Alberto Pellai – Barbara Tamborini

Taţii vin de pe Marte,

mamele de pe Venus

Ghid pentru părinţi

destinat uzului terestru
 Cuprins
Introducere. Mama şi tata în confruntări 13
<Baby shock> 13
Luminiţa de la capătul tunelului 14
Nu te înţeleg 15
În mintea celuilalt 18
Planete diferite 26

I. Testul: totul începe aici 31

Cum vede ea 31
Cum vede el 35
Provocarea 38
În mintea femeilor 43
În mintea bărbaţilor 45
Sfaturile mamei pentru tată 47
Sfaturile tatălui pentru mamă 48

II. Sarcina 51
Cum vede el 51
Cum vede ea 55
Provocarea 60
În mintea bărbaţilor 65
În mintea femeilor 67
Sfaturile tatălui pentru mama 70
Sfaturile mamei pentru tata 72
III. Naşterea 75
Cum vede el 75
Cum vede ea 80
Provocarea 85
În mintea bărbaţilor 89
În mintea femeilor 92
Sfaturile mamei pentru tată 95
Sfaturile tatălui pentru mamă 96

IV. În sfârşit acasă 9

Cum vede ea
Cum vede el
Provocarea
În mintea femeilor
În mintea bărbaţilor
Sfaturile mamei pentru tată
Sfaturile tatălui pentru mamă

V. Ora mesei
Alăptarea
Cum vede ea
Cum vede el
Înţărcarea şi cina la masă
Cum vede ea
Cum vede el
Provocarea
În mintea femeilor
În mintea bărbaţilor
Sfaturile mamei pentru tată
Sfaturile tatălui pentru mamă

VI. Să dormim, sau nu, împreună

Cum vede el
Cum vede ea
Provocarea
În mintea bărbaţilor
În mintea femeilor
Sfaturile tatălui pentru mama
Sfaturile mamei pentru tata

VII. Să ne jucam împreună

Cum vede el
Cum vede ea
Provocarea
În mintea femeilor
În mintea bărbaţilor
Sfaturile mamei pentru tată
Sfaturile tatălui pentru mamă

VIII. Capriciile
Cum vede el
Cum vede ea
Provocarea
În mintea bărbaţilor
În mintea femeilor
Sfaturile tatălui pentru mamă
Sfaturile mamei pentru tată

To be continued... Mersul la grădiniţă

Cum vede el
Cum vede ea

Mulţumiri
Bibliografie
 Introducere

Mama şi tata
în confruntări

<Baby shock>
Cercetările şi statisticile vorbesc de la sine. Dacă există un moment capabil să
inducă în criză un cuplu şi echilibrul pe care acesta şi l-a format în timp, acela
este momentul când cei doi devin părinţi. În ultimii treizeci de ani numărul
divorţurilor în primii trei ani după naşterea unui copil este în continuă creştere.
Există şi un termen pentru a defini acest fenomen: <baby shock> (în engleză
baby clash). La ora actuală, mai mult de 10% din copiii cu vârste cuprinse între
0 şi 2 ani locuiesc cu un singur părinte, iar conform unui studiu francez efectuat
de Bernard Geberowicz, co-autor al cărţii Baby-shock(1), <între 20 şi 25%
dintre cupluri se despart în primele luni după naşterea bebeluşului. Şi această
cifră este în continuă creştere>.
În afară de realitatea exprimată numeric, naşterea primului copil este o
revoluţie, şi pentru a se adapta tuturor schimbărilor este necesară o muncă în
doi.
Vorbind cu toţi cei ce deja au trecut prin aceasta experientă, se descoperă că, în
teorie, toţi sunt mai mult sau mai puţin conştienţi că viaţa lor va fi complet dată
peste cap şi se declară pregătiţi de a înfrunta transformările, dar practica este
mult mai dificilă.
De fapt, e imposibil să ignori ceea ce te aşteaptă. Îţi povestesc toţi. Şi pe
deasupra îţi oferă raportul relaţiei cu partenerul, relaţie ce pare a fi un thriller,
mai mult decât o comedie a sentimentelor, aşa cum ar trebui să fie în realitate.

Luminiţa de la capătul tunelului

În casa noastră, unde barza a venit deja de patru ori, am numit mereu primii trei
ani <tunelul>. În cel de-al patrulea an, întrezăreşti într-un final luminiţa.
 În primii trei ani totul este o continuă invenţie şi totul trebuie să fie definit. E
vremea când trebuie să înţelegi ce fel de mamă sau tată vrei să fii şi în ce mod îi
vei fi alături copilului tău pentru restul vieţii, când nopţile devin albe (uneori),
când din zi în zi intervine câte o urgenţă medicală. Emoţiile care te iau cu asalt
sunt multe şi contrastante: fericirea şi orgoliul pe care le simţi când priveşti
micuţul copilaş se amestecă cu oboseala şi anxietatea, frica şi uneori furia (de
exemplu când o fiinţă de patru kilograme te ţine treaz/trează toată noaptea,
aparent fără niciun motiv).
Noi am fost în tunel timp de unsprezece ani consecutiv. Primul copil s-a născut
în 2000, ultimul în 2008 şi a implinit trei ani în 2011. În această bucată de timp
am încercat să devenim părinţi buni şi, în mod constant, să ne sprijinim unul pe
celălalt ca şi cuplu.
În unele momente, părea că vom exploda, că nu vom reuşi, că nu vom ajunge să
vedem luminiţa. Au fost perioade în care am atins cerul cu degetul şi altele în
care oboseala cotidiană părea că ne va doborî. Dar acum suntem încă aici,
împreună, în fiecare dimineaţă trezindu-ne în formula noastră de 2+4 şi se pare
că am găsit un echilibru stabil.
Într-adevăr, cu toată sinceritatea, putem spune că ne bucuram de viaţă şi chiar
foarte des.

Nu te înţeleg
Dacă este ceva ce, în toţi aceşti ani, a cauzat în mod serios probleme în
capacitatea noastră de a armoniza viaţa personală si muncă, îndatoririle şi
plăcerile, emoţiile şi angajamentele, aceea a fost dificultatea de a ne înţelege
reciproc. Din toate elementele necesare pentru menţinerea fericirii în cuplu, a
înţelege ce anume se întamplă în mintea partenerului, a fost întotdeauna cel mai
dificil. Nu ajunge să ştim doar cum gândesc copiii, cum cresc şi care sunt
etapele prin care ei trec pe parcursul dezvoltării lor.
Sunt teme pe care le cunoaştem foarte bine, pentru că le-am studiat de-a lungul
activităţii noastre profesionale. Adevarata provocare este să reuşim să împărţim
toate aspectele legate de creşterea unui copil, utilizând un plan cooperant,
armonios, creat şi împărtăşit împreună cu partenerul. A gândi împreună cu
aceeaşi minte, a fi capabili să facem alegerea potrivită împreună cu celălalt, şi în
împotriva părerii lui, a ne conecta şi a ne sincroniza emoţiile şi gândurile în
timpul primilor trei ani, este cea mai înaltă culme de escaladat pentru un cuplu.
Pentru că, dintr-o dată, se poate întampla să ţi se pară că deja cunoşti perfect
copilul, dar nu mai înţelegi absolut nimic din ceea ce gândeşte şi simte persoana
care doarme alături de tine.
Rita, treizeci şi patru de ani, povesteşte în felul următor această etapă, ce a
supus la încercări dure relaţia dîntre ea şi soţul ei:
După naşterea Irenei, mă simţeam încontinuu obosită şi foarte tristă. Eram
fericită datorită faptului ca fiica mea era un vis devenit realitate. Dar erau
atâtea lucruri de facut şi mă simţeam <devorată>, pentru că ea voia tot timpul
să stea la sânul meu. Când o auzeam plângând mă cuprindea anxietatea şi
pentru a evita aceste momente o alăptam în continuare, chiar dacă ştiam că nu
mai avea nevoie. Soţul meu, Fulvio, îmi părea a fi neatent şi dezinteresat la ceea
ce se întâmpla în casă. Mai mult chiar, mă mustra pe mine, pentru că după
naşterea Irinei stăteam intotdeauna cu ea in brate. am vrut de atâtea ori sa fim
împreună, să vorbim puţin, să ne găsim un spaţiu al nostru. Dar pentru mine era
prea devreme. În acele luni nu mai exista nimeni în afară de Irene. În plus, eram
obosită de la atâtea treburi. Pentru noi a fost o perioadă foarte dură. Eram
fericită că devenisem mamă, însă foarte dezamagită, deoarece vedeam că soţul
meu nu era de acord cu situaţia dintre noi.

Iata cum îşi aminteşte Fluvio aceeaşi perioadă:

Naşterea Irenei a fost ca o raza de soare in viaţă noastră: eram nespus de
fericit. Dar apoi, Rita a început să se schimbe şi să se dedice în totalitate copilei.
Trebuia ca ea să facă totul, copilul putea să stea numai la ea în braţe. Pentru
a-mi putea însuşi rolul de tată eram forţat să mă cert cu ea. După ceva timp
situaţia a devenit insuportabilă. Vedeam că soţia mea era obosită şi certurile
dîntre noi nu faceau decât să agraveze lucrurile. Astfel, am decis să o las să mă
atace, atacând-o apoi atunci când prindeam momentul: Odată terminată această
perioadă, ea s-a întors la muncă şi un tata disponibil s-a dovedit a fi foarte util.
Desigur, nu pot spune că a fost o perioada uşoară pentru noi. În timpul sarcinii
credeam că, datorită Irenei, vom deveni cel mai fericit cuplu din lume. După
naştere, realitatea a fost cu totul alta. Problema nu era copila, ci noi doi, care nu
reuşeam să găsim o înţelegere mai profundă. Echilibrul nostru era dat peste cap.

În aceste ultime cuvinte stă cheia: copiii se nasc şi cresc datorită părinţilor, însă
procesul poate eroda, sau cel puţin compromite în timp, înţelegerea reciprocă între
parteneri.
 Munca cea mai importantă este a învăţa să intrăm în mintea celuilalt. Altminteri,
la fel cum s-a întâmplat cu Rita şi Fluvio, ne vom concentra numai pe propriile
gânduri şi emoţii, şi ne vom simţi excluşi de către partener, neînteleşi şi nedoriţi.
Sunt puse în discuţie fundamentele în baza cărora se construiesc stabilitatea şi
armonia relaţiei.

În mintea celuilalt

Cartea pe care o aveţi în mână încearcă să vă arate ce anume se întamplă în mintea

bărbaţilor şi a femeilor în primii trei ani din viaţa unui copil. Am ales anumite
momente cheie şi le-am povestit din două puncte de vedere diferite: viziunea
mamei şi aceea a tatălui.
Ne-am bazat pe experienţa personală, dar şi pe poveştile multor alţi părinţi.
Având patru copii, relaţiile noastre sociale s-au extins enorm, şi în ultimii zece ani
ne-am regăsit în situaţia de a împărtăşi poveşti, a aduna confidente, a consola şi a
calma persoanele suferinde de anxietate.
A citi în cuplu ar putea fi o ocazie favorabilă pentru a înţelege mai bine cât de
multe vi se intamplă atât vouă, cât şi partenerilor voştri.
Scopul este să vă dezvoltaţi două abilităţi în mod particular: metacogniţia şi teoria
mentalităţii.
Metacogniţia este capacitatea autoreflexivă, adica conştiinta de sine în relaţiile în
care suntem implicaîi. A învăţa să ne gândim nu doar la noi, dar şi la cei din jurul
nostru, a ne observa printr-o lupă pentru a dezvolta o gândire critica sanogena (şi,
mai presus de toate, autocritică) în fiecare situaţie, este crucial: permite păstrarea
flexibilităţii necesare pentru a înţelege cum suntem, încontro ne indreptăm din
punct de vedere al dezvoltării, că nu suntem centrul universului şi că nu totul se
întâmplă întotdeauna exact aşa cum ne dorim.
<Metacogniţie> poate părea un termen prea academic pentru viaţa cotidiana, însă
pe parcursul unei zile fiecaruia îi este necesar să o utilizeze de nenumărate ori în
relaţiile cu ceilalţi. Pentru a înţelege bine diferenţa dintre gândire li
<metagândire>, să încercăm să ne imaginam două situaţii concrete în care ne
regăsim adesea.
1. Mama face curăţenie în bucătărie în timp ce copilul de doi ani se plimbă
desculţ printre firimituri. Tatăl verifică e-mail-ul. Pentru a sprijini
 computerul de masă, strânge firimiturile dintr-un colţ al feţei de masă şi se
aşează acolo. Copilul dărâma coșul de gunoi. Mama se înfurie.
Gândirea ei: <Bărbatul meu nu mă ajută deloc, se gândeşte numai la
treburile sale, nu a scos nici faţa de masă, nu mă respectă, nu-i pasă de mine.
De când a început să meargă copilul nu pot să-mi iau un minut ochii de la
el.>
Metagândirea: <Mă supără faptul că nu realizează câtă nevoie am de el. Ar
trebui să înţeleagă singur că acesta nu este un moment potrivit pentru că el
să folosească computerul. Sunt foarte obosită, azi mi-am dedicat toată ziua
copilului şi aș avea într-adevăr nevoie să mă deconectez puţin.>
2. Tatăl schimbă scutecul copilului de puţine luni. Își dă seama că trebuie
schimbat și body-ul și începe să îl dezbrace și să îl îmbrace din nou din cap
până în picioare. Mama intră în baie şi observă. După câteva secunde
intervine între cei doi pentru a repune scutecele: <Fac eu asta, sunt mai
rapida ca tine!> spune ea.
Gândirea lui: <Trebuie întotdeauna să facă în felul ei, apoi se plânge că nu
o ajut. Ajung să cred că ea e singura capabilă să facă lucrurile bine. Nu-i
făceam rău copilului. Poate fi atât de încrezută uneori.>
Metagândirea: <Îmi displace faptul că partenera mea nu înţelege cât de
important pentru mine este să demonstrez că mă pot descurca și singur.
M-a facut să mă simt inadecvat, incapabil să am grijă de copil. Nu are
încredere în mine.>

Dacă observaţi și vă însuşiţi diferenţa dintre cele două modalităţi de

gândire, veţi fi în măsură să înfruntaţi orice obstacol. Emoţiile negative
persistă: mama care spală vasele va fi în continuare tristă şi înfuriată, tatăl
ce schimbă scutecele se va simţi incapabil. În acelaşi timp, dacă abordăm a
două metodă de gândire le putem recunoaşte și ne putem distanţa de ele.
Dacă nu trecem prin acest proces, involuntar vom manifesta aceste emoţii
printr-o reacţie negativă inconștientă, un fel de răzbunare pentru suferinţa
pe care celălalt ne-a pricinuit-o. Acesta este primul pas către razboi: tu îmi
faci rău mie, așa că și eu îţi voi face ţie rău. Mă pun la același nivel cu tine
și te rasplatesc cu aceeaşi monedă.
Astfel se alimentează resentimentele, un venin periculos pentru cuplu, mai
ales când trebuie să înfruntăm situaţii de stres major, cum ar fi creşterea și
educarea unui copil mic.
Metagândirea ne permite să conștientizăm propriile noastre emoţii
negative și favorizează abordarea unui dialog sincer, o confruntare ce poate
fi obositoare, însă foarte constructivă. Ne ajută să înţelegem mai bine cum
funcţionăm, cum reacţionăm sub presiune, dacă atacăm sau suntem
vulnerabili. Să vedem mai departe de suferinţa de moment, pentru a
înţelege ce anume se întamplă în mintea noastră.
Metacogniţia este un punct de plecare, și un mod de gândire ce trebuie
constant antrenat. Iar viaţa de zi cu zi este o sursa inepuizabilă de ocazii
pentru a face acest lucru. Această carte va fi antrenorul dumneavoastră.
Cea de-a doua abilitate se numeşte <teoria mentalităţii> şi se referă la
capacitatea de a înţelege ce anume se întamplă în mintea celuilalt, de a intui
gândurile, dar și motivatiile și emoţiile ce îl împing pe acesta să reacţioneze
într-un anumit fel sau altul. A dezvolta această abilitate nu înseamnă numai
să ne cunoaştem mai bine partenerul de viaţă, ci şi a reflecta și stabili cine
este el pentru noi şi a ne concentra atenţia pe ce anume cauzează un
comportament. Se numeşte <empatie>.
Să revenim la exemplul anterior.
Tatăl care verifică mail-ul pe computer, ignorând masa care trebuie
curăţată, se poate simţi pur și simplu atacat de parteneră atunci când aceasta
reacţionează cu furie la indiferenţa sa. Alegând o variantă alternativă, ea ar
putea sa ii explice că o doare atunci când el se comportă astfel, deoarece o
face să se simtă invizibilă, neglijată. Cele două abordări pot declanşa
gânduri foarte diferite.
Este adevarat, sunt bărbaţi capabili să vadă dincolo de scena produsă și
care, chiar dacă sunt obosiţi după o zi de muncă, sau neliniștiţi pentru că e-
mail-ul pe care îl așteptau nu a sosit, se pot opri din activitatea pe care o
întreprind pentru a observa suferinţa ce se ascunde în spatele ţipetelor
supărate ale partenerei. Aceşti supereroi se ridică, merg lângă ea, îi cer
iertare pentru neatenţie. <Iubito, nu am vrut să te rănesc, data viitoare voi
fi mai atent. Sunt îndurerat pentru că te-am tratat astfel.>, termină cu o
îmbrăţișare şi încep imediat să strânga și să măture. Ei bine, dacă soţul
dumneavoastră este o astfel de persoană, vindeţi imediat această carte: aţi
tras lozul câstigator!
Dacă, însă, convieţuiţi cu un bărbat care răspunde protestelor
dumneavoastră cu un anumit ton enumerând toate sacrificiile pe care le face
pentru voi zilnic, continuaţi să citiţi.
A ne conecta cu mintea celuilalt este o abilitate pe care începem să o
folosim încă de la vârsta de doi ani, și care nu dispare niciodată. Este o
constantă provocare ce durează o viaţă întreagă. Este ingredientul secret
pentru ca ideea de a imbătrâni împreună să ne pară un vis și nu o
condamnare. Este modul prin care mama și tata pot forma o alianţă.
 Întorcându-ne la exemplul nostru, dacă soţia exprimă prin cuvinte proria-i
suferinţă (<Mă simt invizibilă>), va declanşa în soţul ei o reacţie mult mai
puţin agresivă: <Am avut de rezolvat o treabă foarte importantă pentru
muncă, însă poate nu am ales momentul potrivit. Îmi pare rău că te-am
abandonat și te-am ignorat, însă nu asta era intenţia mea. Data viitoare
spune-mi că ai nevoie de ajutorul meu. Nu te supăra, te rog>. Cu siguranţă
e un deznodămant fericit către care merită să ţintim.
A avea o teorie a mentalităţii înseamnă a da sens comportamentului altuia
(soţiei mele atunci când este furioasă pentru că se simte neglijată, singură)
şi a-l anticipa (în acest caz faptul că ea devine agresivă). Aceasta permite
adoptarea unei atitudini flexibile, adaptată circumstanţelor. Ajută la
perceperea semnalelor care evidenţiază starea de spirit a celui de langa noi.
Situaţia descrisă subliniază importanţa limbajului: a exprima verbal ceea
ce simţim in interior (metacogniţie) dezvoltă aptitudini atât în noi înșine,
cât şi în ceilalţi.
Multora le este greu să transpună în cuvinte senzaţiile puternice şi
personale, însă nu e prea târziu pentru a ameliora acest fapt. Vă va încuraja
să știţi că este vorba despre o abilitate contagioasă: dacă aveţi alături o
persoană dotată cu o bună teorie a mentalităţii, ea vă va influenţa.
Un alt factor important este stima de sine. Dacă tatăl, de exemplu, ar fi fost
nesigur, convins că valorea lui este una infimă, la prima mustrare a
partenerei, probabil ar fi reacţionat la rândul său și s-ar fi pus instant în
defensivă: <Nimeni nu vede cât de multe fac eu>, sau <Nu sunt capabil să
fac nimic>. Cu cât suntem mai siguri pe noi înșine, cu atât putem fi mai
capabili să ne conectăm la mintea interlocutorului, fără să dezvoltăm
credinţe false.
Adesea, de asemenea, un copil va face să iasă la suprafaţă aspecte
nerezolvate cu familia din care provenim. Când un cuplu se formează,
fiecare aduce cu sine un pic din propria istorie personală. A ne conecta
înseamnă să fim disponibili să acceptăm temerile celuilalt. Fiecare trebuie
să poată avea încredere în persoanele cu care a construit relaţii puternice și
de durată: partenerul și membrii familiei. Dacă unul dintre cei doi are sau a
avut relaţii problematice cu proprii părinţi, partenerul va trebui să
compenseze și să vindece rănile care acum se pot redeschide. Şi o poate
face doar cu ajutorul metacogniţiei si teoriei mentalităţii.
Recitind povestea cu Rita si Fulvio, ne dăm seama că problema era de fapt
lipsa disponibilităţii de a exercita cele două abilităţi. Amandoi erau puternic
concentraţi asupra unei programări personale, și fiecare vedea în celălalt un
potenţial obstacol, un subiect incapabil să coopereze și să colaboreze pentru
atingerea unui obiectiv comun. Rita nu voia să o lase pe Irene sa plângă.
Fulvio suferea deoarece se simţea exclus de soţie, care îl impiedica să se
alăture în calitate de tată. Întrebarile care le-au permis celor doi să iasă din
cercul vicios negativ sunt: <Ce anume te face să te simţi rau în acest
moment (metacogniţie)? Și ce anume pot face eu pentru a reduce suferinţa
ta (teoria mentalităţii)?> Lucrând împreună pentru a raspunde acestor două
întrebari, probabil ca soţii ar fi avut mai puţin de suferit în primele luni şi
ar fi fost mai satisfăcuţi şi mai fericiţi de experienţa parentală.
Din acest motiv, am selecţionat anumite situaţii de viaţă cruciale pentru
cupluri atunci când apare un copil. Le vom aprofunda pentru a încerca să
înţelegem ce anume se întamplă în mintea mamei, a tatălui, dar şi a
copilului.
Cititi acest volum împreună, schimbaţi păreri, subliniaţi-l, discutaţi,
vizualizaţi filmele recomandate, consultaţi testele sugerate. Va fi un parcurs
autodidactic și de schimb reciproc ce va îmbogăţi unul din cele mai
frumoase, dar și cele mai obositoare pasaje din existenţa noastră. Furia va
ceda terenul în faţa înţelegerii (măcar în cea mai mare parte din cazuri) și
veţi ajunge să râdeţi în faţa dificultăţilor și să aveţi încredere unul în
celălalt, convingându-vă că pruncul este ocazia voastră pentru a deveni
femei si barbaţi mai buni.

Planete diferite
Hormonii și structura genetică condiţionează în mod diferit creierul
feminin şi pe cel masculin. În primul caz, hormonii sunt protagoniştii de
necontestat în dezvoltarea cerebrală, deoarece producerea lor variază în
funcţie de ciclul menstrual influenţând substanţial aspecte precum
dispoziţia și gestionarea stresului. Pentru unele femei, sindromul
premenstrual este un factor dţunător, din cauza influenţei negative asupra
capacităţii de a face faţă vieţii cotidiene.
Pentru mult timp a fost afirmat faptul că dimensiunea redusă a creierului
feminin în comparaţie cu cel masculin (cu 9% mai mic) este o dovadă
genetică a superiorităţii intelectuale a bărbatului. Această credinţă a fost
demolată de noile descoperiri în neuroştiinţă, conform cărora în ambele
sexe este prezent același număr de celule neuronale, deci ambele sunt dotate
in mod identic. Asta nu înseamnă, însă, că bărbaţii și femeile funcţionează
în același fel. Evoluţia speciei se bazează exact pe diferenţierea și
complementaritatea sarcinilor. Negarea diferenţelor este un autogol pentru
toată lumea, la fel de valabil în trecut, precum şi în prezent.
Persoanele de sex masculin și cele de sex feminin activează arii foarte
diferite pentru a înfrunta şi a soluţiona o problemă. Extraordinara varietate
de diferenţe structurale, chimice, genetice, hormonale și funcţionale denotă
genul căruia aparţinem în toate situaţiile: la muncă, în viaţa personală, cu
prietenii etc.
Divergenţele în privinţa performanţelor în câmpul profesional și ştiinţific
nu sunt determinate de limitările intelectuale, ci de genul din care facem
parte: când femeile încep să ia decizii legate de prorpiul viitor (căsătorie,
întemeierea unei familii), ele dezvoltă un interes pentru activităţi ce solicită
o muncă solitară si competitivă. E scris in cromozomi. Multe au o carieră
strălucitoare, căreia se dedică în totalitate, dar asta nu anulează diferenţele
între sexe. Creierul lor este înclinat spre a exprima în mod verbal emoţiile,
capabil să creeze prietenii profunde, apt să descifreze stări de spirit din
expresiile faciale și din tonul vocii, extraordinar în a media conflictele. Au
o predispoziţie pentru a avea grijă de cei din jur.
La sexul puternic sunt mai dezvoltate arile impulsurilor sexuale şi
agresivităţii. Din instinct, bărbaţii încearcă să evite emoţiile puternice, sunt
mai puţin viscerali şi mai raţionali, pentru a nu-și pierde concentrarea în
timp ce se străduiesc să atingă un obiectiv, de exemplu la muncă.
Femeile detestă conflictul. Este o piedică in evoluţie. Învaţă asta de la
Croods, familia primitivă protagonistă în desenul animat de la
DreamWorks: cine se ceartă, moare. Femeia care rupe relaţiile cu barbatul
este destinată pieirii cu proprii copii la gâtul ei, deoarece niciunul nu se mai
poate ocupa de a procura hrană. Din acest motiv este dotată cu o puternică
înclinaţie spre toleranţă.
Astăzi oricine poate argumenta că nu mai este valabilă situaţia, multe
mame crescându-și singure copiii. În trecut, a-și mușca limba era o calitate
necesară pentru a garanta păstrarea căsniciei în timp. Astăzi, nimeni nu ar
mai da un sfat de acest gen și totuși, într-un cuplu, femeia este cea care
alege uneori să mai închidă un ochi și să ierte.
Chiar şi manifestarea mâniei este diferită. Barbatul, în general, este mai
impulsiv şi mai agresiv. Dacă o femeie este furioasă, în schimb, simte
imediat nevoia de a vorbi cu cineva, de a se descărca. Este mai înclinată să
atace verbal, reușește să folosească mai eficient cuvintele. Pe de altă parte,
el este predominant instinctual, mai ales atunci când se simte ameninţat sau
în pericol, în timp ce ea îngheaţă atunci când simte ca îi sunt ameninţate
cele mai profunde sentimente.
 În cele din urmă, dotările pentru procesarea emoţiilor sunt și ele diferite:
cortexul prefrontal feminin este mai mare, iar aici sunt stocate gândirea
critică și capacitatea de a gestiona și controla emoţiile. La celălalt pol se
află sexul opus care este de patru ori mai puţin predispus la a suferi de
anxietate sau depresie din cauza influenţelor hormonale.
În fiecare capitol vom analiza diferitele funcţii ale minţii mamei și pe cele
ale minţii tatălui în ceea ce privește provocările parentale pe care ei trebuie
să le înfrunte.
 CAPITOLUL 1

Testul:
Totul începe aici

Cum vede ea
În seara asta am fost puţin supărată că nu am mâncat pastele cu midii. Nu
e vorba că e mâncarea mea preferată, dar aveau așa un parfum... Salsa cu
patrunjelul, roșiile proaspete... Dumnezeule, acum sun la restaurant și îi
rog să mi le livreze acasă! Poate aș fi putut să le gust, tu le devorai cu o
poftă nebună! Ador să te văd mâncând cu poftă, îmi aduci aminte de Shrek.
M-ai întrebat de ce am ales pastele în sos alb. Am răspuns că voiam ceva
lejer. Ai spus <Nu ştii ce pierzi>.
Până la urma nu sunt, de fapt, sigură ca midiile sunt interzise în timpul
sarcinii. Poate mă las un pic dusă de val, însă mă simt deja însărcinată.
Mi-a întârziat deja trei zile și nu reușesc să mă opresc din a-mi atinge
burta. Abia aștept să îmi cumpar salopeta și să sar peste coadă la
supermarket.
Te privesc: dormi liniștit în timp ce eu mă răsucesc în pat, îmi vine chef să
te agit puţin. Probabil că, în pântecul meu celulele se joacă de-a cine se
multiplică prima. E posibil ca pentru tine să nu fie o nebunie? Digeră-ţi
midiile în liniște.
În timp ce stau de veghe, mă gândesc în ordine la: faţa mamei mele când
o voi anunţa, unde să punem toate cutiile care stau înghesuite acum în
dormitor, contracţiile pe care le voi avea (sunt oare pe atât de dureroase
pe cât se spune?). Într-un final, îmi voi aminti să programez vizita la
ginecolog? Dacă nu suntem însărcinaţi, trebuie să reîncercam îndată!
Mâine nu merg la niciun hidromasaj, de fapt, voi face întâi testul şi apoi
am să decid. Oare când va începe să se miște în burtică? Dacă îi voi vorbi
adesea mă va auzi oare? Va fi sănătos? Sau sănătoasă? Știu sigur că va fi
fetiţă.
 Mă apropii de tine, iar tu respiri profund. Îmi auzi gândurile? Te iau de
mână şi apoi adorm un pic.
Când mă trezesc mă simt ameţită, însă fericită. Am dormit foarte puţin.
Citesc pe chipul tău că ai gândul la vacanţă, în timp ce te bărbierești
dincolo. Am senzaţia că nu prea ai chef să stai cu mine. Ma îndrept spre
tine fredonând și te gâdil jucăuș.
<Deci, încercăm?>
<Să tragem cu arcul?>
Te împing ușor din spate, îmi place când faci pe spiritualul.
<Azi este ziua cea mare! Facem testul>
<Ah deja, uitasem de asta>.
Știu că pentru tine nu este ușor să înfrunţi această posibilă noutate. Ești
în zona ta de confort. Cu necunoscutul nu prea te descurci. Însă eu te
cunosc. Dacă ştii dinainte că trebuie să pregateși tu cina, totul merge ca
uns. Dar dacă raman blocată pe autostradă și esti nevoit să improvizezi,
imediat te cuprinde panica.
Am vorbit atât de des despre posibilitatea de a avea un copil, a fost
subiectul meu preferat în ultimul an.
Ne îmbrăcăm în grabă, ne încălţăm și ne urcăm în mașină. E incredibil, la
radio sunt numai melodii ale căror versuri le știm. Eu cânt în gura mare,
în timp ce tu începi, apoi te oprești, de parcă nu ţi-ai mai aminti cuvintele.
<Oprește-te, am să întreb pe cineva unde e farmacia>. De ce bărbaţii nu
mai vor sa întrebe pietonii nimic? Ocolim zona pietonală, zăresc o
persoana iar tu încetinești.
<Nu vă supăraţi, o farmacie în apropiere?>. Mă întreb oare la ce se
gândeşte doamna. Aș vrea să strig la ea <știţi că e posibil să fiu
însărcinată?>.
Parcăm, eu cobor şi alerg. Mișcarea îmi face bine.
<Un test de sarcină, vă rog, mulţumesc.>
Pe care mă sfatuiește să il iau? Ar fi mai bine să iau două? Ea le-a încercat
deja? Slavă cerului, aceste curozităţi le ţin pentru mine. Iată-mă
triumfătoare, surâzând oamenilor de la coadă. Mă întorc la mașină.
<Am găsit!>
<Bine, să ne întoarcem la hotel.>
Simt că ești încordat. Când ești agitat pielea ta își schimbă mirosul.
<Ar trebui să ne luăm altă mașină. Portbagajul e prea mic. Şi apoi va
trebui să redecorăm casa. Anul următor când mergem în vacanţă, ar fi bine
să alegem o plajă cu nisip fin. Te vei intoarce devreme seara? Îţi va plăcea
de mine chiar și când voi avea burta mare și voi avea greţuri?>
 Îţi pun întrebări, iar tu îmi raspunzi fără să faci nici măcar o glumiţă. Îmi
lipsește surâsul tau. De ce nu ţipăm împreună <trăiască testul>?
Intram în cameră. Tu citești instrucţiunile, eu sunt foarte agitată. Sunt
puţine fraze şi o gramadă de ilustraţii, ar înţelege şi un copil cum trebuie
să fie făcut, dar eu vreau ajutorul tău. Mă las condusă de tine pas cu pas.
Tu supraveghezi. Închid capacul și las băţul pe marginea chiuvetei.
<Ce facem? Stăm aici să ne uităm sau mergem dincolo?>
Te iau de mână și ne așezăm pe pat.
<Și dacă nu sunt însărcinată?>
Trei minute de suspans. După două, te ridici. Îmi place când înfrunţi
realitatea cu o decizie. Ești puternic chiar şi atunci când te temi. Ţi-o iau
înainte. Vreau să fiu prima care află.
<E pozitiv!> urlu, sperând ca totuși camerista să nu fugă să alerteze
recepţia. Te așezi pe pat, iar eu sar pe tine și te sărut. Nu reușesc să mă
opresc. Sunt mamă! Ştiam eu ca șunculiţa asta are o explicaţie ştiinţifică.
Tu rămâi nemișcat. Îmi spui <Nu am cuvinte>.
Ai fi putut să inventezi ceva, măcar să eviţi să-mi sară inima din piept. De
exemplu: <Vei fi o mamă excepţională, vei avea lapte din plin și nu vei
pune niciodată un pampers pe dos>.
Am nevoie de ajutorul tău pentru a rămâne cu picioarele pe pământ.
Spune-mi măcar că vom lua prânzul în acel restaurant de pe plajă, sau
chiar că vom mânca un sandviș la barul hotelului. Am nevoie să simt
puterea ta, deoarece singură nu reușesc să conţin toată această bucurie.
Momentan am pântecul încă micuţ.

Cum vede el
O cursă în cautarea unei farmacii. Ne propunem asta de zile întregi, dar
astăzi chiar o facem. Se întamplă. Aici, în altă regiune, departe de locurile
pe care le frecventăm de obicei, mergem în căutarea verdictului ce ne poate
schimba viaţa pentru totdeauna. În aceste zile de vacanţă, m-am întrebat
de multe ori ce se va întâmpla cu noi dacă aflăm că vom fi părinţi. Și nu
înţeleg de ce toate gândurile mele sunt catastrofale. Parcă aș fi într-un film
precum <Infernul din zgârie-nori> sau <2012>. Ca și cum dacă aș avea
un copil ar însemna apocalipsa. De ce, în acest moment, ideea că ceva ce
mi-am dorit dintotdeauna e la un pas de a se întampla, îmi provoacă atâta
teamă?
 De fapt, întotdeauna mi-a provocat teamă. Mă mișc cu ușurinţă în teritorii
ale căror caracteristici și configuraţii le cunosc la perfecţiune. Orice
noutate îmi stârnește nesiguranţă şi mă pune în defensivă. În faţa unei
provocări, prima întrebare pe care mi-o pun este: Oare voi reuşi? Inclusiv
în faţa ideii de a deveni tată, asta este întrebarea care îmi trece zilnic prin
minte: voi reuşi? Ce fel de tată voi fi? Cum mă voi descurca cu băile și cu
scutecele?
Apoi, o cascadă de sugestii și imagini îmi invadează mintea și nu pot să le
opresc. Mă văd deja treaz nopţile, cu copilul în braţe care nu vrea să
adoarmă, două cearcăne violet închis care îmi atârnă pâna la genunchi, eu
care în fiecare dimineaţă mă prezint la muncă şi adorm în faţa pacienţilor,
sau casc în continuu, până când ei se ridică și pleacă dând din cap în semn
de nemulţumire.
De ce am impresia că sunt atât de inadecvat și nepregătit pentru acest
test? De ce a avea un copil se anunţă a fi un autogol răsunător la adresa
existenţei mele? Acestea sunt gândurile care mi se învârt în continuu prin
cap în timp ce te aștept. În sfârșit am reușit să găsim o farmacie. Ieși pe
ușă cu punguţa în mână şi înalţi mâna către cer în semn de victorie.
Zâmbești.
Cum e posibil să avem reacţii atât de diferite în fata aceluiași eveniment?
Din primul moment în care o întârziere ne face să suspectăm că poate de
data asta se întâmplă, că acel copil la care am visat până acum este pe
drum, tu parcă nu iţi mai încapi in piele de bucurie . Când ti-am spus, acum
două zile: <Mergem să luăm un test de sarcină?>, ai răspuns: <Să mai
așteptam totuși două-trei zile, nu aș vrea să îl facem prea devreme și să
stricăm surpriza doar din exces de zel>. Tu așa ești făcută. Preferi să
aștepţi și să visezi, în timp ce eu aș vrea să știu totul imediat. Aveai privirea
senină precum cerul şi marea, în aceste ultime două zile.
Sari în mașină și continui să zâmbești. Spui: <Să nu conduci... Zboară, că
nu mai am răbdare>>.
În timp ce alerg pe strada ce ne separa de momentul adevărului, îmi
imaginez aceeaşi scenă peste nouă luni, când va trebui să zbor pe asfalt
pentru a nu mi se naște copilul în mașină. Între timp, tu continui să vorbești,
să repeţi: <Poate este adevărat, hai, mergi mai repede, cu cât ajungem mai
repede cu atât vom ști mai repede>.
Intru în parcarea hotelului. Cobori ţinând în mână punguţa de la farmacie,
ca și cum ar fi o comoară de nepreţuit. Te urmez. Apoi te întorci înapoi şi
mă iei de mână. Mă strângi puternic. Îmi spui: <Să urcăm>.
Odată ajunşi în cameră, deschizi ambalajul. Eu citesc instrucţiunile. Nu e
nimic complicat. Trebuie să urinezi pe tampon, apoi e nevoie să te uiţi la
liniile verticale care apar în două ferestre diferite. O linie: nicio noutate.
Două linii: vom deveni părinţi.
Aud zgomotul în timp ce urinezi. E ciudat că un moment atât de important
sa fie pecetluit de o picătură de urină. Mă uit la ceas. Aștept să treacă cele
trei minute necesare. Inima îmi bate atât de tare încât o simt în gât. Am
gura uscată. Nu reușesc să mă gândesc la nimic. Totul este blocat.
Congelat. Tu, în schimb, te miști prin camera și întrebi la fiecare trei
secunde: <Cât mai e? Ne uităm? Așteptăm? La ce te gândești? De ce nu
vorbești?>
Nu vorbesc pentru că nu știu ce să spun. Pare imposibil: viaţa ta este pe
cale să se schimbe și tu nu găseşti niciun cuvânt pentru a comenta acest
moment.
Într-un final, ma ridic și merg spre baie. Realitatea va fi înfruntată. Tu mă
depășești alergând. Un urlet. <E pozitiv!> ţipi.
Mă întorc înapoi. Vii spre mine, mă săruti şi mă îmbrăţișezi.
Rămân acolo, pe pat. E singurul lucru pe care știu să îl fac: să stau așezat
în timp ce tu mă săruţi peste tot.
Iată, primul meu minut de paternitate: dacă cineva m-ar fotografia acum,
aș arăta ca o statuie de sare.
Apoi te privesc și îmi ies pe gură trei cuvinte: <Nu am cuvinte>.
Tu zâmbești și răspunzi: <Vei avea, să fii sigur că vei avea>.

Provocarea
Aici începe totul, la graniţa dintre două etape foarte distincte ale vieţii: din
acest moment, va exista un înainte şi un după. Înaintea unui test de sarcină
pozitiv suntem pur și simplu un bărbat şi o femeie. După, ne transformăm
într-un tată şi o mamă. Odată văzute cele două linii roșii, orice am face,
orice decizie am lua, pentru puţin timp mintea noastră este asaltată de
imagini, gânduri și emoţii pe care nu reuşim să le ţinem sub control.
În multe cazuri, este punctul culminant al unei dorinte comune: apariţia
unui semn concret al sentimentului ce ne unește. Senzaţia experimentată în
etapa de îndrăgostire a deschis drumul spre iubire.
La începutul unei poveşti (în general în primele șase-opt luni), hormonii
sunt foarte activi și declanșează în corp reacţii similare celor pe care le
avem în contact cu substanţe psihotrope. Nu vedem defectele în celălalt.
Gândirea critică, dezvoltată în mod deosebit la femei, este redusă la tăcere.
Apropierea experimentată atunci când ne îndrăgostim dezvoltă
atașamentul, ingredientul unei relaţii amoroase destinată să dureze în timp.
Se atenuează senzaţia de <fluturi în stomac> și, pe măsură ce ne vedem
mai des, devenim din ce în ce mai conștienţi de diferenţele dintre noi și
partener. Sentimentul își pierde din intensitate, dar devine mai stabil și de
durată. Cuplul experimentează o senzaţie de calm și pace, mai puţin
costisitoare din punct de vedere pe plan energetic, respectul ia locul
vânătorii continue și tensiunea vis a vis de celălalt scade comparativ cu
etapa iniţială. Pentru ca legătura să ramână puternică și vie, totuși, ea
trebuie alimentată constant: mângâieri, apropiere fizică, atenţia reciprocă
favorizează relaxarea celor doi hormoni diferiţi ai <iubirii>, oxitocina si
vasopresina.
Adesea sarcina are loc în această etapă, în care am ajuns la un echilibru
stabil în doi. Alte dăţi, apare ca o surpriză, înainte de a ne gândi măcar la
ea. În acest caz, ne putem regăsi în situaţia de a fi neoviţi să înfruntăm în
acelaşi timp diferite aspecte foarte solicitante:
 Să evaluăm păstrarea și calitatea relaţiei și să decidem dacă totul este
în regulă pentru a se transforma într-o legătură de durată;
 Sa luăm în considerare implicaţiile și responsabilităţile care vin odată
cu transformarea noastră în părinţi.
În faţa testului, femeile și bărbaţii îşi asumă comportamente foarte diferite,
care depind de cât de mult, în acel moment din viaţa cuplului, aceştia își
doresc un copil. Un lucru este sigur: în timp ce în primul caz un test pozitiv
este un eveniment social de comunicat şi împărtăşit cu toată lumea, în cel
de-al doilea caz se va produce o reacţie mult mai privată, un real tsunami
ce poate destabiliza și, în final, pune în criză siguranţa de sine.
După anunţ, femeia gravidă se află literalmente înconjurată de femei
doritoare să știe, să audă, să împărtășească, să vorbească.
Bărbatul, pe de altă parte, rămâne tacut și solitar. Când se întalnește cu
prietenii, mulţi îl complimentează şi apoi lansează anateme stranii, de
genul: <Trăiește, pentru că încă poţi, călătorește, mănâncă, iubește,
distrează-te, deoarece apoi nu vei mai putea face nimic din toate acestea>.
În conversaţiile bărbaţilor, un subiect des întâlnit este tot ceea ce nu vor mai
putea face, tot ce nu se va mai întâmpla în viaţa de zi cu zi, ca și cum
naşterea unui copil ar reprezenta nu un motiv de dezvoltare și transformare
în viaţa noastră, ci un obstacol ce ne blochează și ne privează de anumite
lucruri.
Femeile se implică într-un mod foarte activ, participând și discutând totul:
frici și speranţe, dorinţe și sfaturi. Adică formează un grup și împărtășesc
totul, în timp ce partenerii tind să se ascundă în spatele zidurilor și
barierelor şi se grabesc să se întoarcă pe un teritoriu mai familiar: vorbesc
despre muncă şi se concentrează mai mult pe rolul lor social și profesional
decât pe viaţa personală.
Pentru viitoarea mamă totul se amplifică, totul devine mai bogat, mai plin,
uneori chiar exagerat. Discursurile lor abundă de cuvinte precum
<fericire>, <emoţie>, <incredibil>, <superb>, alături de expresii de genul
<Sperăm să fie sănătos>, <Abia aștept să le spun tuturor>, <Nu-mi vine a
crede>.
Taţii rămân aproape ameţiţi, neîncrezători, adesea muţi. Iată care este
explicaţia unei reacţii tipic masculine precum cea a lui Gerardo, treizeci și
șase de ani, in așteptarea primului născut:
Totul îmi părea atât de ciudat. În interiorul meu era o revoluţie, îmi
petreceam fiecare minut din viaţă gândindu-mă la copilul ce urma să se
nască şi al cărui tată urma să fiu eu. Dar în exterior nu se vedea nimic. Cu
prietenii și cu colegii continuam să am conversaţii obișnuite, ca și cum nu
s-ar întampla nimic. În exterior nu se vedea nicio diferenţă, totul se
întampla pe plan interior, și nu reuşeam să transpun în cuvinte. Pentru o
bună bucată de timp după ce am primit vestea, probabil că am dat impresia
că sunt congelat. Soţia mea, de multe ori, se apropia de mine, pocnea din
degete și îmi spunea: <Alo, ești? Mă auzi? Ești aici sau ești în altă parte?>.
Avea dreptate. Mie mi se părea că sunt cu ea și, în acelaşi timp, în alt loc.
Pe scurt, nu ştiam nici măcar unde mă aflu.

FILM DE VIZIONAT

SHRECK III
Raman Hui, Chris Miller
Animatie, Usa, 2007, 92 de minute
 În cel de-al treilea film al seriei, Shreck si Fiona devin părinţi. Scena în care
este anunţată sarcina este una emblematică şi amuzantă în acelaşi timp.
Shreck este pe vas, pregătit să plece cu prietenii lui spre o destinaţie
îndepărtată. Fiona este pe uscat nemișcată, și prin miile de zgomote și ţipete
încearcă să-i comunice soţului faptul că este gravidă si că peste nouă luni
se va naște copilul lor.
Idei aspura cărora să reflectăm:
Priviţi împreună acest pasaj din desenul animat și discutaţi-l.
 Care este prima reacţie a lui Shreck la anuntul Fionei?
 De ce, din punctul vostru de vedere, se comportă astfel?
 Care este primul gest pe care Fiona îl primește din partea
apropiaţilor?
 Ce fac, în schimb, prietenii lui Shreck?
 Ce anume visează Shreck după această veste? De ce are fix acest vis?
Vouă vi s-a întâmplat să aveţi vise în mod special după ce aţi
descoperit că veţi deveni părinţi?

În mintea femeilor

Pentru o viitoare mamă nevoia cea mai arzătoare este să se simtă apreciată.
Frica de a pierde relaţiile stabile și susţinerea acestor relaţii este principala sa
cauză de stres. Dacă la anunţul sarcinii partenerul se îndepartează sau se arată
mai puţin disponibil și implicat, în femeie se va declanșa o stare de anxietate
corelată cu abandonul, care îi va condiţiona și starea de spirit faţă de copil. Dacă,
însă, bucuria este împărtăşită, vor fi puse bazele pentru o viaţă senină in
urmatoarele nouă luni de așteptare.
Sarcina reprezintă un moment strategic pentru a antrena capacitatea de a se
înţelege reciproc şi a coopera. Tatăl trebuie să reasigure mereu mama fiindu-i
alături pe parcursul tuturor etapelor de transformare fizică și psihologică.
Instinctul matern este deja prezent dinaintea conceperii fătului. Multe experienţe,
precum întâlnirea cu o prietenă care abia a născut sau zâmbetul unui copil,
activează producţia de oxitocină, care provoacă dorinta maternităţii. În anumite
momente din viaţă, această reacţie poate fi inhibată, dacă ea este supusă unui
numar mare de experienţe stresante, precum acelea ce se regăsesc in viaţa multor
femei dedicate creșterii profesionale. Cu toate acestea, este de ajuns să vadă cele
două linii roșii ale testului pentru ca creierul ei să înceapă revoluţia.
În primele două săptămani de sarcină, ovulul fecundat se implantează în uter.
Dansul hormonilor începe și fiecare mișcare are funcţia de a facilita continuarea
sarcinii. Greţurile şi sensibilitatea crescută la mirosuri există pentru a atrage
atenţia la a nu ingera alimente dăunatoare pentru făt, somnolenţa este o invitaţie
pentru a sta mai mult timp culcaăţ, a se odihni mai mult, a încetini ritmul.
Diverse cercetări publicate recent au subliniat faptul că, în afara schimbărilor
hormonale și de spirit, maternitatea face minuni pentru creierul feminin. Dacă
sunteţi in asteptarea unui copil, deci, puteţi sta liniștite. Același lucru se aplică şi
în cazul celor care încă nu se simt pregatite să devină mame: conform
psihologilor de la Universitatea Chapman din California, schimbările cerebrale
care se produc în timpul sarcinii le pregătesc pentru datoria dificilă care le
așteaptă. În engleză se spune <pregnancy brain> sau <mommy brain> atunci
când vine vorba despre această stare mentala. <Maternitatea este o perioadă
critică pentru sistemul nervos central> explică Laura Glynn (2). Fluxul de
hormoni care invadează corpul este de departe mult mai mare decât cel din
adolescenţă.
Gonadotropina cronică umană (HCG), hormonul care anunţă începutul sarcinii,
poate cauza schimbări de dispozitie și nervozitate mai ales în primele luni, însă
progesteronul, produs pentru favorizarea progresului sarcinii, are un efect
pozitiv. Tocmai acest hormon, HCG, v-a dăruit cele două liniuţe roșii de pe testul
de sarcină şi astfel călătoria dumneavoastră a început.

În mintea bărbaţilor

Ce anume se întâmplă taţilor când descoperă că așteaptă un copil? În primul

rând dorm mult mai puţin şi mai prost decât inainte. Asta deoarece natura și
evoluţia îi pregătește astfel pentru trezirile forţate pe care fiecare părinte trebuie
să știe să le înfrunte în prima perioadă după naştere. Sau poate este pur și simplu
consecinţa unei anxietăţi, reacţie dificil de stăpânit, cel puţin pentru un procent
semnificativ de indivizi, care se face simţita în special în timpul nopţii. Un fapt
este sigur: cercetarea efectuată pe 600 de proaspeţi tătici confirmă o modificare
în tiparul somnului în rândul populaţiei masculine după aflarea veştii. 27% (mai
mult de o pătrime) au declarat că au avut dificultati în a se odihni în timpul lunilor
de așteptare, iar procentul a depășit 50% în grupul de origine străină (care
reprezenta 10% din eșantionul total). Tulburările cresc odată cu varsta
subiecţilor, și nu sunt legate de o insomnie precedentă, deoarece participanţilor
li s-a cerut să specifice doar anomaliile apărute odată cu vestea sarcinii.
Probabil, acestea indică procesul prin care creierul masculin se adaptează in cele
nouă luni.
În timp ce copilul este în pantecul mamei, și este o prezenţă vie şi obiectiva, ce
va genera transformări la fel de tangibile, pentru barbat așteptarea este un
eveniment complet virtual. Mintea este singurul loc în care naşterea își găsește
locul. De aceea se spune că copiii se nasc din pantecul mamei și din capul tatălui.
Operaţiunea nu este uşoară, deoarece fiecare gand are nevoie de un spaţiu şi un
timp pentru a fi elaborat, pană la a fi trait cu siguranţă și calm. Pentru a obţine
acest rezultat, este nevoie să învăţăm să vorbim, să vorbim și iarăși să
vorbim.Femeilor le iese mai mult decât bine, bărbaţilor nu prea: ei preferă să se
arunce în acţiune, să se simtă activi și implicaţi în ceva, pentru a nu da frau liber
emoţiilor și gândurilor.
Dar în timpul nopţii, culcaţi, nu mai e altceva de făcut decât să stea cu ei inșiși,
ascultandu-și propria respiraţie. În aceste momente de inerţie, mintea se poate
elibera de toate hamurile care o ţineau încătușată în timpul zilei și să galopeze,
scoţand la suprafaţă emoţii evitate cu acurateţe în timpul activităţii bogate din
timpul stării de veghe. Ele sunt de învinuit pentru dificultatea de a adormi, ele
provoacă treziri frecvente sau fac ochii să se deschida în zori, fără nicio
posibilitate de a te întoarce în braţele lui Morfeus.
Liniștiţi-vă, dacă vi se întamplă asta, este un pasaj inevitabil, ba chiar de dorit:
în acest mod copilul începe să își facă loc în interiorul vostru, să construiască o
relaţie cu figura paternă. Cu siguranţă ar fi mai bine să dormim mai mult și
dimineaţa să ne trezim cu forţe proaspete şi odihniţi. Ei bine, urmaţi acest sfat:
în timpul zilei vorbiţi despre tot ceea ce vă trece prin cap. Faceţi asta cu partenera
dumneavoastră, cu un prieten de încredere care este deja părinte, eventual cu un
psiholog. Și veţi vedea că noaptea veţi reveni la a avea vise de aur.

Sfaturile mamei pentru tata

După ce descoperim că suntem însărcinate:
 Dacă organizăm un anunţ surpriză, afișaţi un strop de entuziasm, chiar
dacă sunteţi epuizaţi şi un coleg de la birou tocmai v-a înjunghiat în spate.
Imaginaţi-vă că sunteţi pe stadion și vedeţi finala Champions League cu
echipa preferată;
 Concentraţi-vă pe jumatătea plină a paharului, chiar dacă sunt multe
motive bune pentru a vorbi despre cea goala;
 Întrebaţi-ne prin ce trecem. Este o strategie eficientă pentru a petrece timp
împreună și ne ofera nouă iluzia că vă interesează sincer ce anume gândim.
P.S. în timp ce răspundeţi evitati să căscaţi sau să vă uitaţi la telefon;
 Amintiţi-vă să cumparaţi o floare (doar de această dată, luaţi-o de la o
florărie și nu de la vânzătorii ambulanţi de la semafoare), și dacă vreţi să
o duceţi mai departe, ne puteţi chiar scrie şi un bileţel. Găsiţi pe internet o
grămadă de aforisme potrivite pentru o astfel de ocazie... Desigur, o frază
originală ar fi un adevarat șoc (plăcut);
 Dacă în mod real nu reuşiţi să fiţi fericiţi deoarece frica a acaparat orice
altă emoţie, macar tăceţi din gură. Evitaţi să enumeraţi toate problemele
pe care va trebui să le înfruntăm, inclusiv alegerile universitare ale micii
noastre comori care încă nu s-a născut.

Sfaturile tatălui pentru mama

După ce am aflat că testul este pozitiv:

 Evitaţi să vă sunaţi imediat mama, surorile, mătusile din Australia pentru
a le da tuturor vestea, pentru că astfel în mai puţin de o oră casa ne va fi
invadată de parcă ar veni la masa de Craciun. Daţi-vă timp, nu e nevoie să
le facem pe toate de-odată.
 Nu așteptaţi de la noi frazele secolului. Poate vor sosi, mai devreme sau
mai tarziu, dar nu în prima secundă după ce am primit vestea. În acel
moment, deja facem eforturi colosale să rămanem treji, lucizi, conectaţi,
evitand să afișăm un zambet tamp;
  Nu trebuie să mutăm mobila din camera ce va deveni dormitorul pruncului.
Și nici să intrăm pe site-ul unui lanţ de magazine de copii pentru a alege
căruciorul;
 Vorbiţi, dar mai și tăceti puţin. Alternaţi tăcerea cu discursul construind
un flux armonios. Nu e musai să ne spunem totul acum. Avem nouă luni la
dispoziţie pentru a face asta.
 Da, e adevărat, momentul este important, trebuie sarbatorit, trebuie să fim
fericiţi, vreţi flori, șampanie şi artificii. Dar dacă nu facem nimic din toate
astea, nu inseamnă că nu vă mai vrem sau că nu ne dorim copilul. Suntem
doar dezorientaţi.

Capitolul 2

Sarcina

Cum vede el
Îmi povestești de saptamani întregi. Cursul tău de pregatire pentru naştere este un
moment minunat.
<Ce noroc că l-au inventat> continui sa repeţi. <Trebuie să fii și tu prezent de
fiecare dată>.
<Sigur, draga mea, dar dacă vin la toate întalnirile, îmi explici cu ce bani vom
cumpăra caruciorul cu design suedez, fașa cea mai comodă care există pe planetă
și cele două staţii radio pentru a putea auzi cum respiră chiar și când suntem în
altă cameră?>
<Bine, bine, toţi bărbaţii sunteţi la fel, vă gândiţi numai la muncă. Dar promite-
mi că atunci când va fi întalnirea pentru taţi vei veni fără să faci vreo scenă>.
Și iată-mă aici: în dimineaţa asta mă barbieresc ca de obicei, dar când voi ieşi pe
ușă nu voi merge la muncă. Voi veni cu tine la consult și voi participa într-un
sfârşit la întalnire: împreună este mai bine, deoarece taţii fac diferenţa atunci când
vine vorba de a naște un copil.
<Scuză-mă: dar este nevoie de un curs ca să-mi explice că sunt important? Altfel,
din punctul tau de vedere, aș ramane acolo, într-un colţ, şi aș observa naşterea și
creşterea capodoperei noastre fără a avea nicio idee despre ce trebuie să fac?>
Când ţi-am pus această întrebare ai început să razi şi apoi m-ai întrebat: <Care
este diferenţa pe care a știut să o facă tatăl tău in viaţa ta?>
<A muncit ca un nebun întotdeauna, a trecut printr-o mulţime de probleme pentru
a nu-mi lipsi mie nimic. Dacă am ajuns unde sunt astăzi, asta i-o datorez fără
niciun dubiu și lui.>
<Da, iubire, dar eu nu mă refer la diferenţa pe care a făcut-o salariul său pentru
dezvoltarea ta profesională. Vreau să spun: ce anume te-a învăţat despre
paternitate, despre a avea un copil mic, despre ce anume trebuie să faci când îi ești
alături?>
<Alături? Cum adică alături? El nu putea să stea cu mine, deoarece era mereu la
muncă, iar când se întorcea acasă era atât de obosit, dar atât de obosit, încat trebuia
să meargă să se odihnească. Dar mereu era cu noi la masă. Iată ce anume am
învăţat: că trebuie întotdeauna să mănanci cu copiii.>
<Ah, perfect,> ai raspuns <deci el e primul care ţi-a dat de mancare, apoi te-a
învăţat cum să ţii în mană tacamurile, să nu te stropești cu supa și să stai cuminte
la masă fara să faci figuri>.
<Dar ce legatură are asta? Ce tot spui acolo? Eu îţi vorbesc despre adolecenţă,
când o figură paternă este într-adevăr folositoare, doarece te ajută să te orientezi
printre miile de pericole>.
<Minunat, acum vrei să spui că trebuie să mă aștept să am alături de mine un tată
congelat până când copilul va avea vârsta pentru permis. În acel moment te
decongelezi şi astfel vei interveni și îi vei salva viaţa dacă se urcă la volan beat
sau dacă vecinii îl vad cum face cascadorii cu motorul>.
'Un tată congelat. Frumoasă imagine mă gândesc. Însă nu îi spun și ei asta. În
definitiv, reparcurgând povestea creșterii mele, pot confirma că am avut un părinte
în stare de hibernare, cel puţin până în adolescenţă. Apoi, l-am scos afară din
frigider, și după ce am implinit paisprezece ani și-a făcut simţită prezenta. Uneori
chiar prea mult. Înainte de asta, admit că nu am prea multe amintiri, de exemplu
cu mine de când eram copil, alături de el în timp ce ne jucam sau făceam ceva
distractiv. El muncea tot timpul, și când era acasă se odihnea pentru că era obosit.
Și cu asta basta.
<Poate mi-ar folosi să studiez puţin materia> am admis eu pe un ton înalt,
deoarece am auzit bine cuvintele ce mi-au ieșit pe gură. <Și fie, voi merge la
cursul tău de pregătire pentru naştere>.
<Nu e cursul meu, iubire, e cursul nostru: este deschis şi mamelor și taţilor, care
sunt bineveniţi de la prima până la ultima lecţie. Apoi, din moment ce niciun tată
nu se prezintă, au decis să ţină două întalniri special pentru voi, astfel să veniţi
măcar așa, și să nu păreţi invizibili>.
Invizibil: iată ceva ce nu vreau să fiu pentru voi doi. Vreau să mă vedeţi. Și vreau
să mă vad în timp ce mă vedeţi.
Poate asta a fost ceea ce m-a convins că participarea împreună la cursul de
pregatire pentru naştere este importantă pentru tine, și nu înseamnă doar să
îndeplinim o formalitate.
Intru şi acolo sunt alţi viitori tătici. Un obstretician ne ajută să ne familiarizăm cu
tot ceea ce se întamplă în sala de naştere şi apoi ne învaţă un masaj ce atenuează
durerile travaliului.
Dar mai presus de toate îmi place să aud ce anume au de povestit ceilalţi bărbaţi.
Și ei spun că de multe ori se simt înfricoșaţi de revoluţia ce urmează să se abată
asupra propriei lor existenţe.
Mă consolez când, în timpul unei pauze, vorbesc cu un alt tată în așteptarea unui
copil. Îmi povesteşte că e pilot aerian și, puţin rușinat și vorbind aproape în șoaptă,
afirmă că se simte mai liniștit când se gândeşte că ar trebui să aterizeze un jet cu
200 de pasageri la bord în timpul unei furtuni, decât când se gândeşte la ideea de
a schimba scutece sau a face baie copilului pe care îl așteaptă.
Pe scurt, noi bărbaţii suntem mai intimidaţi de un ghemotoc de nici 4 kilograme
decât de un jet de câteva tone aflat la cheremul unei furtuni. Însă, apoi m-am
gândit că, dacă eu și pilotul trăim aceleași identice frici si emoţii, poate este pentru
că e inevitabil ca naşterea primului copil să nu te șocheze în mod total şi absolut.
Poate că a deveni părinte înseamnă şi asta: a învăţa să ţinem cont de furtunile
emoţionale din interiorul nostru și, în loc să ne speriem și să ne fie frică de nimic,
să le împărtăşim celor care ne sunt alături.
 Uite, trebuie să îţi spun: momentul cursului care mi-a placut cel mai mult a fost
intervalul în care, în timp ce beam o cafea, am vorbit cu pilotul aerian. Nu poţi să-
i spui obstreticianului că, mai mult decât să învaţam cum să vă masăm în timpul
travaliului, ne-ar plăcea să mergem în altă cameră, poate cu un bărbat psiholog, și
să învăţăm să facem ceva pentru voi, dar și ceva pentru noi? Din punctul tău de
vedere cer prea mult?

Cum vede ea

Am început cursul de pregatire pentru naştere. Este incredibil. Am renunţat de

curând la muncă și deja am o listă de angajamente cu normă întreagă pe care
trebuie sa le respect în decursul pregatirii pentru naştere. Când i-am citit soţului
meu programul a rămas cu gura cascată.
<E ca un masterat?> m-a întrebat pe un ton serios.
Îi spusesem că voiam foarte mult să mergem mereu împreună.
Mi-a zâmbit: <Ai impresia că eu am timp de asta? Trebuie să merg să produc
bani!>
Am citit în ochii lui orgoliul acela al omului peșterii.
Eu, însă, am intenţia să frecventez fiecare sesiune a cursului. Am dorinţa de a
cunoaşte alte mame cu burtică și să le pun toate miile de întrebari pe care le am
în cap.
În ultimul timp nu am vorbit despre altceva în afară de sarcină, am creierul
răscolit doar de micuţul pe care îl am în burtă. Am uitat și de ziua de naştere a
celei mai bune prietene a mea. Nu-mi vine să cred. Nu mi s-a mai întâmplat
niciodată. Și nu mai spun că în ziua aceea am mai și sunat-o să o rog să îmi
împrumute body-ul marimea zero a fiului ei. Mă gândisem că nu are rost să mai
caut eu altul.
Am pierdut și evidenţa delegaţiilor soţului meu la muncă. I-am pus aceleași
întrebari de trei ori. Mă întreb cum poate să reziste alături de cineva cu un creier
atât de atrofiat. Seara, în timp stau întinsă pe canapea și îmi vorbește, casc atât
de des încât mă tem că mi se va bloca mandibula. Am încercat o gramadă de
poziţii pentru a mă mentine trează, dar lui nu îi place să îl asculţi în timp te întinzi,
deci în cazul ăsta să nu se plângă!
Până la urmă, am o mulţime de gânduri care-mi aleargă prin minte. Nu reușesc
să mă opresc din a naviga pe internet. Sunt niște site-uri nebune pe care îmi
măcelăresc cardul de credit.
<Tu îţi dai seama?> ţi-am spus seara trecută <Ei vând blană de oaie de pus în
cărucior. Adevărat, au şi animale de pluș!>
Te-ai uitat la mine cu compasiune. Și slavă cerului că nu am menţionat cât costau
toate astea. Ţi-am arătat şi un pătuţ minunat din mesteacăn sculptat manual, o
piesă unică, dar și cu preţ pe măsură.
Sunt posedată de instinctul matern, chiar și când ies din casă nu fac altceva decât
să vorbesc despre burta mea.
Toată lumea mă întreabă când am să nasc, chiar și străinii, inclusiv bărbaţii:
poștasul, gradinarul, casiera. Nu m-am mai simţit niciodată așa în centrul
atentiei. Poate ar părea nepoliticos să mă ignore.
<Dar ce burtica frumoasă aveţi... e băieţel?> (presupunerile), <Ai burta mai jos
decât era ieri> (prietenii cu detectoare laser), <Esti toată o burta> (cei care vor
să te facă să te simţi grasă), <În sfârşit, iata-ne aici> (cei care nu te vad prea
des), <Cu siguranţă trebuie să fie o emoţie extraordinară atunci când îţi simţi
copilul că dansează înăuntrul tău (poeţii), <Dumnezeule, cum poţi să reziști cu
greutatea asta? Nu poţi să-l faci să iasă mai devreme?> (mătușile singure). <Ce
te invidiez, ce frumos era când aveam și eu burtică> (mamele nostalgice de varsta
a doua), <Pot să o ating?> (cei mai îndrăzneţi), <Ar trebui să încerci să...> şi
aici fiecare îţi dă sfaturile pe care le au în inimă în mod special pentru tine. Voi
înceta, deşi as putea să continui.
Nu e vina mea că mi s-a activat imaginaţia. Dacă mă gândesc la tine, mi te
imaginez cu pruncul în braţe în miezul nopţii, în timp ce eu dorm binecuvantată.
Iată visele mele erotice din acest moment.
Îmi lipsești atunci când încerc să aduc din garaj pledul pe care ni l-a dat sora ta.
În timpul nopţii, în pat, te iau de mână atunci când fătul se mișcă de parcă ar fi
Pele sau Carla Fracci (pentru că insistăm că nu vrem să știm dacă va fi băieţel
sau fetiţă).
Am nevoie de tine atunci când am picioarele îngheţate și tu încă nu ești în pat.
Seara trecută, când te-ai strecurat sub pătură, m-ai fixat cu o privire stranie. M-
ai îmbrăţișat. Eu te mangaiam pe obraji, tu ma sărutai. Eu eram cu burta în sus,
tu stăteai pe-o parte pentru a putea fi alături de mine.
De ce nu reușesc să mă opresc din a mă gândi la ce marsupiu pentru bebeluș voi
cumpăra? Ajutor! Vreau să revin la a fi o femeie! Corp, vino și salvează-mă,
prinde viaţă, ce lene a cuprins toate terminaţiile tale nervoase? Sunt anesteziată,
deja e prea mult. îmi displace să ţi-o spun, dragul meu, dar mintea mea este la
perioada postnatală, dă-mi pace.
A trecut ceva timp de când nu mai facem dragoste, să fie oare acesta un motiv?
Mai sunt doar patruzeci de zile (mai mult sau mai puţin) până la naştere. Apoi,
încă o lună, doar pentru a-mi trece ameţeala produsă de venirea pe lume a
copilaşului nostru (gândul că un căpșor poate să iasă pe acolo nu încetează a mă
impresiona) și îţi promit că îmi voi regăsi feminitatea. Poate pentru câteva seri
voi înceta să mai vin în pat îmbrăcată în pijamalele tale și voi cumpăra o cămașă
de noapte din dantelă.
Ma gândesc la toate acestea în timp ce tu, neobosit, încerci să mă iei lângă tine.
Apoi, se întâmplă ceva, simţurile mi se trezesc la viaţă și dorinţa de tine
explodează în interiorul meu. Mi se pare un miracol, o pauza forţată de la delirul
nașterii. Sunt din nou soţia ta. Sunt fericită că nu te-am respins, şi mai presus de
toate că tu ai avut răbdare cu mine. Sunt vie! Întotdeauna au mai existat perioade
mai lungi de timp între noi, dar de data asta diferenţa de timp ţi-a pus dorintele
la grea încercare. Îmi place când esti asa tenace, acum reușesc să te simt, şi inima
îmi tresaltă de bucurie. Am făcut dragoste şi a fost minunat.
Azi, pentru prima dată, ajung la cursul de pregatire pentru naştere gândindu-mă
la tine.
<Bună, ce bine îţi stă cu salopeta! Ce frumoși sunt pantalonii tăi din panza
indiană, sunt comozi? De unde i-ai cumpărat? Ţi-a trecut durerea de burta între
timp? Ţi-am adus cartea aceea despre care ţi-am vorbit. M-am uitat pe site-ul de
care mi-ai zis...>.
<Astăzi la curs se vorbeste despre cordonul ombilical și despre prima băiţă. Este
şi un bărbat aici. Unul din zece. Poate că munca îi permite să fie aici. E ciudat,
de obicei suntem doar femei.
Ştii doar că sunt dispusă să fac orice, dar nu să mă ocup de cordonul ombilical.
Ideea de a fi nevoită sa am de a face cu aceasă umflătură îmi lasă o imagine
insuportabilă. Dacă se deschide? Și iese totul? Cordonul acesta ne-a unit pe mine
şi această micuţă fiinţă timp de nouă luni, acum e treaba ta să sărbătorești
terminarea acestei simbioze. Și să îl tai. Stau liniștită pentru că știu că vei ştii
cum să o faci. Sunt mișcări previzibile și nu vor exista surprize. Curăţăm,
bandajăm și ţinem sub control.
 În schimb, îţi promit că mă voi ocupa de schimbatul scutecelor imposibile, acelea
în care ţi se prinde și părul dacă este prea lung. Asta face parte din sarcinile
mamei, cel puţin în casa noastră.
Peste patru zile va fi rândul tău. In sfârşit vei veni împreună cu mine la întâlnirea
taţilor din sala de naştere, și va fi o întâlnire foarte utilă.
Primul lucru pe care te-ai gândit să îl faci în acest moment, a fost să pregătești
un CD. Sper că ai pus suficient heavy metal pe el încât să îmi acoperi urletele. Ai
spus că va fi o surpriză.. probabil pentru tine şi obstretician, pentru că eu cred că
voi avea alte lucruri la care să mă gândesc. M-ai consultat şi în legătură cu ideea
de a aduce niște bomboane pentru a îndulci momentul. Dar de ce nu o sticlă de
șampanie pentru a sărbători naşterea? Să sunam la catering?
Am așa o frică nebună de naştere. Mă bucur de această binecuvantare inocentă
pe care nu am mai simţit-o niciodată, despre care nu ştiam, dar pe care
persoanele apropiate mie vor să le-o povestesc. Citesc pe chipurile celor care
deja au trecut prin această experienţă, expresii clare și concise când pun
întrebarea <Și cum a fost?>. Vă rog, minţiţi!
Când te întreb dacă am să reușesc, tu îmi răspunzi: <Desigur iubire, toate au
reuşit>.
Exact, au reuşit toate, iubire, toate, deoarece numai femeile pot fi atât de
puternice. Și în timpul travaliului asta va trebui să îmi amintesc!

Provocarea
Cursul de pregatire pentru naştere înseamna să faci loc în mintea ta pentru copilul
ce urmează să vină pe lume.
Mamele îl poartă în pantece. Pentru ele este imposibil să nu îi simtă prezenţa, să
nu îi facă loc înăuntrul său şi în propria sa viaţă. Taţii, în schimb, pot să creeze
acest loc doar cu ajutorul minţii. Pe tot parcursul sarcinii, lor le lipsește o imagine
concretă, precisă, de ansamblu.
Chiar dacă în literatura ştiinţifică se vorbește, în unele cazuri, despre sindromul
Couvade (echivalentul sarcinii isterice la femei, când există simptome fizice
precum greaţa, vărsăturile și durerile abdominale, fără ca aceasta să fie
însărcinata), adevarul este că singurul spaţiu în care bărbatul poate da naştere unui
copil în cele nouă luni de așteptare este propria sa minte.
Cursurile de pregatire pentru naştere sunt un instrument foarte util pentru ambii
viitori părinţi, deoarece le permit acestora să împărtășească cu alţii un episod care
poate genera neliniște, temeri și emoţii intense, dar mai ales amandoi ajung la
momentul nașterii cu starea de spirit corespunzătoare și cu un bagaj adecvat de
cunoștinţe.
Femeile au o înclinaţie naturală spre a aprofunda subiectul. Este un fapt bine
cunoscut, mai ales din literatura de specialitate, care în fiecare an umple rafturile
librăriilor cu zeci de noi titluri. Unele femei chiar se pierd într-un fel de bulimie
informativă: vor să citească orice text disponibil, să știe totul, să cunoască toate
detaliile.
Bărbaţii sunt foarte diferiţi. Se pregatesc puţin, au o abordare mult mai concretă:
<Atunci când se va întampla voi învăţa tot ce e de învăţat și eventual voi merge
să caut informaţii care îmi vor fi de folos în acel moment precis>. Pe scurt, în timp
ce mamele preferă să anticipeze, taţii se ghidează după instinct.
A ajunge în faţa marelui eveniment ştiind deja la ce să ne așteptam, totuși, este
important pentru toţi, atât pentru barbati cât şi pentru femei. Au înţeles bine
organizatorii cursurilor de pregatire pentru a veni pe lume, mai rar definite drept
<cursuri de pregatire pentru naştere>, că schimbarea acestei terminologii
corespunde unei profunde transformări de caracteristici şi obiective.
În timpul cursurilor se discută nu numai ceea ce se întâmplă în sala de naștere, ci
mai ales cum anume se schimbă viaţa bărbatului și cea a femeii.
Dacă în trecut se ţineau lecţii unde specialiştii explicau tot ceea ce știu despre
placentă și naştere, alăptare și depresia post-natală, a fost abandonată această
abordare, menţinută mulţi ani, în favoarea întâlnirilor structurate ca o terapie de
grup.
Participanţii, acum, sunt încurajaţi să întrebe în jur pe cei ce cunosc mai multe, și
să discute despre propriile temeri. Emoţiile devin mult mai importante decât
informaţiile și cei prezenţi creează o comunitate capabilă să împărtășească
experienţe atât bune cât şi rele, gânduri vesele, dar și triste, temeri comune și
speranţe, care există întotdeauna atunci când așteptam un copil.
Pentru o vreme, aceste cursuri au fost gândite aproape exclusiv pentru femei, și
prevedeau, de obicei, o grămadă de ocazii în care puteau interveni și taţii, dar
acum, mult mai des, sunt invitaţi să se prezinte la toate întâlnirile. În realitate,
chiar sunt multe momente educaţionale gândite pentru bărbaţi, unde viitorii tătici
vorbesc și discută între ei despre naştere.
Mamele sunt mândre de partenerii lor, când aceştia intra în joc și demonstrează
că vor să se pregătească în mod activ pentru venirea micuţului. Bărbaţii, însă, au
tendinţa de a râde pe sub mustăţi, sau a trivializa așteptările.
 Frazele tipice sunt: <Nu am mai auzit pe cineva spunând că ai nevoie de o
diplomă ca să fii părinte> sau <Mai bine să nu ştii nimic, deoarece cu cât ştii mai
mult, cu atât înveţi mai puţin. Când se va naște, voi învăţa direct din practică>. O
altă scuză bună este: <Am prea multe lucruri de făcut ca să mai am timp de astfel
de treburi>. De fapt, ar trebui să se lase puţin inspiraţi de propriile partenere și să
se pregătească de un eveniment ce se anunţă a fi revoluţionar.
Printre altele, a citi împreună o carte care vorbeste despre sarcină sau a participa
amândoi la un curs va deveni un factor ce va facilita dialogul între parteneri în
legătură cu tot ceea ce se întâmplă (şi se va întâmpla) în viaţă şi în relaţia lor, în
special asupra acestor emoţii intense care marchează această etapă şi pe care mulţi
(mai ales bărbaţii) le găsesc dificil de pus în cuvinte.

FILM DE VĂZUT

UN PIC ÎNSĂRCINATĂ
de Judd Apatow,
comedie, USA, 2007, 129 minute

Amuzantă, însă deloc banală, comedia povesteşte aterizarea forţată la vârsta

adultă a unui adolescent întârziat care, după ce a avut contact sexual cu o fată pe
care a cunoscut-o la discotecă, află că aceasta a rămas însărcinată. Cei doi
protagoniști sunt foarte diferiţi și nu au nicio dorinţă să devină un cuplu. Decid
oricum să îşi asume propria responsabilitate și să aibă copilul.. Masculinul și
femininul sunt caracterizate prin trăsături accentuate, care vă vor da de gândit.

Idei asupra cărora să reflectăm:

 În ce situaţii apar cel mai mult diferenţele dintre cei doi protagoniști?
 Pentru tătici: care sunt trăsăturile cele mai evidenţiate ale viitorului tată? În
care vă regăsiti şi în care nu?
 Pentru mămici: care sunt trăsăturile cele mai evidenţiate ale viitoarei
mame? În care vă regăsiţi şi în care nu?
 Ce acţiuni îi ajută pe fiecare dintre cei doi să accepte ciudăţeniile celuilalt?
 V-a transmis filmul un anumit mesaj referitor la experienţa de proaspeţi
părinţi, sau părinţi în așteptare?

În mintea bărbaţilor
Așa cum dezvăluie un studiu englez, <în timp ce sarcina partenerei
generează de obicei în bărbaţi sentimente pozitive, în acelaşi timp încolţesc
în ei o serie de preocupări ce se adresează stării de sănătate a mamei şi a
copilului, modificării calităţii relaţiei de cuplu şi a celei cu prietenii,
situaţiei economico-financiară, logisticii, locuinţei și tuturor lucrurilor care
trebuie știute, învăţate și făcute atunci când îţi revine rolul de părinte.?(1)
Cercetările biomedicale demonstrează că, în general, tăticii în așteptare
sunt mult mai irascibili în timpul primului trimestru și mult mai detașaţi și
reci decât partenerele în legătură cu naşterea. În ultimele trei luni, din
contră, tind să crească în greutate, dorm mai puţin şi se nu se odihnesc bine.
De altfel, ei dezvoltă un fel de <atenţie selectivă> vis a vis de rolul de
părinte, concepută datorită unei perspective generale asupra situaţiei.
Pentru bărbaţi, deci, a deveni părinte înseamnă mai presus de toate
responsabilitatea confortului persoanelor dragi.
La omul primitiv, întâlnim tatăl care se concentrează doar asupra acestui
ultim aspect transformând copilul exclusiv într-o altă gură în plus de hrănit.
Nu contemplează, însă, câte emoţii poate copilul să producă și pana în ce
punct este capabil să îi îmbogăţească viaţa.
Pentru a reduce riscul de a cădea într-o eroare similară, în dialogul de cuplu
din timpul așteptării, e bine să ne concentrăm (cu ajutorul partenerului), pe
bogăţia spirituală pe care acest eveniment o aduce, pe tot ceea ce încă nu
este, dar va fi, pe experienţele pe care nu le-am mai trăit niciodată și care
vor veni datorită micuţului.
Pentru a ajuta viitorul tată să construiască o <sarcină intrapsihică> va fi
nevoie să vă concentraţi pe evidenţierea aspectelor frumoase ale
paternităţii, pe avantaje, mai mult decât pe dezavantaje, pe oportunităţi și
nu pe constrângeri. Dacă, în concluzie, barbatul are în mod natural tendinţa
de a îndrepta această atenţie selectivă asupra responsabilităţii și sarcinii de
a asigura supravieţuirea copilului (chiar dacă într-o măsură mai mică după
revoluţia feministă), a-l împinge spre a se concentra pe aspectele pozitive
este singurul mod de a diminua impactul pe care îl are moștenirea genetică
asupra dezvoltării rolului patern. În acelaşi timp poate fi convins să
integreze în noua sa identitate alte nuanţe, mai emotive, legate de
importanţa unui raport personal.

În mintea femeilor

A deveni mamă este un proces revoluţionar pentru creierul feminin.

Sarcina atrage după sine o transformare profundă și trezește instinctul
matern pe care toate îl au înscris în propriile gene, chiar dacă în aparenţă
sunt dedicate altor proiecte în viaţă.
În timpul primelor două-patru luni, progesteronul se mărește de la zece
până la o sută de ori comparativ cu nivelul normal, generând un efect
calmant. Și estrogenul este produs în dublă măsură, iar mama în așteptare
devine o altă femeie. După câteva săptămâni de la începutul sarcinii, este
acaparată de somnolenţă, simte nevoia de hrană și de odihnă mai mult
decât de obicei. Este mult mai obosită.
La cinci săptămâni, primele mișcări ale copilului dezlănţuiesc iubirea
pură: hormonii oferă valurile de plăcere care aprind intensitatea
sentimentelor pentru copil. Spre sfârşitul sarcinii, creierul matern se
diminuează. Specialiştii atribuie fenomenul profundelor schimbări pe care
structura cerebrala le trăiește în această etapă, mult mai intense decât la
pubertate. E ca și cum capul ar fi fost un mare șantier în care s-a produs o
restructurare generală: trebuie eliminate anumite părţi pentru a reconstrui
altele capabile să functioneze în conformitate cu noua realitate.
Cu câteva săptămâni înaintea nașterii, însă, creierul reîncepe să crească,
deoarece acum este pregatit să înfrunte provocarea. Dacă sunt distrate, își
pierd interesul pentru muncă (pentru cele ce încă sunt active) şi pentru
chestiuni care nu sunt strict legate de naşterea iminentă.
În ultima lună, cortizolul, hormonul stresului, este prezent în cantități mari
și totuși nu determină o senzație de anxietate. Femeia este o mașină
întotdeauna gata de plecare, cu rezervorul plin și abia scoasă din service,
însă rămâne în așteptare, dedicându-se și ultimelor detalii.
Cum se pot împărtăşi astfel de transformări cu partenerul? Conviețuirea
și proximitatea fizică constrâng pe cei doi viitori părinti la un dialog
constant. Schimbările pe care mama le trăiește în corp și în minte au
repercusiuni directe asupra relaţiei cu partenerul de viață: în primele luni
apare necesitatea ei de a fi ajutată, ocrotită si îngrijită. Adoarme devreme,
cere ajutor cu cumpărăturile, își ia păturica şi se odihnește un pic pe
canapea.
A aștepta un copil nu este o boală, însă o anumită doză de grijă și precauție
poate fi necesară, mai ales la început.
Apoi sunt împărtășite primele mișcări ale micuţului. Într-un final, iată un
semn concret care activează și mintea tatălui. Odată cu ecografiile, sosește
și bucuria de a vedea dovada concretă că micuțul există.
Spre final, pentru femei nu este întotdeauna simplu să țină sub control
toate aspectele propriei vieți: a proteja fătul şi a rămâne o parteneră
prezentă pentru soț. Frica de a fi mai puţin atrăgătoare poate genera o
oarecare anxietate.
Prezența partenerului şi a momentelor de intimitate cu el sunt elemente
indispensabile pentru ea și necesita fapte concrete.
Dorința sexuala poate trece prin etape foarte diferite pe parcursul celor
nouă luni.
Dacă nu există alte probleme speciale, a face dragoste este unul din cele
mai naturale si cele mai benefice limbaje pentru a se simți uniți. Burtica nu
reprezintă un impediment, totuși pot interveni alţi factori care reduc
pasiunea.
Dacă se întâmplă asta, este important să ne vorbim. Pentru o femeie,
stresul și isteria sunt inhibitori foarte puternici. Dacă este preocupată sau
supărată, foarte greu va ajunge la orgasm. Din acest motiv este nevoie să
menținem un dialog sincer și deschis cu celălalt, pentru a împărtăşi
anumite stări ce ne pot îndepărta într-un moment atât de important, în care
este necesar să ne rămânem alături unul celuilalt. Uneori, în spatele a ceea
ce poate părea o lipsă de dorință, se ascunde o temere sau un gând
recurent. A nu recunoaşte acea temere sau gând înseamnă a risca crearea
unei distanțe în cuplu.
Prima regula a sarcinii: vorbiți mult, mai ales pentru că, odată cu naşterea
copilului, nu va mai fi atât de simplu să găsiți momente în care vă puteți
retrage în liniște doar voi doi.
În afară de cazurile unde există probleme precum depresia specifică sau
altele anterioare, sarcina in general este o perioadă atât de frumoasă, încât
unii o descriu ca fiind o „lună de miere”, chiar și după toată oboseala
fiziologică creată.
Regina Maria Teresa a Austriei, în anii 20 a avut 16 copii și definește
puţinele perioade din viaţa ei ca fiind „cele mai triste din toată viața sa”
(2).
 Sfaturile tatălui pentru mama

 Nu e necesar ca în fiecare seară să vă masăm din cap până în picioare cu o

atenție specială insistând asupra zonelor cu risc de apariție a vergeturilor.
Poate fi de ajuns o dată sau de două ori pe săptămână.
 Nu este util, și nici necesar (și, permiteți-mi să vă spun, nici așa minunat)
ca din momentul când ați descoperit că sunteți însărcinate, trupului vostru
să nu poată fi decât îmbrățișat. Nouă bărbaților ne place enorm să facem
dragoste cu voi, chiar şi pe durata sarcinii, cu toată burta pe care o aveți.
Știm că nu este periculos și poate fi dulce și pasional în acelaşi timp, tandru
și foarte intim. Astfel, atunci când vă spunem că vă iubim, din când în când
lăsați-vă purtate de val un pic.
 E just, așa rotunjite cum sunteți nu mai semănați cu voi însevă. Dar nu e
cazul să faceți din asta o tragedie. Lamentările voastre cotidiene despre cum
v-ați îngrășat și nu vă mai încap hainele, ne interesează foarte puţin, spre
deloc. Când am hotărât să facem un copil cu voi, și nu cu vecina de alături,
am avut clar în minte că aceste transformări ale corpului vostru erau mai
mult decât o posibilitate puţin probabilă. Indiferent de asta, noi va iubim.
Ba poate chiar vă iubim și mai mult acum.
 Dacă este posibil, reduceți vizitele la centrele comerciale pentru a face
analiza comparativă de preț a tuturor modelelor existente de cărucioare,
scăunele și pătuțuri. Uneori merită să cheltui zece euro în plus și să
economisești atâtea ore de maraton extenuant prin toate magazinele.
 Admitem: este un efort enorm pentru noi să renunțăm la seara de fotbal, la
meciul de la TV, la plimbarea cu motorul din după-amiezile de duminică.
Lăsați de capul nostru, probabil am continua fără probleme să ne dedicăm
tuturor activităților pe care le adorăm, chiar dacă voi aveţi burtă și vreți să
ne aveţi mereu în preajmă. Să facem un pact: vorbiți clar! Dacă ne cereți să
renunțăm la ele, noi vom asculta, probabil chiar cu plăcere. Însă dacă ne
lăsați să mergem, pentru a ne întâmpina la întoarcere cu un milion de
predici, o lacrimă în colțul ochiului și replica: „Tu nu mă înțelegi, nu îmi
vrei binele, ești un insensibil”, e posibil să ne înfuriem, devenind fix așa
cum spuneți că suntem. În concluzie, dacă vreți ceva anume, dacă pentru
voi este într-adevăr important să renunțăm la interesele noastre, spuneți-o
in mod clar și răspicat.
Sfaturile mamei pentru tata

 Nu vă opriți din a ne face să ne simțim atractive si dorite, chiar şi atunci

când suntem atât de rotunde încât nu mai reuşiți să ne cuprindeți în brațe.
 Să ne plimbam ne place foarte mult, și pe deasupra ne face bine, dar
cățăratul pe culmi de munte sau alergarea sunt luxuri pe care nu ni le
putem permite. Încercați sa nu faceți să se simtă prea mult diferența dintre
posibilitatea voastră nelimitată de acțiune și splendida noastră libertate
condiționată.
 Dacă uneori ne mai ajutați cu treburile casnice, vă promitem că imaginea
cu voi ținând mopul în mână va rămâne pentru totdeauna în inimile
noastre.
 Ajutați-ne să nu mai vorbim numai despre sarcină, iar dacă o facem la cină
cu prietenii, vă dăm permisiunea să dați un șut in masă. Dar încet, suntem
totuși în dulcea așteptare și o creatură micuță crește în interiorul nostru.
Este o emoție extraordinara, chiar dacă știm sau nu sa punem un
pampers... Ups! Ok, schimbăm subiectul.
 Știm că vă cerem mult, dar oferiți-ne iluzia că a vorbi cu noi despre cum
ne simţim vă place la fel de mult ca vopsitul pereților din debara, vederea
campionatului mondial.
 CAPITOLUL 3

Naşterea

Cum vede ea

Prima regulă a nașterii: nu stați in preajma femeilor posedate de nevoia de a

împărtăși tuturor particularitățile nașterii, care este numărul de puncte când se
face incizia si care sunt nuanțele placentei. Una din două femei îți va poveşti și
că pentru a face copilul să iasă i-au sărit cinci inşi pe burtă, inclusiv recepționera
care era pe tură. Și apoi ne mai întrebăm de ce nu crește rata natalității. De
fiecare dată când întâlnesc vreo astfel de regină a monologului, inventez o scuză
și mă fac nevăzută cât mai repede posibil. E primul copil? Nu vreau să știu ce mă
așteaptă? Lăsați-mă să mă bucur în binecuvântata mea ignoranță! La curs ni s-
au explicat foarte bine toate etapele, însă erau numai informații.
Acum iată, de șase zile am intrat în perioada în care am contracții la fiecare trei
sau patru... ore. Ce entuziasm! Dar când va veni pe lume micuțul nostru?
Apoi, in miez de noapte, mă trezesc pentru a merge să fac pipi și în timp ce mă
spăl pe mâini îmi simt gambele inundate. Privesc în jos și este apă peste tot. E
travaliul.
„IUBITULEEE!”
Te trezești repede: „Ce s-a întâmplat? E totul bine?”
„Foarte bine, dar cred ca mi s-a rupt apa”.
„Cât este ceasul?”
„Nu am ceasul la mână, dar e beznă afara”
„Şi acum ce facem? Ai contracții?”
„Nu. Dar știu că trebuie să mergem la spital. Așa spuneau la curs.”
„Foarte bine. Am luat eu geanta. Mergem?”
„Poate ar fi cazul să ne îmbrăcăm...”
„Ai să reușești?”
„Bineînțeles. Dar tu? Îmi pari puţin agitat”.
„Eu? Nicidecum. Toată viaţă mi-am dorit să ți se rupă apa în mijlocul nopții”
„Mie-mi spui. Mor de somn”.
Ajungem la spital. Ne privim unul pe celălalt în continuu și ne vine să râdem. Ne-
am imaginat de atâtea ori acest moment. Simt că sunt protagonista filmului
secolului, filmând cea mai importantă scenă. Port cămașa de noapte cumpărată
pentru ocazii, pentru că pijamaua s-a dovedit a fi prea incomodă. Mă vizitează
doctorii. Zero dilatare. Ne dau o cameră. Celălalt pat este liber. Suntem singuri.
Ești foarte atent: „Ai nevoie de ceva? Cu ce pot să te ajut?”
Mă simt extraordinar, nu am nicio urmă de durere. Obstreticianul a spus să merg
pe scări. Mergem? Mă sprijin de tine și urc până la etajul patru, apoi înapoi în
jos, înainte și înapoi. Tu îți dai seama unde am ajuns?
Mă sprijin de brațul tău. Menții ritmul pașilor mei. Mă priveşti în continuu. La a
treia urcare ne bufnește râsul. La a cincea, ne oprim la cel ce distribuie băuturi
prin spital și ținem un toast cu un suc.
Noaptea ne oferă o atmosferă magică. Pare că suntem singurii locuitori ai casei
scării.
O nouă vizită. Dilatare: 1 cm.
„Auu!”
„Totul bine, iubire?”
„O contracție. Sunt pe cale să nasc. Ține pasul.”
„Te doare?”
„Puţin, dar e suportabil. Să nu uiți să iei plasa cu schimburile”
Iată, e exact așa cum mi-au explicat. Fiecare fază, una după alta. Simt că burtica
mea devine tare, trebuie să mă opresc, mă doare timp de un minut, apoi iar nimic.
Tu mergi alături de mine. E frumos să te simt alături. Pălăvrăgim despre filmul
pe care l-am văzut cu o seară în urmă. Aaauuu! A trecut. Despre cina pe care am
luat-o pe malul lacului. Auuuu! A trecut. Despre vacanțele pe care le vom face cu
copilul în vara aceasta. Auuuu! A trecut. Despre ce vei mânca tu diseară.
Aaaaaaaauuuuuu! Dar nu se mai întâmplă odată?
Ne întoarcem în cameră.
”Pun puţină muzică?”
„Da, da.” Aaaaaaaaaauuuuuu! A trecut.
„Te privesc în ochi. Îți simt toate simțurile concentrate asupra mea. Ai o privire
pe care nu am mai văzut-o niciodată. Pari puternic și moale în același timp. Mi-
ești drag.
„3 cm. Oxitocină!” comandă obstreticianul.
Îmi pun o perfuzie. Acum aproape am prins ritmul. La fiecare trei minute o nouă
contracție. Un minut de absență, şi apoi reîncepe. Am chef să pălăvrăgesc. Îți cer
o bomboană, una din acelea pe care le-ai cumpărat zilele trecute din magazinul
naturist.
AAAAAAAAAAAAAAAARRRRHHHHHHHHHHHHH! Dar ce au pus în perfuzia
aia? Te strâng de mână. Contracția asta e mai puternică decât toate. Celelalte,
în comparație cu asta au fost masaje. Te privesc cu ochi mari. Mă gândesc că nu
voi vi în stare să o fac. Aveai dreptate tu, trebuia să fac cezariană. L-am întrebat
pe medic, dar mi-a răspuns că acum este prea târziu. Am ajuns deja la 6 cm.
Durere insuportabilă și câte un minut de pauză, durere supremă şi apoi nimic
pentru câteva secunde. Nu mai reușesc nici să te văd bine. Sunt așezată pe pat.
Sunt cu capul îndoit și ochii închiși. Nu mai am niciun chef să vorbesc. Doctorul
îți recomandă să încerci să mă masezi la baza spatelui atunci când voi avea din
nou contracții. O faci și observ că această atingere energică îmi face bine. Vine,
vine, masează, hai.
Trebuie să merg la baie. Merg cu o mână pe suportul de perfuzie. Zici că sunt
Moise ghidând exodul. Masează! Trebuie să vii cu mine și la baie. Masează! Am
ochii închiși. În puţinele momente de pace, când nu simt nicio tensiune, mă apucă
somnul, însă asta durează doar câteva secunde. Masează! Nu te văd și nu te aud.
Dacă mă întrebi ceva îți răspund dând din cap. dar am nevoie de masajul tau
pentru că sunt pe punctul de a înnebuni. Cea mai grea oră din viața mea. 9 cm.
 Se întâmplă, totul se schimbă. Mă pun să stau întinsă, dar tu nu poți să nu mă
ajuți. Sunt o grămadă de persoane care se învârt în jurul nostru. Când nu mă
doare deschid ochii. Nu reușesc să spun nimic. Mă gândesc că nu aș mai putea
suporta încă o dată o asemenea tortură. Mă gândesc că vrei să scapi. Mă opresc
din a mai gândi.
„Împinge”.
Și cum se face? Îmi răsucesc gâtul. Simt că mă doare gâtul. Tu, însă, mă ții de
mână și mă mângâi pe frunte. Îmi spui ”Curaj, putere, mai e puţin.” Îmi e foarte
greu să scot vreun cuvânt pe gură.
Apoi încep să împing de-a binelea, cu ajutorul mușchilor abdominali. Se schimbă
totul. O durere cu totul nouă și eu sunt cu totul secată. Dacă aș avea de ales aș
ridica steagul alb. Mi-am depășit de mult limitele. Cu toate astea, continui.
Împingerile mă consumă, însă reușesc să te simt alături de mine. Deși nu poți face
nimic pentru a-mi ușura suferințele, prezența ta îmi face bine. Dar nu mă gândesc
cum să îți spun asta, nu acum.
Și apoi, paradisul. Cu o ultimă împingere copilul a venit pe lume. Îl aud cum
plânge. Mi-l așază pe burtă. Mi se deschid ochii. Toate simțurile mi se
reacţivează. Mă simt ca o leoaică. Nu mai am nicio durere. Renasc. Tu vii lângă
mine și mă săruți. Plângi și tu precum copilul nostru, dar tu nu faci zgomot. Ne
privim unul pe celălalt și radiem, plini de energie.
Îmbrățișez a noastră mică comoară, este atât de frumos. Apoi îl învelesc într-o
fașă și îl pun în brațele tale. Vă privesc și aș vrea să mă ridic să dansez împreună
cu voi. Păcat că nu pot, pentru că sunt cu picioarele în aer, cu o placentă ce
tocmai a dat naștere unei vieți.
Tu ești radiant. Ieși din cameră pentru a duce nou-născutul în cuib. Ai la subraț
plasa cu schimburile.
„Ai fost extraordinar de curajoasă” îmi spui înainte de a pleca.
Naşterea renegă egalitatea dîntre femei și bărbați. Muncă cea mai grea mi-a
revenit mie. Tu mi-ai fost alături, dar acela a fost momentul meu. Ale mele sunt
toate sarcinile și toate laudele. Iar tu ești aici pentru a mă trata ca pe o regină.
Ești martorul evenimentului pe care l-am înfruntat. Poți spune lumii că am făcut-
o, că nu am fugit (și cum aș fi putut?). Tu ai văzut totul, și ochii cu care m-ai privit
adineauri m-au făcut să mă simt într-adevăr, pentru prima dată, mamă.
Cum vede el

E noapte și ți s-a rupt apa. În patru minute și patruzeci și opt de secunde ne aflăm
în mașină alergând cu toată viteza înainte către spital. Pe mine mă apucă subit
teama ca tu sa nu cumva să naști pe drum. Cum mă voi descurca, aici, în beznă,
fără nimeni alături, cu tine urlând de durere și cerându-mi ajutorul? Mai bine nu
mă mai gândesc, mai ales că în realitate pare că ai situația sub control. Tu ești cea
care mă calmează pe mine, îmi spui să conduc mai încet și că nu este nevoie să
înfig atât de tare piciorul în accelerație.
Ajungem la spital. Doctorul ne îndrumă către sala de nașteri, începe să îți dea
instrucțiuni și să te pregătească pentru toate cele ce se vor întâmpla în următoarele
ore. Din când în când, mai aruncă o privire în direcția mea și exclamă: ”În acest
tată putem avea încredere? Nu îl vom găsi zăcând inconștient pe pământ, nu?”.
Am așa un chef să o pocnesc. Cu cine are impresia că stă de vorbă? De când am
intrat în încăperea asta am impresia că toată lumea mă tratează ca și cum aș fi o
anexă de cărat în spate, pe care o tratezi cu mănuși, pentru a mă mulțumi. Din
fericire, tu răspunzi: ”Ea nu știe. Soţul meu este un bărbat puternic. Din toate
punctele de vedere”.
Într-un final, redobândesc un status demn, și femeia care te va urma până la final
mă privește cu alţi ochi acum. Ne acomodăm într-o cameră din sala de nașteri. Tu
ai un pat la dispoziție, dar în majoritatea timpului preferi să rămâi în picioare.
Contracțiile te răscolesc cu o frecvență ritmică și fiecare undă ce-ți traversează
prin corp te supără din cauza durerii violente. Toți povestesc că este o suferință
teribilă, şi acum o pot vedea și eu în mod concret, pictată pe toată fața ta.
Iată, dacă există într-adevăr o senzație dificil de suportat, aceasta este să mă aflu
aici și să te văd cum suferi fără să pot face nimic în privința asta. Mă întreb de ce
nu ai vrut să faci cezariană. M-ai anunțat dinainte: ”Prima naştere o voi face la fel
cum şi măma mea a făcut-o”.
De ce voi femeile vă încăpățânați să mergeți până în pânzele albe cu fiecare
chestie? Dacă aș avea de ales între o naştere cu dureri sau una fără, eu deja știu
pentru ce aș opta, fără să pierd o singură secundă cu gânduri inutile. Dacă datorită
progresului s-a inventat anestezia, mă gândesc că există un motiv. Slavă cerului,
nu mai trăim în peșteră: poate ar fi cazul să profităm și noi de asta.
 Uite, dau dovadă de neputință acum, având senzația că nu pot mișca măcar un
deget pentru a te ajuta, în timp ce văd cu te simţi din ce în ce mai rău. Nu sunt
obișnuit cu asta. În alte circumstanțe aș începe să mă zbat pentru a găşi o cale de
ieșire, aș merge, aș vorbi, m-aș da peste cap, aș întreba. Pe când acum, alături de
tine, în timp ce tu pălești de durere, trebuie să învăț să rămân tare pe poziții și
tăcut. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că asta va fi cea mai urâtă parte.
Însă timpul trece, iar eu încep să tolerez sensul acestei infinite frustrări.
Adrenalina din sângele meu începe să își reducă din concentraţie și te pot privi cu
mai multă duioșie, nu doar cu îngrijorare.
Între două contracţii rămâi tăcută și respiri profund. Obstreticianul trrece des pe
aici pentru a monitoriza progresele. Nefiind un om al cuvintelor, spune doar
<Suntem bine, însă nu este încă momentul pentru a aduce pe lume comoara
noastră>. Comoara noastră: nu, nu e comoara lui. E comoara mea, comoara ta,
comoara noastră, nu comoara voastră, a ta şi a doctorului.
Brusc, îmi ceri să îţi masez un punct specific de pe spate, deasupra rinichilor. Nu
pot să cred. Deci pot și eu să fac ceva! Execut, în tacere. Din când în când îmi
vine să te întreb: <Cum merge?>, însă realizez că este o întrebare inutilă.
Tu răspunzi doar: <Merge așa cum trebuie să meargă> și nu mai adaugi nimic.
La noul control al obstreticianului însă, se întmâplă ceva și povestea ia o altă
întorsătură. <De data asta se întâmplă>, anunţă el. Cheamă medicul pentru a
verifica și ne mutăm în grabă în altă încăpere.
Te pun sa te întinzi cu picioarele depărtate și totul devine din ce în ce mai rapid
și frenetic. Pentru puţin timp îţi spun să nu împingi. Apoi te îndeamnă să începi.
Tu o faci. Esti obosită, însă puternică. Acum sunt lângă umărul tau, am decis să
mă pun aici, astfel te pot atinge, te pot mângâia pe cap. Te mângâi în continuu,
pentru ca tu să simţi că îţi sunt alături. Tu, totuși, suferi și împingi, împingi și
suferi.
Obstreticianul mă întreabă dacă vreau să îl vad cum iese, pentru că deja începe
să se vadă capul. Nu știu ce să fac. La cursul de pregătire pentru naştere au spus
ca bărbaţii uneori sunt fascinaţi de a vedea totul, literalmente totul. Iar pe mine
acum nu ma interesează să fiu martor la detalii, ci să fiu cu tine și cu copilul nostru.
De aceea, rămân unde sunt.
Aștept cu nerăbdare, în mijlocul vacarmului și confuziei generale, cu tine care
urli, obstreticianul care îţi spune să împingi şi persoanele care se mișcă pe lângă
noi. Până când aud cuvintele care ne vor schimba vieţile pentru totdeauna:
<Iată-l, s-a născut. E un băieţel și e tare frumos>.
 Plânsetul său rupe tăcerea ce umplea sala. Ei înfășoară nou-născutul într-un
scutec și ţi-l pun alături. Eu, din poziţia în care sunt, văd capul tău şi pe al lui. Şi
încep să plâng. Un plânset ingenuu și puternic, un plânset ce conţine totul. Nu
există cuvinte pentru a explica asta. Suntem doar noi trei: eu, tu şi acest trup micuţ
şi perfect.
Imaginile năvălesc în mintea mea. Vreau să vorbesc, dar nu reușesc. Vreau să mă
opresc din plâns, dar nu reușesc. Îmi vine în minte o singură frază pe care cred că
am auzit-o într-un cântec: <Știu din ce anume e alcătuită fericirea>. Aceste
cuvinte răsună în interiorul meu ca o mantră. Aș vrea să îţi elimin de pe faţă și din
ochi puţin din durerea şi oboseala ultimei ore. Dar îmi este imposibil. Pot doar să
îţi doresc tot binele.
Apoi, deodată, mă apucă anxietatea.
<Cum e copilul?> Încep să întreb.
<E așa cum trebuie>.
<E sănatos? E bine?>.
Pediatrul vine lângă mine și îmi spune: <Stai liniștit. Ești tatăl unui copil sănătos
și frumos. Nu ar fi putut să fie mai bine de atât>.
I-auzi, nu putea sa fie mai bine. E adevarat. Şi în interiorul meu, exact în
momentul acesta, am impresia că simt întreaga lume.

Provocarea

Naşterea este momentul în care se întâmpla totul, moment așteptat timp de nouă
luni, ce transformă fantezia în realitate, o idee abstractă în ceva foarte concret.
Acum se întâmplă totul, opusurile se unesc, dorinţele se transformă în evenimente
reale. Este totul, concentrat în cateva ore: nerăbdare și teroare, bucurie și durere,
forţă și slăbiciune, frică și speranţă.
Cea care naște e conștientă că va fi dureros și nu este speriată. A avut infinite
conversaţii cu alte mame care i-au explicat cu lux de amănunte ce se va întâmpla.
Pe lângă totate acestea a citit atâtea cărţi, a cules informaţii de pe internet, a
participat la cursul de pregatire pentru naştere. Se simte suspendată, ca și cum s-
ar plimba pe un pod. Deasupra ei e cerul, dedesubt, pământul. Își pune întrebari
asupra capacităţii sale de a trece printr-un proces misterios şi în același timp
cunoscut, deoarece ea însăşi a fost născută în același mod, și deoarece, fiind
femeie, a știut dintotdeauna că acest moment va sosi.
O parte din ea, însă, se teme că nu va reuşi să suporte ceea ce nu cunoaşte, să
aducă în lumină o creatură sanatoasă şi perfectă, pe care timp de nouă luni cu toţii,
mai ales ea, au așteptat-o. Se teme și de a nu se ridica la așteptarile persoanelor ce
o vor înconjura în sala de naştere, experţi și specialiști care cunosc toate
particularităţile momentului, toate aspectele, inclusiv pe cele de nedescris.
Cea mai mare revoluţie din corpul unei femei are loc în câteva ore. În această
bucată de timp nu se întâmplă doar să iasă un copil din pântecul mamei, carne din
carnea sa, însă se transformă și echilibrul biochimic și hormonal al unui organism
care timp de nouă luni a fost fabrică de concepţie a altei fiinţe umane, adăpost și
hrană pentru formarea sa.
Naşterea micuţului readuce fizicul femeii la forma originală. După nouă luni
succesive de dilatare a spaţiilor și ţesuturilor vor rămâne cu siguranţă niște semne.
Rămân şi semne care nu se văd, precum secreţia hormonilor și neuromediatorilor
biochimici ce vor suferi o schimbare violentă.
Prima și cea mai profundă revoluţie are loc chiar în momentul nașterii şi servește
la a da născătoarei forţa și posibilitatea de a susţine oboseala și durerea.
Când contracţiile se intensifică și durerea atinge niveluri pe care nu le-a mai
experimentat vreodată (este considerat nivelul maxim, conform unei scale ce
masoară cu precizie durerea umană), sistemul nervos central produce endorfine,
care au o dublă funcţie: să reducă suferinţa şi în același timp să producă o senzaţie
de plăcere și bunăstare.
Femeia nu experimentează acestea pe tot parcursul nașterii, însă senzaţiile o
inundă imediat după, când copilul a venit pe lume iar ea rămâne întinsă, cu pruncul
alături și eventual sprijinit la sân, cu mâna partenerului care îi mângâie capul. E
un moment perfect, ce pune totul în prespectivă, dă sens fiecărui lucru, anulând
oboseala și durerea.
Între timp, bărbaţii asistă, acompaniază, susţin, integrează un moment care este o
punte de transformare şi pentru ei. Pentru universul masculin, a se afla în mijlocul
furtunii nașterii e o încercare de forţă și de curaj nu mai uşoară decât pentru mame.
Nu suferă fizic, dar trebuie să înveţe să asiste nepuţincioși la suferinţa partenerei,
să stea acolo în timp ce ea urla şi se zvârcolește, fără a avea vreo procedură pe
care o pot urma, o schemă de acţiuni pe care să le facă pentru a atinge obiectivul.
Asta este ceea ce îi extenuează: a nu putea prelua frâiele în situaţia dată, a se
regăsi în mijlocul unui eveniment enorm, unde codul constituent al universului
masculin, spiritul de acţiune, menţinerea controlului şi obţinerea rezultatului, nu
folosesc la nimic. Deoarece singurul lucru care e de facut e să nu facă nimic, să
lase natura să își urmeze cursul și să asiste, în timp ce aceasta lucrează în propriul
ritm și după propriul program, asupra căruia nimeni nu are nicio influenţă.
FILM DE VĂZUT

PRIMUL SCANCET
de Gilles de Maistre,

documentar-ficţiune, Franta, 2007, 100 de minute

Zece femei se pregătesc de travaliu și de naştere. Camerele de filmat sunt discrete

și surprind intensitatea gesturilor și stărilor de spirit ale protagoniștilor. Viitoarele
mame trăiesc în contexte geografice și culturale foarte diverse: Franţa, Vietnam,
Brazilia, Tanzania, Japonia, Nigeria, Siberia, Mexic, India, Statele Unite.
Fiecare urmează tradiţiile și ritualurile propriei comunităţi. Chiar și locurile
nașterii sunt foarte diferite: în mijlocul deșertului sau într-un spital din Vietnam,
într-o casă, cu practica new age, sau în piscină.
Filmul ne oferă posibilitatea de a asista la evenimentul nașterii în contexte foarte
contrastante. Pe de altă parte, urmărim un fir roșu ce leagă toate experienţele și
ne face să reflectăm asupra faptului că un singur moment din existenţa unui om
poate fi trăit în feluri atât de diferite.
Poate fi un plăcut stimul pentru a vă pregăti mai bine spre a înfrunta proba de
curaj ce va marca pentru totdeauna viaţa voastră.

Idei asupra cărora să reflectăm

 În care dintre experienţe vă regăsiţi cel mai mult?
 Care idei ale protagoniștilor consideraţi că sunt cele mai îndepărtate de
propria voastră idee asupra nașterii?
 Ce anume v-a marcat cel mai tare din toate poveştile vazute?
 Dar voi, cum aţi decis să experimentaţi momentul nașterii?
  Cum vă imaginaţi că vor fi implicate persoanele din comunitatea
dumneavoastra și cei apropiaţi vouă?
 Ce ritualuri, din toate cele povestite în film, v-ar plăcea să faceţi și
dumneavoastră?

În mintea femeilor
Naşterea reprezintă una cele mai provocatoare şi mai importante încercări din
viaţa unei femei. Oxitocina este hormonul protagonist, cel ce stimulează
contracţiile uterine. Producerea sa, însă, este condiţionată de diverși factori,
printre care încrederea și simţul protecţiei pe care le ai în timpul travaliului, în
timp ce situaţiile percepute ca fiind periculoase îl inhiba, favorizand, din contră,
secreţia hormonilor stresului.
Prezenţa partenerului, dacă cuplul are o bună conexiune emoţională,
augmentează bunăstarea celei ce naște și, astfel, și nivelul de oxitocină.
Multe femei aud vorbe pentru prima dată în sala de travaliu, şi în general nu
asociază naşterea cu o experienţă plăcută, deoarece sunt stimulate contracţiile,
intensificând durerile.
În realitate, oxitocina are un rol fundamental în viaţa noastră, mai inainte de
toate în a menţine legăturile afective. O putem defini ca fiind hormonul iubirii cu
<I> mare, pentru că ne ajută să avem grijă de legăturile emoţionale importante
și ne face să simţim plăcerea de a fi iubiţi. Contactul cu organele sexuale, dar și
faţa, vocea și chiar și gandul la persoana iubită cresc secreţiile.
De aici provine plăcerea fizică generată de raportul cu partenerul și cu copiii,
care favorizează monogamia. Imaginaţi-vă un moment anume, plăcut,
experimentat împreună cu jumătatea dvs, o secundă în care v-aţi gândit că sunteţi
într-adevăr norocoşi pentru că aţi cunoscut-o, atât de mult încât vă vine să o
strângeţi în braţe și să urlaţi că o iubiţi nebunește... iată, oxitocina iși face treaba.
Naşterea este un episod crucial din viaţa unei femei, fiind momentul când ea
descoperă că este capabilă să aducă pe lume un copil. Primul contact cu noul
născut ascute toate simţurile mamei, care, făcând abstracţie de oboseală, se simte
plină de energie pentru a avea grijă de pruncul ei. Dezvoltă o sensibilitate
olfactivă deosebită, care îi imprimă in cortexul cerebral mirosul micuţului, ca și
cum ar fi o urmă chimică, oferindu-i capacitatea de a-l recunoaşte. Instinctul de
protecţie este activat. În scurt timp, învaţă să distingă chiar și plânsetul, de cele
ale altor copii. Are memorie spaţială redusă, deoarece puternica activare
emoţională i se imprimă in creier cu un impact major. Femeile devin mai flexibile,
adaptabile si curajoase; în concluzie, nu se naște doar o nouă fiinţă, ci şi o nouă
femeie. Este o oportunitate pentru a deveni o persoană mai bună.
E o experienţă foarte similară cu cea a îndrăgostirii: gândirea critică este
anulată, pentru a face loc unei intense senzaţii de plăcere. Atașamentul faţă de
copil se dezvoltă în ritm alert, inclusiv datorită apropierii fizice şi alăptării.
Producţia de oxitocină, dopamină și prolactină consolidează atașamentul.
Gesturile şi percepţiile sunt note ce scriu o splendidă melodie privind
comunicarea dintre mamă și copil. Aceste reacţii, pe care fiecare mamă din lume
le-a moștenit încă de la începutul timpurilor, garantează instinctul matern, grija
și protecţia faţă de o nouă viaţă (în afara de cazul în care există patologii sau
probleme psihice).
Noul tată asistă la această întalnire și ne este martor. Chiar și el, la vederea
micuţului, suferă modificari la nivel cerebral, şi mai presus de toate
experimentează senzaţii puternice. Totuși, rolul său principal este să aibă grijă
de parteneră, să fie acolo pentru a aduce un plus valoare şi a susţine noua
mamică.

În mintea bărbaţilor
Prima și cea mai importantă chestiune pe care soţii și partenerii trebuie să o
rezolve atunci când se apropie momentul fatidic este: intru sau nu intru în sala de
naştere? A intra în starea de spirit necesară pentru a fi acolo cu partenera și copilul,
de a participa la naştere cu coprotagoniştii, de a trăi în direct un eveniment ce îi
va transforma viaţa pentru totdeauna.
Pe de altă parte, asta înseamnă că trebuie să asiste la tot, literalmente la tot ceea
ce se întâmplă acolo, dincolo de ușa prin care generaţiile trecute de bărbaţi nu au
mai intrat. Bunicii noştri mergeau la muncă în cursul zilei, ca în orice altă zi, și
cineva îi informa că li s-a născut fiul. Taţii noştri, în schimb, în majoritatea
cazurilor așteptau pe un scaun pe coridorul din exteriorul sălii de travaliu.
Rămâneau așteptând, fără a participa, limitându-se la a-și imagina ce anume ar
putea să se întâmple înăuntru.
 Naşterea, deci, a fost dintotdeauna (si va fi pentru totdeauna) o treabă destinată
doar femeilor, în care bărbaţii sunt sistematic ţinuţi la distanţă. Din acest motiv,
în ultimele decenii, a trebuit să fie inventată o nouă tradiţie, un obicei ce nu are
precedent. Ştiind că poate alege ce anume să facă (intru sau rămân afară?) nu e
deloc un avantaj pentru bărbaţii mileniului al treilea.
Dilema cea mai mare pentru ei este să-și dea seama dacă au capacitatea de a
conţine intensitatea emoţională a momentului. Există două chestiuni care îi
terorizează: durerea partenerei și concreteţea evenimentului, care include detalii
precum sângele, ţesuturile și carnea, lichidele biologice și placenta, toate expuse
sub ochii tuturor. Desigur, toate acestea fac parte din cadrul unui eveniment mult
mai relevant: naşterea adoratului copilaş. Însă bărbaţii știu că ultima scenă în care
vor să fie protagoniști e o figură urâtă în sala de naştere. <Și dacă adorm? Dacă
mă sperii? Dacă faptul că vad vaginul soţiei mele în timp ce ea naște îmi va
diminua dorinţa sexuala faţă de ea?>.
Sunt întrebari pe care nu trebuie sa le subestimăm, și care nu au un răspuns corect
sau greșit. Tot ce poate fi făcut este să trăiţi momentul și să descoperiţi. Fără
dubiu, însă, să ajutaţi viitorii tătici să înţeleagă ce anume se întâmplă în timpul
nașterii, să le explicaţi etapele, momentele critice, alegerile pe care le pot face (de
exemplu, a asista stand în spatele partenerei, sau să privească totul dintr-o poziţie
frontală), toate acestea fac o diferenţă majoră. Cu cât şiu mai multe, cu atât se vor
simţi mai pregătiţi și motivaţi să fie involvaţi în eveniment.
Odată intraţi în sala de naştere, trebuie să ajungă la echilibrul corect între
anxietate, nevoia de a proteja partenera, și predispoziţia naturală (din păcate,
accentuată în genele masculine) de a se proteja de emoţiile experimentate. Mulţi
se înarmează cu un instrument, de exemplu o cameră de filmat, și filmează totul.
Această strategie rezolvă în mod eficace anumite dileme frecvente.
 Nu știu ce sa fac? Fac o filmare.
 Emoţiile momentului sunt mult prea intense? Pun un filtru, un ecran
protector în faţa mea, iar acesta le va diminua, pentru a atenua impactul.
 Sunt anxios şi mă tem ca ceilalţi vor observa? Mă ascund în faţa unei
mașinării, astfel nimeni nu îmi va observa expresiile faciale.
Poate că bărbaţii ar trebui să știe că evenimentele importante din viaţă sunt în
mod imperios intense şi se manifestă pe plan emoţional (uneori pana la spasme)
și că, în timp ce emoţiile îi asaltează, își pot permite <luxul> de a le simţi, a și le
asuma, a le comunica, a le împărtăşi.
Chiar și creierul, în această etapă, se pregătește să devină mai sensibil, capabil de
a se mula pe nevoile unui nou-născut, în loc să se lase distras de alte preocupări.
În concluzie, asistarea la naşterea unui fiu/fiice, are puterea de a modifica
secreţiile hormonale masculine, instaurand predispoziţia unui contact intim și
gingaș cu nou-născutul. Aceste transformări, pe care le vom descrie mai în detaliu
în capitolul următor, işi au rădăcinile în sala de naştere și sunt destinate să dureze
și să se consolideze în psihicul bărbatului, însă doar dacă acesta se dovedește a fi
pregătit pentru a și le asuma.

Sfaturile mamei pentru tata

 Avem nevoie de voi în sala de naştere, chiar dacă doar pentru a avea alături
un individ pe care sa îl insultam fără să riscăm să fim date in judecată. Știm
că vă cerem mult, însă voi sunteţi puternici. Just?
 Dacă puteţi, tăceţi din gură. Mai ales atunci când ne pierdem firea din cauza
durerii, evitaţi să ne spuneţi <Comoara mea, iubita, draga mea, ești
frumoasă, minunată....>. Păstraţi poezia pentru când suntem din nou
capabile să o înţelegem și să o dorim.
 Nu ne mai spuneţi ca mai e doar puţin, dacă nu aveţi dovezile ştiintifice.
 Vă rugăm, nu leșinaţi în sala de nașteri, sau măcar nu o faceţi înainte de
ultima contracţie, când nu e chiar plăcut să fim abandonate cu picioarele în
aer pentru că e o traumă profundă de avut. Veţi rămâne oricum eroii noştri
pentru totdeauna, chiar dacă veţi admite că nu aveţi stomacul pentru a
participa la tăierea cordonului ombilical.
 Când ni se sprijină bebelusul pe burtică, admiraţi spectacolul și gândiţi-vă
cât de norocoși sunteţi: acum veţi ieși din sala de nașteri cu copilaşul în
braţe pentru a arăta lumii capodopera voastră, în timp ce noi vom trece
printr-o lungă sesiune de recuperare. Bucuraţi-vă de acest privilegiu.

Sfaturile tatălui pentru mama

 E adevarat, stăm acolo și nu avem nimic de făcut, în afară de a vă fi alături.
Dar asta nu înseamnă că nu suntem implicaţi şi afundaţi cu toată fiinţa
noastră în acest eveniment. A ne repeta de un milion de ori: <Tu nu poţi
 înţelege>, <Nu ştii ce se întâmplă> sau, mai rau, <Voi bărbaţii nu aveţi nici
cea mai mică idee ce înseamnă o asemenea suferinţă> nu ne ajuta nici pe
noi și nici pe voi.
 Obstreticianul se poate opri din a ne considera niște obiecte în plus in sala
de naştere. Să auzi cum ţi se spune în continuu <Dă-te un pic mai încolo>,
sau <Dă-mi voie să trec> nu e chiar plăcut. Puteţi să îi explicaţi că vreţi să
vă fim alături? O frază precum: <Pentru mine este foarte important ca
partenerul meu să fie lângaă mine în aceste momente> ar putea să ajute
mult.
 Când vine momentul, nu ne place să ascultăm poveşti despre taţi care
lesină, cad laţi, nu reușesc să participe, în timp ce voi viitoarele mame şi
obstreticienii adoraţi să le povestiţi, mai ales când ne vedeţi un pic
tensionaţi şi alarmaţi. În timpul travaliului, nu mai vorbiţi despre altele! Sau
măcar, dacă vorbiţi de altele, vorbiţi despre lucruri banale, precum Scufiţa
Roșie.
 Uneori vom aduce în sala de naştere un kit de supravieţuire: două chifle, un
sandwich, un cd cu muzică de fundal, o ladă de bere. E ca o paturică pentru
copii: Ne conferă sentimentul de siguranţă într-un spatiu în care, de fapt, nu
avem ce căuta. În timp ce voi sunteţi în travaliu, pe noi ne apucă o foame
de lup. Lăsaţi-ne să mâncăm. Nu e un semn de insensibilitate. Este doar
foame. Și reduce riscul de a ne vedea căzând pe jos din cauza hipoglicemiei
(vezi mai sus).
 In sfârşit, dacă nu va place sa fiţi fotografiate cu kitul regizoral pe care l-
am adus special pentru această ocazie, spuneţi-o scurt, sau şi mai bine,
spuneţi-ne dinainte: <În timpul nașterii nu vreau nici poze nici filmuleţe.
Eventual, după>. Vom ţine în frau regizorul de documentare din noi. Să
avem camera de filmat în mână ne face să ne simţim utili, dar dacă vă
enervează vom inventa noi altceva.
 CAPITOLUL 4

În sfârşit acasă

Cum vede el
În sfârşit am ieșit din spital. Abia așteptam să vă am pe amândoi în casă cu mine.
În cele două nopţi după naştere, când intram singur în casă mă apuca o nostalgie
stranie. Aveam timp doar să-mi fac duș, apoi oboseala era atât de mare încât
adormeam pe canapea şi acolo rămâneam până dimineaţă.
Timp de două zile am trait numai pe drumuri. Din momentul în care ţi s-a rupt
apa, nu am stat locului decât ca să dorm. De fapt, ar trebui să spun ca să leșin:
seara cădeam într-un somn profund pe care cred că doar copiii îl mai au. Și unde
mai pui că în ultimele luni abia am reuşit să dorm câte o noapte întreagă.
In fine, în interiorul meu se întâmplă ceva. Nu știu să explic exact ce anume, însă
copilul meu mă captivează ca un magnet. Aș vrea să stau mereu cu el să îl privesc
și să îl mângâi. Mi se pare imposibil că tu și cu mine, noi împreună am fost
capabili să dăm naştere unei asemenea perfecţiuni într-un corp ce cântărește mai
puţin de 3 kile.
În timpul șederii în spital te-am văzut cuprinsă de o fericire imensă şi o oboseală
infinită. Dimineaţă erai odihnită și zâmbitoare, dar spre seară se putea citi
oboseala pe chipul tău ce amintea de greutatea evenimentului.
În cameră era o forfotă continuă, o mulţime de oameni care veneau să te vadă pe
tine şi pe copil. Părinţii nu se mai opreau din a pune întrebari, voiau să îţi spună
tot, voiau să facă ei tot. Și tu, micuţa, erai cu copilul atașat la sân, pradă gândurilor
anxioase că poate nu suge cum trebuie sau nu ai suficient lapte pentru a-l hrăni.
Te vedeam ruptă in două, cuprinsă de dorinţa de a fi perfectă pentru fiul tau şi în
același timp prietenoasă și disponibilă cu toţi vizitatorii.
Așa că încercam și eu să fiu un filtru. Întreţineam musafirii, îi acompaniam pe
coridor, le aduceam o bere, o cafea, repetam că abia așteptăm momentul să ne
întoarcem acasă pentru a ne liniști un pic, pentru a putea să te odihnești și tu. Mulţi
înţelegeau că încercam să te protejez de agitaţia care se instalase, ne felicitau și
plecau acasă. Alţii, însă, nu pricepeau nimic: insistau să stea lângă tine și să îţi
fure aerul ţie și copilului nostru. Cu astfel de persoane eram cât pe ce să devin un
neandertalian, să îi urmaresc cu o bâta pe scările spitalului până ieșeau din zona
de siguranţă.
De asta, atunci când am decis, la propunerea mea, ca în primele zile să rămânem
să dormim la ai tăi, am fost cuprins de un sentiment de ușurare.
Iniţial îmi imaginam întoarcerea acasă ca pe o scenă de film. Se deschide poarta
de la intrare, intră camera de filmat și iată familia perfectă șezând pe divan: eu,
tu, și copilul. În realitate, ne-am dus la socri. Poate e mai puţin poetic, poate nu
dă bine din punct de vedere scenografic, dar e cea mai bună soluţie pentru toţi.
Mama și tatăl tău sunt foarte discreţi, nu ne stresează și evită ca liniștea noastră să
fie disturbată de toţi indivizii care trec pe la noi doar <pentru a ne saluta, doar un
minuţel să vadă copilul, fără să deranjeze>. Am auzit zeci de fraze asemănătoare
în ultimele patruzeci şi opt de ore, și sunt sătul de <minuţele> și <saluturi>.
Am citit, şi au spus și la cursul de pregătire pentru naştere, că voi femeile aveţi
nevoie să fiţi în contact cu mamele voastre. Din câte se pare, când se naște un
copil, se generează in mod automat o legătură care va îndreaptă către originile
voastre.
La drept vorbind, aș prefera ca tu să ai nevoie să fii lângă mine. Dar te observ în
tăcere și văd cum te descurci, cum mă descurc, cum ne descurcăm în această etapă.
Întoarcerea de la spital acasă mi-a dat două sentimente contrarii. Pe de-o parte
mi-am spus: e gata, Creatura pe care am așteptat-o atât este acum aici cu noi, e
sănătoasă și toată anxietatea și frica din ultimele nouă luni s-a evaporat. Însă cel
de-al doilea gând care mă cuprinde este: şi acum ce fac? Această fiinţă micuţă
care plânge și suge la sânul tau îmi pare a fi o provocare enormă. Cum îl ţin, cum
îi aranjez gâtul? Cum îl spăl? Cum îl schimb? Gesturi care ar trebui să fie simple
și rapide devin o complicată întreprindere. Mă trec toate apele când îl iau în braţe
și tu începi să râzi.
Apoi vine maică-ta, care râde şi mai tare și zice: <Lasă-mă pe mine, că mă
descurc>.
Tu, însă, o dai la o parte și îi explici: <Ca să devenim experţi ne trebuie exerciţiu>.
Și eu continui să îl învârt în mâini... și să schimb șapte cămăși din cauza sudorii.
Te văd cum nu te-am mai văzut niciodată: plină de energie și frântă de surmenaj.
Fericită și tristă. Liniștită și nervoasă. Calma şi anxioasă. Acum atingi cerul de
fericire, dar după o secundă, brusc, te simţi agitată și îţi vine să plângi. Dacă este
ceva într-adevăr obositor este să fiu lângă tine în timp ce străbaţi tot spectrul de
emoţii umane. Sunt un om ce iubește stabilitatea. Dacă rămâi lucidă, constantă,
fără urcușuri și coborâșuri extreme, voi fi partenerul perfect. Însă dacă te
îmbujorezi și cânţi de fericire, apoi te scufunzi într-un abis de tristeţe, eu clachez.
Trebuie să menţionez că momentul cel mai teribil este prima vizită la pediatru, la
două zile după întoarcerea acasă. E pur și simplu de c...t Mai bine nu completez
fraza. Cum să îţi pui masca aia de indiferenţă in faţa unei mame care îţi pune în
mâini pruncul ei abia născut, încă mirosind a placentă şi a lichid amniotic? Îl
manevrezi ca pe o păpușă neînsufleţită. Îl măsori pe lung şi pe lat, apoi îl pui pe
cîntar și îl analizezi. Cu un ton un pic arogant şi un rânjet prostesc, întrebi: <Dar
mănâncă suficient?>.
Aș vrea să îi răspund: <Uite, ieri a refuzat pateul cu măsline, dar a cerut a doua
porţie de ficat cu ceapă și supă de pește. Azi dimineaţă, de exemplu, la micul
dejun a spus că vrea doar două felii de pâine prăjită cu unt şi marmeladă, deci
putem spune că a mâncat un pic mai lejer>.
Iţi dai seama ce întrebare ne-a pus? Îl avem de două zile, abia știm cum să îl
schimbăm și sî îl spalam, și el, cu aerul lui de superioritate, ne face să înţelegem
că deja moare de foame cu noi. Mă apucă așa o furie încat mi-e greu să mă abţin
să nu îl iau la pumni.
Ne sfătuieste să îl cântărim după fiecare masă, pentru a vedea cât lapte a ingerat.
Nu ieșim bine din cabinet, că tu o iei pe o mie de crărări. Îmi spun: cu calm și
sânge rece, putem să rezolvăm totul. Mă alătur ţie și îţi șoptesc că acel medic e un
cretin și că timp de trei zile nu trebuie să facem altceva decât să stăm liniștiţi.
Îmi amintesc bine ce i s-a întâmplat surorii mele când işi alăpta copilul: se plimba
în continuu în sus şi în jos cu cântarul după ea la fiecare pas. Un adevărat coșmar.
Noi nu vom face aceeaşi prostie. În cazul de faţă, sunt eu cel care se opune.
Începand de astăzi, faci cum îţi spun eu. Vom rămâne calmi și vom învăţa să
observăm copilul, pentru a învăţa de la el ce anume îl agită sau îl liniștește, ce îl
face să plângă și ce îl adoarme.
 Poate datorită deciziei pe care ţi-am comunicat-o, poate şi pentru că tu, cu
instinctul tău matern, simţi că pediatrul voia doar să scape cât mai repede de noi,
însă ne-am intors la ai tăi, te-ai relaxat, ai pus copilul la sân și l-ai văzut mâncând
cu o energie şi o forţă care sunt cele mai bune dovezi că ne facem bine treaba.
Apoi a umplut scutecul cu multă substanţă semilichidă (ce zici, i-l ducem
medicului și i-l dăm pe la nas, să verifice dacă este satisfăcător din punct de vedere
cantitativ si calitativ?).
În fine, decidem că nu mai este cazul să stăm la ai tai.
Mă anunţi: <Vreau să merg la mine acasă>.
Te sărut pe frunte. În doi timpi și trei mișcări ne strângem toate lucrurile și ne
întoarcem la noi acasă. Mama ta ne dă binecuvântarea.
Încerc să fiu cât de prezent pot. Reîncep să lucrez puţin cate puţin. Îmi place să
știu că, dacă sunt în proximitatea ta, te simţi mai liniștită.
Din când in când, am impresia că aici înauntru nu e suficient aer. De când suntem
părinţi, traim închiși între patru pereţi şi avem prea puţin timp pentru noi înșine.
Uneori, mă surprind gândindu-mă la tot ceea ce aș putea face dacă nu aș fi aici
ţintuit pe canapea pentru a-ţi ţine companie. Apoi, însă, vă privesc în ochi şi mă
simt fericit. Mă invadează un sentiment straniu de tandreţe și de satisfacţie. Aș
putea fi oriunde, dar locul în care vreau să rămân este fix aici, alături de voi. De
obicei, în acest punct, copilul începe să plângă și dacă mă apropii simt un parfum
ciudat de caca.
Ei, cam asta este. Aici e locul în care vreau să rămân. Chiar dacă, cu mirosul care
împânzește ambientul, nu pot spune că este o atmosferaă neapărat romantică.

Cum vede ea
<Bună iubire, stai liniștit. Au spus că pediatrul va ajunge un pic mai tarziu. M-
au externat deja, dar trebuie să vadă copilul... Nu, nu e nevoie să vii repede.
Trebuie să trec să fac bagajele. Trebuie să iau două cămăși de noapte și să
organizez trusa de frumuseţe... Nu, nu mă dor picioarele, adică: mă dor, dar
trebuie să organizez bagajele singură... Bravo, treci pe la primărie să rezolvi cu
treburile birocratice. Voi lua prânzul aici, azi au orez. Tu ai mâncat ceva? Ia-ţi o
pizza... bine, atunci vino aici, îţi dau din orezul meu. Cred că mai au și carne cu
puree! O să îmi lipsească acest tratament, când totul e deja gata făcut. Te pup, te
aștept>.
 Iată-ne, sunt aici în cameră cu îngerașul nostru care are un costumaș verde
încântator. I l-a dăruit o prietenă a mea (asta ca să nu mai spui mereu că prietenii
tăi sunt mai generoși).
Acum doarme. Azi noapte mi-a mâncat sufletul. Stătea la sânul meu in continuu,
ba mânca puţin, ba nu mai mânca, dar părea că e dotat cu un super detector de
contact. Dacă încercam să îl detașez, i se reactivau circuitele. Am încercat în
toate modurile să îl pun înapoi în pătuţ, măcar ca să merg la toaletă. O dată, de
două ori, de trei ori.. de câte ori într-o singură noapte? O veghe infinită, și eu
eram în mijlocul ei. Uneori râdeam privindu-l, așa micuţ și minunat. Are pielea
toată uscată, în ciuda faptului că i-am facut masaj cu ulei de migdale. Ne-au spus
să facem asta în fiecare săptămână. În alte momente mă apropiam să îl miros,
deoarece are un parfum fantastic. Îl mângâiam pe căpșorul moale și fin. În fine,
mă mai și enervam, pentru că trebuia să îmi dea măcar o pauză, însă apoi îl
priveam și îmi venea să îl mănânc de cât de mult îl iubeam. Ieri a început perioada
de lactaţie. Miracol! Pentru prima dată in viaţă pot să spun că am sani. Eu care
întotdeauna abia umpleam o cupă de sutien, astăzi nu mă mai încape, şi asta fără
să recurg la chirurgie estetică. Abia aștept să îţi arăt efectele magice ale alăptării.
În noaptea asta puiul nostru părea sa aibă o foame incredibilă. La ora patru
eram prinsă în mreja viselor. Adormeam in toate poziţiile posibile cu el in braţe,
insă mă trezeam cu angoasa de a nu cumva să-l fi scăpat, să-l fi sufocat. Patul
din spital e mult prea mic. Într-un final, am cedat: m-am ridicat, l-am pus în
pătuţul cu roţi și l-am dus la infirmerie. Am îmbrăţișat infirmiera, care mi-a spus
cu un surâs: <Lasaăl aici cu noi. Îl aducem înapoi pentru alăptare în scurt timp>.
Ochii ei îmi spuneau că nu îi vor face nimic rău, că nu îmi vor abandona copilul
într-un tomberon. A fost prima dată când am cerut ajutor.
Am fugit înapoi în pat şi am alunecat într-un somn adânc, relaxant. Două ore
mai tarziu, infirmiera era lângă mine cu copilul. Se vedea că și el a tras un pui de
somn odihnitor.
Azi dimineaţă, când ţi-am povestit totul, m-ai întrebat: <Dar nu puteai să-l duci
acolo din prima?>.
Ador simţul pragmatic pe care îl aveţi voi bărbaţii, cu voi nu se poate discuta
despre o situaţie în sine. Voi spuneţi numai ce aţi fi făcut voi în locul nostru.
Într-un final, totul e pregătit pentru a ne întoarce acasă. Ai decis să rămânem
cateva zile la ai mei. Ai spus că ar fi mai bine pentru toţi așa, că nu vom avea
bătăi de cap cu gestionarea invaziei rudelor, ni se va pregăti de mancare și nouă
ne va rămâne să ne ocupăm doar de copil.
Iată-ne ajunși. Mama a amenajat in vechea mea camera un pat matrimonial și
ne-a asigurat tot confortul. Ne simţim ca la hotel: hainele stau pe fotoliu, baia şi
alte spaţii le împărţim la comun cu ai mei.
Prima zi trece repede. Stăm tot timpul în cameră și contemplăm mica noastră
capodoperă. Azi doarme în continuu. Între o masa și urmatoarea trec ore întregi
şi aproape că suntem speriaţi de abundenţa de timp liber.
Mă încearcă o senzaţie stranie. E ca și cum toate lucrurile frumoase din viaţă
deja mi s-au întâmplat. Este coborârea de pe culmile fericirii. Duminica după
sambata în vacanţă. Nu știu să o explic, aș putea spune că mă simt tristă din cauza
fericirii prea multă pe care am simţit-o.
În timpul nopţii am dormit un pic, şi un pic mai mult ne trezeam cu randul pentru
a schimba, legăna, hrăni micuţul. Asupra ultimului aspect tu poţi face foarte
puţine, dar e important să îmi fii alături.
În dimineaţa următoare facem toate tratamentele de frumuseţe pe care le-am
învăţat la infirmerie. Rămânem în pijamale, dacă tot stăm aici în cameră. Anumiţi
oameni încep să ne viziteze. Tu te îmbraci. Discutăm cu ei. Apoi rămânem din nou
singuri. Nu am mai ieșit de douăzeci și patru de ore. Sunt fericită, dar
nerăbdătoare. Ai mei nu sunt invazivi, intră în cameră doar pentru a ne aduce de
mancare. Sunt discreti, desi radiaza de bucuria de a avea un nepot.
Încă o noapte. De dimineaţă, mă ridic pregătită să trag jaluzelele. Am nevoie de
un spatiu mai luminos. Mă întreb dacă ne descurcăm bine.
Astazi e timpul pentru vizita la spital, unde ne vor spune dacă micuţul se dezvolta
corespunzator. Mă îmbrac cu aceleași haine în care eram când m-au externat.
Suntem mai punctuali ca niciodată. Întâlnim alte cupluri care aveau programare
odată cu noi. Suntem întâmpinaţi de o asistentă pe care nu am mai văzut-o, apoi
ajunge şi pediatrul. Îl măsoară și îl cântărește.
<Nu a crescut prea mult. Mănâncă?>
Eu: <Nu face nimic altceva!>
<A luat în greutate doar 90 de grame de la externare și până acum. Nu crește
suficient. Îl voi revedea peste trei zile. Cântăriţi-l înainte și după alaptare... Cum,
nu aveţi cântar pentru bebeluși? Cumpăraţi-vă. În rest, totul e ok. La revedere!>.
Ies de acolo cu o apăsare pe inimă. Ar fi trebuit să îl trezesc atunci când dormea
prea mult. Nu trebuia să îl pun in pătuţ dacă adormea în timp ce era la sân.
Trebuie să îl alăptez mai des.
 <Clar acest doctor nu excelează în abilităţile sale de încurajare>. Din fericire
ești aici cu mine.
<Ești în regulă?> mă întrebi în timp ce ne întoarcem spre mașină. Copilul
doarme liniștit. Și eu care credeam că ne-am găsit un ritm al nostru.
<Trebuie să ne oprim să cumpărăm un cântar>.
<Eu spun că pentru moment nu avem nevoie de așa ceva. Îţi amintești ce viaţă
ducea sora mea cu toate cântăririle alea? Putem merge la clinică. Acolo
cântăresc zi de zi copiii. Mergem mâine și vedem ce spun și ei>.
<Și dacă e vreo problemă? Dacă nu am suficient lapte?>
Ajungem acasă. Sunt fericită că tu încă ești alături de mine. Mâine te întorci la
muncă, însă azi, slavă cerului, ești aici.
<Hai să o rugăm pe mama ta dacă poate să vadă de nepoţel timp de o oră, în
timp ce noi facem o plimbare>.
<Și dacă plânge? Dacă se trezește?>.
<Vom rămâne în apropiere, astfel, dacă e nevoie, ne întoarcem îndată. Cred că
ne putem aventura>.
Și iată-ne, ţinându-ne de mână, pășind încet pe stradă pe care am crescut. Mă
simt tare neliniștită, vorbele doctorului îmi răsună în minte.
Ma întrebi cum sunt, şi încep să îţi povestesc o grămadă de chestii, dar mai
presus de toate, încep să plâng. Plâng un timp îndelungat, parcă aș naște pentru
a doua oară, îmi revărs toate fricile, simţul de inadecvanţa, trisţetea.
Mă simt slabă și neajutorată, și în timp ce merg alături de tine îţi arăt latura B a
caracterului meu, cea care iese la suprafaţă atunci când mă simt nesigură. Am
plâns în luna de miere, şi o fac şi atunci când pleci la muncă, sau când o amică
mă ranește.
Tu mă asculţi şi mă ţii de mână. Mă lași să vărs totul. Eu mă ascult vorbind şi
mă înspăimânt. Unde e toată bucuria pe care o aveam înauntru? Nu vreau să mă
comport așa, dar nu pot să fac în așa fel încât să opresc șuvoiul lacrimilor. Tu nu
pari deloc supărat. Îmi zâmbești ca și cum nu ai vrea să crezi că mie îmi e frică
de eșec: <E clar că vei reuşi!> pari să îmi spui <Te-ai născut pentru a fi mamă>.
La începutul celui de-al patrulea tur, mă înştiinţezi că e timpul să ne întoarcem.
A zburat deja o oră. Te privesc și te îmbrăţișez:
<Multumesc, iubire. Mă simt mult mai bine acum>.
<Pentru așa puţin?>
<A fost extraordinar>.
<Nu mi-o spui cu atâta sinceritate nici când facem dragoste!>.
<Și îţi mai spun ceva: ne întoarcem la noi acasă?>.
<Ești sigură că nu mai avem nevoie de ajutorul alor tăi? Maine mă întorc la
muncă>.
<Niciodată nu am fost mai sigură de ceva. Mă simt o leoaică> şi o iau la fugă.
<Incearcă să mă prinzi!>.

Provocarea
Intoarcerea acasă după naştere este, probabil, episodul cel mai complex. Copilul,
odată ce nu mai beneficiază de serviciile doctorului, este în totalitate dependent
de grija pe care i-o purtăm noi. Dacă în spital avem garanţia siguranţei din partea
personalului, pregătit să intervină în orice moment și să ne sprijine în orice
situaţie, acum, pentru prima dată, suntem singuri. În trei, dar singuri. Ca și cum
nu ar fi fost suficient, toată geometria relaţională urmează a se reinventa.
Pentru început, trebuie să avem mereu în vedere copilul, ritmul și nevoile sale,
pe care nimeni nu le cunoaşte încă, nici macar el însuşi. Știe să facă un singur
lucru: să plângă. Plânge dacă îi e foame, dacă îi e somn, dacă vrea să stea treaz,
dacă are scutecul murdar. Plânge pentru că nu știe să spună: <Am nevoie de
ajutor>. Și trebuie să învăţăm să decodificam lacrimile, să înţelegem care sunt
cerinţele reale din spatele lor.
În timpul acestui proces, însă, mamele trec printr-o anumită anxietate, care uneori
se poate dovedi a fi dăunătoare. Ele resimt, în spatele calmului, o agitaţie continuă
şi se tem că nevoile copilului sunt dificil de înţeles și de satisfăcut. În consecinţă,
sunt tot timpul alerte, atente la tot, ca și cum ar fi o chestiune de viaţă și de moarte.
În realitate, e nevoie doar să învăţăm să ne cunoaştem, să ne înţelegem cu ajutorul
unui un dialog direct și concret, să învăţăm să ascultăm și să avem grijă. Pentru a
reuşi toate acestea, trebuie să respectăm două condiţii fundamentale: armonia și
sincronizarea.
Armonia înseamnă să fim pe aceeaşi lungime de undă, adica să înţelegem că noi
și nou-născutul avem acelaşi obiectiv, trecem prin aceeaşi experienţă. Exemple de
armonie între mamă și copil sunt:
  <Tu plângi pentru că ţi-e foame, iar eu te alaptez>;
 <Tu plângi pentru că ţi-e somn, iar eu te legăn gingaș pe braţe>;
 <Tu plângi pentru că ai scutecul murdar, iar eu te schimb>;
 <Tu plângi pentru că ai nevoie de dragoste şi mângâiere, iar eu te mângâi>.
La început, nu e ușor să ne sincronizăm. Este nevoie de timp şi antrenament. Dacă
femeia este mult prea preocupată că micuţul nu mănâncă suficient, va avea
tendinţa să îl alăpteze de fiecare dată când acesta plânge, riscând astfel să altereze
comunicarea cu el.
Iată de ce e important ca tatăl să intervină, eventual să potolească starea de
anxietate. El poate deveni un mediator, deoarece partenera poate vedea în acesta
simţul responsabilităţii, și munca pe care o depune. În acelaşi timp, îi oferă un
stâlp de susţinere de care se poate sprijini atunci când oboseala pare a fi excesivă.
Să nu uităm că proaspetele mămici, în prima perioadă, pot avea în anumite cazuri,
moralul la pamant. Bărbaţii tind să nu observe, sau chiar să nege starea de spirit.
<Nu poţi fi trist, când în viaţa noastră a aparut un lucru atât de important. Nu e
posibil să îţi vină să plângi când ai in braţe așa o creatură minunată> este exact
genul de frază care nu este de niciun ajutor nimănui.
Trebuie să reușească să rămână alături de parteneră, atât din punct de vedere fizic
(poziţia cea mai bună pe care ei o pot adopta, în primele patru săptamani de după
naştere, este pe canapea, în cameră cu ea dacă aceasta are grijă de copil), cât şi
emoţional (dacă e tristă, încearcă să înveţi să empatizezi cu tristeţea ei, spunandu-
i că este naturală, că aproape întotdeauna este vina hormonilor și că împreună
veţi reuşi să faceţi fată tuturor provocărilor).
Apoi cuplul va activa o sincronizare triunghiulară (eu simt ceea ce simţi tu, și noi
doi simţim ceea ce simte copilul), apoi nou-născutul va găsi starea de armonie
împreună cu părinţii, cu beneficiile sale fizice și emoţionale.
Este atât de importantă sincronizarea, a reuşi într-adevăr să simţim ceea ce simte
celălalt în același moment. Pentru mamă asta înseamnă, mai ales în primele
săptămâni, satisfacerea nevoilor micuţului în timp real. În faţa unui plânset, ea
poate ajunge să răspundă nevoii (este sincronizată), sau poate rata momentul (nu
este sincronizată). În general, ea ajunge într-o secundă la el și e capabilă să
furnizeze răspunsul pe care nou-născutul îl așteaptă.
Se poate întmâpla, însă, ca ea să nu fie prezentă din diverse motive. Poate
vorbește la telefon, sau poate a decis să se întoarcă la muncă imediat după naştere.
Sau poate, pur și simplu este teribil de obosită, sau chiar mult prea tristă pentru a
fugi spre copil. În acest caz, micuţul primește un răspuns exact, însă întârziat și
poate înregistra evenimentul în propriul psihic în formare.
Dacă acest episod se repetă frecvent, copilul poate evolua spre un comportament
de cerinţe constante și plâns continuu, izvorât din teama momentului în care
nimeni nu va mai avea grijă de el. Se instaurează o schemă comportamentală
bazată pe un raţionament implicit: <Mai bine plâng mai mult decât trebuie, chiar
și când nu am nicio nevoie, pentru că altfel există riscul ca, atunci când voi avea
cu adevarat nevoie, nu va veni nimeni>. Copiii plangacioși, aparent fara motiv,
de obicei au părinţi foarte puţin sincronizaţi cu nevoile lor.
Însă există și cazul opus: un exces de sincronizare, atunci când femeia anticipează
toate nevoile copilului (de multe ori împinsă de anxietate), fără să-i lase acestuia
timp să le simtă el însuşi. Îl alăptează în continuu, controlează de mii de ori dacă
scutecul este murdar, îl trezește când doarme (deoarece îi e teamă că doarme prea
mult) și vrea să îl adoarmă când e treaz (plângându-se că nu se odihnește
suficient). În concluzie, este permanent preocupată să nu cumva să îi fie rau şi
anticipează totul. În acest fel, însă, devine intrusivă şi invazivă si nu consimte a-l
lăsa să înveţe să-şi asculte nevoile, condiţie fundamentală pentru că acesta să
perceapă că există mereu un altul care sa i le asculte.
Din nou, tatăl are un rol foarte important aici. Mulţumită unei opinii obiective şi
mai puţin implicate, este capabil să înfrâneze acest exces de zel al mamei, sau să
o atenţioneze în cazul reacţiilor prea lente. El poate, din când în când, să îi ţină
locul. E adevărat, nu este capabil sa alăpteze, însă poate sa îl schimbe, să îl
adoarmă și să îl mângâie. Şi a face asta la momentul potrivit, când mama este
ocupată sau prea obosită, îi permite acestuia să își creeze rolul, spaţiul în relaţia
cu propriul fiu.
Pentru bărbat este fundamental să se dezvolte o bună sincronizare cu partenera în
ceea ce privește relaţia de cuplu. În mod particular în primele săptămâni, femeile
uită că mai sunt și partenere și soţii. Se focalizează pe copil până în punctul în
care trec cu vederea nevoile personale ale celuilalt care, observându-le, gândeşte:
<Acum că este copilul, eu nici nu mai exist>. În realitate, ele nu îi exclud, îi dau
de-o parte doar momentan, pentru că este acaparată de alte griji.
Pentru ceva timp, bărbaţilor li se cere să fie răbdători și disponibili, să aibă puţine
așteptări de la ele. Dacă nu vor reuşi să își sincronizeze propriile nevoi cu cele ale
copilului, şi se concentrează pe nevoile cuplului, riscă să se simtă excluşi şi
abandonaţi, invizibili.
În primele săptămâni cei doi parteneri dispar în spatele rolurilor de mamă și de
tată. Trebuie să conștientizeze trecerea de la doi la trei și să se concentreze pe
construirea unei relaţii triunghiulare. Abia în urmatoarele luni se vor intoarce
înapoi, pentru a reabilita, în mod intens chiar, situaţia raporturilor amoroase. Însă
asta se va întâmpla puţin mai tarziu, nu acum.

Film de vazut

CASOMAI
De Alessandro D’altari,
Comedie, Italia, 2002, 90 de minute

Casomai este un film interesant şi în același timp contemporan, care poate fi

foarte plăcut de văzut împreună, dacă tocmai aţi devenit părinţi de scurt timp.
Pune în discuţie anumite provocări comune legate de prioritizarea familiei în
viaţa noastră cotidiană.
Vedeţi-l și discutaţi asupra lui.
Iată câteva dialoguri revelatoare despre aducerea unui copil pe lume și despre
cuplu:

1. Reacţiile prietenilor celor doi protagoniști, Tommaso și Stefania, la

primirea veştii despre sarcină
Prietena: Nuuuu…
Prietena: Dar ești sigură?
Prietenul: Nu pot să cred… biata creatură!
Mama ei: Ah, ah, ah, micuţa mea!
Tatal lui: Bine! Să vă trăiască!
Mama lui: Plânge
Tatăl ei: Oh la dracu!
Prietenele: Dar ai facut amniocenteza? Nu, tu ești încă tânără! Ce te costă?
Lumea o face şi așa poate sta liniștită.
Prietena: Cursurile de pregătire sunt toate niște mizerii, când va fi momentul,
îţi jur, nu îţi mai amintești nimic.
Prietenul: E băiat sau fetiţă?
Tommaso: Ei bine, sperăm că unul din cele două.
Prietena: Ascultă, fetele sunt mult mai liniștite. Cu taţii, sunt exceptionale.
Prietenul: Băieţii cauzează mai puţine probleme.
Prietena: Al meu mă aduce la disperare!
Prietenul: În orice caz, luaţi-vă o vacanţă cât mai curând, că după…
Prietena: Durerea cea mai mare? Când trebuie să împingi pentru ultima dată,
ascultă-mă, e un chin înnebunitor, nici nu pot să îmi amintesc.
Colega: Vei asista la naştere?
Colegul: O treabă de-a dreptul înspăimântătoare.
Prietenele: Vezi că ginecologul e important! De ce nu mergi la al meu? Al
meu e cel mai bun!
Tovarășul de fotbal: Oh, știai că sunt femei care ajung să aibă orgasm în
timpul nașterii?
Prietena: Spital sau clinică privată?
Prietena: Dar ești nebună? Papa când e bolnav unde merge? La clinică!

2. Stefania i se confesează lui Tommaso după ce au adormit nou-

născutul
Ea: Mi-e teamă!
El: De ce anume?
Ea: Că mai devreme sau mai târziu tu ai să te saturi.
El: Despre ce vorbești?
Ea: Ştii ce mi-a zis Monica? Că sunt trei semnale de alarmă: primul este
atunci când nu mai ieșiţi. Al doilea este când nu mai faceţi sex. Și ultimul e
când începem să ne uităm la televizor.
El: Atunci hai să avem grijă să nu îl tragem pe al doilea, ei?

3. Un moment de criză
Ea: Cea mai rea chestie este să nu mai vorbim nimic. Chiar nu ai nimic să îmi
spui?
El: Dacă nu mai vorbim, ce ar trebui să zic?
Ea: Tommaso, eu vorbesc numai cu Andrea (copilul), cu mama, cu bona, am
nevoie să vorbesc cu cineva care e ca mine.
El: Eu, în schimb, îmi petrec toată ziua vorbind, luptându-mă, când vin acasă
am nevoie sincer de un pic de liniște.
Ea: Un pic de liniște? Pare a fi un titlu de telenovelă.
El: Ma doare undeva de programele TV, mă uit pentru că trebuie să mă uit.
Ea: În concluzie nu e vorba că tu nu vorbești pentru că te uiţi la televizor, ci
te uiţi la televizor pentru a nu vorbi, și nu vorbești cu mine pentru că nu ai
nimic să-mi spui. Adevarat sau nu?
El: Mamă, cât poţi fi de complicată! Ce câștig dacă ghicesc răspunsul corect?
Ea: Nu mai avem niciun moment al nostru, o gratificare, chiar și dintre cele
stupide, dar până când? De unde să avem energie apoi? Te-ai schimbat! E ca
și cum cea mai bună parte din tine e acum in hibernare!
El: Auzi la ea! Și totusi cred că ai dreptate, pentru că nu ești singura care mi-
a spus asta. Nu m-am schimbat, însă, doar eu.
Ea: Esti ciudat!
El: Și tu!
Ea: Mă mai iubești?
El o îmbrăţișează.

În mintea bărbaţilor
Dacă există un lucru pe care bărbaţii nu îl știu, este acela că a fi alături de
copilul tau în primele zile după naştere are puterea de la le schimba creierul,
literalmente. E ca și cum apropierea ar sculpta şi ar remodela anumite
circuite cerebrale. Asta ne-a învăţat neuroştiinta, care, în lumina anumitor
descoperiri, invită noii tătici să aibă încredere în natură pentru a da tot ce e
mai bun din ei în această etapă a existenţei lor.
De fapt, dacă ei se „acomodează” cu rolul patern și fac ceea ce trebuie vis a
vis de copilul lor, adică să-l ţină în braţe, să-l îngrijească și să-l privească în
ochi, vor fi răsplătiţi pentru munca depusă și micuţul va avea o dezvoltare
mult mai bună.
Aceste simple gesturi au extraordinara putere de a modifica creierul
masculin, deoarece cresc nivelul de oxitocină și prolactină, pe care ştiinţa le-
a asociat dintotdeauna doar cu naşterea și cu alăptarea materna. Dacă un tată
îşi are în braţe pruncul, amigdala (adică aria din creier care este responsabilă
pentru inteligenţa emoţională) suferă o stimulare foarte intensă. În
consecinţă, graţie unei serii de interconexiuni neuronale, vor fi secretaţi cei
doi hormoni, care sunt responsabili pentru stabilirea relaţiilor afective şi
pentru sentimente, în acest caz faţă de nou-născut.
Pritre efecte, se enumeră şi o diminuare temporară a secreţiei de testosteron,
hormonul care induce dorinţa sexuală şi agresivitatea. Scopul este și de
această dată, să facă din barbat cel mai bun tată posibil, permiţându-i să
experimenteze tandreţea, prezentă doar în doze mici la bărbaţi, dar perfectă
pentru a avea grijă de copilaş.
E ca și cum natura, datorită apropierii și contactului cu copilul, permite şi
integrarea rolului de părinte în identitatea bărbatului adult. Producţia de
testosteron, de exemplu, merge în aceeaşi direcţie: ajută noul tată să fie
alături de parteneră nu atât prin atracţia sexuală faţă de aceasta, cât prin
nevoia de a proteja sânge din sângele său.
Femeia, după naştere, are nevoie de un partener exact ca acesta. Timp de
câteva saptamani, de fapt, este imposibil să aibă și raporturi sexuale, și să fie
și implicată intens în viaţa noului-născut. Să simtă că are alături un partener
calm, afectuos şi atent nu poate decât să îi facă bine. E ca și cum evoluţia ar
fi selecţionat, din toate reacţiile biologice ale barbatului la naşterea unui
copil, pe acelea care îi permit cel mai mult să se transforme din barbat în tată,
producând de asemenea și reacţii neuro-biochimice. Înclinaţia către tandreţe
și grijă, de altfel lacunare în genele masculine, se naște încurajată de
contextul social.
Cercetările au demonstrat că schimbările se menţin numai dacă tatăl rămâne
în contact cu micuţul, adică dacă îl mângâie, îl îmbrăţișează și îi poartă de
grijă. Dacă, însă, se întoarce repede înapoi la viaţa cotidiană, adică se afundă
în responsabilităţi sociale și profesionale care îl ţin departe de cămin, nivelul
de testosteron se ridică, în detrimentul oxitocinei și prolactinei care se întorc
la minim.
În concluzie, este de o importanţă fundamentală ca un tată să aibă alături
propriul copil, să îl ţină în braţe timp îndelungat și să-l privească în ochi.
Numai astfel îi poate garanta cel mai bun tratament şi în același timp se va
asigura că experimentează transformările emoţionale pe care natura le-a scris
în codul genetic al fiecărui bărbat la naşterea copilului său.

În mintea femeilor
Cunoaşterea fiziologiei creierului ne permite nouă să ne înţelegem. Uneori e
important să îl ajutăm pe partener să se sincronizeze cu mintea noastră. De
exemplu, se știe că bărbaţilor le este greu să decodeze semnalele emoţionale
ale partenerelor, că nu simt instant semnele tristeţii și suferinţei, că efortul
prelungit îi poate demotiva, îi împinge a-și exprima mult mai clar propriile
stări de spirit. Iată de ce, în general, ei plâng mult mai puţin: se știe că, de
multe ori, bărbaţii nu înţeleg nevoile femeilor.
În primele zile înapoi acasă, starea de spirit a mamelor poate oscila,
ajungând până la extreme opuse: bucuria poate lua instant locul tristeţii și
viceversa. Dacă un bărbat își vede partenera plângând, el nu trebuie să se
sperie. Ea are nevoie de cineva care să îi poată conţine aceste emoţii
puternice, şi un partener timorat sau anxios nu îi va fi de niciun ajutor.
Lacrimile sunt utile pentru a refula tot ceea ce se agită în interiorul ei, atrag
atenţia, demonstrează o intensă activitate emoţională. Nu vă fie frică să
plângeţi și să fiţi vazute.
În primele săptămâni după naştere, este foarte important ca mamei să i se
formeze obiceiul de a împărtăşi cu celălalt orice senzaţie, dacă este necesar,
chiar să îl conducă de mână pe noul tată spre a explora montagne rusee-ul
minţii feminine.
Femeia devine un radar mereu pregătit să intercepteze toate eventualele
pericole ce ameninţă copilul, și reușește să se relaxeze doar când știe că are
totul sub control. Dacă, de exemplu, intră în casă o persoană care vrea să
cunoască nou-născutul și, fără să se gândească, îl ia in braţe, mintea ei este
în alertă, într-un angajament protectiv-agresiv. Observă modul în care
persoana ţine copilul, evaluează capacitatea acesteia de a-l purta în braţe.
Cele mai mici detalii îi pot provoca anxietate, precum gândul că poate
persoana care a venit în vizită nu s-a spălat pe mâini în prealabil. Senzorii
materni inregistrează detalii invizibile majorităţii cu o precizie
surprinzătoare: un pulover plin de păr în vecinătatea guriţei sau nasului
nou-născutului, sau o brăţară din material prea rigid care ar putea să îi facă
rău.
Auzul se ascute și el, permiţându-i să alerge către bebeluș la primul scâncet
pe care il scoate acesta fără să îl trezească pe partenerul de lângă ea, pentru
ca el să poată merge la muncă în ziua urmatoare, fără să resimtă tulburările
din timpul nopţii.
Ea devine atât de receptivă încât, în unele cazuri, pare că există o legătură
telepatică între mintea ei și cea a copilului. Nu de puţine ori, ea se trezește
chiar cu câteva minute înainte ca micuţul să plângă de foame sau dacă îl
doare burtica.
Astfel de dotări naturale sunt, fără niciun dubiu, apreciate și de bărbaţi care,
de dimineaţă, se pot trezi odihniţi și plini de energie, feriţi de tot tumultul
care s-a produs pe parcursul nopţii.
În primele săptămâni, hormonii continuă să joace un rol cheie: estrogenul,
oxitocina și dopamina sunt întăritori naturali ai atașamentului şi ai grijii.
Femeia dezvoltă o hipersensibilitate: este extraordinară la captarea
senzaţiilor corporale și viscerale, atât cele proprii cât şi pe cele ale
copilului. Intuiţia ei este mult mai acută şi măa eficientă. Şi apoi, așa cum
deja am văzut, se dezvoltă în ea capacitatea de armonie și sincronizare cu
micuţul.
În ultimul deceniu, neuroştiinţa a studiat abilitatea „reflexiv㔺i a descoperit
anumite circuite neuronale ce sunt dedicate funcţionarii empatiei, adică
jocul oglindirii între mintea mamei și cea a copilului. Neurologii i-au numit
„neuroni oglinda”. Și datorită acestor celule cerebrale femeile sunt atât de
bune în a se armoniza încă din primul moment cu pruncul, care, la rându-i,
se simte înţeles, îngrijit, iubit și susţinut, şi se leagă intens de mamă,
încredinţându-se grijii sale fără rezerve.
Să evităm, însă, comportamentele exagerat de protective. Atmosfera pe care
copilul o va simţi în jurul său în primele sale luni îi va condiţiona foarte mult
starea de bine. Tatăl are un rol crucial în înfranarea partenerei şi în a evita
ca simţurile acesteia să fie mult prea în alertă, domolind toate anxietăţile
inutile sau chiar dăunătoare.

Sfaturile tatălui pentru mama

 Este adevarat, naşterea v-a distrus fizic, mormolocul „vă suge sufletul”
de dimineaţă până seara și voi sunteti obosite și nervoase. Uneori chiar
triste. Dar credeţi-ne: noi nu avem nicio vină. Dacă ar fi posibil, am
face orice pentru a vă fi vouă mai bine. Dar trebuie să ne spuneţi de ce
anume aveţi nevoie. Altfel, putem comite erori destul de mari.
 Chiar dacă staţi acasă, nu e necesar să ramaneti în pijamale pentru tot
restul vieţii voastre. Vă stă frumos și cu o pereche de blugi comozi şi o
bluziţă.
 Sunteţi mult mai bune ca noi la schimbatul pampersului. Mamele
voastre sunt mult mai bune ca noi la schimbatul pampersului. Dar
atunci când noi schimbăm pampersul, calmaţi-vă și lăsaţi-ne să o
facem. Mai devreme sau mai târziu vom învăţa. Și copilul va
supravieţui gesturilor noastre neîndemânatice fără niște consecinţe
teribile.
 Nouă ne e mult mai ușor să muncim decât să consolăm copilul care
plânge sau să vă liniștim anxietatea când vă gândiţi că nu a mâncat
destul. Așa că, atunci când vă anunţăm: „Am să fac ceva în plus la
muncă, acum că suntem trei, pentru că viaţa acum mi-e mult mai
dragă”, nu raspundeţi „Bravo, foarte bine faci”. Dar nici nu rămâneţi
tăcute. Dacă vreţi ca pentru primele zile să fim cu voi, șezând pe
canapea, și ca serile să ne întoarcem devreme pentru că sunteţi moarte
de oboseală, ei bine spuneţi-ne-o clar și răspicat. Și cu voce tare.
 Nu e nevoie să îi cântaţi de zece ori pe zi, să îi luaţi febra de trei ori pe
săptămâna, să controlaţi dacă respiră în timp ce doarme, să îl treziţi ca
să vă asiguraţi că nu e mort. Pe bune, luaţi o pauză și calmaţi-vă.

Sfaturile mamei pentru tata

 Dacă uneori, noaptea, reuşiti sa faceţi copilul să adoarmă la loc înainte

să ne trezească, să știţi ca vă lăudăm peste tot, timp de multe zile.
 Dacă ne vedeţi că plângem sau avem moralul la pământ, nu vă mai
speriaţi. Nu ne priviţi cu teroare în ochi, ca și cum am fi o bucată de
Everest pe care trebuie să o escaladaţi fără echipament. Amintiţi-vă că
e de ajuns puţină înţelegere şi un zâmbet. Şi asta o puteţi face.
 Când ne vedem depășiţi de treburile cotidiene, luaţi-ne în braţe, să ne
ridicăm unul altuia moralul, să ne ajutăm să vedem totul dintr-o altă
perspectivă.
 Dacă stăm de cinci zile consecutive în același halat sau, mai rau, în
pijama, faceţi-ne o programare la salonul cel mai chic din oraș.
 Dacă ne lamentăm că nu ne ajută nimeni și toată ziua nu am reuşit nici
măcar să mergem până la toaletă, nu o luaţi imediat ca pe un atac la
adresa voastră. Măcar lăsaţi-ne să ne plângem în pace!
 CAPITOLUL 5

MOMENTUL TATĂLUI

Alăptarea

CUM VEDE EA
Azi ai plecat foarte devreme. Ţi-ai schimbat locul de muncă și te vei întoarce la
noapte. O zi fără soţ.
Ce noroc! Când eram și eu pe drumuri toată ziua, timpul parcă zbura. Aveam
senzaţia că mereu rămân în urmă cu toate lucrurile pe care le am de făcut.
Acum ca sunt acasă, zilele au un ritm foarte diferit.
Mă trezesc la 7 pentru că plânge copilul, deschid nasturii cămășii de noapte și
voila, micul dejun este servit. Tu îmi spui că sunt de neînţeles dimineaţa şi ai
dreptate. Înainte să beau cafeaua sunt complet încapabilă să gândesc sau să fac
ceva, însă știu să-mi iau micuţul în braţe, să mă așez cu el pe pat, să îl sprijin la
sânul meu și să moţăi până când termină de mâncat. Pentru mine nu este ușor,
însă știu să îl adaug în curriculum.
Ne trezim amândoi pe la 8:30, eu un pic înţepenită din cauza poziţiei, el plin de
caca. Adaug la CV si schimbatul scutecului înaintea micului dejun. Coborâm în
bucătărie, îl pun în leagănul cu roţi și cu toate accesoriile şi în sfârşit înmoi un
biscuite întreg în cafeaua mea cu lapte pe care o savurez apoi.
 Ora 9:15. Copilul îmi dă de înţeles că nu mai suportă poziţia în care se află. Îi
dau frumos suzeta și îl iau în braţe. Cânt tot repertoriul de melodii pe care le
știu: lacul lebedelor, melc-melc codobelc, Scufiţa roșie și lupul care a mâncat-o.
Ce dor mi-e să îl ascult pe Tiziano Ferro! Aș putea să încerc să cânt o adaptare
după melodiile lui.
Sunt în pijama: nu astept vizite, nicidecum. La această oră toate prietenele mele
sunt la muncă pentru că eu sunt prima dintre ele care a devenit mamă. Nu sunt
înconjurată de colege cu cearcăne și copii de gât care mă invită să ieșim toate
în timpul zilei. De altfel, nu pot să mă plang, ele mă sună tot timpul, vin să ne
întâlnim de îndată ce au timp, îmi adoră copilul și îl răsfaţă pline de
entuziasm… atunci când le permite programul.
Ora 10. Afară e un vânt puternic. Eu încă fredonez, încurajată de doi ochișori
care mai au puţin şi se închid. Pot să o fac. Abia aștept să îmi fac un duș. Ieri
nici asta nu am reuşit. Adică ultima dată am facut duș alaltăieri? Nici nu îmi
amintesc.
Așez copilul cu multă atenţie, mai multă decât are un chirurg. E gata. Niciun
sunet.
Aș vrea să te sun să te salut, dar mi-ai spus că astăzi o să mă suni tu, când ai
timp între ședinţe.
Fug în baie și dau drumul la apă. Îmi cer scuze faţă de toţi cei care răman fără
apă din cauza mea, pentru că astăzi nu am să mă gândesc la puterea jetului lor
din duș. Caut prin gramăda de haine să gasesc ceva de îmbrăcat. Un trening gri
ar merge tare bine. Netezesc cutele cu mainile și gata. Iau uscătorul de păr. Îmi
pun și muzică în surdină, ca să aud dacă plânge copilul. mă spăl. Îmi întind
picioarele ca să simt apa cum curge.
Sună telefonul. O să sun eu înapoi.
Parcă e puţin cam răcoare.
Sună telefonul fix. Sună iar. Trebuie să raspund...
Ora 10:15. Sunt pe canapea cu pieptul afara şi alăptez. În acelaşi timp, vorbesc
cu tine la telefon: „Am insistat să te sun pentru că nu pot să nu te aud pana la
ora 14”. Mă gândesc la apa care mă așteaptă în baie, un adevarat paradis
caraibean.
A adormit. Îl pun în pătuţ, deschid ușa de la baie și sunt în deșert. Sună la ușă.
Sunt în infern. Sună iar, lung. E mama, nu am nicio îndoială. Mă duc să deschid
şi abandonez ideea de somn.
„Bună, mama, tocmai voiam să fac duș.”
„Și copilul?”
„Doarme!”
„Dar mereu doarme? Nu mai reușesc niciodată să îl văd”.
„Aș vrea să pot spune același lucru”.
„Ce ai spus?”
„Nimic, mama. Vrei să intri?” Spune, te rog, că nu.
„Hai bine, rămân câteva minute, poate se trezește”.
„Poate nu, să reușesc și eu să îmi fac un duș”.
„Mergi liniștită. Dacă plânge, te chem eu”. Vorbe binecuvântate.
„Mama, te ador! Dacă vrei, aici ai niște reviste. Eu mă întorc în cateva ore”.
„Ha?”
„Glumesc, mă spăl și vin înapoi”. Intru în baie. Dau muzica la maxim, cânt sub
jetul de apă fierbinte. Sunt o femeie liberă.
Ora 11:15. Mama deschide ușa: „S-a trezit! Ţi-l aduc?”. Cică a urlat mult.
Ora 12, un pampers și multe nani-nani mai târziu. „Știu că îi e foame” și îmi
pasează copilul. „eu trebuie să merg să pregătesc prânzul pentru tata. Spune-i
pa bunicii… spune pa… buuuuu-ni, bu-ni”.
„Mama, are patru luni. Dacă vrei, îţi face şi un mic recital”.
„Semeni leit cu bunica. Hai, hai, micuţule, mama ta îţi va da să mănanci
îndată”.
„Nu au trecut nici două ore…”.
„Sărăcuţul, nu il auzi cum plânge? Se vede ca îi e foame. Așa e, iubire, că ţi-e
foame?”
Ora 12:10. Alaptez şi în același timp îmi dau jos halatul de baie și îmbrac
treningul. Mai ceva ca Arturo Brachetti.
Ora 13. El doarme și eu îmi pregătesc prânzul. Frigiderul e gol. Trebuie
neapărat să fac cumparaturi. Mă mulţumesc cu niște paste în ulei și două mere,
singurele rămase în coșul cu fructe. Spăl farfuriile de mână pentru că nu mai
am tablete pentru mașina de spălat vase. Le pun la uscat pentru că toate cârpele
de bucătărie sunt murdare. În casă domnește un haos total, dar lucrurile nu vor
mai fi așa pentru mult timp. Pun aspiratorul, ordonez, curăţ băile, organizez
bucătăria. Vorbesc cu tine la telefon în timp ce calc.
Ora 15. Casa strălucește. Sunt o Cenușăreasă fără final fericit. Mă arunc pe
canapea extenuată, dar principele sună din clopoţel: „Acum vin, puiule”.
Alăptez și schimb treningul. O oră mai târziu, sunt gata să plec la cumpărături.
Ora 17:30. Copilul a fost cuminte la market, în timp ce am cumpărat trei pungi
pline cu provizii. Misiune îndeplinită.
Ne întoarcem la mașină, dar ţâncul începe să plângă. Detest să conduc în timp
ce plânge. Mi se înceţoșează privirea, îmi pierd luciditatea.
Dau volumul muzicii mai tare. Lui nu pare să îi pese. Închid radioul şi încerc să
cânt. Plânge. Cânt mai tare. Plânge. Conduc repede pentru a ajunge cât mai
devreme, dar deja e ora de vârf și străzile sunt aglomerate. Urlă în disperare. A
mâncat acum mai puţin de două ore, nu are cum să îi fie foame. Deschid puţin
geamul, poate îi e cald. Plânge. Te sun, dar tu ai telefonul închis.
Mi-e teamă că nu reușesc să conduc în starea asta, simt agitaţia crescând și el
urlă în continuu din ce în ce mai tare. Cotesc pe un drum şi mă învârt printre
străduţe ca să găsesc un loc de parcare. îl găsesc. E cvasi-întuneric. Îmi iau
micuţul şi mă pun să îl alăptez într-un aer de semi-deșert. El suge lacom. O
secundă mai târziu, adoarme. Toată foamea din lume a disparut în câteva
minute.
Ora 18:30. Cumpărăturile sunt făcute. Și el se trezește. Și-a amintit că a
mâncat cam puţin și vrea să mai mănânce. Termină de mâncat şi de această
dată rămâne treaz. E foarte agitat.
Aș vrea să pregătesc cina. Tu ai zis că e posibil să te întorci pe la 20 și mi-ar
plăcea tare mult să cinez cu tine. Poate prepar pizza aceea care îţi place ţie
mult. Am luat și spanac, dar trebuie curăţat. Îmi prind mormolocul la piept cu o
fașă, astfel reușesc să gătesc. Funcţionează. Mă privește și tace din gură. Apoi
adoarme.
Ora 20. Ajungi punctual ca un ceas elveţian. Cina este gata. Erau săptămâni
când nu se întâmpla așa. Tu ești tare fericit. Pun copilul în pătuţ, dar el nu e de
acord.
Îl iei în braţe: „Trebuie să mănânce?”
„Nu mai pot să aud așa ceva! Nu știu. Eu nu știu! Nu fac altceva decât să-l
alăptez de dimineaţă până seara. Mă simt suptă de vie. Am pregatit totul ca să
cinăm împreună…”. Îmi vine să plâng. „A mâncat acum o oră. Nu mai pot.
Ador să îl alăptez, dar nu mai pot”.
Mă simt ca un rahat. Tu nici nu ţi-ai dat geaca jos de pe tine şi azi dimineaţă
te-ai trezit la 5:30. Ce pot sa cer de la tine?
Îmi propui să îl ţin la sân un pic, „așa îl vom liniști în două minute şi apoi îl
schimb eu. Vei vedea că într-un sfert de oră vom fi la masă”.
Alăptez. Tu îmi spui că la finalul săptămânii vom încerca să alungim timpul
între două mese. O vom face împreună, și în timp ce vorbești simt cum mă
inundă un sentiment de pace. Copilul adoarme imediat. Nu m-am mai simţit așa
relaxată cum m-am simţit azi. Îl iei și îl așezi în pătuţ.
Ora 20:30. Suntem la masă şi mâncăm. Eu și cu tine. Copilul nostru doarme
până la miezul nopţii. Pe la finalul filmului la care ne uităm, se face auzit. Nu
ţipă, doar ne face sa înţelegem că acolo cu noi este și el. Mă ridic și îl iau în
braţe: „Vino, micuţule. Aveam nevoie de tine”.
CUM VEDE EL
Să știu că trupul tău devine un cuib ce hrănește copilul nostru este incredibil
pentru mine. Şi astfel, atunci când vă văd împreună, pe el care suge la sânul tau
și tu te lași ca și cum ar fi fost cel mai natural lucru din lume, eu nu mai înţeleg
nimic.
Pe de-o parte, sunt fericit. O femeie care alăptează este echivalentul unui
capital investit în viitorul și bunăstarea pruncului, citesc asta pretutindeni.
Avantajul economic nu poate nici măcar fi pus în discuţie. Cine are ghinionul de
a nu putea alăpta trebuie să se descurce cu încurcatele şi interminabilele
proceduri ce vin odată cu laptele praf, biberonul, sterilizatorul, suzetele, și cu
cât ai mai multe, cu atât ai nevoie de altele: o gaură în bilanţul familial pe care
nici nu mi-o pot imagina, și care nu poate fi învăţată sau dedusă din cărţi.
Iar apoi, îmi este foarte clar că tu îi transferi şi anticorpii tăi, apărarea ta
imunitară, şi un car de alte substanţe care îi fac bine acum, și îi vor face şi mai
mult bine pe viitor. Nu uit nici de multele avantaje emoţionale și relaţionale
produse de simbioza dintre mamă și copil, care, așa cum ni s-a explicat la cursul
de pregatire pentru naştere, în timpul alăptării ajunge pe culme.
Însă, amintiţi-vă, voi doi, că în primul rând eu am oarece drepturi asupra acelor
sâni magnifici. Într-adevăr, nu îi folosesc pentru a mă hrăni, însă privindu-ţi
corpul gol mă încearcă întotdeauna un fior de plăcere și excitaţie. Acum, însă,
că mameloanele tale sunt teritoriul preferat al micuţului nostru, baza care îi
permite să crească și să supravieţuiască, mă simt atât de vinovat pentru
gândurile pe care le am.
În acelaşi timp, te vad întotdeauna concentrată asupra lui atunci când trebuie
să îl hrănești, dar şi atunci când doarme, când se trezește și este tăcut, când
plânge. El, el, întotdeauna el. Îmi vine să vă întreb: „Și eu cine sunt? Cine am
devenit? În cine m-aţi transformat?”
Și în timp ce mă simt exclus din luna voastra de miere care pare că nu se mai
termină, într-o zi mă priveşti întristată și îmi spui: „Dar chiar e posibil să nu
observi nimic? Să îţi traiești viaţa în continuare ca și cum nu s-ar fi întâmplat
nimic, ca și cum totul ar fi neschimbat, ca și cum eu aș fi sclava unei creaturi și
tu un simplu vizitator care seara se întoarce acasă pentru a mânca şi a dormi la
hangiţa sa preferată? Jur că la asta chiar nu mă așteptam”.
În acea seară, mă așez alături de tine și tu încerci să-mi povestești cum copilul
ţi-a dăruit cea mai mare fericire din viaţa ta, dar și cel mai profund sentiment
de singurătate pe care l-ai experimentat vreodată.
„Tu nici nu îţi poţi imagina măcar ce înseamnă să fii mereu la dispoziţia unei
mici fiinţe care e carne din carnea ta, care depinde în toate şi pentru tot de
ceea ce faci și ceea ce esti. În anumite momente, am impresia că sunt în
închisoare. Îl spăl, îl schimb, îl iau in braţe, îl alăptez şi apoi trebuie din nou să îl
schimb, şi în acel punct încerc să îl fac să adoarmă. Când în sfârşit reușesc și îl
pun în pătuţ, încerc să rezolv tot restul de treburi care trebuiesc făcute: să spăl,
să curăţ, să gătesc, să îmi sun prietenele, astfel încât atunci când se trezește
sunt pregătită să o iau de la capăt. Uneori, am impresia că nu mai am timp nici
măcar să fac duș, să mă duc la baie. Aș vrea să ies să fac câţiva pași, dar afară
plouă și e frig, așa că prefer să raman mai bine în casă. Însă, între aceşti pereţi
mă simt singură, exclusă din viaţa pe care o aveam înainte. Prietenele mele nu
au copii, deci au alt program și nevoi diferite. Ne auzim la telefon, și uneori trec
şi pe aici. Însă eu înţeleg că e ca și cum ai merge să vezi un bolnav la spital.
Mergi acolo pentru a-i face o favoare, dar abia aștepţi să te întorci înapoi la
viaţa ta”.
Ascultându-te, mă cuprinde o stare rea și bună în acelaşi timp. Îmi displace să
descopăr câte lucruri nu am intuit în ceea ce te privește. Eu mă simţeam exclus,
în timp ce tu te simţeai prizonieră. Suntem într-adevăr un cuplu minunat. Însă
mi-a placut să ascult confesiunile tale. Pentru că am înţeles că nu am fost dat
afară de niciunde și că tu continui să mă consideri punctul tau de referinţă.
Așa că decid ca maine să mergem să mâncăm o pizza cu micuţul după noi.
Îţi spun: „Nu te preocupa. Dacă face istericale, îl voi calma eu. Tu vei sta
liniștită și vei savura o pizza caldă și proaspată. Am să o sun şi pe sora mea şi
am să o rog să vină două ore după-amiază, astfel vei avea timp să mergi și la
coafor să te faci frumoasă”.
Seara in pizzerie este una din cele mai frumoase din toată viaţa noastră
împreună. Am şi acum în minte şi în inimă frumuseţa ta. Senină din cap până în
picioare, cu ochi fericiţi, îmi pari mai frumoasă ca niciodată.

Înţărcarea și cina la masă

CUM VEDE EA
În noaptea asta am avut un vis, într-adevăr, am avut o viziune. Nu va fi
întotdeauna așa, copilul meu nu mă va ţine ca pe ace pentru toată viaţa. Va
veni ziua în care și eu voi reuşi să rezist la greva foamei pe care o face la
vederea supei de dovleac. În noaptea asta am avut o revelaţie. Voi avea mulţi
copii: patru. Al patrulea va fi o fetiţă, și cu ea va fi totul foarte diferit.

Primul fiu A patra fiica

Lecţii despre Enorm de multe. Nu ştiam nimic. Enorm de multe. Am descoperit
înţărcare şi Toţi vorbeau despre morcovi, că gustul se educă până in
alimentaţie zucchini și cartofi, dar cum să le înţărcare și că mâncarea nu
transformi în ceva comestibil? Cum trebuie să semene cu lăturile.
să eviţi greșeli impardonabile? Am decis să investesc într-o
masă bună, pentru binele
tuturor.
Pacursul Cântecele și joculeţe pentru a le Traiasca mâinile! Nu e rău să le
hranei din ţine mânuţele ocupate, pentru folosim. Soţul meu a suferit un
farfurie până evitarea ambuscadelor, linguriţele șoc şi acum tolerează ca micuţa
la gură sunt aliaţii noştri. „Papa bun la să alterneze tacâmurile cu
copilaş, deschidem guriţa, bravo. degetelele. O bucăţică de paine
Nu, nu se aruncă linguriţa. Hai mai pentru manevrat şi învârtit între
mănâncă puţin, cu mama!” îl degete poate dărui o pace
 încurajăm eu și soţul meu, cu gura minunată celorlalţi comeseni.
deschisă pentru a-i arăta cum se Traiască si guriţele murdărite de
face. Instinctul este imposibil de suc! iar dacă masa se
menţinut. murdărește, există laveta.
Ce se Până la un an, toate preparatele Mâncam cu toţii multe alimente
mănâncă la vor fi pasate. Apoi, o introducere hrănitoare! Soţul și copiii au
masă lentă de gusturi noi. Uneori, eu și aderat și ei la decizia mea de a
soţul meu mâncăm pe ascuns, varia alimentaţia. În ciuda
pentru a nu le face poftă şi a-i lăsa ocazionalelor lamentări, cu toţii
să guste lucruri care ar putea să-i gustă, inclusiv micuţa. Uneori
facă rău. mă întreabă: <de ce nu gătești și
tu normal?>.
Locurile la Micuţul stă pe scăunelul înalt. Eu Micuţa este în capul mesei, pe
masă cu spatele la soţul meu, îndreptată tronul său, cu restul familiei. Eu
cu totul către copil. Soţul meu sunt așezată alături de soţul
citește eticheta de pe sticla cu apă. meu și din când în când reușesc
Ziarul nu işi are locul la masă. și să-i adresez câte un cuvânt.
Faţa de masa Noi cu faţa de masă imaculată. El Faţa de masă pentru toţi, iar
cu măsuţa scăunelului înalt, cu pentru ea o mușama frumoasă
biberonul său cu căpăcel. de plastic, de pe care toate
petele se curăţă ușor cu un
burete.
Atmosfera Un interminabil proces pentru a O reuniune de familie haotică și
supravieţui. De ce nu pot să îl tumultoasă, unde toţi au mereu
alăptez până la majorat? câte ceva de spus, chiar dacă
încă nu știu măcar să vorbească.
Timpul 50 de minute. În tot acest timp 15 minute. Uneori mai mult,
petrecut la stăm așezati. Micuţul se ridică și alteori mai puţin. Depinde de
masă la începe să umble. Dacă are meniu și de ce anume se
vârsta de un mâncare în farfurie, nu ar trebui să întâmplă la masă. Copiii se pot
an și după plece, însă o face. Apoi, îl pun la ridica atunci când termină de
loc, mănâncă o linguriţă de mâncat, nu înainte, inclusiv
mâncare și începe din nou. Mă micuţa. De când am descoperit
ridic în medie de vreo zece ori ca cum putem reuşi să-i facem să
să-l recuperez. În bucatarie nu respecte această regulă, o
intră. Uneori, pentru a-l face să facem. Jur că în timpul haosului
mănânce, îi arăt ceva ce se mișcă mă gândesc la avantajele unei
sau face zgomot: clopoţei, tăceri mormantale adoptată în
aspirator, mixer. Soţul meu a faţa desenelor animate. Pot să le
refuzat ideea de a aduce la masă pun în farfurie orice, fără să aud
 uscatorul de par care ii place vreun protest. Apoi soţul meu
copilului atât de mult. îmi citește gândurile și îmi trece
tentaţia.
Fraze de ţinut Şi astăzi a mâncat fără să se Cine nu mănâncă, îi va fi
minte strângă de gât. mâncată mâncarea, sau va fi el
mâncat! (mulţumiri bona Lucia
din emisiunea SOS Bona)

CUM VEDE EL

Nu mi-am imaginat niciodată că episodul cu eliminatul laptelui din

alimentaţie ne va pune în dificultate. Nu m-am gândit că a mânca cu o
linguriţă, în detrimentul sânului matern, va aduce după sine mâncarea care
zboara în toate părţile, axându-se în mod special pe maieul meu și cămașa
ta.
Tu faci avionul cu linguriţa, el își bagă mâinile în farfurie și desenează cu
degetele minunate opere de artă în mâncare. Şi apoi, blenderul și mixerul
sunt în permanenţă în funcţiune. Și de fiecare dată când ieșim, ieșim cu
recipientele termice după noi, borcane pline de chestie verde și galbenă,
scăunelele de montat la masă... Să o spunem pe faţă: eu nu am răbdarea ta
și nici măcar nu îmi doresc să o am. A mânca este o activitate naturală.
Individului îi e foame şi se hrănește.
Așadar, mă întreb la ce folosesc toate teatralismele când te transformi într-
o combinaţie de Marry Poppins, bona Lucia şi mătușa Carlotta: pe scurt,
devii trei femei într-una. Și fiecare masă este compusă dintr-o serie lungă
de linguriţe care cad pe jos, cântecele și povestioare, murdărie și strigăte.
Pe vremea mea, din câte îmi amintesc, se stătea la masă, se golea farfuria
şi apoi fiecare își vedea de treaba lui.
Când iţi atrag atenţia, tu te apuci să râzi și îmi răspunzi: <Ce tot spui acolo?
Nu ştii că înainte de trei ani noi nu ne amintim nimic? Nu ai de unde să ştii
cum te-au înţărcat ai tăi, nici cum se desfășurau lucrurile la tine acasă>.
Până la urmă, poate chiar nu știu. Dar când mă gândesc la ai mei, nu imi
imaginez că au facut atâtea compromisuri. Linguriţa se mișca din farfurie
pâna la gura mea de zeci de ori, pâna când terminam de mâncat totul. Pun
pariu că nici nu mă ridicam și nu se vedea nicio pată pe masă sau pe cămașa
tatălui meu.
<Așadar,> răspunzi tu <de fapt ești un tată sever care preferă să își
hrănească copilul cu forţa, decât să vezi o bucăţică de mâncare pe podeaua
din bucatarie>.
Și imediat după ce m-ai pus la colţ, începi să cânţi <Trei iezi cucuieţi>. Te
apuci și imiţi elicoptere, înfigi puree-ul în gura copilului nostru care
zâmbește, care se supune bucuros. Iar apoi, mai aruncă niște mâncare, care
aterizează pe gulerul cămășii tale. Tu iei un șervetel de pe masă, cureţi şi o
iei de la capăt.
De câteva luni micuţul mănâncă orice, dar chiar orice. În farfuria lui ajung
bucăţele de carne și paste cu sos de roșii, cartofi al forno și dovlecei pane,
tocăniţă şi orez cu șofran. Acum, cine ne-ar vedea la masă ar spune că am
devenit o adevarată familie, cu un stil de viaţă propriu, ritualuri şi obiceiuri.
Când plec de la muncă pentru a mă întoarce acasă, mintea mea zboară deja
la momentul când vom fi cu toţii împreună în jurul mesei. Eu și cu tine unul
în faţa celuilalt, și copilul sus pe scăunelul lui, ca un rege. Iată: un suveran
care cu ajutorul farfuriei face demonstraţii de putere și forţă, pentru a ne da
de înţeles cine comandă în casă.
A început totul cu: <Nu, ata nu manc, ata nu vleau> şi întotdeauna ai
încercat să îl convingi cu o voce mieroasă să guste măcar ceea ce ai pregătit.
Te-am văzut, uneori, renunţând si dându-te învinsă.
Într-o seară, în camera lui, te-am întrebat dacă mă pot ocupa eu de reguli la
masă. Ai fost încântată de propunere. Mi-ai răspuns că te-ai saturat să se
ridice fără să fi terminat de mâncat. Și totuși, oricine ar vedea făţuca rotundă
a copilului nostru, ar crede că malnutriţia este ultima dintre problemele sale.
Mi-ai explicat că nu e o reacţie raţională. Când nu mănâncă, ai un sentiment
visceral și ești înnebunită să te asiguri că l-ai hrănit cum trebuie, cu alimente
sănătoase şi în același timp gustoase. De asta îi faci aranjamente micuţe în
farfurie cu verdeţuri și bucăţele de fructe. Cu astfel de încercări, speri să-l
educi să fie un omnivor pasionat de toate alimentele.
<Mi l-au stricat cartofii și cotletul bunică-sii> ai zis acum câteva săptămâni.
<Cine e capabil să îl mai facă să mănânce morcovi și dovlecei, după astfel
de mâncăruri savuroase care l-au încântat?>.
Acum, de când ţi-am spus că mă voi ocupa eu, tu trebuie să te ocupi doar
să mănânci tu. Să îl fac să işi mănânce mâncarea e treaba mea. Am schimbat
şi aranjamentul la masă. El stă într-o parte, eu în capul mesei, tu lângă mine
si faţa în faţa cu copilul. În acest mod sunt eu cel care eventual îi voi da
linguriţa dacă îi cade, îi dau niște bucăţele de pâine și îi torn apa. El continuă
să protesteze, din când in când, dar îi raspund întotdeauna pe un ton ferm
că nu se va ridica de la masă până când farfuria nu e goală, <așa cum face
și tata> adaug.
Fiul meu mă privește, vede că curăţ bine farfuria, aproape ca un aspirator.
Astfel cred că a devenit într-adevăr un ritual al nostru, care îl motivează să
mănânce mult mai repede şi mai pasionat de proces. Când a ajuns la
jumătate, îi pregătesc trei bucăţele de pâine și îi spun: <cu astea poţi să
cureţi farfuria când ai terminat tot>.
Acum se grăbește să facă ce fac și eu.
Seara trecută mi-ai spus: <Noroc că există taţii. Dacă ar fi trebuit să îl fac
să mănânce fără tine știu deja că aș fi ajuns să sufăr de anxietate, ca mama,
care mă alerga cu furculiţa prin toată casa și îmi îndesa bucăţele de carne
pe gât. Bine că aţi fost inventaţi>.
M-am dus în salon şi am savurat o ciocolăţică. Curajoși și triumfători... așa
sunt taţii. Şi apoi te-am sărutat.
Provocarea

Chiar dacă este vorba despre alăptare sau a-i da mâncare, hrănirea unui
copil este un gest fundamental pentru a-i asigura supravieţuirea. Mama știe
asta foarte bine, intrucât acestei ocupaţii ea va dedica o mare parte dîn
timpul și energia sa în primele săptămâni. O știe bine și tatăl, doarece, dacă
micuţul are probleme alimentare, întregul sistem familial va intra în crize.
Se intensifică anxietatea, și cresc cerinţele de ajutor către pediatru și către
oricine poate găsi un răspuns la această întrebare: de ce nu mananca și nu
crește cum trebuie?
Este o sarcină obositoare și din cauză că adulţii trebuie să se adapteze la
ritmul nou-născutului, care la început nu este regulat: micuţul, de fapt,
trebuie și el să îl descopere, după cele nouă luni petrecute în calda și umeda
siguranţă a lichidului amniotic.
Secretul este să ne acordăm timp și răbdare din abundenţă, și de asemenea
energie. Femeia, cel puţin la început, e deja trecută prin oboseala nașterii
și, uneori, dezorientată de sentimentele de nostalgie și tristeţe (asa numitul
<baby blues>). Devine astfel fundamental rolul tatălui, care prin prezenţa
sa fermă și liniștitoare oferă partenerei o oază pentru recuperarea
echilibrului și transmite siguranţa sa și copilului. Acest triunghi trebuie să
funcţioneze bine şi în etapa de înţărcare, în care se renunţă la lapte în
favoarea alimentaţiei solide.
Această trecere este marcată de multe schimbari emoţionale, relaţionale şi
afective. Persoana care îl învaţă pe copil să mănânce, de exemplu, poate să
fie una diferită de mamă.
Pentru ea, e momentul să înceapă o separare progresivă de micuţul ei. Să îl
hrănească cu o linguriţă în loc de la sân, sau să îl ţină în braţe în timp ce îi
dă biberonul o ajută să accepte că acum el se poate hrăni fără a avea
constant nevoie de protecţia ei vigilentă.
Pentru copil, să stea așezat pe scăunel, să mănânce cu mânuţele, aruncând
cu mâncarea, e o întreagă revoluţie. Odată cu înţărcarea începe să
încetinească simbioza în care împarte totul cu mama, corpul fiind primul,
și experimentează primele, deși limitate, momente de autonomie.
Pentru mulţi este o fază plină de anxietate. Dificultatea constă nu numai în
pregătirea mâncărurilor (cele indicate de pediatru cu reţete detaliate), dar şi
în instaurarea unei noi metode şi în pregatirea ambientului.
Micuţul manâncă așezat în fund, cu linguriţa. E nevoie sî interacţionăm cu
el la un nivel nu numai corporal, dar și verbal. Trebuie să îl încurajăm să
descopere noi gusturi atât oferindu-i-le, cât şi înventând ritualuri și joculeţe
în care vom participa în timp ce suntem împreună la masă, cu calm, răbdare
și susţinere reciprocă. Toate aceste sarcini se pot dovedi a fi copleșitoare
pentru o singură persoană.
Din acest motiv auzim fraze precum: <Când vine timpul mesei, simt că
mor> sau <Să-l fac să mănance e ca și cum aș merge la război>, care relevă
un sentiment de teamă şi înadecvanţă. Mama și copilul, deci, se pot regăsi
într-o schemă disfuncţională, care nu bucură pe nimeni și încarcă momentul
mesei de emoţii contraproductive. Unii se tem că noile alimente nu sunt
bune și hrănitoare precum laptele matern, că datorită consistenţei lor
îngreunează deglutiţia sau chiar riscă să sufoce copilul.
Uneori, însă, furia este emoţia cea mai vizibilă, mai ales în timpul alăptării.
În timpul lunilor în care apar dinţii, ne putem simţi istovite, izolate,
deconectate de viaţa pe care o aveam. Dacă suntem obligate să trecem prin
mese interminabile și schimburi de scutece constante, nu avem timp nici
măcar să dam un telefon unei prietene. Când stresul ajunge să ameninţe
supravieţuirea, se poate ajunge la considerentul că copilul este un vampir
energetic, care a ajuns să ne acapareze fiecare secundă de libertate și fiecare
strop de energie.
Furia, în mod speccial, poate exploda în momente specifice, când suntem
extrem de obosiţi, chiar surmenaţi, în timp ce micuţul continuă să plângă și
nu are nevoie nici să doarmă și nici să mănânce.
Când refulăm, înseamnă doar că am depașit nivelul suportabil de toleranţă
la stres şi avem nevoie de o pauză, de a încredinţa puţin nou-născutul altei
persoane și de a ne dedica puţin nouă inșine, măcar pentru a recupera
somnul pierdut și puţin din liniștea și echilibrul interior.
Dacă în timpul înţărcării copilul vostru se opune mâncării cu forţă și vă
simţiţi acaparaţi de un sentiment de iritabilitate, e bine să vă deconectaţi un
moment, să predati ștafeta partenerului sau cuiva din familie. Puteţi și să îi
cereţi unei prietene sa fie prezentă în timpul prânzului sau la cină, pentru a
destinde atmosfera şi pentru a realiza că problema este, de fapt, rezolvabilă.
Mamele sunt, de obicei, dispuse la orice pentru a face copilul să mănânce:
să îl alerge cu linguriţa plină, în timp ce el fuge prin casă, să schimbe meniul
de trei ori la o singură masă, să recurgă la orice invenţii culinare.
Taţii, în general, sunt mai puţin răbdători, mai atenţi la fapte, la ceea ce e
în farfurie sau în guriţa micuţului.
Între cei doi parteneri se poate naște astfel o cooperare productivă pentru a
ajuta copilul să adopte un stil alimentar adecvat, în care hrana este la fel de
importantă precum și felul de a mânca, de a sta la masă şi a se integra printre
ceilalţi comeseni. Dacă unul se ocupă de calitatea alimentaţiei (o face încă
din prima zi), celălalt se poate ocupa mai mult de eficacitatea bunelor
maniere.
Între doi și trei ani, în mod special, tatăl este important pentru a-l face pe
copil să respecte regulile convieţuirii în familie. Depinde de el ca noul
membru să tolereze puţinele, dar necesarele limite, să evite ca prânzul și
cina să se transforme în câmpuri de luptă.
Când acest model cooperativ integrat functionează bine, toţi resimt
momentul mesei ca pe o pauză dedicată relaţionării, o placere cotidiană
insubstituibilă, ce răsplătește și dăruiește mamei și tatălui senzaţia că au
știut să-şi asume corect rolurile.
Şi atunci când pediatrul, după vizită, va spune satisfăcut: <E splendid, și
crește perfect>, pentru fiecare părinte este un motiv de profundă bucurie,
cu alte cuvinte ei își spun: <Da, suntem satisfăcuţi de noi înșine, de copilul
nostru, de modul în care decurg lucrurile>.
 FILM DE VĂZUT

DĂDACA MATILDA
de Kirk Jones
comedie, Regatul Unit, 2005, 97 minute

Un tată văduv se regăsește sub presiune cu șapte copii, aceștia fiind dispuși să facă
orice pentru a nu acepta o dadacă. Reușesc să terorizeze 17, însă într-un final sosește
una de-a dreptul specială, pe cât de urâtă pe atât de capabilă să conţină exuberanţa
micuţlor drăcușori.
Filmul prezintă o serie de situaţii care pun adulţii în dificultate, împingându-i să dea
dovadă de calm şi autocntrol.
Dădaca Matilda e un model fantastic care poate servi drept inspiraţie [pentru orice
părinte, păcat că nu putem dispune și de puterile ei magice. Este dovada că, în
anumite cazuri, fermitatea este cel mai bun cadou care poate fi făcut unui copil,
pentru a-l ajuta să scoată ce e mai bun din sine.

Subiecte asupra cărora să reflectăm

Reflectaţi singuri asupra întrebărilor, apoi programaţi-vă un moment de liniște în
care să discutaţi asupra respectivelor observaţii, poate chiar organizând o cină
frumoasă in doi odată ce micuţul va fi adormit.
 În care dintre atitudinile dădacei vă regăsiţi cel mai mult? În care mai puţin?
 Gândiţi-vă la un episod în care partenerul vostru a gestionat cu autoritate o
situaţie de criză cu copilul. Cum a reacţionat micuţul? Ce anume aţi încercat
voi?
 Gândiţi-vă la o situaţie în care nu aţi reuşit să fiţi fermi şi autoritari: care au fost
consecinţele? Cum aţi fi putut să vă ajutaţi de celălalt?
 Care sunt cele cinci reguli pe care aţi vrea să le stabiliţi pentru a fi mai împăcaţi
cu totţi în timpul mesei?

Cele cinci reguli ale Dădacei Matilda

 Vom reproduce în continuare cele cinci reguli pe care Dădaca Matilda îi învaţă
pe copii. Ele se dovedesc a fi un ghid optim penru a vă acompania pe toată
durata creșterii:
1. Încetaţi a vă certa și cereţi-vă scuze;
2. Împărţiţi lucrurile cu bunăvoinţa;
3. Ajutaţi-vă între voi
4. Fiţi curajosi;
5. Aveţi încredere

În mintea femeilor
Alăptarea, pentru mamă şi pentru copil, este o experienţă foarte plăcută.
Contactul fizic prelungit, de mai multe ori pe zi, întărește conexiunea și
stimulează producţia hormonilor ce satisfac nevoile afective ale mamei. În
consecinţă, se poate să nu fie resimţită nevoia de a face dragoste cu partenerul.
Pentru bărbaţi nu este tocmai o veste bună, dar a cunoaşte motivul momentanei
absenţe a dorinţei partenerei îi poate ajuta să o înţeleagă și să treacă prin
această etapă cu mai multă liniște.
Anumiţi cercetători americani au condus un experiment asupra unor șobolani
femele: apăsând un buton, acestea primeau o doză de cocaină, în timp ce
apăsând alt buton, un pui al lor venea în cușcă pentru a fi alăptat. În
majoritatea cazurilor, femelele au ales alăptarea. Nu știm în ce măsură
rezultatul este valid pentru specia umană, însă cu siguranţă subliniază fin un
aspect comportamental care, fiind util perpetuării speciei, este adânc
înrădăcinat în fiinţele vii.
În anumite cazuri, însă, a alăpta poate fi nu prea plăcut pentru femeie. Există
femei care suportă cu greu această sarcină, din diverse motive, printre care și
grija pe care au primit-o în perioada copilariei. Modul de îngrijire a unui copil
se transmite din mamă în fiică și poate condiţiona dispoziţia afectivă pe care ea
o are către nou-născut. Relaţiile afective experimentate în primii ani de viaţă şi
o relaţie stabilă cu partenerul, totuși, pot ajuta la scrierea unui nou scenariu.
Taţii trebuie să fie atenţi să recepţioneze semnalele de disconfort sau stres de la
parteneră și să o susţină.
Iubirea faţă de copil se află în permanenţă în mintea maternă. Infinitele
interacţiuni cu micuţul vor genera o producţie constantă de dopamină, care
induce o stare de bine și de plăcere, iar atașamentul se consolidează. Alăptarea
la sân, sau, dacă nu este posibilă, cu biberonul, scrie o poveste de iubire unică
și specială.
Orice formă de despărţire, de exemplu în timpul înţărcării, generează în
creierul feminin o criza de abstinenţă, un sentiment de goliciune fizică ce
provoacă o stare de rău, cum i se întâmplă unui fumator care se lasă brusc de
fumat. Reluarea activităţii la muncă şi încredinţarea copilului unei terţe
persoane, ambele sunt episoade foarte delicate.
Pentru copil, înţărcarea reprezintă cumpăna dintre ape, trecerea de la
dependenţa totală faţă de mamă la posibilitatea ca alţii să îl hrănească și să
aibă grijă de el. Este important să îl susţinem. Să-l motivăm să încerce noi
alimente, să ne bucurăm când îl vedem mâncând cu alte persoane care se ocupă
de el, să îi prezentăm mâncarea ca substituent pentru lapte, cel puţin câteva
preparate, sub o lumină pozitivă va încuraja predispoziţia lui pentru a îmbrăţișa
schimbarea.
Dacă, dimpotrivă, nu este linștit și resimte această etapă ca fiind o pierdere sau
o privaţiune pentru el, acest lucru poate da naştere problemelor. Refuzul
mâncarii din partea copilului reprezintă, în mod simbolic, o dovadă de nevoie
de iubire, generând un sentiment de oboseală constantă pentru toată familia.
Stresul are repercursiuni puternice asupra stării de spirit a micuţului. Femeia,
pentru a se liniști, are nevoie să poată conta pe un ajutor constant. Nu trebuie
să se simtă singură, e imperios necesar ca ea să știe că este susţinută de cineva.
Numai în acest fel va lăsa jos garda, iar radarul care interceptează pericolele şi
o ţine mereu în alertă se va domoli. Înţelegerea cu tatăl este o punte de
siguranţă crucială. Integritatea din creierul matern și din cel patern este
fundamentală pentru a înfrunta cu luciditate creşterea copiilor și fiecare pas al
lor către autonomie.
Momentul mesei, când micuţul începe să mănance singur alimentele pe care le
mănâncă şi adulţii, se încărcă de noi semnificaţii. Este o ocazie perfectă pentru
dialog şi pentru a împărtăşi momente frumoase. Abordarea cuplului asupra
respectului şi aplicării anumitor reguli fundamentale este cruciala: cât timp
stăm asezaţi? Ce anume se mănâncă? Cum înfruntăm capriciile?
Una din clasicele îngrijorări ale mamei, de fapt, este că micuţul nu mănâncă
suficient, că laptele nu este atât de hrănitor cum ar trebui să fie, sau că
mâncarea nu este destulă. Ele știu că alimentaţia este aceea care permite
supravieţuirea și creşterea. A fi indispensabile le face să se simtă utile și
capabile, însă în acelaşi timp împovărate de o responsabilitate ce transformă
totul într-o chestiune de viaţă și de moarte. În plus, întrebarea pe care o aud
probabil cel mai des din partea celorlalţi este: <Te mănâncă copilul?> (ca și
cum ar fi un canibal), și ele însele, atunci când vin să ia copilul de la creșă sau
de la grădiniţă, întreabă educatoarea: <A mâncat?>. Din acest motiv, adesea
ele adoptă o oarecare strategie, pentru a face copilul recalcitrant să accepte
măcar minimul necesar de hrană. Momentul mesei se transformă, deci, în
povestea linguriţelor ce trebuiesc folosite pentru a se declara satisfăcute.
Anxietatea crescută le împinge la a alerga copilul prin casă cu linguriţa în
mană, a-l face să mănânce în faţa televizorului aprins, a întrerupe orice alte
convorbiri cu ceilalţi comeseni pentru a-l distra, pentru a-l face să deschidă
guriţa etc.
Un tată încrezător și competent poate fi de ajutor partenerei pentru a o liniști şi
a-l face pe copil sa înţeleagă clar ce comportament este așteptat din partea lui
în timpul mesei. Pentru a obţine acest rezultat, este fundamental ca ambii
părinţi să aibă ideile foarte bine structurate.
Fermitatea și calmul sunt ingredientele cele mai importante pentru a oferi o
educaţie asupra plăcerii de a împărtăşi cu familia momentul prânzului, sau pe
cel al cinei. Reguli puţine și precis stabilite, ţinând cont că micuţul nu riscă să
moară de foame, ci mai degrabă să crească cu o atitudine inadecvată vis a vis
de alimentaţia sănătoasă.

În mintea bărbaţilor
În timp ce chestiunea alimentaţiei va genera anxietate în mintea femeilor,
bărbaţii sunt mult mai puţin preocupaţi de aceasta. Din acest motiv ei sunt iriţati
de presiunile partenerei. <O fi mâncat suficient? Laptele meu o fi destul de
hrănitor? Și dacă nu va crește cum ar trebui?>: în multe cazuri, ei aud aceste
întrebari în repetate rânduri de-a lungul zilei și nu înţeleg de ce trebuie ca ele să
fie atât de îngrijorate în privinţa unei acţiuni atât de naturală și de spontană.
Simbioza dintre mamă și copil în primele luni de viaţă poate fi atât de intensă
încât reușește să devină un motiv de angoasă cronică chiar şi pentru bărbat.
Pericolul este şi mai mare atunci când mama transformă relaţia într-o constantă
oferire a hranei, de exemplu dacă așează întotdeauna sugarul la sân atunci când
acesta plânge. Același mecanism poate acţiona şi în preioadele urmatoare, în
timpul înţărcării și după, dacă copilul manifestă vreun disconfort și ea încearcă
să îl liniștească oferindu-i hrană.
Tatăl care asistă la astfel de scene poate să se simtă ca un intrus, inadecvat sau
exclus din unuinea mamă-copil. Dacă în primele luni, de exemplu, partenera are
întotdeauna micuţul în braţe și îi oferă în mod constant sânul, crează la un nivel
inconștient o barieră între ei doi și tată. Astfel, corpul pe care acesta din urmă îl
caută inclusiv pentru momente de intimitate este întotdeauna disponibil pentru
noul membru al familiei şi pentru nevoile lui alimentare, însă devine inaccesibil
pentru el, pentru fanteziile sale erotice şi pentru dorinţa de a trăi momentele
intime intense în cuplu.
Pentru mulţi părinţi, naşterea, preocuparea maternă, alăptarea (adesea continuă
şi obositoare) devin, uneori, factori ce constituie un risc pentru menţinerea
relaţiei. A fi conștienţi de dificultăţi, a învăţa să comunice este fundamental
pentru menţinerea calităţii raportului.
Multe femei, după naştere, își văd propriul fizic ca fiind doar la dispoziţia
copilului. Într-adevăr la început, acest fapt poate fi justificat, deoarece este
natural, însă e important ca începand cu a treia lună, viaţa sexuală a cuplului să
fie reanimată și să se regăsească drumul înapoi spre partener, în cazul în care nu
există contraindicaţii particulare.
Una din sarcinile bărbatului este să îşi ajute partenera să simtă că trupul său nu
este doar un distribuitor de hrană, dar și expresia unei identităţi de femeie adultă,
ce construiește și menţine o relaţie intensă cu el. El va trebui să îi redescopere
potenţialul erotic, relaţional şi amoros, să o facă să se simtă frumoasă și dorită,
în ciuda kilogramelor în plus rămase după naştere din cauza puţinului timp avut
la dispoziţie pentru a se ocupa de acestea.
O ţinută frumoasă și puţin machiaj pot dărui noii mămici un stimul puternic
pentru a se reapropia de feminitatea ei, fără să o ascundă, sau chiar să o sufoce
sub personalitatea de mamă-hrană, care în această etapa este predominantă.

Sfaturile mamei pentru tata

 Când simţiti că nivelul de stres depășește limita suportabilă, dacă
atmosfera în casă este semiobscură, dacă nu ne vedeţi zâmbind, dacă nu
facem altceva decât să alăptam de dimineaţă până seara... faceţi ceva
pentru a genera puţină relaxare: comandaţi o pizza acasă, deschideţi
 ferestrele, trageţi jaluzelele, puneţi puţină muzică veselă, scoateţi-ne
afară să luăm niste aer.
 Dacă suntem anxioase pentru că micuţul nu mănâncă, participaţi și voi la
miile ritualuri ale noastre pentru a reuşi să băgăm ceva în guriţa lui, dar
nefiind dispuși să acceptaţi orice compromis, în bătălia cu micuţii tirani,
scoateţi la iveală superputerile voastre și urlaţi <STOP! Cine nu
mănâncă, ori mănâncă ori va fi mâncat!>.
 Repetaţi-ne mereu că suntem mame bune și iubitoare, chiar și când nu
mai alăptăm şi am reînceput activitatea la muncă.
 Evitaţi să spuneţi că nu vă place tocăniţa şi aţi prefera cotlet milanez cu
cartofi. Dacă vreţi să deveniţi eroii noştri și să evitaţi confruntări
dureroase în timpul mesei, încercaţi să realizaţi cât am muncit pentru a
pregăti un preparat sănătos. Din partea noastră veţi câștiga numai iubire
și sarutări peste tot.
 Vă rugăm, credeţi-ne, e imposibil pentru noi să îi explicăm unui
mormoloc că nu are voie să cineze în timp ce se uită la televizor, însă voi
puteţi. Mintea lui are nevoie de reguli clare și coerente: dacă televizorul
trebuie să rămână stins, trebuie să fie așa pentru toţi. E adevărat, voi v-
aţi trezit la 6 şi aţi muncit toată ziua. De asta sunteţi, însă, eroii noştri!

Sfaturile tatălui pentru mama

 Dacă alăptaţi, suntem cu toţii fericiţi. Dacă nu reuşiti să o faceţi, este puţin
neplăcut şi pentru copil şi pentru voi, care vă doriţi atât de mult acest
lucru. Însă nu este o tragedie. În cazul acesta, vă vom ajuta cu un biberon
și cu lapte artificial. Inclusiv noaptea. Este o latură pozitivă, chiar dacă nu
pe deplin.
 O spunea bunica, o spunea mătușa, o confirma chiar și Doica Lucia: dacă
nu mănâncă, va mânca. La noi în ţară nu au mai fost înregistrate cazuri de
nou-născuţi morţi de foame de cateva decenii încoace. Bine ar fi să ne
gândim că micuţul nostru nu va fi primul. Astfel putem sta liniștiţi, chiar
 dacă nu a terminat tot laptele din biberon sau mâncarea pe care o avea în
farfurie.
 E adevărat, are nevoie de verdeţuri şi mâncăruri de toate culorile. Însă noi
bărbaţii suntem carnivori. În preistorie capturam bestii feroce și le
aduceam acasă pentru a le pune pe foc. Din când în când, deci, chiar dacă
avem un copil de înţărcat, ne-ar plăcea și nouă să ne aducem aminte de
gustul unei fripturi savuroase.
 Alergându-l prin casă cântând <Manânca, copile, manânca cu linguriţa>
nu îl va face să-i crească apetitul. Însă ne face pe noi, taţii, tare nervoși.
 La masă, dacă instaurăm o regulă cum ar fi faptul că trebuie să mâncăm și
să stăm frumos pe scaun, lăsaţi-ne să o facem. Chiar dacă se va răzvrăti,
vom ști cum să-i gestionăm mofturile.

CAPITOLUL 6

În patul nostru – Da sau Nu

Cum vede el
Este noaptea cea mare. Am decis că fiul nostru, începând de acum, va dormi
într-un singur loc: pătuţul din camera sa. În realitate, acest lucru trebuia să se fi
întâmplat deja de ceva luni, mai ales de când, odată cu înţărcarea, s-au diminuat
mesele nocturne şi acum nu mai are nevoie de noi.
Însă se întâmplă că, pe la miezul nopţii, plânge un pic: un scâncet micuţ uneori,
alteori o lamentare enormă care se transformă intr-un adevarat uragan de lacrimi
de crocodil. Așadar, ne ridicăm îndată, mergem la el cu rândul, îl luăm în braţe
şi apoi îl punem la loc abia când a adormit. Apoi urmează masa de la ora 3. În
fine, este de la sine înţeles că se va trezi din nou la 6. Încă odată, trebuie să îl
adormim la loc. Este inutil să o spunem: acest tam-tam ne costă mai mult decât
TVA-ul de 22%.
Sunt anumite nopţi în care am da orice pentru a putea continua să dormim. În
timpul zilei ne-am lovit de întâmplări de toate culorile și, odată așezaţi cu capul
pe pernă, nu alunecăm într-un somn duios, ci în comă. Din acest motiv, bâzâitul
din miezul nopţii care întrerupe plăcuta primă întalnire cu Morfeus este exact ca
un pumn în faţă primit de la Mike Tyson. Deci iată-ne luând copilul și punându-l
la noi în pat, iar el, magia magiilor, tace imediat şi adoarme cu viteza luminii.
Doar din comoditate, ne obișnuim cu asta foarte repede. E ca și cum ai sta la un
hotel de patru stele, după ce ai trăit toată tinereţea ca un nomad prin campinguri:
ţi-e greată să te întorci la viaţa dinainte. Iar acum, copilul doarme mai des cu noi
în pat decât în camera de alături, şi în plus a fost cuprins și de o raceală
îngrozitoare care nu ne-a permis să închidem un ochi timp de trei nopţi: distruși
de oboseală, într-un final am cedat și l-am așezat între noi, unde micuţul rege și-
a găsit imediat locșorul. Începând cu noaptea următoare, a început să protesteze
mult mai intens când îl puneam la el in pătuţ. În concluzie, ne-am văzut prinşi
într-o cușcă pe care singuri ne-am construit-o.
Din aceste motive, săptămâna trecută ţi-am propus: <Să profităm de sărbătoarea
de 1 noiembrie (anul ăsta cade joi, dăruindu-mi astfel patru zile bine meritate de
concediu) pentru a-l reeduca odată pentru totdeauna să doarmă în camera lui.
Începând cu seara de 31 octombrie, am să preiau eu fraiele. Dacă plânge, merg
în camera sa și nu îl aduc la noi în pat. Tu, însă, rămai la noi în cameră și nu te
miști de acolo>.
Surâzând, ai răspuns: <Mă îndoiesc că principele se va lăsa convins atât de
ușor... şi apoi, poate că încă nu este pregătit pentru acest pas. Chiar zilele trecute
am citit un articol despre cosleeping şi avantajele pe care le are. Din câte se
pare, copiii care dorm cu părinţii devin mai sensibili şi mai competenţi pe plan
emoţional>. Lasă-mă să ţi-o spun: dacă există ceva ce nu îmi place la tine, este
faptul că citești orice, mai ales toate prostiile care nu ajută la nimic în anumite
momente. Pe mine nu mă interesează să cunosc avantajele de a-mi împărţi patul
cu toţi. Îmi doresc cu ardoare un monosleeping. Vreau să mă bucur de toată
lăţimea saltelei fără să fiu obligat să dorm pe margine ca să nu sufoc copilul,
care bineînţeles că se pune pe orizontală (zici că vrea să ne separe şi mai mult).
Am nevoie să adorm cu tine în braţe, să fac dragoste cu tine fără temeri (și dacă
se trezește? Și dacă ne aude? Poate să rămână traumatizat?). pe scurt, avantajele
minunatului cosleeping pentru el nu se combină bine cu cerinţele mele, și cred
că unui copil îi e mai bine să aibă alături un tată fericit, odihnit și liniștit, decât
unul obosit, nervos și iritat de dimineaţă pană seara.
Așadar, ai renunţat la avantajele emoţionale ale individului care a scris articolul
şi ai fost de acord: <Dacă vrei să încercăm, n-ai decât. Dacă reusești în patru zile
să îndeplinești misiunea cu copilul în pătuţul său, voi fi tare mândră de tine>.
Astăzi e ziua cea mare. Încep încă de dimineaţă să îi spun mucosului că din
seara asta schimbăm placa și va învăţa să doarmă singur. El îmi răspunde prin
zâmbete, nu știu dacă de sfidare sau de resemnare. Am citit într-o carte (da, bine,
și eu citesc) că e mai bine să informăm copiii asupra intenţiilor noastre, chiar
dacă aparent ei nu înţeleg nicio iotă din ce le spunem. Continui şi pe seară, la
masă, în timp ce, așezat pe scăunelul său înalt, dă la o parte farfuria cu <mâzgă>
(așa îi spun eu mâncării pasate).
După baiţă și schimbatul în pijamale, iată-ne pregătiţi să mergem la culcare. Tu
mergi la noi în cameră în timp ce eu intru în cămăruţa lui și îl pun în pat să se
întindă. El se ridică de-odată, arată cu degetul către ușă și scoate onomatopee
stranii: încearcă să îmi spună pe limba lui că vrea să meargă la noi în pat. Însă eu
îi spun să se culce la loc și îi explic că nu vom mai discuta pe tema asta, că
trebuie să rămână aici în camera lui. Încet încet, se lasă cuprins de somn (de
fapt, să-l faci să adoarmă prima dată nu e așa dificil), iar eu mă întorc în camera
adulţilor şi mă pregătesc să înfrunt următoarea bătălie, care probabil va fi mult
mai tumultoasă.
Trece o oră și iată-l pregătit pentru runda a doua. L-am auzit ţipând după noi. Îl
găsesc în picioare, cu braţele deja întinse, ca și cum mi-ar spune: <Ia-mă în braţe
și du-mă dincolo>. Eu, însă, îl pun din nou la orizontală şi pe un ton calm îi spun
din nou că în noaptea asta nu există posibilitatea să se miște de acolo. Îl văd
cuprins de furie. Deja pentru el nu mai e un joc, ci o luptă pentru a vedea cine e
mai puternic. Mă simt pregatit de razboi. Știu că trebuie să rămân liniștit, să
continui să-i vorbesc cu calm, să îl pun frumos înapoi când are o tentativă de a
se da jos din pătut. Singurul gest de forţă pe care îl folosesc este să îl împing
înapoi ferm cu dosul palmei pe piept, până ce simte în tot corpul așteptările pe
care le am de la el: să rămână întins în pătuţ. Cearta noastră durează mai mult de
o oră.
 Mâine îmi vei povesti că a fost una din cele mai lungi ore din viaţa ta. Îl auzeai
plângând cu disperare şi ai fi facut orice pentru a pune capăt torturii şi pentru a-l
consola. Dar eu aveam un obiectiv clar în minte: să îl ajut să treacă peste o frică
şi o frustrare, și l-am simţit pregătit pentru asta.
După aproape un an, după ce a fost alaptat, iubit, răsfăţat și protejat, este în
măsură să înţeleagă că în casă există un spaţiu doar al lui, unde stă el și noi, în
altă cameră, ne reîntoarcem la a fi un cuplu: nu mai suntem doar mama și tata,
mereu la dispoziţia lui, ci şi un bărbat şi o femeie. Și vom învăţa să supravieţuim
cu ideea că copilul este într-o cameră alaturată, separat de noi printr-un perete
care ne împiedica să îl vedem și să îi auzim respiraţia, însă suntem convinși că
va continua să respire și să doarmă, să trăiască și să viseze chiar și fără controlul
nostru constant.
În acele minute infinite, micuţul refulează toată furia adunată în interiorul lui.
Nu îl las singur, continui sa îi vorbesc și să menţin contactul cu el atât prin voce,
cât şi prin mâna pe corpul lui. Nu sunt de acord, și ştii bine asta, cu metoda care
spune să îl lași să plângă singur în camera lui pâna când se oprește. Sunt de
părere că astfel îi transimţi doar un sentiment clar de abandon. Eu, însă, vreau să
îl fac să simtă contrariul: că sunt alături de el pentru a-l ajuta să înveţe ceva ce îi
va permite să crească.
În timp ce vorbesc, încet încet încep să simt că trupul lui se relaxeaza sub mâna
mea, ca lamentările lui încep să se domolească. În acest punct mă pot opri din a-
i vorbi (în tot acest timp îi repetasem ca o mantră, pe un ton calm: <Vei vedea că
o vom face împreună, eu și cu tine, vei adormi în pătuţ. Din seara asta aici va fi
locușorul tău>).
Îi cânt nani-nani cu un cd pe fundal și, în mod miraculos, după 60 de minute de
plâns, adoarme. Mă întorc la noi în cameră și te găsesc trează, cu ochii cât
cepele. Îmi spui: <Dacă ar mai fi plâns un singur minut în plus, aș fi venit și l-aș
fi răpit>.
Te privesc și îţi răspund îndată: <A-l face să crească e o meserie dură și trebuie
să fie cineva care să se ocupe de asta>.
Închizi lumina fără să adaugi nimic. Spun că data viitoare când se trezește
trebuie să mă întorc la el. Însă tu raspunzi: <Nu, data viitoare e masa de la 3, așa
că mă voi ocupa eu>.
Așadar am ramas fără cuvinte când, la ora la care n-am trezit, razele soarelui se
infiltrau printre perdelele noastre. E dimineaţă și copilul nostru încă doarme. Te
dai jos din pat într-o fracţiune de secundă şi o iei la fugă să vezi dacă s-a
întâmplat ceva. Și îl găseşti dormind liniștit, cu burta-n jos.
O oră mai târziu se trezește, și când ajungem lângă el ne zâmbește şi se ridică
deoarece vrea să vină la mine în braţe.
În seara următoare, a-l face să doarmă în pătuţ nu mai este o problemă. Și nu
mai este nevoie de nicio masă nocturnă.

Cum vede ea
Te întorci în pat triumfător de parcă ai fi câștigat la loterie. Te întreb:
<Doarme?>.
<Ca un îngeraș>.
<Cu forţa! Probabil că e sfârşit, la cât a plâns!>.
<Nu i-am facut nimic rău: l-am mângâiat tot timpul, i-am vorbit, i-am cântat
nani-nani...>.
<Ai să vezi! El voia să fie luat în braţe, voia să vină la mine>.
<Bineînţeles, însă am spus că vom încerca să îl facem să rămână în pătuţ>.
<Tu ai spus>.
<Nu, draga mea, am fost amândoi de acord la final>.
<La final te-am ascultat pe tine>.
<Vrei să spui că nu crezi că e corect să dormim toţi liniștiţi, fiecare în patul
lui?>
<Ba da, dar nu e sfârşitul lumii dacă uneori suntem trei într-un pat, nu?>.
<Prin <uneori> vrei să spui șapte nopţi pe săptămână?>
<Odată, acum două săptămâni, a rămas toată noaptea acolo>.
<Da, în timp ce eu și cu tine ne predam ștafeta unul altuia. Îţi amintești de câte
ori a mâncat atunci?>.
<Dacă îi era foame, ce puteam să facem? Şi pe lângă asta, când îl puneam
înapoi în pătuţ stătea liniștit>.
<Cu siguranţă mai liniștit ca mine. Aseară am stat trei ore fără pernă şi pe
marginea patului. Ador să dorm cu un ochi deschis ca nu cumva să îl sufoc>.
<La drept vorbind, ieri m-am speriat și eu. M-am trezit şi am găsit copilul
înfășurat în pătură. I-am descoperit repede faţa, mă temeam că a murit sufocat.
Era roșu ca un ardei>.
<Eu mai aveam puţin și dormeam în picioare, dacă aș fi fost convins că asta ar
fi cel mai bun lucru pentru el. dar cred că patul nostru este pentru noi, măcar
aici să ne regăsim și să simţim că suntem un cuplu. Copilul nostru nu e un
extraterestru. Și el trebuie să se odihnească și camera sa este refugiul perfect>.
<Așa e. Doar că atunci când îl aud plângând mă doare fiecare bucăţică din
corp. Mă agit, simt impulsul de a fugi să îl salvez. Mai aveam puţin și veneam
acolo să-ţi dau peste mână. Nu știu cum să fac să mă abţin. Mi-e teamă că a
suferit prea mult și eu nu am facut nimic pentru a-l ajuta...>.
<E foarte frumos să te simţi valorificat!>
<Zi merci că te-am lasat să o faci și că încă îţi vorbesc. Jur că nu aș mai fi
suportat un singur minut în plus. Dar tu nu ai urechi? Nu simţi că ţi se strânge
stomacul?>.
Te întorci şi mă îmbrăţișezi. Știu că dintr-un moment în altul micuţul va începe
să plângă din nou, și de această dată nu sunt dispusă la niciun experiment. Am
o dorinţă nebună să-l iau în braţe, să-l fac să simtă că mama va fi acolo pentru
el întotdeauna. Liniștea continuă, și tensiunea mă abandonează și ea încet încet.
Respirăm împreună. Îmi apropii spatele de abdomenul tău. E poziţia noastră.
Adormim așa.
Mă trezesc cu lumina ce se infiltrează printre perdele. Mă simt ca și cum aș fi
ieșit din comă. Mă uit la ceas: 8:30. Unde sunt? Şi mai presus de toate: cine
sunt? Trec câteva minute bune până îmi recapăt conştiinţa.
<Dumnezeule, ai văzut cât e ceasul?>.
Tu deschizi ochii şi mă priveşti: <Nu... e dimineaţă?>.
Te părăsesc și fug în camera de alături. E atât de aproape că durează doar
câteva secunde să gasesc un raspuns anxietăţii care mă cuprinsese. Comoara
noastră doarme liniștită, în noaptea asta nici nu s-a dezvelit măcar. Sosirea mea
nu îl trezește, iar eu îl contemplez în semi-întunericul dimineţii. Poate că plânsul
de ieri l-a făcut să își piardă cunoştinţa. Am tentaţia să îl iau în braţe, însă
respiraţia lui regulată mă convinge să îl las în pace.
<Doarme>.
<Ai văzut că i-a facut bine să rămână la el în pătuţ?>.
<Să sperăm. Să vedem ce se întâmplă când se trezește. Tot acel plâns trebuie să
îl fi extenuat.>
Te ridici: <Ce zici să luam un mic dejun cum se cuvine?>.
Adevărul este ca mi-e o foame de lup: <Ştii ce voi face? Cobor până la patiserie
să iau două croissante. Se înţelege că sunt în pijamale, sau pare că sunt o
nebună scapată pe drumuri?>.
<O nebună, du-te liniștită. Dacă îţi iei paltonul pe tine nu se vede nimic. Fugi,
în timpul ăsta eu pun de cafea. Nu cred că paradisul ăsta va dura prea mult>.
Cobor cu look-ul meu de nevastă disperată. Bine spus nevastă disperată, semăn
prea tare cu Bree Wan de Kamp.
<Bună ziua, ce bine arătaţi în dimineaţa asta!>. Doamna de la patiserie îmi
face mereu complimente.
<Bună ziua,> răspund eu <îmi daţi două croissante cu unt?>.
<Desigur. Ce faceţi afară la ora asta? Micuţul? Totul bine?>.
<Extraordinar. Nu o să vă vină să credeţi, azi noapte nu s-a mai trezit. E prima
dată când doarme atâtea ore consecutive>.
<Iată de ce aveţi așa o bună dispoziţie>.
<Ma simt ca o leoaică. E o senzaţie ciudată, să dormi fără întrerupere. Nici pipi
nu am facut>.
Femeia mă privește stupefiata. <Am dormit! Vă daţi seama?>.
Doamna care stătea în spatele meu la coadă îmi surâde.
<Jur! Știţi, am un copilaş mic și s-a făcut aproape un an de când nu am mai
dormit o noapte întreagă>.
<Și eu am unul de opt luni, vă înţeleg perfect!>.
<E nevoie să fiţi fermi. Ei o simt. Dacă îl puneţi in pătuţ și îl faceţi să înţeleagă
că trebuie să doarmă acolo, treaba este rezolvată. Vai de mine, cât de bine te
poţi simţi după un somn odihnitor. Zi minunată tuturor>.
Fug înapoi sus pe scări. Tu ai pus șerveţele pe masă, ai pus și puţină muzică.
<Încă doarme?>.
<Tun. Am mers să îl controlez chiar adineauri>.
<Sigur e bine? Poate l-am făcut să plângă prea mult>.
<Ai cumpărat croissantele?>.
<Bineînţeles! Uite-le. Am vrut să ne răsfăţăm, le-am luat cu unt și cremă.>
<Nu făină integrală și miere?>
<Bucură-te de ele, nu știu când o să mai vezi iar>.
Mâncăm în liniște. Eu răsfoiesc ziarul de ieri. Descopăr că lumea nu a intrat în
repaus ca mine.
După puţin timp, auzim onomatopee familiare. Fug spre el. Tu mă urmezi.
Micuţul nostru este în picioare, întinzându-și bratele printre barele pătuţului.
Ne vede și râde. Are o figura splendidă, și nu doar pentru că este copilul meu.
Are o expresie relaxată. Îl iau în braţe și îl mângâi.
Tu ești un pic gelos și spui: <vino un pic și la tata>, iar el întinde braţele pentru
că vrea la tine.
Sunt fericitţ: <Am avut o idee bună, nu?>.
<Clar... o idee care evident ne-a venit amândurora>.
Te privesc și imi pari mai frumos ca niciodată. Poate doar am visat.

Provocarea
Adesea luăm nou-născutul să doarmă cu noi în pat deoarece este plăcut, și ne dă
o senzaţie de satisfacţie. În strategia educativă numită <contact la nivel înalt>,
așa-numitul cosleeping (adică să doarmă toţi în același pat) este adeseori o
practică recomandată în primii ani de viaţă, deoarece ajută la construirea unui
oarecare sentiment de intimitate și protecţie, de siguranţă și grijă, și
consolidează un fundament optim pentru dezvoltarea copilului.
Ca părinţi și specialiști în domeniu, nu suntem de aceeaşi părere, în ciuda
anumitor avantaje. Copilul poate învăţa foarte rapid să doarmă într-un spaţiu al
său. Asta îi va permite să se simtă capabil să funcţioneze nu doar în simbioză cu
mama (cum se întamplă în perioada alăptării), ci şi autonom (de exemplu, când
adoarme singur în pătuţul său). În general, sfatuim părinţii să-l ajute să se
familiarizeze cu un loc pe timpul nopţii, diferit de patul matrimonial. Acesta
poate fi la început un pat alăturat și, după primul semestru, un pătuţ în altă
cameră.
 Dacă se trezește frecvent în timpul nopţii, fapt ce vă obligă la un tour de force
constant şi obositor, acest fapt va disturba în primul rând bunăstarea emoţională
și nevoia de odihnă a tuturor. Doar în acest caz, și doar în primele trei luni,
puteţi ţine micuţul la voi în pat. Dacă vă simţiţi prea obosiţi în timpul zilei, veţi
resimţi prea tare lipsa somnului, compromiţând astfel construirea unui raport
bun cu copilul.
După primele trei luni, însă, este important să delimitaţi spaţiul lui de spaţiul
vostru. Ţine de voi să vă regăsiţi într-un loc unde vă puteţi simţi din nou bărbat
și femeie, și să îl învăţaţi pe el să vă perceapă ca indivizi separaţi de rolurile
parentale, iar asta depinde cu totul și cu totul doar de voi. Copilul va începe să se
autoexperimenteze, el va fi subiectul său preferat, se va percepe pe sine ca fiind
o fiinţă separată, nu una dependentă de mama și de tata, incapabilă să
supravieţuiască fără grija și protecţia acestora.
Trezirile nocturne frecvente constituie o permanentă sursă de oboseală şi pentru
unii sunt un adevărat stres, care uneori îi face să ia decizia de a nu mai avea alţi
copii. De obicei taţii sunt cei care manifestă o mai mare intoleranţă, din
numeroase motive, primul fiind obligaţia de a se trezi în fiecare dimineaţă
pentru a merge la muncă. Pe de cealaltă parte, și partenerele riscă să fie inundate
de anxietate în faţa unui plânset, doarece știu că somnul partenerului va fi
disturbat.
Dacă micuţul plânge des în timpul nopţii, chiar și după primul trimestru, cuplul
recurge de obicei la una din următoarele strategii:
1. Îl iau în patul lor, pentru a-l calma fără să trebuiască să se mai ridice.
2. Tatăl își face culcușul în altă cameră, pentru a se izola de zgomot. În acest
fel, mama se poate ocupa de problemă și partenerul va avea parte de un
somn neîntrerupt fără ca insomniile să-i cauzeze probleme la muncă.
Riscul este că astfel de strategii devin o normă. Nu e o problemă când ne gândim
să le adoptăm pentru câteva nopţi deoarece avem nevoie disperată de somn, însă
apoi toţi ne vom obișnui așa numaidecât. Și nu se întamplă rar ca, în anii
următori, să trebuiască să recurgem la un specialist deoarece copilul nu vrea să
doarmă în alt pat. Însă mai presus de toate, în ambele soluţii, partenerii sunt
separaţi din punct de vedere fizic.
A găsi un echilibru între cerinţele nou-născutului și cele ale cuplului este o
provocare enormă, mai ales pentru cei ce au devenit părinţi pentru prima dată.
Librăriile abundă de manuale care furnizează metode pentru a face copilul să
adoarmă şi a readuce pacea nocturnă, însă acest obiectiv este adesea rezultatul
unui parcurs în care adulţii învaţă progresiv să armonizeze și să sincronizeze
nevoile copilului cu ale lor.
În linii mari, știţi că un nou-născut se odihnește într-un mod foarte diferit de al
vostru: are micro-treziri frecvente în timpul nopţii, corespunzătoare fazelor
somnului nu foarte profund, cel în care sunt produse visele. Nu e nevoie ca de
fiecare dată să fugiţi să îl calmaţi, pentru că nu are o problemă și nici nu îi e
foame, deci nu este necesar să îl puneţi la sân pentru a-l face să adoarmă la loc.
De altfel, e foarte important ca în primele săptămâni de viaţă, să îl faceţi să
simtă că există ritualuri bine stabilite în funcţie de care îl veţi ajuta și îl veţi
învăţa să adoarmă. A dormi este, de fapt, o acţiune învăţată, care depinde de
aspectele genetice (fiecare are o predispoziţie proprie către somn şi un ritm
propriu de somn/veghe), combinate cu factori ambientali și comportamentali.
Dacă aveţi clar stabilit în minte că locul pentru somn al copilului vostru este
propriul lui pătuţ, cel mai probabil va fi foarte ușor pentru el să se obișnuiască
cu acest lucru.
Luaţi în considerare că pentru orice copil pătuţul este <casa lui de somnic>.
Pentru a fi primitor, e bine să îl decoraţi cu accesorii ce îl fac recognoscibil și
mereu la fel. Poate fi util să puneţi în el o bluziţă pe care a îmbrăcat-o mama, așa
încât parfumul ei să îl acompanieze pe micuţ spre tărâmul viselor.
În primele zile puteţi și să îl obișnuiţi să adoarmă pe un fundal sonor lent și
suav. Nu schimbaţi stimulii, propuneţi-i întotdeauna același tipar: muzică de
fundal, îl legănaţi un pic, îl așezaţi în pătuţ, îi puneţi alături bluziţa cu parfumul
matern, rămâneţi câteva minute pentru ca el să simtă că persoana care îl
protejează este în preajma lui. Repetaţi pentru câteva seri aceste acţiuni cu calm
și regularitate, și veţi vedea că, în majoritatea cazurilor, a-l face să doarmă în
pătuţul lui se va dovedi a fi mai ușor decât credeaţi.
 FILM DE VĂZUT

AMERICAN LIFE
de Sam Mendes,
comedie, SUA-Marea Britanie 2009, 98 de minute

Burt și Verona sunt doi tineri de treizeci de ani în așteptarea primului lor copil.
Decid să facă o lungă călătorie pentru a se regăsi cu niște prieteni vechi, pentru a
împărtăşi cu ei bucuria așteptării unui copil și poate pentru a învăţa ceva de la
cineva care a trecut prin această experienţă.
Întâlnesc persoane foarte diferite și, mai ales, învaţă pe propria lor piele că a te
simţi pregătit pentru a îngriji un copil este o călătorie interioară, la care se ajunge
conștientizându-ţi istoria personală şi acceptand că ești imperfect, la fel ca toţi
ceilalţi.
Anumite pasaje din film sunt foarte distractive şi a-l vedea în cuplu va fi extrem
de plăcut.
Apropos de a dormi cu toţii împreună, sau în spaţii separate, secvenţele în care
viitorii părinţi se întâlnesc cu familia care a decis să își crească copiii după
filosofia new age, cu un contact fizic la nivel înalt, sunt revelatorii.
Subiecte asupra cărora să reflectăm
 Care personaje v-au atras cel mai mult atenţia? Și de ce?
 Ce anume aţi învăţat din diversele întâmplări ale celor doi protagoniști? În
lumina a ceea ce aţi văzut, ce greșeli aţi vrea să evitaţi să faceţi cu copilul
vostru și cu partenerul?
 Dacă aţi putea să planificaţi o călătorie în cuplu în căutarea unor idei pentru
a trăi mai bine episodul de paternitate, unde aţi dori să mergeţi? Care ar fi
etapele parcurse? Ce v-ar plăcea să găsiţi și de ce?
 În care situaţie din viaţa voastră aţi învăţat ceva foarte important despre a fi
părinţi?
 Ce reguli aţi stabilit pentru momentul culcării? Care dintre voi doi are mai
mari dificultăţi în a le respecta? Ce întrebări vă vin în minte vis a vis de
acest subiect după ce aţi văzut filmul?
 În mintea bărbaţilor

Bărbaţii sunt perfecţi pentru a face copilul să adoarmă. Cel din urmă, de fapt,
nesimţind mirosul laptelui, intuiește că, la contactul cu corpul patern, poate face
orice, mai puţin să se hrănească. Este un mare avantaj deoarece, dacă in jur răsună
muzica dulce și relaxantă, dacă micuţa cameră este în penumbră sau chiar în
întuneric total, și dacă braţele ce îl leagănă sunt puternice și sigure, probabil
micuţul va decide că cel mai bun lucru pe care îl poate face este să se lase pradă
somnului.
Astfel, bărbatul, dacă învaţă să rămână calm atunci când copilul plânge (moment
când femeia, in general, intră alergând în cameră), îi oferă acestuia posibilitatea
să trăiască emoţiile negative, făcându-l să înţeleagă că este capabil să le conţină
și să îl ajute să le depășească.
Taţii, deci, sunt perfecţi pentru a facilita somnul deoarece:
 Nu alăptează;
 Își menţin mult mai bine calmul în faţa mofturilor.
Pentru a fi eficienţi, însă, trebuie să evite anumite comportamente în care au
tendinţa să se arunce frecvent.
În primul rând, nu pot renunţa brusc la relaţia cu micuţul atunci când acesta
începe să plângă. Crescuţi cu regula că <bărbaţii nu au voie să plângă> și că
<plânsul este o treabă a femeilor> mulţi dintre ei, în faţa lacrimilor unui nou-
născut, încep să bată imediat în retragere. Plânsetul, de fapt, poate reprezenta un
comportament în care nu vor să se regăsească implicaţi (asta și din cauza faptului
că nu sunt obișnuiţi cu acest comportament).
Din acest motiv reacţia lor tipică este de a pune copilul în braţele partenerei intr-
o fracţiune de secundă, spunându-i: <Îi e foame. Ţine-l tu>. În realitate, a-l pasa
femeilor nu face bine nimanui, nici măcar bărbaţilor, care de altfel se pot dovedi
a fi experţi şi perfect capabili de a gestiona aceste situaţii.
Folosindu-se de rezonanţa magnetică funcţională, un studiu a cercetat raspunsul
cerebral al indivizilor adulţi (de ambele sexe) în starea de mind wandering (adică
într-o condiţie de <repaus mental> în care gândurile curg libere, fără vreo
activitate cognitivă care să le întrerupă). S-a descoperit că, drept răspuns la
plânsetul copiilor înfometaţi, creierul masculin și cel feminin, chiar dacă sunt sau
nu părinţi, reacţionează în mod diferit.
De fapt, în timpul acţiunii stimulului auditiv, două dintre principalele arii
neuronale responsabile de mind wandering (cortexul prefrontal medial și girusul
cingular posterior, asociate cu introspecţia și gândirea centrata pe sine) rămân
active la bărbaţi. La femei, însă, se dezactivează, așadar sunt pregătite să fugă,
spre deosebire de parteneri, care tind să rămână implacabili și concentraţi pe sine
înșiși.
În condiţii de urgenţă, răspunsul masculin întârziat se poate dovedi a fi
neproductiv, dar când problema este una simplă precum a face copilul să adoarmă,
contaţi pe taţi să rămână linistiţi și prezenţi, fără a se alarma. Trebuie să profite de
această calitate pentru a transmite starea lor de calm, favorizând astfel somnul.
Mai este şi un alt aspect care îi pune pe bărbaţi în defensivă când vine vorba de
patul matrimonial, rezervat cuplului și nu copilului: ei manifestă o dorinţă sexuală
mai intensă şi au nevoie să readucă sexualitatea în viaţa cuplului mai mult decât
femeile.
Dacă la început acest factor le impune să se autocontroleze și să își domolească
dorinţele în faţa refuzului mai mult sau mai puţin tranșant al noii mămici în
primele luni după naştere, mai apoi poate servi drept stimul pentru cuplu, ajutand
partenera să reînceapă relaţiile intime.
Deci taţii sunt cei care vor acompania nou-născutul în pătuţ și îl vor ajuta să se
obișnuiască cu el. o vor face deoarece a separa copilul de braţele protectoare ale
mamei a fost dintotdeauna sarcina lor, şi pentru a consolida raportul amoros care,
altfel, riscă să fie sufocat de preocupările materne, îndreptate doar spre asigurarea
supravieţuirii și bunăstării copilului.

În mintea femeilor
În primul an de viaţă, fiecare interacţiune între mamă și copil ajută la construirea
unei relaţii din ce în ce mai puternice, care permite noului născut să abiă
încredere în lumea în care trăiește. Mama este capabilă să se sincronizeze cu el,
să interpreteze semnalele lui și să îi dea răspunsuri adecvate. Astfel de raporturi,
repetate de infinite ori, construiesc bazele siguranţei micuţului. Ştiind că are un
rol atât de important, femeia incearcă să fie cât mai prezentă și pregatită să
intervină în cazul oricărei manifestări de disconfort. Plânsul nocturn activează în
ea instinctul de a remedia situaţia cu soluţia care îi este cel mai la îndemâna:
hrana. Creierul ei este, de fapt, predispus la a a răspunde în permanenţă
cerinţelor copilului. Să se abţină din a interveni o costă enorm la nivel energetic.
A avea încredere în partener şi a-i delega o sarcină precum îngrijirea copilului
este un efort aproape nenatural.
Prezenţa unui tată iubitor și disponibil este o resursă fundamentală. Bărbatul nu
are numai sarcina de a procura hrană şi a proteja familia, ci este dotat și cu o
conştiinţă şi o sensibilitate ce pot îmbogăţi soluţiile oferite de părinţi nevoilor
micuţului. A colabora în căutarea unei strategii ce pot dărui întregii familii un
somn liniștit şi odihnitor este o provocare foarte importantă pentru bunăstarea
familiei. A dormi prea puţin înseamnă a acumula oboseală şi a consuma energie
irecuperabilă apoi. Acest mix este cauza iritaţiei și nervozităţii tuturor. O odihnă
bună este o necesitate și trebuie să facem din asta un obicei sănătos, în afara
cazurilor excepţionale precum momentele când copilul este bolnav.
Femeile sunt mult mai sensibile la stres și emoţiile negative lasă un semn adanc
ce le poate perturba profund pentru mult timp. Când aud copilul plângând, se
activează așa-numitul <creier reptilian>, însărcinat cu funcţiile de supravieţuire
și cele de protecţie a copilului: se declanșează, deci, un răspuns automat, o stare
de alertă ce paralizează și congelează atenţia la orice alt stimul, obligând-o să
găsească degrabă o soluţie la problemă. Pe de-o parte este un avantaj, întrucat
acesta le permite să fie în permanenţa concentrate asupra protecţiei copilului și
să răspundă adecvat nevoilor acestuia. Pe de altă parte este un proces care
necesită un mare consum energetic, care uneori poate genera scurtcircuite
disfuncţionale, precum hiperagitaţia, incapacitatea de a evalua corect
evenimentele, convingerea că micuţul nu e capabil să tolereze anumite frustrări,
neatenţia vis a vis de partener și nevoile lui etc. Acestea sunt motivele pentru care
este atât de greu ca ele să îndure lacrimile micuţului şi instinctul de a interveni
se activează mereu.
Uneori, însă, plânsetul nu are o cauză precisă și chiar şi întervenţia promptă a
mamei nu reușește să îl potolească. În aceste momente, stresul și starea de alertă
cresc. Aici intră în scenă taţii. a gestiona şi a suporta o lamentare interminabilă
este specialitatea lor. Ţipetele disperate ale copiilor nu sunt pumni în stomac și
ei le pot înfrunta cu o lejeritate sănătoasă care, mai ales în mijlocul nopţii, este
cea mai bună soluţie pentru a-i ajuta pe toţi să se relaxeze.
O astfel de acţiune tranchilizantă are efect şi asupra bunăstării cuplului. Pentru
femeie, tensiunea şi senzaţia constantă de furie sunt inamici acerbi ai plăcerii.
Dacă este nervoasă va avea nevoie de mult timp pentru a se relaxa.
Paradoxal, dacă este prea concentrată pe a proteja copilul, ea riscă să nu
îndeplinească bine această sarcină, deoarece este dominată de o anxietate
excesivă care în loc sa provoace rezultate satisfăcătoare, se va dovedi a fi
neproductivă. În acelaşi timp, poate fi alterat echilibrul cu partenerul, deoarece
dorinţa de intimitate se va diminua. Dacă, însă, barbatul va avea un rol activ,
înlesnind greutatea și implicarea mamei în a face copilul să adoarmă, va obţine
două rezultate: o mamă mult mai odihnită şi o parteneră îndrăgostită şi atrasă de
el.

Sfaturile tatălui pentru mama

 Dacă îl punem în patul nostru pentru a dormi mai bine şi mai mult, nu are
sens să ne treziţi la fiecare cinci minute pentru a ne spune să avem grijă să
nu stăm pe el și să îl sufocăm.
 E adevărat, copilul nostru plânge și vecinii se plâng, dar până și ei au fost
mici la un moment dat. Și probabil unii din ei sunt și părinţi. Sau cel puţin
vor fi. Asta nu înseamnă ca în fiecare dimineaţă să ne fie teamă ca ei să vină
în faţa ușii noastre cu un ordin de evacuare în mână.
 Înainte de a se obișnui să doarmă în propria lor cameră şi în pătuţul lor,
mulţi copii se agită și plâng pentru câteva nopţi. Asta nu înseamnă că suferă
sau că nu vor supravieţui. Vor reuşi și ei, așa cum și noi am reuşit la vremea
noastră. Astăzi suntem vii și sănătosi, și nu suntem distruși și traumatizaţi
de suferinţă și durere.
 Chiar dacă micuţul doarme într-un pat langă noi, putem avea momentele
noastre de intimitate fără să ne temem că dacă se trezește va rămâne
traumatizat. Sau dacă e cazul, putem merge noi în camera alăturată. Însă nu
putem face dragoste auzind în continuu: <Stai încet, că se trezește>. E
moartea pasiunii.
 Au trecut șase luni de la naştere şi avem dorinţa de a face dragoste cu voi:
nu din cauză că suntem obsedaţi sexuaș sau maniaci. Suntem bărbaţi. Și vă
iubim. Şi a vă iubi înseamnă şi a avea raproturi sexuale cu voi. Chiar dacă
aţi devenit mame. Ba chiar mai mult acum.

Sfaturile mamei pentru tata

 Dacă seara, în timp ce suntem în pat, aţipim când ne povestiţi în detaliu
cum a decurs ziua voastră, nu ne-o luaţi în nume de rău: insomniile cer să
fie recuperate și cedăm sub presiunea oboselii, chiar dacă am vrea să vă
ascultăm din tot sufletul.
 Dacă mormolocul doarme dus şi aveţi gânduri romantice, evitaţi să
butonaţi televizorul și să ne supuneţi la programe șocante. Suntem foarte
sensibile şi astfel de știri ne distrug imediat pasiunea și-așa pierdută
printre scutece și nani-nani. Așadar, vă rugăm, evitaţi emisiuni de acest
gen, mai ales dacă aveţi intenţia de a continua seara sub așternuturi: să
 ascultăm povestea unei femei atacată pe stradă în mijlocul nopţii, cu lux de
amănunte, ne distruge orice șansă de a adormi liniștite.
 Nu vă lăsaţi descurajaţi de rezistenţele noastre, dacă sunteţi siguri că
micuţul e pregatit să doarmă în pătuţul lui. Noi suntem mai temătoare, și
nu putem să gestionăm un asemenea pas, însă avem încredere în voi, chiar
dacă ne este dificil să arătăm asta uneori.
 Iertaţi-ne pentru toate dăţile când vă trimitem să dormiţi pe canapea, dar
avem atât de multă nevoie de recuperare încât nu vă putem permite luxul
de a sforăi lânga noi.
 Mulţumim pentru că toleraţi numeroasele treziri nocturne, mai ales ştiind
că ceasul vă sună la primele ore ale dimineţii. Ne place să vă știm puternici
și curajoși, capabili să faceţi faţă oboselii alături de noi.
 CAPITOLUL 7

A ne juca împreună

Cum vede ea
Masa din bucatarie nu mai este suficient de mare.
<Fac eu>.
<Mai întâi trebuie să pui lipiciul. Atenţie să nu stropeș... Nu face nimic, o să îl
curăţăm cu buretele. Nu cu degetele, cu bureţelul. Bravo, așa>.
<Mama, pisca>.
<Dă-mi mânuţa, să-ţi dau cu buretele. Adezivul lipește. Pentru asta se folosește.
Când se usucă, ramâne lipit de piele>.
<Îl dau jos singur>.
Și în timp ce lipesc cu buretele de un balon o bucată de foaie de ziar îmbibată
într-un amestec de apa şi adeziv, fiul meu își priveste cu încântare degetele pline
de Vinavil (marcă de adeziv), și își curăţă lipiciul care deja s-a uscat. Am ornat
apoi toată masa cu o grămadă de gunoaie, iar el m-a ajutat să finisez treaba cu
scotch.
<Bravo, mama. Acum balonul>.
Nu își pierde atenţia de la ce are de facut, în timp ce continuă să își cureţe
degeţelele. Ador să fac treabă cu el, deoarece este plin de energie. Uneori işi
acordă o scurtă pauză, dar imediat ce mă vede puţin distrasă îmi atrage atenţia.
Mai sunt foarte puţine luni pană începe grădiniţa și sunt din ce în ce mai convinsă
că este pregătit. În iarna asta, în timpul interminabilelor după-amiezi ploioase,
când eram liberă de la serviciu, am început să exploram lumea bricolajului. Doi
ani şi un pic nu sunt destui pentru a lucra cu materiale și culori, însă, nu pentru
că este fiul meu, darm copilul nostru chiar pare că se descură extraordinar. Am
descoperit această pasiune a lui în ziua când i-am propus să găsim un obiect prin
tehnica frottage.
 Când ne-ai văzut plimbându-ne prin casă cu foi și creioane colorate, ne-ai
privit suspicios. Ai fi fost în stare să cumperi şi un seif doar ca să ascunzi
creioanele colorate înăuntru <pentru a evita incidente neplacute>. Te cunosc
bine și stiu ce-ţi trece prin minte de fiecare dată când micuţul artist din casa
noastră se apropie de dulapul vintage. Creioanele sunt acceptate, mai ales când
nu sunt ascuţite, însă trebuie utilizate doar pe masa din bucatarie și niciodată,
pentru niciun motiv, pe mobila din sufragerie. Cariocile sunt arme nucleare
care sunt absolut interzise până când micuţul va ajunge la vârsta raţiunii.
Acuarelele sunt premise doar vara, deoarece atunci când e frig nu se joacă cu
apa. Tempera, pe lista ta de tabu, se află undeva alături de ţigări şi alcool.
Creioanele cerate, într-un final, sunt obiecte încă neidentificate.
La o petrecere de Crăciun, când încă aveam burtică, era un colţișor destinat
copiilor. Curioasă cum sunt, m-am dus să mă uit ce activităţi desfășurau. Ceea
ce mi-a atras cel mai mult atenţia era acesastă tehnică frottage. Erau câteva
măsuţe joase, cu suprafeţe diferite în relief: suprafeţe dure, cu dunguleţe, cu
punctuleţe, cu floricele, cu pătrate. Copiii, chiar și cei mai micuţi, puneau foile
deasupra și colorau cu creioane cerate. Ca prin magie, culoarea se imprima pe
foaie și revela modelul reliefat. Efectul era unul foarte frumos, iar ei erau
fascinaţi de ce se întâmpla.
M-am gândit la momentul când voi putea și eu să fac aceeaşi activitate cu
micuţul meu, şi într-un final, iată-ne cum ne plimbăm acum prin casă explorând
fiecare colţisor.
Tu te-ai uitat la noi şi ai înţeles că acesta va fi începutul unui coșmar. Ai citit în
privirile noastre entuziasmate că urmează să înceapă o nouă eră, a cărei
evoluţie nu va putea fi oprită de niciun protest al tău.
<Tati, uite ce flumos!> îţi spunea el, în timp ce colora sprijinit pe faianţa din
baie.
<Bravo, dragule, ai grijă să nu depășești foaia de hârtie>.
Atunci a fost prima dată pentru noi. Am înţeles că nu ne vom mai opri din
această activitate și că urmele acordului nostru vor deveni din ce în ce mai
vizibile.
Pe seară, când te întorci acasă, bineînţeles că ne găseşti la masa din bucătărie,
la ora de lucru practic. Uneori stăm cuminţi și răsfoim o carte, sau o colorăm.
Alte ori suntem mai mulţi, deoarece mamele adoră să facă gașcă: e inutil să
murdărim mai multe camere, iar mie îmi place să le invit la noi.
În seara aceasta, când ai ajuns acasă, copilul ţi-a ieșit în cale cu o mânuţă
murdară și una nu. <Tati, tati, uite, facem un mut!>.
Tu te dai puţin înapoi. Încă ai geanta în mâna. <Foarte frumos. Așteaptă să pun
lucrurile la loc şi apoi te iau în braţe>. Mă priveşti.
<Bună, iubire. Stai liniștit, cina e gata.>
Arunci o privire în jur, încercând sa dai de mâncare.
<Bun. Nu am mâncat nimic de azi dimineaţă!>.
<Stai doar sa terminăm de făcut profilul>.
<Dar desigur, normal>. Intuiesc o urmă de iritabilitate în cuvintele tale.
<Tati, uite ce facem! Mutul>.
<Da, mie îmi pare gata. Sunteţi minunaţi. Acum putem să facem curăţenie>.
<Dragule, încă nu i-am făcut colţii… facem un mamut>.
<Ah, ce util. Cum am putut să trăim fără un mamut până astazi?>
<Flumos mutul! Plietenul nostlu. Il punem la mine în cameă!>.
<Nu, sfinte mare! E încă lichid>.
<Încet, dragule, trebuie întâi să îl lăsăm să se usuce şi apoi să îl colorăm>.
<Eu îl găsesc foarte frumos fix așa. E mai original, nuanţa asta de gri i se
potrivește de minune, aș evita să îl stric cu diverse culori>.
<Uite, tati>. Fiul tau îţi arată cartea de unde am luat această idee.
<Atenţie, ai mânuţele murdare. O iau eu>.
<Uite, ata (asta)!>.
Și îţi arată spre exemplarul preistoric pe care l-am construit. Am umblat la
patru magazine pentru a găsi papetărie de dimensiunile potrivite. Rezultatul
este fantastic: un mamut atât de mare care, dacă nu ar fi fost de hârtie, ar fi
chiar bun de călărit pentru copilul nostru. Slavă cerului că masa din bucatarie
este mare.
<Extincţia nu se aplică şi mamuţilor din hârtie?>.
<Încetează să te mai îngrijorezi. Mergi dincolo şi ai să vezi că în cincisprezece
minute va fi totul gata>.
Aranjez ultimul colţ. <Am fost chiar productivi!>.
Sunt mai mult de două ore de când ne învârtim în jurul operei noastre și nu mă
pot opri din a o contempla. Chiar și campionul nostru pare că trece prin acelaşi
sentiment de satisfacţie, în timp ce își trece mânuţele pe spatele mamutului
pentru a-l netezi.
<Acum hai să îl punem la uscat afară>.
Îţi anticip gândurile: <Stai liniștit, iubire, nu vom murdări holurile. Înainte,
însă, am să spal mânuţele micuţului, astfel vor fi decontaminate și îl vei putea
lua în braţe în sfârşit. Știu că abia aștepţi>.
<Vino aici, micuţul meu campion, urcă-te la mine în spate>. În timp ce vă aud
râzând, strâng tot ce este de aruncat şi pun faţa de masă la spălat. În zece
minute nu mai rămâne decât o urma aproape invizibilă de lipici pe podea.
Îmi pun mănușile de bucătarie și scot din cuptor plăcinta, focaccia și legumele
pe care le ţineam la cald. Acum știu că din cauza treburilor pierd noţiunea
timpului și, pentru a evita certuri inutile cu tine care vii obosit de la muncă, fac
totul anticipat. E o regulă foarte importantă care trebuie respectată cu tine.
<Gata, haideţi la masă!>.
<Aliluia!> Vă grabiţi să băgaţi în gură furculiţa plină cu mâncare prea
fierbinte şi apoi suflaţi. Mă întreb de ce vă place atât de mult să faceţi asta.
Și în timp ce cinăm, copilul nostru ne anunţă: <Începând de mâine va mânca și
mutul cu noi!>.

Cum vede el

Diferenţa dintre mine și tine, când vine vorba de modul în care ne jucăm cu cel
mic, era vizibilă încă din primele zile.
Tu întotdeauna îmi spui ca sunt mult prea „brutal” cu copilul. De fapt, datorită
faptului că vreau să fiu un tată bun, îmi place să mă joc cu el. Așadar, îl
încurajez să facă multă gimnastică: îl mișc în sus şi în jos ţinându-l de gambe, îl
răsucesc în braţe ca și cum am fi la înot. Iar el ţipă, cuprins de surprindere și
plăcut inundat de atâta energie. Cu siguranţă vede asta ca fiind o experienţă
ciudată, fiind obișnuit doar să fie mângâiat și îmbrăţișat de mâinile tale, care se
mișcă pe corpul lui cu o graţie şi o delicateţe pe care eu nu le-aș putea avea
niciodată. Însă, nu pare ca se lamentează deloc de dferenţa dintre cele două
abordari.
Cu mine râde entuziasmat, în timp ce cu tine e liniștit şi se gudură fericit, ca un
motănel care toarce.
Adevărata diferenţă între stilurile noastre de joc a devenit evidentă în după-
amiaza în care l-am făcut să zboare. Să fi avut vreo șapte sau opt luni și eu îl
aruncam în sus în diverse moduri. Unul din preferatele mele este când mă întind
pe podea, iar el se caţără pe mine ca și cum aș fi un munte viu. Îmi place la
nebunie, în primul rand pentru că nu mă obosește prea tare. E de ajuns ca eu să
stau relaxat şi apoi el face totul singur. Întotdeauna radem copios când ne jucăm
așa. E adevărat, riscă uneori să facă un mic cucui, atunci când se aruncă pe burta
mea cu capul înainte, și după încearcă să se rostogolească pe cealaltă parte a
covorului.
Tu, din când în când vii să supraveghezi, îmi arunci o privire dzaprobatoare,
comentezi: <Chiar nu e posibil să vă jucaţi un pic mai cu grijă?>, dar apoi te
întorci le treburile tale.
Însă, atunci când l-am făcut avion pentru prima dată, ai reacţionat cu viteza
luminii și mi-ai dat peste mână: <Dar tu ai înnebunit de tot?> ai spus speriată.
<În ce sens?>. Între timp, copilul deja începuse să plângă.
<I-auzi la el, în ce sens> ai raspuns. <L-ai speriat. Ţi se pare ca la vârsta lui
poate suporta un joc atât de plin de adrenalina şi periculos?>. între timp, cu o
mâna il ţineai strâns alături de tine și cu cealaltă îl mângâiai.
<Unde e problema?> am reînceput eu.
<Problema este că astfel de joculeţe nu se pot juca cu copii așa mici, deoarece îi
sperie și sunt foarte riscante>.
Adevărata diferenţă între mame și tati, m-am gândit eu în timp ce te vedeam
cum te înroșești de furie şi agitaţie, este percepţia asupra pericolului. O fi din
cauză că l-ai purtat în pantec timp de nouă luni, o fi pentru că e sânge din
sângele tau, măsurile de precauţie pe care le adopţi în orice interacţiune pe care
o ai cu el sunt infinit superioare celor pe care eu le consider adecvate.
Dacă plânge, eu întotdeauna las să treacă câteva secunde pâna să mă mișc. Cine
știe, poate se va opri singur, ma gândesc. Tu, însă, intr-o fracţiune de secundă te
ridici și fugi spre el cu viteza luminii. Din această cauză, atunci când vă jucaţi,
tu ai o predispoziţie mai mare în spre a-l mângâia şi a-l îmbrăţișa, pe scurt să
joci jocuri cu un nivel mare de contact, în timp ce eu nu am aceeaşi abordare ca
tine, eu prefer distanţa. De exemplu, arunc mingea și el trebuie să o prindă sau,
alteori, îl fac avion.
După ce te-am văzut tunând și fulgerând, am vorbit și cu prietenii mei. E un fapt
de drept: taţii sunt cei care aruncă copiii in aer, mamele nu fac asta niciodată, nu
reușesc.
În timp, am continuat așa eu îl pun în coșuleţul bicicletei și îl iau cu mine să
explorăm împreună orașul. Când suntem în pantă, îmi place să îl aud cum râde,
entuziasmat de viteză. Din punctul meu de vedere, lor le place vântul şi adierea
aerului proaspăt pe piele, chiar dacă tu, imediat ce ne vezi gata de ieșit, îl
înfofolești ca și cum ar fi un explorator din Polul Nord, iar dacă cumva este un
firicel de vânt pe-afara, îi pui pe el și pufoaica. Zici că ies la plimbare cu un
membru al unei bande de mafioţi.
Ţi-am mai spus, jocurile care se joacă în casă, acelea în care stă în fund și tu îl
încurajezi să găsească piesa lipsă din puzzle, sau să încerce să identifice un
șoricel pe pagina unei cărţi, mă plictisesc la culme. Poate nu sunt eu cel mai bun
comediant și nu știu să îl distrez. Eu știu să îl scot la plimbare, să îi arăt
împrejurimile în timp ce pedalez, să îl acompaniez în parc și să îl dau în leagăn
din ce în ce mai tare (şi înclusiv în acest caz, m-ai avertizat să nu cumva să
exagerez).
De fapt, dacă ma gândesc bine, nu am nicio amintire cu mine de când eram mic
şi mă jucam cu părinţii mei. Cred că mă descurcam singur cum puteam. Mama și
tata mă așezau frumos pe podea sau în box, eu îmi petreceam zilele acolo cu
mine însumi și cu jucăriile mele. Nu am fost niciodată prea pasionat de jocuri.
Nu se află în aria mea de interes. Încă de când eram copil, am citit mult, şi apoi
când m-am facut mai mare, am început să ascult multă muzică.
Cu toate astea, îmi place foarte mult să mă plimb, să explorez, să îmi bag nasul
peste tot, sa încing pedalele bicicletei. Iată, sunt mai mult decât un jucător, sunt
un explorator. De asta, în timpul liber, activitatea pe care îmi place cel mai mult
să o fac cu fiul meu este să îl iau cu mine în expediţii. Și te admir pe tine care,
de altfel, îi stimulezi mintea și îl distrezi în moduri atât de diferite, facând lucru
manual, colorând cu pagini peste alte pagini, sculptând mamuţi din materiale
colorate. Nimic nu te oprește și totul te distrează. Aș putea și eu sa fac aceleași
lucruri, dar din obligaţie, nu din plăcere, deoarece după puţin timp mi s-ar părea
o pierdere de timp și, mai presus de toate, m-aș plictisi teribil. Din fericire, eu și
cu tine suntem un cuplu care se completează perfect.

Provocarea
A se juca: cel mai frumos verb care există pe parcursul creșterii unui copil.
Deoarece pentru copil jocul este principala meserie ce domină întreaga perioadă
preșcolară și deoarece îl ajută să înţeleagă două operaţiuni cruciale: explorarea
lumii și consolidarea unei identităţi proprii. Până la vârsta de trei ani, este în
mare parte o acţiune spontană.
În primele luni, micuţul este atent în special la propriul său corp, însă având în
vedere că atât competenţele, cât şi capacitatea lui motorie și de coordonare
cresc, el învaţă să prindă cu mânuţele, să apuce lucruri, să arunce, să lovească,
să se agite și toate acestea se pot transforma într-o oaza de divertisment.
De obicei, până la doi ani jocul constă în explorare, în a pune la încercare fizicul
şi a vedea până în ce punct acesta îl susţine în activităţile sale și care sunt
limitele dominării lui asupra mediului înconjurător.
În primul an este în mod constant concentrat pe a explora tot ceea ce îl
înconjoară din punct de vedere al formelor sau culorilor, de asemenea atinge
obiectele cu mânuţele, pentru a le simţi textura, pentru a le studia un timp
îndelungat, a le învârti şi apoi a le arunca pe podea.
În consecinţă, jucăriile cele mai indicate sunt figurinele de pluș care cânta, cele
pe care le putem lua cu noi în pătuţ, animăluţele din materiale moi, din plastilină
pe care o putem modela, oglinzi în care putem contempla reflexia propriei
imagini, mașinării care îi învaţă ce înseamnă relaţia cauză-efect, sau care ajută la
dezvoltarea coordonării optico-motorie. Copilaşul va fi cu siguranţă absorbit și
încăntat, însă acestea nu trebuie să constituie un substituent pentru rolul de
părinte, întodeauna pregatit să se întinda pe podea alături de copil, să deseneze
figuri colorate, să sară coarda și, mai ales, să vorbească cu el.
După încă un an, când începe să facă primii pași, se va mări și dorinţa lui de a
atinge totul, mișcându-se în continuu și luând după el toate jucăriile preferate. În
scurt timp, va învăţa să sară, să alerge şi se va împiedica constant. Acum
urmează afinitatea pentru obiecte de tras sau de împins, precum cărucioarele
pentru păpuși, mașinuţele sau camioanele. În rarele momente de liniște, însă,
atenţia lui se va îndrepta către divertismentul care stimulează mintea, precum
cuburile de lego și puzzelurile, care îl introduc în etapa primelor operaţiuni
concrete, spre înţelegerea conceptelor precum înauntru şi afară, deasupra și
dedesubt. Îi vor plăcea mult și creioanele mari și colorate, ușor de mânuit, cu
care va da frau liber creativităţii sale.
De la doi ani încolo, intră în faza în care își imită părintele. În timp ce băieţeii se
distrează în mod special atunci când se prefac că conduc, repară mașini, sau
creează noi invenţii fantastice cu „mini-trusa de unelte”, fetiţele îşi ocupă timpul
purtând păpușile în braţe sau preparând prânzuri savuroase.
Abia după vârsta de trei ani copiii vor începe să înţeleagă importanţa jocului în
echipă, învăţând de asemnea să urmeze primele reguli elementare.
Părinţii au un rol fundamental în susţinerea pasiunii și implicării micuţului în
activităţile ludice. Este bine știut faptul că acestea reprezintă principala sa
ocupaţie în primii ani de viaţă, este crucial ca ei să participe la ele cu bucurie și
implicare, considerându-le nu doar o necesitate, ci şi o plăcere.
Începând cu vârsta de trei luni, copilul dezvoltă în fiecare zi capacitatea de a se
integra în mediul înconjurător. Obiectele pe care le poartă după sine în mânuţe
devin extrem de interesante și, ca un micuţ om de ştiinţă ce este, nu se plictisește
niciodată de a le explora. Observând de la distanţă acţiunile lor, puteţi descoperi
foarte detaliat cum le funcţionează mintea. Jean Piaget, unul din părinţii
fondatori ai psihologiei dezvoltării, susţine faptul că a învăţat extraordinar de
mult observandu-și cei trei fii, iar pe asta s-a dezvoltat o mare parte din teoria sa.
Un copil ar trebui lăsat sa reușească să se distreze și de unul singur, să caute să
înveţe cât mai multe despre consistenţa şi materialele din care sunt făcute
obiectele din jur.
Oferiţi-le încurajări adecvate si nu periculoase si, mai presus de toate, organizati
mediul înconjurător în așa fel încăt el să îl poată explora fără să existe riscuri.
Intercaţiunea cu voi, părinţii, este unul din primele jocuri sociale pe care micuţul
le experimentează. „Cucu-Bau” este doar unul din multele joculeţe care implică
şi adulţii.
Când începe să meargă târâș, trecând apoi la mersul biped, ei dobândesc multe
compentenţe în plus pentru a interacţiona cu ceilalţi și cu tot ce este în jur, iar
capacitatea și dorinţa lui de joacă cresc de asemenea. E important sa înveţe să o
facă și singur. Dacă întotdeauna va avea nevoie de o altă persoană care să îl
distreze, acest lucru îi va dăuna pe viitor și va amplifica frustrarea apărută când
va trebui să inventeze singur un mod de a satisface aceasta necesitate.
Pe de altă parte, trebuie să existe cineva dispus să se distreze un pic cu el. Jocul
este instrumentul prin excelenţă conceput pentru ca micuţul să înveţe regulile
sociale, legile fizice, valoarea obiectelor, ce se poate și ce nu se poate face, și
multe altele.
A se juca cu copiii, mai ales după ce aceştia împlinesc varsta de șase ani, pare să
fie însă, printre ultimele gânduri ale părinţilor italieni, care fac asta în medie 15
minute pe zi, de obicei in zilele de duminică. În cele două ore pe care, nu fără a
se obosi, le dedică copiilor, părinţii dau prioritate altor sarcini: să-i ajute la teme,
să-i ducă la înot sau la meditaţiile la engleză, să-i ia după ei la supermarket şi
într-un final să se prabușească, sfârşiti de oboseală, in fata televizorului. Acesta
este rezultatul unui studiu efectuat pe un eșantion de 500 de mame si taţi, vârsta
lor medie fiind de treizeci și nouă de ani, realizat de asociaţia Pepita în anul
2012.
Mamele, de obicei, sunt predispuse la a face activităţi care implică un contact
apropiat. În mod special în primul an, ele îmbrăţișează, mângâie, maseaza, cu
mâinile goale sau cu uleiuri. Pe de-o parte, ele dezmiardă copilul cu vocea și cu
privirea, îl invită să copieze gesturile, să repete cuvintele. Într-un cuvânt, ele vor
să-l ajute să se relaxeze, dar și să dobândească competenţe care îl vor ajuta să
crească.
Taţii, însă, adoptă metode mai puţin tandre şi mai concrete. Ei adoră să se joace
cu mingea. Dacă femeile ţin copilul în barţe cat de mult posibil, ei abia așteaptă
să îl pună în spate, să îl așeze în cosuleţul unei biciclete și să-l ia cu ei pentru a
explora străzile orașului sau un parc nu prea departe de casă. În timp ce primele
preferă spaţiile închise, interiorul, cei din urmă se îndreaptă spre exterior, care
pentru ei reprezintă dimensiunea perfectă pentru activităţile ludice cu copiii.
O altă distincţie va fi făcută și cu privire la sexul micuţului. În timp ce mamele
nu își modifică în mod semnificativ stilul propriu, mai ales în primii trei ani, taţii
știu cum să se joace cu un băieţel (sau cred ei că știu), însă sunt neîndemanatici
şi se simt excluşi din divertismentul preferat de fetiţe.
Se simte aici presiunea stereotipului de gen, conform căruia cu baieţii este
întotdeauna mai ușor şi se știe ce e de facut, în timp ce cu feţitele este mai
dificil, deoarece lumea lor este dominatp de unicorni și poșete (asta cel puţin în
imaginariul masculin). De obicei, însă, fetiţele știu să scoată la iveală emoţia și
tandreţea paternă (indiscutabil o valoare ce va fi adusă in viaţă tatălui, care în
general ignoră astfel de aspecte la sine însuşi). În consecinţă, taţii vor învăţa și ei
să își modeleze activitatea ludică și să înţeleagă ce anume îi face să se distreze.

Film de vazut

Grădinița lui Tăticu'

de Steve Carr,
comedie, SUA, 2003, 93 de minute

Comedia povesteşte aventura celor doi taţi oarecum ciudaţi, care își pierd
locul de muncă și sunt constrânși să se reinventeze. Sarcina care în ochii lor
pare foarte simplă, este să facă din sărăcie o virtute: să fie atât de liberi
înseamnă să poataăpetrece mult mai mult timp cu copiii, și dacă tot sunt în
această situaţie, de ce sa nu facă din asta un business?
Cei doi protagonisti decid să deschidă o grădiniţă manageriată de taţi, însă în
scurt timp vor decoperi că, pentru a avea grijă de copii, nu este suficient să fie
doar prezenţi. Nefiind experţi în ceea ce privește regulile de educaţie infantilă,
copleșiţi de invazia iminentă a unei hoarde de dăunători pesticizi, ei trec
printr-o serie de aventuri absolut incredibile.
Jocul se petrece pe terenul în care este pusă în scena coliziunea dintre cei mici
și cei mari. Regulile reprezintă fundaţia pe care se construiește raportul: cine
va ieşi învingător?

Subiecte asupra cărora să reflectăm

  Imaginaţi-vă că îl recomandaţi pe partenerul dumneavoastră
pentru un post de educator/educatoare într-o grădiniţă. Pe o foaie,
descrieţi angajatorului calităţile și punctele forte ale acestuia.
Apoi inversaţi rolurile. La final împărtăşiţi-vă gândurile care v-
au trecut prin minte în timp ce citeaţi descrierea pe care celălalt
v-a făcut-o.
 Povestiţi-vă unul celuilalt un moment specific în care v-aţi simţit
foarte bine în timp ce vă jucaţi cu copilul vostru: ce anume v-a
produs această senzaţie? Ce anume vă jucaţi atunci? Cu ce stare
de spirit aţi început joaca?
 Amintiţi-vă un episod în care aţi desfășurat o activitate ludică cu
părinţii voştri, atunci când eraţi foarte micuţi. Împărtăşiţi această
amintire cu partenerul vostru.
 Gândindu-vă la protagoniştii din film, povestiţi-vă situaţii în care
divertismentul a luat o întorsătură neașteptată și s-a transformat
într-o situaţie dificil de gestionat.
 Ce tipuri de atenţie sunt necesare pentru a te juca cu un copil
foarte mic?

În mintea femeilor
În primele luni, concediul de maternitate oferă numeroase oportunităţi de a-ţi
reorganiza timpul liber. Îţi poţi oferi lungi intervale de repaus, în care micuţul,
care este din ce în ce mai treaz şi mai energic, se va dedica explorării lumii
înconjurătoare.
Atunci când te întorci la muncă, însă, este imperios necesară o reorganizare a
ritmului. Mulţi părinţi, după o zi stresantă, simt că nu mai au forţa necesară să
imite diverse animăluţe. Mamele, însă, au o predispoziţie particulară pentru
sacrificiu şi în concluzie reușesc să-şi acorde puţin timp pentru joacă, chiar
dacă sunt obosite și stresate de alte preocupări, cum ar fi miile de lucruri de
făcut prin casă.
Este foarte important să căutăm activităţi care vor fi plăcute și de cei mici, și de
cei mari. Uneori, chiar și să folosim mașina de spălat vase şi a intinde rufele
împreună poate fi o ocazie pentru a ne distra, la fel și lustruirea pantofilor sau
chiar a găti împreună (luând toate măsurile de siguranţă pentru a fi totul bine).
Este crucial, însă, să ne strecurăm câteva momente libere printre toate sarcinile
domestice pe care le avem de făcut, în care să ne dedicam 100% jocului cu
copilul nostru. Nu vă mai repetaţi în continuu că e un timp pierdut: cultivaţi noi
pasiuni împreună, iar aceste momente pot reprezenta o comoară preţioasă
pentru amândoi.
Explozia fulminantă a erei tehnologiei a ocupat fiecare minut liber atât din viaţa
adulţilor, cât şi din a copiilor. Multe femei care, ori pentru că așa aleg, ori
pentru că nu au altă variantă, renunţă la muncă pentru a se ocupa de copii, sunt
constant conectate la reţelele sociale cu ajutorul cărora pastrează contactul cu
lumea. Facebook şi alte reţele sociale au meritul de a o face să se simtă mai
puţin izolată, dar în acelaşi timp nu pot satisface nevoile relaţionale profunde şi
absorb extraordinar de multă energie. Deschiderea ce derivă din această nouă
formă de relaţionare socială sunt bine știute, într-adevăr și, fără să încercăm să
minimizăm beneficiile emoţionale ale apartenenţei la o comunitate în reţea, ar fi
bine să nu subestimăm riscurile de a fi copleșiţi.
Copilul are nevoie de o mamă sincronizată cu el și dispusă să îi dedice mult
timp. Să facă lucruri împreună este cel mai bun mod prin care cei doi se pot
cunoaşte. A se bucura de plăcerea de a prepara împreună o surpriză pentru
tata, a descoperi ușor ușor sensurile lumii care ne înconjoară, a construi şi a
descompune obiecte sunt doar cateva din infinitele activităţi care pot fi
experimentate în doi.
Pentru anumite femei poate reprezenta o grea provocare renunţarea la un loc
de muncă sau un salariu extraordinar și luarea deciziei de a sta cu copiii pe
podea sau la măsuţă pentru a se juca. A cultiva astfel de momente este un
obiectiv important de urmărit în fiecare zi.
 În mintea bărbaţilor
În general se spune că o bună relaţie între taţi și fii se bazează pe trei
caracteristici: responsabilitate, disponibilitate si coimplicare.
Când vine vorba despre responsabilitate, în mod special, fie bărbatul încearcă
din răsputeri să procure toate resursele necesare supravieţuirii si bunului trai al
copilului, fie să participe activ în luarea deciziilor în ceea ce privește creşterea
acestuia (îl duce la vizitele și controalele medicale, îi schimbă scutecele, îi
cumpără hăinuţe și îl pune la culcare urmărind propriul lui program).
Dacă aceasta este o sarcină pe care bărbaţii au știut să o rezolve dintotdeauna,
mai ales în ultimele decenii, disponibilitatea și coimplicarea sunt prerogative
care ţin în mod special de ultimele generaţii. În trecut, foarte rar bărbaţii se jucau
cu copiii. Treaba lor era să meargă la muncă și, odată întorşi înapoi acasă, direct
în camera de zi sau în dormitor pentru a se odihni.
Inainte de anii 1968, poziţia tipică a tatălui, întalnita în toate gospodariile acelor
vremuri, era pe fotoliu, cu faţa ascunsă în spatele paginilor unui ziar, sau în
biroul personal, dotat cu o ușă care servea drept barieră între spaţiul sau și cel
al restului familiei. La ora mesei, apoi, el se așeza invariabil în capul mesei,
pentru a indica cui îi revine rolul suprem, recunoscut de toţi ceilalţi membri.
Era un personaj delegat să impună respectarea regulilor, și desigur, nu putea să
se lase atras în jocurile infantile: el era preocupat de sarcini mult superioare.
Acum, însă, există un raport mult mai intim și direct cu copilul, și tatal a
dobândit posibilitatea de a-și îmbogăţi și celalte două planuri dimensionale, şi
anume disponibilitatea și coimplicarea, care contribuie în egală măsură la
construirea fundaţiei unei bune relaţii cu fiul/fiica.
Disponibilitatea se referă la a fi o figură accesibilă pentru copil, fără a impune
bariere și fara a avea neaparat niște obiective precis stabilite. Li se dedică timp
din simpla dorinţă de a fi împreună, și nu cu scopul de a face ceva cu sau pentru
copil. Jocul devine, astfel, o activitate destinată tatălui disponibil: prin simpla sa
natură liberă și lipsită de scopuri, jocul constituie un moment în care trebuie
doar „să fii”, nu să faci.
Cultivarea acestui aspect se poate dovedi a fi dificilă. Bărbaţii trebuie să aibă
întotdeauna ceva de făcut. Când au puţin timp liber, ei au impresia că este un
timp pierdut, dacă nu îl alocă anumitor activităţi concrete. Însă chiar aceasta este
mișcarea revoluţionară pe care un copil o instaurează, de obicei, in viaţa lor. Ii
învaţă un concept pe care mamele îl cunosc deja foarte bine: timpul de calitate
nu este cel al acţiunilor, ci cel în care se construiesc relaţiile. Această afirmaţie
demolează secole de „cultură masculină”, potrivit căreia identitatea bărbatului
este data numai de rolul pe care el îl are în societate (ex. Statutul social,
profesional etc). Transformările impuse de un copil, din cauza cărora existenţa
devine de asemenea un spaţiu destinat afectului și relaţiilor interumane, sunt,
deci, o oportunitate extraordinară pentru bărbaţii din ziua de azi, care îi poate
aduce mai aproape de o fericire nesimţită de majoritatea precursorilor lor.
A treia dimensiune crucială este coimplicarea. Din nou, nu se înţelegea cum
poate permite un joc tatălui sa demonstreze că este un participant activ în viaţă
micuţului, mai ales în primele luni de viaţă. Imaginea tipică în acest caz ar putea
fi bărbatul care, abia întors acasă de la muncă, se întinde pe podea și îi permite
fiului său să-i folosească trupul pe post de munte uman care trebuie escaladat și
cucerit, transformându-se pe sine însuşi în jucăria preferată a copilaşului.
În general, dacă un tată este implicat şi disponibil, copilul va învăţa de la el
abilitatea de a deveni un excepţional explorator al vieţii. În toate culturile din
lume, de obicei taţii sunt cei care işi introduc odraslele în spiritul de aventură. Ei
sunt cei care îi fac pe cei mici să zboare în sus, şi apoi îi prind (e un joc pe care
aproape nicio mamă nu reușește să îl facă în primul an, din teama de a nu cumva
fi prea periculos). Dacă sunt cu bicicleta și îi poartă cu ei în coșuleţ, când dau de
o pantă nu calcă frânele, ci se bucură împreună cu copiii de prospeţimea și
răcoarea oferită de aerul curat, de sentimentul vântului pe faţă. De obicei, îi
încurajează să se aventureze în situaţii și trasee care presupun un oarecare grad
de risc, dar în care nu întotdeauna este nevoie de asistenţa părinţilor, deoarece
așa vor învaţa copiii arta de a fi independent și de a avea autonomie.
La asta servesc astfel de jocuri. În timp ce femeile dăruiesc sentimentul unui
legământ profund cu rădăcinile, siguranţă și protecţie, bărbaţii sunt cei care le
dau micuţilor aripile și dorinţa de a explora. Iată, deci, cum jocul le permite
celor doi sa construiască fundamentul unei relaţii afective sănătoasă și profundă,
intimă şi aventuroasă în acelaşi timp. Uneori, când micuţii nu se lasă ţinuţi de
mână, partenerele se lamentează şi se preocupă de toate pericolele. <Nu îl mai
lăsa să alerge atât>, <Nu îl mai aduce acasă transpirat tot>, <Ai grijă să nu cadă
și să se lovească> sunt toate fraze recurente pe care taţii au învăţat să le asculte
cu o ureche și să le scoată imediat pe cealaltă. Deoarece pentru a ne distra
împreună, de fiecare dată, e nevoie să trecem testul construit de mama
hiperprotectivă.
În ultimii ani, cercetările făcute de Klaus Grossman și colegii lui au dezvăluit o
corelaţie foarte importantă: dacă bărbatul dezvoltă o implicare pozitivă în viaţa
copilului, dacă încearcă să îl înţeleagă şi manifestă în mod liber și hotărât interes
și empatie vis a vis de el, atunci când micuţul va ajunge la o vârsta adultă, va
avea o predispoziţie mult mai mare spre a avea siguranţă și stimă de sine în
relaţiile afective, deoarece îi va fi foarte clar ce caracteristici ar trebui să aibă o
„poveste de dragoste” între două persoane care se iubesc şi se respectă reciproc.
De asemenea, studiile analitice observaţionale (adică, efectuate prin analiza
caracteristicilor raportului dintre părinte și copil pe o perioadă lungă de timp,
aceasta constând în observaţii repetate) au revelat faptul că jocul cu tatăl îi
permite copilului să se simtă mult mai sigur pe sine şi mai capabil să înfrunte
provocările vieţii pe parcursul creșterii și dezvoltării sale.
Pe scurt, atunci când staţi pe podea cu copilul vostru, ţinând in mâna o minge
sau multe bucăţele mici și colorate din care veţi construi un pod sau o casă, nu
vă jucaţi doar, ci în acelaşi timp vă dăruiţi unul altuia un viitor mai bun.

Sfaturile mamei pentru tata

 Nu vă mai speriaţi dacă, atunci când ne jucăm, mai murdărește uneori prin
casă. Se găsește soluţie la orice. Dacă aveţi vreo problemă, noi suntem
alături de voi pentru a vă ajuta și, ca niște zâne bune, vom reuşi să
curăţăm tot ce a murdărit micuţul nostru artist cu trusa lui de colorat.
 Ne-aţi convins: juliturile în genunchi sunt cea mai bună dovadă că micuţul
explorează mediul înconjurător şi ar trebui să fim mândre de asta. Vă
rugăm, însă, nu exageraţi. Când îl luaţi cu voi la plimbare cu bicicleta și
mergeţi cu viteză, amintiţi-vă să îi puneţi bine casca pe cap. Iar apoi, lucru
pe care deja îl știţi, puneţi-i fularul la gat!
 Amintiţi-vă că a dormi pe canapea în timp ce micuţul aliniază piese de
lego și construiește case pe burta voastra pentru a vedea dacă acestea își
păstrează echilibrul, nu înseamnă că vă jucaţi cu el, şi oricum nu ajută cu
nimic să se joace același joc mereu.
 Nu aruncaţi la gunoi micuţele opere de artă pe care copilul vostru le-a
pregătit cu atâta dragoste pentru voi. E adevărat, ne aflăm în situaţia în
care nu avem foarte mult spaţiu, nu e posibil să le ţinem pe toate, însă
dacă trebuie neaparat să eliminaţi un obiect vechi lucrat manual, evitaţi să
o faceţi în timp ce el vă vede.
 Nu există nimic mai frumos decât un tată care se joacă cu copilul lui ca și
cum el însuşi ar fi din nou un copil. Regăsiţi copilul din voi şi aveţi grijă
 de el. Mamele sunt de-a dreptul înebunite, și campaniile publicitare știu
bine asta, după pozele cu taţi care își ţin copiii în braţe (și nu doar datorită
abdomenelor sculptate ale modelelor masculine).

Sfaturile tatălui pentru mama

 E adevărat, ne place fotbalul și dacă există ceva prin apropiere care
seamănă cu o minge, ne-o însuşim imediat și nu ne mai oprim din a ne
juca fotbal cu ea. Poate că, așa cum spuneţi voi, suntem „de-a dreptul
exageraţi”. Uneori, de-a dreptul maniaci. Însă asta nu vă dă vouă
autoritatea să îi cumpăraţi un bebeluș de jucarie care face pipi şi o masă
de călcat cu un fier care scoate abur în mod real.
 De la un an deja poate fi așezat fara nicio problemă în coșuletul de la
bicicleta: nu e nevoie să verificaţi pe site-ul pompierilor de la Crucea
Roșie.
 Are fularul la gât. Are și căciuliţa. Geaca împotriva vântului are fermoarul
închis până la gât. Mănușile sunt și ele la locul lor. Așadar gata, vă rugăm:
lăsaţi-ne să ieșim și nu ne mai bateţi atâta la cap.
 Să te dai în leagăn înseamnă să te miști în faţă şi în spate pentru a simţi
bătaia vântului, rapiditatea mișcării și suspansul: așadar, nu are niciun
sens să continuaţi să ne spuneţi mereu : „dă-l mai încet”.
 Dacă am plecat acum zece minute ca să ne plimbam prin parc, poate că nu
am ajuns încă acolo: din ce motiv ne sunaţi deja pentru a controla dacă nu
cumva e ceva în neregulă?
 Capitolul 8

Mofturile

Cum vede el
Cu o voce de Donald Duck care abia articulează trei silabe, fiul meu spune:
<Aia nu, ata da (asta da)>, <Ale mele. Ale mele>.
Bineînţeles, <Aia nu> este geaca lui de fâș rosie, cu blăniţă și glugă, absolut
necesară pentru a ieși din casă cu frigul care este în dimineaţa asta. <Ata da>,
însă, este hanoracul subţirel de bumbac, cu imaginea lui Winnie The Pooh.
<Ale mele. Ale mele>, în fine, a devenit un soi de mantra, probabil pentru a-şi
marca teritoriul în care, din punctul lui de vedere, ar trebui să îl lăsăm să atingă
totul, să ia orice obiect și să îl arunce pe podea. Și de fapt, în acest moment, are
pielea de gheaţă, ca un cadavru, însă refuză geaca anti-vânt căptușită cu un triplu
strat de blăniţă, în timp ce strânge la piept ca un trofeu hanoracul, repetând <Ata
da, ata ta>.
E clar că, la optsprezece luni, dacă iese în vântul aspru, trebuie să fie îmbrăcat
cu ceva ce îl protejează, nu cu bumbacul subţire pe care îl luăm cu noi în serile
răcoroase de la malul mării, atunci când ieșim cu el la plimbare pe faleză și face
<pa pa> cu mânuţa lumii care se plimbă alături de noi.
Așadar, eu cred că nu este nimic de discutat pe tema asta. Îmi cere ceva ce nu
are sens și deci, în consecinţă, nu poate avea acel ceva. Pe de altă parte, deja
sunt în întârziere și nu mai am mult timp de pierdut pentru a dezbate dacă e mai
bun Winnie The Pooh sau tripla căptușeală a gecii anti-vânt.
Deco, tu îl iei de mânuţă şi începi să dansezi cu el de colo colo în jurul pomului
de Crăciun, pe care abia l-am făcut ieri după-amiază. „Poate așa îi distrag
atenţia” îmi explici tu făcându-mi cu ochiul, și în timp ce voi dansaţi încălţaţi pe
podeaua din sufragerie, eu am impresia că suntem într-un coteţ cu găini.
Se termină dansul, se termină și <du-te-n colo, hai aici>, așadar mergem degrabă
la bunici.
Mintea mea a început să funcţioneze în rime, mai ales cu tot stresul la care sunt
supusă. De săptămâni încoace m-am obișnuit să îl trezesc dimineaţa pe al nostru
fiu cu un repertoriu de cântecele facute cu rimă, masură. ritm și toate cele: „M-
am trezit de dimineaţă, m-am spalat pe ochi, pe faţă... cum așa? Uite-așa. Si m-
am dus la librărie, și-am citit o poezie” apoi dau fuga la baie pentru a mă pregăti,
în timp ce tu încălzești biberonul și toată casa este în mișcare pentru a reuşi să
iasă pe ușă la o oră decentă, utilă pentru a ne vedea și noi de viaţa noastră şi a nu
fi în permanenţă în a lui.
Se pare, însă, că dansul găinii pe care l-aţi făcut voi, în loc să diminueze, a
întărit iubirea copilului pentru Winnie The Pooh: probabil există o relaţie
specială între găini și urși.
În acest punct, încep să mă enervez și îţi spun, încercând din răsputeri să îmi
controlez tonul vocii: „Afară sunt cinci grade sub zero. Ultima chestie pe care o
vrem este să facă vreo pneumonie. Pune-i pe el căc..tul ala de geacă anti-vânt și
hai să ieșim odată din casă, ce stam atâta la poveşti”.
Iată, mi-a scăpat cuvântul cu c. Știu că nu ar trebui să îl pronunţ în faţa lui, și
știu că, de fiecare dată când mă vezi iritat din cauza copilului devii confuză. Pe
deasupra, și el contribuie la înrăutăţirea ulterioară a situaţiei. Din aceste motive,
în cele zece minute care urmează, asist, în ordine, la următoarele evenimente:
1. Tu care încerci să îmbraci copilul cu geacă anti-vânt, repetând: „Vino aici,
puiule, îţi dau ceva bun după ce ne îmbrăcăm”,
 2. El care, din ce în ce mai îndrăgostit de hanorac, se ţine de burtă cu toată
puterea, ca și cum ar spune că pentru a-i băga geaca pe mâini va trebui să
îl legăm cu forţa;
3. Eu care simt furia cum crește în mine, şi în acest moment nu mai știu nici
pe cine anume sunt nervos. Cu siguranţă, pe Winnie The Pooh, pentru că,
dacă nimeni nu l-ar fi inventat, acum nu am mai fi fost aici luptându-ne
pentru a obţine un rezultat normal: să ieșim din casă în ger bine acoperiţi,
fără să facem mare tam-tam din asta.
Însă, sunt puţin furios şi pe mucos, deoarece nu are nici doi ani încă, și nu
înţelege clar că atunci când afară este o temperatură de Polul Nord nu poţi să ieși
îmbrăcat ca și cum ne-am afla în mijlocul lunii August. Cum e posibil ca în kitul
lui de fabricaţie, anumite gânduri elementare și importante să nu fie deja
incorporate în hardware și să fie nevoie să le inserăm noi, săracii părinţi, în toiul
dimineţii, când afară este frig de îngheaţă apele și eu risc să întârzii la muncă?
Iar apoi, dacă e să spunem lucrurilor pe nume, sunt supărat foc chiar şi pe tine,
draga mea parteneră de viaţă, nu doar mamă a acestui mic mucos mofturos care
se întamplă sa fie și copilul meu. De fiecare dată când face figuri, nu reușești să
te menţii fermă pe poziţie și să îl faci sa înţeleagă că nu îseamnă nu și da
înseamnă da. Începi să îi dai explicaţii, sa întorci chestiunea pe toate părţile, să
faci balet și teatru în încercarea de a-l distrage şi a-l convinge.
Deja am vorbit despre asta de multe ori. Uneori ai intervenit în anumite situaţii
când eu l-am certat ridicând puţin vocea. Iar mofturile lui, după ce am urlat la el,
au avut o evoluţie semnificativă. A încetat să mai zbiere după obiectul dorinţei
lui, însă a bufnit într-un planset disperat şi inconsolabil, deoarece, așa cum m-ai
făcut tu să înţeleg, ţipetele mele l-au speriat.
“Așa nu îl ajuţi deloc” mi-ai spus tu pe un ton impunator. Şi am înţeles. Am
reflectat îndelung asupra faptului că începusem să reproduc aceeaşi strategie
folosită de tatăl meu atunci când îi făceam probleme. Ridica vocea, iar eu mă
speriam şi mă blocam imediat. Doar ca, apoi, să dispară și să nu îl mai văd pana
la boacăna următoare.
Şi astfel, cad din nou în capcană.
„Așa nu e bine” ai spune tu. „Poţi și să ridici vocea, dar nu pentru a-l face să-ţi
dea ascultare de teamă. Trebuie să găseşti o altă strategie, nu pot să suport când
îl terorizezi”.
Ei bine, draga mea, dacă ştii atâtea chestii, pentru ce motiv faci dansul găinii şi
alte teatralisme? De ce te pierzi în explicaţii interminabile, al căror singur efect
este să-i dea sentimentul că suntem marionetele lui?
Si, deodată, îmi răsare în minte un gând care mă face să zâmbesc si care va
schimba cursul evenimentelor iîn urmatoarele cinci minute, dar şi în lunile care
vor urma. Pentru că atunci când vad micuţul, care e înalt cât un bonsai, că joacă
pe degete doi adulţi, acest fapt ma face sa râd. Furia mă abandonează și înţeleg
brusc că, dacă vreau să obţin ceva, trebuie să schimb metoda.
Așadar, particip la scenă, în loc să păstrez distanţa ieșind pe ușă, așa cum fac de
obicei şi așa cum eram gata să fac cu cateva secunde în urmă. Nu mai urlu şi mă
simt mai liniștit ca niciodată.
Îţi spun: „Lasă-mă pe mine să o fac”, îngenunchez, îl privesc pe al meu fiu în
ochi și cu voce fermă și hotărâtă, calmă și relaxată scot pe gură rima secolului:
„În dimineaţa asta Winnie The Pooh aparţine trecutului,
deci vei îmbrăca geaca contra-vântului,
și dacă de tata nu vei asculta acum,
nici daruri nu primești de la Moș Crăciun”.
Să fi fost de la tonul vocii, să fi fost privirea mea determinată şi serioasă, însă
miracolul se întâmplă. Micuţul îmi dă (chiar așa, mi l-a pus imediat în mână)
hanoracul de bumbac, și ramane acolo cu braţele deschise, pregătit să îmbrace
geaca contra-vântului. Apoi îmi dă frumos mânuţa şi se lasă condus afară pe ușă,
în frig, pentru a merge spre mașină.
Si surâzând îmi spune: „Tati, flig (tati, e frig)”.
„Cred că într-un final am înţeles cum trebuie gestionate mofturile” te anunţ eu
triumfător.
Iar tu răspunzi: „Foarte bine, în cazul ăsta, începând de azi le poti gestiona pe
toate, ale tale sunt.”

Cum vede ea
De astazi incolo, toate mofturile sunt de domeniul tău! Ţi-am spus-o, şi o
gândesc in mod real. Am asistat la o situaţie extraordinară, un lucru nemaivăzut
înainte. Te privesc în ochi și îţi văd bucuria dată de descoperire, aceeaşi pe care
îmi imaginez că a avut-o Arhimede când, în timp ce facea baie, a descoperit
legea plutirii corpurilor în apă. Evrika! Ai avut un moment de iluminare care s-
a prins cu totul de tine. Eu intuisem ceva, văzusem o lumină în ochii tăi, însă m-
am oprit la un punct. Era vizibil în privirea ta: simţi că de azi inainte vei şti să
faci faţă figurilor.
Petrec cu el mult mai mult timp decât tine. Fac puţină treabă dimineaţa,
recuperez timpul de la prânz până la amiază, apoi petrecem câteva ore lungi
împreună. Ne distram şi am găsit o bună chimie pentru a face zilele mai
interesante. Acum știe să facă o grămadă de lucruri, neuronii lui sunt în
permanenţă în funcţiune şi în fiecare zi face niște progrese uluitoare. Acum știe
să înţeleagă. Păcat că toată inteligenţa sa uneori este pusă în serviciul
dorinţelor sale de omnipotenţă și micuţul tiran care trăiește în el prinde viaţă și
iese la suprafaţă. Este convins că le poate face pe toate, că este împaratul
suprem: orice limită sau renunţare la un obiect devine o frustrare insuportabilă
pentru el. Din aceste motive eu îţi tot spun că am nevoie de tine. Am nevoie de
descoperirea ta. Vreau să văd și eu lucrurile prin ochii tăi, în lumina
descoperirilor tale, deoarece nu mai suport să mă simt sclava capriciilor sale.
Iata enumeraţia celor zece cele mai frecvente situaţii pe care vreau să învăţ să
le gestionez pentru a-mi simplifica viaţa (ordinea este pur întâmplătoare).
1. Când vine să mă viziteze o prietenă, mai ales după atâta amar de vreme
în care nu am schimbat niciun cuvinţel cu nimeni care are mai mult de
trei ani, el mă bate la cap cu tot felul de întrebări și îmi cere să mă joc cu
el, chiar dacă în urmă cu un minut tocmai terminaserăm de jucat. La
invitaţiile mele de a se juca de unul singur, protestează vehement.
2. Vrea telefonul meu mobil și pare că niciun alt telefon din lume nu îi
stârnește interesul. Admit, odată când stăteam la coadă la poștă, i l-am
dat pentru a-l face să stea cuminte. E adevărat, i-am arătat şi un filmuleţ
cu Winnie The Pooh. El a încetat să se mai plângă şi a așteptat împreună
cu mine în liniște. Acum, însă, nu mai poate trăi fără să aibă un
smartphone. Și din cauză că refuz să îi satisfac moftul ăsta, înnebunește,
şi mă înnebunește şi pe mine în acelaşi timp.
3. Când îl pun în mașină și deja sunt mult în întârziere, continuă să repete
<Nu centura> și nu reușește să priceapă că trebuie neapărat să ne
grăbim.
4. <Nu cărucior> îmi spune, în general, când sunt în cealaltă parte a
orașului, încărcată cu plase de cumpărături, și este aproape ora
prânzului. Mor de foame, și chiar dacă îl implor, îmi dă de înteles că el
vrea să meargă pe jos de unul singur și fără niciun ajutor.
5. Când îi servesc supa, reacţia lui este întotdeauna aceeaşi, indiferent de
cât m-am chinuit eu să învăţ de fiecare dată alte reţete noi, pentru a
diversifica gusturile și culorile. împinge farfuria la o parte, vărsând o
parte din conţinut, și spune: <Nu ata!>. Eu insist convinsă că e bună,
însă în schimb nu primesc decât proteste.
6. Nu are decât să prefere o pereche de pantaloni în detrimentul alteia, dar
este imposibil să tolerez mânecile scurte în plină iarnă. Zici că e posedat
de o încăpăţânare de autodistrugere, care îl constrânge să continue să
aleagă greșit fiecare articol vestimentar. Frigul nu ar trebui să fie o
chestiune obiectivă? Am încercat să ii explic toate astea, dar pare să nu
priceapă nimic.
7. <Al meu>: pronumele posesive sunt o reală ciudaţenie la cei mici. Din zi
în zi li se accentuează instinctul de posesivitate, iar acesta ajunge să
domine orice comportament. Zău, cred că atunci când se va face mai
mare, îl înscriu la un curs de fotbal american, graţie capacităţii pe care o
are de a intercepta obiectul şi a fugi spre el. Generozitatea clar nu este un
instinct.
8. La coadă la supermarket, unde strategiile diabolice de marketing își
concentrează atenţia pe zonele aflate fix la înălţimea copilului (mă mir că
nimeni nu a inventat încă rafturi în formă de sâni pentru produsele
lactate), se aruncă la pământ si urlă pentru că refuz să îi cumpar o
ciocolată și nu mă răzgândesc. Detest privirile trecătorilor, care
comentează capacitatea mea de a rezista ţipetelor.
9. Mai devreme sau mai târziu, există un moment din zi in care plânge și
zbiară fără absolut niciun motiv. Încerc să îl consolez, dar nu am niciun
succes. Într-un final, mă opresc și conchid: nu pot face nimic pentru a-l
opri din urlat.
10.Mai presus de orice, însă, moftul care mă face cel mai tare să îmi pierd
minţile este provocarea, atunci când mucosul mă privește fix în ochi și
face exact ceea ce nu ar trebui să facă. Subtextul: <Știu foarte bine că nu
vrei să mă comport așa, și exact de aceea îţi voi demonstra că am curajul
să nu te ascult. Nu doar odată, ci de fiecare dată. Ha!>.
Iubitule, am nevoie de tine. Vreau și eu să strig <Evrika!>.
Provocarea
A crește un copil implică două presupoziţii fundamentale din partea noastră:
înainte de toate, îl vom iubi întotdeauna şi în mod necondiţionat,
recunoscându-ne atât punctele forte, cât şi limitele, resursele, dar și lacunele.
În al doilea rând, pentru a-l ajuta să crească puternic, protejat și sigur pe sine,
este nevoie să îl învăţăm să tolereze frustrările, să îl ajutăm să conștientizeze
că în viaţă nu suntem omnipotenţi și că, pentru a trăi în această lume, trebuie
să ne adaptăm la așteptările pe care ceilalţi le au de la noi. Pe scurt, deci,
trebuie fixate anumite reguli, adică să-i furnizăm un sistem de valori care îl
va obișnui să vadă și să ia în considerare inclusiv nevoile celor ce trăiesc
alături de el, nu doar pe cele personale.
Reguli: mare parte din <meseria> de părinte în etapa evolutivă, se învârte în
jurul acestor șase litere. Regulile, de fapt, reprezintă baza proiectului
educativ, scheletul care va susţine mai târziu succesul întregului <sistem
familial>. Pentru a fi eficientiza şi a oferi o educaţie reală, este necesară
răbdarea concentrată într-o muncă de monitorizare și șlefuire din partea
adultului.
Pentru copil, să crească implică să accepte că, în situaţiile în care nu este încă
independent și nu este în măsură să evalueze corect, cei mari sunt aceia care
decid ce anume se poate face și, mai ales, ce anume nu se poate, iar asta cel
puţin în prima etapă a vieţii. Apoi, când va fi capabil să gestioneze singur
anumite aspecte ale propriei vieţi, va putea sa ceară ca anumite reguli să fie
reformulate pentru a fi adaptate noilor cerinţe impuse de creşterea și
dezvoltarea sa. Însă renegocierea va avea loc în copilaria târzie şi în
preadolescenţă doar dacă în primii ani am impus niște limite clare și corecte,
care au fost ţinute sub observaţie.
A respecta o regulă înseamnă, pentru un copil, a renunţa la propria sa
omnipotenţă, însă în acelaşi timp a avea încredere că îi vom furniza
instrumentele și cheile de acces necesare pentru a explora lumea și vom ști să
îi indicăm cel mai bun drum de urmat în viaţă, oferindu-i o doză echilibrată
de siguranţă și protecţie. Este extrem de obositor pentru el să accepte
normele pe care i le impunem, deoarece îl obligă la a nu se mai considera
buricul pământului, ceea ce până atunci credea că este. Va dobândi, în
consecinţă, ideea că pe parcursul dezvoltării noastre întâmpinăm atât limite,
cât şi posibilităţi, atât învingeri cât şi oportunităţi.
În viaţă nu se poate avea totul aici şi acum. Libertatea este un dar pe care
trebuie să îl dobândim în funcţie de un proiect educativ. Precum autonomia,
trebuie să muncim mult și să trecem prin multe încercări pentru a o dobândi,
încercări monitorizate și susţinute, desigur. Regulile sunt echivalentul unei
busole ce ne ajută să explorăm un teritoriu pe care încă nu îl cunoaştem prea
bine. A învăţa să recunoaştem unde este nordul și unde este sudul este posibil
doar dacă ne antrenăm un timp îndelungat cu instrumentele adecvate.
Normele fix la asta folosesc şi permit copiilor să înţeleagă că dezvoltarea și
creşterea implică o trecere într-o lume de posibilităţi finite, în care limitele și
eșecurile există nu pentru a ne bloca, ci pentru a ne servi drept învăţături, că
aparentele bariere ale libertăţii individuale, în realitate ne vor fi de ajutor în
lumea civilizată și la integrarea în societate.
Dacă sunteţi pe aceeaşi lungime de undă în ceea ce privește educaţia, și îl
ajutaţi să respecte regulile pe care le impuneţi ca fiind indiscutabile și
necesare, în casa voastră nu vor fi mari scandaluri și situaţia va evolua într-un
mod simplu şi perfect funcţional. Problemele apar, de fapt, atunci când
sunteţi în dezacord. Să luam de exemplu situaţia în care unul din doi este
foarte permisiv și moale, iar celălalt este, din contră, autoritar și rigid.
Micuţul, în acest caz, este confuz și rămâne prins între doi adulţi care, în loc
să cadă de acord asupra lucrurilor, se dovedesc a fi ambivalenţi şi în conflict
unul cu celălalt. Scenele cele mai rele sunt acelea în care cei doi părinţi, în
timp ce formează o strategie educativă pe care să o pună în aplicare, încep să
se certe pentru că nu găsesc un consens. Singura cale de ieșire dintr-o astfel
de situaţie, este să prezinte un front comun şi aceeaşi versiune a poveştii în
faţa copilului și să discute apoi, chiar şi într-un fel mai animat, odată rămași
singuri.
În general, ceea ce este de ajutor copilului este să simtă și să înţeleagă că
lumea este previzibilă și că mama și tata văd lucrurile în același fel. Atunci
când, din contră, discrepanţa dintre cele două viziuni este prea evidentă,
cuplul riscă să transforme parcursul creșterii copilului într-o ocazie constantă
de a da naştere certurilor. Soluţia cea mai bună, în acest caz, este să meargă
la un specialist, un psihoterapeut specializat în psihoterapiile de cuplu și
familie, care îi va ajuta să construiască un front comun și să transforme
provocările educative și evolutive într-o oportunitate pentru a coopera şi a
forma o echipă, chiar dacă pe moment pare a fi o cauză de conflict continuu.
O astfel de soluţie va fi utilă mai ales în anii ce vor urma. Dacă la început
certurile sunt cauzate de mese, de somn, de televizor și mofturi la
supermarket, mai tarziu vor începe să intervină chestiuni mult mai complexe,
care vor include problemele școlare, relaţiile cu prietenii și negocierea
permisiunilor de orice fel, referitoare la viaţa familială sau nu.
 Film de vazut

PARENTAL GUIDANCE
de Andy Fickman,
comedie, SUA, 2013, 105 minute

Protagoniştii sunt trei copii, care mai de care mai plin de energie, și
familia lor cea mare. Părinţii sunt foarte atenţi la respectarea regulilor
şi se inspiră dintr-un model educaţional sănătos și cu foarte puţină
toleranţă pentru abaterile de la normă. Deodată, mama și tata au
oportunitatea de a face o călătorie pentru a fi puţin singuri și cer ajutor
excentricilor bunici din partea mamei. Cuplul se va muta în casa
hipertehnologică a nepoţilor și va gestiona situaţia prin metode total
diferite. Micuţii vor pune la încercare răbdarea adulţilor și îi vor pune
în dificultate, supunandu-i la niște încercări dure.
Filmul povesteşte cu lux de amănunte modurile diferite de a gestiona
mofturile infantile și de a restabili ordinea și disciplina.

Subiecte asupra cărora să reflectăm

 În care dintre abordările adulţilor vă regăsiţi cel mai mult?
 Care sunt greșelile pe care bunicii le fac cu nepoţii?
 Care sunt, de altfel, greșelile părinţilor (dacă aţi sesizat vreuna)?
 În mintea bărbaţilor
În mod tradiţional, bărbaţii sunt cei care impun regulile în casă. Au în spate
generaţii întregi de predecesori care în familiile lor dictau legile. <Când se
întoarce taică-tu acasă, o să îi spunem tot ce ai făcut şi ai să vezi tu ce te-așteaptă>:
câţi dintre voi aţi auzit această frază în mod repetat în copilărie? Este cu siguranţă
o urmă rămasă în memoria afectivă.
Dacă el a avut un tată autoritar, care l-a ajutat să observe normele
comportamentale impuse și și-a dezvoltat pe parcurs propriul său mod de
funcţionalitate normativă, nu va fi dificil pentru tată să facă același lucru la rândul
său.
Dacă a avut un părinte prea sever şi autoritar, sau care oferea prea puţină afecţiune,
el poate, din contră, să se distanţeze de un o astfel de strategie educativă. Dacă
amintirile din copilărie sunt presărate cu violenţă (pedepse corporale) sau
severitate (taţi într-atât de rigizi încât nu au arătat niciodată fiilor latura lor
afectivă), este probabil ca el să devină un părinte mult prea docil şi permisiv, în
tentativa de a nu cauza copilului aceleași suferinţe.
De câte ori, pe când eram băieţi, ne-am spus fraza: <Când o sa fiu eu părinte, nu
o sa fac niciodată așa ceva>. Mulţi adulţi reacţionează la refulările pe care le-au
asimilat în timpul copilăriei lor şi se proiectează pe proprii lor copii, facând
concesii, oferindu-le totul, fără nicio limită, fără să realizeze că în acest mod nu
fac altceva decât să le creeze confuzie. Concesiile sunt recompensele tardive pe
care le oferim copiilor care am fost noi înșine cândva. Oricum, dacă nu devenim
conștienţi de acestea, riscăm să creștem niște tirani în devenire, convinși că totul
li se cuvine din cauză că nu li s-a impus nicio limită niciodată. Iată câteva
exemple.
 La pentrecerea de Craciun de la grădiniţă, sala e plină ochi cu oameni și nu
există scaune pentru toată lumea. Mama, deci, ia în braţe fiul pentru a ocupa
un singur scaun în loc de două. Tatăl stă alături, însă copilul plânge
deoarece vrea un scaun numai pentru el. După puţin timp, tatăl se ridică și
îi cedează scaunul lui, așezvndu-se în fundul sălii, cu spatele sprijinit de
perete.
 La supermarket, copilul începe să spună că vrea asta şi pe cealaltă. În primă
instanţă tatăl îl lasă să pună în carucior câte ceva, dar după două minute
încearcă să îl oprească: <Gata, ajunge puiule, am cumpărat deja atâtea
lucruri pe care le vrei. E timpul să ne oprim>. Însă protestele continuă:
<Vreau şi asta, şi pe cealaltă>.
Părintele rămâne ferm pe poziţie şi astfel încep zbieretele, care atrag atenţia
celorlalţi clienţi din apropiere: <Am spus că le vreau!>.
Pană la urmă, ridicând ochii spre cer, mormăie cu voce joasă: <ţi le cumpăr.
Nu mai urla, că se uită toată lumea la noi>.

În ambele cazuri, micuţul va învăţa că el este cel mai puternic, că adulţii se

vor înclina în faţa puterii lui, şi în consecinţă, poate face absolut orice își
dorește. Nu doar atât: va învăţa și că sunt slabi, atât de slabi ca paâa şi un
copil de nici un metru îi poate juca pe degete. O astfel de conștientizare va
lăsa în el urme adanci, din cauza cărora își va pune încrederea în persoane
incapabile să ţină cârma unei nave, când afară se pornește o furtună.
Bărbaţii, deci, trebuie să își cultive un stil educativ bazat mai mult pe
respect decât pe autoritate, cuprinzând cele două caracteristici (norme şi
afect) care, dacă sunt amestecate bine, vor ajuta copilul să se simtă condus
și susţinut de adulţi puternici și de încredere.
Potrivit anumitor cercetări, capacitatea paternă de a acompania copilul pe
parcursul dezvoltării lui și de a-l monitoriza este corelată cu un număr mai
mic de probleme din etapa lui evolutivă. În special, în timpul adolescenţei,
băieţii care au avut alături un părinte stabil, prezent și implicat, capabil să
impună limite și reguli în viaţa lor, au fost mult mai puţin predispuși la
devieri de comportament și delincvenţă.
Însă beneficiile se extind mult mai departe, asupra modului în care decid
cum să-și construiască propriile relaţii afective și familiale. Așa cum am
văzut în capitolul 7, Grossman și colegii săi sunt de părere că implicarea
afectivă a tatălui în viaţa fiului influenţează modul în care acesta din urmă,
ajuns la vârsta adultă, va vedea relaţiile amoroase. Tipul de interacţiune cu
mama și cu tata în timpul copilăriei şi adolescenţei, deci, condiţionează în
mod fundamental modelele operatorii pe care tânărul adult le va urma în
propriul său raport de cuplu (adică atunci când se va simţi capabil să
gestioneze și să controleze complexa dinamică ce se instaurează între
parteneri). În concluzie, sunt dovezi evidente că o astfel de corelaţie există.
În extrema cealaltă, absenţa unei figuri paterne stabile și prezentă emoţional
este asociată cu apariţia unor probleme majore şi o predispoziţie către risc,
mai ales în perioada adolescenţei.
În mintea femeilor

Până în ce punct este o mamă capabilă să tolereze un moft? Plânsetul

copilului activează în ea un răspuns visceral, instinctiv. Simţurile ei intră
în stare de alertă și creierul elaborează strategii pentru a găsi o soluţie cât
mai repede posibil. Mofturile, însă, sunt o altă treabă.
Un nou-născut de câteva săptămâni care plânge disperat în pătuţ nu face
figuri, exprimă o nevoie pe care mama îl va ajuta încet-încet să o
definească. Mintea sa are un o funcţionalitate simplă, care se manifestă
printr-o gamă limitată de comportamente: <mi-e bine> sau <mi-e rău> și,
în consecinţă, dorm sau stau treaz, sunt liniștit sau izbucnesc în lacrimi.
Moftul se bazează pe un mecanism cognitiv mult mai elaborat. Presupune
intenţia. Este o dorinţă bizară, fără sens, o încăpăţânare. Asta înseamnă
că subiectul este în măsură să-și dorească, să își imagineze ceva ce nu are
și ce ar vrea să aibă. Este o dorinţă foarte violentă şi arzătoare, dar imediat
primit obiectul dorinţei, copilul își pierde instant orice urmă de fascinaţie
vis a vis de el. Copiii sunt un exemplu perfect pentru acest tip de
comportament uman: plang puţin, urlă, se agită, şi apoi, odată ce au
obţinut ceea ce voiau, abandonează acel lucru.
Pentru mame, aceasta este o provocare zilnică. Între unul și trei ani, se
joacă o partidă foarte importantă, și de asemenea obositoare. A o pierde
înseamnă a acumula oboseală și frustrare în doze masive. Maternitatea și
gestionarea cotidiană pot părea, astfel, greutăţi titanice, atât de mult de
muncă încât greu le surâde eventualitatea unei alte sarcini.
Cele ce lucrează petrec mai puţine ore în contact direct cu copilul, putând
conta pe intervenţia altor adulţi care au grijă de ei (educatorii de la
grădiniţă, bunicii, baby-sitteri etc). oricum, provocarea nu este mai puţin
dificilă, ba chiar, şi mai grea astfel.
Mofturile sunt naturale pe parcursul dezvoltării micuţului. Descoperirea
progresivă a lumii, a obiectelor care îl înconjoară, a raporturilor cauză-
efect între acţiunile sale și evenimentele provocate de acestea, îl fac pe
copil să conștientizeze că are o oarecare putere asupra mediului în care
trăiește. În mintea sa crește dorinţa de a exercita un control absolut asupra
realităţii: <Vreau, pentru că pot>. Dacă este obișnuit să primească
întotdeauna răspunsuri satisfăcătoare pentru nevoile lui, a interiorizat deja
certitudinea că mama va ști cum să îi furnizeze tot ce are nevoie. Această
siguranţă, fondată în baza unei dezvoltări emoţionale sanogene, îi permite
să exploreze până în ce punct poate să ceară, cât poate ridica fileul jocului.
Moftul este semnul unei dorinţe de omnipotenţă, unei iluzii infantile de a
putea obţine tot ceea ce el vrea, de a fi îndreptăţit, de a i se cuveni.
A limita şi a educa puterea unui copil este o provocare prin care trec toţi
părinţii, şi în mod special mamele, care trebuie să se împace cu ideea că
micuţa lor comoară va începe să treacă prin mici frustrări. La doi anișori,
nu este o entitate liberă, deoarece este total încapabil de a procura pentru
sine însuşi. Are constant nevoie de cineva care să îi facă cumpărăturile, să
îl ţină de mânuţă când merge, pentru a evita să se piardă sau să dea de
pericol.
Ce anume să mănânce, cu ce să se imbrace, când sa doarmă, acestea nu
sunt decizii care intră în aria lor de competenţă momentan. Puterea este în
mainile adulţilor, care decid acum ce este mai bine pentru el. A-i oferi o
libertate pe care nu știe cum să o gestioneze este o eroare fatidică, de evitat.
A-l întreba la un an și ceva <Ce anume vrei la cină?>, <Ce hăinuţe vrei
să îmbraci?> <Preferi asta sau aia?>, <Când vrei să dormi> este total
absurd. Ambientul adecvat pentru manifestarea autonomiei şi pentru
explorare reprezintă, pentru el, jocul, în care este liber să observe natura
și realitatea, să înţeleagă legile, să interacţioneze cu alţii și să descopere
bucuria formării relaţiilor. Dacă îl lăsăm pe el să ia decizii asupra vieţii
de zi cu zi, riscăm să ne regăsim constant în situaţii pe care nu le mai putem
gestiona. Mofturile vor aduce mereu după ele alte mofturi. Dacă copilul
percepe o oarecare ezitare în încercarea mamei de a rezista la protestele
lui, își va folosi toate resursele necesare pentru a câștiga partida. Cerinţele
se vor multiplica: <Nu vreau să mănânc asta!> <Nu geaca!>
<Caramele!> <Televizor acum!> si multe altele. Şi în această notă, toate
armele vor fi scoase la iveală: <Ești o vrăjitoare!> și <Mamă rea!>, până
la intenţia de a mușca sau a lovi persoanele care nu vor să îi facă poftele.
Aici vorbim de mecanisme naturale și des întâlnite in relaţiile dintre mamă
și copil. Să cultivăm în sinea noastră siguranţa că nu îi facem bine dacă
suntem prea permisive nu e ușor. A asista la disperarea propriului copil,
care pare că suferă și trece prin chinuri groaznice, este un spectacol greu
de suportat, mai ales dacă sunteţi la primele bătălii.
Tetativele de distragere a atenţiei şi persuasiune cu binișorul nu sunt
întotdeauna cea mai bună cale. Vine un moment în care confruntarea este
inevitabilă. Mama trebuie să accepte faptul că va fi considerată rea, să
suporte neplăcerea unei rupturi provizorii, având certitudinea că
împăcarea va veni în scurt timp, când micuţul se va calma și crizele vor fi
trecut.
Copiilor le trebuie o figură autoritară. A le suporta constant figurile te
umple de oboseală, frustrări și nervozitate. Pe termen lung, plăcerea de a
fi împreună cu el se reduce, având consecinţe negative pentru toţi.
O mamă fermă, care va ști să spună nu fără să se simtă acaparată de
anxietate, fără să sufere în mod excesiv, oferă micuţului o oportunitate
către libertatea progresivă, care va fi obţinută la vârsta adultă.
Cum să dezvoltăm o detașare sănătoasă? Cum să evităm ca inima să nu ni
se facă cât un purice? Cum să rămânem ferme pe poziţii și calme? Nu există
răspunsuri simple. Fiecare are sensibilitatea ei, experienţele proprii care
ne condiţionează viziunea despre bine și rău, și trebuie să învăţăm care
este stilul educaţional la care ne putem adapta cel mai bine. Toate, însă,
indiferent de cât de diferite sunt, pot deveni <îmblânzitoare de mofturi>.
Să încurajăm tirania infantilă face rău atât celor mici, cât şi celor mari. A
vă asuma simţul limitei nu înseamnă a inhiba potenţialul expresiv al
copilului, nici a crește soldăţei care se mișcă doar la comandă. A spune nu
nu înseamnă a scoate la suprafaţă sensul negativ al termenului. Trebuie să
înţeleagă că un refuz este de nestrămutat și scurtătura cea mai bună pentru
a se elibera cu toţii de mofturile interminabile, este ca părintele să rămână
ferm pe poziţie, suportând puţin timp urletele, însă fără a ceda în faţa lor.
După doi ani, <Număr până la trei...> este un motto preţios, care va scurta
timpul de urlat și vă va permite să evaluaţi cat de mult copilul vostru crede
în fermitatea şi autoritatea voastră. Dacă a număra până la trei nu este
suficient pentru a obţine rezultatul scontat, înseamnă că e nevoie de o
revizuire a metodei de înfruntare a mofturilor. Merită efortul!
 Sfaturile tatălui pentru mama
 Uneori, ridicăm vocea pentru a-l lăsa fără cuvinte: vă rugăm, evitaţi să ne
certaţi când strigăm, pentru că în momentele astea ne vine să ţipăm şi mai
tare, dar de data asta la voi, nu la el.
 Dacă trebuie să îi interziceţi ceva și nu o faceţi, ne băgaţi pe noi la înaintare:
apoi, însă, să nu vă prindem ca îi daţi voi pe ascuns ceea ce tocmai i-am
interzis noi.
 Dacă aveţi nevoie de noi să îl punem la punct, nu are niciun sens să îl
cocoloșiţi și să îl consolaţi repetându-i de un miliard de ori: <Tata e dur,
tata e sever>.
 Dacă devine un tiran în miniatură, asta nu e niciodată vina unui singur
părinte, ci a amândurora. Sa învăţăm să formăm o echipă mai bine, în loc
să ne inculpăm unul pe celălalt pentru tot ceea ce nu funcţionează în
metodele noastre educaţionale.
 Nu se poate ca toate nu-urile noastre sa devină da-uri cu bunicii: vă rugăm,
vorbiţi-le voi și faceţi-i să înţeleagă atât pe ei, cât şi pe copii, că este nevoie
de anumite limite.

Sfaturile mamei pentru tata

 Când vedeţi că suntem pierdute în explicaţii complexe şi interminabile
menite să potolească mofturile infinite, vă autorizam să fluieraţi pentru a
face schimb cu noi, așa cum se face la fotbal. Ieșirea de pe teren ne va face
bine, de pe bancă vom putea privi scena cu mai multă detașare și ne vom
putea pregăti pentru noile provocări. Între timp, e rândul vostru să jucaţi.
 Când vă întoarceţi după o lungă zi de muncă, chiar dacă aveţi chef să vă
jucaţi cu copilul vostru și să-l răsfăţaţi, dacă l-am certat pentru că a vărsat
intenţionat sucul pe covor, evitaţi să-i spuneţi: <Vino aici, la tati, te mângâi
eu și-ţi trece!>.
 La supermarket, urmaţi regula conform căreia poate alege un singur lucru
pentru el. Dacă nu îi veţi refuza toate celelalte cereri și vă întoarceţi acasă
cu plasele pline de prostii inutile, noi vom fi cele care o să tragem
ponoasele după. Dacă vă aliaţi cu fiul vostru, noi vom fi permanent în
inferioritate numerică în faţa miilor tentaţii.
 Sunteţi bărbaţi și evoluţia v-a atribuit rolul de a proteja urmașul şi a
procura hrană. Bărbatul peșterii fixa pentru toată lumea regulile necesare
supravieţuirii. Vp rugăm, din când în când, lăsaţi să iasă neandertalianul
din voi și faceţi-l pe copil să înţeleagă cine e cel care comandă în casa
noastră.
 E clar: mama și tata trebuie să prezinte un front unit în faţa unui moft.
Drăcușorul are senzori speciali pentru captarea momentelor când suntem
în dezacord, și dacă se întâmplă asta, ne pune imediat pe amândoi la
perete.
 TO BE CONTINUED...

Merge la grădiniţă

Cum vede ea
Este noaptea de veghe dinaintea primei zi de școală. Mâine educatoarele ne
așteaptă dimineaţă la 9,30. Ne-am luat amândoi câte o oră liberă de la muncă
pentru a duce copilul împreună. Sunt emoţionată. Mi se pare imposibil faptul că
am ajuns până aici, până la începerea oficială a parcursului său școlar.
Ne-am întrebat de multe ori dacă nu cumva ar fi mai bine să îl înscriem la creșă,
dar într-un final am reuşit să ne organizam cu ajutorul bunicilor. Am norocul de
a putea lucra inclusiv de acasă: scrisul este o vocaţie potrivită pentru o mamă,
chiar dacă uneori necesită liniște și singurătate.
Mâine dimineaţă pentru noi va începe o nouă eră. Abia aștept să mă împrietenesc
cu celelalte mame, să organizăm ieșiri împreună, să simt ca fac parte dintr-o
comunitate. Până acum, ne-am limitat la întâlnirile cu prietenii noştri, însă acum
putem să ne facem şi alte cunostinţe. Îmi imaginez expresia preocupată de pe faţa
ta: ştii bine care e predispoziţia mea spre a-mi face prieteni, spre a mă implica în
diferite activităţi, a-mi lua responsabilităţi, si ştii că vei avea mult de furcă pentru
a mă ţine cu picioarele pe pământ. În acest cuplu, eu sunt sufletul care este mereu
deschis spre exterior, tu cel care menţine barierele și pacea. Dacă nu ne-am fi
completat unul pe celălalt, am fi fost erodaţi de timp.
Nu reușesc sub nicio formă să adorm. Aș vrea să dorm așa ușor ca tine, dar
continui să mă foiesc în pat.
În cei trei ani de când am devenit părinte, am înţeles multe lucruri, așa cum mi se
întâmplă şi în această noapte de insomnie. Dacă aș fi fost invitata Dariei
Bignardi, ea m-ar fi întrebat: <Care este decalogul tău referitor la supravieţuirea
unui cuplu cu copii? Povesteşte-ne>.
<Ehm... Nu știu, m-aţi luat prin surprindere. Uite, acum sunt în pijamale și nu
sunt pregătită. Lăsaţi-mă să mă gândesc... Și dumneavoastră sunteţi mamă, nu-i
așa?>.
<Bineînţeles, mama a doi copii, un băieţel şi o fetiţă>.
<Și câţi ani au? Ah da, am înţeles, întrebările le puneţi dumneavoastră. Foarte
bine atunci, iată decalogul meu.
1. Vom rămâne pentru toată viaţa două persoane diferite.
2. Eu voi continua să pierd cheile și să calculez greșit timpul, iar tu vei
continua să îţi pui computerul pe faţa de masă, fara să o ștergi înainte:
defectele sunt greu de înlăturat.
3. Înainte să fie o plăcere, a face dragoste este chiar o necesitate.
4. A şti să îţi ţii gura închisă uneori face minuni.
5. Facem totul cât de bine putem: scrisoarea ta de Crăciun pentru mine este
punct de sprijin atunci când te văd obosit.
6. Sa învăţăm să stăm puţin și fără fiul nostru, ştiind că oricum vom rămâne
părinţii lui atenţi și iubitori.
7. Să lungim lista de lucruri pe care ne place să le facem împreună, în noua
noastră formaţie de trei persoane, spre exemplu toate duminicile
parcurgem pe jos 6 km prin natură pentru a merge să luăm prânzul la ai
tăi, inclusiv în timpul iernii.
8. Să privim spre cer. Pentru cine crede într-un dumnezeu, să se încreadă în
el, pentru ceilalţi, să cultive un stil de viaţă fondat pe idealuri şi mai presus
de toate, care îi face oameni mai buni.
9. Nu vă mai culcaţi furioși și, de asemenea, evitaţi să vă certaţi în pat şi astfel
să nu vă mai ia somnul.
10. Menţineţi-vă spiritul tânăr și liniștit, chiar și după trei spălări pentru un
virus gastrointestinal pe care l-a avut copilul: cine va merge la baie după
asta va înţelege la ce ma refer. Ironia și râsul copios sunt instrumente
optime pentru integrarea sănătăţii în cuplu.

<Interesant. Viziunea dumneavoastră asupra vieţii în familie este în stilul

Casa de la tara. O reîntoarcere la lucrurile simple, esenţiale. O viaţă cotidiană
care se scurge lent, întotdeauna la fel, îmi permit să spun, chiar un pic
plafonată...>.
<Plafonată pe dracu! Pot sa spun asta la televizor? Dacă îmi permiteţi, eu
sunt foarte mulţumită de familia mea>.
<Sigur, sigur, nu am absolut niciun dubiu. Doar că, știţi, v-am vazut
pijamaua...>.
A propos, ar cam fi cazul să dorm, pentru că mâine voi avea parte de o zi plină.
Vreau să evit să scap copilul pe jos si sa-mi dea educatoarea peste mâini în
timp ce el urlă siderat de durere. Știu că e pregatit să infrunte noua aventură,
și vreau să văd asta cu ochii mei.
La ședinţă ni s-a spus că toţi copilaşii, mai devreme sau mai târziu, vor trece
printr-o perioada de crize. Toţi, mai devreme sau mai târziu, plâng.
Educatoarele ne-au sfătuit să îi liniștim, dar mai ales sa le dăm un bun
exemplu de urmat. Să ne închidem cu ei în clasă până la finalul dimineţii nu
este o metodă corectă. Constituim prezenţe intimidante, care le distrag atenţia
de la activitatea lor. Trebuie să ne adunăm forţele și, după ce l-am pupat,
mângâiat, îmbrăţișat, să plecăm de acolo. Cu cât o facem mai repede, cu atât
mai bine. Ne-au jurat că aproape toţi încetează să mai plângă apoi şi încep să
se joace. În puţinele dăţi când asta nu se întâmplă, ele sunt acolo pentru a-i
consola și, dacă chiar sunt disperaţi (cazuri extrem de rare), ne vor chema
înapoi. În timp ce educatoarea vorbea, mi s-a facut un gol în stomac, mi-era
teamă că nu am auzit-o bine. În realitate, înţelesesem totul la perfecţie şi mă
gândeam cum să o fac mai bine. Pentru mâine dimineaţă deja mi-am facut
programare la coafor, așadar voi avea şi un motiv întemeiat să plec de la
grădiniţă.
Motivul pentru care nu dorm, însă, este altul. Mă gândesc la cum sa i-o spun.
De două zile încoace mi-a întârziat şi asta nu mi s-a mai întâmplat. Sau, de
fapt, mi s-a mai întâmplat in urmă cu trei ani si jumătate. Mâine fac un test,
însă deja îmi imaginez rezultatul. Vom fi din nou părinţi. Trebuie să mai rămân
puţin trează, pentru că vreau să găsesc un mod special de a i-o spune. Trebuie
să ne gândim bine: îmi plac surprizele. Și nu mă simt deloc plafonată.

Cum vede el
Marea zi a sosit. Și tu ești aici, cu uniforma ta, pregătit pentru debutul în lumea
reală, cu <R> mare. Începerea grădiniţei este probabil cel mai greu pas pe care
l-am facut împreună, unul care te va ajuta să evoluezi şi mai mult. Te vei
aventura într-un alt teritoriu, diferit de cel al casei, în care te-ai desfășurat până
acum. Ce treabă stranie, mă cuprind niste emoţii foarte puternice în dimineaţă
asta, în timp ce tu te pregătești.
O văd pe mama ta care îţi pune uniforma albastră și te sărută pe obrăjori cu
drag.
Iar tu surâzi.
Așadar, fug să pornesc aparatul de fotografiat, deoarece această zi trebuie
imortalizată și va rămâne în istorie ca fiind prima zi din cariera ta oficială de
student.
Vei avea atâtea alte prime zile de școală, însă mă gândesc că niciuna nu mă va
prinde pe mine atât de emoţionat si de nepregătit ca cea de azi.
Îţi iei poziţia, ea îţi spune: <Zâmbeste> iar eu fac o grămadă de poze, una după
alta. Am surprins toate feţele și expresiile tale: cea serioasă, cea fericită, cea
jumate jumate, cea în care spui <Cheeeeeese>.
Apoi luăm micul dejun și plecăm îndată. Mama îţi dă cu puţin parfum de-al ei
pe gât, <Astfel, dacă te gândești la mine, îl vei simţi și va fi ca și cum aș fi
acolo alături de tine>. Se gândeşte, într-adevăr, la toate.
Într-un final, plecăm. Tu mergi între noi doi. În dimineaţa asta ne ţii de mână
strângându-ne cu mai multă forţă decât ai făcut-o vreodată.
Ai crescut, micuţul meu.
Am intrat în curte pe poarta grădiniţei şi în jurul nostru sunt mulţi alţi copii.
Nu îl cunoști pe niciunul, însă totul se va schimba în câteva zile.
Înăuntru, educatoarea ne vine în intâmpinare. Tu ești la grupa mică, a
șoriceilor. Se prezintă întâi ţie, apoi nouă. Te ia de mânuţă și îţi face turul
clasei. La final, te salutăm și plecăm.
Odată ajunşi afară, mă gândesc la faptul ca ne-am plimbat împreună, noi trei.
În timp ce mama ta merge la coafor, reparcurg mental toate evenimentele din
ultimii trei ani. Şi mă simt mândru că am reuşit să o facem.
Revăd totul, încă din prima zi când am știut ca vei veni pe lume. Şi mai presus
de toate, retrăiesc tot ceea ce s-a întâmplat cu noi ca și cuplu, toate
transformările pe care prezenţa ta le-a adus în vieţile noastre de adulţi.
Mă gândesc că am ne-am descurcat excelent, reuşind să restabilim ordinea
priorităţilor. M-am gândit, uneori, la ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu am fi
fost supuși la încercări dure, la mofturile tale, la a fi nevoiţi să ne observăm și
să ne susţinem, în timp ce ne întrebam dacă nu cumva devenim diferiţi faţă de
cum eram înainte ca tu să vii pe lume.
Ea a învăţat să te protejeze fără să exagereze cu anxietăţile şi îngrijorările.
Eu cred că am devenit mult mai matur şi mai responsabil. Acum am impresia
că reușesc să văd viaţa nu doar în funcţie de obiectivele mele de la muncă și
de sarcinile care se succedă una după alta, de responsabilităţi, de întâlnirile
obligatorii cu colegii care îmi propun noi colaborari și idei în curs de
dezvoltare. Acum mă întreb întotdeauna în primul rând dacă este nevoie de
mine în casă, de fiecare dată când cei de la muncă vor să stabilim o conferinţă
târzie. Înainte de a accepta o delegaţie care mă obligă să dorm o noapte afară
din oraș, în mod automat gândul meu fuge la voi doi.
Dar lucrul care mă surprinde cel mai mult este că, atunci când sunt în altă parte,
mă încearcă o nostalgie pe care nu am mai experimentat-o înainte. E clar, eu
știu să fiu prezent acolo unde mă duce viaţa, nu fac scene, însă acum că am
devenit mult mai introspectiv, mai bun la a vorbi cu mine însumi, simt că, zi
după zi, înţeleg din ce în ce mai clar că aparţin vouă într-un mod cu totul nou
și nemaicunoscut până acum. Dacă în trecut eu şi mama ta puteam fi departe
unul de celălalt, chiar şi pentru mai multe zile, fiecare absorbit de activitatea
sa, acum avem nevoie să fim unul lângă celălalt, avem nevoie unul de prezenţa
fizică a celuilalt. Nu ai fost, însă, tu cel care ne-a legat așa strâns, eram deja
uniţi, chiar dinainte să apari.
Mă gândesc iar la tabloul de acum câteva minute, tu în mijlocul nostru,
ţinându-ne de mână, unul la dreapta și celălalt la stânga ta: poate asta cuprinde
esenţa acestor trei ani trăiţi în mod spectaculos, şi în același timp, periculos,
împreună.
Știu din experienţă că după naşterea unui fiu se poate crea o barieră
indistructibilă. Mulţi încetează să măi fie bărbat și femeie şi se transformă
exclusiv în părinţi. Vorbind cu prietenii mei, am descoperit că mulţi dintre ei
nu au mai făcut dragoste cu soţiile lor de mai bine de doi ani. Unul dintre ei a
renunţat deja la a mai încerca.
Alţii au pus progresiv din ce în ce mai multă distanţă între ei și partenerele lor.
Şi au făcut asta în feluri foarte diferite, toate complementare între ele. La
început mergeau să doarmă în altă cameră pentru că micuţul îi trezea noaptea
cu plânsetul, şi acolo au ramas, cedându-si propriul loc din pat copilului. Apoi,
și-au luat din ce în ce mai multe sarcini și responsabilităţi profesionale pentru
a-și crește veniturile (<Ştii, un copil costă...>), până când au ajuns să lucreze
de dimineaţă până seara târziu. Într-un final, au început să nu îşi mai petreacă
vacanţele festive împreună. Restul familiei pleca pentru a se relaxa, în timp ce
ei, rămânând în oras, experimentau o stranie senzaţie de libertate. Sau mai bine
spus, de eliberare, ca și când a intra seara într-o casă goală sau a te trezi
dimineaţă singur ar fi un real avantaj, o redobandire a unui drept care, nu se
știe cum, s-a pierdut pe drum. Şi astfel iubirea se transformă într-o cursa de
șoareci, într-o cușcă, o lesă care te obligă să te miști într-un ritm pe care nu îl
simţi ca fiind al tău, într-un teritoriu care îţi displace.
De altfel, chiar și eu cu mama ta am trăit cu teama de a nu ni se întampla același
lucru. Uneori, ne-am temut că nu vom reuşi să devenim persoanele care visam
să fim. Însă în dimineaţa asta, avându-vă pe voi doi alături de mine, pe drumul
spre școală, m-am simţit tare fericit. Și liber. Acesta, din punctul meu de
vedere, este miracolul iubirii.
Și în timp ce eram pierdut în gândurile mele, pe telefon apare un SMS, trimis
de Mama: <În seara asta să te întorci devreme, iubitule, pentru că ieșim în oraș.
Te așteaptă (ne așteaptă) o mare surpriză>.
 Mulţumiri

Această carte a reprezentat pentru noi o provocare și, în acelaşi timp, o

oportunitate.
În lunile în care am muncit la ea, am descoperit într-adevăr că taţii vin de pe
Marte şi mamele de pe Venus. Am trecut prin lungi discuţii de cuplu, am
formulat infinite ipoteze, pentru ca apoi să le desfiinţăm rapid, în concluzie,
am fost de atâtea ori locuitori pe două planete diferite. Însă ne-am gândit că şi
acest volum va fi unul în care vom scrie cu sinceritate ce simţim, şi am ajuns
sa fim mândri de el.
Din acest motiv suntem foarte recunoscători editurii pentru că a crezut în
proiectul nostru şi a fost alături de noi la fiecare pas. Mulţumiri speciale revin
Stefaniei Andreoli şi Marinei Marazza, care ne-au identificat ca fiind posibili
protagoniști ai acestei provocări, de asemenea Annachiara Tassan și Monica
Pagani, care ne-au susţinut și ne-au permis să realizăm această operă, în
speranţa că va ajunge în sufletul și în mintea multor mămici și tătici. Mulţumim
şi Alessia Moffa, pentru răbdarea și compeţentele de care a dat dovadă în etapa
de editing.
Suntem recunoscători și multor prieteni și părinţi care, în viaţa privată şi în
activitatea noastră lucrativă au împărtăşit cu noi propriile lor dificultăţi,
permiţându-ne să le introducem în poveste și să construim pe baza lor
competenţele necesare pentru a ajuta şi a susţine persoanele care au nevoie de
noi.
Mai presus de toate, suntem recunoscători celor patru copii ai noştri, cel mai
frumos dar pe care viaţa ni l-a făcut. Chiar dacă ei nu o știu, au transformat
casa și viaţa noastră familială într-o călătorie aventuroasă, într-o experienţă de
maturizare și evoluţie și, trebuie să recunoaştem, într-un laborator de cercetare
şi acţiune din care am învăţat multe nu numai din punct de vedere uman, ci şi
în plan profesional.
 Bibliografie

Bowlby, John, Atașament și pierdere. Atașamentul mamei, Boringherii, Torino

1976.
Id., O bază sigură. Aplicaţii clinice ale teoriei atașamentului, Raffaello Cortina,
Milano 1989.
Fogliai Michela, Pellai Alberto, Noile provocări educaţionale în 10
comandamente. Pentru a ne ajuta copiii să crească, Franco Angeli, Milano
2012.
Gray, John, Bărbaţii vin de pe Marte, femeile de pe Venus. Sa învăţăm să ne
vorbim pentru a continua să ne iubim, Sonzogno, Milano 1996.
Gray, Peter B., Anderson, Kermyt G., Paternitatea. Evoluţia Comportamentului
Patern Uman, Harvard University Press, Harvard 2012.
Pellai, Alberto, În pântecul tatălui. Tatăl și fiul: o relaţie emoţională, Franco
Angeli, Milano 2003.
Id., Mâinile mele sunt ale tale. Primul an de viaţă al unui copil văzut prin
mâinile tatălui sau, San Pablo, Cinisello Balsamo 2007.
Id., Pe muntele burticii tale! Emoţiile unui bărbat în așteptarea copilului, San
Pablo, Cinisello Balsamo 2007.
Id., Așteptarea. Parcursul emoţional al sarcinii, Centro Studi Erickson, Trento
2013.
Id. si co., Ce știu, ce gândesc, ce fac noii tătici: cercetări asupra atitudinilor,
cunoștinţelor și comportamentelor a 570 de bărbaţi vis a vis de prorpiul rol
patern la câteva ore de la naşterea copilului lor, in <Minerva Pediatrica>, vol.
65, n. 5 (2013), pp. 531-540.
Id., Ianes, Dario, Să punem punctul pe... Emoţii. Propuneri educaţionale afectiv-
emoţionale pentru la școală şi în familie, Centro Studi Erickson, Trento 2011.
Siegel, Daniel J., Bryson, Tina Payne, 12 strategii revoluţionare pentru
favorizarea dezvoltării psihice a copilului, Raffaello Cortina, Milano 2012.
Siegel, Daniel J., Hartzell, Mary, Greșeli care nu trebuie repetate. Cum
cunoaşterea istoriei personale ne ajută să fim părinţi, Raffaello Cortina, Milano
2005.
Sroufe, Alan L. si co.m The Development of the Person. The minnesota Study of
Risck and Adaptation from Birth to Childhood, Guilford Press, New York 2005.