Augustin BUZURA - biografie - (opera si scrierile)

n. 22 sept. 1938, corn. Berinta, jud. Maramures. Prozator.

Fiul lui Ilie Buzura si al Anei (n. Miclea); tatal muncitor, mama taranca.

Dupa studii liceale la Baia-Mare, urmeaza cursurile Facultatii de Medicina Generala din Cluj, absolvita
in 1964, cu specializare in psihiatrie.

Este secretar responsabil de redactie la rev. Tribuna, in pag. careia a si debutat (1960). Debuteaza
editorial cu voi. de povestiri Capul Bunei Sperante (1963). Dupa inca o culegere de povestiri si nuvele
(De ce zboara vulturul?, 1966), se consacra in exclusivitate romanului, dobandind o rapida si larga
recunoastere din partea criticii si a publicului. Absentii (1970), Fetele tacerii (1974), Orgolii
(1977), Vocile noptii (1980), Refugii (1984), Drumul cenusii (1988), ultimele doua facand parte dintr-
un ciclu intitulat Zidul mortii, configureaza o problematica, un univers literar si o suita de modalitati
caracteristice; romane ale unor cazuri de constiinta, aceste carti urmaresc in egala masura si implicatiile
sociale, istorice si politice ale devenirii colective, astfel incat se realizeaza, in fiecare, o densa panza
epica, in cuprinsul careia sondajul analitic dus pana la cele mai profunde straturi ale existentei, cronica
de moravuri si reconstituirea unor destine individuale se intrepatrund si fuzioneaza indestructibil.
Premiul Uniunii Scriitorilor (1970, 1974, 1980). Premiul Acad. (1977). BUZURA este unul dintre cei
mai reprezentativi romancieri din literatura romana postbelica; voi. de publicistica Bloc notes (1981)
contine marturisiri si atitudini semnificative pentru spiritul nonconformist al scriitorului.

In povestirile de inceput, BUZURA foloseste mijloacele prozei obiective pentru a expune dramele unor
constiinte suferinde, construind situatii violent conflictuale ce nu exteriorizeaza totusi decat intr-un
mod greoi si partial puternica tensiune launtrica a personajelor. in romane, inclinatia spre subiectivizare
devine dominanta, cu toate ca printr-o ingenioasa tehnica narativa se creeaza adesea impresia de
reconstituire obiectiva si de analiza detasata. De aceea, in ciuda amplificarii cadrelor epice, Absentii
(1970), Fetele tacerii (1974), Orgolii (1977) si Vocile noptii (1980) sunt in realitate jurnalele unor crize
de constiinta individuale proiectate la dimensiunile vietii sociale; patetice, indarjite, exasperate, au
aspectul unor tensionate dezbateri ce angajeaza profund intreaga fiinta a protagonistilor. Evenimentele
evocate nu au insa numai functia de a motiva si reflecta o stare interioara si nu sunt luate in stapanire
metodic, printr-o actiune deliberata a constiintei. Faptele, situatiile se impun, dimpotriva, constiintei
printr-o invazie brutala, printr-o imixtiune violenta si haotica. Retrospectia si introspectia reprezinta
astfel modalitati de aparare a sinelui amenintat, iar in ordinea constructiei romanesti contribuie la
dramatizarea si ierarhizarea intregului material epic. Fiecare eveniment petrecut este umanizat prin
traire directa sau prin asumare la nivel intelectual; reflectia devine un mijloc de a se rezista
destructurarii fiintei. In Absentii, in Fetele tacerii, in Vocile noptii, este infatisat chiar acest proces: o
constiinta se deschide fara voie pentru a primi o cantitate coplesitoare de "informatii", adevaratul
conflict al cartilor constand in producerea acestui brusc atac. Personajele centrale din aceste romane
suporta o navala de fapte pe care, inainte de a le analiza, inainte de a le explica, inainte de a reflecta
asupra lor si uneori chiar inainte de a le trai, sunt obligate sa le accepte. Se declanseaza astfel o
veritabila agresiune; constiintele sunt invadate, cucerite, destabilizate. Personajele sufera un soc: o
trezire din indiferenta in Absentii, o coborare brusca in infernul amintirilor unor oameni pe care istoria
i-a facut dusmani si i-a obligat sa se lupte intre ei fara crutare in Fetele tacerii, o acuta senzatie de
amenintare si insecuritate in Vocile noptii. La capatul acestor experiente, eroii par sa renasca,
impulsionati de hotararea de a stabili un raport nou intre ordinea exterioara si constiinta: sunt romanele
unor restructurari ale personalitatii. in confesiunea doctorului Mihai Bogdan, din Absentii, interesul
cade astfel mai putin pe evenimentele evocate, rememorate, iregistrate direct, in prezentul naratiunii;
componente ale unui contorsionat si tumultuos monolog interior, acestea au totusi o forta in sine
remarcabila (atmosfera de coruptie si degradare a relatiilor umane intr-un institut de cercetari; alterarea
progresiva a prieteniei eroului cu doctorul Nicolae, provocata de rinocerizarea treptata a acestuia;
amintirile obsesive dintr-o copilarie traumatizata; imagini, percepute de o constiinta sensibilizata, ale
grotescului realitatii imediate); ceea ce urmareste insa prozatorul este modul in care toate patrund
agresiv in intimitatea unei existente ce-si descopera vulnerabilitatea. Semnificatia fiecarui element epic
se raporteaza la aceasta presiune exercitata asupra constiintelor si care atinge adesea o intensitate
paroxistica, suportata dificil de personaje sau, alteori, acceptata in virtutea unui conformism care de
fapt le anihileaza. Memoria insasi devine in astfel de momente ostila. Similara este, in esenta,
alcatuirea romanului Fetele tacerii: un fost activist de partid, acum pensionar, si unul din fostii lui
adversari politic, Carol Magureanu, reconstituie in paralel, fiecare incercand sa-si explice si sa-si
justifice actiunile, evenimentele dramatice petrecute intr-un sat in vremea colectivizarii; iar cele doua
confesiuni, sincopate, suprapuse, interferate sunt facute unui tanar gazetar, insa fara voia acestuia. Ca si
medicul din Absentii, ziaristul Dan Toma suporta astfel o interventie brutala a exterioritatii, pe care nu
a provocat-o, dar pe care este silit sa o accepte; implicat fara voie in trecutul tulbure si dureros al celor
doi, el intra in stapanirea unui urias depozit de fapte contradictorii si dramatice, din valtoarea carora se
recompune imaginea unei epoci crude, in care cursul vietii sufera modificari radicale. Cele doua relatari
sunt inevitabil partizane; de aceea si intereseaza mai putin cine anume are dreptate; ziaristului i se
dezvaluie insa modul concret in care s-a facut istoria, iar romanul consta in transferul spiritual, caci
dincolo de generalitati se descopera drama umana, istoriile. Fetele tacerii e astfel cartea preluarii unei
mosteniri: memoria si constiinta unui individ sunt fortate sa primeasca, sa inregistreze ceea ce tinde sa
fie uitat sau anulat de frazeologia conventionala. Cei doi fosti adversari politici pe care ii asculta Dan
Toma sunt, dincolo de tot ce ii separa, ipostaze ale memoriei colective, fete ale rostirii, nu ale tacerii.
Scriitorul nu evoca atat o perioada istoriceste incheiata (deceniul 50- 60), cat analizeaza un caz de
asumare a istoriei. in aceste romane masive, adapostind enorme acumulari epice, trezirea constiintei
insufleteste indelungatele scormoniri in memoria colectiva si individuala, fiind totodata si scopul insusi
al demersului interogativ. Stiind sa pastreze pe spatii intinse incordarea specifica unui scurt si intens
moment al adevarului, scriitorul construieste febril si precipitat, urmand ceea ce a fost numit o "retorica
a strigatului". Aducand o schimbare de problematica si deopotriva de compozitie, romanul Orgolii
introduce un personaj caracteristic si o dimensiune pana acum de putine ori si numai in chip trecator
prezenta in proza romaneasca: un personaj anonim si o dimensiune secreta. Actiunea propriu-zisa a
cartii se desfasoara concomitent cu alcatuirea unei imagini a ei, rezultatul activitatii unui erou care face
totusi parte din lumea romanului, nu se detaseaza de ea. Numele si infatisarea lui raman necunoscute,
desi nu este o prezenta misterioasa. Nu e obisnuitul raisonneur, ci un individ obtuz si fanatic; un delator
profesionist, autor de note informative in care scrie ce vede, ce aude si, mai ales, ce intelege. Este
singurul personaj din roman lipsit de biografie, de memorie, de identitate: un Argus grotesc. il
reprezinta doar textele pe care le redacteaza constiincios, cu o tenacitate sumbra si imbecila; vede
pretutindeni "dusmani", orice i se pare o aluzie grava. Nu e doar bolnav de suspiciune, e un manuitor al
suspiciunii. S-ar parea ca prezenta in roman a acestui personaj se datoreaza nevoii de relativizare si de
inmultire a vocilor narative; fiindca oglindind, chiar deformat, actiunea cartii, textele lui o si
interpreteaza. in realitate, acest comentariu ubuesc, alcatuit prin imbinarea notelor informative, reduce
totul la un cliseu, la slogan, la ticurile unei mentalitati primitive si absolutiste. Mai mult decat un
personaj, scriitorul a configurat o stare si un plan aberant al existentei sociale. Orgolii e cartea unei
confruntari intre spiritul primar agresiv si aparatorii valorilor stabile, consacrate;
savantul Ion Cristofor" class="navg">Ion Cristofor si delatorul anonim sunt termenii extremi ai acestei
confruntari. O data cu acest roman, BUZURA descopera si o noua tema: moartea psihica, dandu-i o
remarcabila intrupare in Vocile noptii. Ca si cartile precedente ale scriitorului, Vocile noptii are aspectul
unei naratiuni la persoana intai: este un monolog interior in cea mai mare parte, cateva capitole fiind
insa redactate la persoana a treia, ca o expresie a instrainarii de sine a eroului narator. Acesta, un fost
student angajat ca muncitor, strabate un veritabil traseu al initierii intr-o forma de viata ce-i era, pana
atunci, necunoscuta: viata muncitorilor tineri, veniti, cei mai multi, de la sate, locuind in "camine de
nefamilisti" in care se organizeaza dupa norme si reguli de comportament specifice. Mediul in care a
intrat il refuza pe erou, intrucat el pare sa apartina unei categorii sociale ostile; spirit incomod, inclinat
spre sarcasm si ricanare, va fi, de asemenea, respins de intelectualii si pseudointelectualii orasului. Un
destin in deriva, o biografie picaresca, o suita de experiente dramatice: Vocile noptii este o carte despre
o lume a carei existenta fusese doar semnalata, si atunci numai in treacat, de reportajele-ancheta, care ii
dadeau insa aspectul estompat al unui accident social. Prin romanul lui B., aceasta lume capata insa un
consistent relief literar si devine, pentru literatura contemporana, o tema de reflectie si analiza.
Cel de-al cincilea roman al lui BUZURA {Refugii, 1984), primul dintr-un proiectat ciclu intitulat Zidul
mortii, pare, la prima vedere, sa se dispuna in prelungirea modalitatii epice si a tipologiilor umane din
Absentii, Fetele tacerii si Vocile noptii. Aceeasi tensiune launtrica a protagonistului, aceeasi scrutare
nemiloasa a eului, a trecutului, a evenimentelor traumatice si agresive sau senine si luminoase, parcurse
de el, aceeasi reluare a confesiunii ca procedeu narativ, infatisand concomitent propunerea faptelor si
rasfrangerea lor intr-o subiectivitate in perpetua alerta, acelasi curaj civic, in fine aceeasi boala a
luciditatii structurand personajul principal al cartii, acel raisonneur in care BUZURA investeste toata
forta sa narativa, construind asupra lui intreg edificiul epic. Pariul scriitorului cu sine este totusi, de
aceasta data, mai riscant si mai ambitios in acelasi timp. Roman al unei constiinte ce se analizeaza,
reparcurgand o existenta cu toate accidentele ei, banale sau decisive, Refugii propune, poate, o prima
cale de dizolvare a continuitatii dintre autor si personaj (care constituia marea alianta a romanelor
precedente), in Ioana Olaru, protagonista Refugiilor, vulnerabilitatea apare ca o conditie constitutiva a
personajului si, din aceasta perspectiva, cartea e istoria unui continuu esec ("De ce tot ceea ce fac
trebuie sa aiba un asemenea sfarsit? Unde gresesc mereu ?"), a cautarii disperate a unui reazem ("Nimic
intreg, stabil, in afara de sete si umilinta. "). Ratari succesive in viata (nici casatoria cu Iustin, nici
relatia cu Anton, intemeiata pe iluzia unei protectii pe care acesta i-ar putea-o aduce, nici aceea cu
Sabin, cel atat de sters incat este numai o umbra, o prezenta indirecta), agresiunea exterioara ca topos al
prozei lui BUZURA (si ea devine acum de-a dreptul brutalitate, violenta fizica) pun aceasta fragilitate a
personajului intr-o evidenta fara echivoc. Ioana Olaru incearca sa inteleaga pe parcursul lungii
confesiuni facute doctorului Vlad Cosma sau al rememorarilor din spitalul de psihiatrie (unde a fost
adusa in urma atacului nocturn suferit la Corbeanca) motivele esecurilor succesive ce au impins-o la
singuratatea disperata de acum. Analizandu-si viata, ea o intelege ca pe o cautare a unor refugii (in
casnicie, in prietenie - episodul Victoria Oprea - Helgomar David ocupa un spatiu important in roman -,
in relatiile urmatoare cu Anton si, apoi, cu Sabin), ce se dovedesc toate iluzorii. Parabola finala a
orbilor lui Breughel (reproducerea atarna pe unul din peretii cabinetului lui Vlad Cosma) isi contureaza
deci valoarea paradigmatica: iar ultimele cuvinte ale cartii ("Trebuie sa ma eliberez cumva, isi spuse.
Nu-ti poti contempla la nesfarsit infrangerile, mizeria, umilinta. Trebuie. Acum, cand nu e prea tarziu.")
au semnificatia simbolica a unei inlocuiri a introspectiei (si retrospectiei) prin actiune, ea gasind in
lupta lui Helgomat David pentru inlaturarea nedreptatilor un exemplu emblematic, ceea ce
configureaza perspectiva deschisa asupra continuarii ciclului romanesc ca pe o abandonare a
autoanalizei in favoarea unui activism intrezarit ca salvare posibila. in felul acesta, structura ultima a
Ioanei Olaru este aceea a unui personaj bovaric, postulatul bovarismului fiind, dupa Jules de Gaultier
(care a dat cuvantului un sens filosofic), acela al "existentei concepute in mod necesar alta decat ceea
ce este". Dar o larga serie de personaje episodice si secundare populeaza cartea, schitate uneori dintr-o
singura trasatura de condei (ca M. N. S., slefuitorul de lentile nebun, autor al unei "doctrine
corelationale si multireferentiale", proiect fantastic al unei umanitati uniformizate, al unui "model uman
finit", sau ca Rafiroiu, Tatiana, memorabilul cuplu Socoliuc-Oituz), ori conturate in cateva remarcabile
episoade colaterale (Victoria Oprea, Helgomar David). BUZURA isi demonstreaza in descrierea
maruntului univers uman al satului lui Iustin, Magura, aptitudinile pentru o proza neanalitica, pur
narativa si compor-tamentista, imbinand sarcasmul si grotescul. "Inte-lighentia" satului (familia
preotului Giurgea, profesorul Dobrota, dar si profesoara Claudia Roman), primarul Socoliuc, militianul
Oituz populeaza un spatiu aproape tabu, privit acum fara idilism si fara nostalgie. In ceea ce-1 priveste,
Helgomar se contureaza de pe acum ca unul din personajele cheie ale acestui ciclu romanesc. Drumul
cenusii (1988), al doilea volum al romanului Zidul mortii e in schimb palpitant ca un roman politist, cu
enigme si urmariri, cu variante contradictorii despre unul si acelasi fapt, ba chiar cu o dezvaluire
surprinzatoare inspre final. Prozatorul ne propune un joc serios insa, iar senzationalul aparent derizoriu,
banalizat cateodata in versiunile si interpretarile "linistitoare" ce i se dau (o urmarire n-a fost urmarire,
cel cautat nu era ascuns, ci - nuanta semnificativa, nu? - se ascundea, cele intamplate mai demult,
avandu-1 pe Helgomar David ca protagonist, au fost intelese gresit, "s-a exagerat" etc.) se inscriu intr-o
optica interesanta a deformarii si "reducerii la normal", ce pretinde o violenta revizuire a termenilor.
"Pentru mine, normalul, firescul sunt, oricat m-as stradui sa cred altceva, numai aspiratii ", gandeste
Adrian Coman, noul personaj principal, iar Ana Maria (care se va dovedi mai tarziu a nu fi alta decat
Ioana Olaru, dar transformata radical acum) merge chiar mai departe:, Am cunoscut, acum o mie de
ani, un gagiu de o inteligenta scarboasa. / / Ei, stii ce spunea el? Ca noi suntem anormali, nu paranoicii.
Astia vad ca li se umbla pe unde n-ar fi voie, ca telefoanele le sunt cum sunt, ca pe strada diversi
urechisti te urmaresc asa, de-a pomana ma-si, ca ti-e frica sa vorbesti in casa, ca intorci capul pe strada
chiar atunci cand spui / loveyou. El, paranoicul, protesteaza, se agita, lupta, vrea dreptate.

Noi stim toate astea si ne facem ca nu vedem. " In termeni colocviali, argotici, sau in limbajul lucid al
autoanalizei, personajul lui Buzura ramane obsedat de adevar si dreptate. "Raul creste datorita
indiferentei noastre", credea Helgomar David in romanul anterior: "Intr-un intuneric deplin, flacara
unei lumanari cat de mici inseamna totusi ceva, este totusi lumina", completeaza acum Victor
Socoleanu. Activismul ziaristului Adrian Coman, angajat de Victoria Oprea sa dea de Helgomar David,
disparut fara urme dupa ce a condus o greva la mina unde lucra, se naste tocmai dintr-o constiinta a
lasitatii, din rusine si frica, e un fel de remediu global si o expiere, nu cautarea unui tranchilizant de
ordin moral. Helgomar David ramane un reper central al cartii, un adevarat "mit"; iar Adrian Coman,
care are oricum de gand sa scrie niste Biografii comune, pleaca in cautarea lui, ceea ce echivaleaza cu o
aventura si cu reconstituirea profilului unui personaj. Din lectura fundamentala reprezentata, pentru B.,
de romanul dos-toievskian, s-a pastrat tocmai aceasta aspiratie absoluta de mantuire, de cunoastere si
exorcizare a raului, ca si dubla posibilitate a ispasirii sau a cufundarii in vina. Pe de alta parte,
prozatorul da si acum spatiu destul de larg disponibilitatii sale reale spre utilizarea unui limbaj "comic"
si spre construirea de personaje grotesti si hilare (poetul amator Eustatiu G. Calinescu, Gaina in viata
de toate zilele, care a pus istoria nationala pe versuri, ca s-o faca mai "accesibila", sau faimosul
Socoliuc, primarul din Magura). Transformarea cea mai radicala o priveste pe Ioana Olaru, devenita, in
ipostaza de Ana Maria Ser-ban, aproape un alt personaj, tocmai pentru ca apare la intersectia dintre
felul cum o vede Adrian Coman si rolul jucat sub masca: frivola si grava, enigmatica si vulnerabila,
nepasatoare sau tandra. Exista insa in carte o larga gama a discursurilor autoritare, limbajul degradat al
autoritatii abuzive ocupand uneori registrul grotescului, si o meditatie asupra coercitiei si arbitrariului,
dupa cum se constituie, in contrapunct, si o reflectie asupra valorilor etice si sociale fundamentale
(nelipsita de unele accente existentialiste), sau asupra dictaturii (Socoleanu). "A scrie, adica a te opune
cu toata energia mortii psihice, dar si celeilalte, careia numai in acest fel te poti sustrage. / / Scriu, insa
nu-mi fac iluzii, nici macar o singura maimuta nu va putea fi influentata sa paraseasca definitiv
copacul; desi cunosc destul de bine literele, ele n-au invatat inca sa citeasca, iar eu nu mai am timp si
nici puterea de a le convinge de necesitatea unui asemenea pas istoric. Si mai scriu pentru a provoca
frica celor de care ma tem. In ultima instanta, ca sa-mi fac curaj ". Exista o prioritate a "mesajului" la
B.: ea se tradeaza si in grotescul limbajelor persuasive ale intimidarii si in autoscopiile produse, la cald
sau la rece, de personajele insesi. Ea trebuie inteleasa ca urgenta a unei misiuni asumate; si, in acest
sens, cartile lui BUZURA raman exemplare in proza romaneasca moderna.
OPERA

Capul Bunei Sperante, nuvele si povestiri, Bucuresti, 1963; De ce zboara vulturul?, nuvele si povestiri,
Bucuresti, 1966; Absentii, roman, Cluj, 1970 (ed. II, 1990); Fetele tacerii, Bucuresti, 1974 (ed. II,
1996); Orgolii, roman, Cluj-Napoca, 1977 (ed. II, 1985); Vocile noptii, roman, Bucuresti, 1980 (ed. II,
1993; ed. III, 1997); Bloc-notes, Chij-Napoca, 1981; Refugii (Zidul mortii), Bucuresti, 1984; Drumul
cenusii (Zidul mortii, II), Bucuresti, 1988; Refuges, trad. din lb. romana de Ancuta Vultur siP. Nadaban,
Bucuresti, 1993; Recviem, 1999.

REFERINTE CRITICE

V. Ardeleanu, A "uri", a "iubi", E. Simion, Scriitori, I; L. Petrescu, Scriitori romani si straini, 1973; M.
lorgulescu, Rondul de noapte, 1974; I. Vlad, Lecturi constructive, 1975; L. Raicu, Critica, forma de
viata, 1976; G. Dimisianu, Noua prozatori, 1977; M. lorgulescu, Scriitori; C. Regman, Explorari in
actualitatea imediata, 1978; D. Culcer, Serii si grupuri, 1981; M. Zaciu, Cu cartile pe masa, 1981; I.
Apetroaie, in Ateneu, nr. 2, 1982; Ileana Malan-cioiu, in Viata Romaneasca, nr. 4, 1982; P. Mareea,
in Luceafarul, nr. 44, 1982; I. Purcaru, in Flacara, nr. 18, 1982; N. Steinhardt, in Viata Romaneasca, nr.
9, 1982;
C. Ungureanu, in Orizont, nr. 32, 1982; M. lorgulescu, Ceara si sigiliul, 1982; C. Livescu, Scene din
viata imaginara, 1982; G. Dimisianu, Lecturi libere, 1983; M.
D. Gheorghiu, Reflexe conditionate, 1983; Gh. Lazares-cu, Romanul de analiza psihologica in
literatura romana interbelica, 1983; M. Nitescu, Atitudini, 1983; N. Steinhardt, Critica, 1983; L.Ulici,
Confort Procust, 1983; I. Vlad, Lectura, 1983; V. Cristea, Modestie si orgoliu, 1984; N. Manea, Pe
contur, 1984; M. Odangiu, Romanul politic, 1984; M. Papahagi, in Tribuna, nr. 44, 1984, idem, ibidem,
nr. 45, 1984; L. Raicu, Fragmente, 1984; A. Sasa-Maiiw& Variic, Romanul romanesc,!.; C.Ungureanu,
Proza, I; Cornel Moraru, in Vatra, nr. 20, 1985; N. Baciut, in Vatra, nr. 3, 1985; G. Dimisianu, Subiecte,
1987; I. Holban, Profiluri, 1987; A. Cosma, Romanul.., I; M. Papahagi, in Tribuna, nr. 38, 1988; Ov. S.
Crohmalniceanu, Al doilea suflu, 1989; M. Papahagi, in Tribuna, nr. 9, 1989; Alex. Stefanescu, in
Romania literara, nr. 23, 1995; idem, ibidem, nr. 9, 1997; idem, ibidem, nr. 38; 39, 1998; idem, ibidem,
nr. 24, 1999.