CAPITOLUL I FENOMENUL JURIDIC- FENOMEN SOCIAL

Mintea omului a fost dintotdeauna iscoditoare, dorind să pătrundă profunzimea fenomenelor

care se produc în jurul său. Omul a perceput și analizat lumea înconjurătoare și și-a format un
sistem de cunoștințe pe care le-a transformat în instrumente de lucru pentru a descoperi noi
informații și a înțelege lumea înconjurătoare.

Aceste informații au fost grupate în funcție de fenomenul analizat, în principal, în ceea ce astăzi
numim știință. În esență, știința a fost definită [1] ca fiind “un ansamblu de cunoștințe veridice
organizate metodic într-o diversitate de ipoteze și teorii despre natură, societate și gândire,
cunoștințe obținute prin tehnici raționale corespunzătoare și fixate în principii, concepte,
categorii și noțiuni.”

Fenomenul cercetat în funcție de care sunt grupate informațiile constituie ceea ce în știință este
denumit obiect de cercetare.

a) Clasificarea dihotomică a științelor sociale

De-a lungul timpului mintea omului a fost preocupată mai întâi de fenomenele naturale care se
produceau în jurul său, ulterior analiza dobândind un caracter introspectiv; astfel au devenit
obiect de cercetare și relațiile interumane și trăirile omenești.

În acest fel, în funcție de obiectul de cercetare științele pot fi grupate în două categorii
(dihotomic):

- Științe care au ca obiect fenomenele naturale, denumite generic științe reale sau exacte.
Acestea au ca obiect de cercetare modificările care se produc în lumea fizică, perceptibile prin
simțuri sau cu ajutorul instrumentelor de măsură. Din această categorie putem aminti științe
precum fizica, biologia, chimia, astronomia, matematica, etc.

- Științe umaniste, care au ca obiect de cercetare relațiile interumane și procesele psihice care se
produc în mintea omului. Putem aminti dintre acestea filosofia, literatura, psihologia, științele
politice, etica, științele morale, etc.

b) Fenomenul juridic, societatea și normele juridice

Omul este prin esența sa o ființă socială; dezvoltarea sa este strict dependentă de interacțiunea
cu celelalte persoane. Dezvoltarea limbajului, a gândirii, a emotivității și a personalității umane în
ansamblu sunt strâns legate de existența umană în cadrul colectivității. În rarele situații în care,
din diverse motive, unele persoane au trăit izolate, de regula în junglă sau sechestrate în spații
care făcea imposibilă interacțiunea cu alte persoane în mod constat ființele umane nu s-au
dezvoltat similar cu cele care au avut o viață normală, trăind în colectivitate și dobândind
abilitățile și deprinderile care sunt inerente formării gândirii abstracte, cu toate beneficiile sale.
Cu toate acestea, nu întodeauna interacțiunea oamenilor în cadrul grupurilor s-a derulat în așa
fel încât toate părțile să aibă un beneficiu; deseori instinctul de conservare și-a spus cuvântul
prioritar față de valorile morale și umane astfel încât comunitatea a creat reguli care erau
obligatorii de respectat de către membrii acesteia dacă doreau să facă parte în continuare din
aceasta. Factorul determinant care a condus la respectarea acestor reguli a fost tocmai
conștientizarea faptului că, în cazul nerespectării regulilor exista riscul excluderii din grup iar
existența în afara acestuia era, practic, imposibilă.

Comunitățile în care oamenii coexistă variază atât din punct de vedere al numărului de persoane
cât și din punct de vedere al modului de funcționare.

Din punct de vedere al numărului de membri distingem între:

- Comunități restrânse - familia restrânsă, familia extinsă, vecinătatea;

- Comunități medii - grupuri formate din persoanele care locuiesc într-o anumită localitate, județ
sau zonă geografică;

- Societatea în ansamblu constituită, în principal, din persoanele care formează poporul.

Din punct de vedere al modului în care funcționează distingem:

- Comunități democratice – în care deciziile se adoptă de către toți membrii comunității care au
un anumit nivel de dezvoltare psiho-intelectuală (adică au capacitatea juridică să participe la
procesul decizional), fie personal, prin vot direct, fie prin reprezentanți, adică prin vot indirect.

- Comunități cu conducere autoritară – în care deciziile sunt luate de către o persoană sau un
grup restrâns de persoane organizate în organe de decizie la nivel central iar restul membrilor
comunității au obligația de a se spune.

Societatea reprezintă o comunitate de persoane care sunt legate între ele prin aspirații comune
cu privire la valorile pe care le consideră importante (viața, proprietatea, organizarea statală),
prin relații de producție (modul în care sunt puse în valoare resursele materiale și umane) și care,
de regulă, ocupă un teritoriu determinat fiind organizate potrivit unui sistem coerent de reguli
obligatorii.

Astfel cum reiese din conturarea noțiunii de societate, în cadrul acesteia persoanele desfășoară
activități diverse, din care iau naștere relații sociale corespunzătoare. Putem identifica domenii
distincte și domenii tangente în care oamenii își desfășoară activitatea: activități economice,
politice, familiale, spirituale, morale, religioase, etc. În cadrul acestei palete de activități iau
naștere relații sociale economice, politice, familiale, morale, spirituale, morale, religioase.
Fiecare tip de relație este guvernat de un tip distinct de reguli, care sunt identificate prin natura
lor instrinsecă.

Din întregul ansamblu de reguli care ordonează conduita oamenilor în societate regulile cu
caracter juridic au o prezență aparte întrucât sunt singurele norme juridice care pot fi impuse
chiar împotriva voinței persoanei al cărui comportament face obiectul său, beneficiind, în acest
scop, de posibilitatea de a recurge la forța de constrângere a statului ca formă superioară de
organizare a societății.

c) Normele juridice-norme sociale. Noțiunea de drept

Așa cum am arătat mai sus, normele juridice vizează comportamentul, conduita oamenilor în
raport cu ceilalți, adică în cadrul comunității din care fac parte, restrânsă sau extinsă.

Așadar, acestea se aplică doar unor relații interumane, având un caracter fundamental social.
Altfel spus, comunitatea intervine cu o reglementare doar atunci când o persoană, prin
comportamentul său, produce un inconvenient unei alte persoane. De exemplu, o persoană prin
comportamentul său agresiv poate să producă pagube materiale bunurilor aparținând altor
persoane dar, totodată, în cadrul acțiunilor de lovire a bunurilor respective se poate răni. Sub
incidența reglementării cu caracter juridic va intra doar comportamentul care a condus la
distrugerea sau degradarea bunurilor aparținând altor persoane, nu și autorănirea autorului
acțiunilor violente.

Pentru aceleași rațiuni nu sunt incriminate acțiunile prin care se urmărește de către o persoană
suprimarea propriei vieți (sinuciderea), ca și distrugerea propriilor bunuri. Sub acest ultim aspect
se impune să facem observația că societatea intervine doar atunci când acțiunile prin care
bunurile sunt distruse prezintă pericol și pentru alte persoane - incendiere, explozie, utilizarea de
substanțe chimice în doze apte să creeze vătămări grave sau chiar decesul altor persoane.

De-a lungul timpului conținutul normelor juridice a evoluat de la statutul de reguli cu caracter
obiectiv, asigurându-se doar scopul apărării sociale, spre o reglementare cu caracter umanist,
care are în centrul preocupărilor sale ființa umană care este, prin esență, o ființă rațională.

S-a fundamentat conceptul unei reglementări care să se bazeze pe abilitatea, pe capacitatea

omului de a înțelege așteptările societății de la el și de a avea capacitatea, posibilitatea de a-și
controla comportamentul prin educarea controlului exercitat asupra propriilor impulsuri
emoționale, în special.

Întrucât avem în vedere astfel de norme juridice, a căror respectare bazează pe o minimă
capacitate intelectuală și volițională, este de la sine înțeles că astfel de norme nu vizează decât
strict comportamentul oamenilor.

În ciuda unor împrejurări cu caracter anecdotic, doar oamenii pot intra în relații sociale, în
general, și în relații juridice, în particular.

Două sunt motivele care ne conduc la această concluzie:

- Doar oamenii sunt dotați cu capacitatea intelectuală de a înțelege cerințele sociale exprimate
prin normele juridice; practic, în cadrul procesului de respectare a acestor norme se produce o
decodificare a mesajului transmis de emitentul regulii juridice; ori, nici animalele și nici obiectele
nu dețin o astfel de capacitate.

- Adaptarea comportamentului în funcție de cerințele normei juridice presupune ca persoana să

aibă un comportament conștientizat, pe de o parte, iar pe de altă parte să dispună de o voință
liberă, la fel de conștientă, de a-și adapta comportamentul.

Având în vedere cele de mai sus putem contura definiția dreptului care, de-a lungul timpului, a
suscitat vii și numeroase discuții.

Dicționarul explicativ al limbii române [2] definește noțiunea de drept ca fiind “totalitatea
regulilor de conduită, a normelor care, instituite sau sancționate de puterea de stat, exprimă
voința clasei dominante, reguli a căror respectare și aplicare este asigurată prin forța de
constrângere a statului. ”

În antichitate Celsius definea dreptul ca artă a binelui și echității (Jus est ars boni et aequi), iar în
concepția lui Ulpian preceptele definitorii ale dreptului sunt a trăi onest, a nu dauna altuia, a-i da
fiecăruia ce i se cuvine (Juris praecepte sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum
quique tribuere) [3] .

Doctrina actuală definește dreptul ca fiind ansamblul normelor generale de conduită cu caracter
obligatoriu instituite (create) sau recunoscute (sancționate) de stat sau de autoritățile publice,
exprimând voința socială reprezentativă, având ca scop reglementarea relațiilor sociale în
conformitate cu interesele sociale generale, bazate pe nevoile fundamentale ale indivizilor și
comunităților aparținătoare și a căror respectare este garantată, la nevoie, prin forța publică de
constrângere. [4]

Aceasta este definiția care conturează conceptul de drept obiectiv, ca ansamblu de norme
juridice.

În doctrina juridică și în practica judiciară noțiunea de drept mai este utilizată și cu o altă
semnificație, și anume în sensul de drept subiectiv. Dreptul subiectiv reprezintă atributul,
prerogativa sau facultatea consacrată prin lege în beneficiul titularului acestuia ca subiect de
drept care-l exercită în mod legal putându-l opune titularului obligației corelative - chiar
împotriva voinței acestuia [5] .

d) Științele juridice - noțiune și clasificare

Normele juridice sunt analizate, cercetate de științele juridice.

Acestea se clasifică în funcție de obiectul de cercetare sau perspectiva din care analizează
normele juridice în:

- Științe juridice cu caracter general, care studiază normele juridice indiferent de perioada de
timp sau locul apariției acestora - teoria generală a dreptului, sociologia dreptului, antropologia
dreptului, filosofia dreptului;

- Științe juridice istorice – cercetează apariția și evoluția dreptului fie ca ansamblu, fie pentru
anumite zone geografice (istoria dreptului românesc, istoria dreptului chinez, istoria dreptului
englez, istoria dreptului german, etc. ) fie istoria dreptului pe anumite perioade istorice - istoria
dreptului sclavagist, istoria dreptului medieval, etc.; în aceeași categorie includem și științele
istorice care cercetează apariția și evoluția concepțiilor cu privire la instituțiile juridice – doctrine
politice, istoria doctrinelor politice și juridice, etc;

- Științele juridice de ramură - acestea au ca obiect de cercetare domenii restrânse ale dreptului,
care, de regulă, au un obiect de reglementare bine determinat și care se constituie în ramuri ale
dreptului. Știința dreptului civil, știința dreptului penal, știința dreptului constituțional, știința
dreptului fiscal, etc.

Este important de semnalat că există o serie de științe care, deși nu au caracter juridic, contribuie
în mod determinant fie la crearea dreptului fie la punerea sa în aplicare. Întrucât aceste științe
au caracter ajutător sunt grupate în categoria științelor auxiliare științelor juridice.

În cadrul acestora identifică două categorii de științe:

- Științe care s-au formai prin desprinderea din alte științe prin particularizarea și dezvoltarea
obiectului de cercetare – psihologia judiciară, sociologia juridică, statistica judiciară, medicina
legală, logica juridică, etc.;

- Științe care s-au format de sine-stătător, în mod autonom - criminalistica, criminologia, etc.

e) Legătura științelor juridice cu alte științe

Chiar dacă dreptul este o știință de sine stătătoare aceasta nu are o existență izolată întrucât
relațiile sociale, care fac parte din obiectul de cercetare al științelor juridice, este analizat și de
alte științe.

Dreptul are legături profunde cu morala, înțeleasă ca un ansamblu de reguli de conduită care
vizează valori precum bine/rău, drept/nedrept, buna-cuviință, armonie socială, etc. Chiar dacă în
numeroase împrejurări chiar normele juridice fac referire la morală (de exemplu, în cazul actelor
juridice acestea sunt declarate nule dacă sunt întemeiate pe o cauză imorală) nu se poate spune
că morala este suprapusă pe drept sau invers.

Există o diferență fundamentală între drept și morală: doar normele juridice beneficiază de
protecția puterii publice la care se poate apela în cazul încălcării lor la forța de constrângere a
statului. Oricât de ofensatoare din punct de vedere moral ar fi o serie de acțiuni ale oamenilor,
dacă acestea nu sunt reglementate de normele juridice autorii lor nu vor putea fi sancționați din
punct de vedere juridic.

Dreptul are legături semnificative cu religia. Se poate chiar afirma că normele religioase sunt
premergătoare normelor juridice întrucât cele dintâi au fost primele care au ordonat
comportamentul oamenilor în cadrul colectivității și divinitatea a fost prezentată ca fiind
entitatea care are abilitatea de a stabili sancțiuni incontestabile iar regulile instituite de aceasta
nu pot fi contestate.

Să ne gândim doar la Cele zece porunci care constituie, în esență, liniile directoare ale unui
adevărat cod penal.

Dreptul se leagă indisolubil de logica juridică. Aceasta este constituită din principii, legități, reguli
și argumente juridice care ordonează gândirea și permite celui care cercetează sau aplică dreptul
să identifice sensul noțiunilor utilizate în norma juridică, voința emitentului normei juridice și
sfera sa de aplicare. Este ceea ce se numește raționamentul logic care guvernează cele trei faze
ale aplicării dreptului: stabilirea stării de fapt, stabilirea stării de drept și elaborarea soluției.

Dreptul are legături cu criminologia, ca știință care cercetează fenomenul infracțional din
perspectiva originii și cauzelor acestuia. Criminologia contribuie în mod decisiv la stabilirea
politicilor publice în privința domeniilor sociale de acțiune a dreptului, în special a dreptului
sancționator, precum dreptul penal și dreptul contravențional. Criminologia identifică amploarea
fenomenelor infracționale și cercetează mijloacele de reducere a acestui fenomen prin
înlăturarea cauzelor generatoare.

O contribuție semnificativă o are dreptul cu medicina legală, care este acea ramură a științelor
medicale care identifică urmele lăsate de săvârșirea unei fapte fie pe corpul victimei fie în arealul
în care a acționat autorul. Astfel, sunt analizate urme de lovituri pe corpul victimei, urme
biologice care au rămas în zona săvârșirii faptei fie de la autor fie de la victimă. Medicina legală
are, așadar, un rol determinant în stabilirea gravității faptei, adică a gradului de pericol social, dar
și în stabilirea identității autorului și victimei.

Întrebări

1. Ce înțelegeți prin societate?

2. Ce este dreptul?

3. Cum se clasifică științele juridice?

4. Care este legătura dintre drept și morală?

Temă de casă

Elaborați un eseu în care să analizați comparativ rolul dreptului, respectiv rolul moralei în cadrul
societății.