Hanu’ Ancuței

Iapa lui Vodǎ

EXPOZITIUNEA:
,,Hanu – Ancutei’’ este o colectie de noua povestiri scrise de Mihail Sadoveanu , auzite la
Hanu - Ancutei si transmise din generatie in generatie. Una dintre ele este ,,Iapa lui Voda’’.
Iar asta se intampla intr-o ,,departata vreme’’ , cand se spune ca au cazut ploi naprasnice
vara , iar culturile de toamna au fost pe masura.
In acel an s-au adunat la Hanu-Ancutei toti oamenii ce veneau din ,,Tara de jos’’ cu vin in
care si voiau sa ajunga in ,,Tara de sus’’ , Moldova. Stateau la focuri si parleau ,,hartane’’ de vitel sau
de berbec , ,,ori clean si mreana din Moldova’’. Se simteau la adapost caci acest han semana cu o
cetate si ,,nici habar n-avea dinspre partea hotilor’’.
Iar in aceste zile ,,grase si vesele’’ statea nemiscat acolo un razas strain caruia ii placea voia
buna si veselia. Era un om inalt, carunt, nici tanar nici batran si cu fata ,,adanc brazdata’’. Avea niste
ochi ageri si o mustata tusinata. Se vedea ca este un om trecut prin viata si sociabil.
INTRIGA:
Il chema Ionita comisul , era de la Draganesti si venise pe un cal roib , pintenog de trei
picioare si slab i se puteau numara oasele , si care statea cu ,,saua nalta’’ ,,intr-un dos de parete’’.
Desi arata astfel comisul se lauda cu el spunand ca nimeni nu mai are cal ca al dumnealui. Mos Leonte
aproba in batjocura . Comisul Ionita nu a fost de acord cu replica lui Mos Leonte si-si lauda din nou
calul spunand ca este dintr-o vita aleasa si se trage dintr+o iapa la care s-a uitat cu uimire chiar Voda
Mihalache Sturza. ,,Este o istorisire pe care as pute a sa v-o spun’’ completa comisul. Auzind
provocarea comisului Mos Leonte il asigura ca va fi ascultat si il ruga sa isi inceapa povestirea.
DESFASURAREA ACTIUNII :
Comisul Ionita isi incepu istorisirea amintindu-si de vremurile tineretii cand se afla tot la Hanu-
Ancutei , insa la care era hangita alta Ancuta, mama acesteia. Venise cu iapa pe care tot o lauda si
statea cu alti oameni care ,,acuma-s oale si ulcele’’. Deodata toti cei prezenti vazura un boier iesind
dintr-o drosca si indreptandu-se spre ei. Era un boier voini , cu barba rosa , si cu un lantug de aur la
gat. Politicosi , oamenii il invitara la masa s-ii spusera Ancutei sa-i aduca o iala cu vin pe care a platit-
o comisul ,,trei parale’’.Intrand in vorba razasul incepu sa i se planga boierului de o ,,pricina’’ pe care
a mostenit-o de lsa stramosii sai. Era vorba despre un vecin de la Draganesti care i-a furat pe nedrept
o bucata de pamant . Hotarat, Ionita comisul insista spunand ca este an stare sa mearga, inarmat cu
acte si dovezi, si la Voda , iar daca nici el nu-i va face dreptate sa-i pupe iapa nu departe de
coada.La aceasta replica toti cei prezenti ancepura sa rada , inclusiv boierul.
PUNCTUL CULMINANT :
Pus pe fapte , razasul pleca , iar a doua zise infatisa la curte spalat si aranjat. Imediat o sluga
aparu si-l intreba cu ce treaba a venit. Dupa ce auzi totul soldatul ii dadu voie sa intre in camera lui
Voda.
Luandu-si inima in dinti , comisul intra si cazu in genunchi in fata domnitorului. Acesta ii
porunci imediat sa se ridice , iar razasul recunoscu mai intai vocea iar apoi fata boierului de la han.
Dupa ce ii arata toate actele si dovezile pe care le avea domnitorul ii recunoscu dreptatea si imediat
trimise sluga la locul faptei pebtru a clarifica lucrurile. Inainte de a pleca boierul il lua deoparte pe
comis si-l intreba ce s-ar fi intamplat daca nu i se facea dreptate. Ionita comisul , vazand ca boierul
are simtul umorului , raspunse hotarat : ,,Eu vorba nu mi-o iau inapoi. Iapa-i peste drum’’.
Mult haz a facut voda pe raspunsul razasului si batandu-l iar pe umar isi aminti de oala cu vin
rosu pe care i-o plati comisul la han.
DEZNODAMANTUL :
Si iata de aceea se mandreste acum Ionita comisul cu roibul sau : pentru ca se trage din iapa
lui voda , care era si ea tot si rancheza si ea tot la fel speriind o alta Ancuta.

Haralambie

"HARALAMBIE" este povestita de calugarul Gherman, care coborase pentru prima oara de la schitul din munte si se ducea la
Iasi. Toti se uita cu uimire cum s-a ridicat "parintele Gherman din barba sa", ca si cand pana atunci statuse cufundat intr-un
caier urias, iar imaginea a fost impresionanta prin reliefarea extraordinar de sugestiva a personajului. El se nascuse in satul
Bozieni si nu-si cunoscuse tatal, fusese crescut doar de mama lui, iar cand aceasta murise, fusese trimis la manastirea Duraului
ca "sa rascumpar pacate trecute". Gherman se ducea acum la biserica Sf.Haralambie din Iasi, ca sa se roage pentru iertarea
pacatelor parintilor.
 Hanu’ Ancuței
Haralambie fusese "un arnaut (slujitor inarmat - n.n.) domnesc" care se tacuse haiduc si "multi boieri si negustori si norod"
avusesera de suferit din cauza cruzimilor lui. Vpd,a Ipsilant a dat porunca sa fie prinsi vrajmasii, dar mereu biruia Haralambie,
care "se tragea pe poteci si prin munti" numai de el stiute. Atunci, Domnitorul a luat hotararea sa-1 trimita pe Gheorghie
Leondari, fratele haiducului, care era tufecci-basa (comandantul garzii domnesti - n.n.), "om cinstit si viteaz", singurul care ar
putea sa-1 prinda, pentru ca ii cunostea obiceiurile si salasurile. Dupa o haituire de opt zile, Haralambie s-a refugiat acasa la
Gherman, care era copil si-1 cunostea, pentru ca venea deseori pe la ei si-1 mangaia pe crestet. Abia acum isi da seama copilul
ca acesta era tatal Iui. Casa este inconjurata de oamenii lui Voda, condusi de Gheorghie, care, dupa ce si-a somat fratele sa se
dea prins, "1-a palit cu hamgerul si 1-a doborat".

Gheorghie s-a infatisat la Divan si a pus capul fratelui sau "pe naframa rosa, la picioarele lui Voda", apoi a cerut sa fie eliberat
din armata domneasca si lasat sa se retraga pe "pamanturile lui". Apoi, "pentru durerea si ispasirea sa si pentru iertarea
sufletului celui ratacit", a construit o biserica in Iasi, cu hramul Sfantului Haralambie, la care se ducea calugarul Gherman sa se
inchine pentru iertarea pacatelor parintilor sai.

Dupa ce isi revine din tulburarea produsa de istorisirea monahului, comisul Ionita le spune oaspetilor ca o sa le povesteasca
ceva "cu mult mai minunat si mai infricosator".

Balaurul
Comisul Ionita "nalt si uscat" se ridica-n picioare, recunoaste ca istorisirea parintelui Gherasim l-a impresionat si-i anunta pe
ascultatori ca le va spune ceva si mai infricosator. Asigurandu-se ca cei prezenti au tot ce le trebuie si respecta obiceiurile
existente la han inca de pe vremea celeilalte Ancute, mos Leonte zodierul ii indeamna sa asculte cu atentie povestirea
comisului.
Inainte de asta, isi exprima convingerea ca asemenea han "cu ziduri ca de cetate, cu vin bun si voie-buna" intretinuta de Ancuta
cea tanara si sprancenata, nu se mai gaseste cat ai umbla drumurile pamantului". Intrebat de hangita cand a vazut prima data
balaurul, mos Leonte spune ca l-a vazut cand avea cam douazeci de ani si parintele sau, mare zodier si vraci, il invata
mestesugul lui. Apoi incepe sa povesteasca "ce-a vazut":
Pe vremea aceea, spuse Leonte zodierul, traia la ei, la Tupilati, un boier mare si fudul pe care-l chema Nastasa Bolomir, "nalt si-
ncruntat, c-o barba mare cat o coada de paun".
Acesta fusese insurat de doua ori - intai c-o fata de boier de la Barlad, apoi cu vaduva unui grec, Negrupunte.
A treia oara s-a cununat chiar la sfanta Mitropolie din Iasi c-o "copila ca de saptesprezece ani, balaie si care radea parca era
soarele". Dar, in timp ce "coanei Irinuta" ii "aparura bujori in obraji", boierul deveni "mai scazut si mai tacut". Intr-o vara, de
Santilie, pe cand Leonte se afla cu tatal sau la stana, se trezira cu boierul Nastasa Bolomir. Acesta ii spune zodierului celui
batran ca in casa "a intrat un domn si nu mai poate avea liniste". Si mai mult, a aflat de la camarasita lui veste rusinoasa ca
Irinuta se intalneste cu Alexandrel Vuza. Boierul ii cere zodierului sa-i spuna ce scrie-n zodie despre casnicia sa si afla ca "va
avea mare noroc cu muierea lui, dar acum e tulburat de marturii mincinoase".
Afland de la boier ca cucoana Irinuta urma sa se intoarca chiar atunci de la Roman, Leonte si tatal sau se duc repede la han.
Impreuna cu Ancuta, pun la cale salvarea celor doi tineri.
Cand acestia s-au apropiat de han, batranul zodier le-a iesit in cale si le-a spus ca sunt in primejdie mare. Atunci s-au intamplat
doua lucruri: s-a dezlantuit o furtuna mare si-n acelasi timp a aparut si boierul cu slujitorii sai racnind din rasputeri.
Zodierul si Alexandrel Vuza au fost prinsi, urmand sa fie aspru pedepsiti. In timp ce batranul ii striga boierului ca o sa-l ajunga
mania lui Dumnezeu, peste Moldova s-a abatut o furtuna cu potop de ploaie "si-un muget nemaiauzit umplu vaile si toata
lumea care se afla de fata a vazut balaurul venind in vartej sucit, cu mare iuteala".
Toti s-au salvat, in timp ce boierul a fost lepadat aproape mort intr-o rapa.
Apoi, peste intreaga fire s-a asternut linistea.
Se spune ca din aceasta intamplare i s-a tras si moartea lui Bolomir.
Fântâna dintre plopi
Este a patra povestire din volum si are ca tema iubirea tragica si ca personaj narator pe capitanul de mazali, Neculai Isac.
Intr-o toamna cand "Moldova curgea lin in soarele auriu, intr-o singuratate si-ntr-o liniste ca din veacuri", soseste la han un
calaret care, desi ajuns la carunteala, se tinea drept si sprinten pe cal.
Comisul Ionita il recunoscu desi avea ochiul drept "stans si inchis". Era prietenul sau din tinerete, Neculai Isac - capitan de
mazali - cu care-si petrecuse tineretile.
Comisul observa ca, de cand s-au despartit, capitanul isi pierduse o lumina, iar acesta-i povesti intamplarea naprasnica
petrecuta cu multi ani in urma.
Plecat sa duca vinuri in tinutul Sucevei intr-o toamna, Neculai Isac face popas la Hanul Ancutei.
Plimbandu-se calare pe malul raului Moldova, intalneste un grup de tigani care se scaldau. E intampinat de Hasanache, un
batran cersetor, care o alunga fara succes din calea boierului pe Marga, o tigancusa de optsprezece ani.
Frumusetea fetei il tulbura si le da celor doi cate un ban de argint.
 Hanu’ Ancuței
Fata il cauta la han a doua zi pentru a-i arata ciubotelele cumparate cu banul primit. Apoi tinerii petrec o noapte la fantana
dintre plopi si isi promit o noua intalnire de dragoste la intoarcerea lui de la Pascani, unde trebuia sa-si vanda marfa.
A doua intalnire la fantana are insa un final tragic. Indragostita, fata ii marturiseste ca Hasanache o trimisese la han ca sa-l
seduca, iar planul era ca tiganii sa-l omoare si sa-i ia banii pe marfa vanduta.
Desi era constienta ca o vor omora pentru ca i-a tradat, fata il avertizeaza asupra pericolului.
Tanarul fuge calare, scapa cu viata, dar o prajina aruncata de urmaritori ii scoate un ochi.
Insotit de flacaii de carausi de la han care auzisera strigatele sale, revine la fantana dintre plopi, unde sangele proaspat de pe
colacul de piatra era semnul ca fata fusese ucisa cu cruzime si aruncata in fantana.

Cealaltǎ Ancuță
In prima parte a povestirii, Ienache coropcarul face cateva referiri la vremea veche cand s-au intamplat lucruri care astazi nu se
mai vad, la oamenii care au fost, la anotimpurile schimbate si ele, precum si la credinta in Dumnezeu, alta si ea pe atunci.
Apoi incepe sa povesteasca o intamplare la care a fost martor.
In timp ce se tocmea pentru marfa cu niste negustori, a vazut un grup de arnauti, avand in mijloc pe un om legat. Cel prins era
"un om inalt si voinic, subtire in mijloc si lat in spate". Imbracamintea il arata a fi un razas instarit. Intre arnauti era si Costea
Caruntu, slujitor la agie care-l lovea pe cel prins cu pumnul peste falci. Coropcarul a aflat de la Costea Caruntu ca omul acela era
Todorita Catana, "un razas nebun si nemernic din tinutul Vasluiului". Fusese prins si batut, urmand sa fie si mai aspru pedepsit
pentru ca avusese neobrazarea sa fuga cu duduca Varvara, sora vornicului Bobeica. Cu greu l-au prins oamenii vornicului,
deoarece razasul era un om puternic si "racnea ca el pentru duduca Varvara, poate sa-si deie si viata". Pe duduca Varvara
boierul urma s-o trimita la manastirea Agapia "sa-si planga acolo gresala tineretii, iar pe razas l-au inchis in turnul Goliei din
Iasi". Pana dimineata, acesta a reusit sa evadeze si sa-si piarda urma, dand mare bataie de cap urmaritorilor.
Dupa ce a fost martor la toate acestea, coropcarul a plecat cu o caruta de ocazie pana la Targu Frumos. Aici a fost nevoit sa
coboare deoarece carutasul a luat-o in alta parte.
Dupa ce s-a odihnit langa o fantana, "i-a trimis Dumnezeu de pe alt drum, alta caruta". In caruta, coropcarul l-a recunoscut pe
Todirita Catana, dar si acesta pe el.
De la coropcar, razasul afla ca au fost trimisi oameni pe urmele lui, iar Costea Caruntu o va duce singur pe duduca Varvara la
manastirea Agapia. Todirita Catana ii spune coropcarului ca se duce la Hanul Ancutei unde avea sa-l astepte pe Costea Caruntu.
Ajuns la han, razasul impreuna cu hangita si cu coropcarul pun la cale prinderea lui Costea Caruntu si rapirea duducai Varvara.
Planul le-a reusit, Costea abia a scapat cu viata, iar de la Ancuta, Ienache coropcarul a inteles mai tarziu ca "acel misel ar fi
scapat cu duduca Varvara in tara ungureasca".
"Si atunci, zise coropcarul, iar am banuit-o c-ar fi fost cu stiinta ei".
Județ al sărmanilor
Printre cei de la han se afla si un om "mahalos" care, dupa caciula dintr-un berbece, dupa chimirul lat si, mai ales, dupa camesa
scortoasa de spalaturi in zer, se cunostea ca-i cioban. Il chema Constandin Motoc.
Acesta le spune o poveste despre o intamplare traita de un prieten de-al lui din satul Fierbinti de pe Siret, aflat pe mosia
boierului Raducan Chioru, vaduv, si care, din cand in cand, avea placere pentru cate-o femeie de-a oamenilor.
Prietenul pateste si el pozna, afland de la femei binevoitoare, ca pe Linca lui a poftit-o boierul la curte.
Suparat peste masura, omul a racnit la nevasta-sa, a amenintat-o c-o taie-n bucati cu securea, dar n-a scos nimic de la dansa si
sustinea ca nu-i vinovata cu nimica. Se jura pe lumina ochilor si pe mormantul maica-sii ca nu stie nici cu spatele despre ce
poate fi vorba, il domoleste pe barbat si-l trimite sa-si caute de treaba. Iar dupa ce se duce el la boi si la sanie, ea iese prin
fundul gradinii si se duce la curtea boiereasca.
Barbatul se duce si el la curte "sa-l scrie pe catastif gramaticul", dar boierul il cheama si-l intreaba ce are cu femeia. Nedumerit,
omul ii spune boierului "sa nu se amestece intre roman si femeia lui". N-apuca a sfarsit vorba si boierul Raducan Chioru il si
fulgera cu palma peste gura. Omul inchide ochii fara sa-ntelegea si, cand ii deschide, vede la o fereastra pe Ilinca lui si-ntelge.
Boierul si slujitorii sai l-au batut crunt.
Dupa ce a bolit trei zile, omul a sarit intr-o noapte gardul in curtea boierului sa-si gaseasca femeia.
Boierul vazand atata indrazneala, a poruncit slugilor sale sa-l pedepseasca aspru. A fost legat cu mainile la spate si cu calus in
gura, tinut cu capul varat intr-un gard si inca alte chinuri inimaginabile. Dar Dumnezeu a vrut sa nu piara: "a ramas schilod, dar
n-a pus fruntea-n tarana". S-a urcat la munte si s-a facut cioban. Aici l-a cunoscut pe Vasile cel Mare, "fugar din lume si pribeag
in pustie". Omul i-a povestit intamplarea cu muierea si boierul.
Vasile cel Mare l-a sfatuit sa nu lase nepedepsita fapta boierului. Impreuna au ajuns in sat si-ntr-o joi, fiind sarbatoare, s-au
indreptat spre biserica cand iesea lumea de la liturghie. Vazandu-l pe boier, Vasile cel Mare s-a inaltat in scari si s-a adresat
oamenilor, spunandu-le ca n-are cu ei nimic, dar a venit sa faca un judet, adica o judecata dupa obiceiul vechi. Apoi, el s-a
adresat boierului Raducan Chioru spunandu-i ca pentru muiere il iarta, dar au tremurat cu capu-n gard, cu gleznele in gheata
morii, cu picioarele-n butuc si le-a fost viata umpluta de otrava: "si pentru acestea ne-am infatisat sa-ti platim".
Cei doi l-au luat in piepturile cailor si l-au daramat si l-au lovit cu cutitele. Cand s-au incredintat ca a murit, au incalicat, au iesit
din sat si au plecat iarasi sub codru verde.
 Hanu’ Ancuței
Negustor lipscan
Tocmai cand se pregateau sa asculte istorisirea cinstitului comis Ionita, se auzira strigate si zarva pe drumul Sucevei. Toti s-au
intrebat cu mirare ce-ar putea sa fie, capitanul Isac banuind c-ar fi carausi. Intr-adevar, carausi erau!
Intre ei, hangita Ancuta il recunoscu pe jupan Damian, un vechi musteriu.
In timp ce negustorul pleca sa-si puna marfa in randuiala, comisul Ionita si mos Leonte zodierul incercau sa ghiceasca zodia si
anul nasterii noului venit. Presupunerile lor au fost confirmate spre marea bucurie a zodierului care se lauda ca numai
Dumnezeu si carte pe care o are il lumineaza intru tot ce spune.
Negustorul le spuse ca il cheama Damian Cristisor si are dugheana la Iesi. Simtind oarece simpatie fata de capitanul Isac,
negustorul a inceput sa-i povesteasca cum a ajuns la o stare multumitoare si la putina avere in cinstita breasla in care l-a randuit
Dumnezeu.
Prezentarea celor vazute pe unde a umblat, "la Liov, la Neamt si la Frantuz", starneste neincrederea, dar si curiozitatea
ascultatorilor. Faptul ca in aceste locuri oamenii calatoresc cu trenul, descrierea "acestei masinarii ciudate" care umbla singura
"fara cai" ii uimeste pe ascultatori carora nu le vine sa creada. Obiceiul nemtilor de a se plimba pe marginea acelor uliti dintr-o
singura bucata de piatra, boierii purtand ceasornic si cucoanele palarii ii intriga si mai tare, mos Leonte spunand raspicat ca lui:
" femeile cu palarii nu-i plac".
Toate cele vazute de negustori ii uimesc pe ascultatori, faptul ca prin tara nemteasca "targurile-s toate alcatuite din case cu cate
patru si cinci randuri, adica din case una peste alta" se mira ciobanul si nu avea sa creada.
Secventa in care negustorul este intrebat despre ce-a mancat si afla ca pe-acolo "pui la tigla n-a vazut, nici miel fript si tavalit
prin mujdei, nici sarmale, nici bors, nici crap la protap" ii intriga pe ascultatori iar capitanul Isac exclama: "apoi atunce, daca nu
au toate astea, nici nu-mi pasa! sa ramaie cu trenul lor si noi cu fata Moldovei!".
La fel de curiosi au ramas si cand au auzit ca " la nemti, mai intai si mai intai invatatura-i la mare cinste. Peste tot sunt scoli si
profesori. Si toata lumea invata carte". Auzind acestea, ciobanul, intreaba mirat: "atunci oile cine le pazeste?"
Negustorul insista si asupra faptului ca in targ la Lipsca si peste tot la nemti nu i-a facut nimeni niciun rau, in timp ce, ajuns in
tara Moldovei, a dat vama catre domnie, daruri vamesilor, unui hot de la Boroaia, priveghetorului de la Draguseni.
Dupa toate aceste si cele pe care le mai are de dat la Iesi, se va hodini la casa si la dugheana sa asteptand rezultatul trudelor
sale si anul cand ii va fi dat sa-si ia sotie - caci era inca holtei.

Orb sărac
De sub carul negustorului lipscan iesira o baba s-un mosneag, femeia mergand inainte si omul putin mai indarat, atrasi de
mirosul fripturii si de glasurile de la han.
Femeia avea o broboada de stergar alba, catrinta si sumaies, iar orbul era imbracat ca muntenii si sub bratul stang avea un
cimpoi. Nu era greu de observat ca era orb. Intrebata de negustor, matusa Salomie recunoscu ca de la plecarea din Radauti,
omul se tinea dupa ea sa-l duca la targul Iesilor.
Femeia le spuse ca si ea s-a aninat de carutele negustorului pentru a ajunge la cucoana Paraschiva sa puna pe racla un banut si
sa-i marturiseasca ce durere are.
Orbul, iubitor de tovarasii vesele, n-a vrut sa ramana sub caruta; a venit la han, dornic sa asculte istorisiri si sa spuna si el cate
stie din trecute vremuri. Fiind orb din voia lui Dumnezeu, a inteles ca nu trebuie sa se planga, ci "sa primeasca randuiala".
Intrebat de comisul Ionita, recunoaste ca-i place friptura de pui in tigla, ii place vinul nou si stie sa spuna si el diverse istorisiri,
ca orice om, ba mai mult, stie si a canta din cimpoi.
Apoi le canta celor prezenti tulburatoarea balada a pastorilor si a mioarei. Cand cimpoiul dezumflat cazu la pamant, ciobanul de
la Rarau si monahul ce se ducea la Sfantu Haralambie plangeau. Comisul insusi "a lepadat lacrimi pentru niste inchipuiri".
Orbul ii spune comisului de ce a cantat la inceput acest cantec trist. Fiindca a ramas fara vedere de cand era copil, si-a parasit
satul si a plecat in lume. A stat o perioada pe langa niste ciobani batrani care l-au invatat acest cantec, dar "l-au si legat cu
blastam sa nu-l uite niciodata si, de cate ori a suna din cimpoi, sa-l zica mai intai pe acesta". Apoi, a trecut dincolo de Prut si a
intrat intr-un grup de cersetori, sub mana unui calic batran. Au umblat asa pe unde au vrut si crestinii ii miluiau din belsug. Dupa
moartea lui Ierofei, a umblat cu alti tovarasi prin lume pana au ajuns la tatari. A trait bine si-n tagma necredinciosilor, dar intr-o
primavara, i-a venit dor sa miroasa rasina de brad si-a venit in tara Moldovei. Pe unde a umblat, a cantat din cimpoi si n-a uitat
blestemul ciobanilor de la Prut. Si-a cautat satul si neamurile si nu le-a mai gasit. Si-a amintti si de un han din vremea copilariei.
Acel han nu era altul decat Hanul Ancutei. Si vrand el s-ajunga la Iesi si sa se-nchine la moastele sfintei Paraschiva a facut popas
la hanul Ancutei.
Orbul le spune apoi celor de la han despre o minune a Sfintei Paraschiva, auzita de la un bunic al mamei sale. Este vorba despre
domnitorul Moldovei - Duca Voda, care punea biruri grele pe care norodul nu le mai putea suporta. Niste sarmani nacajiti au
ajuns, intr-o toamna, la moastele sfintei si l-au parat pe Duca-Voda, scaldand racla cu lacrimi. Atunci s-a clatinat racla sfintei;
vremea s-a schimbat brusc si de pe vant a cazut demonul la curtea domneasca. Duca-Voda a fost alungat de la domnie si
neputandu-se salva a ajuns c-o sanie stricata aici la han. Din toata averea nu-i mai ramasese niciun ban. Si i-a cerut batranei de
la han sa-i dea o ulcica de lapte de pomana. Batrana se tanguia ca n-are nimic pentru ca toate le-au fost luate de Duca-Voda si
 Hanu’ Ancuței
necunoscandu-l l-a blestemat: "sa-l manance temnita pamantului si viermii iadului cei neadormiti". El a tacut si-a plecat. A intrat
cu iapa-n singuratatile codrilor, a poticnit intr-o rapa si-a trecut pe taramul celalalt, in locul blastamurilor.
Dupa ce a terminat de povestit, Ancuta i-a spus ca aceasta intamplare a auzit-o si ea de la mama ei si l-a recunoscut in persoana
lui pe Constandin, despre care a auzit-o pe maica-sa spunand ca s-ar fi ratacit prin lume.
Istorisirea Zahariei Fântânarul
Matusa Salomia, suparata ca orbului i se acorda mai multa atentie decat ei si este apreciat, pentru ceea ce a istorisit, spune ca
este intre oamenii de aici unul care a vazut niste mari pozne in viata lui si propune sa-l asculte pe acesta.
Omul la care face referire matusa este Zaharia fantanarul, cunoscut de cei de la han ca un mare taciturn. Salomia il indeamna sa
spuna ce i s-a intamplat cand era flacau in padurea de peste apa, la Pastraveni, in poiana lui Vladica Sas.
Zaharia a fost chemat de boierul care i-a poruncit sa-i faca o fantana in poiana deoarece in toamna avea sa aiba loc o vanatoare
domneasca si trebuia apa.
Indemnat de Salomia, fantanarul povesteste amanuntit cum a testat pamantul din poiana si a gasit, cu ajutorul unei cumpene,
locul unde se gasea apa. Dupa ce a stabilit locul, boierul i-a trimis robi cu harlete de au sapat fantana. "Iar cand s-a scuturat
frunza in poiana" a venit boierul cu pahar de clestar din care a baut el "lacrima pamantului". Apoi, a venit de la Domnie un
calaret, anuntand vanatoarea lui Voda.
Boierul impreuna cu fantanarul au randuit toate pentru primirea Mariei-Sale, Calimah-Voda. Acesta a fost intampinat de cuconu
Dimache Marza cu cucoana dumisale si cu Aglaita, fiica acestora. Fata plangea si suspina dupa dragostea ei din tinerete, pentru
un fecior de mazali din Razboieni. Dar fiindca Ilies Ursachi era mazal, boierul i-a interzis sa se intalneasca cu fata lui, iar aceasta
nu mai avea nicio speranta.
A doua zi, Voda si boierul cu toata suita au plecat la vanatoare.
Zaharia a intalnit-o pe fata boierului care plangea si care i-a spus ca ea nu poate trai fara Ilies si de aceea vrea sa se dea in
fantana.
Impreuna cu Zaharia, fata si Ilies pun la cale o intalnire cu Voda chiar in coliba unde acesta urma sa se odihneasca dupa
vanatoare.
Voda s-a veselit la vederea celor doi tineri si, mai mult, ia si cununat in targ la Iesi.
Si impacandu-se toti s-au veselit si, din alai de vanatoare au dat-o pe nunta.