Sunteți pe pagina 1din 6

Publicat de liviu dumitrescu pe ianuarie 25, 2011

Tehnica iconografiei !
Publicat în: Curs
icoana pe lemn, Curs pictura, Decoratiuni, Icoane pe lemn, icoane
pictate, miniaturi, Mozaic, Pictura Bisericeasca, Uncategorized. Etichetat: Comenzi icoane pictate, cum se
picteaza o icoana, curs de icoana pentru incepatori, cursuri, cursuri de pictura, cursuri de pictura pentru
incepatori, etapele realizarii unei icoane, icoane pe lemn, icoane pictate, icon, iconografie, pictura, sfantul
ioan botezatorul. 31 comentarii

Tehnica icoanelor este complicată şi specifică. Treptele procesului pictării icoanei au fost elaborate
prin experienţa de veacuri a iconarilor din vechime. Aceste trepte se aplică aproape în întregime
de către meşterii contemporani şi nu pot fi schimbate; de aceea iconarii începători trebuie să le
urmeze cu rigozitate. Tehnica iconografiei îşi are viaţa sa istorică. În timp au apărut materiale noi
cu care iconarii s-au acomodat, studiindu-le şi punându-le în practică.

În epoca bizantină, icoanele erau considerate daruri preţioase deoarece se presupunea că aduc
noroc şi sănătate în casa în care intra. Tradiţia a continuat mai ales in ţările în care erau biserici
ortodoxe şi dăinuie şi în prezent, atat datorită credinţei cât, mai ales, pentru că icoanele pictate
manual sunt considerate adevărate opere de arta.

Cum se pregăteşte lemnul pentru o icoană bizantină

1. Panoul de lemn

Alegerea lemnului este importantă deorece suportul trebuie sa permită o bună conservare a
picturii. Esenţele nerăsinoase sunt preferabile, deoarece ele sunt mai omogene şi permit mai uşor
lipirea pânzei: chiparosul, platanul, stejarul şi palmierul în ţările mediteraneene; în Rusia şi în
ţările balcanice teiul, mesteacănul, stejarul, frasinul, fagul; în Nord,in ciuda fibrelor sale răşinoase,
bradul. Panourile erau taiate din miezul trunchiului pentru a da cea mai buna soliditate. Apoi
erau uscate luni de zile, după care erau înmuiate în apă pentru a înlătura albumina dăunatore
conservării lemnului. După o nouă uscare,erau impregnate cu clorura de mercur pentru a
distruge parazitii.
Pentru a fi pictat, panoul se aseaza cu sensul fibrei lemnului orientat vertical, dimensiunile
suprafetei de pictat fiind definte de rama. Se aplică traversele pentru a împiedica îndoirea
lemnului.

2. Cleiul
Cel mai bun clei este cel de peste, insa sunt folosite si cleiuri mai putin scumpe: de piele, de oase,
de tamplarie etc.

3. Pânza

Suprafata pe care vrem sa pictam nu trebuie sa fie neteda. Lemnul trebuie incizat cu o retea de
diagonale, acest lucru permite aderarea mai buna a panzei la lemn. Panoul este impregnat cu
primul strat de clei – clei de impregnare.

Se ia tifonul (panza fina) se inmoiae in clei, dupa care se intinde pe panou dinspre centru spre
margini, netezind suprafata. Panza a aparut pe la sfarsitul secolului al XIV-lea, la vechile icoane
rareori gasindu-se o panza intre lemn si grund. Se folosesc tesaturi fine, deoarece o panza groasa
adera mai putin bine la lemn. Cele mai bune sunt panza de in, de canepa si de bumbac.

4. Levkas-ul sau Grundul

Levkas-ul sau grundul alb se aplica pe panza, facand legatura intre lemn si pictura. Tehnica
elaborata in Bizant face ca numele de levkas vine din limba greaca: leukos= alb. Grundul alb este
obtinut din praf fin de alabastru sau mai tarziu din creta, amestecate cu clei cald si apoi intinse pe
suprafata panzei in mai multe straturi.
Prepararea grundului se face din:

un liant
o materie inerta
plastifiant

Cu cat formula grundului este mai simpla, cu atat este mai buna. Se prepara slab pe gras care este
o formula exact inversa cu pictatul (gras pe slab). Concentratia de clei se diminueaza cu fiecare
strat. Se da grundul intr-un strat subtire. Nu trebuie sa incarcam cu foarte multe straturi de
grund. La primul strat si la celelalte nu se revine cu pensula pe acelasi loc. Lemnul se preapara in
pozitie orizontala. Fiecare strat de grund trebuie lasat sa se usuce bine dupa care se ia o bucata de
smirghel si se niveleaza suprafata. Ultimul strat se lustruieste.

5. Desenul

Pictorii din vechime pastrau cu grija desenele icoanelor lor pentru a le folosi ca model pentru
lucrarile viitoare. Aceste colectii de desene se numeau in Rusia podlinnik-manuale de desene
originale, deoarece subiectele stabilite prin traditie erau interpretate.Asadar, se deseneaza chipul
sfantului sau scena religioasa cu creionul sau se poate face decalcarea.Dupa ce desenul este gata,
este nevoie sa fie incizat, pentru ca dupa acoperirea lui cu stratul de culoare, sa fie vizibile liniile
(conturul) desenului.
6. Aurirea

Pe locul unde dorim si aplicam aur ( aoreole, fonduri sau vesminte) aplicam mai intai cateva
straturi de serlac dizolvat in alcool tehnic (14% – 140 gr.fulgi de serlac pentru 860 ml. alcool
tehnic). Acest strat de serlac va împiedica absorbtia excesiva a mixtionului de catre grund
(mixtionul-solutie care dupa uscare are calitatea de a lipi foita de aur).

Se aplica un strat de mixtion peste lemn, exista multe varietati de mixtioane, cu uscarea la 15
minute, la 30 minute, la 3 ore si la 12 ore. Se aplica foita de aur, se lasa un pic, si se curata cu o
pensula moale, astfel incat sa ramana suprafata neteda.

7. Stratul de culori

Alegerea culorilor apartine pictorului; intr-o epoca data, fiecare pictor isi avea culorile lui
preferate. Culorile trebuie sa reziste la lumina, sa-si pastreze stralucirea si sa se combine intre ele.
De asemenea, trebuie sa se fixeze de grund fara a se schimba si sa tolereze substantele care le
fixeaza. In zilele noastre, pigmentii se impart in culori minerale si culori organice.

Culorile minerale se gasesc in natura sau sunt produse industriale, fiind compuse din saruri
(carbonati, cromati, silicati) sau din diferiti oxizi de metale.
Culorile organice naturale se gasesc in substantele vegetale si animale. Pentru a produce un
pigment colorat sub forma de pulbere, se forteaza colorantii naturali sa intre in combinatie cu o
substanta minerala incolora, procedeu cunoscut inca din Antichitate. Aceste pulberi se numesc
lacuri. Majoritatea culorile organice se modifica sub influenta luminii.

8. Tempera cu ou

Acesta tehinca s-a raspandit din Bizant in Europa in secolul al XV-lea, numindu-se in Italia
tempera, cuvant care desemna orice substanta care ce servea drept liant pentru culoare.

Pentru culorile de tempera se foloseste emulsia de ou, ea are rol de liant si in plus confera
culorilor prospetime si rezistenta in timp. Datorita compozitei sale (51% apa, 15% albumina, 22%
materii grase si 12% alte substante), galbenusul de ou, poate forma, diluat cu apa, o emulsie
stabila, iar pentru evitarea descompunerii se adauga un acid, cum ar fi otetul.

Rezultatul este un colorit intens si formarea dupa uscare a unui strat uniform,care se fixeaza bine
de grund. Emulsia de ou se prepara folosind un galbenus de ou, amestecat cu putina apa, cateva
picaturi de otet (sau zeama de lamaie). Toate amestecate foarte bine cu o furculita. Emulsia se tine
dupa ce s-a pictat, la rece, daca vreti sa o mai refolositi.

Cum se picteaza o icoana bizantina – etape de lucru

1. Primele straturi de culoare (proplasmele)

Culorile se prepara prin adaugarea de apa pana la obtinerea unei paste omogene, fiind urmata de
acoperirea cu un strat uniform de emulsie din galbenus de ou a intregii suprafete de pictat.
Culoarea la randul ei este diluata cu emulsie de galbenus de ou. O parte din apa este absorbita de
grundul alb (levkas) al icoanei, o alta se evapora.
Liniile incizate ale desenului si contururile sunt acoperite mai apoi progresiv de culoare pana
cand nu mai raman spatiile albe. Acoperirea diferitelor zone se face dupa culorile modelului fara
umbra si semitonuri. Dupa ce s-a uscat, stratul trebuie sa fie uniform, mat si solid. Pentru chipuri
si maini se intrebuinteaza ocru galben, rosu si putin negru.

2.Carnaţia

Partile cele mai importante ale icoanei sunt chipul si mainile. Chipul confera icoanei sensul ei
teologic, reflectand, dincolo de orice stilizare, trasaturile individuale ale sfantului. Mainile sunt
importante prin gestica lor, de care depinde miscarea pliurilor si a luminilor care o subliniaza.
Importanta gestului este prezenta si in scenele biblice.

Din aceste considerente, lucrul executat pana la acest stadiu al lucrarii este subordonat
elementului carnatiei, pe care pictorul va incerca sa o execute in toata arta sa, pentru a se apropia
de prototip.Culoarea de baza a carnatiei variaza dupa epoci si scoli, tonul carnatiei fiind
determinat de stilul epocii: de la o nuanta maronie apropiata de verdele masliniu pana la tonuri
mai calde, ca in icoanele lui Rubliov. In general, carnatia se obtine dintr-un amestec de ocru
galben si umbra arsa, sau dintr-un amestec de ocru galben, rosu si negru.Luminarea carnatiei cere
si mai mult finete. Se disting patru parocedee:

prin culori topite


prin hasuri
prin diluare
prin combinarea acestora trei