).

6. „UFOLARII” SAU ALEŞII CERULUI

O. Z. N.

Un rezultat al spiritismului, al „demonstraţiilor” teozofi-

ce, dar mai ales al aselenizării omului pe Lună (1969) şi a
semnalării farfuriilor zburătoare, este apariţia acestei secte.
Secta s-a organizat în S.U.A., cu filiale în Occident.
Adepţii acestei secte încearcă să descopere adevărul
„mesianic” pe alte planete, unde ei au asigurată viaţa de
dincolo. Mulţi cred că vor fi protejaţi de „misiunea” civili-
zatoare şi binevoitoare a extratereştrilor.
Secta a prins şi în România după 1989 datorită unor ziare şi
reviste care susţin existenţa OZN-urilor (P.I.David, op. cit.,
p. 262).

7. CALEA FERICIRII (Ananda Magna. A.M.)

„Calea fericirii” este o sectă care „oferă” darurile

mesianice adepţilor ei.
Secta se pretinde „salvatoare” a credinţei, fiindcă
Bisericile tradiţionale nu mai sunt în stare de nimic.

397
 Secta a apărut în India, în 1955, ca apoi să pătrundă în
Occident şi în S.U.A.
Intrat în această sectă, adeptul trebuie să-şi schimbe
numele, să poarte îmbrăcăminte de culoare oranj, să ofere
organizaţiei 2% din venituri.
După înmulţirea adepţilor au început luptele pentru cel
dintâi la „fotoliu”, lupte, soldate cu asasinate. Unii şi-au dat
foc, iar cei rămaşi s-au dedat la atacuri teroriste. Toate acestea
sunt considerate o formă de protest împotriva descompunerii
morale a omenirii. Secta a făcut apel la toţi credincioşii să se
înregimenteze în rândurile ei, pentru a deveni „ucigaşi întru
Domnul”. Secta socotită criminală, este urmărită în multe ţări
ale lumii.
După 1989, secta s-a organizat şi în România (Ibidem,
p. 265).

398
 GRUPĂRI RELIGIOASE ÎN
EUROPA APUSEANĂ

Lumea apuseană sătulă de atâtea „Biserici”, secte şi religii,

a îmbrăţişat alte surogate ale credinţei, care de care mai
fantastice, dintre care enumerăm câteva:

1. METODISMUL

Este o mişcare apărută în sânul Bisericii Anglicane numită

Biserica Metodistă.
Doctrina sectei se apropie de cea calvină şi husistă. Secta
acceptă hirotonirea femeilor până la treapta de episcop.
Lideri ai acestui curent „pietist” sunt Jon şi Charles
Wesley, în 1729. Gruparea aceasta s-a numit Biserică
Metodistă. Pentru unirea cu Biserica mamă, ei activează în
Mişcarea ecumenică.
După 1989, un grup de studenţi metodişti s-au organizat şi
în Bucureşti (Ibidem, p. 266).

2. ARMATA SALVĂRII (-AS)

La început a fost o dizidenţă metodistă, ocupându-se cu

îngrijirea bolnavilor, cu ajutorarea copiilor şi bătrânilor, cu
sprijinirea profesorilor tineri şi studenţilor fără posibilităţi,
fiind aparent o sectă necesară.
Întemeietorul grupului este socotit William Roth (1860).
Gruparea a fost numită „Noua sectă”, dar liderul ei, pentru
acţiunile sociale a numit-o Armata salvării. Lupta era pentru cei
trei S (SSS: supă = mâncare; săpun = curăţenie; salvare =
cercetarea bolnavilor, vindecare sufletească, un loc de muncă).

399
În Anglia sunt cunoscuţi ca „strigătorii disperaţi”. AS are o
bază materială deosebită, cu pichete în toate capitalele lumii.
În grupul lor nu pot pătrunde pătimaşi: Beţivi, fumători,
drogaţi, destrăbălaţi, dezaxaţi. Ei ajută nu numai oamenii ci şi
animalele. Cei dintre ei care lucrează în domeniul sanitar sunt
numiţi: „medici fără frontieră”.
Partea negativă a acestei secte „constă în spionaj şi
informaţii puţin controlate” (Ibidem, p. 267).

3. MARELE GRAAL

Pentru că de acest vas misterios se leagă mai multe legende

şi chiar a apărut o sectă mistică, care-i poartă numele şi impune
cunoaşterea lui.
Etimologia cuvântului Graal, Graeal, engl. Grail, lat. crater
= vas, cupă, e discutabilă.
După V. Krembach, Graal este o cupă care, după un mit
germanic, a fost făcută dintr-o piatră căzută din cer, devenită
talisman. După o legendă medievală Graal ar fi fost un vas de
smarald, care i-a slujit lui Iisus Hristos la Cina cea de Taină, şi
în care Iosif din Arimateia a adunat apoi sângele scurs din
coasta lui Iisus. Ulterior, sfântul Graal s-ar fi păstrat în loc
ascuns până l-a găsit Persizifal (vezi: V. Kernbach, Dicţ. de
Mitologie..., Ed. Ştiinţ. şi Encicl., Bucureşti, 1989, p. 207).
E. Schure ne redă o legendă uimitoare despre Lucifer şi Sf.
Graal, în care se spune că Lucifer, la „căderea sa din sferele
luminii increate în cercul întunecat al pământului, Arhanghelul
(Lucifer) rebel a pierdut o piatră preţioasă care strălucea ca o
stea în coroana sa. Din această piatră preţioasă a fost cioplită
cupa în care Iosif din Arimateea a cules sângele lui Hristos.
Astfel, sufletul omenesc, care a primit de la Lucifer sinele,
odată cu setea nestinsă de mărire a individualităţii, se va umple,
picătură cu picătură, de iubirea divină care vine de la Hristos.
Atunci când va fi înţeles întreaga importanţă a jertfei sale şi

400
când îşi va fi îndeplinit misiunea, Arhanghelul Lucifer, eliberat
şi mai strălucitor ca niciodată, va deveni zeul planetei Venus,
care i-a fost primordial destinată şi al cărei dor îl mistuie fără
încetare. În acel moment, Hristos se va identifica întru totul cu
pământul şi cu omenirea. Crucea neagră, semn al păcatului,
ispăşirii şi morţii, va deveni crucea albă, crucea luminii, semn
strălucitor al Învierii, de unde va cădea ploaia de trandafiri ai
iubirii veşnice, trandafiri vii şi parfumaţi ca buzele îngereşti.
Cât despre Lucifer, după ce-şi va recuceri astrul şi diadema,
îşi va aduna legiunile pentru noi creaţii. Atrase de flăcările
torţei sale, spiritele cereşti vor coborî spre el pentru a se scălda
în mantia vaporoasă a lui Venus, iar el va trimite oamenilor de
pe pământ aceşti mesageri ei sferelor necunoscute. Atunci torţa
lui Lucifer va spune: „Din Cer către Pământ!” iar Crucea lui
Hristos va răspunde: „De la Pământ către Cer!” (Eduard
Schuré, Evoluţia divină, de la Sfinx la Hristos, Ed. Aldo Press,
Bucureşti,, 2003, p. 380).
Pe baza acestei legende s-a născut această sectă: „Slujitorii
lui Graal”.
Cele de mai sus scot în evidenţă concepţia acestei secte, sau
mai bine-zis o poveste ştiinţifico-fantastică.
Întemeietorul acestei secte este Oskar Ernst Bernhardt
(1875-1941), care pretinde că a avut o revelaţie „în a deschide
calea unor noi cunoaşteri a Creaţiei”... El s-a declarat „fiul
omului promis de Iisus”. Biblia trebuie înţeleasă în „spiritul
mesajului Graalului...”.
Secta s-a organizat şi în România datorită „tranziţiei” ca
„stabilitate morală a tineretului”, cum se exprima un
politician.

Bibliografie:
P.I. David, Sectologie, Constanţa, 1999, p. 268;
V. Kernbach, Dicţ. de Mitologie..., Ed. Ştiinţ. şi Encicl., Bucureşti,,
1989, p. 207;
Eduard Schuré, Evoluţia divină, de la Sfinx la Hristos, Ed. Aldo
Press, Bucureşti,, 2003, p. 380.
401
 4. ANTOINISMUL

Ca orice sectă şi Antoinismul are un fondator, care este

minerul belgian Louis Antoine (1846-1912). Secta susţine că
posedă un fluid magnetic, cu ajutorul căreia poate vindeca
orice boală şi poate învinge chiar moartea. „Vindecarea” se
face prin punerea mâinilor sau prin bucăţi de pânză
„magnetizată”.
În scopul vindecării se recomandă un regim de viaţă sever,
în special vegetal.
Pretinzând că face vindecări cu ajutorul unui spirit din
lumea cealaltă, secta are un caracter ocult. Adepţii au o
„biblie” a sectei.

Bibliografie:
P.I. David, Sectologie, Constanţa, 1999, p. 268;

5. BISERICA CREŞTINĂ UNIVERSALĂ

Este o sectă mai nouă, fondată în anul 1954 de francezul

Georges Roux, care s-a autointitulat „Mesia”, deoarece se
consideră o reîncarnare a lui Hristos. Adepţii luptă pentru
recunoaşterea lui Roux ca Dumnezeu.
Ca învăţătură, secta seamănă foarte mult cu antoinismul. Şi
unii şi alţii fac parte din foştii fanatici „văzători” ai Fecioarei
din Lourde (Ibidem).

402
 6. PRIETENII OMULUI SAU
BISERICA ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU

Mişcare de origine franceză, cuprinzând pe atrofiaţii umani,

considerând animalul mai presus de om.
Această mişcare a fost întemeiată de elveţianul Alexandre
Fravtag (1870-1947), care făcea parte din secta „Studenţii în
biblie”.
Doctrina acestei secte este foarte confuză. Adepţii ei cred
că împărăţia lui Dumnezeu se va instaura pe pământ, în sensul
advento-iehovist.
Aceştia urmăresc să instaureze o Lume nouă, bazată pe
prietenie, lume din care să lipsească banii. Ei cred că odată cu
„construirea” acestei lumi noi omul va deveni nemuritor.
Membrii acestei secte susţin că Dumnezeu l-a creat pe om
nemuritor, iar acesta a primit moartea în urma corupţiei care
vine de la diavol, însă această greşeală poate fi reparată prin
„reeducare”, prin care omul va dobândi nemurirea. Aceştia
cred că sunt singurii care pot dobândi reeducarea necesară, prin
care omul să scape de bătrâneţe şi de moarte.
Majoritatea concepţiilor acestei secte aparţin martorilor lui
Iehova (Ibidem, p. 269).

7. CELE TREI SFINTE INIMI

Dacă „Cultul inimii lui Iisus” în catolicism a depăşit

adorarea lui Dumnezeu, pentru a fi mai originali, adepţii
acestei secte au triplat adorarea inimii. Secta a fost fondată de
Roder Melchior, şi fraţii săi cu scopul urmărit de toţi sectarii:
îmbogăţirea.
Doctrina acestei secte, ca şi cea a „Prietenii omului”, este
confuză. Roger Melchior este considerat „unicul” Mesia,

403
reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ, singurul care poate
transmite oamenilor dorinţele divine.
La început mişcarea a fost sprijinită de Biserica Romano-
Catolică şi chiar de cea protestantă. În urma numeroaselor
scandaluri pe care le-a provocat, atentând la bunele moravuri,
din 1979 secta regresează.
Secta are adepţi şi în România printre francofoni,
protestanţi, neoprotestanţi şi şomeri (Ibidem, p. 270).

8. BISERICA LIBERĂ

Secta este o grupare nouă, formată din nemulţumiţii altor

secte religioase. Ca „morală” specifică, practică falsul în acte
publice, şantajul intelectual, răpiri şi siluiri de conştiinţe. În
rândul acestora s-a mărit criminalitatea şi sunt trimişi în
„misiune” ca mercenari.
Ca şi concepţie, aceştia se aseamănă cu alte grupări
violente şi revanşarde conduse de şarlatani şi criminali în
lumea anglofonă (Ibidem).

404
 GRUPURI RELIGIOASE TERORISTE
- Sinucigaşe şi secrete -

Multe din tulburările sociale ale lumii contemporane au şi

cauze religioase, cum ar fi: Hamas, Hezbolah, Mossad, KKK
etc.

KU KLUX KLAN (KKK)

Aceasta este o grupare religios-rasială, din care face parte

„credincioşi” ai unor dominaţiuni, confesiuni şi Biserici
creştine. Mişcarea are ca scop uciderea negrilor. Cultul constă
în arderea crucii, deoarece ei consideră că a adus în lume
„iluzia” jertfei răscumpărării şi dreptăţii. Lupta dusă de această
grupare are ca scop „supravieţuirea” populaţiei albe. Sunt
consideraţi duşmani: negrii, creştinii, musulmanii şi indienii
„păgâni” (Ibidem, p. 273).

RĂZBOINICII REGELUI HRISTOS ŞI ALIANŢA

APOSTOLICĂ CLANDESTINĂ

Mişcarea aceasta s-a născut în sânul catolicismului,

susţinută şi încurajate de organizaţia fascistă „Noua Forţă” din
Spania. Gruparea are nuanţe fasciste, neofasciste, revanşarde şi
iredentiste justificate prin percepte religioase (Ibidem).

Alte grupări teroriste: mafia, gărzile roşii, neonaziştii, etc.

Toate au cultul crimei şi sunt imitatoare ale unor organizaţii
mondiale din lumea de azi: francmasoneria, sionismul şi
derivatele acestuia.

405
 De o cruzime fără egal sunt grupările neonaziste, conţinând
atrocităţi în numele crucii. Au o reţea internaţională bine
organizată.
Opera lui Dumnezeu (Opus Dei). Gruparea aceasta aduce
numai vaiete, plâns şi suspine prin acţiunile sale. Are legături
cu organizaţii extremiste de dreapta (revanşarde) din Coreea de
Sud şi Taiwan (Ibidem, p. 274).
Apartheidul. Este un fel de KKK în Africa. Este o formă
de genocid în Africa de Sud cu scopul stopării organizării unor
naţiuni legitime de pe continentul negru. Albii „stăpâni” erau
susţinuţi de mulţi corifei religioşi din lume.
Răspunsul negrilor împotriva acestora era: „Ne-aţi adus
Biblia şi ne-aţi luat pământul... plecaţi şi cu Biblia şi lăsaţi-
ne pământul moştenit de la părinţii noştri ucişi de voi”
(Ibidem).
„Încercarea”. „Încercarea” este o grupare fascist-
milenistă în Australia. Întemeietorul ei este un afacerist din
Melbourne, care şi-a luat numele biblic de „David” şi
propovăduieşte sfârşitul apropiat al lumii. Lumea se va prăbuşi
în nefiinţă, excepţie făcând numai „membri” sectei. Secta
propagă şi idei iehoviste şi „luciferice” ce îngrozesc lumea
prin „Războiul stelelor” sau venirea „extratereştrilor”.
Întrunirile lor se caracterizează prin idei revanşarde şi
distrugerea celorlalte Biserici şi culte (Ibidem, p. 275).
Mai sunt şi alte mişcări violente, dar ne oprim aici,
socotindu-le pe cele de mai sus edificatoare pentru o mai bună
orientare în acest domeniu.

406
 SECTE RELIGIOASE „DEMONIZATE”

1. „BISERICA” SATANISMULUI

Cine este Satan? Satan în limba ebraică înseamnă adversar.

Adversarul lui Dumnezeu. În Biblie şi în învăţătura creştină
este spiritul răului, identificat cu „Diavolul”. Este un fel de
instigator.
În general, Satan, în Vechiul şi Noul Testament
simbolizează forţele întunericului şi lupta de separare a omului
de Dumnezeu. În sectele creştine sunt evidente multe resturi de
mituri anterioare: bogomilii, de pildă, consideră că Savaot este
creatorul lumii spirituale invizibile, iar Satanail – al întregii
naturi vizibile (V. Kernbach, Dicţionar de Mitologie...,
Bucureşti, 1989, p. 525).
Înclinaţia omului către rău, este personificată printr-un
înger răzvrătit împotriva lui Dumnezeu.
Satan apare în Sfânta Scriptură încă de la începutul creaţiei,
când el l-a ispitit pe om, apare în încercarea lui Iov şi a lui
Zaharia, când vorbeşte de la egal la egal cu Dumnezeu şi este
prezentat ca acuzator al omului. Noul Testament este plin de
aluzii la Satan. El însuşi vine să-l ispitească pe Iisus.
După învăţătura creştină, bazată pe Sf. Scriptură şi pe Sf.
Tradiţie, la început Dumnezeu a creat îngerii. Dar printre ei au
fost unii care, din orgoliu, din ambiţia de a se vedea egali cu
Dumnezeu, au căzut în păcat. Au refuzat supunerea. Capul
acestei revolte era Lucifer, cel care poartă lumina. El a devenit
căpetenia demonilor şi a luat numele de Satan.
Satan se confruntă cu răul în toate formele sale, al cărui
suflet şi iniţiator este. El trăieşte ascuns, şi acesta este unul din
vicleşugurile sale. Dat „pentru aceasta S-a arătat Fiul lui
Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului” (I In. 3,8).

407
 Pe tot parcursul istoriei umanităţii el a împins oamenii în
necredinţă.
Cei care fac pact cu diavolul săvârşesc vrăji, farmece,
sacrilegii, orgii, raporturi sexuale în tot felul, adultere,
minciună, vicleşug, răutate etc. (după F. Comte, Dicţionar de
Creştinism, Ed. Nicolescu, Bucureşti 1996, p. 271).
Nu trebuie trecut cu vederea că demonul, cum se spune în
ritualul botezului ortodox, „se ascunde şi se furişează”, pentru
a nu fi reperat, sau se „preface în înger al luminii” (II Cor.
11,14), părând că are scopuri generoase în timp ce ascunde cu
totul altceva.
Nu trebuie să surprindă pe nimeni, pentru că dracii sunt
credincioşi, ei „cred şi se cutremură” (Iacov 2,19), dar nu se
închină, nu se smeresc. Închinarea este aceea care îi deosebesc
pe creştini de draci.
Diavolul în zilele noastre apare ca un personaj simpatic.
Am putea spune: „Satan cu faţă umană”, care, după cum
spunea Mântuitorul, va înşela pe mulţi, chiar „şi pe cei aleşi”
(Mt. 24,24), spune Dan Ciachir.
Aşa se explică şi apariţia sectei: „Biserica” Satanismului.
Secta aceasta îşi are sediul în oraşul San Francisco, iar
conducător pe aşa-zisul „patriarh” Anthony Luwy. Acesta şi-a
ales „12 Apostoli” şi 70 de ucenici. Şeful acestei secte, ca toţi
eunucii, este ras pe cap, cu mustăţi lungi şi cu cioc
triunghiular.
El a proclamat această religie în anul 1966, după moartea
„starului” rock Elvis Prisley.
Doctrina satanistă este „secretă”. După afirmaţiile acestui
„patriarh”, în fiecare om sălăşluieşte satana... Sămânţa satanică
închisă în om este autoputernică, având cea mai mare
importanţă. Omul trebuie să fie mândru de ea, în loc să se
ruşineze. Sămânţa satanică trebuie cultivată, fapt ce şi-l
propune „biserica noastră”.
Sataniştii au racolat în sânul lor tineri debusolaţi,
psihomaladivi sau aventurieri.

408
 Îndeletnicirile cultice satanice sunt: profanarea morminte-
lor, distrugerea crucilor, orgii în cimitire, având texte ce invocă
răul, întunericul şi dăruirea patimilor. Un promotor şi idol al
acestor impietăţi este starul american Michael Jockson.
Gruparea aceasta satanică urăşte şi chiar se răzbună pe cei
care îi opresc de la manifestările şi pornirile lor canibalice; pe
profesori, preoţi ortodocşi, ofiţeri de securitate etc.
După anul 1990 secta aceasta a pătruns şi în România,
organizându-se în Bucureşti, Timişoara, Iaşi, Cluj-Napoca,
Suceava şi Constanţa.

Bibliografie:
P.I. David, Sectologie, Constanţa, 1999, p. 276;
V. Kernbach, Dicţionar de Mitologie..., Bucureşti, 1989;
F. Comte, Dicţionar de Creştinism, Ed. Nicolescu, Bucureşti 1996.

2. URMAREA LUI LUCIFER

Pentru a vorbi de „Urmarea lui Lucifer”, să ne oprim la o

metaforă din natură, cu urmări faste şi nefaste asupra vieţii
umane. Să ne oprim la doi arbori simbolici; Boababul şi
Antiarul. Primul, arborele binelui, arborele de pâine, care
întreţine viaţa, iar cel de al doilea care otrăveşte viaţa şi natura
din jurul lui.
În faţa acestor arbori starea de discernământ a omului este
hotărâtoare, aceea de a şti să aleagă între bine şi rău, între viaţă
şi moarte. „Ca martori înaintea voastră – spune Dumnezeu
prin Moise – iau astăzi cerul şi pământul; viaţă şi moarte
ţi-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem.
Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deut. 30,19). Iar
cuvântul profetului Iezechiel, adaugă: „Cine vrea să asculte,
să asculte ..” (Iez. 3,27).
Marea înţelepciune a creştinului este de a alege între
Hristos şi Lucifer.

409
 Mântuitorul Iisus Hristos ne cere în Evanghelia după Matei
să-L urmăm: „Vino şi urmează-Mi” (Mt. 19,21), arătându-ne
pe ce bunuri să punem accent în viaţă. Lucifer ne cere şi el să-l
urmăm, oferindu-ne: bunuri materiale, plăceri, concupiscenţă,
libertinaj etc.
Ce se înţelege prin Lucifer? Lucifer este un înger căzut,
care n-a voit să se supună lui Dumnezeu decât sieşi. El a
devenit din „înger al luminii” (II Cor. 11,14) un demon al
nesupunerii şi dezordinii. Acesta este, folosind o expresie
modernă, ca un reziduu nuclear din care s-a scurs energia
atomică, benefică, care devine nociv.
Prin păcat chipul lui Dumnezeu în om se alterează şi atunci
omul îmbrăţişează alt chip, cel al lui Lucifer.
Prin păcat omul „decretează”, ca Nietzche, moartea lui
Dumnezeu, dar nu Dumnezeu moare, ci omul fără Dumnezeu
moare asfixiat în fiinţa sa spirituală, devenind dezumanizat.
Ocolindu-l pe Hristos nimeni nu va ajunge la Dumnezeu,
nu va ajunge în Împărăţia cerurilor. Dacă vrem să ajungem pe
altă cale, ne vom rătăci.
Ce oferă Lucifer celor ce îl urmează? Le oferă puterea dar
nu şi fericirea. Într-un poem al lui Byron; Cain îl întreabă pe
Lucifer: „Eşti fericit?”, iar acesta îi răspunde „Sunt
puternic!” Deci, el, îngerul luminii, este puternic dar nu şi
fericit.
Urmaşii lui Lucifer, cei ce „se va lua după învăţăturile
lor rătăcite şi din pricina lor calea adevărului va fi hulită”
(II Petru 2,3), nu scapă de judecată, pentru că chiar stăpânul
lor, Lucifer va fi judecat, spune Sf. Ap. Petru: „căci dacă
Dumnezeu n-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci,
legându-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie
păziţi până la judecată” (II Petru 2,4).
Diavolul înainte de crearea omului, era un revoltat
neputincios, fără să poată deranja cu ceva universul. După ce
apare omul, „rodul iubirii lui Dumnezeu, spune Pr. I. Buga,
diavolul atacă acest punct sensibil al iubirii divine. El nu se

410
luptă cu îngerii luminaţi, ci cu omul, cu acest favorit al lui
Dumnezeu”.
Sistemul lui Lucifer constă în aceea că l-a convins pe om
că-l face dumnezeu. Că este pe drumul cel bun, că este deja
mântuit, că se poate mântui prin propriile puteri, etc.
Astăzi se vorbeşte din ce în ce mai mult de Noua Eră (New-
Age). În amalgamul acesta de credinţe stă figura Noului Mesia,
Maitreya, Marele Învăţător care aduce lumii adevărata
cunoaştere. Tot o idee luciferică.
Noul Mesia, Maitreya nu va avea nevoie de un cult
sofisticat, dar învăţăturile lui vor trebui urmate pentru că arată
calea cea mai scurtă spre iluminare. Caracteristicile mai impor-
tante ale personalităţii acestui „Învăţător” sunt următoarele:
1. Susţine că este reprezentantul divinităţii şi că are
menirea de a propovădui religia care va aduce
iluminarea în masă a omenirii;
2. Pretinde că aduce pacea mondială şi că temeiurile
religioase şi sociale se vor sfârşi;
3. Cere de la oameni să îi urmeze învăţăturile
(ameninţând că cei nesupuşi vor avea de suferit);
4. Face minuni ca să dovedească că are putere absolută;
5. Loveşte cu toată puterea în învăţăturile Bisericii şi va
aduce argumente din Sf. Scriptură pentru a justifica
faptul că venirea sa a fost profeţită de însuşi Hristos.
Istoria secolului XX este plină de mulţi „maeştri” care
s-au autointitulat Mari Învăţători.
Între aceşti prooroci ai lui antihrist se află şi mici
„învăţători locali”, chiar dacă unii dintre ei se învăluie într-o
aură de smerenie, fiind conştienţi de propriile lor slăbiciuni. Nu
impun nimic cu forţa, ci respectă libertatea celorlalţi. Nu duc o
viaţă de desfrâu şi din punct de vedere moral au o viaţă
ireproşabilă. Tot ce li se poate reproşa este erezia, îndepărtarea
de învăţăturile creştine. Nevrând să stea sub rânduiala Bisericii,
rătăcirea lor îi face unelte ale diavolului.

411
 Mişcarea Teozofică, precursoare a fenomenului NEW-Age,
care a atacat creştinismul tradiţional şi a diformat învăţăturile
Mântuitorului, a propus şi un nou Mesia.
O tentativă luciferică de afirmare a propriei mesianităţi a
avut-o Satya Sai Baba, cel care a reuşit ca prin puteri diavoleşti
să îşi convingă semenii că este Marele Învăţător, şi este venit ca
atare.
Despre acesta se spune că poate să apară în mai multe
locuri în acelaşi timp, că citeşte gândurile oamenilor, că
vindecă bolnavi. Datorită acestor minuni înşelătoare numărul
discipolilor săi creşte. Unele dintre aceste false minuni sunt
filmate şi prin vizionarea lor mulţi oameni încep să creadă că
Sai Baba este ultimul Mare Învăţător trimis de Dumnezeu.
Despre acest Mare Învăţător se spune că este un mare
iluzionist, dar şi un mare vrăjitor. Citirea gândurilor este ori un
dar pe care îl au creştinii cu viaţa sfântă, ceea ce nu este cazul
cu el, pentru că este plin de vicii şi un homosexual, ori o putere
magică specifică vrăjitorilor şi celor asemenea lor. El se crede
o încarnare a lui Dumnezeu.
Ceea ce se poate spune cu siguranţă despre Sai Baba este că
„cu domnul dracilor...” (Mt. 9,34) face aceste „minuni”.
Narcisismul său este de-a dreptul paranoic, spunând despre
sine lucruri precum: „Eu sunt Dumnezeu. Puterea mea divină
este fără limite. Nu există vreo forţă naturală sau supranaturală
care să mă poată opri. Misiunea mea este să previn marele
dezastru nuclear prin restabilirea armoniei şi a legii spirituale a
lui Dumnezeu. Să restabilesc un Dumnezeu, o religie, o limbă
care să îmbrace întreaga umanitate”. La citirea unor astfel de
afirmaţii apare ca un reflex întrebarea: cum acest om este luat
în serios? Credulitatea oamenilor este mare şi lucrarea
diavolului este greu de observat pentru cei lipsiţi de
discernământ. (Danion Vasile, „Dărâmarea idolilor” - Despre
rătăcirile contemporane, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2002, p. 107-
113).

412
 Pentru a ne întări discernământul a celor de mai sus, să nu
uităm că la prima acţiune a diavolului asupra omului el a luat
chip de şarpe, pentru că avea în faţă numai doi oameni, pe
timpul Sfântului Gheorghe a luat chip de balaur, pentru că avea
în faţă mai mulţi oameni, astăzi ia chipuri şi închipuiri mai
evoluate şi mai sofisticate, pentru că aşa este viaţa acum.
Mâine cine mai ştie ce înfăţişare va lua!
Important şi înţelept este ca omul să ştie cum să reziste şi
cum să oprească acest monstru. Văzând acest lucru, Sf. Ap.
Pavel ne arată nu numai mijloacele ci chiar şi armele cu care îl
putem birui pe „cel viclean” (Mt. 6,13), sfătuindu-ne: „Luaţi
toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în
ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare.
Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi
îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, şi încălţaţi picioarele
voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi
pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile
cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi
sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în
toată vremea, întru Duhul, tot felul de rugăciuni şi de
cereri, şi întru aceasta privegheaţi cu toată stăruinţa,
rugându-vă pentru toţi sfinţii” (Efes. 6,13-18).
Dracii ne spun să facem lucruri bune numai ca să avem
încredere în ei. Pentru că dacă te-ar sfătui la rău, atunci ţi-ai da
seama şi tu ce fel de înger este.
Diavolul găseşte tot timpul argumente pentru a-i ţine lângă
el pe cei care s-au lăsat păcăliţi de el.
Diavolul începe cu contrariul a ceea ce cere Mântuitorul
celui care vrea să-l urmeze. El pare a spune: Cel ce vrea să-mi
urmeze mie, să se lepede de credinţa cea adevărată, de Biserică,
de Taine, de Cruce, de sfinţenie etc.
Să nu uităm că diavolul lucrează întotdeauna cu materialul
clientului, cum ar spune un meşter.
Astăzi oamenii au şi multe şi mult, dar au şi prilejuri
nesfârşite de păcătuire. Tocmai aceasta este lucrul plăcut

413
diavolului, ca omul să aibă multe preocupări, să nu aibă timp
de rugăciune, de a face binele, să aibă prilejuri multe de a
cădea în ispită.
În încheiere, să ne aducem mereu aminte de cuvintele
Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Nimeni nu poate să
slujească la doi domni... nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui
Mamona” (Mt. 6,24).

Bibliografie:
Danion Vasile, „Dărâmarea idolilor” - Despre rătăcirile contempo-
rane, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2002;

3. FRATERNITATEA ALBĂ UNIVERSALĂ

Gruparea aceasta este o sectă revanşardă care proclamă

arianismul, după care Iisus Hristos a fost un om cu puteri
deosebite.
„Morala” sectei constă în orgii sexuale, proxenetism,
incest colectiv, etc., ca „un cult adus duhurilor rele!”.

Bibliografie:
P.I. David, Sectologia, Constanţa, 1999, p. 279.

414
 SECTE SINUCIGAŞE

1. TEMPLUL POPOARELOR

Secta „Templul Popoarelor” a fost fondată de Jim Jones,

un indian american din San Francisco, născut în 13 mai 1931.
A fost botezat de baptişti. De tânăr a intrat în Ku-Klx-Klan. O
doamnă, Kenedy, l-a introdus pe Jim, în secta nazarinenilor.
Nici aici n-a stat, şi a trecut la secta penticostală. Se
căsătoreşte, iar soţia sa Marceline l-a dus la o ramură a sectei
„Discipolii lui Hristos”, unde devine pastor. Se desprinde de
această sectă şi întemeiază el alta, numind-o „Biserica Unităţii
Comunitare”. Pentru căpătuială se ocupă cu traficul de
droguri. Îşi rebotează biserica, intitulând-o „Templul
Popoarelor”. El consideră Biblia o carte neagră.
Se pretindea vindecător de boli, având mulţi creduli.
„Tămăduirile” erau săvârşite cu măruntaie de găină.
Ajunge foarte bogat, trăind în lux şi desfrâu. Folosea
stupefiate şi poseda multe arme de foc.
Un discipol mărturiseşte despre el: „Jim promitea mereu
că cine i se alătură nu va muri niciodată”.
Folosea diferite trucuri pentru a-şi demonstra vindecările
sale.
Cu privire la credinţa sa, el declara: „Eu nu sunt creştin,
eu sunt universalist”.
La începutul carierei sale de predicator punea mare accent
pe problemele sociale, inclusiv pe cea a egalităţii rasiale.
„Universalismul” lui Jones consta în dispreţul faţă de
Dumnezeu şi practicarea celor mai crunte orgii. El decidea
asupra întemeierii sau separării familiilor.
Jones avea relaţii sexuale nu numai cu multe dintre
discipolele sale, ci şi cu bărbaţi.

415
 În acest „Templu al popoarelor” a pus la cale unul dintre
cele mai sadice mijloace de anihilare a personalităţii umane,
chiar şi copiii erau maltrataţi groaznic, pentru a se cuminţi. În
puţine grupări eretice s-a aplicat atâta duritate şi tortură.
Culmea practicilor sale a atins apogeul în colonia înfiinţată
în Guyana, unde, simţind că adevărul despre sectă va ieşi la
iveală şi că nu mai are nici-o şansă ca să rămână nepedepsit,
Jones a îndemnat coloniştii la sinucidere colectivă. „Daţi-vă
viaţa cu demnitate! Zicea Jones. Astfel au murit aici 900 de
adepţi ai lui. El a fost găsit împuşcat în cap.
Cel care pretindea despre sine că este reîncarnarea lui Iisus
şi că deţine puteri divine s-a dovedit a fi un om diabolic, un
paranoic şi cei care l-au urmat au sfârşit groaznic.
Secta a strâns multe fonduri şi a fost sponsorizată de forţele
răului.
„Templul popoarelor”, ca la toate grupările eretice, se
observă forţa de atracţie a diavolului. Această putere a
întunericului care l-a călăuzit pe Jones îi ajută pe eretici să
atragă suflete pe calea rătăcirii.
Pentru a-şi ascunde scopul de infectare cu virusul neopăgân
a sufletelor, diavolul lucrează şi prin: educaţie, filantropie,
cultură, muzică etc.
În faţa acestor oferte atrăgătoare este bine să ne ţinem
aproape de Biserică, pentru că aici suntem pe calea cea bună şi
sănătoasă ce duce la mântuire.

Bibliografie:
Danion Vasile, Dărâmarea idolilor, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2002;
P. I. David, Sectologie, Ed. Arhiep. Tomisului, Constanţa, 1999.

416
 2. DAVIDIENII

Este o grupare sinucigaşă apărută în S.U.A. din mişcări şi

dizidenţele advente.
Organizatorul acestei grupări este un oarecare Korech, de
origine maghiară din S.U.A. Scopul final al adepţilor acestei
secte constă în pregătirea pentru „venirea” lui Hristos în anul
1993, şi întemeierea Împărăţiei fiului lui David. Au ca simbol
„Steaua lui David”.
Cu toate că au dat greş cu data venirii lui Hristos (1993!)
adepţii sectei n-au renunţat la „pregătirea” venirii Domnului
prin ameninţări, intrigi, şantaj, minciună, dezinformări...
Masacrul adepţilor, peste 500, a îngrozit şi tulburat lumea.

Biografie:
P. I. David, Sectologie, Ed. Arhiep. Tomisului, Constanţa, 1999,
p. 283-284.

3. ADEVĂRUL SUPREM AUM

Este o sectă criminală şi sinucigaşă, folosind băuturi

otrăvitoare. Adepţii sectei, numiţi „viespile secolului XX”, se
inoculează cu otrăvuri pentru imunitate, (practică budistă).
În cel de-al doilea război mondial unii adepţi ai sectei
intrau în proiectile şi avioane sinucigaşe.
Toxicitatea din metroul din Tokio se datorează acestei
secte. Mai sunt şi alte secte de felul acesta, care îşi desfăşoară
prozelitismul printre creştini, terorizând omenirea.

Bibliografie:
P. I. David, Sectologie, Ed. Arhiep. Tomisului, Constanţa, 1999,
p. 283-284.

417
 GRUPĂRI SEPARATISTE

1. OASTEA DOMNULUI

„Iniţiatorul şi organizatorul acestei mişcări a fost mitropolitul

Nicolae Bălan al Ardealului care a delegat pe preotul Iosif Trifa
din Vidra (1888-1938) cu ducerea la îndeplinire a sarcinilor
trasate de Centrul eparhial” (P. I. David, Sectologie, Ed. Arhiep.
Tomisului, Constanţa, 1999, p. 290).
Scopul iniţial al acestei mişcări a fost contrabalansarea
acţiunilor sectare dar mai ales regenerarea vieţii morale a
credincioşilor ortodocşi, măcinaţi de viciile: beţiei, desfrâului,
fumatului, înjurăturile, necinstea, lenea, certurile, scandalurile
ş.a. Deviza mişcării era: „Veniţi la Iisus!”, iar salutul: „Slăvit
să fie Domnul!” Membrii grupării se numesc „fraţi” şi
„ostaşi” ai lui Hristos, care luptă „împotriva uneltirilor
diavolului...” (I Tim. 1,18; 6,12; Efes. 6,12). De aceea,
gruparea a luat denumirea de „Oastea Domnului”, fără să aibă
însă un caracter militar ca alte grupări.
Mişcarea s-a răspândit repede mai ales în Ardeal, Banat,
Bucovina, Basarabia, Moldova, Dobrogea şi apoi în Muntenia.
Conflictul izbucnit între mitropolitul Nicolae Bălan
(+ 1955) şi grupările „ostaşilor” a dus la caterisirea pr. Iosif
Trifa (+ 1938).
Pe patul de moarte, acest destoinic şi cu autoritate, pr. Iosif
Trifa îndemna pe aderenţii săi: „Rămâneţi în Biserică!”,
„Iubiţi-vă ţara!” sau „Fiţi oameni de omenie!” După
moartea sa, mişcarea a dat semne de dezagregare, de rătăcire şi
de rupere din unitatea Bisericii.
Cultivând o reorganizare de nuanţă separatistă şi în afara
parohiei, s-a observat o tendinţă de detaşare şi de depărtare de
obştea celorlalţi credincioşi, socotindu-se (uneori) mai buni şi
mai credincioşi decât aceştia.

418
 După 1948 unii dintre aderenţii „oastei” s-au reintegrat în
viaţa normală de parohie sub îndrumarea preoţilor. Alţii s-au
rupt din unitatea Bisericii, fie trecând la alte culte, fie activând
în afara Bisericii.
Cei mai zeloşi, în frunte cu Traian Dorz (+1988) au rămas
în Biserică.
Patriarhul Justinian a încercat să-i ocrotească şi să-i
îndrume. După moartea sa (1977), ostaşii şi-au tipărit imnurile
în străinătate, fapt pentru care au fost urmăriţi de securitate.
După 1989 s-a abrogat Decretul 177/1948 prin care s-a
desfiinţat „Oastea Domnului”, aceasta a început să se
organizeze. Acum „Oastea Domnului” are un preşedinte, un
comitet de organizare etc.
Pentru că diavolul nu doarme şi între membrii „Oastei
Domnului” s-au produs zâzanii, despărţirii şi dorinţă de putere.
Astfel, multe grupări au devenit independente, alegându-şi noi
lideri, încât acum se poate vorbi de grupările: Simeria, Cluj-
Napoca, Satu Mare etc.
Cea mai interesantă dizidenţă în „oaste” o constituie
gruparea „Fiii tăcutului sau adepţii visarionişti”. Fostul
cântăreţ bisericesc de la biserica Sf. Nicolae – Sârbi (demolată
în 1982) a atras în obşte foarte mulţi tineri, stabilindu-şi centre
puternice la Craiova, Constanţa, Iaşi, Botoşani, Tulcea...
Se pare că mulţi au intrat în secta „Ucenicii Sf. Ilie” (din
Moldova), o reînviere a inochentismului.
Între membrii Oastei Domnului, ca şi la sectari, mulţi
doresc să vorbească, să predice, dar ei trebuie să ştie un lucru,
acela că pentru a învăţa pe alţii trebuie ca tu să fii învăţat,
spune Sfântul Grigore Teologul.
Se accentuează mult pe băutură. A bea nu-i păcat, chiar
Mântuitorul Iisus Hristos „a mâncat şi a băut cu vameşii şi cu
păcătoşii” (Mc. 2,16). Mântuitorul dacă a băut a făcut un
păcat? Mântuitorul dacă a prefăcut apa în vin la nunta din Cana
Galileii (In. c. 2) a făcut-o numai să se uite nuntaşii la ea, sau
să-şi arate puterea Sa dumnezeiască, sau să bea nuntaşii? Când

419
Pavel a rostit şi a scris cuvintele: „Nimeni să nu vă judece
pentru băutură...” (Co 12,16), a scris numai ca să fie scris?
Abuzul în băutură, de mâncare şi desfrânare, are efecte
nocive, de aceea trebuie să ne ferim de el.
Nu trebuie acuzat omul care are slăbiciuni, pentru că e om.
Dracul nu bea, nu fumează, nu face desfrânare, nu leneveşte,
nu mănâncă, pentru că nu este om, dar el are viclenie, ură,
răutate, invidie, răzvrătire, el nu are iubire. De acestea trebuie
să ne ferim în primul rând.
În ultimii ani se remarcă „terapeuţii”, „tămăduitori” de
suferinţe şi dureri...

Bibliografie:
P. I. David, Sectologie, Ed. Arhiep. Tomisului, Constanţa, 1999,
p. 290-294.

2. SPIRIŢII

Cu gândul de a-i ajuta pe cei ce au „părăsit căile cele

vechi, ca să umble pe poteci şi pe drumuri nebătătorite”
(Ier. 18,14). Maimonide scrie: „Călăuza rătăciţilor”. Cu
scopul de a nu părăsi „calea cea dreaptă” (Isaia 57,2),
avansăm şi noi acest gând, chiar cu riscul de a nu fi pe placul
unora, dar, vorba lui Umberto Eco, „mai bine să fii de folos
multora şi să nu placi unora”.
Făgăduinţa lui Dumnezeu la destinul omului o ştim din
prima carte a Sf. Scripturi, din cap. 3, de a trimite un
Mântuitor. Voia Mântuitorului, spre binele celor ce cred în El, o
ştim tot din Sf. Scriptură din ultima rugăciune rostită înainte
de jertfa mântuitoare: „ca toţi să fie una” (In. 17,21). Dar ca
să nu se împlinească această dorinţă, diavolul, cu grijă
îngerească, amăgeşte şi sminteşte în credinţă prin „hristoşi
mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi
chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei
aleşi” (Mt. 24,24).
420
 Referindu-se la aceştia şi la cele ce se vor întâmpla în sânul
Bisericii, Mântuitorul face o profeţie şi dă un avertisment,
zicând: „Smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia
prin care vine sminteala” (Mt. 18,7).
În ideea aceasta, putem vorbi despre toate grupările
religioase rupte şi separate de Biserică. Mişcarea mistică a
„spiriţilor” este una dintre ele, care, prin practicile sale,
impresionează firile sensibile şi slabe, predispuse spre
contemplare şi meditaţie.
La baza acestei grupări religioase stă „spiritismul”, o
„credinţă-ştiinţă”, cum îl denumeşte B.P. Haşdeu (Sic cogito,
Ed. Even., 1990, p. 12), mai bine zis un curent filosofic.
Spiritismul este credinţa în existenţa spiritelor şi
posibilitatea de a comunica cu ele prin diferite mijloace.
Spiritismul îl întâlnim încă din antichitate: la indieni, egipteni,
perşi, chinezi, romani, greci, asiro-babilonieni etc. Aceştia din
urmă foloseau nişte „mese” pentru chemarea spiritelor. Şi
evreii practicau spiritismul (Lev. 10,16; Deut. 18,10; I Cron.
10,13).
Spiritismul modern încearcă să explice ştiinţific
supranaturalul, să arate raporturile şi mijloacele de comunicare
a omului cu spiritele, prin invocarea morţilor. Chiar şi cuvintele
scrise de o mână nevăzută pe perete, când Beltşaţar a pângărit
odoarele sfinte, „Mane, techel, ufarsin” (Daniil 5,25) sunt
socotite ca o manifestare spiritistă.
Spiritismul se manifestă mai evident în sec. XIX (1847),
într-un sat din SUA (Hidesville). Cel ce aduce şi popularizează
spiritismul în Europa este catolicul Allan Kardec. Acesta scrie
„Cartea spiritelor”.
Spiritismul admite un Dumnezeu, o viaţă viitoare, o
comunicare a celor vii cu cei morţi etc.
Un fost diacon rătăcit, Iosif Vucotici, ajunge să se
specializeze în spiritism, făcând şcoală la un evreu din
Budapesta, Dr. Grunhut Adolf, redactorul revistei spiritiste
„Lumea cerească”. Sub influenţa acestuia, Vucotici înfiinţează

421
un cerc spiritist în satul Şepreuş, judeţul Arad, prin anii 1900-
1905. După moartea acestuia, cercul din Şepreuş s-a desfiinţat.
Sămânţa însă a prins rădăcini în comuna vecină Apateu,
răspândindu-se apoi în Şomoscheş, Cermei, Mişca şi Girişul
Negru din judeţul Bihor.
Au o casă aleasă de Sf. Spirit, cum zic ei, unde ţin întrunire,
într-o cameră specială pentru „şedinţă”, unde se află la mijloc
o masă cu scaune împrejur.
Începe şedinţa cu rugăciunea „Împărate ceresc”. Toţi se
ridică în picioare, cu faţa spre răsărit, cântând această
rugăciune cu entuziasm. Când rostesc „Vino şi Te aşează întru
noi”, unul din ei, numit „Vasul cuvântului” (medium),
adoarme. Mai cântă apoi şi alte cântece religioase, rostind cu
toţii şi rugăciuni pentru invocarea „Spiritului”. „Vasul”
începe să vorbească, spunând fiecăruia ce a făcut în cursul
săptămânii şi mustrându-i pentru faptele lor. Toţi încep să-şi
plângă păcatele. După ce „vasul” îşi termină vorbirea şi se
trezeşte, mai cântă cu toţii o cântare de mulţumire, zic o
rugăciune şi se despart (BOR, Mai, 1929, p. 394).
Gruparea sau mişcarea „spiriţilor” nu este altceva decât o
preluare şi o schimbare a teoriilor spiritiste ale intelectualilor în
viaţa simplă a sătenilor. Aceştia se deosebesc de spiritişti prin
cântările lor şi prin practicile din adunări, asemănătoare cu cele
ale cultelor neoprotestante. O deosebire esenţială este aceea că
ei cred că prin „vasul” lor nu vorbesc sufletele inferioare ci
chiar Duhul Sfânt. Prin rugăciunile, cântările şi practicile lor,
spiriţii tind cu voia sau fără voia lor (aşa cum observăm că se
întâmplă cu o parte din „Oastea Domnului”), să devină un cult
aparte (vezi şi Îndrumător Pastoral, Oradea, 1952, p. 27).
Spiriţii sunt răspândiţi în partea de nord a judeţului Arad şi
în cea de sud a judeţului Bihor.
Spiriţii, în general, transpun într-o formă simplă, accesibilă
credincioşilor de la sate, o parte din doctrina spiritismului,
potrivit căreia adevărurile se descopăr prin „medii” spiritiste,
la care se adaugă unele rugăciuni şi cântări bisericeşti.

422
 Învăţăturile şi practicile spiriţilor diferă nu numai de la o
parohie la parohie ci şi de la un sat la altul, depinde de
pregătirea şi concepţia „vasului” adunării respective, de felul
cum acesta este „luminat de sus”.
Spiriţii, la prima vedere, au aspectul unei adânciri a vieţii
religioase. Ei pretind că s-au trezit la o nouă conştiinţă care le-a
curăţit sufletul şi le sfinţeşte viaţa.
Dar să urmărim şi câteva aspecte din practicile şi credinţa
lor, în lumina Sf. Scripturi şi în concordanţă cu învăţătura
Sfintei noastre Biserici şi să vedem dacă „urmărim acelaşi
dreptar” sau dacă „gândim la fel” (Filip. 3,16).
Privite în ansamblu, învăţătura şi practicile spiriţilor
constau în următoarele:
1) În şedinţele lor se roagă şi cântă cântări de la Oastea
Domnului.
2) Duhul Sfânt se pogoară peste unul dintre ei, numit
„vas”, care începe să tremure, comunicând unele
proorociri şi vindecând bolnavii (peste care „vasul” îşi
pune mâinile).
3) Unii afirmă că unele „vase” fac proorociri de ordin
social şi politic.
4) „Vasul” se crede trimis de la Dumnezeu, el poate fi şi
femeie.
5) Susţin că li se arată şi îngeri, că unora li se arată chiar
Dumnezeu.
6) Cer ca membrii lor să postească dumineca. Uneori
postesc unii pentru alţii.
7) Pentru ei, omul cel mai umil este mai de valoare decât
unul învăţat şi dreptcredincios.
8) Recunosc în întregime doctrina Bisericii.
9) Se adună, în special duminica după masă, în case
particulare pentru rugăciuni şi cult.
10) Se împărtăşesc în adunările lor şi săvârşesc diferite
ierurgii, (din Molitfelnic), sfinţind apă, binecuvintează
pâinea, în unele locuri săvârşesc Taina Sf. Botez şi

423
 Cuminecătura, pe care o numesc „Cina Domnului”
etc.
11) Nu consumă băuturi alcoolice.
12) Îşi fac daruri unii altora şi cercetează bolnavii,
pretinzând că-i vindecă.
13) Se socotesc pe ei mai buni decât ceilalţi credincioşi,
uneori îi dispreţuiesc pe aceştia.
14) Recent, în unele părţi, introduc pedeapsa pentru cei ce
produc sminteli în sânul lor, ajungând până acolo să-i
elimine din rândurile lor.
Din cele de mai sus şi din unele practici ale lor se observă o
vădită nuanţă neoprotestantă, care, mai devreme sau mai târziu,
separă de Biserică. Ştim, şi faptul este verificat, că separarea
(adunarea) în afară de biserică duce la secte.
Unii preoţi au luat atitudine faţă de ei, dar au stârnit o
reacţie din partea lor, alţii, pentru că aceştia frecventează
biserica, îi lasă în pace, considerându-i ca foarte buni
credincioşi. Dar noi trebuie să ştim că cel care are credinţă
statornică şi dragoste nefăţarnică, nu se separă, rămâne incor-
porat „în casa Tatălui” (Ioan 14,2; Lc. 2,49), aceştia „petrec
în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui
viu, stâlp şi temelia adevărului” (I Tim. 3,15) şi nu în jurul
Bisericii. Ar putea replica cineva că omul e creat de Dumnezeu
să fie liber, să facă ce vrea, dar, vorba Fer. Augustin: „iubeşte
şi fă ce vrei”, tocmai cel care iubeşte cu adevărat nu mai face
ce vrea (C. Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, 1990, p.
92).
Se ştie că la începutul creştinismului, şi multă vreme după
aceea, pe lângă harismele speciale (pentru slujitorii Bisericii),
se dădeau harisme şi credincioşilor, din care pricină toţi se
numeau „harismatici”. Toate aceste harisme se manifestau şi
se exercitau însă în Biserică, în disciplină şi ascultare de
apostoli şi de păstorii Bisericii (I Cor. 14,16).

424
 Nu faptul că se adună în afara bisericii şi în ascuns este
primejdios, ci „erezia” care se infiltrează sub acest „secret” şi
urmările de mai târziu a acestor practici.
O Biserică se menţine şi se apără prin unitatea credinţei şi
prin scoaterea în evidenţă a valorilor morale ca echilibru în
viaţa credincioşilor. Acest echilibru îl face pe credincios să nu
alunece în nepăsare şi necredinţă, dar nici într-un sentimenta-
lism pietist. Nepăsarea te face să te depărtezi de Biserică şi de
Hristos, sentimentalismul creează o emotivitate până la lacrimi.
Un astfel de credincios „ajunge să alerge după adunări în care
îşi satisface setea de emotivitate. Nu mai caută pe Hristos, ci-L
caută pentru a-şi hrăni emotivitatea. Pe această cale
credinciosul va alerga din adunare în adunare, indiferent că e
ortodox sau nu... Astfel de credincios caută neapărat semne şi
minuni, vedenii şi lucruri extraordinare, care stârnesc senzaţia
şi hrănesc setea de lucruri ieşite din comun” (cum spune Pr. I.
Andreicuţ într-o publicaţie).
Adeseori auzim spunându-se, ca o justificare, că sectarii în
general şi grupările religioase ce se adună separat, în afară de
biserică, sunt nişte trăitori mistici, Câtă nepotrivire. Aici este o
evidenţă confuzie între sentimentalism şi trăire mistică.
A vorbi şi a înţelege trăirea mistică trebuie să cunoşti
teologie, istorie religioasă, disciplină monastică, experienţe
spirituale, o profundă cunoaştere a adevărurilor revelate, o
trăire nu în subconştient a valorilor spirituale. San Juan de Cruz
atrage atenţia în această privinţă, spunând: „duhul crede că
cuvântă cu Dumnezeu, şi cuvântă cu el însuşi” (vezi Dr. I.
Mircea, Dicţ. al Noului Testament, Bucureşti, 1984, p. 189).
Înţelese psihologic, cele de mai sus îşi găsesc explicaţia în
constatarea făcută de un specialist în religii: „Există în om o
sete demiurgică, pe care şi-o satisface fie într-un exces
sufletesc şi o viziune interioară” (M. Eliade, Pietism românesc,
I. Bucureşti, 1998, p. 54).
Viziunea aceasta interioară a celor „vorbitori cu Duhul”,
se manifestă diferit, de la om la om. Pentru lămurirea acestei

425
probleme, vom apela la părerea unui cunoscător în materie,
care spune: „Ce se observă, în mod evident la unii ca aceştia?
Unii au vedenii sau vorbiri imaginare cu „Duhul”, de obicei
însoţite de spasme de natură epileptică... Povestesc convorbiri
şi vedenii, tâlcuind totul în aşa fel să li se întărească autoritatea.
Nu se consultă niciodată cu Biserica asupra celor auzite şi
văzute. „Duhul” le dă un fel de autonomie, bine integrată în
logica strâmbă a contextului”.
Ei zic, parafrazând cuvântul Scripturii, „e mai bine să
asculţi de Dumnezeu decât de oameni, că e mai drept să asculţi
de cel ce are vedenii sau vorbesc cu Dumnezeu, ceea ce
înseamnă că Biserica trebuie să li se supună. E suficient să zică
despre ei înşişi că au vedenii, pentru ca să devină autorităţi
religioase.
Unii din aceştia nu ştiu nimic despre smerenia adevărată şi
nici de teama de duhuri pe care au avut-o toţi trăitorii sfinţi
de-a lungul veacurilor.
Cei prin care vorbeşte „Duhul” cum spun ei, nu ştiu nimic
despre tradiţia milenară de pază a minţii, de sobrietate, de
smerenie. Ei pur şi simplu vorbesc cu Dumnezeu, sau îl aud,
sau îl văd... Sf. Pavel spune că: „Satana însuşi ia chip de
înger al luminii” (II Cor. 11,14) şi înalt loc: „dacă cineva
învaţă în alt chip şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale
Domnului nostru Iisus Hristos şi de la învăţătura cea bună
după credinţă, acela este un îngâmfat” (I Tim. 6,3-4). Iar în
Epistola către Corinteni precizează că „nimeni nu poate pune
altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Cor.
3,11) (Dr. A. Plămădeală, Tradiţie şi libertate, Sibiu, 1983, p.
358).
Pentru cei care lucrează cu cele ale Bisericii în afara ei,
Sinodul de la Gangra, în canonul 6 statorniceşte: „Dacă cineva
osebit ar îmbiserici în afara Bisericii şi defăimând Biserica ar
voi să lucreze cele ale Bisericii – nefiind împreună cu preotul,
după socotinţa Episcopului – anatema să fie” (Ep. Valerian
Zaharia, Buruieni crescute..., Oradea, 1955, p. 141).

426
 Auzim pe unii – ca o justificare a proliferării sectelor – că
Biserica a îmbătrânit, că este nevoie de înnoire în trăirea
religioasă, că unele principii creştine s-au demodat etc. Aceştia
ori confundă Biserica cu lumea, cu omul, ori nu cunosc
noţiunea şi esenţa bisericii. Cauzele sunt altele. Ele sunt în noi.
Trebuie să ştim că Biserica, după cuvântul Scripturii, este
„Trupul lui Hristos” (Efes. 5,23). „Şi El este capul trupului,
adică al Bisericii” (Colos. 1,18). Poate acest „trup tainic” să
îmbătrânească? Pot oare ca aceste sfinte învăţături revelate să
se demodeze? Credem că nu. Credem că atunci când oamenii
ajung să socotească dreapta credinţă, tainele, tradiţia şi
învăţătura Bisericii ca ceva învechit, ideile aceste, evident, sunt
făurite de Satan, cu o îngerească grijă şi cu un scop bine gândit:
dezbinarea Bisericii.
Oare Duhul Sfânt e la comanda omului? „Duhul grăieşte
lămurit că în veacurile de apoi, unii se vor depărta de la
credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare” (I Tim.
4,1).
În cele ale credinţei există riscul de a cădea în bigotism.
Astfel de oameni se cred ezoterici şi posesori ai unei stări
divine, având vedenii şi făcând profeţii. Pentru aceştia, doi
profeţi ai Vechiului Testament au cuvinte aspre, de mustrare:
„Ascultaţi cuvântul Domnului! Aşa grăieşte Domnul
Dumnezeu: Vai de proorocii cei mincinoşi, care urmează
duhul lor şi nu văd nimic” (Iezechil 13, 2-5). Iar profetul
Ieremia zice: „Proorocesc lucruri mincinoase în numele
meu, eu nu i-am trimis, nici nu le-am dat poruncă şi nici nu
le-am grăit; ci ei vă vestesc vedenii mincinoase, prorociri
deşarte şi închipuiri ale inimii lor” (Ier. 14,14).
După toate acestea, se impune o concluzie, inspirată din Sf.
Scriptură. Pe timpul lui Noe erau multe corăbii şi corăbioare,
iar cei ce le conduceau ziceau, veniţi la noi în corabie, dar toate
s-au înecat, a rămas corabia care s-a făcut după planul lui
Dumnezeu. În decursul celor aproape douăzeci de veacuri de
creştinism, au apărut multe secte şi grupări religioase, dar

427
Biserica despre care Mântuitorul Iisus Hristos a spus: „Aceasta
este Biserica Mea pe care nici porţile iadului nu o va birui”
(Mt. 15,18) va rămâne în veci, pentru că este după planul şi
voia lui Dumnezeu.

Bibliografie:
B.P. Haşdeu, Sic cogito, Ed. Even., 1990, p. 12;
Ep. Valerian Zaharia, Îndrumător Pastoral, Oradea, 1952, p. 27;
Rev. BOR, Mai, 1929, p. 394;
C. Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, 1990, p. 92;
Dr. I. Mircea, Dicţ. al Noului Testament, Bucureşti, 1984, p. 189;
M. Eliade, Pietism românesc, I. Bucureşti, 1998, p. 54;
Dr. A. Plămădeală, Tradiţie şi libertate, Sibiu, 1983, p. 358;
Ep. Valerian Zaharia, Buruieni crescute..., Oradea, 1955, p. 141.

3. TUDORIŞTII SAU ABUZUL DE EVLAVIE

Gruparea aceasta se datorează preotului Tudor Popescu,

având o înclinaţie pietistă, a deviat în idei centrifuge.
Datorită talentului său oratoric câştigă admiraţia multor
scriitori şi poeţi, la care se adaugă şi aventurierul călugăr.
Dimitrie Cornilescu. Acesta din urmă „traduce” Biblia, după
ediţii protestante, introducând în text obiecţii sectare.
Pentru apropierea evidentă de secte, preotul Tudor Popescu,
după o anchetă minuţioasă, este caterisit şi se retrage la
Biserica Anglicană, urmat de unii adepţi. Gruparea s-a numit:
„Creştinii după Scripturi”. Biblia tradusă de D. Cornilescu se
numeşte „Biblia britanică”, folosită de toţi sectanţii.
Gruparea Tudoristă s-a alipit Cultului creştin după
Evanghelie, în 1950.

Bibliografie:
P. I. David, Sectologie, Ed. Arhiep. Tomisului, Constanţa, 1999,
p. 295.

428
 4. STILIŞTII

Mişcarea stilistă a apărut la noi în anul 1924, când Biserica

Ortodoxă Română a adoptat calendarul îndreptat, conform
recomandării Conferinţei inter-ortodoxe de la Constantinopol
din 1923. Atunci, unii călugări fără cultură generală, au refuzat
să accepte Calendarul îndreptat (vezi cap. Calendar – Data
Paştilor), păstrând mai departe, în viaţa lor religioasă,
calendarul iulian neîndreptat rămas în urmă cu 13 zile.
Stiliştii, mai numeroşi în Moldova, s-au strâns în jurul unor
călugări fanatici şi ignoranţi, certaţi cu disciplina vieţii
monahale. Cu timpul, acestora li s-au alăturat şi unii preoţi
nemulţumiţi şi doritori de câştiguri băneşti. Aceştia au reuşit
să-şi creeze o ierarhie proprie. A atras de partea lor şi pe fostul
arhiereu Galaction Gordon (+1960) pe care l-au declarat
mitropolitul lor. Acesta a hirotonit, ca „episcop” pe un
oarecare Meftodie Marinache (+1985). Amândoi aceştia au
hirotonit (la Râmeţi) pe fostul stareţ Evloghie Oţa în 1980, care
fusese caterisit de Sf. Sinod şi exclus din monahism. Toţi trei
au hirotonit apoi, ca arhiereu, pe Ghlicherie Tănase (+1985),
fost călugăr la Mănăstirea Neamţu, caterisit de mitropolitul
Moldovei încă din 1931. Alt arhiereu mai nou este un oarecare
Silvestru Onofrei considerat mitropolit.
Foarte mulţi călugări excluşi din mănăstiri şi preoţi
caterisiţi şi-au găsit refugiul în această grupare.
Rămaşi în afara Bisericii şi cu clericii îndoielnici pe care i-a
avut, a lunecat uşor spre erezie.
Câteva concepţii stiliste:
a. Fac din calendar centrul doctrinei şi al vieţii lor
religioase, socotind că mântuirea depinde nu de
învăţătura de credinţă ci de respectarea „Sfântului
calendar”.

429
 b. Recent, unii îi rebotează şi cunună pe cei care aderă la
stilism.
c. Unii au început să socotească sfinţirea bisericilor lor ca
„taină”.
d. Ca toţi ereticii, ei se socotesc a fi „Biserica cea
adevărată”.
e. Stiliştii pretind că, prin îndreptarea calendarului, s-ar fi
schimbat „dogmele” credinţei adevărate şi că „stilul
nou” sau calendarul îndreptat ar fi cel catolic.
f. Susţin că Biserica Ortodoxă Română ar fi singura din
ortodoxie care şi-ar fi îndreptat calendarul.
g. Părinţii de la Niceea ar fi alcătuit nu numai calendarul ci
şi Pascalia până la sfârşitul veacurilor.
h. Că după datele noului calendar creştinii ar serba Paştile
uneori cu cel al evreilor.
Centrul mişcării stiliste îl constituie Mănăstirea de la
Slătioara (lângă Fălticeni).

Bibliografie:
P. I. David, Sectologie, Ed. Arhiep. Tomisului, Constanţa, 1999,
p. 298-304.

430
 ALTE RĂTĂCIRI

1. PETRACHE LUPU DE LA MAGLAVIT

Ciobanul Petrache Lupu (gângav ca Moise) spunea

oamenilor că s-a întâlnit cu Dumnezeu, care i s-a arătat ca un
Moş bătrân.
Faptul acesta a făcut o vâlvă aşa de mare încât ziarele au
înconjurat lumea iar Maglavitul a devenit un loc de pelerinaj.
Moşul spunea lumii viziunile sale şi poruncile lui Dumnezeu.
Mulţi călugări părăseau mănăstirile pentru a-l asculta. Chiar
unii profesori de teologie „lăudau minunea”.
Cu venirea comunismului şi „profetul” a tăcut.
După decembrie 1989 Mitropolitul Olteniei, I.P. Nestor, a
înfiinţat o mănăstire de călugări la Maglavit.

2. VLADIMIREŞTII

Un caz asemănător s-a petrecut la Vladimireşti (Tecuci),

unde, în aceiaşi perioadă cu Petrache Lupu se năştea Vasilica
Gurău, Maica Veronica. Aceasta pretinde că a fost „chemată”
din pântecele mamei sale să se întâlnească cu Fecioara aria,
organizând Mănăstirea „Precestei”.
După război arătările s-au înmulţit şi Maica Veronica şi-a
făcut publicitate în toată ţara. Aici a venit şi Ion - neprihănitul
(Ivan din Bihor), săvârşind spovedania publică. Aşa se
strângeau aici mii de oameni. Patriarhul Justinian a chemat la
ascultare pe stareţă, care însă l-a refuzat.
În anul 1957 autoritatea de stat a desfiinţat mănăstirea,
transformând-o în I.A.S.
Maica Veronica a fost reţinută şi condamnată.

431
 După 1989 Maica Veronica a reuşit să facă o mănăstire
model cu obşte sub ascultarea episcopului Dunării de Jos.
Un grup de călugăriţe, care doreşte o „ierarhie nepătată”,
condus de Gheorghiniţa, fugărită de la Vladimireşti, umblă prin
toată ţara cu această „misiune”, tulburând liniştea credin-
cioşilor.

Bibliografie:
P. I. David, Sectologie, Ed. Arhiep. Tomisului, Constanţa, 1999,
p. 350.

3. NOUL IERUSALIM

Gruparea aceasta s-a format la Pucioasa (jud. Dâmboviţa),

având originea în secta transcedentaliştilor din anii 1980-1986.
Iniţiatorul, sculptorul Marian Zidaru (cu soţia Victoria). Cele ce
au făcut profeţii aici au fost surorile Virginica şi Mihela
(energizanta). Acestea două au avut duhovnic pe Cuviosul
Irineu Pop de la mănăstirea Sinaia. Acesta le dă binecuvântarea
pentru „Noul Ierusalim”, care, apoi, a retractat.
Impunătoarea clădire s-a ridicat repede cu ajutorul naistului
Gheorghe Zamfir şi constructorilor ajutaţi de armată.
Cu Noul Ierusalim s-au făcut filme, expoziţii, emisiuni,
lăudate de unii scriitori şi poeţi. S-a tipărit şi o biblie
ierusalimiteană: „Cuvântul lui Dumnezeu” (1996), care
conţine multe erezii.
Sfântul Sinod i-a anatematizat, puterea locală i-a tolerat. În
prezent s-au asociat cu stiliştii, căutând să racoleze monahi
slabi de înger.

Bibliografie:
P. I. David, Sectologie, Ed. Arhiep. Tomisului, Constanţa, 1999,
p. 311.

432
 4. UCENICII SF. ILIE

Grupare organizată în Moldova, (în Bârlad şi părţile

Tutovei), dintre adepţii stilişti, inochentişti, monahi instabili şi
chiar unii preoţi (tineri). A apărut în anul 1992. Mitropolia
Moldovei şi Bucovinei a declarat gruparea ca eretică. Nefăcând
ascultare, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în
1997, a afurisit pe adepţi.

Bibliografie:
P. I. David, Sectologie, Ed. Arhiep. Tomisului, Constanţa, 1999,
p. 311.

433
 MANIFESTĂRI OCULTISTE
- SUPERSTIŢIE, MAGIE, VRĂJITORIE -

Prin superstiţie, magie şi vrăjitorie se înţelege mijloacele

false şi naive prin care se încearcă „dovedirea” unei forţe
divine care intervine în lume şi asupra omului la cererea
practicantului respectiv, fără invocarea Duhului Sfânt.
Cert este însă că fenomenele de vrăjitorie, magie şi
superstiţie constituie o realitate în viaţa credincioşilor noştri.
Aceasta este o dovadă a necunoaşterii adevărului de credinţă şi
de lipsă de practică a unei vieţi religioase adevărate. De aceea
Biserica a condamnat dintotdeauna superstiţia, magia şi
vrăjitoria şi le-a considerat ca pe ceva negativ şi foarte
păgubitor vieţii religioase adevărate.
Originea şi practicarea acestora se pierde în negura
timpului.
Toţi cei ce le practică profită din plin de cei naivi, ducând
în eroare pe cei creduli, profitând de pe urma acestora.
Omul credincios nu crede în acestea, pentru că, vorba Sf.
Ap. Pavel: „Ce învoire este între Hristos şi Veliar, sau ce
parte are un credincios cu un necredincios?” (II Cor. 6,15).
Toate aceste mijlociri se fac fără Biserică şi fără invocarea
Duhului Sfânt, iată câteva:

1. DIVINAŢIA
Divinaţia este o practică a religiilor naturiste rămasă în
conştiinţa oamenilor din vremuri îndepărtate. Aceasta o
practică „vrăjitorii” şi din nefericire şi unii „preoţi” în medii
de ignoranţă, care, cum spune Sf. Ap. Pavel: „învăţând,
pentru câştig urât, cele ce nu se cuvine” (Tit. 1,11). Toţi
aceştia pretind că pot „smulge” ajutorul divinităţii şi, în acelaşi

434
timp, pot determina „puterea” divinului asupra „pacienţilor”
lor!
Practicanţii divinaţiei, în primul rând, neagă Pronia lui
Dumnezeu, batjocoresc cele sfinte şi sunt vrăjmaşii lui
Dumnezeu. De aceea „divinaţia” nu poate fi confundată cu
invocarea Sfântului Duh pentru transmiterea harului prin
Sfintele Taine sau ierurgiile bisericeşti. Slujitorii Bisericii
posedă calitatea iertări, a legării şi a dezlegării păcatelor nu de
la forţe obscure, ci de la Hristos, după învierea Sa din morţi,
când a zis: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le
vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute” (In. 20, 22-
23). Această putere este transmisă prin hirotonie şi nu are nimic
comun cu practica ocultă a divinaţiei.

2. CHIROMANŢIA
Chiromanţia, după Dicţionarul limbii române este „Practică
superstiţioasă care pretinde că poate ghicii viitorul unei
persoane după liniile din palmă”.
Aceasta ca şi divinaţia este o practică ocultă veche. „Ea
pasionează persoanele mai tinere sau alţi indivizi care au avut
necazuri în cursul vieţii şi umblă disperaţi după explicaţii.
Ghicitul în palmă este o deosebită pasiune. Se folosea de către
asirieni, babilonieni, apoi de către greci şi romani. Au existat
adevărate şcoli şi grupări concurente de chiromanţi.
Chiromanţia este practicată şi astăzi, aproape în toată lumea,
dar s-a depăşit forma ocultă şi s-a trecut la cercetarea
fenomenului psihofizic al „chiromanţiei” (P.I. David,
Sectologie, Constanţa, 1999, p. 318).
Ghicitul în palmă se practică cu scop de înşelătorie, de
aceea Biserica condamnă această practică iar ştiinţa o combate.
Practicarea ocultă a chiromanţiei trebuie înţeleasă ca o
îndeletnicire contrară legilor moralei, cu toate asigurările celor
ce o practică că sunt „buni creştini”.

435
 „Ghicitul în palmă..., după învăţătura Bisericii noastre, este
o practică a diavolului, dată în vileag mai ales în „lepădările de
satana”..., la Taina Sfântului Botez” (Ibidem, p. 320).

3. ASTROLOGIA
După acelaşi Dicţionar al limbii române este:
„Pseudoştiinţa a cărei preocupare constă în prevederea
destinului oamenilor şi popoarelor, motivată prin poziţia şi
mişcarea astrelor sau prin alte fenomene cereşti”.
Cu toate că astăzi cunoaştem multe despre existenţa
planetelor, mersul lor, omul călcând chiar pe lună, totuşi se mai
practică cunoaşterea viitorului după mersul astrelor.
Foarte mulţi lasă la o parte învăţătura Bisericii în ce
priveşte viaţa umană şi practică astrologia, s-au născut chiar şi
secte în acest domeniu, ca: „atlantizii”, „ufolarii”. Mulţi cred
în horoscop, în care pretinde că găsesc istorisirea viitorului
după mersul stelelor!
„În ceea ce priveşte practica ocultă, „astrologia” are mai
multe compartimente: „Cititul” în stelele naşterii, ale morţii, în
stelele amorului, în apariţia Carului mic şi Carului mare,
poziţia Cloştii cu pui, intensitatea luminoasă a Luceafărului
(Venus) şi, în sfârşit, Luna cu fazele ei binefăcătoare, şi cu
semnele de vremuri tulburi; eclipse, cutremure...” (Ibidem, p.
321).
Pentru explicarea unor situaţii din viaţa omului fiecare
„cititor” în stele are un sistem propriu de explicare şi fiecare
ins are astrul lui care-i influenţează viaţa.
Oricum am vorbi despre aceşti aşa zişi „căutători” în stele,
prevederea destinului prin stele şi planete este o autoînşelare,
este o practică ocultă şi condamnată de Biserică.

4. VRĂJITORIA SAU GHICITUL

De la început trebuie să arătăm că „vrăjitorii” lucrează cu
satana, pentru împlinirea dorinţelor.

436
 Trebuie să ştim că mulţi dintre aceşti practicanţi ai
vrăjitoriei sunt înzestraţi cu o forţă de sugestie evidentă; alţii au
o putere harismatică deosebită, dobândită ereditar sau prin
exerciţii.
La vrăjitori merg de obicei oamenii disperaţi, mai ales fete
şi femei. Persoana „vrăjită” este captată în undele de sugestie
ale „magului”, prin nişte unde biomagnetice. Odată captat,
psihicul cedează, devine un dereglat psihic, influenţabil,
posedat etc.
Vrăjitorul foloseşte pentru cel vizat cele amintite mai sus:
divinaţia, chiromanţia şi astrologia. Dacă n-a reuşit „experi-
enţa”, procedează cu haine intime ale clientului.
Lăsând la o parte aspectele de înşelare, de sugestie ş.a.m.d.,
între credincioşi există frica de legări şi dezlegări. De
condamnat sunt şi unii preoţi care practică „ghicitul” după
cum „se deschide cartea” sau explicarea din Pravilă a
destinului, a viitorului.
Preoţii şi credincioşii trebuie să se ferească de aceste
practici, pentru că soarta acestora este alături de Arie, Anania şi
Safira, Simon Magul etc. (F.A. 5, 8-9; 8,19-20).

5. HOLOGRAFIA SAU „CITITUL” ÎN OGLINDĂ

Această practică ocultă este foarte, veche, având în vedere
aducerea aproape a unei fiinţe sau obiect dorit în faţa oglinzii.
Narcis din mitologie este un exemplu de căutare a chipului
dorit. Holograma sau cititul în oglindă este captarea şi
reflectarea undelor magnetice ale persoanelor chemate sau a
unui obiect dorit. Această practică ocultă, a ajuns astăzi cu
ajutorul aparaturii tehnice la o dezvoltare cu adevărat
uimitoare: ştiinţa holografiei.
De la „vederea” în oglindă a sufletului, practicată în
Babilon, India, Egipt, China, Mexic, Dacia, la greci şi romani,
s-a ajuns astăzi la redarea pe ecrane a unor pelicule prin tehnica
holografică.

437
 În Vechiul Testament este amintită această practică a
„idolilor” în Ieşire 20,4; I Samuiel 19,13; iar Sf. Ap. Pavel
vorbeşte, prin comparaţie, de „ghicitul în oglindă” (Gal. 3,24).
În ghicitul în oglindă, cel ce o practică profită de ignoranţa
şi necunoaşterea adevărului credinţei şi de neexplicarea
ştiinţifică a „pacienţilor” lor.

6. NECROMANŢIA
Necromanţia este pretinsa calitate a unor indivizi de a putea
lua „legătura” cu sufletele morţilor (Ibidem, p. 327).
Practicarea ocultă a necromanţiei se exercită pentru
chemarea unor duhuri, pentru a veni în ajutorul cuiva să-l
salveze în împrejurări grele sau să-l înveţe ce trebuie să facă.
Practicarea necromanţei se face în situaţii limită, de
disperare.
Nu trebuie confundată practica necromanţei cu spiritismul,
care are numai ca metodă necromanţia (Ibidem, p. 328).
În categoria acestor practici oculte intră şi tâlcuirea viselor.

Bibliografie:
P.I. David, Sectologie, Constanţa, 1999, p. 318.

438
 OAM
„Ordo Anno Mundi”

OAM e o grupare ocultă din Londra care venerează şerpii.

Cei de la OAM oferă un program de instruire de şapte ani.
Programa de la OAM include şi un curs despre „vechile rune”
(caractere grafice ale celor mai vechi alfabete germanice şi
scandinave). Gruparea OAM are şi cursuri despre ghicire,
clarviziune şi divinaţie (ghicire a viitorului prin practici
superstiţioase: astrologia, chiromanţia) pentru studenţii din
primul an. Cei de la OAM mai au şi un curs despre
transformarea în animale şi despre „vârcolaci”. Transformarea
este una dintre vrăjile cele mai complexe şi mai periculoase.
Alte activităţi oculte sunt: astrologia, vrăjile, necromania,
ştiinţa plantelor, licori magice, duhuri formidabile, talismane,
chiromanţia şi alte asemenea. Practica ghicirii în globul de
cristal. Ghicitul în globul de cristal este o artă extrem de
rafinată. Ţin întruniri în cimitir cu un ritual satanic organizat în
cele mai groaznice practici. Sunt prezente: sacrificiul uman,
automutilarea şi alte elemente specifice satanismului (După
revista Rost, nr. 1/2003, p. 22).

439
 ALTE GRUPĂRI ŞI RĂTĂCIRI

1) MIŞCAREA PENTRU INTEGRARE SPIRITUALĂ ÎN

ABSOLUT - M. I. S. A.

Pentru a înţelege mai bine această mişcare filosofico-

păgână, este bine să ştim ceva despre practicarea aşa-zisei
YOGA, care stă la baza acestei mişcări.
Cuvântul yoga în limba sanscrisă înseamnă: uniune, unire,
metodă, vrajă, contemplaţie, ş.a.
Yoga este un sistem filosofico-religios tradiţional în India,
fondat de filosoful indian Patanjali, apărut în sec. II înainte de
Hristos. Acest sistem delimitează spiritul (sinele) de natură,
prin nişte metode şi eforturi în scopul atingerii desăvârşirii, a
întoarcerii spiritului la starea purităţii iniţiale şi al atingerii
stării de conştiinţă absolută prin disciplină fizică şi mentală.
Yoghinul urmăreşte, prin asceză şi extaz, unirea sufletului său
cu sufletul universal, dobândind o putere vastă asupra
oamenilor şi fenomenelor naturale. Yoga propune o cale de
eliberare a spiritului din suferinţele universale, reîncarnându-se
mereu. Este o despărţire totală a insului de lume, adică a
sufletului de natură. Printr-un sistem de exerciţii psihofizice în
vederea smulgerii insului din lumea exterioară, yoghinii
practică 8 trepte de gândire: stăpânirea mâniei; practicarea
dreptăţii; ritualurile; gimnastica-concentrarea dominând simţu-
rile; exersarea poziţiei de meditaţie (prin exerciţii de
respiraţie); despărţirea simţurilor de corp; scufundarea în sine;
meditaţia cu întreruperea senzaţiilor externe şi în fine marea
concentrare încheiată cu moartea fizică.
Sunt multe tehnici de practicare yoga. În Tibet yoghinul îşi
astupă urechile cu ceară şi aşezându-se în poziţia cu picioarele
încrucişate şi coloana vertebrală de o verticalitate perfectă;
mâinile se echilibrează relaxate pe genunchi, ochii rămân

440
închişi cu privirea centrată între sprâncene, se repetă în minte
cuvântul invocator „om”, iar ritmul respiraţiei devine mai lent
până când ajunge la frecvenţa de ¼ secunde, în nădejdea
dobândirii extazului. Treptele superioare ale concentrării impun
o deplină concentrare în sine asociată cu anihilarea tuturor
senzaţiilor exterioare, fără care nu se poate obţine eliberarea.
Yoga reprezintă idee mistică clasică a Indiei (vezi: Victor
Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Ştiinţ. şi
Encicl., Bucureşti, 1989, p. 640).
Prin practicile lor orientale, yoghinii cred că pot capta
„energia” divină.
În loc să urce pe scara desăvârşirii morale prin Biserică,
yoghinii urmăresc extazul, plăcerea, pe alte căi. Or, patima
aceasta, pentru că în fond este o „patimă” nu e altceva decât
căutarea „unei trebuinţe instinctive deviate”, cum spune
Răzvan Codrescu.
Înţelepciunea Sfinţilor Părinţi avertizează mereu asupra
acestor lucruri. Sf. Antonie cel Mare spune în această privinţă
următoarele: „Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele
rele după alegerea cu voia”. Ce este în fond „Mişcarea
pentru Integrare Spirituală în Absolut”? Nu este o rea
alegere cu voia? Deci este un păcat!
Practicanţii acestei mişcări nu pot fi creştini, pentru că
practicile acestea sunt păgâne. Aici, de învăţătura creştină nu
mai este nevoie, nici loc. Aici, vorba unui mare autor francez,
„oamenii pierd esenţialul şi ignoră cele ce au pierdut”.
Nu ce a spus filosoful indian Patanjali, nu ce a spus Budha
sau alţi învăţaţi orientali, ci ce au spus şi au scris Sfinţii Părinţi,
nu cu pana, ci cu inspiraţie dumnezeiască sau ce a spus Sf. Ap.
Pavel: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui
Hristos?... nici stăpâniile, nici cele de acum, nici cele ce vor
fi, nici puterile. Nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă
făptură...” (Rom. 8, 35-39).

441
 Ideile practicate de M.I.S.A., aproape că nu sunt sesizabile
pentru omul de rând, dar practicile acestei mişcări sunt de
resortul a ceea ce se numeşte „mentalitate”.
Majoritatea practicanţilor acestei mişcări sunt tentaţi să
considere această mişcare religioasă chiar creştină. Această
idee este însă eronată. Dar cunoaşterea practicilor ei ne arată
cât de departe este ea de creştinism.
Discuţia este, desigur, vastă, dar noi, românii, nu trebuie să
ne sfiim ca să spunem că avem o credinţă ortodoxă, deci
dreaptă, şi nu împrumut oriental, de filosofie şi păgânism.
Mişcarea MISA este o pendulare între budism şi creştinism,
alunecând uşor spre fantezie.
Biserica, care este „Trupul lui Hristos” (Efes. 5,23) este
abandonată de membrii acestei grupări neopăgâne, ba chiar
renegată, în numele instalării culturii yoghine şi a fanteziei.
Prin practicile ei, mişcarea MISA „şi-a săpat fântâni
sparte, care nu pot ţine apa” (Ieremia 2,13).
Cei ce fug de Biserică şi de învăţătura ei, se transformă în
fuga de sine. Aceştia, voind să fie moderni şi în ce priveşte
credinţa, îşi schimonosesc sufletul, se dezintegrează în marele
neant, în reîncarnare, cu scopul desăvârşirii.
Mişcarea MISA, la noi a apărut în anul 1990, prin
Gregorian Bivolaru, care devine şi liderul acestei Mişcări.
Gruparea aceasta a atras până acum mii de adepţi din toată ţara.
Cei mai mulţi dintre ei sunt tineri cu probleme, care sunt ajutaţi
să se „cunoască”. Rezultatul acestui „ajutor” este ruperea de
realitate, abandonul familial şi şcolar.
Creştinismul a îndurat în decursul istoriei sale multe rele,
din partea iudeilor, păgânilor, ateilor, sectelor etc., la care se
mai adaugă şi această grupare păgână.
Încheiem cu indignarea unui mare convertit la creştinism,
Nicolae Steinhardt, referitor la toate acestea, care spune: „Mii
de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu
prostia, ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decât să lase

442
lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească
fărădelegile...”.
Referitor la această indignare, venim cu cuvintele
Mântuitorului: „Lăsaţi să crească împreună până la seceriş
şi grâul şi neghina, şi la vremea secerişului voi zice
secerătorilor; Pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o
ardem, iar grâul adunaţi-l în jitniţa mea” ( Mt. 13,30).

Bibliografie:
Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Ştiinţ. şi
Encicl., Bucureşti, 1989, p. 640.

443
 2. MOON

Potrivit profeţiei Mântuitorului Iisus Hristos, din

Evanghelia după Matei, în lume apar mereu şi pretutindeni
„profeţi” şi „hristoşi mincinoşi” şi amăgesc pe mulţi „şi pe
cei aleşi” (Mt. 24,24). Unul dintre aceştia este Sun Myung
Moon, care în faţa Congresului American a afirmat că el a fost
trimis pe pământ pentru a salva cele şapte miliarde de oameni.
Că el nu este altceva decât „mântuitorul” întregii omeniri,
„mesia”, dumnezeul cel reîntors în lume, adevăratul părinte.
Moon pretinde că a vorbit cu toţi preşedinţii morţi ai Americii,
cu Iisus, cu Moise, Mahomed şi alţii. Tot cu ocazia aceasta, a
spus că fondatorii celor cinci mari religii şi mulţi alţi lideri
spirituali ai lumii (şi Iisus), implicit liderii comunişti, Marx şi
Lenin, dictatori ca Hitler şi Stalin, au găsit în învăţătura lui
Monn puterea de a-şi îndrepta greşelile şi de a renaşte ca noi
persoane!
Acest Moon are 85 de ani, oficiază căsătorii religioase în
masă pentru sute de cupluri şi a fost condamnat în 1982, la 18
ani de închisoare pentru evaziune fiscală. Este un om de afaceri
celebru, printre cei mai bogaţi din lume (vezi: Rev. „Rost”,
anul II, nr. 19, 2004, p. 23).
Acest antihrist Moon, a fost omagiat în Congresul
American din 23 martie 2004, când a fost încoronat, sub
pretextul de „luptător pentru pace”.
Iată ce poate face înţelepciunea şu puterea lui Mamona!

Bibliografie:
Rev. „Rost”, anul II, nr. 19, 2004, p. 23.

444
 CĂRŢI, REVISTE ŞI ARTICOLE CONSULTATE

1. Izvor: Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. IBM, Bucureşti,

1968
2. Pentateuhul, coment. Bartolomeu V. Anania, Ed. IBM,
Bucureşti, 1997
3. Noul Testament, comentat de Bartolomeu V. Anania, Ed.
Inst. Bibl., Bucureşti, 1993
4. Învăţătura de credinţă creştină Ortodoxă, Bucureşti,
1952
5. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Chipul nemuritor al lui
Dumnezeu, Ed. Mitr. Olt. 1987
6. Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, I. Bucureşti, 1986
7. Apologeţi de limbă latină, Bucureşti, 1981
8. Proloagele, Ed. Mitr. Olteniei, Craiova, 1991
9. Mitr. Herotheos vlachos, Psihologia Ortodoxă, Ed.
Învierea, Timişoara, 1998
10. Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, Ed. Deisis,
Sibiu, 2000
11. Hriştu Andrutsos, Dogmatica, (Bis. Ort.), Ed. Arhiep.
Sibiu, 1930
12. Ier. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, Huşi, 1984
13. Îndrumări Misionare, Ed. IBM, Bucureşti, 1986
14. P.I. David, Sectologie, Ed. Arhiep. Tomisului, Constanţa,
1999
15. Limonariu, Ed. Alba Iulia, 1991
16. Sf. Maxim Mărturisitorul, Scrieri II, Bucureşti, 1990
17. Pr. C-tin, Coman, Ortodoxia sub privirea istoriei,
Bucureşti, 1995
18. C. Mircea, Facerea, tratat despre fiinţă, Ed. C. Rom.
Bucureşti, 2001
19. Danion Vasile, Dărâmarea idolilor...,. Ed. Bunavestire,
Galaţi, 2002

445
20. Mic Dicţionar Enciclopedic, Ed. Ştiinţifică..., Bucureşti,
1978
21. S. Rose, Ortodoxia şi religia viitorului, Chişinău, 1995
22. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bis. Ort. Rom.
manual pentru Sem. Tg. Sibiu, 1972.
23. Eusebiu Popovici, Ist. Bis. Univ. Ed. a II-a, Bucureşti,
1928
24. Sorin Dumitrescu, 7 dimineţi cu Păr. Stăniloae, Ed.
Anastasia, Bucureşti, 1992
25. Georges Blond, Furioşii Domnului, Ed. Politică,
Bucureşti, 1976
26. Fr. Brune, Hristos şi Karma, Ed. Univers, Bucureşti,
1997
27. A. Tuşev, Părintele Serafim Rose, Apocalipsa în
învăţătura Sf. Părinţi, Ed. Icos, Bucureşti, 1999
28. A. Pleşu, Despre îngeri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003
29. E. Schure, Marii iniţiaţi, Ed. Lotus, Bucureşti, 1998
30. Ion M. Stoian, Dicţionar religios, Ed. Garamans, Cluj,
1994
31. Victor Kernbach, Dicţionar de mit. Generală, Ed. Encicl.
Bucureşti, 1989
32. Jean Chevalier, Alin Gheerbrandt, Dicţionar de
Simboluri, vol. I-III, Ed. Artemis, Bucureşti, 1995
33. Hans Biedermann, Dicţ. de Simboluri, Ed. Saeculum,
Bucureşti, 2002
34. Pr. Prof. I. Bria, Dicţ. de teologie ortodoxă, Ed. IBM.
Bucureşti, 1981
35. Pr. I. Mircea, Dicţ. al Noului Testament, A-Z, Ed. IBM,
Bucureşti, 1984
36. David Hugh Farmer, Dicţ. al sfinţilor, Ed. Univers,
encicl. Bucureşti, 1999
37. Larousse, F. Comte, Dicţ. de creştinism, Ed. Nicolescu,
Bucureşti, 1999
38. Dicţ. Teosofie – esoterism-metafizică-masonerie, Ed.
Herald, Bucureşti, 1995

446
39. Emmanuel, Când Dumnezeu devine idee, Ed. Pandia,
Bucureşti, 2004
40. Pr. Dr. Ioan Mircea, Apocalipsa, Ed. Harisma, Bucureşti,
1995
41. Molitfelnic, Ed, IBM, Bucureşti, 1965
42. Christos Yannaras, Persoană şi Eros, Ed. Anastasia,
Bucureşti, 2000
43. Ch. Yannaras, Abecedar al credinţei, Ed. Bizantină,
Bucureşti, 1966
44. Ch. Yannaras, Heidegger şi Areopagitul, Ed. Anastasia,
Bucureşti, 1996
45. Pr. B. Rădulescu, Jertfa Crucii... Bucureşti, 1994
46. Pr. T. Cios, Sărbătorile Domnului, Ed. Buna Vestire,
Beiuş, 1999
47. Pr. T. Cios, Biblia în contextul vieţii... , Ed. Emia, Deva,
2001
48. Pr. T. Cios, Biblia şi vocaţia umană... Ed. Buna Vestire,
Beiuş, 1998
49. S. Bulgakov, Lumina neînserată, Ed. Anastasia,
Bucureşti, 1999
50. Pr. A. Marcoviciu, I. Sabău, I. E. Naghiu, Predici anti
sectare, vol. I, Sibiu, 1946
51. D. Iordache, Călăuza bunului creştin, Bucureşti, 1983
52. N. Măndiţă, Sufletul – icoana vie a lui Dumnezeu, Argeş,
1995
53. T. Spidlik, Izvoarele luminii, Iaşi, 1995
54. Maica Alexandra, Sf. Îngeri, Ed. Anastasia, Bucureşti,
1992
55. Acatistier, Ed. IBM. Bucureşti, 1987
56. Gabrile Bunge, Practica rugăciunii, 1966
57. Pr. I. Buga, Fiinţa înjunghiată, Ed. Lumina, Bucureşti,
2002
58. Ioan Petru Culianu, Eros şi magie, Ed. Nemira, Bucureşti,
1994

447
59. Crist. Ionescu, Mica enciclopedie onomastică, Ed. Encil.
Bucureşti, 1975
60. Al. Schmemann, Euharistia... Ed. Anastasia, Bucureşti,
1984
61. Dan Ciachir, Ofensiva Ortodoxă, Ed. Anastasia,
Bucureşti, 2002
62. Dan Ciachir, Pentru o Ortodoxie realistă, ed. II,
Anastasia, Bucureşti, 2004
63. Pr. T. Cios, Trei trepte către cer, Ed. Buna Vestire, Beiuş,
2004
64. Emanuel Swedenborg, Raiul şi iadul, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 2001
65. I. Chelcea, Apulum VIII, Alba Iulia, 1971
66. Raţiune şi credinţă, Bucureşti, 1983
67. O. Paler, Mitologii subiective, Bucureşti, 1975
68. Pan V. Vandoros, Grecia cu zei şi fără zei, Cluj, 1978
69. M. Sorescu, Apă vie, Craiova, 1987
70. S. Fl. Marian, Nunta la români, Ed. Grai şi suflet,
Bucureşti, 1995
71. N. Ciudin, Studiul Vechiului Test. Ptr. Sem. Tg.,
Bucureşti, 1978
72. B.P.Haşdeu, Sic cogito, Ed. Even, Bucureşti, 1990
73. C. F. Potter, Fondatori de mari religii, Ed. Prietenii cărţii,
Bucureşti, 1999
74. Pr. Arsenie Boca, Ridicarea căsătoriei la înăţ. de Taină,
Ed. Agaton, Făgăraş, 2002
75. Cr. Negureanu, Tainele religiilor, Ed. Miracol, 1995
76. Dominiquie Saurdel, Islamul, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1993
77. T. Ardelean, Fariseii lui Iehova, Ed. Pol. Bucureşti, 1983
78. P.Panaghiotidi, Rătăcirea Penticostalilor, Tesalonic, 1993
79. Sandu Frunză, Iubirea şi transcendenţa, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 1999
80. Alvin Toffler, Puterea în mişcare, Ed. Antet, 1999

448
81. Schisma românească. Bibl. Bunului Păstor, Nr. 10, Sibiu,
1921
82. Ep. Irineu Bistriţeanul, Lumina din cer de la Ierusalim,
Huedin 2003
83. Pr. T. Cios, Taina aceasta mare este, Ed. Buna Vestire,
Beiuş, 2003
84. A. Ralph Epperson, Noua Ordine Mondială... Cabala,
Ed. Semidat, 1996
85. Al. Safran, Înţelepciunea Cabalei, Ed. Haufer, Bucureşti,
1997
86. Washinton Inving, Viaţa lui Mohamed, Ed. Ins. Europ.
Iaşi, 1998
87. Eduard Schire, Evoluţia divină, de la Sfinx la Hristos, Ed.
Alda-Press, Bucureşti, 2003
88. Uniatismul, ..Documentul de la Balamand, Ed. Arhiep.
Sibiu, 1993
89. Rev. Vestitorul Ortodoxiei, nr.: 187,1-15 sept. 1997;
338,30 VI/2004; 285/2004; 229-230/1999; 166/15-30 oct.
1996
90. Telegraful Român, nr. 43/44, Sibiu, 1983
91. Rev. Rost nr. 13/2004; 10/11/2003
92. A.S.C.O.R. Sibiu, Tinereţe, ideal, Biserică, Ed. Agaton,
Făgăraş, 2002
93. P.T. Belascu, Pr. r. Moldovan, Pr. Sofron Vlad. Când
fraţii sunt împreună, Ed. Arhiep, Sibiu, 1956
94. Arhim. Daniel Gonvalis, Minunea credinţei, Ed.
Bunavestire, Bacău, 2000
95. Ioan Slavici, Amintiri, Ed. Cluj, 1967, p. 349
96. I. Agârbiceanu, Arhanghelii, vol. I, BPT, 1962
97. I. Agârbiceanu, Opere II, Ed. pt. N.T. Bucureşti, 1962
98. P. D. Stăniloae, Teol. Dogm. Ort. Vol. III
99. Zoe D. Buşulenge, Templu umanistic, Ed., Bucureşti,
1980
100. O. Paler, Caminante, Bucureşti, 1980
101. Trei secole de paradox, Ed. Albatros, Bucureşti, 1983

449
102. I. Slavici, Nuvela „Popa Tandă”
103. Ep. Valerian, Zaharia, Îndrumător Pastoral, Oradea, 1952
104. Rev. BOR, Mai, 1929
105. C. Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, 1990
106. M. Eliade, Pietism românesc, I. Bucureşti, 1998
107. Dr. A. Plămădeală, Tradiţie şi libertate, Sibiu, 1983
108. Ep. Valerian Zaharia, Buruieni crescute..., Oradea, 1955
109. Will şi Ariel Durant, Civilizaţii istorice, vol. II – Era
credinţei – Bucureşti, 2003
110. Ştefan Meteş, Legea Românească, nr. 30 din 1924
111. Stefan Meteş, Mănăstirile româneşti din Transilvania,
Sibiu, 1936
112. Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române din Transilvania, Sibiu, 1988
113. Pr. Prof. D. Stăniloae, Uniatismul din Transilvania, Sibiu,
1936
114. Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria,
vol. I, Bucureşti, 1915
115. Revista „Rost” , Anul II, Nr. 19, 2004.

450
451
 CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE ................................................................. 5

PARTEA I
1. CARE ESTE ADEVĂRATUL HRISTOS?.......................... 7
2. SFÂNTA SCRIPTURĂ......................................................... 15
3. SFÂNTA TRADIŢIE ........................................................... 20
4. DESPRE EREZIE ŞI SECTĂ .............................................. 29
5. MÂNTUIRE ......................................................................... 39
6. FRAŢII DOMNULUI ........................................................... 44
7. SFINŢII ................................................................................ 48
8. CE ESTE ORTODOXIA? .................................................... 53
9. SFÂNTA FECIOARĂ MARIA A MAI AVUT COPII? ..... 58
10. ICOANA, IDOL SAU TRANSPARENŢA
SPIRITUALITĂŢII? ............................................................ 65
11. BISERICA „UNA SFÂNTĂ,
SOBORNICEASCĂ ŞI APOSTOLEASCĂ” ..................... 76
12. SFÂNTA LUMINĂ DE LA PAŞTI .................................... 85
13. DESPRE ÎNGERI ................................................................ 89
14. ÎNCHINARE, SUPUNERE ................................................. 93
15. CELE NOUĂ PORUNCI BISERICEŞTI ............................ 96
16. DATA PAŞTILOR ............................................................. 102
17. POSTIŢI POST SFÂNT ..................................................... 105
18. FIARA 666 .......................................................................... 109
19. PARUSIA - A DOUA VENIRE A DOMNULUI .............. 112
20. APOSTAZIE ...................................................................... 115
21. CRUCEA, „PENTRU NOI, CEI CE NE MÂNTUIM,
ESTE PUTEREA LUI DUMNEZEU” ............................... 118
22. CLONARE .......................................................................... 124
23. AVORTUL ......................................................................... 130
24. PROSTITUŢIE ................................................................... 133
25. HOMOSEXUALITATE .................................................... 136
26. PĂCATE CARE NU SE IARTĂ NICI PE PĂMÂNT,

452
 NICI ÎN CER ................................................ 138
27. CINSTIREA SFINTELOR MOAŞTE .............................. 142
28. RAIUL ŞI IADUL ............................................................. 144
29. JUDECATA DIN URMĂ ................................................. 150
30. PROVIDENŢA .................................................................. 156
31. CEA MAI VECHE SLUJBĂ A BISERICII CREŞTINE .. 159
32. SĂRBĂTORILE ................................................................ 165
33. HAR ŞI HARISMĂ ........................................................... 169
34. MÂNDRIE ......................................................................... 173
35. FARISEISM ŞI SEPARARE ............................................. 175
36. APA SFINŢITĂ ................................................................. 178
37. SFÂNTUL APOSTOL ANDREI ....................................... 183
38. MIŞCAREA ECUMENICĂ .............................................. 186
39. BISERICA ORTODOXĂ ŞI ECUMENISMUL ............... 193
40. CEALALTĂ FAŢĂ A ECUMENISMULUI ..................... 195
41. DE CE SĂRUTĂM MÂNA PREOTULUI? ...................... 197
42. VRĂJITORIE – MAGIE ................................................... 204
43. SFINTELE TAINE ............................................................ 208
44. TAINA BOTEZULUI ....................................................... 212
45. TAINA MIRUNGERII ...................................................... 219
46. TAINA MĂRTURISIRII .................................................. 222
47. TAINA SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII ................................. 225
48. TAINA PREOŢIEI ............................................................ 230
49. TAINA NUNŢII ................................................................ 238
50. TAINA SFÂNTULUI MASLU ........................................ 243
51. UN PERSONAJ DISCRET, PREOTEASA ...................... 247
52. „FEMEIA SĂ SE ROAGE LUI DUMNEZEU
CU CAPUL DESCOPERIT?” ............................................ 253
53. CLOPOT ............................................................................ 255
54. SÂMBĂTA SAU DUMINICA? ........................................ 257
55. VORBIREA ÎN LIMBI ...................................................... 262
56. DOCTRINE EZOTERICE ................................................. 265
57. ÎMPĂRĂŢIA DE O MIE DE ANI SAU
DE MII DE ANI? ............................................................. 267
58. BISERICA GRECO-CATOLICĂ ..................................... 269
59. CABALA ........................................................................... 288
60. IAHVEH ............................................................................ 291
61. RUGĂCIUNILE PENTRU MORŢI ................................. 293

453
62. CÂND S-A NĂSCUT IISUS HRISTOS,
ÎN CE AN ISTORIC? ........................................................ 298
63. ANTIHRIST ....................................................................... 302
64. SEMNELE SFÂRŞITULUI LUMII ................................... 304
65. REÎNCARNARE ................................................................ 305
66. ORTODOXIE ŞI GLOBALIZARE ................................... 307
67. ABRAHAM – TATĂL CREDINŢEI ................................ 313
68. METANIILE ...................................................................... 316
69. CE ESTE BLESTEMUL? ................................................. 318

PARTEA A II-A
70. BAPTIŞTII ......................................................................... 321
71. ADVENTIŞTII DE ZIUA A ŞAPTEA ............................. 325
72. ADVENTIŞTII REFORMIŞTI ........................................... 329
73. PENTICOSTALII ............................................................... 330
74. CREŞTINII DUPĂ EVANGHELIE ................................... 333
75. IEHOVIŞTII ....................................................................... 336
76. SECERĂTORII .................................................................. 339
77. NAZARINENII .................................................................. 341
78. BETANIŞTII ...................................................................... 344
79. ISLAMUL .......................................................................... 345

SECTE MISTICE SLAVE

80. BOGOMILII ....................................................................... 351
81. HLÂŞTII ............................................................................ 353
82. SCAPEŢII .......................................................................... 354
83. DUHOBORŢII ................................................................... 355
84. MOLOCANII ..................................................................... 356
85. STUNDIŞTII ...................................................................... 357
86. INOCHENTIŞTII .............................................................. 358

GRUPĂRI ANARHICE ŞI SCHISMATICE

ÎN BISERICA ORTODOXĂ RUSĂ
87. RASCOLUL ....................................................................... 360
88. BEZPOPOVIŢII ................................................................. 361
89. POPOVIŢII ........................................................................ 361
90. LIPOVENISMUL – FILIPOVENII.................................... 361

454
MIŞCĂRI ŞI ORGANIZAŢII SPIRITISTE
91. MIŞCAREA SPIRITISTĂ .................................................... 363
92. TEOZOFIA ........................................................................... 367
93. ANTROPOZOFIA ................................................................ 370
94. MASONERIA – FRANCMASONERIA .............................. 371
95. SIONISMUL ......................................................................... 378
96. NEW – AGE. NOUL CREŞTINISM .................................381

GRUPĂRI OCULTISTE INDIENE ŞI

ARABO-PERSANĂ
97. MEDITAŢIA TRANSCEDENTALĂ ................................ 387
98. RELIGIA BAHA’I ............................................................. 390

LUMEA NOUĂ
99. MORMONII ....................................................................... 393
100. „COPIII” DOMNULUI (MO) .......................................... 394
101. BISERICA SCIENTISTĂ .................................................. 395
102. BISERICA LUI HRISTOS CA OM DE ŞTIINŢĂ .......... 395
103. FIII FERICIŢI AI PĂCII CEREŞTI ................................... 396
104. „UFOLARII” SAU ALEŞII CERULUI O. Z. N. ............... 396
105. CALEA FERICIRII ........................................................... 396

GRUPĂRI RELIGIOASE ÎN EUROPA APUSEANĂ

106. METODISMUL ................................................................. 398
107. ARMATA SALVĂRII (-AS) ............................................ 398
108. MARELE GRAAL ............................................................. 399
109. ANTOINISMUL ................................................................ 401
110. BISERICA CREŞTINĂ UNIVERSALĂ ........................... 401
111. PRIETENII OMULUI SAU SERICA
ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU ...................................... 402
112. CELE TREI SFINTE INIMI .............................................. 402
113. BISERICA LIBERĂ .......................................................... 403

GRUPURI RELIGIOASE TERORISTE

114. RĂZBOINICII REGELUI HRISTOS
ŞI ALIANŢA APOSTOLICĂ CLANDESTINĂ ............... 404

455
SECTE RELIGIOASE „DEMONIZATE”
115. „BISERICA” SATANISMULUI ....................................... 406
116. URMAREA LUI LUCIFER .............................................. 408
117. FRATERNITATEA ALBĂ UNIVERSALĂ .................... 413

SECTE SINUCIGAŞE
118. TEMPLUL POPOARELOR .............................................. 414
119. DAVIDIENII ..................................................................... 416
120. ADEVĂRUL SUPREM AUM .......................................... 416

GRUPĂRI SEPARATISTE
121. OASTEA DOMNULUI ..................................................... 417
122. SPIRIŢII ............................................................................. 419
123. TUDORIŞTII SAU ABUZUL DE EVLAVIE ..................427
124. STILIŞTII .......................................................................... 428

ALTE RĂTĂCIRI
125. PETRACHE LUPU DE LA MAGLAVIT ........................ 430
126. VLADIMIREŞTII ............................................................. 430
127. NOUL IERUSALIM ......................................................... 431
128. UCENICII SF. ILIE ........................................................... 432

MANIFESTĂRI OCULTISTE
129. DIVINAŢIA ...................................................................... 433
130. CHIROMANŢIA ............................................................... 434
131. ASTROLOGIA .................................................................. 435
132. VRĂJITORIA SAU GHICITUL ....................................... 435
133. HOLOGRAFIA SAU „CITITUL” ÎN OGLINDĂ ........... 436
134. NECROMANŢIA .............................................................. 437
135. OAM „ORDO ANNO MUNDI” ....................................... 438

ALTE GRUPĂRI ŞI RĂTĂCIRI

136. MIŞCAREA PENTRU INTEGRARE SPIRITUALĂ
ÎN ABSOLUT - M. I. S. A. ............................................... 439
137. MOON ............................................................................. 443

456
 Tehnoredactare computerizată şi tipar executate la
S.C. PRO ORTODOXIA S.A. BEIUŞ

Tehnoredactare:
Alina ISPAS, Adriana DRINGO şi Liliana HALÁSZ
Tipar:
Adrian DRINGO şi Liviu FOGHIŞ
Sortator: Viorica LOLE

457
458