Arta războiului -

Un pseudo-război într-o existență banală

aceasta e ceea ce ai/ și ceea ce ești/ o mână de-obiecte amintind victorii și înfrângeri sunt
versurile din poemul bilanț care surprinde subtil ideea „luptei“ individului cu tot ceea ce
cotidianul, existența în sine îi scoate în calea sa, bătălii ce contribuie la conturarea imaginii
„luptătorului“ învins sau învingător (să speli vasele e oricum mai bine/ decât să faci ordine
prin cameră/ nu riști să dai de vreo fotografie/ cu tine și cu frate-tu/ când erați copii/ și să
realizezi că de fapt/ el a murit acum trei săptămâni). Romulus Bucur percepe individul ca un
cumul de obiecte, obținute în urma acestor pseudo-războaie, la fel cum se întâmplă în cazul
soldaților ce au participat în adevăratele lupte ale istoriei, cărora li se dă decorații, titluri sau
un loc pe piatra funerară a monumentelor eroice sau în cazul poetului, onorul/ norocul de a
ajunge tăbliță pe ușa unei săli de curs (tocmai puneau numele lui gheorghe crăciun/ pe ușa
sălii tp8&poza lui înăuntru pe perete). Deși apelează la o subtilă ironie, uneori la autoironie
când vorbește despre sine, poetul privește existența cu o îngăduință discretă, dovadă fiind și
încercarea de a recupera realul din firmituri, așa cum afirmă Nicolae Manolescu în Literatura
română postbelică. Poezia, de asemenea, dorește reconfigurarea unor evenimente trecute,
propriile amintiri fragmentare, trăgându-ți la edec trecutul/ cu o frânghie de gumă (amintiri
din timpul armatei, facultății, amintirea profului de română și impresia acestuia despre prima
sa poezie etc.). Și în acest volum nu renunță la statutul său de caligraf al trecutului-prezent pe
care îl înfățișează sub forma unor crochiuri expresive, așa cum constată N. Manolescu. Astfel,
lirismul său biografic nu este unul confesiv, ci constituie doar materialul poemelor sale, căci
persoana poetului este sistemul de referință, în locul limbajului sau al transcendenței. Fiind un
poet care s-a remarcat alături de ceilalți optzeciști, pare a nu părăsi doctrina acestei generații,
poezia sa fiind impregnată cu elemente specifice acestora: autobiografismul, apelul la
realitatea înconjurătoare, la tot ceea ce s-a scris înainte, de aici și pretenția poetului pentru
referințele livrești (de exemplu, în Odiseea, VII,224), totodată încercarea de a folosi un
discurs apropiat de limba vorbită. Poezia nu mai este text, cum remarcă Alexandru Mușina în
prefața Antologiei poeziei generației'80, ci ea exprimă, comunică o realitate în centru căreia
este situată persoana poetului. Textul este un mijloc prin care eul se autodefinește, se exprimă
pe sine, apelând la propriul banal existențial, la propriile amintiri. Deși pare o poezie naivă,
spontană, la prima vedere, este de fapt, o creație rafinată, a unui poet care dă dovadă de o
erudiție clasică, inserând în poemele sale expresii latine (alegerea aceasta poate fi percepută

1
drept un act de snobism de neinițiați), referințe culturale. Forma poeziei sale, minimalistă, de
notație, este conștient asumată, căci pentru el, poezia e ceva despre lucrurile trecătoare, iar
tot ce contează este descrierea concretă, mai puțin esteticul, de aceea nici nu face uz de
procedee artistice în textele sale, fiind un econom din subtilitate și exigență, cum afirmă
același Manolescu. În acest volum, poetul își exprimă viziunea sa despre poezie, condiția
poetului (și faci câte o vizită iubitei/ acea târfă numită singurătate/ întrebându-te mereu/ la ce
bun/ la ce bun acest poem/ tinichea legată de coada/ speranței) în cea de-a doua parte,
numită ars poetica (cuprins), din care nu lipsesc elemente ale cotidianului pe care le folosește
pentru a o configura: o farfurie cu brânză și roșii/ ai putea continua laconic/ transformând-o
într-un hakiu, subliniind faptul că orice elemente din realitate poate construi poezia, căci nu
frumusețea contează, ci detaliu, mai degrabă forța o bară de fier/ învelită în vată când te
lovește de-abia realizezi că a pornit lovitura. Astfel, poemul trebuie să acționeze cu finețe
față de cititor, dar în același timp cu precizie. Cât despre rolul poetului în comunitate, R.
Bucur cu o evidentă ironie amăruie îl descrie ca fiind o persoană respectabilă, aproape o
instituție, dar despre care nu se știe nimic precis, doar un nume/ adunat pe-o carte dată la
topit/ ca să salvăm biosfera. Alegerea de a fi in centru propriei creației poate fi determinată și
de o nevoie de a se face cunoscut cititorului, ai servi acestuia mici fragmente din propria
existență.
Romulus Bucur nu renunță la poezia „cotidianului“ pe care o practica și în perioada de debut,
fiind centrată pe banalitatea vieții de zi cu zi, pentru că întâmplările, senzațiile cele mai
comune care au o valoare intrinsecă, merită a fi explorate, cum afirmă A. Mușina în antologia
menționată anterior (de exemplu, în poemul spărgeam lemne, simpla acțiune de a tăia lemne
este un prilej de a aminti de moarte, de asemenea, observarea rândunelelor care migrează, a
mamelor cu copii care se îndreaptă spre casă îl face pe poet să se întrebe despre rostul unei
zile, încheind pe un ton nostalgic viziunea poetică asupra existenței:viața o durere care trece,
fiind ultimul vers cu care alege să încheie volumul. În poezia ușor de zis destin, poetul o
descrie ca o boabă de strugure strivită pe limbă. Aceste exemple pot evidenția că poetul nu se
limitează la o simplă descriere a lucrurilor, a amintirilor, ci, uneori, sunt doar pretexte pentru a
reflecta asupra condiției proprii (și prin carnea mea au trecut/ ghearele de vânt ale urii/ (…)
sunt doar un fir/ de polen prins într-un vârtej), asupra poeziei însăși, asupra realității.
Concluzionând, poetul reunește poemele în acest volum Arta războiului, pentru a evidenția
faptul că lumea este lipsită de eroism, în general, acțiunile cotidiene sunt de o banalitate
evidentă, de asemenea și în războiul real, în armată, căci în spatele Virtus & Disciplina nu se
află decât acțiuni absurde, o moarte voluntară pentru un eroism post-mortem o zi de marș/

2
nimic nu-i mai plăcut după aceea/ decât să sapi șanțuri să faci valuri de pământ/ să-ți
instalezi cortul în locul prestabilit/ mâine la fel e foarte probabil/ să fim atacați (…)în
așteptarea asaltului final/ în cap îți răsună versurile/ unui cântec de marș al barbarilor/ din
cohorta ta/ OVER THE HILL AND FAR AWAY . Victoria este efemeră o fiică Victoria ce n-a
apucat să trăiască un an, poate de aceea, aviditatea pentru glorie nu are sfârșit, pentru care se
jertfește însăși viața, uneori inutil: există bătălii pierdute de la început/ în care ai optat pentru
exterminare sau pentru decimare/ nu mai contează că nu e bătălia ta/ de vreme ce ești acolo.
Împărțită în trei părți: arta războiului (introducere), ars poetica (cuprins) și post scriptum
(încheiere), această antologie reunește aceste secțiuni, la nivel simbolic, prin motto-ul plasat
la începutul volumului Venit mors velociter/ Vine moartea pe bicicletă, care semnifică
efemeritatea tuturor lucrurilor prezentate în această lucrare. În ciuda acelui vanitas vanitatum
et omni vanitas, Romulus Bucur își îndreaptă atenția spre existență, fiind un pretext pentru a
se juca cu intertextualitatea, limbajul cotidian, pentru a se situa pe sine în mijlocul creației.
Astfel, imaginile devin discurs în poemele sale, iar cel ce contează este Eul, căci
antropocentrismul joacă un rol important în poezia sa.
Romulus Bucur est un optzecist care rezistă cu stoicism generației douămiiste, căci armele
sale sunt perseverența, ambiția, încrederea în propria creație.