Revista Milpsi

Revista de Psihologie: 2012, t. 58, nr. 1 - Revista de Psihologie http://revistadepsihologie.ipsihologie.ro/index.php/arhiva/22-revista...
Revista de Psihologie: 2012, t. 58, nr. 1
(Journal of Psychology)
Vol. 57, Nr. 1, 2011
Rev. Psih., vol. 58, nr. 1, p. 01–106, Bucureşti, ianuarie - martie 2012
EDITORIAL
ADRIAN NECULAU
Dramele psihologilor români: întemniţaţi, anchetaţi, supravegheaţi
Rev. Psih., vol. 58, nr. 1, p. 5–22, Bucureşti, ianuarie – martie 2012
STUDII ȘI CERCETĂRI
FLORICA DUMITRESCU
Investigaţii preliminare în studiul evoluţiei şi dezvoltării personalităţii
SIMONA TRIFU, CRISTINA DELCUESCU

Persistenţa mecanismelor arhaice de apărare în tulburările de personalitate
SIMONA MARIA GLĂVEANU

Rezistenţa la stres – resursă a competenţei parentale
ŞTEFAN VLĂDUŢESCU
Persuasion as a form of influence
GHEORGHE COJOCARIU
Dimensiunea psihoistorică a protocronismului în media românească. I
LORETA MAGDALENA POPA

Breast cancer
PUNCTE DE VEDERE
ANGEL IULIAN POPESCU
The psychological impact of ideology in european societies. East-West comparative study with the analysis of certain paradoxes. I
1 of 6 04.10.2015 17:12
CRITICĂ ŞI BIBLIOGRAFIE
MICTAT GÂRLAN, Etnopsihologii minoritare în spaţiul dobrogean, Iaşi, Editura Lumen, 2007, 237 p. (Dan Constantin Rădulescu)
VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ
PSIWORLD 2011 – International Conference „Psychology and the realities of the contemporary world", Second Edition, Bucharest, 27 – 30 October
2011 (Doina-Ştefana Săucan)
Rev. Psih., vol. 58, nr. 1, p. 103, Bucureşti, ianuarie – martie 2012
ANIVERSĂRI
Profesorul Jacques Leplat la 90 de ani (Zisu Weintraub)
REZUMATE
DRAMELE PSIHOLOGILOR ROMÂNI: ÎNTEMNIŢAŢI, ANCHETAŢI, SUPRAVEGHEAŢI
ADRIAN NECULAU
Scopul acestui studiu, elaborat în urma unei cercetări de arhivă şi apelând la mărturii memorialistice, este acela de a atrage atenţia asupra unor
condiţii de context social care au influenţat decisiv existenţa şi munca ştiinţifică a unor producători importanţi din domeniul psihologiei. Cercetătorii
recenţi nu pot evalua opera lor decât ţinând seama de constrângerile şi presiunile la care au fost supuşi. Un capitol dureros din istoria ştiinţei
noastre, care trebuie tratat cu atenţie şi empatie.
Text integral in format PDF (/images/revista_de_psihologie/2012_01/01%20Neculau.pdf)
↑ Inapoi la Cuprins
INVESTIGAŢII PRELIMINARE ÎN STUDIUL EVOLUŢIEI ŞI DEZVOLTĂRII PERSONALITĂŢII

FLORICA DUMITRESCU
REZUMAT Scopul acestui articol este conturarea unui demers experimental privind stabilirea temperamentului şi corelarea lui cu performanţele
şcolare. Stabilirea temperamentului s-a făcut din trei perspective: metoda aprecierii obiective, cea a autoaprecierii – ambele în funcţie de tablourile
temperamentale – şi cea cu ajutorul Chestionarului de personalitate al lui Eysenck. Ipoteza unei corelaţii între temperamente şi performanţe se
confirmă, în sensul că temperamentele sangvinic şi flegmatic relevă performanţe şcolare asemănătoare şi mai mari decât celelalte două, coleric şi
melancolic.
Cuvinte-cheie: temperament, personalitate, performanţă şcolară.
Abstract This article aims at outlining an experiment regarding the temperament and its correlation with school achievement. The determination of
temperament has been accomplished through three perspectives: the method of objective appreciation (Zapan, 1984), that of self appreciation –
both depending on the temperamental picture – and the method carried out through Eysenck's Personality Questionnaire. The initial hypothesis of a
correlation between temperament and performance is confirmed in the sense that both sanguine and phlegmatic temperaments reveal higher school
achievement than the other two temperaments, choleric and melancholic.
Keywords: temperament, personality, school achievement.
Text integral in format PD (/images/revista_de_psihologie/2012_01/01%20Neculau.pdf)F (/images/revista_de_psihologie/2012_01

/02%20Dumitrescu.pdf)
2 of 6 04.10.2015 17:12
PERSISTENŢA MECANISMELOR ARHAICE DE APĂRARE ÎN TULBURĂRILE DE PERSONALITATE

SIMONA TRIFU, CRISTINA DELCUESCU
REZUMAT Lucrarea este o cercetare de psihologie clinică, în aria tulburărilor de personalitate, cu implicaţie în psihiatrie (subiecţii sunt internaţi
pentru decompensări de coloratură anxioasă, depresivă sau interpretativă). Ipoteza a fost aceea a unui Eu fragil, jalonat de mecanisme de apărare
imature şi funcţionare arhaică. Lotul de pacienţi a fost supus unei baterii complexe de teste psihologice (chestionarul de personalitate CAQ,
inventarul DSQ, testul Szondi), iar rezultatele obţinute conturează profile diferenţiate, explicate dintr-o perspectivă psihodinamică modernă.
Concluziile demonstrează că depistarea precoce a unui astfel de profil atipic ajută semnificativ – în psihologia clinică – la prevenţia decompensărilor
de intensitate clinic-psihiatrică.
Cuvinte-cheie: Eu fragil, mecanisme de apărare imature, funcţionare arhaică, decompensări de coloratură anxioasă, depresivă sau interpretativă.
Abstract This is a research paper in the field of Clinical Psychology, regarding personality disorders and having implications for psychiatry (the
subjects are being hospitalized for decompensation with notes of anxiety, depression or interpretive phenomena). The hypothesis was one of a
fragile Ego, marked by immature defence mechanisms and archaic functioning. The group of patients underwent a complex battery of psychological
tests (The CAQ Personality Inventory, DSQ Inventory, Szondy Test) and the results show diverse profiles, explained from a modern psychodynamic
perspective. The conclusions show that an early recognition of such an atypical profile aids significantly – in clinical psychology – in preventing
decompensation of clinical psychiatric intensity.
Keywords: fragile Self, immature defence mechanism, archaic functionality, anxious instability, depresive and interpretative instability.
Text integral in format PD (/images/revista_de_psihologie/2012_01/03%20Trifu.pdf)F (/images/revista_de_psihologie/2012_01

/02%20Dumitrescu.pdf)
REZISTENŢA LA STRES – RESURSĂ A COMPETENŢEI PARENTALE

SIMONA MARIA GLĂVEANU
Abstract Our study intends to analyze the relation between coping styles and parental proficiency and to evaluate the effect of the "Stress
Management" training module on the development of the corresponding dimension of parental proficiency. Certain questionnaires for identifying the
level of parental proficiency (CCP – Glăveanu, 2009) and the coping style (COPE – Carver et al., 1989) were applied to 298 parents. Based on the
criteria of "medium and low parental proficiency" and "emotional coping style", 127 of them were selected to participate in the experiment and to
attend the training module. The analysis of the parental proficiency level (carried out six months after the completion of the training module) revealed
statistically significant differences between the control group (M = 56,27; SD = 20,65) and the experimental one (M = 74,19; SD = 31,21) (t = 2,34;
df = 68; sig.< 0,001), but also between the scores of the experimental group before attending the training module (M = 56,43; SD = 21,68) and
after (M = 74,19; SD = 34,53) (t = 4,58; df = 33; sig.< 0,001), thus bringing a higher level of accuracy to the training evaluation and validation.
Keywords: stress, stress resistance, parental proficiency, stress management, training.
REZUMAT Cercetarea noastră îşi propune să investigheze relaţia dintre stilul de coping şi competenţa parentală şi să evalueze efectul pe care îl
are modulul „Managementul stresului" din programul de training adresat părinţilor asupra dezvoltării dimensiunii corespunzătoare a competenţei
parentale. Studiul a fost realizat iniţial pe 298 de părinţi, cărora le-au fost aplicate chestionare de identificare a nivelului de competenţă parentală
(C.C.P. – Glăveanu, 2008) şi a tipului de coping (C.O.P.E. – Carver et al., 1989). Dintre aceştia, 127 au fost aleşi pentru a participa la experiment şi
la modulul de training (pe baza criteriilor „competenţă parentală medie şi redusă" şi „stil de coping centrat pe emoţie"). Evaluarea realizată după
şase luni de la desfăşurarea modulului a relevat diferenţe semnificative statistic sub aspectul competenţei parentale între grupul de control (M =
56,27; SD = 20,65) şi cel experimental (M = 74,19; SD = 31,21) (t = 2,34; df = 68; sig. < 0,001), dar şi între scorurile obţinute de părinţii din grupul
experimental înainte de efectuarea modulului trainingului (M = 56,43; SD = 21,68) şi după (M = 74,19; SD = 34,53) (t = 4,58; df = 33; sig. < 0,001),
ceea ce aduce o mai mare fineţe a evaluării şi validării trainingului.
Cuvinte-cheie: stres, rezistenţă la stres, competenţă parentală, managementul stresului, training.
Text integral in format PD (/images/revista_de_psihologie/2012_01/04%20Glaveanu.pdf)F (/images/revista_de_psihologie/2012_01

/04%20Glaveanu.pdf)
PERSUASION AS A FORM OF INFLUENCE

ŞTEFAN VLĂDUŢESCU
Abstract Our research takes into consideration that the consistent structuring of life in society is achieved by social influence. The human
3 of 6 04.10.2015 17:12
being is, in the same time, permeable and vulnerable to influence, has propensity and inertness to be influenced. The thesis in favor of which it is
argued is that, in spite of what specialists like Ştefan Boncu (2002), S. Chaiken (1987), R. Petty and J.-T. Cacioppo (1986), Ch. Kiesler (1969) have
asserted, the persuasion is a form of social influence, because it relies on the permeability and the influensive inertness of personality, on the human
tendency to confirmatively adapt to the situations of influence and on his capacity of assimilating processing the messages of influence. The
persuasion thesis, as a form of social influence is also argued by R.B. Cialdini (2001), C.A. Zanbaka (2007) and Ch.U. Larson (2010). The
persuasion, because is based on emotions that strike briefly, directly, and efficiently is the short way of influence.
Keywords: persuasion, social influence, communication.
REZUMAT Cercetarea noastră ia în seamă faptul că structurarea consistentă a vieţii în societate se realizează prin influenţă socială. Fiinţa umană
este, totodată, permeabilă şi vulnerabilă la influenţă, are propensiune şi dispune de inerţii în a fi influenţată. Teza în favoarea căreia se
argumentează este că, în pofida celor opinate de specialişti precum Ştefan Boncu (2002), S. Chaiken (1987), R. Petty şi J.-T. Cacioppo (1986), Ch.
Kiesler (1969), persuasiunea reprezintă o formă de influenţă socială, căci se bazează pe permeabilitatea şi inerţia influensivă a personalităţii, pe
tendinţa omului de a se adapta confirmativ la situaţiile de influenţă şi pe capabilitatea acestuia de a procesa asimilator mesajele de influenţă. Teza
persuasiunii ca formă de influenţă socială este susţinută şi de R.B. Cialdini (2001), C.A. Zanbaka (2007) şi Ch.U. Larson (2010). Persuasiunea,
întrucât se fundamentează pe emoţii ce lovesc scurt, direct şi eficace, constituie calea scurtă a influenţei.
Cuvinte-cheie: persuasiune, influenţă socială, comunicare.
Text integral in format PD (/images/revista_de_psihologie/2012_01/05%20Vladutescu.pdf)F (/images/revista_de_psihologie/2012_01

/05%20Vladutescu.pdf)
DIMENSIUNEA PSIHOISTORICĂ A PROTOCRONISMULUI ÎN MEDIA ROMÂNEASCĂ. I

GHEORGHE COJOCARIU
Abstract The study started from a set of questions: what is the contribution of the ancestors to the genesis and generalization of media
communication; the issues arising from cultural predecessor's area, which led to the development of the field; how the development, the enrichment
and the knowledge of media communication took place, considering the spectrum of human representations and perception in accepting the report
of psychological and media coverage.
Keywords: Columna centenaria, psychohistory, perception, representation.
REZUMAT Studiul porneşte de la un set de întrebări: în ce constă contribuţia înaintaşilor la geneza şi generalizarea comunicării mediatice; care
sunt problemele generate de predecesorii arealului cultural ce au dus la dezvoltarea acestui domeniu, având în vedere spectrul reprezentărilor şi
percepţiei umane, în acceptarea raportului dintre reflectarea psihică şi cea mediatică; în ce fel s-au asigurat evoluţia, îmbogăţirea şi cunoaşterea din
domeniul comunicării mediatice. În prima parte a cercetării, am abordat următoarele probleme: preliminarii ale procesualităţii comunicării mediatice;
începuturile comunicării mediatice; Columna Centenaria versus Tapiseria Bayeux – o analiză comparativă; impactul Columnei asupra personalităţilor
lumii; Columna, un pattern de referinţă pentru opere celebre; Columna – obiect de studiu al imageriei artistice.
Cuvinte-cheie: Columna centenaria, psihoistorie, percepţie, reprezentare.
Text integral in format PD (/images/revista_de_psihologie/2012_01/06%20Cojocaru.pdf)F (/images/revista_de_psihologie/2012_01

/06%20Cojocaru.pdf)
BREAST CANCER
Abstract It is appreciated that about 5–10% of adult cancers are due to genetic causes. Genetic predisposition is responsible for about 10%
of breast cancers and for 5–10% of breast neoplasm, according to various authors. The strategies based on the inhibition of cancer breast cell
initiation suffer from lack of information regarding critical initiation factors of breast carcinogenesis and difficulty to identify the moment of exposure.
Because the transition of the tumor process, including the promotion, is having place over a long time period, there are more opportunities to apply
successfully fighting strategies than prevention strategies. Breast cancer patients survival is a process of life cycle progress, beginning from the
diagnosis and so on, on the whole following period, coping with the cancer stress.
Keywords: cancer, genetic predisposition, risk factors.
REZUMAT Se apreciază că aproximativ 5–10% dintre cancerele adulţilor se datorează unor cauze ereditare. Predispoziţia genetică este
responsabilă pentru aproximativ 10% din cancerele mamare şi pentru 5–10% din neoplasmele mamare după alţi autori. Strategiile bazate pe
inhibarea iniţierii celulelor mamare canceroase suferă de lipsă de informaţii privind factorii critici de iniţiere a carcinogenezei sânului şi de dificultatea
de a identifica momentul expunerilor. Deoarece procesul de malignizare, incluzând promoţia, se desfăşoară pe o perioadă lungă de timp, există o
deschidere mult mai largă a oportunităţilor pentru aplicarea cu succes a strategiilor îndreptate împotriva acesteia, în comparaţie cu strategiile care
4 of 6 04.10.2015 17:12
previn iniţierea. Studii arată că în etapa diagnosticului, calitatea comunicării cu medicul influenţează decisiv starea psihică a pacientelor cu cancer
mamar. Supravieţuirea bolnavilor de cancer este procesul de derulare a vieţii, de la diagnostic şi în continuare, pe toată perioada care urmează,
făcând faţă solicitărilor cancerului.
Cuvinte-cheie: cancer, predispoziţie genetică, factori de risc.
Text integral in format PD (/images/revista_de_psihologie/2012_01/07%20Popa.pdf)F (/images/revista_de_psihologie/2012_01/07%20Popa.pdf)
THE PSYCHOLOGICAL IMPACT OF IDEOLOGY IN EUROPEAN SOCIETIES. EAST-WEST

COMPARATIVE STUDY WITH THE ANALYSIS OF CERTAIN PARADOXES. I
Abstract The capacity of totalizing knowledge in order to get an extensive picture regarding both the outside and the inner environment of
developing human personality means first of all a methodological divorce from any preconceived ideological, philosophical, psychological and
sociological framework which would disrupt the approach of the complex human being through a reductionist overlook. Using cross-analysis we can
deduce important features of psychology that should be taken into consideration for their use in the direction of increasing the educational potential
of Maslowian self-actualization concept.
Keywords: complex research, inter and transdisciplinary methodology, psychology, sociology.
REZUMAT Capacitatea totalizantă a cunoaşterii în direcţia obţinerii unei perspective extinse atât asupra mediului intern, cât şi asupra celui extern
al dezvoltării personalităţii umane, înseamnă înainte de toate un divorţ metodologic cu orice cadru ideologic, filosofic, psihologic şi sociologic
preconceput care ar bloca abordarea fiinţei umane complexe printr-o privire reducţionistă. Folosind analiza încrucişată putem deduce importante
trăsături ale psihologiei care trebuie să fie luate în considerare pentru folosirea lor în direcţia creşterii potenţialului educaţional al conceptului
maslowian de auto-realizare.
Cuvinte-cheie: cercetare complexă, metodologie inter şi transdisciplinară, psihologie, sociologie.
Text integral in format PD (/images/revista_de_psihologie/2012_01/08%20Popescu.pdf)F (/images/revista_de_psihologie/2012_01

/08%20Popescu.pdf)
MICTAT GÂRLAN, Etnopsihologii minoritare în spaţiul dobrogean, Iaşi, Editura Lumen, 2007, 237 p.
Text integral in format PD (/images/revista_de_psihologie/2012_01/09%20critica.pdf)F (/images/revista_de_psihologie/2012_01/09%20critica.pdf)
VIAŢA ŞTIINŢIFICA
PSIWORLD 2011 – INTERNATIONAL CONFERENCE „PSYCHOLOGY AND THE REALITIES OF THE CONTEMPORARY WORLD", SECOND
EDITION, BUCHAREST, 27–30 OCTOBER 2011
Text integral in format PD (/images/revista_de_psihologie/2012_01/10%20viata%20st.pdf)F (/images/revista_de_psihologie/2012_01

/10%20viata%20st.pdf)
ANIVERSĂRI
PROFESORUL JACQUES LEPLAT LA 90 DE ANI
Text integral in format PD (/images/revista_de_psihologie/2012_01/11%20aniversari.pdf)F (/images/revista_de_psihologie/2012_01

/11%20aniversari.pdf)
5 of 6 04.10.2015 17:12
Details
Category: Numere publicate (/index.php/arhiva)
C Last Updated: 16 July 2013
< Hits: 929
6 of 6 04.10.2015 17:12
EDITORIAL
DRAMELE PSIHOLOGILOR ROMÂNI: ÎNTEMNIŢAŢI,

ANCHETAŢI, SUPRAVEGHEAŢI
ADRIAN NECULAU∗
Declaraţia din aprilie 1964, promiţând o oarecare independenţă politică,

oferind României şi românilor speranţa unei alte identităţi naţionale şi individuale,
a însemnat un act de cotitură pentru dezvoltarea ulterioară a vieţii sociale şi
culturale, inclusiv a cercetărilor din ştiinţele sociale şi a producţiilor din aceste
domenii; a avut, desigur, impact şi asupra cercetării ştiinţifice şi a vieţii psihologilor
români. O evaluare recentă a acestui moment, de către un observator extern, istoricul
polonez Adam Burakowski (2011), cunoscător al sistemului în care funcţionau
ţările socialiste, ne oferă o perspectivă actuală asupra momentului. Acest act de
ruptură urma altora care deschideau şansele unei oarecare destinderi, chiar normalitate
dătătoare de nădejdi: retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României (iulie–
august 1958), eliberarea celor mai mulţi dintre deţinuţii politici, proces început în
1963 şi continuat masiv în 1964 şi atragerea în rândurile Partidului Comunist
Român a unor categorii sociale noi, îndeosebi a intelectualilor, îmbătaţi de speranţa
că vor putea schimba ceva din interior. Declaraţia a făcut posibilă şi apariţia
primelor tentative de liberalizare, de sub tutelă, a ştiinţelor sociale.
Noul context politic şi social-ideologic deschidea unele perspective mişcării
de idei din sistemul până nu de mult monolit şi dirijat cu mână forte, permiţând
schimbul de opinii, în locul supunerii la „cerinţe” şi al alinierii în siajul ideilor
servite. În acest context a apărut şi cartea lui Vasile Pavelcu la care ne vom referi
în continuare şi care ne-a inspirat titlul textului de faţă.
1. „DRAMA PSIHOLOGIEI”, UN MOMENT SEMNIFICATIV
Preocuparea cea mai importantă a lui Vasile Pavelcu, în întreaga sa carieră, a

fost aceea de a examina evoluţia dramatică a psihologiei ca ştiinţă. De la
interogaţia Ce este psihologia? (1946), amplificată în Drama psihologiei (1965),
până la discursul de recepţie la Academie (Statutul psihologiei, 1975), Vasile
∗
Universitatea „Al.I. Cuza”, Iaşi.
6 Adrian Neculau 2
Pavelcu şi-a pus mereu întrebări inconfortabile, s-a îndoit adesea, a trăit intens
evoluţia sinuoasă a ştiinţei noastre. Psihologia era pentru Pavelcu un personaj cu o
existenţă dramatică, împins adesea în situaţii dificile, uneori tragice, personaj decis
să-şi joace şansa, să se auto-construiască, să-şi urmeze destinul.
Momentul ales pentru a sintetiza şi face publice frământările şi interogaţiile
care-l preocupau de peste două decenii, după multe ezitări, a fost anul 1965,
începutul destinderii în care sperau mai toţi intelectualii din România. Apariţia
lucrării Drama psihologiei (Editura Ştiinţifică, 1965) a constituit un eveniment în
momentul apariţiei. Anunţa o nouă perspectivă de abordare şi îndemna la evaluarea
critică a „cuceririlor” de până atunci. Autorul atrăgea atenţia asupra „dramei” unei
ştiinţe care a avut de înfruntat ostilitatea ştiinţelor vecine şi care a avut de rezolvat
contradicţiile sale interne, căutându-şi identitatea. S-a trezit implicată, de la naştere,
într-un conflict de legitimare şi reabilitare, într-o luptă pentru a-şi afirma statutul. A
apărut într-un moment în care ştiinţa psihologiei era încă invadată de traduceri din
literatura sovietică, iar producţia autohtonă era ideologizată de dominaţia literaturii
marxist-leniniste. Cartea lui Vasile Pavelcu a fost receptată ca o încercare de a
depăşi alinierea ideologică şi conformismul limbajului practicat în epocă, apărea ca
o alternativă şi deschidea noi perspective (vezi Neculau, Havârneanu, 2010).
Desigur, a fost citită şi într-un al doilea registru, ca invitaţie la gândirea
liberă, ne-dogmatică, ne-timorată de presiunea ideologiei dominante a timpului.
Tinerii de atunci descopeream un personaj dramatic, ştiinţa psihologiei. Iar în
spatele acestei biografii, un personaj real, Vasile Pavelcu, care îşi trăia propria
dramă: dezrădăcinarea, căutarea identităţii, lupta pentru supravieţuire în demnitate.
În fine, mulţi dintre noi bănuiam că e şi drama unora dintre psihologi, despre care
începuse să se ştie că zăcuseră prin închisorile comuniste. De la Vasile Pavelcu şi
Ion Holban ştiam despre soarta lui Nicolae Mărgineanu, fost profesor la Cluj, nume
binecunoscut, autor a numeroase lucrări, care a făcut 16 ani de închisoare; am fost
aproape fostului meu profesor de logică, căruia i-am succedat la Laboratorul de
psihologie CFR, Petre Botezatu, care făcuse doi ani de închisoare, la canal şi
muncitor zidar la Oneşti (1952–1954). Aflasem şi despre alţii, i-am şi cunoscut
între timp: Traian Herseni, Constantin C. Botez, C.I. Bontilă, I.M. Nestor, C. Zahirnic,
I. Alexandrescu.
Cartea lui Vasile Pavelcu apărea într-un moment favorabil: după anii de
presiune şi închidere spirituală, societatea românească a cunoscut câţiva ani de
relaxare şi deschidere; câmpul universitar şi ştiinţific a avut o scurtă perioadă de
efervescenţă, nemaiîntâlnită în ultimii douăzeci de ani, începuseră să apară lucrări
originale, oarecum degajate de tributul dogmatic. Cartea lui Vasile Pavelcu a deschis
seria, de aceea a şi fost primită cu entuziasm, fiind considerată un eveniment. S-a
bucurat de o bună presă, au recenzat-o favorabil psihologi, psihiatri, sociologi,
scriitori şi jurnalişti.
3 Dramele psihologilor români 7
Dar a existat şi un grup, din păcate format din nume importante ale timpului,
care a organizat un adevărat „proces” cărţii. Vasile Pavelcu a aflat de această
discuţie conspirativă şi de condamnarea cărţii sale, lucru care l-a determinat să
publice o a doua ediţie, „revizuită şi adăugită”, cu o a doua prefaţă, polemică,
răspunzând detracatorilor.
Drama e în primul rând o biografie a ştiinţei, o reconstituire a unui parcurs
sinuos. Evoca, de altfel, în prefaţa la ediţia a doua, această evoluţie dramatică: „Nu
este o simplă metaforă când vorbim despre viaţa, biografia unei ştiinţe, despre
strădania şi zbuciumul ei, despre căderile şi înălţările, durerile şi triumfurile,
încordările şi destinderile, conflictele şi împăcările ei, adică despre „drama” pe care
o poate trăi şi o trăieşte orice om de ştiinţă. Frământările dramatice ale omului de
ştiinţă sunt ale ştiinţei însăşi şi invers” (Pavelcu, 1972, p. 12). Dar trimite şi la
biografiile actorilor sociali care slujesc ştiinţa, noi aşa am înţeles atunci.
2. UN TABLOU SINOPTIC AL CONTEXTULUI SOCIAL
Unele ştiinţe se trezesc, deodată, neagreate de către sistemele sociale închise,

împreună cu grupările de profesionişti ce le ilustrează. Aşa s-a întâmplat în URSS,
cu pedologia sau genetica, între cele două războaie, aşa s-a întâmplat cu psihologia
în România. Ştiinţă în plină afirmare şi impunere, în ansamblul ştiinţelor socio-
umane, din perioada interbelică, îndeosebi prin dezvoltarea ramurilor aplicative şi a
recurgerii la experiment, psihologia a devenit deodată, după război, o paria între
celelalte, fiind în mod tacit pusă între paranteze sau măcar în surdină. Iar o parte
însemnată dintre slujitorii ei au devenit persoane indezirabile, fiind reduse la tăcere
prin metode administrative: licenţiaţi anchetaţi, izolaţi în închisori, supravegheaţi
ca oameni în care noul regim nu putea avea încredere. Într-un cuvânt, aruncaţi la
periferia familiei ştiinţelor şi a societăţii. Nu unul sau doi, ci mai mult de zece
dintr-o comunitate relativ redusă numeric. Deşi vizibilă. Apoi, după o perioadă de
tăcere, glasul psihologiei s-a auzit din nou, dar cântând în falset. I s-a distribuit o
nouă partitură, străină de preocupările şi metodologia de cercetare anterioară,
cerându-li-se instrumentiştilor acestei orchestre dirijate ideologic să urmeze cu
fidelitate un alt stil de cercetare şi interpretare a rezultatelor. Este perioada de
început a noului regim, în care ştiinţa psihologiei, puternic ideologizată, era autorizată
şi încurajată să abordeze anumite teme de cercetare, să se pună în slujba noului
model de societate şi ideal social, dar, mai ales, să urmeze calea trasată de surata
din răsărit. Foştii cercetători şi autori proeminenţi fuseseră anihilaţi, interzişi sau
siliţi să se alinieze pentru a supravieţui, apăruseră noi nume, uneori inventate pentru a
servi orientării recente. Acest context constrângător, deformat şi strict dirijat, a fost
perioada în care s-au format şi au început să se afirme noile generaţii de psihologi,
unii devenind ulterior nume de referinţă. Cei mai mulţi dintre aceştia sunt astăzi
8 Adrian Neculau 4
dispăruţi sau la sfârşit de carieră, dar sunt nume care au marcat cândva decisiv
câmpul ştiinţific al cercetării în psihologie. Prin deceniile cinci şi şase se părea că
psihologia se va dezvolta în direcţia aşteptată de noul regim: anexa utilă a ideologiei
dominante.
Conversiunea a început imediat după 1944. Revista de psihologie, publicaţie
a Institutului de Psihologie, fondată la Cluj, în 1938, de către Florian Ştefănescu-
Goangă, în care se publicau studii de psihologie experimentală, şi-a schimbat această
strategie editorială. În numerele 1–2 din 1948, se traduce integral un articol al lui
S.L. Rubinstein, „Problema activităţii şi a conştiinţei în sistemul psihologiei
sovietice”, articol de direcţie publicat în 1945, reiterând cunoscuta teză a „unităţii
conştiinţei şi activităţii” ca „punct de plecare al reconstrucţiei psihologiei”. Teza
aceasta a primatului lumii materiale asupra conştiinţei a făcut apoi carieră în
scrierile de început ale psihologilor români. Motivaţia redacţiei, în alegerea acestui
text clasic al psihologiei sovietice, este următoarea: „Dăm traducerea integrală a
acestui studiu, pentru a face cunoscută în cercuri cât mai largi marea operă, pe care
o înfăptuiesc psihologii sovietici, de a degaja psihologia din împotmolirile ei, fie în
idealism, fie în materialism mecanicist, şi de a-i da o nouă aşezare în conformitate
deplină cu realitatea”. Am putea deduce de aici că această grupare de elită a
psihologiei româneşti îşi amenda acum trecutul, ancorarea într-un „materialism
mecanicist”?
După un deceniu de presiuni, după ce s-au obţinut succese în acest proces de
aliniere, se părea că actorii câmpului ştiinţific se pot regăsi într-un climat de
normalitate. În 1955 apare Revista de psihologie, editată de Academia Republicii
Populare Române, redactor-responsabil Mihai Ralea, care părea să anunţe redresarea,
întoarcerea la canoanele unui câmp ştiinţific sănătos. Curios lucru, primul număr
nu începe cu un articol-program, ci debutează abrupt cu traducerea unui text din
revista Voprosî filosofii (4/1954): „Despre problemele filozofice ale psihologiei”. Un
text de direcţie, menit să atragă atenţia asupra căilor prin care psihologia se poate
apropia de materialismul dialectic şi poate elimina „rămânerea în urmă”, adică
lichidarea „concepţiilor burgheze şi a influenţelor dăunătoare”. Mihai Ralea fusese
în tinereţe director al celebrei revistei ieşene de cultură Viaţa românească, făcuse parte
din grupul de elită reunit în jurul lui Garabet Ibrăileanu, aparţinuse şcolii critice de
la Iaşi, grupare intelectuală de excepţie, ştia ce înseamnă lansarea unei reviste,
programul unei echipei redacţionale, cum de a ignorat aceste elemente de
marketing? Nu găsesc decât o singură explicaţie: publicând acest text „împrumutat” a
evitat – strategic – un articol de angajament, o situare explicită sub firma ideologiei
dominante. O alegere de maestru: nici text de aderare, dar nici ignorarea cerinţei de
aliniere. Această soluţie salvează întreaga desfăşurare ulterioară: texte tehnice,
experimentale, voit fără miză social-politică. Iar articolul semnat de Mihai Ralea,
inserat după textul sovietic anonim, de fapt stenograma unei dezbateri publice,
„Tradiţia materialistă a psihologiei franceze”, în pofida titlului oarecum pe linie, e

în realitate o onorantă descriere a evoluţiei pe care a cunoscut-o „psihologia
ştiinţifică”, de la gânditorii francezi din secolul al XVIII-lea (Condillac, La Mettrie,
Diderot, Cabanis), prin Taine, Ribot şi Binet până la Janet, Pieron, Wallon. În
numărul al doilea, 1–2/1956, se continua cu aceleaşi tipuri de studii aplicative, cu
miză social-politică redusă sau inexistentă. Se ocoleşte astfel ancorarea în prezentul
acela dominat ideologic, evitându-se angajarea în aderări sau fraze conformiste!
Aceasta să fi fost ideea? Iar un text de proporţii reduse al lui C. Rădulescu-Motru,
„I.P. Pavlov şi problemele metodei experimentale în psihologie”, se prezintă, de
fapt, ca o trecere în revistă a metodei experimentale în psihologia europeană, în
Germania, Franţa, Anglia şi Rusia, identificându-se fondatorii, până la Secenov,
Bechterev şi Pavlov. Desigur, un act de aderare, din partea venerabilului profesor,
dar fără excese, perfect onorabil.
Înfiinţarea Institutului de Psihologie al Academiei şi a Revistei de psihologie
părea să indice, după un deceniu de cedări, compromisuri jenante şi ingerinţe
ideologice grosiere, o nouă etapă, de re-descoperire a profesionalismului şi a demnităţii
în cercetarea psihologică. Dar, cum vom demonstra mai jos, „factorul politic”
veghea asupra vieţii sociale şi muncii celor din acest spaţiu academic. Iar acest
control, nu doar ideologic, se va simţi curând din plin.
3. TEORII ŞI PARADIGME DESPRE EFECTELE CONTEXTULUI

SOCIAL CONSTRÂNGĂTOR
Efectele presiunii ideologice, specifice perioadei, pot fi analizate apelând la

câteva paradigme recente din psihologia socială. Unele cercetări, din ultimele
decenii, în psihologia socială, acreditează ideea că ideologia dominantă are un
impact important asupra vieţii culturale şi activităţii intelectuale, chiar asupra
dezvoltării inteligenţei. Socialul modelat după o concepţie dominantă se insinuează, în
timpul procesului de evoluţie cognitivă, devine – după formula lui Gabriel Mugny –
schemă cognitivă de bază (Mugny, 1991). Devine proprietate intelectuală, grilă de
lectură, instrument de decodaj. Cogniţiile au un puternic „caracter social” prin
faptul că sunt ataşate de obiecte şi situaţii cunoscute, de un context social-politic,
de un mod de producţie, de grupuri şi indivizi. Posedă deci o caracteristică
specifică: ele se nasc şi se dezvoltă într-un mediu social caracteristic, într-un
context social şi cultural care generează inserţia socială a individului; orice modificare,
orice schimbare a structurii individuale încorporează şi situaţia câmpului social,
configuraţia evenimentelor care le-au generat. Universul cognitiv uman traduce
astfel rezultatele tratamentului la care a fost supus subiectul social (în cazul nostru,
subiecţi sociali sunt cercetătorii, producătorii de operă ştiinţifică); integrarea unui
producător de cunoaştere în evenimente conservă, în memoria individuală, semnificaţia
10 Adrian Neculau 6
pe care au avut-o evenimentul atunci când a fost încorporat. Evoluţia structurilor

cognitive individuale nu poate ignora practicile sociale frecvent utilizate, tipurile
de interacţiuni sociale, apartenenţa categorială, normele şi valorile puse în evidenţă
în procesul de dezvoltare.
Premisa analizei noastre: desfăşurată în anumite condiţii sociale (uneori de
opoziţie, presiune, confruntare sau conflict), producţia cognitivă este marcată de
caracteristicile câmpului social. Adesea dependenţa omului de ştiinţa de contextul
social, marcat politic şi ideologic, se traduce printr-o deturnare a discursului ştiinţific,
prin dominanţa gândirii sociale contextuale (Neculau, 2010). Oamenii de ştiinţă,
îndeosebi cei ce activează în ştiinţele sociale, pot glisa uneori spre acomodări şi
chiar compromisuri, dominaţi de discursul „corect ideologic”; uneori doar în
conversaţii, în evocarea unor fapte, prin schimburile de idei în întâlnirile informale,
dar adesea şi prin producţia lor ştiinţifică. Activitatea cognitivă a fiecărui individ
este motivată şi condiţionată de inserţia sa socială particulară, de o cetăţenie
circumscrisă unui anumit tip de societate, în interiorul căreia produce discurs şi
învaţă practici sociale şi profesionale şi la care-şi articulează activitatea cognitivă.
Desigur, gândirea ştiinţifică are logica ei, dar aceasta este situată social, circumscrisă
contextului socio-cultural, grupului, spaţiului, lui aici şi acum, comunităţii în care
se utilizează. Purtătorul gândirii ştiinţifice, dacă vrea să fie ascultat, pare să fie silit
să-şi adapteze discursul normelor locale, valorilor şi ideologiei care domină câmpul
social, contextului cultural şi ideologic. Condiţiile de context „situează” deci discursul,
presupun raporturi concrete, interacţiuni, influenţe. Discursul, inclusiv cel ştiinţific –
insistăm asupra acestei realităţi – este alimentat de ideologia grupului dominant.
Dirijat ideologic, discursul „ancorează” indivizii din câmp şi îi controlează.
Biografiile individuale (inclusiv ale producătorilor de ştiinţă) sunt uneori istorii ale
modului în care actorul social a devenit „prizonierul” mediului cultural şi ideologic. Se
dobândesc astfel competenţe profesionale şi sociale de comunicare, interacţionare,
de analiză a situaţiilor sociale cu o specificitate aparte.
Dacă procesele cognitive ale indivizilor sunt adânc influenţate de cunoaşterea
socială, de interacţiunile cu alţi subiecţi, de stimulii care provin din câmpul social
(Beauvois, 1999), dacă cogniţiile au un puternic caracter social-psihologic prin
faptul că sunt ataşate de context şi practici, de norme de grup, atunci cei socializaţi
şi formaţi în condiţii de control social, în situaţii balizate, vor purta caracteristicile
contextului respectiv. Informaţia cu care este alimentat subiectul social nu este
obiectivă, neutră, logică, tehnică, „raţională”, ci atinsă de ideile şi credinţele grupului,
de ideologii, de practicile furnizate de contextul social, chiar de zvonuri (Guimelli,
1999). Cu ajutorul gândirii sociale putem deci explica naşterea şi persistenţa
modului de a se situa al indivizilor, în raport cu instituţiile, evenimentele şi faptele
recente. L.M. Rouquette (2010) crede că cercetarea reprezentărilor sociale ne oferă
informaţii despre modul în care se fabrică, se îmbogăţesc şi se consolidează cogniţiile
împărtăşite social. În operaţiile sale cognitive, individul utilizează totdeauna

credinţele colective şi reprezentările sociale pe care le-a dobândit frecventând un
anumit context social, ideologic şi situaţional. Implicarea ideologică, raporturile
sociale influenţează capacitatea individului de a judeca şi evalua, marchează
dezvoltarea sa cognitivă. Gândirea socială este deci impregnată de istoria morală,
economică, culturală a grupului social, a situaţiilor, o ancorează şi o particularizează.
Recent, Philip Zimbardo (2009, p. 11) scrie explicit: „Un corp mare de
dovezi din psihologia socială sprijină conceptul conform căruia puterea situaţională
triumfă asupra puterii individuale în contexte date”. Situaţia, mai scrie psiho-
sociologul american, se organizează ca o forţa sistemică, acţionează ca un tot unitar,
devine sursă de putere politică, economică, istorică şi culturală, oferă legitimitate,
dirijează comportamentele individuale. Exact cum s-a întâmplat cu puterea instalată
după război în România, care a venit cu un anumit tip de organizare şi a distribuit
roluri de sistem. Chiar şi intelectualii din acest sistem, teoretic categorie capabilă
de analiza critică, atunci ca şi acum, s-au menţinut numai prin capacitatea de pliere
pe această logică a ataşării la ideologia dominantă şi la context, la situaţie. O
întâlnim apoi nu doar în mediul politic, în sistemul instituţional, ci şi în sectorul
economic, în mediile culturale, în presă, în câmpul universitar şi al cercetării
ştiinţifice. Această „logică” a acţionat asupra actorilor sociali vizaţi ca o putere
superioară, implacabilă, devenind proprietate cognitivă, aproape o trăsătură comună
de personalitate, cuprinzând deopotrivă schema cognitivă de bază, limbajul, practicile
sociale. A transformat indivizii în executanţi ai ideilor primite, prinzându-i într-o
schemă generală, îmbrăcându-i într-o plasă de prescripţii.
Paradigma conflictului socio-cognitiv şi teza marcajului social, propuse de
grupul de la Geneva (Doise, Mugny, 1998), încearcă o explicaţie cauzală a
semnificaţiilor şi practicilor sociale în situaţii de progres cognitiv. Concluzia este
că orice evoluţie cognitivă prin interacţiune este marcată de norme, reguli şi
convenţii sociale, de contextul ideologic în care se desfăşoară. Plasat într-un
context „corect”, cel ce învaţă va dezvolta strategii cognitive adecvate, marcate de
trăsăturile situaţiei, îşi va însuşi schemele cognitive promovate de acest context.
Progresul său va consta în internalizarea treptată a normelor propuse, mediul social
susţinându-l în efortul său de restructurare a gândirii. Identificăm acest proces
istoric în perioada aceea când vechii intelectualităţi i s-a propus „învăţătura” nouă,
marxist-leninistă, renunţarea la „idealisme”, singura cale de se menţine în profesie
şi în câmpul social. Profesioniştii, cercetătorii, cei din mediul academic, se înţelege
că şi reprezentanţii ştiinţei noastre, au fost supuşi cu toţii unui program de recon-
versie cognitivă, li s-a propus să aplice noile scheme cognitive sau să dispară.
Puţini au ales a doua soluţie.
Am găsit puncte de sprijin şi la un alt autor, Jean-Pierre Deconchy (Credinţe
şi ideologii, 2010), care aduce dovezi după care, în cercetarea ştiinţifică – ne
12 Adrian Neculau 8
referim, desigur, la domeniul nostru – ideologia se instalează copios chiar de la

început, de la alegerea temei de cercetare şi a metodologiei. Orice evoluţie,
funcţionare, determinism natural sau demers ştiinţific este atins de „istoricitate”, de
aripa ideologiei. Chiar dacă demersul ştiinţific este enunţat ca fiind neutru, căutând
premeditat neimplicarea, el nu rămâne indiferent la persuasiunea ideologică, nu e
„inert ideologic”. Orice proiect de cercetare-intervenţie (diagnoză, intervenţie, formare)
poartă în pântece opţiunea ideologică, nu se poate sustrage dimensiunii istorice. Cu
alte cuvinte, cunoaşterea, evoluţia, orice proiect de schimbare a concepţiilor şi
practicilor sociale conţine o opţiune ideologică. Instituţiile care afişează neutralitatea,
cum ar fi cercetarea ştiinţifică sau sistemele educative, de exemplu, interpretează
lumea ideologic şi controlează conştiinţele, adesea maschează informaţia ştiinţifică.
Oamenii construiesc lumea (stabilesc norme, raţionalizează mediul lor, judecă şi
evaluează faptele, evoluează cognitiv) dintr-o perspectivă ideologică.
Ţinta finală este totdeauna controlul, exprimat prin prescripţii cultural-
ideologice, prin norme şi practici culturale, „indicaţii” social-politice, consemne ce
nu pot fi ignorate. Atât contextul global, ideologic, cât şi cel imediat, situaţional
construiesc împreună o ţesătură de dispoziţii, prevederi, recomandări, indicatori, reţete,
semne, amprente, simboluri în care-l „învăluie” pe fiecare individ, acoperindu-l cu
o plasă psihosocială care-l constrânge să gândească, să simtă şi să acţioneze în
conformitate cu imaginile-simbol, normele, soluţiile şi ritualurile autorizate (Neculau,
2010). Individul învaţă astfel să se supună standardelor majorităţii, să nu devieze
de la normele comune, să respecte convenţiile care asigură „integrarea în colectiv”,
adică alinierea care furniza confortul fizic şi psihic. Plasa psihosocială este deci o
formulă pedagogică de formare/conversie dirijată, supunând, hipnotizând individul
supus experimentului pedagogic, încurajând comportamentul duplicitar, adesea
obedient. Din dorinţa de a-şi apăra situaţia, viitorul profesional şi personal,
individul se refugia într-un conformism de suprafaţă, mima adeziunea, se dedubla.
De multe ori, însă, acest mod de adaptare se prelungea în fiinţa personală,
pătrundea în viaţa privată, în relaţiile cu cei din jur. Treptat, însă, el îşi pierdea
autonomia intelectuală, renunţa la propria personalitate, modelându-se după dorinţa
celor care deţineau puterea şi autorizau producţia sa. Era nevoit, mai întâi, să-şi
însuşească tehnici de disimulare şi mijloace de apărare. Cu timpul, mulţi ajungeau
să se identifice cu modelul încurajat, cum s-a şi întâmplat. Interacţiunea prelungită
cu idei şi practici încurajate a făcut ca elementele contextului socialul şi ideologic
să pătrundă în substanţa personalităţii, să transfere în portofoliul propriu idei,
atitudini şi practici, până la construirea rolului social corespunzător şi implicarea ca
actor social. Unii au rezistat un timp, dar pentru a supravieţui au fost nevoiţi să
asimileze noile modele, să îmbrace noua identitate.
În cele ce urmează vom prezenta modul concret în care contextul social
constrângător, în care au evoluat şi lucrat psihologii români, intelectuali a căror
producţie depindea de modelul ideologic dominant, a controlat producţia lor ştiinţifică.

Unii, nu puţini, au lucrat în condiţii de presiune ideologică şi de constrângeri
sociale, presiuni fizice, concretizate adesea în supraveghere informativă, anchetă,
arestare şi condamnare la ani de detenţie politică, adesea de calvar.
4. DRAMELE PSIHOLOGILOR, UN CAPITOL DUREROS
Strategia utilizată în perioada dejistă, pentru a înfrânge gândirea independentă, a

fost aceea de a induce frica generalizată şi paraliza orice împotrivire. Metoda
utilizată a fost încarcerarea acelora care manifestau rezistenţă la presiunea ideologică şi
inocularea fricii familiilor şi celor apropiaţi. În închisori se utiliza pedagogia
supunerii prin foame, frig şi bătăi a celor supuşi experimentului de schimbare cognitivă
planificată. Mărturiile unor intelectuali ca Nicolae Mărgineanu, Constantin Giurescu
sau Nicolae Balota înfăţişează situaţii inimaginabile de utilizare a violenţei pentru a
schimba reperele victimei, credinţa sa în norme, valori, bune sentimente. Avem în
aceste mărturii, cumulate, toate mijloacele prin care cineva poate fi total înfrânt:
umilirea, înjosirea până la pierderea stimei de sine, provocarea durerii atroce care
anihilează judecata, răpirea demnităţii umane (Neculau, 2004).
Mulţi dintre cei arestaţi şi condamnaţi, poate cei mai mulţi, aparţineau
intelectualităţii, erau specialişti afirmaţi sau tineri în formare, studenţi şi elevi. Între
aceştia şi un număr important de psihologi. Numărul psihologilor vizibili din cele
trei centre universitare din România şi din mediile de cercetare, în anii de după
război, era relativ redus, cel mult câteva zeci. Dintre aceştia, cel puţin zece au fost
arestaţi, anchetaţi şi au primit ani de recluziune. Au fost arestaţi psihologi din toate
cele trei centre universitare, de la Bucureşti (George Bontilă, conferenţiar la
Catedra de psihologie, colaborator al lui Rădulescu-Motru, Tr. Herseni, conferenţiar
la Sociologie şi apoi psihosociolog, C.I Botez, fost asistent la Iaşi şi apoi şef de
secţie la Institutul de Psihologie al Academiei, C. Zahirnic, Marian Bejat), de la
Cluj (profesorul Fl. Ştefănescu-Goangă şi conferenţiarul Nicolae Mărgineanu) şi
Iaşi (conferenţiarul Petre Botezatu care predă psihologia copilului, Al. Claudian,
profesor de sociologie şi de psihologie, Ion Alexandrescu, care a făcut un doctorat
târziu cu Vasile Pavelcu, autorul unei cărţi despre personalitate). Unii nu au fost
întemniţaţi, dar au fost urmăriţi, anchetaţi, înlăturaţi din posturi. Am studiat la
CNSAS dosarele de urmărire, anchetă şi condamnare ale tuturor celor de mai sus şi
ale unora dintre cei doar supravegheaţi: Vasile Pavelcu, Ştefan Bârsănescu, profesor de
pedagogie, I.M. Nestor, fost conferenţiar la Psihologie la Bucureşti, Ernest Stere,
fost conferenţiar la Psihologie la Iaşi, apoi profesor de filosofia moralei. Cazul
Ralea merită un tratament aparte: deşi a fost un apropiat al regimului, nu i se
acorda încredere, era urmărit prin toate mijloacele, i se înregistrau convorbirile
telefonice şi se înregistra viaţa de zi cu zi în casa sa, mai mulţi informatori infiltraţi
14 Adrian Neculau 10
în prejma sa dădeau cu regularitate rapoarte, am găsit şi fotografii, instantanee luate

pe stradă. Moartea sa neaşteptată a închis dosarul care se augmenta cu repeziciune.
Nu am încă o explicaţie pentru acest procent de psihologi importanţi care au
primit tratament de duşmani ai regimului (vezi şi Neculau, 2011). Cred că o treime
dintre cei cunoscuţi prin lucrările lor au fost internaţi, deşi se ştia că toţi aveau
convingeri democratice şi unii au şi activat în partide de stânga, ca Partidul Social-
Democrat al lui Titel Petrescu. Putem doar presupune că unele dintre cauze ar putea
fi spiritul lor critic ridicat, conştiinţa civică şi faptul că nu au acceptat să colaboreze
cu noul regim. Poate că timpul şi documentele vor aduce la lumină noi explicaţii.
Doar unul dintre ei, N. Mărgineanu, şi-a scris memoriile, manuscris conservat
de familie şi publicat în anii din urmă. De la Ştefănescu-Goangă avem două
impresionante scrisori-memorii. Dar am găsit în dosarele lor numeroase declaraţii
şi autobiografii, date în timpul anchetelor, detenţiei şi după aceea (consultate la
CNSAS) din care putem reconstitui viaţa lor. Mai avem câteva probe: rapoartele
informatorilor care roiau în jurul lor, după eliberare, dovadă că nu prezentau
încredere pentru regim, deşi cei mai mulţi au primit slujbe, puteau publica şi chiar
călători. Dar nu s-au mai putut întoarce în mediul universitar, cu o singură excepţie,
Petre Botezatu care şi-a schimbat însă profilul, afirmându-se ca logician.
5. PSIHOLOGI ÎN ÎNCHISORI – PATRU STUDII DE CAZ
Dintre toţi cei zece psihologi încarceraţi, ale căror dosare le-am cercetat
(numărul lor e mai mare, cercetarea e în curs), cazul cel mai dramatic e al lui
Nicolae Mărgineanu (1905–1980), provenit dintr-o familie de ţărani, care a
impresionat, prin prestaţia sa, pe profesorul Florian Ştefănescu-Goangă. După
susţinerea doctoratului pleacă în Germania pentru specializare şi vizitează
principalele laboratoare de psihologie: la Leipzig ia contact cu spiritul lui Wundt şi
al urmaşilor săi: Kruege, Kulpe şi alţii; la Hamburg se apropie de Stern, de care-l
vor lega apoi multe şi la care se formase şi G.W. Allport; la Berlin ia cunoştinţă de
noile cercetări în psihologia configuraţiei şi se familiarizează cu ideile lui Koehler.
Profesorii Rupp şi Moede fac recenzia tezei sale de doctorat în reviste germane, iar
la întoarcere scrie un amplu raport care devine apoi o carte substanţială, Psihologia
germană contemporană (1930). În Franţa i-a cunoscut apoi pe cei care au marcat
evoluţia psihologiei franceze, Pierre Janet şi Henri Piéron. Obţine apoi bursa
Fundaţiei Rockefeller şi începe o nouă etapă în formarea sa. La Harvard se împrie-
teneşte cu profesorul Allport şi cunoaşte şi pe Cantril, pe Murray, cel ce a condus,
în timpul războiului, laboratorul pentru selecţia ofiţerilor pentru serviciile secrete,
pe Boring („exponentul cel mai de seamă al psihologiei experimentale din SUA”)
şi pe Roback, autorul tratatului celebru de Psihologia caracterului. Cu Allport
menţine mereu legătura, acesta citeşte studenţilor săi scrisorile lui Mărgineanu. La
Yale lucrează cu Hartshorne şi May, cei care acordau o atenţie semnificativă

mediului sau „situaţiei” şi îl frecventează pe Sapir, preocupat de influenţa culturii
asupra personalităţii umane. La Chicago îl cunoaşte pe Thurstone, cu care are lungi
discuţii, la Wisconsin pe Young, la Stanford pe Terman, la Los Angeles pe Bogardus,
la Universitatea Duke îl întâlneşte pe William McDougall, la Columbia pe Murphy
şi Symonds. Dar şi pe Thorndike. După numai opt luni este capabil să facă o
sinteză asupra psihologiei persoanei, din care s-a dezvoltat apoi cunoscuta sa carte.
În mai puţin de doi ani devine un nume cunoscut printre psihologii importanţi din
America, este adesea consultat ca un bun cunoscător al psihologiei europene,
invitat să ţină cursuri sau conferinţe, devine un partener diligent al colegilor săi
americani. Tabloul „întâlnirilor” lui Nicolae Mărgineanu este tulburător. El s-a
format şi a cooperat cu cei mai importanţi reprezentanţi ai psihologiei germane,
franceze sau americane din toate timpurile.
A fost arestat ca urmare a unei delaţiuni colegiale, acuzat de „uneltire contra
ordinii sociale”, implicat într-un lot de „sabotori” şi „anchetat”, adică umilit, bătut,
înfometat, supus presiunilor de tot felul pentru a „mărturisi” sau a se angaja în
acţiuni de „demascare” (Anisescu, 2006). Este condamnat la 25 ani de închisoare.
Rezistă cu demnitate temniţei şi iese bolnav, după 16 ani reuşind să mai supra-
vieţuiască tot pe atâţia ani, să mai lucreze şi să publice încă multe lucrări.
În cartea sa de memorii (Mărgineanu, 2002) avem preţioase mărturii despre
anchete şi anii de detenţie. Spre deosebire de alte asemenea evocări, avem aici
analizele unui psiholog. Din relatările sale nu răzbate nici ura, nici dorinţa de
răzbunare. Autorul nu încetează niciodată să observe, să compare, să evalueze, să
interpreteze atitudini, comportamente, stiluri. Cu acuitatea observatorului-participant,
ne oferă diagnostice pertinente şi descrieri obiective, chiar dacă cel supus „expe-
rimentului” este el însuşi. Iată: „Doi gealaţi m-au legat de mâini şi la picioare,
mi-au introdus genunchii între mâini şi apoi între genunchi şi mâini mi-au băgat un
băţ. M-au ridicat, aşezând băţul pe doi stâlpi. Corpul îmi rămăsese astfel în aer, cu
capul în jos, iar picioarele în sus. Şeful arestului a început să mă lovească în fese cu
un baston de cauciuc înăuntrul căruia era sârmă împletită. În starea de emoţie în
care eram, durere prea mare nu am simţit…”. O relatare rece, detaşată, o fişă
psihologică de observaţie. Cumplit experiment.
Remarcăm faptul că, în scrierile ulterioare, şi-a întemeiat şi menţinut
convingerile umaniste, sprijinindu-se pe valori şi oameni. Lucrarea Sub semnul
omeniei, publicată în 1969, la numai cinci ani după calvarul temniţei, mărturiseşte
despre încrederea sa în cultură şi civilizaţie, în simţul măsurii, stil naţional şi
sentimentul armoniei, în datină (în sens de cutumă morală) şi comunitate, în „legea
strămoşească” a omeniei. E o lege care opreşte răul să se manifeste, e o instituţie a
valorii morale, o normă a „dreptei balanţe” şi a instituţiei datoriei. E o mitologie, o
religie a faptei bune, a regulilor şi bunelor practici, o calitate dominantă a personalităţii
civilizatoare. Omenia e suprema condiţie a omului, crede Mărgineanu, e calitatea care

închide cercul calităţilor umane, fie ele intelectuale, practice sau morale.
Florian Ştefănescu-Goangă (1881–1958), având un doctorat sub conducerea lui
W. Wundt, este considerat fondator al psihologiei experimentale în România. A
construit la Cluj un institut de psihologie, o editură, o revistă şi, în cele din urmă, o
şcoală; dar a fost şi un intelectualul democrat şi rector de vocaţie, constructor şi
întemeietor. A fost victima unui atentat comis de către studenţii extremişti legionari
(trei gloanţe i-au perforat corpul), cu urmări pentru sănătatea sa (i-au trebuit patru
luni pentru refacere). A cunoscut şi acesta închisorile comuniste, fiind încarcerat la
Sighet între 1950 şi 1955. I s-a confiscat apartamentul din Bucureşti, i-au fost
furate bunurile, i-au fost arse cărţile, manuscrisele, corespondenţa. Casa de la Cluj
nu i-a fost restituită niciodată (Popa, 2002).
Dosarul Ştefănescu-Goangă la CNSAS este incomplet, conţine însă un
document-memoriu copleşitor despre rosturile universităţii. Mă bazez, în această
scurtă expunere, îndeosebi pe cele trei volume îngrijite de Mircea Popa şi Viorica
Sîncrăian. În 1947 profesorul Goangă a încercat să contribuie la îmbunătăţirea legii
învăţământului şi a formulat un amendament, cerând ca politica să se oprească la
porţile universităţii. A primit o replică dură din partea marelui diriguitor al presei
comuniste, Nestor Ignat, care l-a catalogat pe Goangă reacţionar într-un articol intitulat
„Universitatea nu e o ţară a nimănui”. Era numit duşman înverşunat, vrăjmaş al
democraţiei, îl punea în rând cu „epavele fasciste”. Concluzia era că universitatea e
şcoala poporului în care acesta nu are ce căuta. A fost pensionat în 1948. Avea
67 ani, iar peste doi ani este încarcerat şi face închisoare între vârsta de 69 şi 74 ani.
Există două documente zguduitoare, redactate după eliberarea din închisoare,
două memorii către ministrul învăţământului din epocă şi către vicepreşedintele
Consiliului de miniştri. Primul invoca pensia mică care nu-i permite să facă faţă
existenţei, bolile, nevoia tratamentului medical etc. Şi aminteşte realizările sale,
construcţiile sale, munca sa, inclusiv faptul că a organizat la Cluj o Universitate
muncitorească. Al doilea e adresat unui confrate, unui cunoscut sociolog care ştia
ce reprezintă Goangă, Miron Constantinescu. Aici dezvăluie tratamentul la care a
fost supus: a stat în închisoare 5 ani şi două luni, fără să fie anchetat, n-a fost trimis
în judecată, la eliberare i s-a spus că nu are nici o vină, dar la întoarcere constată că
familia formată din şapte persoane i-a fost evacuată din apartament, alungată. S-au
ridicat mobilele, tablourile, covoarele, vesela etc. Chiar îmbrăcămintea sa şi lenjeria i-a
fost înstrăinată. I s-a luat biblioteca (opt sute de volume), manuscrisele, fişele de
lucru. Nimic nu i s-a mai înapoiat. Invoca activitatea sa, atacul legionar. „Am ieşit
din închisoare bolnav. Sănătatea mea este serios zdruncinată... sufăr de reumatism
şi de o boală gravă de inimă. ...N-am locuinţă, nici măcar îmbrăcămintea necesară...”.
N-a primit niciodată răspuns. Era fondatorul psihologiei experimentale în România.
George Bontilă (1904–1986) a fost conferenţiar la Catedra de psihologie şi
colaborator al lui C. Rădulescu-Motru. A primit o educaţie riguroasă, ca fiu de
militar, a fost cercetaş în timpul Primului Război Mondial, decorat de câteva ori.
Deosebit de dotat, face studii de filosofie şi drept şi lucrează în cadrul Laboratorului de
psihologie experimentală al Catedrei de psihologie, sub conducerea profesorului
C. Rădulescu-Motru. Primeşte o bursă de specializare în psihologie experimentală
şi aplicată în Elveţia. Deşi a primit oferte de muncă în străinătate, care i-ar fi adus
mai multe satisfacţii profesionale şi recunoaştere pe plan internaţional, G. Bontilă a
preferat să revină în ţară pentru a-şi continua activitatea ca specialist şi cercetător,
alături de foştii profesori şi colegi (Anisescu, 2002). Devine asistent la Catedra de
psihologie, iar în 1933 organizează Serviciul psihotehnic pentru prevenirea psiho-
logică a accidentelor de muncă din cadrul Casei Centrale a Asigurărilor Sociale. În
1934 a creat un Laborator psihotehnic, iar în 1937 pune bazele unui laborator
performant în cadrul Institutului Psihologic din Ministerul Muncii. În 1940 şi-a
susţinut doctoratul cu teza Cercetarea experimentală asupra raportului dintre timp
de reacţiune şi emotivitate, iar în 1941 obţine postul de profesor titular la Catedra
de psihologie a Institutului Superior de Asistenţă Socială pe care îl păstrează până
în momentul arestării în 1948. Devine membru al Federaţiei Internaţionale de
Psihotehnică în 1936 şi membru de onoare al Clubului Psihotehnic de la Praga în
1937. Nu este angajat politic, e preocupat doar de munca sa în laborator.
Dar asistând la noul curs al istoriei, conştiinţa sa civică îi dictează să intervină, să
se implice: împreună cu doi ziarişti, pune bazele unei „organizaţiuni” de rezistenţă
naţională („Rezistenţa Spirituală”), având ca scop revigorarea identităţii naţionale.
Om de bibliotecă şi laborator, fără experienţă socială, naiv, credea – cum singur
mărturiseşte la anchetă –, într-o operaţiune „psihologică sau spirituală, care prin
intermediul unei propagande abile, purtată din om în om, trebuia să răspândească în
cercuri cât mai largi, cancanuri, anecdote, epigrame, pamflete, zvonuri şi calomnii
privind fruntaşii politici ai partidelor muncitoreşti şi în special ai Partidului
Comunist Român”. Erau însă supravegheaţi şi este arestat în 1948, fiind încadrat în
grupul „celor 12 complotişti, spioni şi sabotori”, într-un proces celebru, împreună
cu Nicolae Mărgineanu. Cei mai mulţi dintre ei nu se cunoşteau, Mărgineanu şi
Bontiră nu se văzuseră de cinci ani. Este arestat pentru „uneltire contra ordinii
sociale”. La proces, larg mediatizat, sunt acuzaţi de complotism şi de faptul că sunt
lachei ai imperialismului. Se hotărăşte condamnarea sa la 15 ani de muncă silnică
şi degradarea civică. Urmează închisorile Aiud, Jilava, Lugoj, Galaţi, Botoşani,
Gherla. După 13 ani de detenţie, la Botoşani, conform unei note informative semnată
de sursa „Niculescu”, afirma cu tărie: „Am stat 13 ani în închisoare dar nu mi-am
pierdut demnitatea şi nu mi-am terfelit onoarea. Sunt capabil să suport temniţă câte
zile voi avea, dar nu mă voi pleca niciodată în faţa acestor ticăloşi ce conduc biata
noastră ţară pe care au crucificat-o. Vor răspunde în faţa poporului de crimele lor
împotriva umanităţii”. Aceeaşi sursă, coleg de celulă la Botoşani, consemnează o
declaraţie a sa: „Eu, ca bun român, nu am putut asista cu nepăsare la tragedia
poporului nostru şi de aceea am reacţionat, organizând rezistenţă… Eu, niciodată

nu voi accepta un astfel de regim condus de o clică de proşti şi de criminali.
Regimul comunist din România se mai ţine numai prin faptul că tronează minciuna
şi teroarea”.
Petre Botezatu (1911–1981) fiul unui ceferist din Dorohoi, a fost şef de
promoţie la prestigiosul Liceu Internat din Iaşi. Şi-a început cariera ca profesor de
liceu, apoi a devenit psihotehnician şi asistentul lui Vasile Pavelcu, conferenţiar
predând cursul de psihologia copilului.
Am reconstituit, cu mai mult timp în urmă, activitatea sa de psiholog
(Neculau, 1987), chestionând pe cei ce-l cunoşteau şi consultându-i lucrările. Îşi
începuse cariera ca „psihotehnician” la Institutul Psihotehnic din Iaşi, lucrând alături de
Vasile Pavelcu şi Ion Holban (1948–1950). La universitate, din mărturisirile unor
foşti studenţi (Stela Teodorescu, Andrei Cosmovici, Gh. Raclaru) am reconstituit
personalitatea sa. Era deosebit de conştiincios şi preocupat de detalii, discuta cu
studenţii şi lămurea chestiunile mai dificile; la seminarii totul se lămurea, sistematiza,
organiza, completa. Era mult apreciat. În 1950 Institutul Psihotehnic se transformă
într-un Centru de cercetări ştiinţifice şi Botezatu elaborează acum trei teste de
inteligenţă şi trei chestionare. Testele, inspirate de instrumentele lui Lahy, aduc
ceva în plus: pun accentul pe creativitate şi pe informaţia (cultura) dobândită de
individ. Am găsit două dintre ele, construite tematic şi solicitând subiectului să-şi
demonstreze cunoştinţele şi inteligenţa socială, să interpreteze contextul social. A
colaborat şi la revista ieşeană de cultură „Ethos”, cu cronici şi însemnări asupra
unor lucrări de psihologie. Diagnostica statutul ştiinţei noastre la acea vreme (era
prin 1946–1947) ca fiind într-un „echilibru instabil”, parcurgând o perioadă modestă, a
monografiilor, aplicaţiilor practice, speculaţiilor filosofice. Considera psihologia
vulnerabilă, în situaţia de a nu se putea apăra de unii „aventurieri ai spiritului”,
încât „primul venit o confisca”.
Diagnostic corect
După recluziune şi acceptarea sa apoi la Laboratorul de psihologie CFR se
angajează într-o nouă etapă de căutări şi cercetări. A prezentat în această perioadă,
de şase-şapte ani, câteva comunicări, a întocmit studii de caz, a elaborat câteva
monografii de uz intern: Metoda observaţiei în cursul experimentului (1958) şi
Interpretarea probelor prin corelaţie psihologică (1960). A elaborat mai multe
monografii profesionale, rămase în manuscris, între care: Procesele de gândire în
activitatea impiegatului de mişcare (1955), Profesiograma impiegatului de mişcare
(1958), Lăcătuşul de revizie – studiu monografic (1955) şi Profesiograma lăcătuşului
de revizie – tabel de indicaţii şi contraindicaţii profesionale (1959).
I. Holban (1970) mărturiseşte că, datorită conlucrării cu Petre Botezatu, s-a
introdus „spiritul critic” în metodologia examenului psihologic de selecţie şi au fost
restructurate vechile obişnuinţe. Între aceste idei care au schimbat strategia: proba
psihologică trebuie considerată doar un prilej, o ocazie de a urmări comportamentul
subiectului în situaţie critică, „actul revelator, gestul care denotă o trăsătură de
caracter”; aceasta pentru că „persoana este un întreg, deci nu poate fi privită decât
doar de la distanţă”. Ideea era transformarea psihologului în vioara primă a relaţiei
examinator-examinat: „observaţia în cursul experimentului, care era un accesoriu,
devine ţelul principal”. Iar „corelaţia psihologică” între probe dă prioritate interpretării
după o concepţie unitară, plecând de la constatarea că „în psihicul uman, diferite
variabile nu există izolat, ci în unitatea dialectică a personalităţii, ele se leagă, se
înrâuresc, mai mult chiar, se întrepătrund”. Orice „răspuns” la un semnal e, deci,
„rezultatul tuturor aspectelor persoanei”. De aceea examenul de laborator era corelat cu
date de la locul de muncă, cu examinarea performanţelor şcolare, cu o convorbire
cu candidatul.
Mărturii ale modului în care Petre Botezatu a pus în practică concepţia sa
asupra examenului psihologic am găsit în arhiva Laboratorului de psihologie CFR
Iaşi. Am examinat mai multe „dosare de examen” ale lui Petre Botezatu. Exactitudine,
observaţii pertinente, diagnostice individualizate. Examenul de laborator era totdeauna
completat cu o „caracterizare” rezultată în urma deplasării psihologului la locul de
muncă şi a discuţiilor cu şefii de staţii, impiegaţi, colegii celui examinat; făcea
deseori deplasări în staţiile CFR din Moldova. În 1958 publica un studiu de sinteză,
valorizând în bună parte informaţiile şi experienţa sa de psiholog: Actul inter-
personal. Încercare de interpsihologie. Era un studiu de „psihologie concretă”,
depăşind „categoriile abstracte ale persoanei”, nutrind să se apropie de sistemele de
forţe ce apar „între persoane”. E nevoie, scrie, „să abandonăm schemele psihologice
generale şi să ne mişcăm printre oameni şi fapte, acţiuni şi reacţiuni”. Modelul său
de analiză depăşeşte „psihologia intermentală” a lui G. Dumas, pentru care
sugestia, imitaţia, contagiunea sunt cele mai importante căi ale interacţiunii. Petre
Botezatu propune abordarea fenomenului prin prisma gestului, atitudinii semnificative,
a „omului în faţa omului”, a relaţiei interpersonale. „În viaţa reală, în existenţa
concretă, avem de-a face nu cu acte izolate, ci cu persoane care se înfruntă... De
aceea preferăm termenul de interpersonal (sau interindividual, interuman) pentru
acţiunile zise intermintale”. Şi mai jos: „persoana ca excitant declanşează persoana
ca răspuns. Efectul este acţiunea sau starea persoanei”. Acţiunea interpersonală este
deci un schimb între două individualităţi distincte, două personalităţi şi implică
„totdeauna o transformare”. Reacţionăm la valoarea persoanei, suntem în orice
interacţiune „actori” ai unei „drame interpersonale”. Eficienţa actului depinde de
„momentul psihologic”, de situaţie, de „trecutul, istoria persoanei”, „structura
particulară a persoanei”, „intensitatea” angajării psihosociale. Se vorbeşte în continuare
de „câmp psihic”, „distanţă psihică”, „efecte secundare ale actului”, „subproduse
ale acţiunii interumane” – concepte utilizate în psihologia socială abia mai târziu.
Este sigur că Petre Botezatu nu cunoştea atunci lucrările lui Lewin, Moreno,
Newcomb, iar textele de bază în problematica atât de spectaculoasă a „relaţiilor
interpersonale” au apărut mai târziu. Acest articol oarecum singular a fost mulţi ani
citat şi utilizat ca un text de bază în studiul relaţiilor interpersonale.
Ce s-a întâmplat cu acest cercetător subtil în psihologie? Petre Botezatu a fost
arestat la 16 august 1952 şi a fost condamnat la 5 ani, dar a fost eliberat în 1954.
Dintr-un proces verbal de interogatoriu DGSS rezultă că a făcut parte „din grupul
din jurul lui Claudian Al., fost şef al PSDI Iaşi”. În timpul reţinerii a fost internat în
coloniile de muncă de la: Coasta Galiş, Km 32, apoi la Midia, unde a stat până în
septembrie 1953, când a fost transferat la Oneşti, unde a muncit până la eliberare.
În timpul cât a stat la Canal, din fişa medicală rezulta că „era apt pentru orice
muncă”, iar dintr-o fişă de pontaj (lucra ca săpător) aflăm că presta, de regulă, 11–
13 ore de muncă pe zi, în total 218 zile de muncă, realizând un procent de 112%
din norma coloniei. La ieşire a fost obligat, ca şi ceilalţi, să dea o declaraţie prin
care se angajează să nu discute cu nimeni despre cele văzute şi auzite în legătură cu
locurile de detenţie sau despre procesul de încarcerare. Fusese eliberat, dar era
considerat încă periculos, pus sub urmărire şi înconjurat de grija atentă a organelor.
A lucrat la Laboratorul de psihologie CFR până să fie reprimit, târziu, la Universitate,
dar la logică. Avea atunci patruzeci şi şase de ani. Dar nu s-a mai putut întoarce la
psihologie, disciplina în care se afirmase la începutul carierei, până la arestare. Acest
început promiţător aparţinea de acum unui trecut care nu avea să se mai întoarcă.
S-a izolat complet în casă, nu se mai ducea la nimeni dintre prieteni, nici nu-i
venea aproape nimeni, decât intimii de altă dată, ca Ernest Stere, Al. Claudian şi
Vasile Pavelcu. Un ofiţer de securitate care-l caută la Laboratorul CFR notează:
„Am putut să constat în timpul discuţiilor că P.B. este o fire calmă, puţin fricoasă şi
foarte manierată”. O notă din 1971 consemnează: „Din interceptarea corespondenţei
lui Botezatu Petru a rezultat că a reuşit să i se tipărească lucrarea Despre logică, cu
caracter sociologic.” Mai găsim şi alte interceptări, scrisori către sau de la Anton
Dimitriu sau C. Noica. I se ascultau şi convorbirile telefonice. „Sursele” din jurul
său sunt active, informează despre orice gând sau mişcare. În acelaşi timp era
considerat unul dintre cei mai importanţi profesori din universitate, reper pentru
generaţii de tineri.
Ca mulţi foşti universitari ieşeni, Petre Botezatu a optat şi rămas un om de
stânga, democrat autentic, animat de dorinţa de a face bine, intelectual angajat,
militant. Dar la ruptura Partidului Social-Democrat a optat şi a rămas alături de
mentorul său, sociologul Alexandru Claudian, formând la Iaşi aripa Independenţilor lui
Titel Petrescu, adică PSDI. Au devenit brusc duşmani. Toţi acei tineri au făcut apoi
puşcărie.
Studiind dosarul său la CNSAS am ajuns la concluzia că bănuia, poate chiar
ştia că e urmărit, cred că-i identificase pe cei ce-l aveau în studiu. Era un spirit
profund, analitic, experimentat. Găsea totdeauna componenta semnificativă a

personalităţii celui examinat, diagnosticele sale erau precise. Atunci cum să nu
depisteze pe cei ce-l chestionau indiscret asupra temelor politice ale zilei sau ale
vieţii cotidiene? Unora dintre aceşti urmăritori le distribuie opinii confecţionate
pentru a fi transmise mai departe, îi îmbăta cu un discurs „pe linie”, aproape lozinci. Iar
ei îl reproduc în informările lor. Ceea ce atrage admonestarea acestora şi trasarea
de noi sarcini. Exasperat de puţinătatea „materialului informativ” recoltat, unul
dintre cei ce dirijează urmărirea dă rezoluţia: „Să se clarifice situaţia suspectului
(suspectul e Petre Botezatu!) şi să vedem dacă mai e cazul să fie urmărit”. Dar
acţiunea nu încetează, ordinele venite mai de sus sunt clare: să i se intercepteze
corespondenţa, telefonul, să i se cunoască „toate legăturile” şi „natura acestora”.
Sunt antrenaţi nu numai foşti tovarăşi de generaţie, probabil şantajaţi, ci şi colegi
de la universitate, chiar studenţi. Aceştia din urmă, care dau informaţii sub nişte
pseudonime ingenioase, trebuiau să furnizeze descrieri asupra stării de spirit din
mediul universitar, ce discuţii se poartă printre studenţi, cum reacţionează profesorii.
Desigur, un obiectiv periculos era şi Petre Botezatu. La un moment dat se propune
totuşi să fie scos din urmărirea STO (supraveghere prin tehnică operativă) şi să fie
trecut la „urmărire generală”. Care n-a încetat niciodată. O plasă deasă, o reţea de
informatori – unii şantajaţi, alţii interesaţi, probabil şi unii naivi, crezând că fac
bine – îl înconjurau, lăsându-i puţină libertate de mişcare. Numai unii dintre cei în
situaţia sa reuşeau să supravieţuiască acestei presiuni şi să-şi păstreze independenţa
gândirii şi demnitatea. Cazul fostului meu profesor.
6. ÎN LOC DE CONCLUZII
Scopul acestui studiu, elaborat în urma unei cercetări de arhivă şi apelând la

mărturii memorialistice, este acela de a atrage atenţia asupra unor condiţii de context
social care au influenţat decisiv existenţa şi munca ştiinţifică a unor producători
importanţi din domeniul psihologiei. Cercetătorii recenţi nu pot evalua opera lor
decât ţinând seama de constrângerile şi presiunile la care au fost supuşi. Un capitol
dureros din istoria ştiinţei noastre, care trebuie tratat cu atenţie şi empatie.
Primit în redacţie la: 13.X.2011
BIBLIOGRAFIE
1. ANISESCU, C., Psihologul George Bontilă – completare la Destin. Fragment biografic, în

Arhivele Securităţii. CNSAS, Editura Pro Historia, 2002, p. 61–79.
2. ANISESCU, C., Nicolae Mărgineanu. Un psiholog în temniţele comuniste. Documente preluate
din arhiva CNSAS, prefaţă de Adrian Neculau, Iaşi, Editura Polirom, 2006.
3. BALOTA, N., Caietul albastru, Bucureşti, Ideea Europeană, 2007.
4. BEAUVOIS, J.-L., Les composantes collectives de la personne, în J.-L. BEAUVOIS, N.

DUBOST, W. DOISE, La construction sociale de la personne, PUG, Grenoble, 1999.
5. BOTEZATU, P., Actul interpersonal (încercare de interpsihologie), Analele româno-sovietice:
Pedagogie-Psihologie, II, 1958, p. 59–74.
6. DECONCHY, J.-P., Credinţe şi ideologii, Iaşi, Editura Polirom, 2010.
7. DOISE, W., MUGNY, G., Psihologie socială şi dezvoltare cognitivă, Iaşi, Editura Polirom, 1998
(traducere din limba franceză).
8. GUIMELLI, CH., La pensée sociale, Paris, PUF, 1999.
9. GIURESCU, C., Cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet, Bucureşti, Editura Fundaţiei
Culturale Române, 1994.
10. HOLBAN, I., Probleme de psihologia muncii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970.
11. MĂRGINEANU, N., Mărturii asupra unii veac zbuciumat (prefaţă de Mircea Miclea),
Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002.
12. MUGNY, G., Psychologie sociale du développement cognitif, Berne, Peter Lang, 1991.
13. NECULAU, A., Petre Botezatu – psihologul, Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza”,
Iaşi, 2, 1987, p. 25–29.
14. NECULAU, A., La violence institutionnelle. Une expérience roumaine dans les années du
totalitarisme stalinienne: „la rééducation”, în A. NECULAU (coord.) Viaţa cotidiană în comunism,
Bucureşti, Editura Polirom, 2004, p. 203–225.
15. NECULAU, A., „Plasa psihosocială” sau controlul total, în ADRIAN NECULAU, ANDRÉ
SIROTA (coordonatori), Indivizi şi societăţi sechestrate. Abordare psihosociologică, Iaşi,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2010, p. 44–74.
16. NECULAU, A., Psihologi români în închisorile comuniste, Psihologia socială, 26, 2010, p. 115–130.
17. PAVELCU, V., Drama psihologiei. Eseu asupra constituirii psihologiei ca stiinţă, Editura
Ştiinţifică; Ediţia a doua – EDP; Ediţia a treia, îngrijită şi studiu introductiv de Adrian Neculau şi
Corneliu Havârneanu, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1965, 1972, 2010.
18. ROUQUETTE, M.-L. (coordonator), Gândirea socială, Iaşi, Editura Polirom (traducere din
limba franceză).
19. ŞTEFĂNESCU-GOANGĂ, FL., Cetatea universitară (Antologie de texte, îngrijită de Mircea
Popa şi Viorica Sîncrăian) Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2002.
20. ZIMBARDO, PH., Efectul Lucifer, Bucureşti, Editura Nemira, 2009.
21. Dosare CNSAS consultate: Alexandrescu Ioan: P 013839, vol. 1–5; Bontilă Gheorghe: I 00703,
vol. 1–2; Botezatu Petre: I 195852, vol. 1–3; Botez Constantin: I 203736, vol. 1–3 şi P 014109,
vol. 1–2; Herseni Traian: I 163318, vol. 1–2, P 206, vol. 1–2, P 014083; Nestor Iacob: I 258948;
Mărgineanu Neculai: I 14572; I 163325, vol. 1–6; P 335 vol. 1–79; Pavelcu Vasile: I 259028;
Ralea Mihai: I 073547, vol. 1–5; Ştefănescu-Goangă Florian: P – 015213.
PERSISTENŢA MECANISMELOR ARHAICE DE APĂRARE
ÎN TULBURĂRILE DE PERSONALITATE
SIMONA TRIFU∗ , CRISTINA DELCUESCU∗∗
Abstract
This is a research paper in the field of Clinical Psychology, regarding personality disorders and
having implications for psychiatry (the subjects are being hospitalized for decompensation with notes
of anxiety, depression or interpretive phenomena).
The hypothesis was one of a fragile Ego, marked by immature defence mechanisms and
archaic functioning. The group of patients underwent a complex battery of psychological tests (The
CAQ Personality Inventory, DSQ Inventory, Szondy Test) and the results show diverse profiles,
explained from a modern psychodynamic perspective.
The conclusions show that an early recognition of such an atypical profile aids significantly –
in clinical psychology – in preventing decompensation of clinical psychiatric intensity.
Cuvinte-cheie: Eu fragil, mecanisme de apărare imature, funcţionare arhaică, decompensări de
coloratură anxioasă, depresivă sau interpretativă.
Keywords: fragile Self, immature defence mechanism, archaic functionality, anxious instability,
depresive and interpretative instability.
1. INTRODUCERE
Studiul ales este unul constatator, în sensul că s-a pornit de la premisele

psihodinamicii moderne. Acestea susţin faptul că în afara trăsăturilor de personalitate /
vulnerabilitate semnificativ specifice unei anumite dizarmonii, există un profil
comun de „vulnerabilitate” al tuturor tulburărilor de personalitate, decompensările
de o coloratură sau alta (în termeni psihiatrici – un al doilea diagnostic adiţional de
axa I) depinzând de constituţia persoanei şi de o serie de alţi factori constituţionali,
sociali, economici şi nu în ultimul rând, psihologici.
Depistarea tulburării de personalitate, descrierea contextului psihosocial în
care apare un prim sau un nou episod de decompensare psihiatrică, precum şi
dinamica intrapsihică de la cauză la efect ne face să dorim să semnalăm caracteristicile
psihice individuale şi situaţiile potenţiale ce favorizează menţinerea decompensărilor
de intensitate psihiatrică, deoarece presupunem că aceasta este consecinţa unui
dezechilibru între factorii de risc şi factorii compensatori.
∗
Spitalul Clinic „Prof. Dr. Al. Obregia”, Bucureşti.
∗∗
Universitatea Bucureşti.
34 Simona Trifu, Cristina Delcuescu 2
2. METODOLOGIA CERCETĂRII
2.1. OBIECTIVELE CERCETĂRII
Obiective teoretice:
− prezentarea perspectivelor moderne de abordare a tulburărilor de personalitate;
− prezentarea din viziune psihodinamică a mecanismelor de apărare utilizate
de aceşti pacienţi;
− prezentarea perspectivei personologice.
Obiective practice:
− conturarea unui model de investigare complex medico-psiho-social;
− aprofundarea cunoaşterii afectării structurii de personalitate şi a mecanismelor
de apărare după care cel în cauză funcţionează;
− exprimarea unor posibilităţi predictive în vederea unei reale creşteri a
perspectivelor terapeutice.
2.2. INSTRUMENTELE UTILIZATE
− Testul proiectiv de personalitate Szondi – care are avantajul de a scoate în

evidenţă trăsăturile actuale, structura (elementele ce nu se modifică pe parcursul
vieţii) şi pulsiunile ce se acumulează şi se vor descărca în viitor.
− Chestionarul stilului defensiv DSQ – ce evidenţiază mecanisme de apărare
grupate în stiluri (cum ar fi comportament maladaptativ, imagine de sine distorsionată,
autosacrificiu, stil adaptativ). Mecanismele de apărare ţin de perspectiva psihana-
litică, iar stilurile de perspectiva cognitivist-comportamentalistă a copingului.
− Inventarul de personalitate CAQ – alcătuit din forma A a chestionarului
Cattel, la care se adaugă 144 de itemi grupaţi în 12 scale clinice, etalonat şi validat pe
populaţia românească şi demonstrat cu o curbă ROC superioară MMPI-ului forma 1.
2.3. IPOTEZELE GENERALE
1. Presupunem că există un profil comun al subiecţilor ce prezintă tulburări

de personalitate, dincolo de profilele diferenţiate descrise amplu în inventarele
diagnostice tip DSM-IV – TR, ICD 10, respectiv că nu există diferenţe semni-
ficative între rezultatele obţinute la fiecare dintre cele trei instrumente diagnostice
utilizate în funcţie de fiecare tulburare de personalitate specifică.
2. Presupunem că acest profil va avea drept trăsături centrale tensiunea,
insecuritatea, nevoia de a primi aprobarea celorlalţi, respectiv aspecte din sfera
anxietăţii şi dependenţei şi a unui coping dezadaptativ şi în mai mică măsură
aspecte ce vizează independenţa, stabilitatea emoţională şi copingul adaptativ.
3. Presupunem că există o strânsă legătură între factorii de personalitate,
mecanismele şi stilurile defensive şi factorii de mediu, sociali, economici, consti-
tuţionali etc., în sensul că apariţia şi evoluţia unei decompensări de intensitate
psihiatrică, precum şi posibilităţile recuperatorii sunt rezultatul interacţiunii comune
a acestora.
3 Mecanisme de apărare în tulburările de personalitate 35
3. REZULTATE OBŢINUTE
Studiul a fost efectuat pe un lot de 386 de pacienţi, distribuiţi în 10 categorii

de tulburări de personalitate: borderline 42; histrionică 33; schizoidă 30; obsesiv-
compulsivă 39; anxioasă 35; narcisică 30; paranoidă 46; dependentă 32; evitantă 60;
pasiv-agresivă 39.
Vârsta pacienţilor investigaţi variază între 18 şi 65 de ani, cu o preponderenţă
a pacienţilor cu vârste cuprinse între 35 şi 57 de ani (> 50% din populaţia investigată).
În ceea ce priveşte repartiţia pe sexe, 32,9% din populaţia investigată,
respectiv 127 de pacienţi, este de sex masculin şi 67,1% din populaţia investigată,
respectiv 259 de pacienţi, este de sex feminin.
Privind statutul marital al pacienţilor investigaţi, 49,9% dintre pacienţi sunt
necăsătoriţi, 10,4% sunt căsătoriţi, dar nu au copii, 13,7% sunt căsătoriţi şi au şi
copii, 11,4% sunt divorţaţi fără a avea copii, 12,2% sunt divorţaţi şi au copii din
căsnicie.
Dintre pacienţii investigaţi, 91, respectiv 23,6%, au fost diagnosticaţi anterior
studiului nostru cu tulburare de personalitate, 14,2% dintre pacienţi au un diagnostic
psihiatric adiacent, 25,5% au un QI scăzut şi 31,6% prezintă anumite dizabilităţi.
În 85,5% dintre cazuri familia este prezentă, 51% dintre aceştia au avut o
bună adaptare premorbidă şi 40,4% dintre pacienţi au o reţea de suport social.
În ceea ce priveşte factorul socio-economic, 51,3% dintre pacienţi au venituri
scăzute, 93% dintre aceştia au suferit o deteriorare faţă de cel mai înalt nivel de
funcţionare atins, 75% dintre pacienţi au schimbat cel puţin două locuri de muncă
şi în 36,8% dintre cazuri a avut loc o prăbuşire a calităţii vieţii şi doar 45,6% dintre
pacienţi au o atitudine pozitivă faţă de muncă.
3.1. IPOTEZE DE LUCRU:
1. Presupunem că nu există diferenţe semnificative între rezultatele obţinute

la fiecare dintre cele trei instrumente diagnostice utilizate (respectiv testul
Szondi, chestionarul CAQ şi chestionarul DSQ) în funcţie de diferitele tipuri
specifice de tulburare de personalitate.
A fost utilizat testul One-way ANOVA, care pune în evidenţă semnificaţia
diferenţelor dintre mediile variabilelor dependente.
Rezultatele ANOVA la fiecare dintre cele trei instrumente psihodiagnostice
selectate (Szondi, CAQ şi DSQ) nu diferă semnificativ în funcţie de tipul de tipul
tulburării de personalitate (F(9, 385) a avut valori între 0,022 şi 1,428, sub nivelul
de semnificaţie, p a avut valori 0,174 şi 1,000).
Aceasta înseamnă că nu există diferenţe semnificative la nivelul celor trei
instrumente psihodiagnostice selectate în funcţie de tipul tulburării de personalitate
şi putem afirma că ipoteza de lucru 1 se confirmă.
2. Presupunem că există diferenţe semnificative între scorurile obţinute
de femei la factorii Szondi S h, CAQ căldură afectivă, CAQ sensitivitate, la
factori din sfera depresiei precum şi la stilul defensiv DSQ imagine de sine
distorsionată de sine şi cele obţinute de bărbaţi la aceleaşi scale, în sensul că
femeile vor tinde să obţină scoruri mai ridicate la acestea faţă de bărbaţi.
Femeile din populaţia analizată tind să manifeste mai multă fatigabilitate,
tristeţe comparativ cu populaţia masculină, să apeleze la un stil defensiv care se
bazează pe conturarea unei imagini de sine distorsionate (respectiv a utiliza o
percepţie distorsionată despre propriile posibilităţi şi capacitatea redusă de integrare a
Eului, imaginea şi investirea celuilalt) (de altfel, aceasta este o dimensiune care,
după cum se va observa ulterior, este extrem de sensibilă la prezenţa a diverşi
factori sociali, de mediu, constituţionali etc.) şi, în medie, tind să aibă o vârstă mai
mică decât a bărbaţilor din populaţia analizată.
Concluzionând, putem afirma că ipoteza de lucru 2 se confirmă.
Media de vârstă a femeilor diagnosticate cu tulburare de personalitate tinde să
fie semnificativ mai scăzută decât media de vârstă a bărbaţilor.
3. Presupunem că tensiunea, insecuritatea, nevoia constantă de aprobare
din partea celorlalţi, preocuparea şi dependenţa sunt trăsăturile caracteristice
ale profilului tulburării de personalitate (respectiv factorii CAQ tensiune,
CAQ insecuritate, CAQ căldură afectivă şi CAQ radicalism vor avea scoruri
superioare mediei).
4. Presupunem că trăsăturile „protective” precum stabilitatea emoţională,
dominanţa şi autosuficienţa vor caracteriza în mai mică măsură profilul unei
dizarmonii de personalitate, respectiv vor avea scoruri sub medie.
5. Presupunem că la un nivel mai profund, respectiv la nivelul rezul-
tatelor testului Szondi vom regăsi scoruri mai ridicate la factori precum
Szondi S s, Szondi SCH p şi Szondi C d şi scoruri sub medie la factorul Szondi
C m sau Szondi S h (respectiv o situaţie aparent opusă celei de la nivel conştient).
Mediile a cinci dintre factorii CAQ, respectiv căldură afectivă, senzitivitate,
insecuritate, radicalism şi tensiune, depăşesc uşor spre moderat media populaţiei
generale, ultimul factor depăşind semnificativ media generală a populaţiei, în timp
ce factorul stabilitate emoţională are valori sub media generală a populaţiei,
confirmând resursele reduse ale acestor subiecţi în a face faţă încercărilor şi
decompensărilor de intensitate psihiatrică.
De asemenea, se pot remarca scorurile sub media generală a populaţiei la
factorii CAQ dominanţă şi CAQ autosuficienţă, în contrapoziţie cu factorii CAQ
perspicacitate, CAQ radicalism, CAQ plictiseală şi retragere şi CAQ depresie anxioasă
care au obţinut scoruri medii şi superioare mediei.
Pentru a se vedea dacă media acestor factori diferă semnificativ de media
celorlalţi factori CAQ consideraţi, a fost aplicat Paired Sample T-Test.
Acestor persoane care tind să fie mai anxioase şi mai frustrate, cu o nevoie
imperioasă de a fi aprobate de ceilalţi, preocupate şi cu sentimente de vinovăţie,
nesigure şi dependente şi care totuşi reuşesc să fie inovative le lipsesc tocmai acele
elemente de contrabalans adaptativ, respectiv o mai bună capacitate de a face faţă
situaţiilor stresante, o mai mare capacitate de a-şi exprima sentimentele ostile fără
teama de a fi respinse de ceilalţi şi fără să resimtă culpabilitate. Aceste persoane
par a avea mai multă nevoie de confirmarea celorlalţi decât media, au puţină
încredere în ei şi tind să renunţe la propriile dorinţe pentru a face pe plac celorlalţi.
Acest profil corespunde teoriilor legate de anumite tulburări de personalitate
care se referă mai ales la incapacitatea de exteriorizare a bolnavilor, ce are drept
consecinţă descărcarea tensiunii asupra propriului corp sub forma decompensărilor
de intensitate psihiatrică-anxioasă, depresivă sau senzitiv-interpretativă.
Concluzionând, putem afirma că ipotezele de lucru se confirmă.
Persoanele care ajung să dezvolte o decompensare psihiatrică suprapusă unei
tulburări de personalitate prezintă o fragilitate bazală în sfera gestionării tensiunii şi
anxietăţii, capacităţii de exprimare emoţională, această fragilitate reprezentând „terenul
propice”.
Cinci sunt factorii Szondi care depăşesc media populaţiei, doi dintre aceştia,
respectiv factorul Szondi P e şi Szondi SCH k depăşind uşor media, ceilalţi trei
având valori superioare mediei, respectiv Szondi S s, Szondi SCH p şi Szondi C d.
Subiecţii ce supraadaugă un diagnostic psihiatric unei tulburări de personalitate
prezintă probleme de ataşament, resimţind nesiguranţa permanenţei relaţiilor obiectuale
şi manifestă suficientă agresivitate. Pentru a se vedea dacă media acestor factori
diferă semnificativ de media celorlalţi factori Szondi consideraţi, a fost aplicat
Paired Sample T-Test.
Concluzionând, putem afirma că şi următoarea ipoteză de lucru se confirmă.
Aparent există o discrepanţă între rezultatele obţinute la CAQ şi cele obţinute
la Szondi. Acest lucru se datorează faptului că cele două instrumente investighează
nivele diferite – conştient, respectiv inconştient – de funcţionare psihică.
Specificul acestor pacienţi cu tulburări de personalitate, care la un anumit
moment al vieţii se decompensează şi ajung în aria psihiatriei, este că au nevoie de
Altul pentru a supravieţui. Deoarece viaţa le este ameninţată la nivel fantasmat,
apare o reorganizare afectivă şi defensivă pentru a se conserva şi utilizează într-o
mai mare măsură mecanisme mai primitive de supravieţuire.
Putem vorbi de un stil de ataşament nesigur, cu o prevalenţă a componentei
anxios-evitante.
Deoarece pacienţii au fost investigaţi în cursul internării, putem vorbi de
predominanţa unui stil de ataşament care sugerează un ataşament specific copilului.
6. Presupunem că rezultatele la Coeficientul incapacităţii adaptative vor
corela semnificativ negativ cu mecanismul DSQ afiliere şi pozitiv cu un
mecanism defensiv involuat (DSQ clivaj sau DSQ anulare retroactivă).
Rezultatele la mecanismul DSQ afiliere corelează negativ semnificativ cu
rezultatele la coeficientul incapacităţii adaptative, r = –0,257; sig. = 0,000; acesta
înseamnă că cu cât valoarea coeficientului incapacităţii adaptative este mai mare,
cu atât scorurile la mecanismul defensiv afiliere tind să fie mai scăzute.
Rezultatele la mecanismul DSQ anulare retroactivă corelează pozitiv semni-

ficativ cu rezultatele la coeficientul incapacităţii adaptative, r = 0,237; sig. = 0,000;
aceasta înseamnă că valorile ridicate la mecanismul defensiv anulare retroactivă
vor tinde să se asocieze cu valori ridicate la coeficientul incapacităţii adaptative.
Rezultatele vin să confirme experienţa clinică potrivit căreia afilierea, în
calitate de mecanism de apărare mai evoluat, ar trebui să se asocieze cu o bună
capacitate adaptativă, iar anularea retroactivă, considerată drept mecanism de apărare
nevrotic, să se asocieze cu o mai mică capacitate adaptativă.
Aşadar, cu cât un pacient are o mai bună capacitate adaptativă, cu atât el va
folosi mai mult afilierea ca mecanism de apărare şi mai puţin anularea retroactivă.
7. Presupunem că tensiunea, în calitate de caracteristică de bază din
profilul unei tulburări de personalitate, va manifesta o sensibilitate crescută la
influenţa factorilor sociali, de mediu, economici etc.
8. Presupunem că prezenţa factorului social (respectiv prezenţa sau absenţa
suportului social, a relaţiilor mai mult sau mai puţin satisfăcătoare cu ceilalţi
etc.) va produce diferenţe semnificative la nivelul trăsăturilor caracteristice
ale profilului unei tulburări de personalitate (respectiv CAQ tensiune, CAQ
insecuritate, CAQ senzitivitate, CAQ radicalism), precum şi asupra nivelului
de maturitate al mecanismelor şi stilurilor defensive utilizate (DSQ afiliere,
DSQ imagine de sine distorsionată).
9. Presupunem că afilierea, în calitate de mecanism defensiv adaptativ,
va avea scoruri semnificativ mai scăzute exact la acei factori care reprezintă
reducerea interacţiunilor sociale, respectiv: scăderea relaţiilor cu prietenii,
scăderea abilităţilor sociale, scăderea interesului şi a activităţilor adaptative etc.
10. Presupunem că elementele componentei afective analizate (traume,
climat EE etc.) vor produce diferenţe semnificative atât la nivelul factorilor de
personalitate din sfera afectivă (de exemplu, CAQ sensitivitate, CAQ impul-
sivitate etc.), dar şi la nivelul trăsăturilor caracteristice ale profilului unei
dizarmonii de personalitate şi la nivelul mecanismelor şi stilurilor defensive
(respectiv DSQ afiliere etc.).
11. Presupunem că la nivelul simptomelor din sfera depresiei, factorul
CAQ tensiune va avea valori semnificativ mai ridicate la pacienţii la care
aceste simptome sunt prezente faţă de pacienţii la care aceste simptome lipsesc.
12. Presupunem că stilurile defensive mai puţin adaptative precum DSQ
imagine de sine distorsionată şi DSQ autosacrificiu sunt extrem de sensibile la
influenţa factorilor de mediu, sociali, economici etc.
Pentru a identifica influenţa pe care prezenţa diverşilor factori psihologici,
psihosociali, economici şi constituţionali o are asupra dimensiunilor, trăsăturilor de
personalitate şi stilurilor defensive, s-a aplicat Testul T pentru eşantioane independente
pentru a se vedea dacă există diferenţe la nivelul trăsăturilor de personalitate şi a
stilurilor defensive între pacienţii la care factorul analizat este prezent faţă de
pacienţii la care acest factor nu este prezent.
Din punct de vedere clinic, sunt consideraţi semnificativi acei factori a căror
prezenţă produce diferenţe semnificative la nivelul a cât mai multe dimensiuni,
factori şi stiluri defensive.
De asemenea, poate fi considerat semnificativ şi reversul, cu cât o dimensiune/
un factor/stil variază în funcţie de prezenţa a cât mai mulţi factori, cu atât valorile
acelei dimensiuni/ acelui factor/stil pot fi considerate ca fiind indici clinici ai
evoluţiei şi/sau riscului/recuperabilităţii datorită senzitivităţii crescute a acesteia.
Factorul atitudinea pozitivă faţă de muncă a produs diferenţe semnificative la
nivelul factorilor Szondi S h, CAQ stabilitate emoţională, CAQ autosuficienţă şi la
nivelul mecanismelor şi stilurilor defensive DSQ denegare, DSQ refugiu în reverie,
DSQ imagine de sine distorsionată şi DSQ autosacrificiu, în sensul că pacienţii la
care acest factor este prezent tind să obţină scoruri semnificativ mai ridicate la
factorul CAQ stabilitate emoţională şi la stilul defensiv denegare, şi scoruri semni-
ficativ mai scăzute la factorii Szondi S h şi CAQ autosuficienţă şi la mecanismele
şi stilurile defensive refugiu în reverie, imagine de sine distorsionată şi autosacrificiu
faţă de cei la care acest factor nu este prezent.
Aceşti pacienţi au o mai mare toleranţă la stres şi un nivel mai mic de anxietate,
preferă să lucreze în grup şi utilizează în mai mică măsură o serie de mecanisme de
apărare imature, precum refugiul în reverie şi stilul imagine de sine distorsionată,
ce reuneşte mecanisme precum omnipotenţa, idealizarea şi clivajul.
Deşi utilizează denegarea ca mecanism imatur de apărare (ca şi majoritatea
mecanismelor pe care cei în cauză le utilizează), în situaţia de faţă ele se demon-
strează ca adaptative, întrucât le permit o descărcare a tensiunii într-o manieră
adecvată.
Putem concluziona că pacienţii la care acest factor este prezent posedă resurse
adecvate necesare pentru a face faţă situaţiilor.
Factorul scăderea interesului şi a activităţilor recreative a produs diferenţe
semnificative la nivelul factorului CAQ tensiune şi la nivelul mecanismelor şi
stilurilor DSQ afiliere şi imagine de sine distorsionată, în sensul că subiecţii la care
acest factor este prezent tind să obţină scoruri mai mari atât la factorul CAQ
tensiune, cât şi la mecanismele şi stilurile DSQ afiliere şi imagine de sine distorsionată.
Pacienţii la care acest factor este prezent tind să fie mai anxioşi, uşor iritabili,
să caute sprijinul celorlalţi pentru depăşirea situaţiilor şi să utilizeze imaginea de
sine distorsionată ca mecanism de apărare. Oricum, acest factor este strâns legat de
scăderea abilităţilor sociale şi de reducerea numărului de relaţii interpersonale, cu
mare risc pentru depresie. Alături de ceilalţi doi factori, scăderea interesului şi a
activităţilor recreative face parte din cercul vicios al depresiei descris de Beck.
Factorul sensitivitate emoţională a produs diferenţe semnificative la nivelul
factorilor Szondi S s şi Szondi SCH k, la nivelul factorului CAQ tensiune şi la
nivelul mecanismului defensiv DSQ retragere apatică, în sensul că pacienţii la care

acest factor este prezent tind să obţină scoruri mai mici la factorul CAQ tensiune,
la mecanismul afectiv DSQ retragere apatică şi la factorul Szondi SCH k, şi scoruri
mai mari la factorul Szondi S s faţă de subiecţii la care acest factor este absent.
Acest factor reprezintă un factor de protecţie, întrucât pacienţii la care
sensitivitatea emoţională este prezentă au un nivel mai scăzut al tensiunii şi al
frustrării, utilizează în mai mică măsură retragerea apatică în calitate de mecanism
defensiv, reuşesc să moduleze mai bine manifestarea pulsională.
Factorul iritabilitate a produs diferenţe semnificative la nivelul factorilor
CAQ radicalism şi CAQ tensiune şi la nivelul stilului defensiv DSQ imagine de
sine distorsionată, în sensul că subiecţii la care acest factor este prezent tind să
obţină scoruri semnificativ mai scăzute la factorii CAQ tensiune şi CAQ radicalism,
precum şi la stilul defensiv imagine de sine distorsionată faţă de pacienţii la care
acest factor este absent.
Pacienţii la care factorul iritabilitate este prezent tind să prezinte evenimente
de viaţă stresante în istoria personală, însă tind să aibă un nivel mai scăzut de
anxietate, de frustrare, sunt mai tradiţionali în rezolvarea problemelor şi utilizează
în mai mică măsură imaginea de sine distorsionată ca mecanism de apărare.
Deşi iritabilitatea în sine este considerată o trăsătură de personalitate cu
conotaţii mai degrabă negative, se poate observa că prezenţa ei la pacienţii cu
tulburări de personalitate studiaţi se asociază, de fapt, cu un nivel mai redus al
tensiunii şi utilizarea în mai mică măsură a imaginii de sine distorsionate ca mecanism
de apărare, probabil tocmai datorită dimensiunii sale centrate pe exteriorizare.
Factorul sugestibilitate a produs diferenţe semnificative la nivelul factorului
CAQ tensiune şi la nivelul stilului defensiv imagine de sine distorsionată, în sensul
că pacienţii la care acest factor este prezent tind să obţină scoruri semnificativ mai
ridicate la factorul CAQ tensiune şi scoruri semnificativ mai reduse la stilul
defensiv DSQ imagine de sine distorsionată faţă de pacienţii la care acest factor nu
este prezent.
Aceşti pacienţi tind să fie mai anxioşi, mai frustraţi decât cei care nu prezintă
sugestibilitatea ca trăsătură de personalitate, în schimb utilizează mai puţin imaginea de
sine distorsionată ca mecanism de apărare.
Factorul anergie fizică a produs diferenţe semnificative la nivelul factorului
CAQ tensiune şi la nivelul mecanismului defensiv DSQ afiliere, în sensul că
pacienţii la care acest factor este prezent tind să obţină scoruri semnificativ mai
ridicate la factorul CAQ tensiune şi scoruri semnificativ mai scăzute la mecanismul
defensiv afiliere.
Pacienţii ce prezintă anergie fizică tind să fie mai anxioşi şi mai preocupaţi
decât cei la care acest simptom nu este prezent şi să apeleze mai puţin la afiliere ca
mecanism de apărare, lucru care este des întâlnit la persoanele la care începe să se
instaleze depresia.
Factorul asociere cu consum de alcool a produs diferenţe semnificative la

nivelul factorilor CAQ perpicacitate, CAQ autosuficienţă, CAQ depresie anxioasă
şi la nivelul mecanismului defensiv DSQ denegare, în sensul că pacienţii la care
acest factor este prezent tind să obţină scoruri semnificativ mai ridicate la factorii
CAQ perspicacitate şi depresie anxioasă şi la mecanismul defensiv denegare şi
scoruri semnificativ mai reduse la factorul CAQ autosuficienţă, faţă de pacienţii la
care acest factor nu este prezent.
Pacienţii la care acest factor este prezent tind să îşi ţină problemele pentru ei,
le lipseşte încrederea, îşi exprimă cu greutatea gândurile şi folosesc denegarea ca
mecanism de apărare în mai mare măsură faţă de pacienţii care nu au asociat un
consum de alcool.
Factorul asociere cu diagnostic psihiatric de axa I a produs diferenţe
semnificative la nivelul factorilor Szondi SCH p, CAQ tensiune, CAQ activism şi
la nivelul mecanismelor şi stilurilor defensive DSQ refulare şi DSQ autosacrificiu
(respectiv pseudoaltruismul şi formaţiunea reacţională), în sensul că pacienţii la
care acest factor este prezent tind să obţină scoruri semnificativ mai reduse la toţi
factorii de mai sus şi la toate mecanismele defensive enumerate faţă de pacienţii la
care acest factor lipseşte.
Având în vedere faptul că pacienţii din studiu au fost internaţi, acest fapt
presupune existenţa unei medicaţii psihotrope corespunzătoare, scorurile mai reduse la
tensiune, activism şi la factorul Szondi SCH p se pot datora tocmai tratamentului
medicamentos.
Factorul continuitatea tratamentului a produs diferenţe semnificative la
nivelul mecanismelor defensive DSQ consum impulsiv şi DSQ refulare şi la
nivelul stilului defensiv DSQ autosacrificiu, în sensul că pacienţii la care acest
factor este prezent tind să obţină scoruri semnificativ mai ridicate la mecanismul
defensiv consum impulsiv şi scoruri semnificativ mai scăzute la mecanismul
defensiv refulare şi la stilul defensiv autosacrificiu faţă de subiecţii la care acest
factor nu este prezent.
Pacienţii la care tratamentul a avut continuitate tind să utilizeze în mai mică
măsură stilul defensiv autosacrificiu, respectiv mecanismele pseudoaltruism şi
formaţiunea reacţională şi în mai mare măsură consumul impulsiv comparativ cu
cei la care tratamentul nu a avut continuitate. De asemenea, ei tind să utilizeze în
mai mică măsură refularea.
Factorul suprasolicitare intelectuală a produs diferenţe semnificative la
nivelul factorilor Szondi S s, CAQ dominanţă, CAQ autosuficienţă şi la nivelul
mecanismului defensiv DSQ orientare spre sarcină, în sensul că pacienţii la care
acest factor este prezent tind să obţină scoruri semnificativ mai ridicate atât la
nivelul factorilor Szondi S s, CAQ dominanţă şi CAQ autosuficienţă, cât şi la
nivelul mecanismului de apărare orientare spre sarcină, comparativ cu subiecţii la
care acest factor nu este prezent.
Subiecţii la care factorul suprasolicitare intelectuală este prezent tind să fie

mai agresivi, mai competitivi, să prefere să lucreze independent să îşi elibereze
anxietatea prin cufundarea în muncă.
Factorul traume afective cumulative a produs diferenţe semnificative la
nivelul factorului CAQ autosuficienţă şi la nivelul mecanismelor şi stilurilor defensive
DSQ orientare spre sarcină şi DSQ imagine de sine distorsionată, în sensul că
pacienţii la care acest factor este prezent tind să obţină scoruri semnificativ mai
ridicate atât la factorul CAQ autosuficienţă, cât şi la mecanismele şi stilurile defensive
orientare spre sarcină şi imagine de sine distorsionată (respectiv mecanismele
omnipotenţă, idealizare şi clivaj) faţă de pacienţii la care acest factor este absent.
Pacienţii cu multiple traume afective tind să îşi descarce anxietatea prin
muncă, apelează la imaginea de sine distorsionată ca stil de apărare (respectiv la
mecanismele omnipotenţă, idealizare şi clivaj) şi preferă să lucreze independent,
ceea ce ne îndreaptă în direcţia unui stil de ataşament evitant, probabil tot ca o
apărare în faţa posibilităţii unor noi disconforturi afective.
Factorul climat EE crescut – critică, ostilitate, rejecţie a produs diferenţe
semnificative la nivelul factorilor CAQ perspicacitate şi vină şi resentiment, în
sensul că pacienţii la care acest factor este prezent tind să obţină scoruri mai
scăzute atât la factorul CAQ perspicacitate, cât şi la factorul CAQ vină şi resentiment
comparativ cu pacienţii la care acest factor este absent.
Ceea ce este interesant de notat este faptul că tocmai aceste persoane care
provin dintr-un mediu critic şi ostil utilizează mai puţin ca mecanism defensiv vina
şi resentimentul, tocmai ca o modalitate de conservare antagonistă mediului critic
şi ostil. De asemenea, se poate constata şi faptul că tind să externalizeze mai uşor
stările afective comparativ cu subiecţii la care acest factor nu este prezent.
Factorul prăbuşirea calităţii vieţii, deşi nu a produs diferenţe semnificative
la nivelul mecanismelor şi stilurilor defensive studiate, trebuie luat în considerare
în organizarea procesului psihoterapeutic şi recuperator, pentru că poate complica
intervenţia. Oricum, în cazul eşantionului studiat, prezenţa decompensării psihiatrice a
tulburării de personalitate a produs o deteriorare funcţională faţă de cel mai înalt
nivel de funcţionare atins în 93% dintre cazuri, ceea ce se asociază frecvent şi cu o
scădere a calităţii vieţii.
Având în vedere acest lucru, chiar dacă la nivelul factorilor de personalitate şi
stilurilor defensive prezenţa acestui factor nu produce diferenţe semnificative,
factorul prăbuşirea calităţii vieţii trebuie trecut în categoria factorilor de risc
psihologic pentru pacienţii diagnosticaţi cu o tulburare de personalitate ce se
decompensează psihiatric.
Factorul de vulnerabilitate secundară – apariţia depresiei a produs diferenţe
semnificative la nivelul factorului Szondi S s, în sensul că pacienţii la care acest
factor este prezent tind să obţină scoruri mai mici la factorul Szondi S s faţă de cei
la care factorul nu este prezent.
Având în vedere că acest factor se referă la tendinţa spre sadism, respectiv de

externalizare a agresivităţii, putem avansa ipoteza că acei pacienţi care tind să
externalizeze agresivitatea sunt mai puţin expuşi riscului de apariţie a depresiei.
4. CONCLUZII
− Traumele afective sunt prezente într-o mai mică măsură decât ne-am fi
aşteptat (conform credibilităţii).
− Pacienţii proveniţi dintr-un climat emoţional cu EE în exces tind să fie mai
tensionaţi, chiar dacă acea EE a fost pozitivă, deoarece ea creşte nivelul de tensiune
şi generează utilizarea unor mecanisme sau stiluri defensive centrate pe limitarea
contactului emoţional sau pe creşterea sentimentului de culpabilitate.
− Tensiunea se descarcă în plan somatic.
− Anxietatea este prezentă la 42% dintre pacienţi.
− Lipsa sentimentului de continuitate – la 44,3%.
− Slabul control emoţional – la 43%; aceste procente le depăşesc semnificativ pe
cele din populaţia generală.
− Timiditatea – la 38,3%.
− Izolarea – la 43,5%.
− Introversia – la 45,6%; aceste trăsături pot favoriza instalarea depresiei şi
se asociază cu niveluri ridicate la factorul tensiune; prezenţa lor însumată ajunge la
89,1%.
− Obedienţa – este prezentă la 35,2%.
− Aceşti pacienţi utilizează în mai mică măsură afilierea ca mecanism defensiv –
46,6% au dificultăţi de integrare socială.
− Deşi 85,5% au familie şi 40,4% au reţea de suport social, se conturează
tabloul unor persoane cu mare risc de pierdere a acestui suport, datorită scăderii
interesului şi dificultăţilor de socializare.
− 48,7% au viziune negativă asupra viitorului.
− 42% au dificultăţi de concentrare a atenţiei – datorită depresiei şi anxietăţii.
− În plan ideativ – 30,6% au obsesii legate de boală şi 32,4% au preocupări
exagerate legate de funcţionarea corpului; 46,6% au un discurs digresiv ce ajunge
la boală; ideea de boală psihică „ocupă” o sferă largă din viaţa acestor persoane.
− 41,5% au o gândire magică – posibil pentru a face faţă mai uşor unui
potenţial sentiment de vinovăţie.
− În ceea ce priveşte sfera morală şi incidenţa Supraeului 41,6% au
sentimente de vinovăţie şi 41,2% au preocupări religioase.
− 14,2% au tulburări hipnice şi 3,9% tulburări alimentare.
− 42,7% au o expresie facială ce exprimă suferinţa şi 40,4% au un contact
vizual scăzut.
− 47,7% au capacitatea de muncă alterată.

− 36,8% au AHC I pentru boala psihică şi 23,1% AHC II; acest fapt oferă
informaţii şi despre stilul de expresivitate emoţională prezent în familie, despre
nivelul de anxietate, modelele de coping, resurse etc.
− 29,8% au AHC pentru agresivitate (fapt confirmat şi pe factorul s din
Szondi) şi 11,7% au AHC pentru suicid; 29,5% AHC pentru adicaţie; reiese tabloul
unor familii ce au făcut faţă stresului într-o manieră dezadaptativă.
− 33,4% au un deficit congnitiv şi 7% au rezistenţă la tratament.
− 36,1% au anumite dizabilităţi, fapt ce creează dificultăţi în ceea ce priveşte
recuperarea, reintegrarea, complianţa la tratament şi imaginea de sine.
Primit în redacţie la: 26.VII.2011
BIBLIOGRAFIE
1. AKISKAL, HAGOP S., Clinical Overview of Depressive Disorders and Their Pharmacological
Management, Nervous System and Behavioral Disorders, New York, Academic Press, 1981.
2. ANITEI, M., TRIFU, S., CRAIF, M., Ghid de practică psihologică pentru studenţi, Bucureşti,
Editura Universitară, 2010.
3. BRACKETT, M.A., MAYER, J.D., Convergent, discriminant, and Incremental Validity of
Competing Measures of Emotional Intelligence, Personality and Social Psychology Bulletin, 29,
2002, University of New Hampshire.
4. DAVID, M., Common screening tests, N.Y., American College of Psysicians, 1991.
5. DSM-IV – Manual de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale, Bucureşti, Editura
Asociaţiei Psihiatrilor Liberi din România, 2003, Ediţia a IV-a.
6. FOLKMAN, S., Personal control, stress, and coping processes: A theoretical analysis, Journal
of Personality and Social Psychology, 46, 1984.
7. FREEMAN, C., TYRER, P., Metode de cercetare în psihiatrie. Ghid pentru începători,
Bucureşti, Editura Fundaţiei PRO, 2001.
8. GROTH-MARNAT, G., Handbook of Psychological Assessment, New York, John Wiley & Son,
Inc., 1997.
9. RAPAPORT, DAVID, Diagnostic Psychological Testing, N.Y., International Universities Press,
1968.
REZUMAT
Lucrarea este o cercetare de psihologie clinică, în aria tulburărilor de personalitate, cu

implicaţie în psihiatrie (subiecţii sunt internaţi pentru decompensări de coloratură anxioasă, depresivă
sau interpretativă).
Ipoteza a fost aceea a unui Eu fragil, jalonat de mecanisme de apărare imature şi funcţionare
arhaică.
Lotul de pacienţi a fost supus unei baterii complexe de teste psihologice (chestionarul de
personalitate CAQ, inventarul DSQ, testul Szondi), iar rezultatele obţinute conturează profile
diferenţiate, explicate dintr-o perspectivă psihodinamică modernă.
Concluziile demonstrează că depistarea precoce a unui astfel de profil atipic ajută semnificativ –
în psihologia clinică – la prevenţia decompensărilor de intensitate clinic-psihiatrică.
REZISTENŢA LA STRES – RESURSĂ A COMPETENŢEI PARENTALE
SIMONA MARIA GLĂVEANU∗
Abstract
Our study intended to analyze the relation between coping styles and parental proficiency and
to evaluate the effect of the “Stress Management” training module on the development of the
corresponding dimension of parental proficiency.
Certain questionnaires for identifying the level of parental proficiency (CCP – Glăveanu,
2009) and the coping style (COPE – Carver et al., 1989) were applied to 298 parents. Based on the
criteria of “medium and low parental proficiency” and “emotional coping style”, 127 of them were
selected to participate in the experiment and to attend the training module.
The analysis of the parental proficiency level (carried out six months after the completion of
the training module) revealed statistically significant differences between the control group
(M = 56,27; SD = 20,65) and the experimental one (M = 74,19; SD = 31,21) (t = 2,34; df = 68;
sig.< 0,001), but also between the scores of the experimental group before attending the training
module (M = 56,43; SD = 21,68) and after (M = 74,19; SD = 34,53) (t = 4,58; df = 33; sig.< 0,001),
thus bringing a higher level of accuracy to the training evaluation and validation.
Cuvinte-cheie: stres, rezistenţă la stres, competenţă parentală, managementul stresului, training.
Keywords: stress, stress resistance, parental proficiency, stress management, training.
1. REZISTENŢA LA STRES ŞI COMPETENŢA PARENTALĂ
Rezistenţa la stres face obiectul a vaste studii interdisciplinare, analizele

realizate cuprinzând nivelul fiziologic, social, profesional etc., dar şi pe cel personal/
familial. Solicitările zilnice ale părinţilor sunt numeroase şi complexe, iar răspunsul
organismului uman la acestea poate fi uneori generator de tensiuni.
Aceste tensiuni sunt o parte normală a vieţii, dacă ne raportăm la concepţia
conform căreia fiinţa umană este într-o permanentă stare de mobilizare şi dinamizare
pentru a răspunde la solicitările mediului (Wolff şi Hinkle apud Tănăsescu, 2007)
şi astfel într-o continuă stare de stres (regăsit în literatura de specialitate, ca „eustres”).
În cele mai multe situaţii, părinţii se raportează la solicitările multiple ale
interacţiunii cu copiii în funcţie de nivelul competenţei parentale de care dispun.
∗
Universitatea Ecologică, Bucureşti.
46 Simona Maria Glăveanu 2
Competenţa parentală reprezintă un sistem de cunoştinţe, priceperi, capacităţi,

deprinderi şi abilităţi susţinute de trăsături de personalitate specifice şi care îi
permit părintelui să îndeplinească cu succes responsabilităţile parentale, să prevină
şi să depăşească situaţiile de criză în favoarea dezvoltării copilului şi, astfel, să
atingă obiectivele activităţilor educative (Glăveanu, 2009).
Rezistenţa părinţilor la stres poate fi o resursă a competeţei parentale; astfel,
copingul vizează orice strategie (cognitivă, comportamentală sau emoţională) elaborată
pentru a face mai tolerabilă tensiunea interioară (stresul psihic) indusă de o situaţie
potrivnică (ce depăşeşte resursele personale) (Lazarus, 1995).
În literatura de specialitate, o serie de autori (Cornelius şi Faire, 1996;
Schneider, 1997; Shapiro, 1998; Roth et al., 2003) consideră nivelul de rezistenţă
la stres a părinţilor drept un factor deosebit de important în ceea ce priveşte
capacitatea acestora de a-şi asuma rolul de educatori ai copilului. Budlong et al.
(1993) particularizează această rezistenţă la stres la situaţii punctuale, de conflict,
ale interacţiunii părinte-copil, sub forma „controlului de sine” – caracteristică
dependentă de maturitatea părinţilor şi de abilitatea lor de a înţelege lumea
copilului (apud Enright, 2000).
Manifestarea optimă a acestora permite părintelui să impună algoritmul care
duce către rezolvarea dezirabilă a unui conflict şi ajută copilul să găsească raportul
optim între valori, atitudini şi comportamente, ce contribuie la rezolvarea conflictului
(Zagzebski, 1996; Tangney et al., 1999).
2. MANAGEMENTUL STRESULUI. TRAINING
Dacă părintele nu deţine un răspuns anterior elaborat pentru a face faţă

multitudinii solicitărilor mediului familial/parental, el traversează o stare de tensiune,
încordare şi disconfort declanşatoare de afecte negative şi frustrări, de reprimare a
unor trebuinţe şi aspiraţii, de dificultăţi în rezolvarea problemei; acest fenomen este
denumit „distres” (Golu, 1981). Pentru a îndeplini cu succes responsabilităţile,
părinţii utilizează diverse mijloace de gestiune/management al stresului ce dispun
de o paletă largă a eficienţei.
Managementul stresului pune accent pe activităţi/programe centrate pe
reducerea stresorilor existenţi sau pe sprijinirea oamenilor în a utiliza strategii
eficace de reacţie în situaţia de expunere la stresori (DeFrank şi Ivancevich, 1998,
apud Glăveanu, 2011).
Bunce propune în 1997 (apud Brate, 2004) un model de management al
stresului caracterizat prin utilizarea singulară sau combinată a unor strategii din
patru abordări majore: 1) informativ-educaţională (prezentarea cauzelor, a mani-
festărilor, a consecinţelor şi a unor strategii eficiente de management al stresului);
3 Rezistenţa la stres – resursă a competenţei parentale 47
2) cognitiv-comportamentală (ce susţine că reacţia emoţională a individului depinde de

modul de conceptualizare a situaţiei); 3) reducerea activării prin tehnici de relaxare;
4) trainingul abilităţilor personale.
În acord cu această concepţie, am optat pentru managementul stresului pe
baza trainingului, acesta din urmă reprezentând un demers prin care se urmăreşte
achiziţionarea în mod organizat a unor concepte, atitudini sau deprinderi care au ca
rezultat îmbunătăţirea performanţelor şi producerea de schimbări în mediul în care
individul se manifestă (Goldstein, 1991, apud Hoffman, Popescu, 2000).
Literatura de specialitate abundă în studii şi cercetări ale programelor de
training orientate pe dezvoltare profesională, cele vizând dezvoltarea personală
fiind semnificativ mai puţine.
Una dintre limitele principale ale educaţiei adulţilor este insuficienta sa
orientare şi către dezvoltarea personală şi (chiar mult mai puţin) spre educaţia
părinţilor, în vederea dezvoltării abilităţilor şi competenţelor necesare construirii
unui mediu adecvat de formare a copiilor. De aceea, în acest studiu ne-am propus
să aducem noi valenţe practice ale trainingului şi să-i găsim aplicabilitate în
domeniul dezvoltării competenţei parentale.
2.1. ETAPELE UNUI PROGRAM DE INSTRUIRE
Pentru a avea succes, este necesar ca trainingul să fie construit sistematic şi

respectând următoarele etape generale (Goldstein, 1986; Tunnenbaum şi Yukl,
1992, apud Blanchard, Thacker, 2004): identificarea nevoilor de formare, proiectarea,
testarea pilot, implementarea şi evaluarea (etape care sunt, de fapt, similare cu ale
oricărui proces managerial). În consecinţă, programul de training destinat dezvoltării
competenţei parentale a fost elaborat în concordanţă cu aceşti paşi, având la bază
modelul elaborat de Vaughn (2008) ce prezintă avantajul de a fi relativ simplu, clar
şi suficient de cuprinzător.
Modelul lui Vaughn cuprinde şase etape: 1) determinarea nevoilor de instruire;
2) definirea obiectivelor programului; 3) stabilirea unor criterii de măsurare a
învăţării; 4) proiectarea instruirii; 5) desfăşurarea propriu-zisă a acesteia; 6) eva-
luarea rezultatelor. Aceste etape se desfăşoară cu anumite constrângeri, date de
limitarea resurselor existente. Orice tip de resursă poate deveni o constrângere
(timpul, echipamentele, aptitudinile trainerilor etc.), fapt ce trebuie întotdeauna luat
în considerare în proiectarea oricărui proces de instruire.
2.2. EVALUAREA PROGRAMULUI DE TRAINING
Evaluarea unui program de instruire se referă la stabilirea eficienţei acestuia.

În acest scop se colectează cât mai multe date cu privire la deciziile luate pe
parcursul întregului program de instruire (Hoffman, Popescu, 2000).
În dezvoltarea unui sistem de evaluare a cursului, este important să se decidă:

– în ce scop se face evaluarea (de exemplu, cum ar putea ajuta la îmbu-
nătăţirea managementului cursului şi a cursului ca întreg);
– de către cine (care este componenţa echipei);
– care este calendarul activităţilor evaluative;
– cui îi este necesară evaluarea;
– cum se prezintă, raportează şi valorifică rezultatele evaluării;
– ce aspecte ale cursului sunt evaluate şi cu ce grad de profunzime;
– ce costuri/resurse implică evaluarea şi cine o finanţează;
– ce strategii evaluative vor fi aplicate, cu ce repetitivitate şi cui;
– care sunt sursele de informaţie (profesorii, cursanţii, datele înregistrate);
– ce fel de date se urmăreşte a fi obţinute (cantitative sau calitative), cine le
interpretează, cum se asigură confidenţialitatea lor şi cine are acces la ele;
– ce alte aspecte etice/deontologice trebuie avute în vedere (de exemplu, cum
se recunoaşte contribuţia fiecăruia etc.) (Thorpe, 1993, apud Philips, Ertl, 2003).
Dacă aceste criterii sunt respectate şi, mai mult, atinse maximal, evaluarea
este deosebit de utilă celor ce au conceput cursul şi materialele de învăţare pentru
identificarea calităţii materialelor, accesibilităţii şi impactului acestora asupra
cursanţilor, segmentelor care trebuie îmbunătăţite, măsurii în care mediul şi tehno-
logia de învăţare au fost adecvate şi accesibile cursanţilor.
Orice evaluare a unei instruiri (ce trece printr-un proces de transformare
mergând de la un conţinut general şi chiar complicat spre stabilirea unor obiective
clare, observabile şi măsurabile) este structurată pe mai multe etape:
1. reacţia participanţilor faţă de procesul de instruire – vizează părerea lor
despre modul de structurare al programului, conţinutul acestuia şi metodele utilizate;
totuşi, evaluarea bazată numai pe măsurarea reacţiei este insuficientă, întrucât o
reacţie pozitivă din partea participanţilor nu oferă certitudinea că aceştia au şi
învăţat ceva sau că în comportamentul lor au intervenit modificările propuse;
2. învăţarea – se referă la achiziţiile de pe parcursul instruirii, dar nu la
măsura în care indivizii reuşesc să transfere informaţia în mediul activităţii
concrete, ci doar la cea în care respectivii au înţeles şi reţinut materialul prezentat;
3. comportamentul – orice modificare în termeni de comportament şi perfor-
manţă, determinată de programul de instruire; tehnicile utilizate în această etapă au
scopul de a măsura eficienţa instruirii din perspectiva aplicării conţinutului învăţat
în mediul concret (Kirkpatrick, 2006).
Autorul menţionat oferă şi unele puncte de reper/principii pentru evaluarea
performanţei cursantului după programul de instruire:
− trebuie să se bazeze pe principiul măsurării repetate (pre- şi postinstruire);
− trebuie să se realizeze de către participanţi (autoevaluare), de către una sau
mai multe persoane din mediul interacţional al acestora (celălalt soţ, copilul,
cadrele didactice etc.) şi de către trainer;
− este necesară analiza statistică pentru a compara performanţa pre- şi

postinstruire şi pentru a stabili modificările ce au avut loc pe parcursul instruirii;
− trebuie realizată după cel puţin trei luni de la încheierea programului,
pentru a oferi participanţilor posibilitatea să aplice ceea ce au dobândit în urma
programului de instruire;
− este utilă şi realizarea unor evaluări pe parcursul programului, pentru a
asigura validitatea acestuia;
− este necesară utilizarea unui grup de control.
4. rezultatele – efectele pozitive şi cuantificabile pe care le determină
îmbunătăţirea nivelului de cunoştinţe, comportamentului şi reacţiilor participantului
asupra mediului în care acţionează.
Responsabilitatea pentru activitatea de instruire implică dificultăţi şi eforturi
susţinute pentru că, din păcate, există foarte puţine indicaţii referitoare la tipul ideal
de instruire care trebuie organizat şi la modul de construire a acestuia (Vinţanu,
1998). Astfel, devin esenţiale abilităţile şi experienţa trainerului de a alege şi aplica
metodele cele mai eficiente, urmând ca, după implementarea soluţiei propuse, fie
să o accepte dacă se constată a fi eficientă, fie, dacă este necesar, să se modifice
planul astfel încât să permită atingerea obiectivelor propuse.
3. METODOLOGIE
3.1. OBIECTIVELE CERCETĂRII
Obiectivele cercetării au fost de a investiga relaţia dintre stilul de coping şi

competenţa parentală şi de a evalua efectul modulului „Managementul stresului”
din programul de training1 adresat părinţilor asupra dezvoltării dimensiunii cores-
punzătoare a competenţei parentale.
3.2. SUBIECŢII CERCETĂRII:
Studiul a fost realizat iniţial pe 298 de părinţi (276 de femei şi 22 de bărbaţi,

vârsta M = 38,25; SD = 11,48) ai unor elevi din clasele II–IV, cărora le-au fost
aplicate chestionare de identificare a nivelului de competenţă parentală (C.C.P.,
construit de autoare în 2008) şi a tipului de coping (C.O.P.E., elaborat de Carver
et al. în 1989). Dintre aceştia, 127 au fost selectaţi pentru a participa la experiment,
pe baza criteriilor „competenţă parentală medie şi redusă” şi „stil de coping
centrat pe emoţie”).
1
Programul complet de training a inclus următoarele module: „Cunoaşterea particularităţilor
copilului”, „Arta de a comunica eficient cu copilul”, „Metode de disciplinare pozitivă”, „Mana-
gementul stresului”, „Managementul timpului”, „Managementul situaţiilor de criză”.
3.3. DESIGNUL CERCETĂRII:
Investigarea obiectivului lansat a implicat metoda experimentului, iar

subiecţii au fost împărţiţi într-un grup experimental – alcătuit din 61 de părinţi care
au urmat modulul de training menţionat şi care au fost testaţi înainte şi după
derularea acestuia şi un grup de control – format din 66 de părinţi. Cele două
grupuri au fost selectate din unităţi şcolare distincte, pentru a reduce riscul ca lotul
de control să intre în contact cu suportul de curs şi astfel să afecteze rezultatul
evaluării efectului trainingului.
3.4. METODE
Chestionarul de investigare a competenţei parentale (C.C.P.) a fost

realizat pornind de la studii empirice, calitative şi nu se sprijină pe o tipologie
anume a modelelor parentale, ci încearcă să realizeze o viziune plenară/integratoare
a modelului parental, având incluse, în consecinţă, secvenţe conceptuale provenind
de la mai mulţi autori (printre care Baumrind, Spock, Fischbein, Law Nolte şi
Harris, Dolean, Ciofu etc.).
C.C.P. are 81 de itemi distribuiţi în următoarele cinci dimensiuni:
− cunoaştere (17 itemi, alpha = 0,69) – vizează abilitatea părintelui de a
cunoaşte, în funcţie de etapele de vârstă ale copilului, nivelul de dezvoltare al
acestuia şi, pe baza acestei cunoaşteri, de a-şi explica reacţiile copilului, de a
înţelege nevoile acestuia şi de a formula răspunsuri adecvate lor;
− suport afectiv şi managementul stresului (17 itemi, alpha = 0,74) – implică
abilitatea părintelui de a cunoaşte şi utiliza modalităţi eficiente atât de prevenire,
cât şi de coping al stresului familial; presupune gestionarea situaţiilor tensionale şi
oferirea unui suport afectiv care să ajute copilul în a-şi gestiona emoţiile negative;
− disciplinare (19 itemi, alpha = 0,82) – reflectă abilitatea părintelui de a
comunica asertiv, de a gestiona adecvat regimul de recompensă-pedeapsă, permiţând
dezvoltarea tuturor potenţialităţilor unei personalităţi armonioase;
− managementul timpului (14 itemi, alpha = 0,77) – relevă atât abilitatea
părintelui de a determina calitatea şi cantitatea timpului petrecut cu copilul, cât şi
capacitatea sa de a coordona/dirija timpul copilului, de a crea contexte care să
contribuie la stimularea gândirii critice şi creatoare şi la dezvoltarea simţului estetic
şi, de asemenea, care să susţină inserţia socială a copilului;
− managementul crizelor (14 itemi, alpha = 0,77) – reflectă abilitatea
părintelui de a fi un bun lider, de a găsi soluţii la problemele copilului împreună cu
acesta, astfel depăşind situaţiile critice de natură educaţională sau personală şi
determinând dezvoltarea gândirii critice şi raţionale a copilului, precum şi a
perseverenţei în rezolvarea de probleme (Glăveanu, 2009).
Scalarea itemilor s-a realizat prin atribuirea de numere de la 1 la 5, iar
părinţilor li s-a cerut să precizeze măsura în care îi caracterizează conduitele listate
(1 – în foarte mică măsură, 2 – în mică măsură, 3 – în măsură moderată, 4 – în

mare măsură, 5 – în foarte mare măsură), scorul final distribuindu-se între 81 şi 405.
Analiza de itemi a relevat indicele de dificultate (între 0,3 şi 0,8) şi indicele
de discriminare (între 0,20 şi 0,60) a itemilor.
Analiza exploratorie a relevat comunalitatea (0,51 şi 0,67), saturaţia (peste
0,4) şi gradul de adecvare a eşantionului (valoarea indicelui KMO − 0,61).
Calităţile psihometrice ale chestionarului (fidelitate şi validitate) au fost
relevate după cum urmează: pentru consistenţa internă (estimarea fidelităţii
derivată din intercorelările itemilor testului), calculul coeficientului Alpha-Cronbach a
relevat coeficienţi acceptabili din punct de vedere statistic (cel mai mic – 0,61, cel
mai mare – 0,82); validitatea conţinutului (măsura în care itemii de testare sunt
mostre reprezentative ale construcţiei) a fost în mare parte asigurată prin extragerea
mostrelor de conduite din rezultatele cercetării calitative şi prin analizarea
relevanţei itemilor pentru constructul investigat de către opt experţi.
Validarea instrumentului C.C.P. a fost realizată prin aplicarea coeficientului
de corelaţie Pearson între rezultatele a 160 de părinţi la chestionarele C.C.P. şi
P.A.Q. (Parental Authority Questionnaire). Rezultatele corelaţiilor au relevat
următoarele valori: (df = 158; r.critic = 0,220; alpha = 0,10 bilateral şi r.critic = 0,261;
alpha = 0,05; corelaţie semnificativă pentru level 0,01 bilateral; r.critic = 0,339).
Chestionarul P.A.Q. a fost elaborat de John R. Buri în anul 1991 pornind de
la tipologia lui Baumrind (1971) privind stilurile parentale şi conţine 30 de itemi
distribuiţi în trei dimensiuni:
− Stilul permisiv – este caracterizat prin tendinţa părintelui de a prezenta
copilului puţine reguli şi restricţii referitoare la modul de comportament adecvat,
normele fiind aproape inexistente;
− Stilul autoritar – se manifestă prin faptul că gestiunea activităţii educative
este ierarhică, părinţii fiind cei care deţin puterea, care decid asupra devenirii
copilului şi care impun aşteptările lor acestuia din urmă. În raport cu copilul, ei se
situează pe poziţii de experţi în probleme de educaţie şi acordă mare importanţă
disciplinei, ordinii, supunerii, respectării autorităţii, reuşitei şcolare şi profesionale;
− Stilul democratic – vizează o îmbinare a controlului exercitat sistematic cu
un nivel corespunzător al sprijinului din partea părinţilor. Aceştia formulează reguli
şi controlează respectarea lor, dar nu le impun cu o stricteţe absolută; de asemenea,
sunt receptivi la discuţiile cu copilul, explicându-i în mod raţional motivele pentru
care trebuie să respecte regulile şi stimulând autonomia gândirii sale.
Punctajul total pentru un anumit model parental se face prin însumarea
punctelor acordate fiecărui item corespunzător acelui model, obţinându-se un scor
între 10 şi 50 de puncte. Prin compararea celor trei punctaje finale se stabileşte
modelul parental dominant, atât al mamei, cât şi al tatălui.
Chestionarul C.O.P.E. a fost construit de către Carver, Scheiner şi Weintraub în

1989. Integrând modelul stresului elaborat de Lazarus (1984), C.O.P.E. inves-
tighează stilurile de coping prin intermediul a 53 de itemi grupaţi în 14 scale de
coping centrat pe sarcină şi pe emoţie.
Copingul centrat pe sarcină are următoarele scale:
− copingul activ – evaluează acţiunile concrete şi conştiente ce urmăresc
înlăturarea stresorului sau ameliorarea efectelor sale;
− planificarea – se referă la orientarea gândirii spre paşii şi modalităţile de
acţiune destinate reducerii/eliminării factorului stresor;
− căutarea suportului social-instrumental – măsoară disponibilitatea de a
solicita ajutor (sfaturi, susţinere materială etc.) pentru ameliorarea situaţiei;
− eliminarea activităţilor concurente – evaluează capacitatea de a evita
distragerea de la eforturile îndreptate spre soluţionarea situaţiei problematice.
Scalele corespunzătoare copingului centrat pe emoţie sunt:
− reţinerea de la acţiune – defineşte tendinţa de a evita orice fel de acţiune
pentrul eliminarea stresorului, chiar dacă situaţia o permite;
− căutarea suportului social emoţional – reflectă tendinţa de a solicita
înţelegere, compasiune sau suport moral de la prieteni, rude, colegi etc.;
− descărcarea emoţională – evidenţiază tendinţa persoanei de a-şi reduce
nivelul stresului prin exprimarea afectelor şi emoţiilor negative;
− reinterpretarea pozitivă – identifică tendinţa de a extrage un beneficiu
chiar dintr-o situaţie indezirabilă; poate fi şi punctul de plecare pentru alte strategii;
− acceptarea – se referă fie la acceptarea realităţii stresorului în vederea
acţionării asupra lui, fie la acceptarea imposibilităţii de acţiune pentru ameliorare;
− negarea – evaluează refuzul de a crede că stresorul există, precum şi
acţiunile care ignoră realitatea stresorului;
− pasivitatea comportamentală – măsoară tendinţa de reducere a efortului
sau de abandonare a angajării în atingerea scopului/înlăturarea stresorului;
− pasivitatea mintală – identifică tacticile de „imersie” în alte activităţi
(lectură, somn etc.) decât cele de ameliorare/eliminare a efectelor stresorului;
− apelul la religie – evaluează tendinţa de a solicita ajutor divin şi poate avea
mai multe funcţii (reinterpretare pozitivă, suport emoţional, formă de coping activ);
− apelul la alcool/medicamente – măsoară propensiunea de a folosi astfel de
substanţe pentru a reduce/elimina stările de disconfort psihic generate de stresori.
Rezultatele obţinute şi interpretarea acestora:
Investigarea relaţiei dintre stilul de coping şi competenţa parentală a fost
realizată prin aplicarea testului chi pătrat (Chi-Square Test) – varianta asocierii,
fiind identificate următoarele date semnificative la χ2 = 84,98 (df-3), p < 0,001.
Tabelul nr. 1
Date descriptive
Variabile M SD Minim Maxim N
Competenţă parentală ridicată 345 28,15 301 402 171
Competenţă parentală medie 239 43,67 201 275 61
Competenţă parentală scăzută 131 57,23 84 178 66
Coping orientat pe sarcină 84 20,98 30 105 171
Coping orientat pe emoţie 79 17,14 31 98 127
Tabelul nr. 2
Relaţia între nivelul competenţei parentale şi tipul de coping
Tip de coping (TP)
Variabile
orientat pe sarcină orientat pe emoţie
ridicată N 115 56
% within CP 67 33
% within TP 50,1 34,1
Residual 15,8 –3,5
medie N 25 36,2
Competenţă parentală % within CP 41,3 58,7
(CP) % within TP 33,4 49,9
Residual –7,2 12,3
scăzută N 18 47
% within CP 28,6 71,4
% within TP 24,9 59,2
Residual –3,2 16,8
Datele relevă următoarele:

− dintre părinţii care dispun de competenţă parentală ridicată, 67% au utilizat
un coping centrat pe sarcină şi doar 33% coping-ul centrat pe emoţie;
− părinţii cu o competenţă parentală medie aplică predominant un coping
centrat pe emoţie (58,7%), doar 41,3% având un stil de coping centrat pe sarcină;
− majoritatea părinţilor cu o competenţă parentală scăzută folosesc copingul
centrat pe emoţii (71,4%), doar 28,6% punând accent pe stilul orientat pe sarcină.
Subiecţii care au avut scoruri reduse la C.C.P. şi un stil de coping centrat
predominant pe emoţii au fost incluşi într-un experiment pentru a investiga cel de
al doilea obiectiv al cercetării (dacă modulul de management al stresului din
programul de training are efect în direcţia dezvoltării dimensiunii corespunzătoare
a competenţei parentale). Pentru a identifica dacă există diferenţe între grupul
experimental şi cel de control am evaluat rezultatele lor la C.C.P. după şase luni de
la desfăşurarea modulului. Testul t pentru eşantioane independente a relevat
următoarele date: t = 2,34; df = 68; sig. < 0,001 (Levene F = 1,67; sig. = 0,21 mai
mare de 0,05, se acceptă condiţia de omogenitate), ce dovedesc diferenţe semni-

ficative statistic între grupul de control (M = 56,27; SD = 20,65) şi cel expe-
rimental (M = 74,19; SD = 31,21).
În concluzie, modulul aplicat părinţilor din grupul experimental a condus la
dezvoltarea factorului corespondent al competenţei parentale pentru care a fost
proiectat şi implementat, astfel validând programul.
Pentru a aduce profunzime şi o mai mare fineţe evaluării, a fost comparat
scorul obţinut de părinţii din grupul experimental la testul C.C.P. înainte şi după
aplicarea modulului trainingului şi a fost aplicată procedura testului t pentru
eşantioane dependente. Rezultatele (t = 4,58; df = 33; sig. < 0,001) denotă diferenţe
semnificative statistic între scorul obţinut de părinţii din grupul experimental
înainte de efectuarea modulului (M = 56,43; SD = 21,68) şi după (M = 74,19;
SD = 34,53), oferind un plus de validare modulului şi indicând faptul că acesta a
asigurat părinţilor un context stimulativ pe direcţia dezvoltării abilităţii de coping.
Acest modul (alături de altele precum „Cunoaşterea particularităţilor de
vârstă”, „Arta de a comunica eficient cu copilul” ş.a. adresate părinţilor elevilor
din clasele II–IV) conduce la formarea unor abilităţi de prevenire a apariţiei unor
situaţii de criză părinţi-copii, la formarea şi antrenarea unor comportamente
educative adecvate din partea părinţilor, la dezvoltarea capacităţii de a identifica
încă de la debut unele comportamente inadecvate şi a abilităţii de a interveni în
momentul în care este afectată implicarea copilului în sarcinile educaţionale.
4. CONCLUZII
Cercetarea întreprinsă oferă o evaluare preliminară a efectelor unui modul al

trainingului asupra competenţei parentale (o primă formă de validare a acestuia),
participă la conturarea unor îmbunătăţiri ale particularităţilor de organizare, dar şi
ale celor de conţinut ale trainingului (din fişa de evaluare a reacţiilor cursanţilor şi
din sugestiile oferite de aceştia) şi conduce la o adaptare/acomodare şi armonizare
a relaţiilor trainer-cursanţi.
Cu toate acestea, oricât de riguros ar fi proiectate şi implementate programele
de training de către specialişti, rezultatele lor în planul de comportament concret al
părintelui faţă de copii după participarea la asemenea traininguri depind de o
multitudine de factori, după cum urmează:
− mediul socio-cultural al părinţilor, concepţia de viaţă, prejudecăţile, stereo-
tipurile etc;
− focalizarea pe însuşirea în paralel a metodelor prin care este încurajat
comportamentul dezirabil şi a celor care asigură scăderea frecvenţei, intensităţii şi
duratei comportamentului problematic;
− nivelul de însuşire a cunoştinţelor teoretice şi de antrenare a acestora în

relaţia cu copilul;
− cunoştinţele anterioare despre psihologia copilului, ce pot influenţa rezultatul
cursului favorabil (prin manifestarea încrederii) sau nefavorabil (acţionând ca bariere);
− nivelul de însuşire a metodelor de management al comportamentului copilului;
− organizarea unor şedinţe de monitorizare a progresului (follow-up);
− nivelul de dezvoltare a unor abilităţi generale de relaţionare ale părintelui;
− capacitatea de aplicare a unor tehnici de rezolvare a conflictului (exprimarea
emoţiilor, ascultarea reflexivă, negocierea) şi de autocontrol (stabilirea de scopuri,
automonitorizarea, autoadministrarea de recompense);
− problemele psihice/psihiatrice cu care se confruntă părinţii (depresie, abuz
de substanţe etc.), conflictele maritale, stresorii extrafamiliali (lipsa unui loc de
muncă, suport social scăzut ş.a.) (Glăveanu, 2010).
Formarea unor abilităţi de management al stresului la părinţi este esenţială,
iar trainingul pentru dezvoltarea acestei abilităţi are rolul de a antrena, sensibiliza,
de a configura seturi atitudinale pozitive, reuşind să activeze procese de reflecţie;
scopul final al schimbării atitudinii părinţilor este schimbarea comportamentului
copilului.
Ca orice tip de cercetare, nici cercetarea noastră nu scapă de limitele inerente:
în demersul de validare a modulului de training se opreşte la evaluarea reacţiilor şi
a învăţării atitudinii, neluând în calcul celelalte etape (de evaluare a compor-
tamentului concret şi a rezultatelor asupra copiilor); de asemenea, ignoră o serie de
variabile ce ţin de personalitatea cursanţilor, de alte aspecte actuale ale vieţii care
ar putea constitui stresori (doliu, divorţ etc.) şi de interacţiunea acestora.
Primit în redacţie la: 5.V.2011
BIBLIOGRAFIE
1. BRATE, A., Diagnoza multidimensională a stresului ocupaţional la manageri, Revista de

psihologie organizaţională, Iaşi, Editura Polirom, IV, 3-4, 2004, p. 76–90.
2. BLANCHARD, N.P., THACKER, J.W., Effective Training: Systems, Strategies and Practices,
New Jersey, Pearson Education Inc., 2004 (2nd Edition).
3. CORNELIUS, H., FAIRE, S., Ştiinţa rezolvării conflictelor. Fiecare poate câştiga, Bucureşti,
Editura Ştiinţă şi Tehnică, 1996.
4. ENRIGHT, R.D., FITZGIBBONS, R.P., Helping Clients Forgive: An Empirical Guide for
Resolving Anger and Restoring Hope, Washington DC, APA Books, 2000.
5. GLĂVEANU, M.S., Un model factorial al competenţei parentale în MILCU, M. (coord.),
Cercetare psihologică modernă: direcţii şi perspective, Bucureşti, Editura Universitară, 2009.
6. GLĂVEANU, M.S., Modelul familial – factor în delicvenţa comportamentală, în Direcţii şi

perspective psihologice în abordarea unicităţii umane şi sintalităţii, Bucureşti, Editura M.A.I.,
2010.
7. GLĂVEANU, M.S., Diagnoza şi managementul stresului organizaţional în medii sanitare, în
MILCU, M. (coord.), Cercetare modernă în psihologie. Individ, grup, organizaţie – studii
aplicative, Bucureşti, Editura Universitară, 2011.
8. GOLU, M., Dicţionar de psihologie socială, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1981.
9. HOFFMAN, O., POPESCU, GH., Probleme de metodologie în analiza realităţilor sociale,
Bucureşti, Editura Universitară, 2000.
10. KIRKPATRICK, D.L, KIRKPATRICK, J.D., Evaluating Training Programs: The Four Levels,
San Francisco, Berrett-Koehler Publishers, 2006.
11. LAZARUS, R.S., Stress and Coping: An Anthology, New York, Columbia University Press,
1995.
12. PHILLIPS, D., ERTL, H., Implementing European Union Education and Training Policy,
Boston, Kluwer Academic, 2003.
13. ROTH, M., SZEKSZARDI, J., BACIU, C., TULIES, M., Intervenţia în criză, Cluj-Napoca,
Universitatea Babeş-Bolyai, 2003.
14. SCHNEIDER, M., 25 of the Best Parenting Techniques Ever, New York, St. Martin’s Press,
1997.
15. SHAPIRO, D., Conflictele şi comunicarea: un ghid prin labirintul artei de a face faţă
conflictelor, Bucureşti, Editura Arc, 1998.
16. TĂNĂSESCU, I.A., Stresul psihic. Tehnici de reglare a conduitei şi de prevenire a tulburărilor
de adaptare, Bucureşti, Editura Argument, 2007.
17. VAUGHN, R.H., Manualul trainerului profesionist, Bucureşti, Editura Codecs, 2008.
18. VINŢANU, N., Educaţia adulţilor, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1998.
19. ZAGZEBSKI, L.T., Virtue of Mind: An Inquiry into the Nature of Virtue and the Ethical
Foundations of Knowledge, Cambridge, Cambridge University Press, 1996.
20. http://www.psy.miami.edu/faculty/ccarver/sclCOPEF.html.
21. http://faculty.sjcny.edu/∼treboux/documents/parental%20authority%20questionnaire.pdf.
REZUMAT
Cercetarea noastră îşi propune să investigheze relaţia dintre stilul de coping şi competenţa
parentală şi să evalueze efectul pe care îl are modulul „Managementul stresului” din programul de
training adresat părinţilor asupra dezvoltării dimensiunii corespunzătoare a competenţei parentale.
Studiul a fost realizat iniţial pe 298 de părinţi, cărora le-au fost aplicate chestionare de
identificare a nivelului de competenţă parentală (C.C.P. – Glăveanu, 2008) şi a tipului de coping
(C.O.P.E. – Carver et al., 1989). Dintre aceştia, 127 au fost aleşi pentru a participa la experiment şi la
modulul de training (pe baza criteriilor „competenţă parentală medie şi redusă” şi „stil de coping
centrat pe emoţie”).
Evaluarea realizată după şase luni de la desfăşurarea modulului a relevat diferenţe
semnificative statistic sub aspectul competenţei parentale între grupul de control (M = 56,27;
SD = 20,65) şi cel experimental (M = 74,19; SD = 31,21) (t = 2,34; df = 68; sig. < 0,001), dar şi între
scorurile obţinute de părinţii din grupul experimental înainte de efectuarea modulului trainingului
(M = 56,43; SD = 21,68) şi după (M = 74,19; SD = 34,53) (t = 4,58; df = 33; sig. < 0,001), ceea ce
aduce o mai mare fineţe a evaluării şi validării trainingului.
PERSUASION AS A FORM OF INFLUENCE
ŞTEFAN VLĂDUŢESCU∗
Abstract
Our research takes into consideration that the consistent structuring of life in society is
achieved by social influence. The human being is, in the same time, permeable and vulnerable to
influence, has propensity and inertness to be influenced.
The thesis in favor of which it is argued is that, in spite of what specialists like Ştefan Boncu
(2002), S. Chaiken (1987), R. Petty and J.-T. Cacioppo (1986), Ch. Kiesler (1969) have asserted, the
persuasion is a form of social influence, because it relies on the permeability and the influensive
inertness of personality, on the human tendency to confirmatively adapt to the situations of influence
and on his capacity of assimilating processing the messages of influence. The persuasion thesis, as a form
of social influence is also argued by R.B. Cialdini (2001), C.A. Zanbaka (2007) and Ch.U. Larson
(2010). The persuasion, because is based on emotions that strike briefly, directly, and efficiently is the
short way of influence.
Cuvinte-cheie: persuasiune, influenţă socială, comunicare.
Keywords: persuasion, social influence, communication.
1. CONSISTENCY AND INERTNESS
The fundament of the humanity lies on solidarity. The power of social

cohesion comes from the native tendency of attachment and trust. It is inevitable to
become human without passing through the selection corridor of the communion.
The engine of the social consistency is the influence. Related to this system of
social reproduction two inertnesses are delimited. The centrifugal inertness of the
social system is called alienation. This type of social connection deals with the
phenomenon of remaining outside of the circuits of the social influence. The
alienation is a frail force. The network of alienation is feeble and with no
consolidating mechanisms. Thus the alienation appears as an error of the system, as
weakness of the gear of social influence. The centripetal inertness focuses on the
concept of power. The power operators are the ones who know and can set the
nodes of command of the social influence. Any power is a power of influence.
2. PERMEABILITY AND VULNERABILITY TO INFLUENCE
The human is an object of some pressures he can’t resist to. As an individual,

he is a sum of irrepressible influences. The influences are to an equal extent the
∗
Universitatea din Craiova, Facultatea de Litere.
58 Ştefan Vlăduţescu 2
environment we learn to live in, how to react and what to believe, but also the way
we select and organize our experiences. We can’t control individually the influences of
the social environment. Penetrating the society is a jump into the rules, prescriptions,
regulations, codes and conventions, constrains governing the way this system
operates. One of the sections of the social is the influence with its different forms:
language, learning, imitation, conviction, persuasion etc. Similar to language,
influence in general (its terms, conventions, regulations and prescriptions) supports
a structure of values and significances built in a controlled manner on the
fundamental, self-reproduction interests of society. We often make a considerable
effort to perceive, evince, correctly use and obtain a full satisfaction from the
practice of influence. There are stages of influence easily attainable, like
annoyance, threat, putting in inferiority, flattering or blandishment, and stages
more difficult to attain: seduction, collusion and sophism. Each of such a subset
may be a component of an operation of influence, but also a type of influence
presiding some fields of activity. The subjects of influence are deeply identified
with the deployment of some or other of the stages of influence of which
phenomenology it’s no need for them to be aware of. This identification makes
them permeable to operations, actions or complex strategies of influence, like:
intoxication, disinformation, propaganda, rumor, and manipulation. Most often on
these types of influensive connivance it is efficiently communicated in terms of the
resources of the stage of influence without necessarily benefiting from the
conscience of some approaches associated with it. For instance, once getting old,
the preferences of integrating in the circles of influence at the limit of social
(anarchist movements, unusual dressing style etc.) soften, the permeability to the
roles specific to sex, age and social conditions amplify. With age, the conformity,
as a form of influence, commands with a greater and greater authority. Not genetic,
the receptivity to influence is acquired. The interests, the readings, the preferences,
the values, the role identifications and the expectations compose the stages of a
process that can’t be rejected. The process of influence is a natural process in the
society. Last of all, in any social process we discover a process of influence. We
learn to discover ourselves, to explore ourselves, to get closer to others, to
understand and to understand us in terms of some influences, in the parameters of
some grid of influence.
The first of the grids is the language. By it we take more than words, we take
behaviors. Wittgenstein (1980, p. 467) argues “the language catches us in its net”.
In the moment we learn the first word we will confirm the acceptance of the social
influences.
Our inertial submissiveness to the social influences makes us permeable to
the persuasive influences. Our obedience to the controlled exerted by the social
system is majority voluntary and accepted unconditionally. On this background of
internal availability to influence, any external approach of transferring opinion,
attitudes and behaviors will find a favorable ground. The human is shaped to be
influenced. Thus, the persuasion has in this area an open and valid chance. Starting
from the fundamental values of access to influence (right, truth, justice, beauty)
3 Persuasion as a form of influence 59
and from their structuring by engaging others (respect, trust, honor, honesty,
equilibrium), on the idea of the optimistic ranging of the world, the persuasion
insinuates imperceptibly.
There is a universal language and a general culture of influence. This makes
visible the fact that influence is a component of identity and, in the same time, an
expression of it. The human defines by his influensive capabilities: receptiveness to
opinable, suggestibility, learning etc. The language of influence is learned in family, in
church, in school, from the press, from advertisements, from parents’ advice, from
the daily talks with the colleagues and friends. All the circuits of information are
circuits of influence. Information, it is known, can mean a lot of propaganda,
disinformation, lie, and seduction. Only in some cases the information is the truth.
Always it is influence. Information as influence makes us part of a symbolic order,
gives us an imaginary space we identify with. With the information we become
more permeable to influence. Acquitting with the structuring of information is a
learning of influence. This type of training has an important financial support,
because it is a business too. Largely, the culture of influence is nowadays promoted
and governed by commercial interests. The influence and the information are an
industry. If we try to express identity, as an essence of the intimacy, through them,
we will be able to accept that our identity is the product of an industry, and that
impersonal institutions like mass media negotiate our intimacy.
We may conclude that, nowadays, the persuasion has become an identitary
component. Our personal involving in the industrial circuit of cosmetic influence shapes
for two destinations. The influesive effect is firstly fulfilled as a self-reproduction
of some structures of social relations. Subsidiary, within the self-reproduction, the
identitary paradigm is performed by us, accordingly to the structuring in self-
reprocessing of the social relations of influence. Thus we participate to our own
subordination to influence. We attest permeable positions to the subordination and
the dependence to the social influence. We make available our identity to influence; by
extension, we put our identity in the hands of persuasion. Therefore, we must know
the persuasion, because it supports our identity. The theory of persuasion contributes to
the defining of identity, what is our most precious asset as individuals. Therefore,
in the price of identity is always considered the credit of persuasion.
We accept the persuasion, as a matter of fact as any other form and institution
of influence, through a double articulated social language: as self-reproduction of
the social relations and as self-structuring of the personal identity.
3. PERSUASION – THE SHORT PATH OF INFLUENCE
Among the forms of social influence are: the social facilitation, the composing of
the group regulations, the conformism, the group polarization, the minority
influence, the phenomena of social change, the complacency to others’ requests,
the imitation, the obedience, the de-individualization, the social laziness, the contagion
(Boncu, 2002, p. 12). Taking Zimbardo and Leipe’s ideas, the specialist from Iaşi,
Ştefan Boncu (2002, p. 12–13) asserts that the leadership, mass communication and
hypnosis may be included among the forms of social influence, but the change of
attitude and persuasion must be excluded. Excluding these last mentioned is
motivated by a difference consisting of the fact that the researches on social
influence take largely into account the social context the attitudes form and change
in. The Ştefan Boncu’s conviction is that in the studies of persuasion “an agent of
influence declares his position on a matter and presents some arguments supporting
his position” (2002, p. 12).
In our opinion, the persuasion is a form of social influence, based on operations
of which effect cannot be delimited from the generating context. Not mentioning an
argument doesn’t mean the absence of any argument. The evidence, for instance, is the
most powerful argument. When the evidence is not pleaded it doesn’t mean dropping
the most powerful argument! There is no undertaking of influence that doesn’t
bring arguments. We emphasize that it is not necessary that the arguments should
be discursively enlisted. Therefore, considering persuasion outside the social
influence would endanger even the structure of social influence. An important part
of the social process of bonding is undermined by persuasion. To ignore it is to
allow persuasion to act freely. Persuasion is a danger. We cannot permit that this
danger be detached from its place of birth and action: within the social influence.
Charles Kiesler is in favor of differentiation too, considering that social
influence is the study of manifest influence, and persuasion – the study of profound
influence, of private influence. We conclude that both the social influence and the
persuasion are forms of influence.
Although tending to leave persuasion outside the social influence, when they
approach the message matter that would produce the effects of influence, Ştefan
Boncu and the specialists of the paradigm of the information processing (Chaiken,
Petty and Cacioppo) are forced to emphasize the importance of the persuasive
messages. “According to these approaches, Ştefan Boncu argues (2002, p. 17), the
change of attitude depends on the way the persuasive messages are processed”. If
we don’t consider in a strict syllogism that the social influence is achieved through
persuasive messages, that persuasion is achieved through persuasive messages, we
should conclude that the social influence would be a form of persuasion. The
reality is that, in fact, the persuasion is a form of social influence, another form
being the conviction, besides the ones mentioned earlier. The persuasive message
is thus a type of message of influence. The individual is a person who addresses to
a crowd. This human intends through communication to influence the others. “Any
communication, Alex Mucchielli demonstrates (2002, p. 191), is an attempt to
influence”. The individual’s approach is presided by needs and interests. Any interest,
as a form of goal, any approach will be thus oriented towards a goal. In a discourse
forces and resources are engaged for reaching some mainly social goals. The situation
of influence is the place when the individual meets the object of his influence.
The individual is controlled by his group, regarding his goals, resources,
methods and language. Just managing these resources is up to him. The management
may be co-directional with the audience’s orientation or non co-directional,
positively or negatively. It can go two ways: the way of convictive communication
or the way of persuasive communication. Their specific procedures, even the

methods, intercross and on sequences, insert. In the Psychology of crowds, Gustave
Le Bon has related facts he himself witnessed to: “During the assault of Paris, a
furious mob has made the marshal V. a prisoner in the Louvre, being caught taking
the plans of the fortifications in order to sell them to the hunnish. A member of the
govern, a famous orator, G.P., has gone out to address to the crowd which requested
the immediate execution of the prisoner”. “I was expecting – Le Bon continues
(1997, p. 22–31) – that the orator should prove the absurdity of the accusation,
telling that the accused marshal was precisely one of the builders of these for-
tifications, of which plan was selling, practically, in all the bookshops. To my
major surprise – I was very young at the time – the discourse was entirely different.
«The justice will be served, the orator shouted, advancing towards the prisoner, and
it will be a unmerciful justice. The accused will be put in jail». Immediately calmed
by this apparent satisfaction, the crowd has left and, after a quarter of an hour, the
marshal was able to go home. He had been certainly mutilated if his lawyer
wouldn’t have displayed to the angry crowd the logical arguments that my inex-
perienced youth made me find convincing”. Young Le Bon’s expectation was that
the saving discourse should rely on “convincing”, “logical arguments”. In return,
the soteric effects are obtained in an illogical, emotional manner. We may say that
the lawyer reasoning has an emotional conformation and persuasive effects. The
general is innocent. In order to support his cause, it would be natural that the
lawyer should use the manner of convincing by logical arguments (the conviction
manner). In return, he places his speech on the emotional manner of persuasion and
resorts to persuasive arguments, but not convictive. The discourse addressed by the
lawyer to the crowd contains emotional reasoning, and not logical arguments, and
the effect is achieved by persuasion and not by conviction. The motivation of
choosing the persuasion manner relies outside the natural and it is a frustrated
expectation. The choice is not in the orator’s hands; the persuasion manner is
mandatory. The crowd coerces the manner. The discourse oriented towards the
crowd articulates differently from the discourse addressed to an audience, which is
rational by definition. Resuming Le Bon’s reasoning, we find the explanation of
the mind-blowing social event. “Enumerating the factors capable of influencing the
soul of the crowds, we can manage without mentioning the reason, if it wouldn’t be
necessary to demonstrate the negative value of its influence” (Le Bon, 1997, p. 55).
Le Bon emphasizes that the crowds are not suggestible by arguments. They
understand no more than the associations of harsh ideas. Therefore, “the orators
who know to impress them resort to their feelings and never to their reasoning”. In
other words, in the terminology we try to promote, the crowds constrain to choose
the manner of persuasive influence. There are two methods of influencing with no
violence: the convictive method (the conviction) and the persuasive method (the
persuasion). The laws of rational reasoning have no effect on the reasoning of the
crowd: that means the crowd compels to persuasion.
J.-J. Rousseau has followed the same idea when, in Emile, has asserted that
the children can’t be convinced of anything, “if you don’t know to persuade them”
(apud Perelman, Olbrechts-Tyteca, 1988, p. 35). In order to influence, the shortest

way is the persuasion. There is a long, logical, rigorous, but tough way: the conviction.
The persuasion, in its approach of taking over, compelling, keeping and con-
solidating the control over audience’s opinions, attitudes and behavior, resorts to
standards-sets of means, methods, procedures and techniques called informational
actions. The persuasion counts on the generating a change in the opinions, attitudes
and behaviors of the target. Robert B. Cialdini (2001), C.A. Zanbaka (2007) and
Charles U. Larson (2010) share the idea that persuasion is a form of influence. The
first considers that persuasion, as a form of influence, has six “rackets of influence”:
reciprocity, commitment and consistency, the social test, authority, pleasure and
lack (2001, p. 36–92). Catherine Amine Zanbaka argues that there is two forms of
influence: a direct and active one and another, indirect and passive; the persuasion
is included in the first type (2007). Larson demonstrates uncompromisingly that
persuasion is mainly enlisted among the species of influence (2010, p. 28).
4. SUGGESTIBILITY, SITUATION OF INFLUENCE, TYPES OF INFLUENCE
The social influence is facilitated both by identifying with a social common

ideal of a generic leader, and by the ideal of identification as being a member of the
group. Beyond this conscious propensity towards influence, the individual displays
an inner disposition for suggestibility. This psychological parameter measures the
level of the individual’s independence comparing to the others, in what he does, he
feels or thinks. The first clue of the permeability to influence is suggestibility, the
predisposition to react to others’ suggestions. The simple suggestive messages, the
professor Irina Holdevici (1995, p. 16) argues, have bigger effects on less intelligent
subjects, while the more complex messages have bigger effects on the intelligent
ones. Easy to suggest is easy to influence. G. de Montmollin (1984) demonstrates
that there are arguments as that it’s not a question of a suggestibility feature to
answer for suggestibility. In spite of this, the suggestibility remains a global feature
of personality.
In the relation of variability of influence the two-term personality + situation
of influence establishes, none of the two elements is not direct and decisively
determinant. The influence depends on the message of influence too. In the majority of
cases, the message is decisive.
C.-I. Hovland and I.-L. Janis (1959) have studied the connection between
personality and the global feature of persuability. In fact, the persuability is just a
form of suggestibility. “Few people, S. Asch (1961, p. 144) asserts, are aware of
the historical circumstances responsible for their opinions”. We develop by saying
that few individuals are aware of the situations of influence and realize the
convictive, persuasive contents of the messages and much less realize where their
opinions, attitudes and behaviors come from.
The real and most profound influence is accompanied by a target’s clear
conscience that it is independent and with no influences. The target and the source
of influence always interact using a message in a social situation. “The source,
Serge Moscovici (1997, p. 22) argues, is the initiator of the normative information
or the sender of influence, while the target is the receiver of the normative information
or the receiver of influence”. The sources of influence are categorized as follows
in: having authority sources, lacking authority sources, reliable sources or unreliable
sources, attractive or unattractive sources, consistent or inconsistent sources,
minority or majority sources, sources ideologically similar or not similar with the
target, sources of status socially common to the target or of status socially different.
The types of targets are delimited implicitly by the classification of the
sources. The two main participants of influence are always engaged, in this quality
of theirs, in a social situation having their personality and message as variables.
Related to the three canonic factors of influence (personality, message, situation)
there are theories giving a fundamental role to one of them. The influence receives
explanations whether of personal kind, or situational kind, or of message kind.
One of the supporters of the explanatory situational version is Ştefan Boncu.
He argues, “The success of the message sent by an agent of influence largely depends
on the situation” (2002, p. 20). The truth is that the influence success depends on
the features of personality of the agent of influence, of the promoted message or of
the situation of influence. Determinant, in the last resort, is the agent of influence,
because he promotes the message and fixes the limits of the situation of influence.
On the same idea, it may be argued with Stang and Wrightsman (1981, p. 470) that
“the social influence refers to direct or indirect effects of one person on another”.
The influence is indifferent to the intention animating people. It answers for all the
effects a message produces on a target. That’s why is natural to be considered that
the influence should mean modifying the subjects’ behaviors, attitudes and feelings
in the way the source of influence wants to. (Baron, 1984, p. 248). The guiding,
determinative, or impeditive content of the message are variables within influence
as a result. Thus, we may talk about three types of influence: the guiding influence
(when opinions, attitudes or behaviors are guided), determinative influence (when
opinions, attitudes or behaviors are determined) and impeditive influence (opinions,
attitudes or behaviors are imposed). There is, on the other hand, a positive
influence (the one by which values and the basic culture are set) and a negative
influence (the one by which values and a deviant culture, opinions, attitudes or
behaviors meant for generation of the psycho-motivational platform for fulfilling
some interests which the target, by knowing them, would disprove, are set).
A normative, social influence and an informative, social influence are also
defined. The first one generates a conformation with the personal motivation that
the individual is afraid of the consequences of qualifying as deviant and of the
constraints of not becoming deviant or getting back to normal. The informative
social influence generates submission and the self-induction of the subjection to the
personal reasoning that the ones who transmit opinions, attitudes and behaviors
promote the authentic values that must be taken over.
The social influence brings together diverse and complex phenomena: education
and re-education, suggestion, seduction, hypnosis, requesting and attraction, contagion,
conformation, obedience, submission, engagement and mobilization to action, the
behavioral shaping of individuals and conditioning. These phenomena are restricted to

conviction (honest influence) and persuasion (insidious influence). There is a
natural influence and a formal influence. The natural influence is generally based
on conviction. In return, the formal influence orients, determines and imposes
opinions, attitudes or behaviors through persuasion.
Primit în redacţie la: 2.VI.2011
REFERENCES
1. ASCH, S.-E., Jssues in the study of social influences on judgement, în BERG, I.-A. and BASS, B.-M.,
Conformity and deviation, New-York, Harper and Row, 1961.
2. BARON, R.-A, BYRNE, D., Social Psychology, Boston, Allyn and Bacon, 1984.
3. BONCU, ŞT., Psihologia influenţei sociale, Iaşi, Editura Polirom, 2002.
4. CHAIKEN, S., The Heuristic Model of Persuasion, în ZANNA, M.P., OLSON, I.M., HERMAN,
C.P. (Eds.), Social Influence, Hillsdale, N.J. Erlbaum, V, 1987.
5. CIALDINI, R.B., Influence: Science and practice, Boston, Allyn and Bacon, 2001 (4th edition).
6. HOLDEVICI, I., Sugestiologie şi psihoterapie sugestivă, Bucureşti, Victor, 1995.
7. HOVLAND, C.-I., JANIS, I.-L., Personality and persuasibility, New-Haven, Yale University
Press, 1959.
8. KIESLER, C.-A., The nature of conformity and group pressure, în J. MILLS (Ed.), Experimental
social psychology, Londra, Macmillan, 1969.
9. LE BON, G., Psihologia mulţimilor, Bucureşti, Antet XX Press, 1997.
10. LARSON, CH.U., Persuasion: Reception and Responsability, Belmont, Wadsworth, Thomson
Learning, 2010 (12th edition).
11. MONTMOLLIN, G. de, Le changement d’attitude, în S. MOSCOVICI (Ed.), Psychologie
sociale, Paris, PUF, 1984.
12. MOSCOVICI, S., Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Iaşi, Editura Polirom, 1997.
13. MUCCHIELLI, A., Arta de a influenţa, Iaşi, Editura Polirom, 2002.
14. PERELMAN, CH., OLBTRECHTS-TYTECA, L., Traité de l'argumentation. La nouvelle
rhétorique, Paris, Université de Paris, 1988.
15. PETTY, R., CACIOPPO, J.-T., Communication and Persuasion, New-York, Springer – Verlag,
1986.
16. STANG, D.-J., WRIGHTSMAN, L.-S., Dictionary of social behavior and social research
methods, Monterey, Brooks/Cole, 1981.
17. WITTGENSTEIN, L., Grammaire philosophique, Paris, Gallimard, 1980.
18. ZANBAKA, C.A. (2007): http://dspace.uncc.edu/.../89/.../umi-uncc-1053.pdf.
REZUMAT
Cercetarea noastră ia în seamă faptul că structurarea consistentă a vieţii în societate se

realizează prin influenţă socială. Fiinţa umană este, totodată, permeabilă şi vulnerabilă la influenţă,
are propensiune şi dispune de inerţii în a fi influenţată.
Teza în favoarea căreia se argumentează este că, în pofida celor opinate de specialişti precum
Ştefan Boncu (2002), S. Chaiken (1987), R. Petty şi J.-T. Cacioppo (1986), Ch. Kiesler (1969),
persuasiunea reprezintă o formă de influenţă socială, căci se bazează pe permeabilitatea şi inerţia
influensivă a personalităţii, pe tendinţa omului de a se adapta confirmativ la situaţiile de influenţă şi
pe capabilitatea acestuia de a procesa asimilator mesajele de influenţă. Teza persuasiunii ca formă de
influenţă socială este susţinută şi de R.B. Cialdini (2001), C.A. Zanbaka (2007) şi Ch.U. Larson
(2010). Persuasiunea, întrucât se fundamentează pe emoţii ce lovesc scurt, direct şi eficace, constituie
calea scurtă a influenţei.
DIMENSIUNEA PSIHOISTORICĂ A PROTOCRONISMULUI
ÎN MEDIA ROMÂNEASCĂ. I
GHEORGHE COJOCARIU∗
Abstract
The study started from a set of questions: what is the contribution of the ancestors to the
genesis and generalization of media communication; the issues arising from cultural predecessor’s
area, which led to the development of the field; how the development, the enrichment and the
knowledge of media communication took place, considering the spectrum of human representations
and perception in accepting the report of psychological and media coverage.
Cuvinte-cheie: Columna centenaria, psihoistorie, percepţie, reprezentare.
Keywords: Columna centenaria, psychohistory, perception, representation.
Pe trunchiul marmorei, tăiat cu genială fineţe, urcă însă povestea unui neam.
E o grandioasă înălţare la cer acest stâlp al trecutului.
1933, Traian Chelariu (1906–1966), Zilele şi umbra mea (1976, p. 192)
Îmbinarea portretelor realiste cu imaginile generalizatoare cu caracter de simbol

într-o perfectă unitate spaţiu-timp transformă Columna într-o ,,frescă” fără
analogii; exprimarea artistică a calităţilor apreciate de romani: virtus, iustitia,
pietas, clementia, face din Columnă idealul instrument de propagandă.
Columna lui Traian, L. Ţeposu-Marinescu, 2002, p. 107
1. INTRODUCERE
Atunci când abordăm evoluţia comunicării mediatice, constatăm că până la

conceptualizarea folosită în zilele noastre au existat alte forme şi manifestări ale
acestui tip de comunicare; conform Oxford Dictionary, vorbim despre media începând
din anul 1920 (cf. Briggs, Burke, 2005, p. 13). O analiză a modului în care s-au
cristalizat mass-media în varietatea lor necesită mai mult decât o simplă enumerare
a invenţiilor cu date semnificative şi nume de referinţă.
Surprinzând aspectul istoric, Dicţionarul de psihologie (Doron, Parot, 2006)
precizează: pentru a fi vorba de istorie, e nevoie de un indice de cauzalitate – acesta
∗
Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Jurnalism, Comunicare şi Relaţii Publice.
66 Gheorghe Cojocariu 2
permite să distingem un text narativ veritabil de o simplă relatare cronologică

(p. 429), iar pe de altă parte, psihologia istorică îşi pune problema, în cazul noului,
ce este diferit de ce este vechi, cum şi de ce a apărut acest nou (p. 428).
În demersul întreprins pentru realizarea acestei cercetări, am pornit de la un
set de întrebări: în ce constă contribuţia înaintaşilor la geneza şi generalizarea
comunicării mediatice; care sunt problemele generate de predecesorii arealului cultural,
ce au dus la dezvoltarea acestui domeniu; având în vedere spectrul reprezentărilor
şi percepţiei umane, în acceptarea raportului dintre reflectarea psihică şi cea
mediatică; în ce fel s-au asigurat evoluţia, îmbogăţirea şi cunoaşterea din domeniul
comunicării mediatice.
Îndemnul lui Socrate „cunoaşte-te pe tine însuţi” se referă în primul rând la
disponibilităţile psihologice ale Subiectului, putând fi aplicat şi colectivităţilor
umane. Necesitatea de a răspunde la întrebarea „cine suntem noi românii, ce fel de
oameni suntem, în ce constă caracterul românesc” s-a manifestat cu acuitate ori de
câte ori confruntările cu istoria, «la răspântie», ne-au obligat să ne confruntăm cu
noi înşine” (Popescu-Neveanu, 2002, p. 345).
De aceea, drept obiect de studiu şi analiză a dimensiunii psihoistorice şi
protocroniste în media românească am selectat două cazuri de pregnanţă psiho-
istorică, unul vizând o operă de geniu, celălalt o personalitate cu operă fără pereche,
respectiv: Columa centenaria şi Carol Szathmari – Carol Popp de Szathmari
(1812–1887). Primul obiect de studiu, a devenit cunoscut în timp sub denumirea de
Columna lui Traian; numele antic, originar – Columna centenaria viza dimensiunea
fusului şi capitelului de 100 de picioare romane (29,78 metri). Cel de-al doilea
obiect de studiu se referă la o personalitate complexă, deosebit de productivă:
pictor, desenator, fotograf pentru cinci domnitori români – începând cu primul
domnitor regulamentar, Alexandru Dimitrie Ghica (1834–1842), continuând cu
Gheorghe Bibescu (1843–1848), Barbu Ştirbei (1849–1856), Alexandru Ioan Cuza
(1859–1866) şi Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (1866–1914). Heraldist
meritoriu (a conceput primul însemn de stat al României: Ordinul Unirii – actuala
distincţie Steaua României); primul reporter fotograf din lume – pionier al
fotojurnalismului, aşa cum îl definim astăzi –, o personalitate ale cărei merite în
domeniul comunicării mediatice fiind consemnate din 1855, confirmarea ştiinţifică
venind însă abia în anul 1993.
În fond, avem de-a face cu o problematică psihologică complex-integrativă,
legată de reprezentări, percepţii, senzaţii, imagine. Psihologia generală apreciază
constituirea imaginilor-reprezentări ca având o apariţie spontană, mecanismele de
engramare fiind activate de diferite semnale din mediul intern sau extern, iar în
parte în contextul unui proces social (Golu, 2002, p. 349). Din perspectiva
psihosociologiei, Catherine Garnier (2002) oferă o interpretare plastică a modului
în care gândirea socială se instalează şi se localizează în individ: spaţiul social în
3 Dimensiunea psihoistorică a protocronismului în media. I 67
care evoluează individul este inoculat de cultură, îmbibat de gândirea socială;

gândirea este „setată” de creier în maniera în care ordinatorul tratează informaţia cu
care este servit. Selectarea stimulilor, obiectivelor, evenimentelor cu care individul
vine în contact îl ancorează social, iar gândirea sa este marcată de aceste influenţe.
Raportată la obiect, gândirea devine controlabilă, gestiunea sa putând fi realizată ca
şi cum am controla un mecanism (cf. Neculau, 2004, p. 285).
2. PRELIMINARII ALE PROCESUALITĂŢII COMUNICĂRII MEDIATICE
Nu se ştie cu siguranţă de ce omul a început să reproducă elemente din lumea

sa. Ipoteza cea mai acceptată este aceea că ar fi atribuit acestor reprezentări o
valoare magică (Giovannini, 1989, p. 23).
În lucrarea O istorie a mijloacelor de comunicare, de la origini şi până în
prezent, autorul consideră că ,,la origine, forma cea mai primitivă a comunicării în
masă (comunicării mediatice – n.n., întrucât argumentul tradiţionalist „poporul nu
gândeşte” se opune faptului că Subiecţii, oameni obişnuiţi, gândesc permanent la
nivelul simţului comun, practic, comunicând, relaţionând) este indicarea publică a
unui fapt (s.n.) foarte simplu ce poate fi prevăzut, într-o perioadă când scrierea nu
exista (Jeanneney, 1997, p. 16).
M.L. DeFleur şi S. Ball-Rokeach (1999), apreciază că pentru o abordare
istorică a mass-media în contexte sociale trebuie stabilite pattern-urile recurente ce
se instalează în perioada dezvoltării lor: ce elemente tehnologice sau alte trăsături
culturale s-au acumulat şi în ce pattern-uri pot fi incluse noile structuri culturale
rezultate? Care au fost condiţiile sociale şi culturale ale societăţii în cadrul căreia a
avut loc această acumulare; cum au creat aceste condiţii un climat favorabil apariţiei şi
adoptării inovaţiei pe scară largă? Care au fost pattern-urile difuzării inovaţiilor în
societate şi ce condiţii socio-culturale au fost legate de rata şi pattern-urile de
dezvoltare? (p. 59).
3. ÎNCEPUTURILE COMUNICĂRII MEDIATICE
Imaginile, statuile mai ales, au reprezentat o formă importantă de comunicare,

chiar de propagandă, în lumea antică, în special în Roma. Această artă oficială
romană avea să influenţeze iconografia Bisericii timpurii, imaginea lui Hristos „în
slavă”, fiind o adaptare a imaginii împăratului. Pentru creştini, imaginile erau atât
un mijloc de transmitere de informaţii, cât şi un mijloc de convingere (s.n.). După
cum spunea teologul grec Vasile din Cezareea (Sfântul Vasile cel Mare, episcop de
Cezareea Capadociei, cca 330–379), „artiştii fac din pictură la fel de mult pentru
religie cât oratorii prin elocvenţă”. În acelaşi fel, Papa Grigorie cel Mare
(cca 540–604) consemna că pentru cei care nu ştiu să citească, de fapt marea
majoritate, imaginile au acelaşi rol ca scrisul pentru cei care ştiu (Briggs, Burke,
2005, p. 19).
Referitor la transpunerea chipului uman şi ilustrarea faptelor trăite, autorii
lucrării Mass-media, o istorie socială, A. Briggs şi P. Burke (2005), consideră că
„cel mai cunoscut exemplu occidental al unor asemenea reprezentări a fost cusut cu
acul: Tapiseria Bayeux (cca 1100) care înfăţişează viu cucerirea normandă a
Angliei din 1066; această bandă lungă de 110 metri prezintă naraţiunea vizuală
comparabilă, în privinţa tehnicilor şi a efectelor, cu un film” (ibidem).
4. COLUMNA CENTENARIA VERSUS TAPISERIA BAYEUX:

O ANALIZĂ COMPARATIVĂ
În privinţa Columnei, C. Daicoviciu şi H. Daicoviciu (1968) afirmă: Monu-

mentul este considerat drept ,,primul film din istoria omenirii”, conţine o bogăţie
de dimensiuni observabile ce se împletesc cu însemne ascunse ori dificil de
exprimat datorită scurgerii timpului şi dispariţiei unor documente ce ar fi putut
întregi înţelegerea faptelor reprezentate, a semnificaţiilor şi redarea acestora (p. 9).
O analiză comparativă a celor două obiecte: „monumentul generat de războaiele
daco-romane” şi „cel mai cunoscut exemplu occidental”, lucrare ce „reflectă viu
cucerirea normandă a Angliei din 1066” – le conferă titlul de reprezentări vizuale
avangardiste: Columna, drept „primul film din istoria omenirii”, iar Tapiseria,
„bandă vizuală comparată uneori, în privinţa tehnicilor şi a efectelor, cu un film” –,
sunt relevate câteva dimensiuni semnificative:
a) cronologia (perspectiva întâietăţii / protocronismului) conţinutului mediatic:
Columna a fost inaugurată în ziua de 12 mai a anului 113 (cf. C. Daicoviciu şi H.
Daicoviciu), iar Tapiseria în jurul anului 1100; aşadar, o distanţă temporală de
1000 de ani între cele două lucrări. Astfel, în decursul unui mileniu, semnificaţia
dăltuită pe Columnă a fost transmisă miilor de generaţii care s-au succedat, cu
radiere în spaţiu şi timp;
b) tridimensionalitatea reprezintă al doilea criteriu de studiu şi apreciere a
valorii informaţiilor conţinute de basoreliful Columnei: peste 2.500 de figuri
umane, nici una nu seamănă cu cealaltă, cu excepţia personajelor principale reluate,
„fiind cea mai mare sculptură în relief din toată antichitatea” (Vulpe, 2002, p. 15).
De cealaltă parte, Tapiseria a fost realizată cu acul – în mod spectaculos şi migălos;
oferind doar o perspectivă bidimensională;
c) autenticitatea reprezentării: în cazul Columnei, sintetizarea trăsăturilor
specifice ale combatanţilor din cele două tabere s-a făcut ca şi cum ar fi vorba de o
„fotografie tipologică”. Aşa s-a făcut că în anul 1896, Badea Cârţan ajunge pe jos
la Roma pentru a vedea Columna, a presărat în jurul acesteia boabe de grâu şi
pământ adus din ţară; şi-a întins cojocul şi s-a culcat lângă monument. Dimineaţa,
trecătorii l-au remarcat miraţi: „Iată, un dac a coborât de pe Columnă!” (Metea, 1972,
p. 94–95). Faptul a fost consemnat în presa vremii: Il Popolo, Riforma, Il Messagero,
La Stampa, Fanfulla, L’Italia au realizat reportaje, difuzând materiale despre
Badea Cârţan aproape zilnic. Pe lângă fotografiile publicate, două ateliere foto-
grafice – La Lieure şi Bagapini – i-au expus fotografia în mărime naturală în vitrinele
lor din centrul oraşului (ibidem, p. 96).
d) dimensiunile reprezentării: pe Columnă există circa 200 de metri de sculpturi
dăltuite în marmură, alternativă creatologică la Tapiseria ce măsoară 110 metri, cu
broderie în ţesătură;
e) creativiatea în abordare – Columna este conceptualizată ca „primul film
din istoria omenirii”, realizat în marmură, tridimensional, pe o coordonată verticală
într-o perspectivă geometrică, în aşa fel încât reprezentarea imagistică poate fi
urmărită cu uşurinţă pe toată înălţimea, să sugereze un sens prin spirala ce urcă;
este o matrice a devenirii ascendente, o asemănare provocatoare cu reprezentarea
contemporană a ADN-ului, genomul uman. Referitor la creativitatea artiştilor, autorul
R. Vulpe (2002) relevă: „O calitate demnă de relevat este abilitatea de a sintetiza
episoade povestite. Sintetizarea era impusă de dimensiunile limitate ale spaţiului
destinat reliefului. Artiştii s-au achitat cu multă ingeniozitate de această îndatorire,
ajutându-se de trucuri diverse: iluzia maselor numeros reprezentate, selectarea
elementelor caracteristice ale unui episod, concentrarea de subiecte într-o singură
scenă, exprimarea de stări psihologice prin gesturi consacrate şi elocvente, utilizarea de
simboluri pentru noţiuni abstracte (p. 15). Tapiseria, concepută pe orizontală,
diminuează semnificativ dimensiunea epică;
f) accesibilitatea – Columna putea fi vizionată, ca şi astăzi, de oricine ajungea în
Forumul în care a fost amplasată; piaţa avea o suprafaţă de 11 020 metri – 116 Ý 95 de
metri, pentru aceasta a fost înlăturată o colină înaltă de 40 de metri. Pentru noul For –
arată R. Vulpe (2002) –, Traian a decis să radă un pinten de deal stâncos ce se
prelungea din Quirinal spre Capitoliu. După calculele făcute, peste opt sute
cincizeci de mii de metri cubi de piatră şi pământ au fost săpaţi şi transportaţi în
altă parte a oraşului. Pe terenul astfel nivelat s-a construit, prin iscusinţa vestitului
arhitect Apollodor din Damasc (c. 60 – c. 125), cel mai mare dintre forurile imperiale,
egalându-le ca spaţiu pe toate celelalte la un loc şi depăşindu-le mult prin bogăţia şi
amploarea clădirilor dimprejur (p. 13).
În termeni de eficienţă a propagării mesajului, Tapiseria era disponibilă doar
celor care aveau acces în interiorul castelului, putând fi amplasată oriunde exista
spaţiu pentru expunere; despre acesta se poate afirma că îndeplinea o funcţie
imagistică doar pentru cei privilegiaţi şi nu pentru propagarea informaţiei;
g) contextul spaţial al amplasării mesajului: un spaţiu deschis, un Forum în
care, pe lângă Columna centenaria, se găseau: Arcul de triumf, Basilica Ulpia şi
două biblioteci, una grecească şi una latină, ce adăposteau volume aparţinând celor
două culturi, o colecţie de cărţi scrise pe pânză de in şi legate în fildeş. Tapiseria
era expusă într-un spaţiu închis, fapt ce limita deschiderea către alte orizonturi.
Despre spaţiu, reţinem că „Traian a hotărât să dăruiască Romei un Forum Ulpium,
care să întreacă în întindere şi în strălucire toate celelalte foruri ale urbei. Un for
era o piaţă unde se desfăşura cea mai mare parte din viaţa unui oraş, cu diverse
manifestări politice, administrative şi judiciare, cu tranzacţii comerciale, cu întâlniri
particulare. Datorită creşterii enorme a populaţiei din Roma, vechiul Forum
Romanum din epoca republicană nu mai era suficient, aşa că s-a simţit nevoia să i
se adauge pieţe noi, largi şi frumoase care, create succesiv de Iulius Caesar, de
August, de Vespasian, de Nerva, au ajuns să acopere tot spaţiul plan disponibil
dintre cele şapte coline” (ibidem, p. 13);
h) perenitatea – o remarcă nu lipsită de importanţă se referă la materialul din
care este realizată Columna, în fond substanţa mediului de interferare cu Subiecţii.
Conform paradigmei lansate de Marshal McLuhan (1911–1980), The medium is the
message (mediul este mesajul), monumentul a fost realizat din marmură albă –
material recunoscut pentru rezistenţa în timp (indiferent de condiţiile meteo-
rologice), cu intenţia de a dăinui. Tapiseria este realizată din materiale textile, mai
puţin rezistente, ce impuneau o expunere selectivă din cauza perisabilităţii la
condiţiile meteo.
Sintetizând datele relative la cele două „filme istorice”: distanţa temporală
dintre cele două lucrări (întâietatea), tridimensionalite versus bidimensionalitate,
autenticitatea reprezentării, dimensiunile reprezentării, concepţie artistică,
expunere publică versus prezentare în spaţiu închis, accesibilitatea oricărui cetăţean,
versus expunere selectivă, materiale perene versus materiale perisabile – rezultă că
dimensiunile psihoistorice şi protocroniste sunt reprezentative pentru Columna
centenaria; pe de altă, în intervalul scurs de la ridicarea Columnei şi până la
realizarea Tapiseriei, putem constata o regresie în termeni de prezentare a
informaţiei şi de acces al publicului la conţinutul reprezentării.
5. IMPACTUL COLUMNEI ASUPRA PERSONALITĂŢILOR LUMII
De-a lungul celor două milenii, Columna a generat un interes aparte, atât din
partea liderilor europeni, cât şi a personalităţilor române, căutători ai spiritului
originar al înaintaşilor. Toţi cei preocupaţi de studiul monumentului şi-au materializat
intenţiile şi gândurile prin documente, consemnări sau acţiuni, reflectând preocu-
pare faţă de mesajul dăltuit în marmură. Chiar dacă nu aparţineau Imperiului roman
ori Daciei, întrucât aceste entităţi îşi pierduseră dimensiunea geo-politică, dovezile
de interes faţă de Columnă reflectă o preocupare anume faţă de monument, de
conţinutul mesajului, de modul de realizare şi perenitatea lucrării.
Interesul faţă de monument se datorează conţinutului reprezentativ al acestuia

ca proces psihic şi psihosocial relativ la subiecţii vizaţi. Odată cu publicarea tezei
de doctorat, La psychanalyse, son image et son public, Serge Moscovici (1961)
„atrage atenţia asupra posibilităţii recitirii miturilor, a gândirii magico-religioase, a
structurilor imaginarului. Reprezentările sociale se alimentează din credinţe
religioase, practici culturale, ritualuri, din imaginarul cotidian, dar depăşesc această
„istorie poroasă” (Ferréol, 1994) prin năzuinţa de a sistematiza, organiza şi reface
toate aceste informaţii lacunare” (cf. Neculau, 1996, p. 34). Perspectiva psihologică
asupra „combustiei” reprezentării vizează exprimarea a două realităţi psihice
distincte: una care ţine de produs, cealaltă care ţine de proces; atât reprezentarea ca
produs, cât şi reprezentarea ca proces au acelaşi hard: memoria de lungă durată şi
imaginaţia. Memoria este cea care înmagazinează, păstrează şi reactualizează
informaţia structurată iniţial în imaginile perceptive (Golu, 2002, p. 346).
Referitor la valoarea obiectului de studiu, remarcăm faptul că „Forul lui
Traian şi-a păstrat faima până în antichitatea târzie; istoricul Ammianus Marcellinus
povesteşte în cartea Războiul cu goţii (XVI, 10, 15 şi urm.) că împăratul Constantin, cu
reşedinţa în noua capitală de la Constantinopol, vizitând Roma în anul 356, a rămas
impresionat mai cu seamă de acest For, fiind cucerit de frumuseţea statuii
(Columna – n.n.) din mijlocul pieţei” (cf. Daicoviciu, Daicoviciu, 1968, p. 9).
Într-o lucrare intitulată La Colonne Trajane, W. Froehner (1865) surprinde
atenţia acordată patternului reprezentativ al Cetăţii eterne: ,,Trei suverani ai Franţei
şi-au manifestat dorinţa de a avea o reproducere (s.n.) a Columnei lui Traian.
Atunci când, în 1541, regele Francis I (1494–1547) l-a trimis pe pictorul Francesco
Primaticcio (1504–1570) în Italia – misiune celebră, care avea să dea naştere colecţiilor
de la palatul Luvru – i-a recomandat să facă mulaje ale celor mai frumoase lucrări
antice în marmură aflate la Roma, inclusiv mormântul lui Traian – Columna, n.n.”
(p. 5).
Primul autor consemnat de lucrările de specialitate, ce s-a ocupat de
procesarea conţinutului şi relevarea semnificaţiei imagistice a Columnei, a fost
,,călugărul dominican spaniol Alphonso Ciacono (1540–1599), duhovnic apostolic,
ce a redactat un text explicativ de câteva pagini, «brevis explicatiuncula» (o scurtă
lămurire) – opuscul, ce a supravieţuit tuturor celorlalte lucrări in-folio (în format
mare) ale autorului” (Froehner, 1865, p. 7–8). Dedicată regelui Spaniei, Filip II,
compatriot peste timp al lui Traian şi amator luminat de lucrări antice în marmură,
lucrarea a apărut în anul 1576, cu titlul Istoria celor două războaie dacice purtate
de împăratul Traian, extrasă din imaginile examinate de pe columna de la Roma.
Reţinem că istoria se referea la războaiele dacice, interpretarea acestora având
referire la imaginile de pe Columna de la Roma.
Urmând linia preluării reprezentării imagistice, „în anul 1655, regele Ludovic
al XIV-lea a reluat proiectul înaintaşului său (Francis I, – n.n.); avea intenţia să
patroneze o nouă publicare sau, prin reproducerea basoreliefurilor, îşi propunea să

decoreze una din reşedinţele regale (?). Nu se ştie. Însă, de această dată, mulajele
Columnei au fost realizate în întregime. Unele pot fi văzute la Villa Medicis; altele,
conservate mult timp la Magasin des Antiques, apoi într-unul din depozitele
Muzeului Luvru, au fost expuse foarte recent la Palatul Imperial al Artelor
Frumoase; o altă parte se află în muzeul Universităţii din Leyda” (ibidem, p. 6).
Reprezentările de pe Columnă şi reflectarea acestora în alte lucrări devin o
componentă aspiraţională în decursul timpului; „Doar voinţa împăratului Napoleon
al III-lea a fost de ajuns pentru a înzestra Franţa cu o reproducere completă şi
nepieritoare a Columnei. Dorită, rând pe rând, ca operă de artă, ca monument
istoric şi chiar ca trofeu, ea nu a răspuns decât la chemarea ştiinţei (s.n.).
Mulajele, executate în anii 1861 şi 1862, au fost reproduse în aramă galvanică la
uzina electro-metalurgică a fabricantului Oudry, din Auteuil (ibidem).
Reţinem, dincolo de reuşita reală sau discutabilă a acestor demersuri, efortul
comun al unor „accentuate personalităţi” de a căuta o modalitate de a intra în
contact cu celebra lucrare, proba timpului reprezentând-o perfecţionarea metodei
de preluare a patternului de comunicare ce-şi dovedise viabilitatea prin noutatea
abordării, concepţiei şi trăiniciei, încă din anul 113.
6. COLUMNA – UN PATTERN DE REFERINŢĂ PENTRU OPERE CELEBRE
Astăzi se cunosc mai multe forme de procesare a informaţiei: convergentă,

divergentă, evaluativă, stocare episodică şi semantică, explicită şi de tip „set”,
modelare, idealizare. Finalitatea acestor procese este fie rezolvarea de noi probleme, fie
„aflarea” (învăţarea) unor informaţii sau procedee. O tendinţă spontană, de tipul
unui tropism, vizează prelucrarea analogică şi schimbarea reprezentărilor; ambele
urmărind acordul dintre lucruri sub aspectul impus de problemă, situaţie, scop.
Astfel, în învăţarea unui conţinut iconic, dificil de verbalizat, pentru a provoca o
interpretare sau comparare de scheme este necesară recurgerea la exemplu (Nicola,
2002, p. 91).
Din perspectivă psihologică, Columna Centenaria a reprezentat un model
pentru alte lucrări devenite celebre încă din antichitate. Monumente similare s-au
ridicat la Roma pentru Antonius Pius şi Marcus Aurelius, iar la Constantinopol
pentru Theodosius şi Arcadius (Becatti, 1960, cf. Ţeposu-Marinescu, 2002, p. 108).
Dacă monumentul ridicat în cinstea lui Antonius Pius este cunoscut doar prin
câteva reliefuri păstrate la Muzeul Vaticanului, dacă coloanele de la Constantinopol
sunt cunoscute doar din desene târzii, în schimb, coloana lui Marcus Aurelius poate
fi admirată în Piazza Colonna de la Roma (Caprino et al., 1955, cf. Ţeposu-
Marinescu, 2002, p. 108).
Prefectul arhivelor pontificale şi cel mai mare arheolog al secolului al XVII-lea,
Raphael Fabretti (1618–1700), şi-a dedicat o vreme studiului Columnei, propu-
nându-şi „să corecteze, la rândul său, gravurile în aramă ale lui Muziano”
(Froehner, 1865, p. 9). Ca urmare a cercetării întreprinse, în anul 1683 publică
Syntagma despre Columna lui Traian, ce impunea alura unei ştiinţe (s.n.) profunde
şi a celei mai judicioase critici, conform opiniei personale.
Conţinutul iconic al Columnei se regăseşte şi la Residenz-Museum din
München, printr-o reproducere miniaturală. „Piesa, lucrată în marmură albă, granit
de Suedia, lapislazuli, argint aurit şi bronz aurit, înaltă de 203 centimetri, a fost
realizată între 1774 şi 1780, de Ludovic Valadier. În anul 1783, a fost cumpărată la
Roma de principele Karl Theodor al Bavariei, aşa explicându-se faptul că ea poate
fi admirată în muzeul münchenez” (Cleja-Stoicescu, 1983, p. 109, cf. Ţeposu-
O altă copie integrală a Columnei se găseşte în Anglia şi este expusă la
Albert and Victoria Museum din Londra. Copia a fost realizată în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, din iniţiativa reginei Victoria. În sfârşit, o copie a Columnei
se află la Roma, la Muzeul Civilizaţiei Romane (Miclea, Florescu, 1971, cf. Ţeposu-
Pattern-ul lansat de Columna Centenaria poate fi regăsit în Place Vendôme,
din Paris. Monumentul numit ,,Coloana de la Austerlitz” preia atât prin denumire
cât şi prin înfăţişare, structura concepută, prin ideaţie originală, de împăratul
Traian. „Înaltă de 44 de metri, coloana pariziană este alcătuită dintr-un nucleu de
zidărie, în jurul căruia o spirală decorată cu reliefuri în bronz înfăţişează victoriile
napoleoniene. În vârful coloanei se află statuia lui Napoleon ca împărat, realizată
de sculptorul Chaudet. Coloana şi statuia au fost inaugurate la 15 august 1810”
(Ţeposu-Marinescu, 2002, p. 109). Reţinem că Armata Republicii Franceze, devenită
stăpână a Romei, după tratatul de la Tolentino (1797), a intenţionat să aducă
Columna traiană la Paris, fiind mult mai simplu decât să realizeze o copie. „Acest
gând de o uimitoare îndrăzneală nu a fost pus în aplicare, dar îi datorăm, în mod
sigur, columna triumfală a Marii Armate”, din piaţa Vendôme – n.n. (Froehner,
1865, p. 6).
7. COLUMNA, OBIECT DE STUDIU AL IMAGERIEI ARTISTICE
Atât în istoria creaţiei din diferite domenii, cât şi experimental s-a dovedit că
imageria facilitează activarea unor strategii de gândire originală (J.R. Suler,
J. Rizzielo). Ca orice experienţă, şi imageria mintală este afectată de seturi şi de
fixitatea funcţională (A.S. Luchins), având, la rândul ei, efecte asupra acestora.
Sunt remarcabile studiile lui J. Kathena despre influenţa pozitivă a imageriei asupra
gândirii creative şi ale lui G. Kaufmann referitoare la forţa sugestivă a imaginilor
asupra restructurării situaţiei problematice în care este implicat Subiectul (Nicola,
2002, p. 95).
Pe această coordonată, Renaşterea este epoca în care sculpturile de pe

Columnă i-a influenţat pe artiştii care vedeau în arta antică modelul ideal, o
modalitate de influenţare pozitivă a creativităţii. Conform datelor cunoscute, cele
mai vechi desene după Columnă par să fie cele datate 1467 şi care se păstrează în
Anglia, la Chatsworts. „Nu există artist al Renaşterii, corifeu sau anonim, care să
nu se fi format prin studiul pasionat al imaginilor de pe Columna Traiană. În faţa
lor un Michelangelo (1475–1564) sau un Rafael (1483–1520) rămâneau în extaz,
neavând altă ambiţie decât să le egaleze virtuozitatea, fără a-şi da seama că, în
genialele lor producţii proprii, aveau să întreacă aceste modele, suind până la culmi
nebănuite ale artei” (Vulpe, 2002, p. 14).
Forţa sugestivă a imaginilor asupra capacităţii de gândire productivă se
regăseşte în „Ciboriul papei Sixtus al IV-lea (1445–1516), păstrat în Muzeul
Vaticanului; acesta este influenţat în design-ul său de monumentul Traian.
Influenţa Columnei se observă şi în desenele lui Antonio Pollaiuollo (1426–1498);
scene din partea inferioară a Columnei apar în Codex Escurialensis, fiind datate în
jurul anului 1491 şi atribuite lui Domenico Ghirlandaio” (Macrea, 1937, p. 77–116,
cf. Ţeposu-Marinescu, 2002, p. 108). Datorită înălţimii şi faptului că a fost înconjurată
de construcţii medievale, Columna a fost greu de studiat, ceea ce nu a împiedicat-o,
însă, să apară în repertoriul frescelor din Cinquecento, ca în pictura murală a
palatului cardinalului de Santa Sabina de la Roma, decorat între 1508-1509, sau pe
fresca atribuită lui Giovanni Battista Franco, într-una din sălile palatului Chiericati
de la Vicenza, construit în 1551. Pentru pictura Vaticanului, Raffaelo Sanzio şi
elevii săi Giulio Romano şi Giovanni Francesco Polidori, au studiat Columna, dovadă
fiind reprezentarea Victoriei – personaj inspirat după alegoria de pe monumentul
antic.
Proiectând ideile lui M. Wertheimer (1880–1943) pe planul problematicii
psihologiei cognitive actuale, preferând termenii „vedere”, „privire”, „recentrare”,
„imagine”, putem considera că obiectul investigaţiilor referitoare la „gândirea vizuală”,
între câmpurile optic şi fenomenal, se interpune o procesare de transformare şi
construire. Aşadar, când Wertheimer caută „procesul viu”, presupunem că se referă
la transformarea subiectului ca premiză a transformării obiectului, la geneza unei
noi experienţe (Nicola, 2002, p. 92). Pe această linie, studiile reprezentărilor de pe
Columnă pe care artiştii le întreprind reflectă procesul de reprezentare a aspectelor
structurate şi a cerinţelor structurale, de fapt, unul din cele trei momente ale
conceptului „reprezentare” în tratarea lui Wertheimer. Identificând autorii care au
aplicat reflectarea vizuală ca prim pas spre transformare şi construire, se constată
că „primul artist care pare să fi studiat toate scenele, realizând la începutul
secolului al XVI-lea 55 de desene după reliefurile Columnei, a fost Iacoppo
Ripanda din Bologna. Desenele sale se păstrează la Roma, în timp ce alte desene
din Cinquecento, datorate lui Giulio Campi din Cremona (1502–1572), se păstrează
în Anglia, la castelul Windsor” (Macrea, cf. Ţeposu-Marinescu, 2002, p. 108).
Gloria de a fi reprodus şi publicat Columna lui Traian în întregime a revenit
lui Jérôme Muziano (1530–1590), supraintendent al lucrărilor de la Vatican şi
fondator al Academiei Sfântului Luca. Acest artist, pe cât de silitor, pe atât de
devotat progreselor arheologiei, a suportat singur cheltuielile de realizare a gravurilor,
o sută treizeci de planşe care compun opera sa şi a căror execuţie a încredinţat-o lui
Francesco Villamena, recunoscut pentru fineţea cu care folosea dalta de gravor
(Froehner, 1865, p. 7).
O realizare cu totul remarcabilă, cu valoare artistică se află în Pinacoteca.
Este din Modena: desenele lucrate cu peniţă şi penel, reproducând scenele Columnei în
plan orizontal; ele au o lungime totală de 57 de metri şi cuprind 124 de foi, figurile
fiind de dimensiuni mai mici cu circa ¾ decât originalele. Deşi artistul nu a înţeles
semnificaţia scenelor, el le-a reprodus cu exactitate şi cu mare pricepere. Studiate
de eminentul arheolog Mihail Macrea, pe vremea când se afla la Şcoala Română
din Roma, desenele au fost atribuite lui Giulio Romano, elevul lui Rafael (Macrea,
cf. Ţeposu-Marinescu, 2002, p. 108)
În 1672, la Paris, s-a ridicat poarta Saint-Denis, proiectată de arhitectul
Blonde. Monument comemorativ al victoriei lui Ludovic al XIV-lea pe Rin, poarta
este sculptată cu reliefuri realizate de fraţii Anguier, care imită pe cele de pe soclul
Columnei Traiane (Froehner, 1865, p. 109).
Inventariind lucrările predecesorilor la care a avut acces, W. Froehner conchide:
,,Nu-mi rămâne decât să menţionez admirabilele planşe ale lui Piransei (1770),
închinate Papei Clement XIV. Nimic mai grandios decât imaginea pitorească a
Columnei; nimic mai plin de forţă, de caracter, de originalitate – am putea adăuga,
de capriciu –, decât desenele făcute de el după piedestalul Columnei, la care din
păcate artistul s-a oprit” (p. 10).
8. CONCLUZIE PRELIMINARĂ VIZÂND VALENŢELE MEDIATICE

ALE COLUMNEI CENTENARIA
În 1910, la Ateneul Român, C. Rădulescu-Motru vorbea de „sufletul neamului

nostru”. Analizele ulterioare de antropologie culturală au introdus conceptul de
„personalitate de bază” a unei comunităţi istorice, independent de variabilele
personalităţii, de statut, sau a personalităţii modelate (Popescu-Neveanu, 2002,
p. 345).
Considerăm că aspectele referitoare la Columna Centenaria constituie o
problematizare pentru analiza dimensiunilor psihoistorice ale comunicării, necesară
pentru a investiga particularităţile comunicării mediatice din acea perioadă; prin
studiul lucrărilor ce consemnează monumentul vom avea o bază de referinţă pentru

a putea studia evoluţia psiholingvistică, perceptivă, precum şi procesul codare–
decodare–receptare–mesaj–impact, înregistrat de Subiecţi de la o generaţie la alta
şi a modului de a genera formarea reprezentărilor.
BIBLIOGRAFIE
1. BRIGGS, A., BURKE, P., Mass-media. O istorie socială: de la Gutenberg la Internet, Iaşi,
Polirom, 2005.
2. CHELARIU, T., Zilele şi umbra mea, Iaşi, Editura Junimea, 1976.
3. DAICOVICIU, C., DAICOVICIU, H., Columna lui Traian, Bucureşti, Editura Meridiane, 1968.
4. DORON, R., PAROT, F., Dicţionarul de psihologie, Bucureşti, Humanitas, 2006.
5. DEFLEUR, M.L., BALL-ROKEACH, S., Teorii ale comunicării de masă, Iaşi, Polirom, 1999.
6. FROEHNER, W., Columna lui Traian, Bucureşti, Editura Saeculum I.O. [1865], 2003.
7. GIOVANNINI, B., Aşa a inventat omul comunicaţia, în GIOVANNI GIOVANNINI, De la silex
la siliciu, Bucureşti, Editura Tehnică, 1989.
8. GOLU, M., Bazele psihologiei generale, Bucureşti, Editura Universitară, 2002.
9. JEANNENEY, J.-N., O istorie a mijloacelor de comunicare. De la origini şi până astăzi, Iaşi,
Institutul European, 1997.
10. METEA, O., Patriotul Badea Cârţan, Bucureşti, Editura Militară, 1972.
11. NICOLA, G., Pattern-uri cognitive în învăţare şi rezolvarea de probleme, în Studii şi sinteze de
psihologie contemporană, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2002, p. 91–113.
12. NICOLA, G., Comunicarea didactică şi creatologie, Sibiu, Psihomedia, 2004.
13. NECULAU, A., Manual de psihologie socială, Iaşi, Polirom, 2004.
14. NECULAU, A., Psihologie socială (Aspecte contemporane), Iaşi, Polirom, 1996.
15. POPESCU-NEVEANU, P., Adaptabilitatea, în Studii şi sinteze de psihologie contemporană,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 2002, p. 345–348.
16. ŢEPOSU-MARINESCU, L., Columna lui Traian de-a lungul vremurilor, în RADU VULPE,
Columna lui Traian, Bucureşti, Institutul de Memorie Culturală (CIMEC), 2002.
REZUMAT
Studiul porneşte de la un set de întrebări: în ce constă contribuţia înaintaşilor la geneza şi

generalizarea comunicării mediatice; care sunt problemele generate de predecesorii arealului cultural
ce au dus la dezvoltarea acestui domeniu, având în vedere spectrul reprezentărilor şi percepţiei
umane, în acceptarea raportului dintre reflectarea psihică şi cea mediatică; în ce fel s-au asigurat
evoluţia, îmbogăţirea şi cunoaşterea din domeniul comunicării mediatice.
În prima parte a cercetării, am abordat următoarele probleme: preliminarii ale procesualităţii
comunicării mediatice; începuturile comunicării mediatice; Columna Centenaria versus Tapiseria
Bayeux – o analiză comparativă; impactul Columnei asupra personalităţilor lumii; Columna, un
pattern de referinţă pentru opere celebre; Columna – obiect de studiu al imageriei artistice.
BREAST CANCER
Abstract
It is appreciated that about 5–10% of adult cancers are due to genetic causes. Genetic pre-
disposition is responsible for about 10% of breast cancers and for 5–10% of breast neoplasm,
according to various authors. The strategies based on the inhibition of cancer breast cell initiation suffer
from lack of information regarding critical initiation factors of breast carcinogenesis and difficulty to
identify the moment of exposure.
Because the transition of the tumor process, including the promotion, is having place over a
long time period, there are more opportunities to apply successfully fighting strategies than prevention
strategies.
Breast cancer patients survival is a process of life cycle progress, beginning from the diagnosis
and so on, on the whole following period, coping with the cancer stress.
Cuvinte-cheie: cancer, predispoziţie genetică, factori de risc.
Keywords: cancer, genetic predisposition, risk factors.
1. INTRODUCTION
It is not clear what causes breast cancer. Doctors know that breast cancer
occurs when some breast cells begin growing abnormally. These cells divide more
rapidly than healthy cells do. The accumulating cells form a tumour that may spread
(metastasize) through the breast, to the lymph nodes or to other parts of the body.
Breast cancer most often begins with cells in the milk-producing ducts. Doctors
call this type of breast cancer invasive ductal carcinoma. Breast cancer may also
begin in the lobules (invasive lobular carcinoma) or cells within the breast.
Researchers have identified things that can increase the risk of breast cancer.
But it is not clear why some people who have no risk factors develop cancer, yet
other people with risk factors never do. It is likely that breast cancer is caused by a
complex combination of genetic makeup and environment.
2. INHERITED BREAST CANCER
Doctors estimate that 5 to 10 percent of breast cancers are linked to gene

mutation passed through generations of a family. A number of inherited defective
78 Loreta Magdalena Popa 2
genes that can increase the likelihood of breast cancer have been identified. The
most common are breast cancer gene 1 (BRCA1) and breast cancer gene 2 (BRCA2),
both of which increasing the risk of both breast and ovarian cancer.
If you have a strong family history of breast cancer or other cancers, blood
tests may help identify defective BRCA or other genes that are being passed
through your family.
A risk factor is anything that makes it more likely to get a particular disease.
But having one or even several risk factors does not necessarily mean someone
could develop cancer – most women with breast cancer have no known risk factors
other than simply being women (Blidaru, Voinea, Bordea, 2004).
Things that can increase risk of breast cancer include some considerations.
• Being female. Women are much more likely than men to develop breast
cancer.
• Increasing age. Risk of breast cancer increases with age. Women older
than 60 have a greater risk than younger women.
• A personal history of breast cancer. If someone had breast cancer in one
breast, could have an increased risk of developing cancer in the other breast.
• A family history of breast cancer. If there is a mother, sister or daughter
with breast cancer, there is a greater chance of being diagnosed with breast cancer.
Still, the majority of people diagnosed with breast cancer have no family history of
the disease.
• Inherited genes that increase cancer risk. Certain gene mutations that
increase the risk of breast cancer can be passed from parents to children. The most
common gene mutations are referred to as BRCA1 and BRCA2. These genes can
greatly increase the risk of breast cancer and other cancers, but they do not make
cancer inevitable.
• Radiation exposure. If someone received radiation treatments to chest as
a child or young adult, it is more likely to develop breast cancer later in life.
• Obesity. Being overweight or obese increases the risk of breast cancer.
• Beginning period at a younger age. Beginning period before age 12
increases risk of breast cancer.
• Beginning menopause at an older age. If a woman began menopause
after age 55, it is more likely to develop breast cancer.
• Having first child at an older age. Women who give birth to their first
child after age 35 may have an increased risk of breast cancer.
• Postmenopausal hormone therapy. Women who take hormone therapy
medications that combine estrogen and progesterone to treat the signs and
symptoms of menopause have an increased risk of breast cancer.
• Drinking alcohol. Drinking alcohol may increase the risk of breast cancer.
3 Breast cancer 79
3. FAMILY HISTORY
Family history is a complex and heterogeneous risk factor which depends on

several factors, such as: number of relatives affected by breast cancer, degree of
kinship, age of onset of disease, bilateral.
Familial transmission of breast cancer can be achieved by maternal or paternal,
in an autosomal dominant manner. In these families, the risk of breast cancer is at
least 50% (Peltecu, 2004).
Endocrine Factors
Girls who play sports have their first menstrual period at an earlier age than
sedentary girls. Regular exercise may reduce breast cancer risk by strengthening
the immune system.
Another factor that influences the onset of menstruation is the consumption
of meat and eggs: the intake of these foods of animal origin is higher, the age of
menarche decreases. In conclusion, a healthy diet may lower breast cancer risk.
Breast cancer risk decreases with increasing age of onset of menarche and
increasing age of menopause installation.
Although early onset of menstruation is a known risk factor for breast cancer,
trying to prevent the severe weight loss cures or excessive exercise is not wise.
These methods can lead to massive loss of bone disorders or the onset of
feeding behavior.
The objective should be a healthy lifestyle, active and balanced, allowing a
normal development.
Parity − nulliparous women were at greater risk for developing breast cancer
than women who had one or more pregnancies.
The age of first pregnancy is an important factor. The risk of breast cancer
in women aged over 30 years is higher since the birth of a child occurs at an older
age. Pregnancy in a younger age is protective, while late pregnancy favors the
development of disease.
Hormonal treatments: hormone replacement therapy in postmenopausal
increases the risk of breast cancer.
If estrogen has been shown to increase breast cancer risk by 35% after 5 years of
use, adding progesterone causes an even greater risk of breast cancer. It is also
harmful the premenopausal contraceptive administration (Popa, 2000; Blidaru, Voinea,
Bordea, 2004).
Exogenous estrogen intake. The role of combined oral contraceptives and
hormone replacement therapy at menopause in increasing breast cancer risk is
controversial.
The increase of breast cancer is dependent on the type of estrogen and
progesterone administered. Increased risk of developing breast cancer at patients
receiving HRT estroprogesterone is not accompanied by an increase in breast
cancer mortality. On the contrary, it is less than the general population (Păun,
2000).
4. PREVENTION STRATEGIES
It may be developed several methods for primary prevention of breast cancer.

In an early stage of the process could be eliminated hazardous exposures, carcino-
genic effects could be changed by modifying metabolic activation, a better rehab
and better repair of damaged DNA (Fallowfield, 1990).
The biggest problem is the lack of knowledge about the factors that induce
breast cancer and the known ones, such as exposure to radiation, contribute little to
overall burden of disease. For example, early pregnancy is associated with reduced
risk of breast cancer, but cannot be encouraged because of the high social and
personal costs.
It is believed that hormones play a key role in promoting tumor. Estrogens
and progesterone stimulate the proliferation of breast tissue.
Since primary prevention aims to prevent disease in healthy individuals
installation, special attention should be given to the benefit-risk ratio of proposed
interventions.
Prevention of breast cancer focuses on:
1. Prophylaxis chimiohormon;
2. Prophylactic surgery in March;
3. Changing lifestyle and food (Berbecar, 1999).
4.1. TERMS OF PSYCHOLOGICAL INTERVENTION

Counseling: counseling objectives generally consist in facilitating adaptation
to the specific problems of different stages of the disease and improving patient
functional status by reducing emotional distress and mental improvement, in
achieving the sense of control over the situation, a good mental state and improving
the quality of life.
Short-term counseling in times of crisis: the experience includes a number
of cancer predictable moments of crisis that occur at all stages of disease. Diagnosis is
followed by crisis during treatment, painful procedures related to adverse side
effects, and then crisis events in the other phases: remission or relapse, progression,
advanced disease and end stage disease. In moments of crisis, short-term counseling is
most appropriate (Peltecu, 1994; Abdul, 1992).
Women with breast cancer, which were operated conservatively, live moments
of crisis that require this form of counseling.
The first objective of short-term advisers in the event of a crisis is to stabilize
the situation.
The patient emotional and practical support consists in providing accurate
information, guidance; disclosure of a department, working to prepare an action plan.
The advice is try playing sense of control over the situation and clarifying the
direction to follow.
Open communication, realistic assessment of the situation, solving the
current problems, feeling that appropriate actions are planned may help the patient
to be more hopeful.
5 Breast cancer 81
The physical presence and intervention of a counselor who understands both

the medical and psychological support needed by the patient at a moment when it is
besieged with emotion and confusion, create promising conditions for optimal
resolution of the crisis.
Expressions of fear, shock, stunned crisis are common and specific for diagnosis,
including fear of the disease itself and of the future. Dealing with existential issues
and the threat of death cause suffering, anxiety, depression. The crisis affects also
the patient’s family (Bordea, 2005; Anghel, 2008).
In the presence of a counselor, the patient is able to express fear, doubts, sadness,
and can receive the support and encouragement for adopting an effective action.
The counselor will monitor the patient’s previous experience in connection
with the disease (cases in the family, among friends) or other situations in her/his
life that could explain the exacerbation of emotional disorder. In order to help the
patient choose the type of surgery, the counselor will provide information, repeating
his point of view in connection with the treatment options available, so that option
can be endorsed. It is necessary that each patient be given clear and precise
information, taking into account the differences between people (based on factors
related to socio-economic status, social group of origin, their perception of support
from family) (Peltecu et al., 2006).
Excessive information can be as inefficient as the lack of information. Some
women want to receive information, but do not want to decide. In any case, when
the medical situation requires operation is necessary for patients to be asked to
express their preference, even if not all want to assume the responsibility of electing.
Some wish to delegate this responsibility to another person significant to
them. The doctor may not agree with this desire. If the woman wishes to choose, it
is necessary to understand the weaknesses and strengths of various types of treatment,
the advantages and disadvantages of each method.
The counselor will encourage the patients to carefully ponder their choice but
also provides information (in agreement with the physician), helping the patient to
make a decision based on better knowledge of disease appropriate particular situation
in which the patient will then be assisted to adapt to the chosen treatment. Advisers
should avoid giving advice, especially if it is not required (Hegarty, 2000).
Women’s involvement in the discussion of selection and treatment planning
can be particularly important for their future attitude towards the treatment.
Patients who participate in decisions are likely to assume a more active role
in therapy and in relation to disease.
It is noted that not all women choose breast preservation. Sometimes young
women sexually active, choose mastectomy, thus feeling safer in the course of the
disease.
Patients should know that most doctors say that the type of initial surgery for
early stage breast cancer does not affect the result in terms of survival.
Patients who cannot decide on the type of surgery to choose and do not know
how they will look after mastectomy or after various types of excision achieved by
conservative surgery may be helped by offering them to see photos.
Some patients may be so overwhelmed by the diagnosis that they feel

paralyzed and unable to think about treatment alternatives, they may be granted
respite in which they can review the events and possible treatment options.
In the presence and under the assistance of a psychologist, in a place where
they could express their fear, concerns, these patients can temporarily escape the
pressure they feel (Ionescu, 1995).
A technique that can be used by a consultant psychologist to help the patient
is to go step by step through each treatment option, asking: how would you react to
this?
This method may decrease anxiety, the patient understanding better what
aspects of treatment are more acceptable (Luban, 1990; Jacobsen, Holland, 1998).
Studies consider as particularly important for patients that advice about surgery
for breast cancer should be thorough, accurate, correct and complete. The patient
should acquire the impression that surgery is the correct choice and appropriate for
her system of values as much as possible.
The presence of a team with surgeons, radiotherapists and a counselor with
expertise in the field, even when assessing the possibility of conservative surgery
and the decision, may substantially contribute to improving the patient’s psycho-
logical adaptation.
Short-term counseling is effective in all stages of the following: the means by
which the patient may clarify certain issues, find solutions and gain easy control
over the situation, may also help the patient to express hidden thoughts, fear and to
receive empathic support, the support given prior to surgery patients who are afraid
of anesthesia or the surgery itself, in the waiting time for the results when the
patients are anxious, tense, dominated by frightening thoughts can reduce tension,
emotional pain and help them to cope better with the situation.
After conservative surgery the recovery time is shorter than after mastec-
tomy, however the patient may feel good physically yet bad mentally: some
thoughts in connection with relapse, with radiation possible complaints on the issue
of breast surgery (can sometimes be some distortion), fear about the reactions of
the partner in the newly created situation.
During radiotherapy, chemotherapy or hormone treatment, sometimes counseling
is a means of information and support that can facilitate adaptation to these
treatments in patients with side effects. It is also possible the group counseling
(Trifan, 2005; Păun, 2000).
In the form of information-education, before or immediately after starting
treatment, counseling is beneficial for patients: familiarity with the place and
manner of operation, of radiation, knowledge of the possible side effects of
chemotherapy (it is avoided the situation when they are taken by surprise and
horrified, for example, by the hair loss), finding out information on the reversibility
of side effects of cytostatics and solutions to diminish the impact.
During radiotherapy, most of the patients operated conservatively realize that
were operated for cancer and therefore may need psychological support (Dragomir,
2006; Bălănescu, Anghel, 1997).
7 Breast cancer 83
4.2. RECOVERY FOR PACIENTS WITH BREAST CANCER
For best results, it is ideal that the recovery will begin early (if possible at the
time of diagnosis) (Anghel, Ionescu, Şandru, 2002).
The end of treatment, however, is the crucial moment for intensive rehabilitation
intervention from the state of illness and psychosocial adjustment of patients.
Recovery measures following treatment activities are aimed at preventing or
resolving problems as:
• physical fitness: physical potential late effects of treatment – fatigue, shoulder
and arm discomfort, swelling under the arm (may occur after several years), fat-
tening;
• mental state: changes in interpersonal and family psychosocial disturbances
(fear, loneliness, depression), changes in sexual functioning and body image and
issues affecting sexuality, concerns about the risk of cancer for daughters,
psychological concerns of recidivism (anxiety and depression, fear of death);
• social situation: changes of the inter-relationships, of social and leisure
skills, feelings of isolation and depression, employment problems;
• spiritual state (spiritual crisis, hopelessness, uncertainty about the future).
The goal of treatment in these patients will be a positive psychological state,
facilitating their emotional psychological rehabilitation and socio-professional and
family integration. Hence, the psychological therapy is essential for patients diagnosed
with breast cancer and the importance of multidisciplinary collaboration in the
treatment of these patients is vital (Iamandescu, 1996).
5. LIFESTYLES THAT CAN DECREASE THE RISK OF BREAST CANCER
5.1. PHYSICAL ACTIVITY
Intense physical activity in childhood may delay menarche and favors the
presence of anovulatory cycles, thereby reducing exposure to estrogen.
Another mechanism that might explain the inverse relationship between
exercise and breast cancer risk could be improved peripheral insulin action obtained by
moderate physical activity.
Girls who are constantly involved in conducting a sport (ballet, swimming,
athletics) have a considerable delay in the occurrence of first menstruation.
In one of the studies, the ballet dancers had their first menstruation at the age
of 15.4 years, compared with the control group for which age of menarche was
12.5 years.
Breast development was also delayed in dancers. Girls performing regular
moderate physical activity (at least 600 kilocalories expended per week) had 2.6 times
more frequent anovulatory cycles compared to sedentary girls.
Physical activity in adolescents and adults significantly reduces their risk of
breast cancer in young women (under 40 years). Breast cancer risk among women
who averaged more than 4 hours of exercise per week in the reproductive period is
60% lower than inactive women. This risk reduction is more pronounced in
premenopausal women and those with normal weight or underweight (Jacobsen,
Roth, Holland, 1998; Lowenfels, Anderson, 1977).
5.2. PERIOD FERTILITY
Numerous epidemiological studies have been done about the relationship

between the age of menarche, menopause and first pregnancy at term and the risk
of breast cancer.
Late menarche after 12 years would lower the risk, perhaps by installing
regular ovulatory cycles late. Also, early menopause is a protective factor. When
naturally occurs before 45 years is associated with a RR (relative risk) of 0.75
compared to women with menopause between 45–54 years. The total duration of
menstrual cycles is an important element in determining the risk (Păun, 2000).
Parity and age at first birth influences the risk. Nulliparous have a RR of 1.4.
The main protective effect against breast cancer is indisputable first pregnancies
achieved at a young age.
It was shown that a full term pregnancy before 20 years may reduce breast
cancer risk by half compared with nulliparous or those who have their first full
term pregnancy after 35 years. The birth of the first child after 30 years is associated
with an increase in RR 2–5 times compared to women who gave birth before
19 years.
It was also reported in some epidemiological studies that an association
between premature and deliberate interruption of pregnancy may increase risk of
breast cancer.
A Danish cohort study, performed by 1.5 million women born between 1925
and 1978 showed no association between abortion and the development of
mammary neoplasia (Luban, 1990; Anghel, Ionescu, Şandru, 2002).
5.3. LACTATION
Lactation was frequently associated with a high protective effect against

breast cancer. If the cumulative number of ovulatory cycles is directly related to
cancer risk, long-term lactation should have a beneficial effect due to the sub-
stantial delay in restoration of ovulation following a full load.
First child born in late age (over 28 years), maternal history of breast cancer
and a high educational level (less than high school) reduced the possibility of
breast feeding as the only alternative.
5.4. DIET
Over time it has been found that environment and lifestyle can strongly
influence the etiology of breast cancer. Diet plays an important role among the
9 Breast cancer 85
putative environmental determinants of breast cancer. After several decades of

studies, however, it was concluded that there are some dietary constituents that
may be associated with breast cancer. They are:
− Vegetables
The dominant hypothesis linking breast cancer to diet is that a high con-
sumption of fat increases the risk of cancer. Thus, the reverse diet with lower fat
content will act as a protective factor against breast cancer. A diet low in fat may
reduce the risk through hormonal mechanisms. It was shown that there is a direct
proportionality between fat food and estrogen levels in postmenopausal women.
There are two sources of fat that do not raise the risk of breast cancer and at
least one of them can actually reduce breast cancer risk: consumption of fish and
olive oil. Population consuming high quantities of olive oil has a relatively low risk
of breast cancer.
A study was conducted between 1973 and 1991 on a number of 9461 Finnish
women, aged 19–89 years, who had a history of repeated antibiotic treatment for
urinary tract infections. During the study, a total of 157 women were diagnosed
with breast cancer. Women who said they currently or previously used medication
for urinary tract infections had a higher risk of breast cancer.
These data suggest that premenopausal women who have used medication for
urinary tract infections in the long run will have an increased risk of breast cancer.
− Fibers also reduce the risk of breast cancer by treating constipation.
Women with two or more bowel movements a week had a 4.5 times greater risk of
developing precancerous changes than those with bowel movements that occur
daily.
5.5. SPECIFIC MICRONUTRITION
− Vitamin A state is molded into compounds of animal origin and precursor

form of carotenoids, primarily in fruits and vegetables. The intake of retinol derived
from fish oil supplements while beta-carotene is more of the synthetic products.
Many carotenoids are potent antioxidants and may represent cellular defenders
against reactive O2 species that can alter DNA.
Vitamin A is also a regulator of cell differentiation and may prevent the
development of malignant cell phenotype. Retinol inhibits the growth of malignant
breast cells in vitro and retinyl acetate reduces breast cancer incidence in some
rodent species.
A Canadian study revealed that as the amount of beta-carotene is greatly
mammograms showed a smaller number of lesions suggestive of an increased risk
of breast cancer.
− Vitamin C is also an antioxidant that blocks carcinogenesis. Iodine and
selenium have also an important contribution. The two elements work synergistically
with each other. Lycopene, found for example in tomatoes, is a substance related
in structure to beta-carotene, and because of structural similarity is called carotenoid.

In 1989 researchers found that lycopene is a more powerful antioxidant than beta-
carotene and other carotenoids (Popa, 2000; Lowenfels, Anderson, 1977).
5.6. EXERCISE AND STRESS MANAGEMENT
Pysical exercise reduces aggression and anxiety, relieves frustration and

strengthens confidence.
In the absence of somatomotors activites to reduce the stress, the body is
subjected to strains and autonomic psychophysiological additional state of conflict
that often occurs during the predominantly static work and life of contemporary
man. It follows that physical exercise is one of the prophylactic and therapeutic
measures.
Even moderate physical exercises decreases breast cancer risk. This decrease
is due to the reduction of fatty deposits, but also to the decrease of the number of
anovulatory cycles (Iamandescu, 1996; Abdul, 1992).
REFERENCES
1. ABDUL, H.H., Cancerul de sân: consideraţii clinice şi terapeutice, Bucureşti, TD, Facultatea de
Medicină, 1992.
2. ANGHEL, G., Cancerul de sân: consideraţii clinice şi terapeutice, Bucureşti, TD, Facultatea de
Medicină, 2008.
3. ANGHEL, R., IONESCU, D.M, ŞANDRU, A., Cancer de sân, Bucureşti, Editura Naţională de
Sănătate, 2002.
4. BĂLĂNESCU I., ANGHEL R., Cancer de sân, Bucureşti, Editura C., 1997.
5. BERBECAR, GH., Implicaţii în tratamentul tumorilor endocrine complexe a sânilor, Bucureşti,
TD, Facultatea de Medicină, 1999.
6. BLIDARU, AL., VOINEA, S., BORDEA, C., Cancer de sân, Bucureşti, Editura Universităţii,
2004.
7. BORDEA, C.I., Factori de agresivitate în cancerul de sân, Bucureşti, TD, Facultatea de
Medicină, 2005.
8. DRAGOMIR, G., Tendinţe moderne în tratamentul cancerului de sân, Bucureşti, TD, Facultatea
de Medicină, 2006.
9. FALLOWFIEL, L.J.D., Psihologie socială de ajustare dupa tratamentul pentru cancer de sân
incipient, New York, Editura Oncolog, 1990, Bucureşti, TD, Facultatea de Medicina, 2000.
10. HEGARTY, J., Psihologi, medici şi pacienţi, Bucureşti, Editura Rac, Biblioteca British Council,
2000.
11. I.B. IAMANDESCU, Stresul în boli interne, Bucureşti, Editura Infomedica, 1996.
12. IBRAHIM, F., Implicaţiile factorilor de mediu în etiologia cancerului şi evoluţie, Bucureşti, TD,
Facultatea de Medicină, 2008.
13. IONESCU, A., Cancerul de sân. Factori de risc, Bucureşti, TD, Facultatea de Medicină, 2004.
14. IONESCU, G., Psihoterapie, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedica, 1995.
11 Breast cancer 87
15. JACOBSEN, P.B, ROTH, A.J., HOLLAND, J.C., Răspunsuri psihologice la intervenţii
chirurgicale de sân, în HOLLAND J.C., Psycho-Onchology, New York, Oxford, Oxford
University Press, 1998.
16. LOWENFELS, A., ANDERSON, M., Dietă şi cancer, Cancer, Philadelphia, 1977.
17. LUBAN, B., Psychosomatic Boli in practica medicală, Bucureşti, Editura Medicală, 1990.
18. PĂUN, M.C., Cancer şi psihosomatică: interferenţe de comportament între factorii psihosociali
şi cancer în I.B. IAMANDESCU, Elemente de psihosomatică generală şi aplicată, Bucureşti,
Editura Infomedica, 1999.
19. PELTECU, GH., Tratatul de Obstetrică şi Ginecologie, Bucureşti, Editura Universităţii „Carol
Davila”, 2004.
20. PELTECU, GH. et al., Tratamentul conservator al cancerului mamar incipient, Bucureşti,
Facultatea de Medicină „Carol Davila”, 2006.
21. PELTECU, GH., Tratamentul chirurgical conservator al cancerului de sân, Bucureşti, TD,
Facultatea de Medicină, 1994.
22. POPA, S., Implicaţiile factorilor de mediu în etiologia şi dezvoltarea cancerului, Bucureşti, TD,
Facultatea de Medicină „Carol Davila”, 2000.
23. TRIFAN, F., Noi tendinţe în tratamentul de cancer de sân, Bucureşti, TD, Facultatea de
Medicină, Biblioteca, 2005.
REZUMAT
Se apreciază că aproximativ 5–10% dintre cancerele adulţilor se datorează unor cauze

ereditare. Predispoziţia genetică este responsabilă pentru aproximativ 10% din cancerele mamare şi
pentru 5–10% din neoplasmele mamare după alţi autori.
Strategiile bazate pe inhibarea iniţierii celulelor mamare canceroase suferă de lipsă de
informaţii privind factorii critici de iniţiere a carcinogenezei sânului şi de dificultatea de a identifica
momentul expunerilor.
Deoarece procesul de malignizare, incluzând promoţia, se desfăşoară pe o perioadă lungă de
timp, există o deschidere mult mai largă a oportunităţilor pentru aplicarea cu succes a strategiilor
îndreptate împotriva acesteia, în comparaţie cu strategiile care previn iniţierea.
Studii arată că în etapa diagnosticului, calitatea comunicării cu medicul influenţează decisiv
starea psihică a pacientelor cu cancer mamar.
Supravieţuirea bolnavilor de cancer este procesul de derulare a vieţii, de la diagnostic şi în
continuare, pe toată perioada care urmează, făcând faţă solicitărilor cancerului.
PUNCTE DE VEDERE
THE PSYCHOLOGICAL IMPACT OF IDEOLOGY

IN EUROPEAN SOCIETIES.
EAST-WEST COMPARATIVE STUDY WITH THE ANALYSIS
OF CERTAIN PARADOXES. I
Abstract
The capacity of totalizing knowledge in order to get an extensive picture regarding both the
outside and the inner environment of developing human personality means first of all a methodological
divorce from any preconceived ideological, philosophical, psychological and sociological framework
which would disrupt the approach of the complex human being through a reductionist overlook. Using
cross-analysis we can deduce important features of psychology that should be taken into consideration
for their use in the direction of increasing the educational potential of Maslowian self-actualization concept.
Cuvinte-cheie: cercetare complexă, metodologie inter şi transdisciplinară, psihologie, sociologie.
Keywords: complex research, inter and transdisciplinary methodology, psychology, sociology.
Motto: “There is only one evil among the people – the ignorance; and against
this evil there is only one remedy – the learning; but this remedy must not be
taken in homeopathic doses but with the buckets and with the container”
(Dmitri Pisarev, 1840–1868, Russian philosopher).
1. INTRODUCTION
The present analysis is not intended to be a narration of historical data, a

compilation of various information which would regard the discussed period of time,
but an introspective look upon its phenomenology that benefits of the great
advantage of the possibility of observing the past things in their complex dynamics
through a transversal section – it is a kind of psycho-analytical vivisection regarded
through the past perspective which there is no more but which lives through us in the
continuous present of the human being. It is an approach that intends to underline the
complex interactions in which the psychology of the human being is socially
determined.
A normal question may arise: why would be necessary such an approach?
90 Angel Iulian Popescu 2
The only answers that present a particular interest for the researcher are:
1. There is no person or society born from nothing, but from the creative or
distructive forces of the past; thus, from the point of view of practical consequences,
we belong to a long past tradition, either positive or negative, though present, and
which is continued through each of us, more or less modified; so without an analysis
of the past we cannot find our identity, rather go on because this going on, if it is not
a real jump forward, it is even a regression into the historical cycle.
2. Fortunately but also unhappily, beyond any idealistic or elitistic constructivist
approach, humanity has significant issues in focusing its pride, envy, hate against its
own kind, arrogance, the bestial dominating, possessing, killing, subjugating instincts,
the conjecture of its action being ruled by interests, lusts, affinities, open antipathies
or covered by different ideologies, believes, tendencies.
“The older Goethe’s idea of «elective affinities» reappears here as a sociological
idea. The entire society, notes Durkheim, is an association based on elective
affinities, meaning a solidarization of those that are having the same affects, being
related through these. People choose themselves basing on affects or more precisely,
the affinities group peoples in two main classes: the ressemblant ones and the
different ones. Thus, the affinities make the social because they gather people,
respecttively they divide, differentiate and spread them. The main line that gathers
some of them and divides others is objectified in values, believes, etc. As a
consequence, to the theory of the social has to be added also a theory of the values
(believes)”, Ilie Bădescu, 2002, p. 217.
If those stated above did not destroy till now the humanity, it is for the
presence in the history of three factors that overcome any human capacity of
understanding:
− the transcendent factor, meaning the wish of the man for reaching the
absolute, inspired and nurtured from another plan than the social or human ones,
more or less accessible to the knowledge;
− the imagistic creative factor meaning the capacity of creating, dimensioning,
imaging and realizing audacious ideals of any kind (from the historical to social and
artistic ones); this factor has a profoundly esthetical and constructive character;
− the natural vital factor meaning that capacity of the human spiritual and
psycho-physical being of continuous self-regeneration also through more and more
“non-conventional” methods, signifying that it “sprinkles life” and that it follows its
way with all that it has more valuable pushing aside the “evil”, the “immoral” and
the “dehumanization” (that drives to the loss of the human qualities).
3. Paradoxally, the disunion between the people, consolidated, beyond their
unsecure life, their inner being unity (in the Christian theology it is evidenced the
character of being structure unity between the individuals); although we became
maximally individualized (the individualization is that spiritual and psychological
process through which man consolidates a powerful and expansive identity) we are
obliged to build our life in society; it depends on us if the European society (the
concept of European society supposes two essential features: an identity of the
organizing structure and a common cultural and social plan; their simultaneous
3 The psychological impact of ideology. I 91
existence is a sine qua non condition) remains a theoretical union or becomes a real
communitary identity.
4. Because the XIXth and the XXth are the ending of a multi-millenary
historical cycle, it is the time to realize certain analyses that would drive us to a
redimensioning of the XXIst century, a century of absolutism both of the “good” and
of the “evil”.
In order to make more effective and more accessible the transhistorical
analysis, we shall put into debate both successively and simultaneoulsy the enounced
problematics. The proximate purpose is that of avoiding the accidental segmentation
of historical processes that had an intrinsic continuity and a decisive causal
relationship.
Starting from a complex approach of Weberian type1, I am obliged to note the
lack of a bibliography that would focus on a depoliticized comparative analysis and
that would go deeper into the inner phenomenological structures. The present work
is intended to fill this absence through a multi-level investigation.
2. THE IMPACT OF CULTURE INTO SOCIETY
During certain historical intervals, the dynamic forces of the social collective
unconscious create the premises of great changes which come to point out the fact
that the human being is not living into a close and static but into an open and
expanding horizon. This horizon is defined by the impact of culture into society.
This is why we can state that the absence of culture throws society into gregarity
which is, at its turn, a certain facet of community.
“Another aspect of the new doctrine of Jung, according to which the neurosis
have their origin into the present not into the past, it is represented by the correlation
of the neurosis with culture because, according to one of the main statements of
Jung, the fragmentary culture of the XXth century was equivalent in fact, with the
schyzophrenia concept seen through the perspective of the individual. The nevrotic
could not be blamed for the mixture between the life duties because the collapse of
the old XIXth century certitudes and the «organic» moral code provoked to him
doubts regarding his real duties of life. So the real cause of neureosis was not the
sexual insatisfaction but the impossibility of the individual to establish his cultural
duty” (McLynn Frank, 1996, p. 318).
The revolutionary currents that characterized the XIXth century tended to
eliminate the suffocation provoked by the morally outdated structures of a societal
world that did not correspond anymore to the urgent developing social needs of man.
The revolution was coming both from the inner psychological strata of the
social collectivity and from the dissatisfaction of certain elites that could not have
access to the mechanisms of political and administrative ruling. It is hard to suppose
that a housekeeping woman which would have gone in the street to speak out her
1
Max Weber (1864–1920), german sociologist and economist; he is the one who introduces into
the scientific research the plurivalent analysis of the psycho-social causalities with economic impact.
discontent regarding the social order would have been taken into consideration by
the people, the phenomenon itself starting a revolt or even a revolution. On the other
hand, revolutions that developed through the century were not typical ones, but they
took extremely various forms (from scientific inventions and breakthroughs, culture
to wars and even pacifying alliances).
Variety of exemples: the French Revolution (1789–1794); 6 August 1806 – The
holy Roman Empire of German nation officially ends its existence; the bourgeosie
democratic revolutions in Europe; the 28th of September 1860, London – the
foundation of the International Labor Association (the First International Conference;
1873, Bruxelles – the International Law Association; J. Dalton (1803–1804)
elaborates the atomic theory; A. Avogadro (1811) enounces the molecular theory
(Oţetea, 1972).
3. REVOLUTION AND SOCIAL FORMALISM
We need to watch comparatively the idea of revolution with that of social

formalism. It is necessary to apply an expansion of the revolution concept, stating
that a revolution is a change which can affect any level of the psychological or social
structure, change which, even if often takes unbloody forms, drives to radical
modifications of the course of history. Any social change is first a change of the
understanding level of that certain cultural paradigm. Let us take a few illustrative
exemples.
– Regarding the problem of the state self-determination, we note that in the
Eastern Europe, the small states ruled by great (Ottoman, Austro-Hungarian,
Tzarist) empires wanted to implement the idea of nationality, of independence, of
self-determination. Why? Was the independence something better by itself in that
certain context? Certainly not but its effects were supposed to solve in a certain
measure the disadvantages of subordination: what was dictated into the imperial
center did not correspond anymore to the needs of its provinces; the distance of the
decision application was too large and the local social realities were changing too
fast and the social individualities had become too strong to admit anymore an outside
command.
The national cultures were on the merge of creating authentic values and
needed a real social framework that would respect the dynamics of their own
development. In the conditions of exceptional development of personal life of
certain elites involving strong individual features of personality, appeared the need
for change which if it was not willingly accepted by the center, it might have been
imposed by force – the need for self-determination proved that a sequence of
national society from the multinational empire had reached the conceptual and
organizing level of the center and needed to overcome its outdated model.
– Regarding the role of the bourgeosie, we observe that in the Western
Europe simultaneously with the development of the capital and industrial structures,
the new social layer was thought to be a solid mediator between the rich and working
classes. It had the fundamental role of absorbing those persons from the lower levels
(farmers, agricultors, workers, etc.) that proved to be socially viable through their
various (intellectual, professional, economic) qualities and that of being constituted
as a support level for accessing the rich class assuring thus a valide balance in the
circuit of elites in society and minimizing the inner pressure between the social
semi-static classes. It is a question in debate the problem of psychological morality
of those belonging to the rich class as well as that of the means used for becoming
rich and for hierarchic ascent. Though the cultural framework is enriched with a
special reflection space both from the psychological and social points of view – we
are talking about that time needed for intellectual creation.
The apparition of the bourgeosie and its presence through the history were the
elements that fundamentally determined the circulation of the abstract or concrete
values fluidifying the social, cultural and economic circuit. The psychological and
intellectual productivity is the fundament for real social development including also
economy.
– Analyzing the rapport between society and culture we have to deal with
the difference between the culture of elites and that of the masses. In order to do
so it is necessary to sketch the structure of society and culture in that period of time
in order to operationalize our analysis. Society is the product of a culture only in the
measure in which culture precedes and cultivates the mental of the society members.
If society precedes culture then culture appears stratified accordingly to its utility
and functionality and only latter on it tends to become stable and rafined. Thus,
between the elite and mass culture appear important qualitative and quantitative
differences on one hand, and also programatic ones, on the other hand. As more and
more generations of rich people are successively born, their culture becomes more
rafined, at least theoretically, toward its abstract sides. The masses that are living at
their own economic limit of working capacity cultivate themselves only in the
directions for which there are requests on the working market, in this case discussing
about a culture of skills or professions (from agriculture to industry).
– Another aspect that we have to take into consideration is the relationship
between culture and economy. The Eastern and Western Europe have a similar but
variable societal and cultural existence as structure till the West enters in a full
process of industrialization and technologization. The interaction modality between
economy and technological organization has obviously an important social and
cultural impact. From this moment the East, which has a rudimentary technology
and does not have an industry, remains behind step by step, even if, maybe politically
and culturally, it remains ressembling to the West (the cultural communication
between East and West was powerful because both the aristocratic and the
bourgeosie levels of society of the Eastern areas knew the languages belonging to the
great European cultures). The prolongation of the feudal and agrarian historical
period of time in the East gives it a hard knock down in the developing process
becoming from now on the main level fracture between the two European areas.
Thus, it appears an essential difference between a productive social culture in the
West and a culture of pleasure in the East.
The industrialization of the West modifies the rapports between civilization

and culture both inside and outside in its relation to the East. The industrialization
and the effectiveness of the production means in the West, drive to the elevation of
the civilization and culture standard.
In the East, the late presence of the feudal forms of organization determines a
rudimentary level of civilization at the level of masses, the ascending trend being
present mainly at the levels of aristocracy and bourgeosie, the economic support for
the culturalization process being extremely reduced.
4. THE CULTURAL INFRASTRUCTURE: ALPHABETIZATION AND LITERACY
It is the moment to discuss about the cultural infra-structure. It is necessary

to introduce a fundamental distinction regarding culture, that of form or type.
Practically the XIXth century presents an interesting infra-cultural combination – the
popular and traditional culture survives at the mass level dispersed in the rural and
mainly agricultural environment; those who come to town tend to form themselves
in the skill culture, a practical profession having or not a schooling framework; those
already present in towns follow a process of partial or complete schooling stage
according to their personal abilities and to their financial possibilities; they are also
oriented toward practical professions; another special category continues its high-school
or university studies orienting itself toward administration or liberal professions
(commerce, healthcare, teaching, law, etc.).
The issue of alphabetization and of illiteracy associated with the social
policy direction enters into out attention now.
Even if the process of alphabetization had to cover all the regions of Europe, an
important segment of the rural population and even of the urban one mainly from the
area of the ex-S.S.R.U., continues to be illiterate in the XXIst century continuing to
have a social life that remembers the XVIIth century. The alphabetization process in
East and West went through different stages and had another type of significances
(even if during the communist regime took place an impressive alphabetization
process, it never covered all the teritories from the vast area of the ex-S.S.R.U.; and
even there where it was done, the purpose was the political indoctrination not the
creation of a new free and democratic environment). We can talk about an acute lack
of individualizing culture and about its direct effect – the incapacity of generating an
individual and social collectivity capable of generating democracy.
The poverty has also political consequences, one of the major ones being
the absence of schooling. In the East, the Bolshevic revolution from 1917 gathers
an important number of adherents which were still illiterate the previous centuries
because the extreme poverty become secular blocked the access to school. This
aspect will have enormous repercusions by accepting the communist dictatorship,
acceptance grounded on an extreme lack of social orientation (Riasanovsky, 2001).
In the small countries of the East, the social and cultural tendencies from the XVIIIth
and XIXth centuries to the beginning of the XXth century to which we can also add
the imperial teaching programs, contained inside of them an important number of

children but not significant rapported to the total number of population (Oţetea,
1972). The accent put in pedagogy on the mechanical memorizing will make harder
the process of social and individual maturation.
The economic development through the schooling has an important
professional, economic and social impact in the West where the alphabetization
tends to be a mass phenomenon because the development of towns neeeded and
attracted a bigger number of persons able to accomodate to the changes. Practically
the Western society that had a very developed elite culture (with secular roots –
Ibidem) was open to a massive alphabetization, the civilization standard being
superior to that of the Eastern societies. There was the interest of alphabetizing people in
order to determine a greater social mobility.
The investment in science and culture becomes an engine for the economic
development and let us not forget the fact that the West was self-determined and
politically independent in comparison with the East which was living in complex
determinations (political, religious and mental ones, Maria Todorova, 2000). Culture
is independent and has an innovative movement while in the East it is usually
borrowed necessitating a metamorphosis and particularization process that is possible
only through the length of centuries. Paradoxally the East possesses an existential
mystics that the West has lost during the process of rationalization of Cartezian type –
that of a spiritual ethos integrative into a cosmology which is closer to the nature
than to the artificial intellect.
So neither in the West, nor in the East, culture is not a mass social phenomenon
in the XIXth century but a process reserved to certain population categories. Masses
can enjoy only the social irradiations of this culture through publications, through
artistic performances but they do not reach the level of taking an active part in the
cultural processes.
5. THE ROLES OF ELITES
The role of the elites is essential when we are talking about the psychological
and social role of mentality impregnated by the spiritual belief. Although it seems
to be isolated from the social mass, the rafined culture influences greatly the rulers
and the upper level of the rulling class with ideas from the anterior centuries, fact
which gives them new impulses toward modernization, toward the accessibility to
culture in a manner that is still hard to notice (probably through a mentality oriented
toward solving different individual and social issues). The academic world is almost
completely separated from the rural one but, even if very difficult to reconciliate, the
two worlds make an exchange of experience by the way of researches that want to
make easier the social transfer of ideas through the attemps of explaining the inner
mechanisms that rule it (Eugeniu Speranţia, 1944).
Because the political, economic and social elites had access to the most
elevated forms of culture, it is normal to attribute to them the responsability of
creating certain political and social doctrines. What remains to be analyzed is the
way in which ideologies find a way to enter into the social dynamics and to find their
inspiration or filliation sources. The XIXth century brings into modernity also the
aspects regarding mentality. The medieval mentality is overcome by the new realities
and certainly by the ideas of the 1789 French Revolution. The influence of this type
of revolution is overwhelming not only for the century in discussion but even for
the XXth century (Edmund Burke – 1790, Reflexions on the French Revolution, in
Ştefan-Scarlat, 2000).
The representation of the Transcendental in the world has changed, the
consequence in the West being the isolation of the institutions that represent both
formally and practically the Transcendental in the world, those of the Roman Christian
Church. It takes place a necessary (for that moment) separation between the Church
and the State, between the clericalism and society, between the reprezentatives more
or less “adequate” of the Transcendental in the world and the power of society. The
aristocratic institutions of feudal type become extinct in the entire Europe during the
XIXth century under the effect of socio-mental domino effect (Benjamin Constant –
1819, About the Antics freedom comparatively with the Modern liberty, in Ibidem).
The aristocracy had become anacronyc and rigide, not receptive to the social needs.
From the moment when Church is separated from State, the theology of the
sacramental institutions which was a torch for a long period of time, becomes
outdated. The cause consists in the lack of adaptation of its thinking system to the
cultural currents of social and humanistic origin. In the East the situation prepares
the field for dictatorship.
The passing from theology to ideology is a passing from the role of the
Transcendental in history to that of the contingent. It gives a free way of access to
certain thinking currents which were initially isolated but which will gain consistency in
time and they will become socio-political doctrines that will gradually take over
the ruling power. Specifically we can speak about a passing from a
theologico-transcendental approach essentially viable but socially outdated to a
socio-contingent mentality based mainly on the need for concrete and imediate
fullfilment of the human being. The need for concrete and imediate fulfilment as
a process is in fact a last phase of late Renaissance during which the preoccupation
for man and society tends to replace the one dedicated to Transcendental and
aristocracy (Hegel – 1821, in Ibidem). From the social needs will be born the
conservatorism, the liberalism, the socialism both as political and economic doctrines
ambigously oriented toward capitalism and communism (Joseph Schumpeter – 1942,
Capitalism, socialism and democracy, in Ştefan-Scarlat, 2000).
6. CONCLUSIONS
In the XIXth and XXth centuries each of these mainstreams will play its role in
the social dynamics and they will succeed each other in different historical phases
with an unpredictable end. I used the term “ambigous” regarding the capitalist and
communist directions because, even if generally the terms of capitalism and
communism were explained from all the possible perspectives by the political
sciences, their content was not completely elucidated (Milovan Djilas – 1957, The
new class, in Ibidem). The reason consists in their powerful philosophical and
cultural charge that practically creates different cultural sub-layers and that has as
first consequence the apparition of significant political and social fractures in the
XXth century such as fascism, stalinism, World War II and the Cold War. The
supercapitalist banking elite that financed all these changes produced at the
individual psychological level an enormous detour passing European societies
through an Apocalyptic bloodshed whose results have not yet come to an end. This
situation places psychology into a difficult position. The idea of creating a “new
man” without spirituality, with an alienated personality and highly receptive to
indoctrination comes into the attention of the psychologist interested into elucidating
the complex causes of personality disorders that are exponentially growing.
Psychologically speaking and following Jungian analysis, the social crisis always
reflects and creates complex determinisms into the individual life.
As a conclusion to this first part, we consider that psychology has to go back to
its social roots in order to bring its contribution to the process of raising harmonic
personalities from the first moments of life, the psychologists having the
fundamental role of actively participating to the growth of human individualities
during the entire schooling time according to the age and to the mental evolution
process.
In the second part of the study, we shall see the correlations between the social
environment and the individual development of personality.
Primit în redacţie la: 13.I.2011
REFERENCES
1. ALLIER, RAOUL, Magie et Religion, Paris, Éditions Berger – Levrault, 1935.

2. ALMOND, GABRIEL, A. SIDNEY VERBA, Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în
cinci naţiuni, Bucureşti, Editura Dustyle şi Cev Press, 1998.
3. AVRAMESCU, CĂTĂLIN, De la teologia puterii absolute la fizica socială, Bucureşti, Editura
All, 1998.
4. BALL, TERENCE, DAGGER, RICHARD, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Editura
Polirom, 2000.
5. BACH, MARKUS, Marile religii ale lumii, Bucureşti, Editura Gnosis, 1996.
6. BĂDESCU, ILIE, Istoria sociologiei, Perioada marilor sisteme, Bucureşti, Editura Economică, 1,
2002, p. 217.
7. BORRELY, ANDRÉ, CROS, JEAN MICHEL, MURAT, PIERRE, coord. JEAN PICANO, Les
apports du Judaïsme, du Christianisme et de l’Islam à la pensée occidentale, Paris, Ellipses,
Édition Marketing S.A., 1996.
8. CHATET, FRANÇAIS, PISIER, EVELINE, Concepţiile politice ale secolului XX, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1996.
9. CRISTEA, DUMITRU, Tratat de psihologie socială, Bucureşti, Editura ProTransilvania, 2000.

10. D’ALLONES, G. RENAULT, Psychologie d’une religion, Paris, Éditeur Felix Alcan, 1908.
11. DAWSON, CRISTOPHER, Progrés et religion, Une enquêtte historique, Paris, Libraire Plon,
1935.
12. ELIADE, MIRCEA, CULIANU, IOAN P., Dicţionarul religiilor, Bucureşti, Editura Humanitas,
1996.
13. GORBACIOV, MIHAIL SERGHEEVICI, Scrieri alese, Bucureşti, Editura politică, 1987.
14. GOZMAN, V., ETKIND, A., De la cultul puterii la puterea oamenilor, Psihologia conştiinţei
politice, Bucureşti, Editura Anima, 1990.
15. GUSTI, ANASTASE, Scrieri sociale, politice şi economice, Bucureşti, Editura Librăriei
Universitare I. Cărăbuş, 1940.
16. HELSING, JAN van, Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul XX, Bucureşti, Editura
Alma-Tip, I–II, 1997.
17. HENDERSON, CONWAY, W, International Relations, Conflict and Cooperation at the Turn of
the 21st Century, N.Y., Editura McGraw Hill Co., 1998.
18. MCLYNN, FRANK, Viaţa lui Jung, Prin abisurile minţii, Bucureşti, Editura Lider, 1, 1996,
p. 318.
19. MARITAIN, JACQUES, Religion et culture, Paris, Éditeurs Desclee De Brower et Cie, 1930.
20. OŢETEA, ANDREI (coordonator), Istoria lumii în date, Bucureşti, Editura Enciclopedică
Română, 1972, p. 167–177, p. 212–286, p. 327– 37, p. 352–354, p. 361–93, p. 444–6, p. 453–82,
p. 548–553.
21. RĂDULESCU-MOTRU, CONSTANTIN, Personalismul energetic şi alte scrieri, Bucureşti,
Editura Eminescu, 1984.
22. RĂMUREANU, IOAN, ŞESAN, MIHAIL, BODOGAE, TEODOR, Istorie bisericească universală,
Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., I–II, 1993.
23. RIASANOVSKY, V., O istorie a Rusiei, Iaşi, Editura Institutului European, 2001, p. 451.
24. SILLAMY, NORBERT, Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998.
25. SPERANŢIA, EUGENIU, Introducere în sociologie, Bucureşti, Editura Casa şcoalelor, I–II,
1944.
26. ŞTEFĂNESCU, DORIN, Prezenţă şi înţelegere. Reflecţii asupra fenomenului religios, Piteşti,
Braşov, Cluj Napoca, Editura Paralela 45, 2000.
27. ŞTEFĂNESCU, MARIN, Filozofia creştină, Bucureşti, Editura „Universul” Societate Anonimă,
Str. Brezoianu nr. 23–25, 1943.
28. ŞTEFAN-SCARLAT, LAURENŢIU (Coord.), Dicţionar de scrieri politice fundamentale,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2000.
29. STRAT, GEORGE, Problema elitelor sociale, Comunicare la Academia de Ştiinţe Morale şi
Politice, 10 aprilie 1940, Bucureşti, Tipografia ziarului „Universul”, 1942.
30. STRAUSS, CLAUDE LÉVI, Rasă şi istorie, Iaşi, Editura Fides, 1996.
31. TODOROVA, MARIA, Balcanii şi balcanismul, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000.
32. ZAPIRTAN, LIVIU PETRU, Repere în ştiinţa politicii. Schiţa unei teorii generale a politicii, Iaşi,
Editura Fundaţiei Chemarea, 1992.
REZUMAT
Capacitatea totalizantă a cunoaşterii în direcţia obţinerii unei perspective extinse atât asupra
mediului intern, cât şi asupra celui extern al dezvoltării personalităţii umane, înseamnă înainte de toate
un divorţ metodologic cu orice cadru ideologic, filosofic, psihologic şi sociologic preconceput care ar
bloca abordarea fiinţei umane complexe printr-o privire reducţionistă. Folosind analiza încrucişată
putem deduce importante trăsături ale psihologiei care trebuie să fie luate în considerare pentru
folosirea lor în direcţia creşterii potenţialului educaţional al conceptului maslowian de auto-realizare.
MICTAT GÂRLAN, Etnopsihologii minoritare în spaţiul dobrogean, Iaşi, Editura

Lumen, 2007, 237 p.
Prezenta lucrare dedicată interetnicităţii a fost publicată ca urmare a unui

grant acordat de Administraţia Fondului Cultural Naţional în anul 2007, care a
apreciat originalitatea concepţiei şi perseverenţa autorului în experimentarea unei
metodologii de cercetare, reluată în mod identic pe 2+7 comunităţi etnice dobrogene de
turci, tătari, ruşi-lipoveni, ucraineni, greci, italieni şi ţigani (romi). Celelalte două
comunităţi, respectiv românii şi armenii nu au fost prezentate în această lucrare,
deşi au fost cuprinse în chestionarele de teren, precum şi în bazele de date
constituite ulterior. Cartea de faţă prezintă numai rezultatele obţinute pentru cele
7 grupuri de cercetare, prin aplicarea a două instrumente, respectiv Chestionarul
Bogardus–1995 şi Chestionarul PPN-50, ambele aplicate pe 5 trepte de evaluare.
De menţionat că în plan experimental, prin modul de administrare a instrumentelor,
de prelucrare şi ordonare a datelor, toate grupurile de cercetare au avut posibilitatea
de a fi atât grupuri-martor, cât şi grup de referinţă, pentru că fiecare subiect
investigat a realizat o dublă operaţie: una cu caracter auto-evaluativ asupra propriei
etnii şi alta de hetero-evaluare a celor 8 comunităţi conlocuitoare. De aceea în
această carte, fiecare comunitate etnică este analizată într-un mod multiplu, pe baza
unui set de auto-imagini rezultate din auto-evaluările grupului cercetat, un set de
hetero-imagini referitoare la opiniile grupului de referinţă asupra altor grupuri şi un
alt set de retro-imagini, rezultate din evaluările grupurilor-martor asupra celui de
referinţă. Cu datelor Chestionarului Bogardus, toate aceste categorii de imagini au
fost cuantificate în 81 de indicatori pentru intensitatea şi distanţa contactelor
sociale, într-o vizibilă diversitate de la o comunitate la alta. Aceleaşi categorii
comparate de imagini, ordonate în profiluri auto şi retro-evaluate, s-au constituit şi
cu datele Chestionarului PPN-50, la care s-a mai adăugat şi un tip de profil etnic
integrat, tratat ca element de reper cu valoare de sinteză. Totuşi între datele acestor
chestionare există mari diferenţe de prelucrare. În cazul Chestionarului Bogardus
s-a folosit numai o formulă de calcul cu media aritmetică pe cele 7 întrebări ale
acestui instrument. Pe când în cazul Chestionarului PPN-50, pe lângă media
aritmetică s-a mai calculat şi abaterea standard, ceea ce a permis o analiză grafică
dispersională pe fiecare item/valoare studiată în toate comunităţile investigate.
100 Critică şi bibliografie 2
Dar tema principală din arhitectura lucrării nu a fost un studiu de variabilitate

lineară a fiecărui item/valoare/trăsătură, cu distribuţii în toate grupurile cercetate,
cât mai ales o diagnoză a aspectelor de ierarhie a valorilor dominante şi sub-
dominante stabilite în cadrul fiecărei comunităţi. De precizat că în concepţia
autorului fiecare comunitate socială este un personaj colectiv, analizat în cadrul
unor studii de personalitate modală, în cazul de faţă etnică. Astfel, în planul general
al lucrării, fiecare capitol de diagnoză cuprinde un scurt istoric al minorităţii
respective în spaţiul românesc, la care adaugă o prezentare a structurii grupurilor
de cercetare cu date statistice asupra comunităţii de referinţă; o analiză de relaţii şi
distanţe etnice specifice comunităţii în cauză (realizată cu ajutorul Chestionarului
Bogardus), dezvoltată până la nivelul unor subgrupuri de sex, vârstă şi pregătire
şcolară (ceea ce permite estimări pe diferite grade de relaţii paşnice, tensionate sau
conflictuale); un subcapitol privitor la analiza de valori şi trăsături etnice, continuat
cu unul de analiză a stilurilor etnice; ultimele subcapitole fiind o redactare a datelor
obţinute şi prelucrate cu ajutorul Chestionarului PPN-50. Extinderea cadrului de
caracterizare prin comparaţia auto-imaginii grupului cercetat cu retro-imaginile
altor comunităţi, ambele în raport cu profilul integrat, reprezintă contribuţia majoră
de originalitate a autorului, prin desprinderea unor concluzii mai apropiate de
realitate etnică şi multietnică a unei regiuni, decât în cazul unor descrieri auto-
evaluative. Tabloul obţinut de autor este mult mai complex şi mai nuanţat decât cel
obţinut prin descrieri unilaterale.
De exemplu, între comunităţile dobrogene turcă şi tătară, foarte apropiate
istoric şi confesional, pe primele 10 locuri în ordinea ierarhică a trăsăturilor modale,
profilul turc integrat se compune din următoarele valori (cu medii aritmetice în
paranteze): credinţa religioasă (4,63); preţuirea propriei identităţi etnice (4,63); mândria
(4,42 – dar nesemnificativă la testul T); tradiţionalismul (4,38); sentimentul istoriei
(4,21); spiritul comercial (4,18); ataşamentul faţă de România (4,11); simţul
frumosului (4,08); independenţa (4,06) şi prietenia (4,01). Tot în primele 10 locuri
din ierarhia trăsăturilor modale, profilul tătar cuprinde următoarele diferenţe
sensibile: credinţa religioasă (4,70); mândria (4,44 – semnificativă la testul T);
preţuirea identităţii etnice (4,42); tradiţionalismul (4,32); independenţa (4,06);
ambiţia (4,05); ataşamentul faţă de România (4,05); sentimentul istoriei (4,04); curajul
şi cutezanţa (4,02) şi încrederea în forţele proprii (3,94); diferenţele corespondente
la nivelul abaterilor standard fiind şi mai vizibile.
Dar din volumul foarte mare al datelor prelucrate pe calculator, autorul nu a
realizat decât o redactare parţială. Din cele 10 profiluri prezentate pentru fiecare
comunitate în diagnozele de valori, trăsături şi stiluri etnice, se folosesc numai 2–3,
celelalte fiind utilizate numai ca suport comparativ. De asemenea, din cele 50 de
niveluri ierarhice, cu poziţionări diferite de la un neam la altul, autorul preia în
caracterizare numai primele şi ultimele 10 trăsături dominante şi subdominante.
3 Critică şi bibliografie 101
Celelalte 30 de trăsături prelucrate şi ierarhizate statistic, sunt neexplorate. Chiar şi

în această formulă mai restrânsă de prezentare este interesant cum notele caracteristice
ale unor auto-evaluări şi retro-evaluări nu coincid sau coincid numai parţial. Unele
trăsături din auto-evaluări sunt recunoscute ca dominante, dar nu sunt recunoscute
în aprecierile altor neamuri. Este vorba de un dezacord între imaginea de sine a
comunităţii respective şi imaginile altor neamuri despre ea, cu multe exemple în
capitolul Diagnoze de specific etnic în comunitatea romilor.
În ceea ce priveşte cauzele acestor disonanţe autorul nu emite ipoteze, dar se
bazează pe ele pentru surprinderea elementelor de specific naţional. Este evident că
suntem în domeniul unor diferenţe etnice naturale, în care cauzele provenite din
erori de aplicare sau din eventuale tentative de manevrare din partea evaluatorilor
sunt excluse. De asemenea, faţă de caracterul stufos al unei analize de item, extinse
pe un număr mare de comunităţi, analizele de stil şi de matrice stilistică, ca teme
culturale şi de psihosociologie recentă, se constată a fi mai clare şi de o mai mare
varietate de la o comunitate la alta, în care autorul a introdus şi o noţiune nouă prin
conceptul de trăsătură-pivot, cu funcţii de direcţionare şi susţinere a unei direcţii
stilistice.
Pe de altă parte, prin exersarea metodologiei adoptate odată cu studiul succesiv
pe mai multe comunităţi, s-a ajuns şi la constatarea unor limite aplicative în cazul
comunităţilor prea mici şi prea puţin cunoscute pe plan regional. În cazul de faţă
aceasta este situaţia comunităţilor italiană şi armeană din Dobrogea. În studiul
comunităţii italiene, prin aplicarea unor teste de semnificaţie s-au semnalat cele
mai multe trăsături nesemnificative, respectiv din cele care din variate motive nu se
pot generaliza pe întreaga comunitate, concluzii care s-au impus spre finalul
lucrării. De amintit că această carte nu cuprinde partea de concepţie şi de validare a
instrumentelor de lucru. Aceste capitole necesare, cu toate rezultatele privitoare la
testele de fidelitate şi semnificaţie sunt prezente într-o altă lucrare, publicată în
2003 tot la editura Lumen, cu titlul Fundamentări metodologice în etnopsihologie.
Dar la prima vedere, fără cunoaşterea celeilalte cărţi, generalizările operate în această
lucrare pot ridica semne de întrebare cu nevoia unor confirmări şi prin alte expe-
rimente.
Autorul a demonstrat cu succes posibilitatea trecerii de la cunoaşterea şi
evaluarea interpersonală a personalităţii, tehnică de diagnoză devenită clasică din
domeniul psihologiei sociale, la o modalitate similară de evaluare interetnică a
comunităţilor coabitante. Aprofundarea acestei direcţii metodologice într-un sub-
domeniu de psihologie socială reprezintă contribuţia sa valoroasă, atât în plan
teoretic, cât şi aplicativ. Cu acest mod de lucru avem convingerea că nici o
cercetare viitoare privind psihosociologia interetnicităţii nu va putea progresa fără
un studiu atent al sistemului de evaluare multietnică, la nivelul contactelor directe,
perfectat de autor.
Dan Constantin Rădulescu

VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ
PSIWORLD 2011 – INTERNATIONAL CONFERENCE „PSYCHOLOGY AND

THE REALITIES OF THE CONTEMPORARY WORLD”, SECOND EDITION,
BUCHAREST, 27–30 OCTOBER 2011
Între 27–30 octombrie 2011, la Bucureşti, în cadrul Facultăţii de Psihologie şi

Ştiinţele Educaţiei, s-au desfăşurat lucrările celei de-a doua ediţii a Conferinţei
Internaţionale „Psychology and the Realities of the Contemporary World –
PSIWORLD 2011”, organizată de Societatea Română de Psihologie Experimentală
Aplicată, cu sprijinul Universităţii Bucureşti, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele
Educaţiei.
Conferinţa a avut şase secţiuni (Psihologie clinică şi psihoterapie, Psihologia
muncii, a traficului şi transportului, Psihologie educaţională, Psihopedagogie,
Psihologie militară, Ştiinţele educaţiei). Ariile de cercetare acoperite au fost
următoarele: comportamentele adictive, agresivitatea şi violenţa socială, schimbări
comportamentale, practici de învăţare eficientă, autoreglarea emoţională, practici
terapeutice şi de promovare a sănătăţii, evaluarea programelor psihologice de
intervenţie în cadrul comunităţilor, diagnoză şi intervenţie psihologică în domeniul
militar, servicii psihologice şi programe pentru persoanele cu nevoi speciale etc.
Lucrările Conferinţei au beneficiat de participarea extraordinară a unor
invitaţi speciali: dr. Charles Alexander Nelson III, profesor de pediatrie la Harvard
Medical School, director al Laboratorului de neuroştiinţe cognitive, Division of
Developmental Medicine, Children`s Hospital Boston; dr. Nathan A. Fox, director
al Laboratory of Child Development University of Maryland; dr. Charles H. Zeanah Jr.,
profesor de psihiatrie, director al Child and Adolescent Psychiatry; dr. Marylin
Campbell, profesor asociat la Queensland University of Technology; dr. Peter
Mitchell, profesor de psihologie şi decan la Universitatea din Nottingham, redactor
şef al British Journal of Psychology; dr. Ken Evans, membru al Royal Society of
Arts, senior consultant la Scarborough Psychotherapy Training Institute, Anglia;
dr. Gernot Schuhfried, Vienna Test System, Austria.
Calitatea participanţilor şi a lucrărilor prezentate au fost recunoscute şi
apreciate. Lucrările acceptate au trecut printr-un proces de evaluare de tip double
blind review de către un corp de evaluatori selecţionaţi de către comitetul de organizare
pe baza performanţelor şi competenţei profesionale. Pe baza unui contract cu
Elsevier articolele acceptate urmează a fi indexate în baze de date internaţionale
precum ScienceDirect, Scopus, Thomson Reuters Conference Proceedings Citation
Index (ISI Web of Science).
Doina-Ştefana Săucan
Rev. Psih., vol. 58, nr. 1, p. 103, Bucureşti, ianuarie – martie 2012
ANIVERSĂRI
PROFESORUL JACQUES LEPLAT LA 90 DE ANI
La începutul lunii octombrie 2011 a avut loc la sediul Conservatorului

Naţional de Arte şi Meserii (C.N.A.M.) din Paris, în prezenţa a numeroşi colaboratori
şi invitaţi, o reuniune aniversară cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani de către
reputatul psiholog francez Jacques Leplat.
În deschidere, prof. Pierre Falzon, actualul director al institutului, rezultat în
anul 2007 prin reorganizarea vechilor laboratoare – Centre de Recherche sur le
Travail et le Développement – a omagiat contribuţia deosebită adusă de J. Leplat la
dezvoltarea psihologiei muncii şi a punctat principalele momente ale impresionantei
sale cariere ştiinţifice.
Jacques Leplat şi-a început activitatea profesională în 1951 în cadrul Centre
d’étude et de recherche psychotechnique (CERP), organism dependent şi finanţat
de Ministerul francez al muncii. Aici, el a realizat un mare număr de studii de teren
(formarea cadrelor în construcţii, metalurgie, industria textilă), mult influenţate de
psihologia experimentală. În această perioadă a colaborat cu personalităţi de frunte
ale psihologiei franceze precum J.M. Faverge, P. Bonnardel, Suzanne Pacaud,
A. Ombredane. Treptat, preocupările s-au orientat spre noile tendinţe ale adaptării
muncii la om, care ulterior s-au înscris în domeniul ergonomiei: amenajarea dispo-
zitivelor de semnalizare, a dispozitivelor de comandă, diagnosticarea şi amenajarea
postului de muncă în scopul protejării sănătăţii şi prevenirii accidentelor. În 1966,
J. Leplat a devenit directorul Laboratorului de psihologia muncii din École Pratique
des Hautes Études (EPHE) şi director al revistei „Le Travail Humain”.
De-a lungul anilor, J. Leplat a vizitat de câteva ori România şi a încurajat
contactele dintre cercetătorii francezi (Antoine Laville, Alain Savoyant, Jean Foret,
Catherine Teiger) şi cei ai Institului de Psihologie al Academiei din Bucureşti
(C. Botez, Maria Mamali, Gh. Iosif, H. Pitariu, Edith Gulian). S-a retras din activitate
în anul 1989, iar un an mai târziu a fost distins la Montréal cu premiul Societăţii
Internationale de Ergonomie, pentru contribuţia excepţională la dezvoltarea cercetării
ştiinţifice în ergonomie.
Astăzi, la mai bine de douăzeci de ani de la pensionare, cu o vitalitate ieşită
din comun, Jacques Leplat îşi continuă activitatea de Profesor Emeritus consultant,
păstrând contactul cu mai tinerii săi colegi: redactează texte în comun, scrie articole şi
capitole în cărţi, recenzează lucrări nou apărute, face parte din comisii de licenţă,
acordă consultaţii de specialitate practicienilor. Aceasta explică în mare parte
admiraţia şi respectul de care continuă să se bucure în rândul comunităţii ştiinţifice
106 Aniversări 2
din Franţa. La festivitatea aniversară au fost prezenţi şi numeroşi foşti colaboratori,

astăzi cercetători de prestigiu, precum Catherine Teiger, Charles Gadbois, Marion
Chesnais, Annie Weill-Fassina. Din Israel a fost invitat Zisu Weintraub care a evocat
cu emoţie şi recunoştinţă perioada anilor ’70 când, făcând parte din colectivul
Institutului de Psihologie al Academiei, a avut privilegiul de a se bucura de îndrumarea
profesională şi ulterior de amiciţia domnului profesor Leplat.
Zisu Weintraub

Revista Milpsi

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Revista Milpsi

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Revista de Psihologie: 2012, t. 58, nr. 1 - Revista de Psihologie http://revistadepsihologie.ipsihologie.ro/index.php/arhiva/22-revista...

Revista de Psihologie: 2012, t. 58, nr. 1

SIMONA TRIFU, CRISTINA DELCUESCU

SIMONA MARIA GLĂVEANU

LORETA MAGDALENA POPA

Text integral in format PDF (/images/revista_de_psihologie/2012_01/01%20Neculau.pdf)

INVESTIGAŢII PRELIMINARE ÎN STUDIUL EVOLUŢIEI ŞI DEZVOLTĂRII PERSONALITĂŢII

Cuvinte-cheie: temperament, personalitate, performanţă şcolară.

Keywords: temperament, personality, school achievement.

Text integral in format PD (/images/revista_de_psihologie/2012_01/01%20Neculau.pdf)F (/images/revista_de_psihologie/2012_01

PERSISTENŢA MECANISMELOR ARHAICE DE APĂRARE ÎN TULBURĂRILE DE PERSONALITATE

Text integral in format PD (/images/revista_de_psihologie/2012_01/03%20Trifu.pdf)F (/images/revista_de_psihologie/2012_01

REZISTENŢA LA STRES – RESURSĂ A COMPETENŢEI PARENTALE

Keywords: stress, stress resistance, parental proficiency, stress management, training.

Cuvinte-cheie: stres, rezistenţă la stres, competenţă parentală, managementul stresului, training.

Text integral in format PD (/images/revista_de_psihologie/2012_01/04%20Glaveanu.pdf)F (/images/revista_de_psihologie/2012_01

PERSUASION AS A FORM OF INFLUENCE

Keywords: persuasion, social influence, communication.

Cuvinte-cheie: persuasiune, influenţă socială, comunicare.

Text integral in format PD (/images/revista_de_psihologie/2012_01/05%20Vladutescu.pdf)F (/images/revista_de_psihologie/2012_01

DIMENSIUNEA PSIHOISTORICĂ A PROTOCRONISMULUI ÎN MEDIA ROMÂNEASCĂ. I

Keywords: Columna centenaria, psychohistory, perception, representation.

Cuvinte-cheie: Columna centenaria, psihoistorie, percepţie, reprezentare.

Text integral in format PD (/images/revista_de_psihologie/2012_01/06%20Cojocaru.pdf)F (/images/revista_de_psihologie/2012_01

Keywords: cancer, genetic predisposition, risk factors.

Cuvinte-cheie: cancer, predispoziţie genetică, factori de risc.

Text integral in format PD (/images/revista_de_psihologie/2012_01/07%20Popa.pdf)F (/images/revista_de_psihologie/2012_01/07%20Popa.pdf)

THE PSYCHOLOGICAL IMPACT OF IDEOLOGY IN EUROPEAN SOCIETIES. EAST-WEST

Keywords: complex research, inter and transdisciplinary methodology, psychology, sociology.

Cuvinte-cheie: cercetare complexă, metodologie inter şi transdisciplinară, psihologie, sociologie.

Text integral in format PD (/images/revista_de_psihologie/2012_01/08%20Popescu.pdf)F (/images/revista_de_psihologie/2012_01

Text integral in format PD (/images/revista_de_psihologie/2012_01/09%20critica.pdf)F (/images/revista_de_psihologie/2012_01/09%20critica.pdf)

Text integral in format PD (/images/revista_de_psihologie/2012_01/10%20viata%20st.pdf)F (/images/revista_de_psihologie/2012_01

Text integral in format PD (/images/revista_de_psihologie/2012_01/11%20aniversari.pdf)F (/images/revista_de_psihologie/2012_01

DRAMELE PSIHOLOGILOR ROMÂNI: ÎNTEMNIŢAŢI,

Declaraţia din aprilie 1964, promiţând o oarecare independenţă politică,

1. „DRAMA PSIHOLOGIEI”, UN MOMENT SEMNIFICATIV

Preocuparea cea mai importantă a lui Vasile Pavelcu, în întreaga sa carieră, a

2. UN TABLOU SINOPTIC AL CONTEXTULUI SOCIAL

Unele ştiinţe se trezesc, deodată, neagreate de către sistemele sociale închise,

„Tradiţia materialistă a psihologiei franceze”, în pofida titlului oarecum pe linie, e

3. TEORII ŞI PARADIGME DESPRE EFECTELE CONTEXTULUI

Efectele presiunii ideologice, specifice perioadei, pot fi analizate apelând la

pe care au avut-o evenimentul atunci când a fost încorporat. Evoluţia structurilor

împărtăşite social. În operaţiile sale cognitive, individul utilizează totdeauna

referim, desigur, la domeniul nostru – ideologia se instalează copios chiar de la

producţie depindea de modelul ideologic dominant, a controlat producţia lor ştiinţifică.

4. DRAMELE PSIHOLOGILOR, UN CAPITOL DUREROS

Strategia utilizată în perioada dejistă, pentru a înfrânge gândirea independentă, a

în prejma sa dădeau cu regularitate rapoarte, am găsit şi fotografii, instantanee luate

5. PSIHOLOGI ÎN ÎNCHISORI – PATRU STUDII DE CAZ

Yale lucrează cu Hartshorne şi May, cei care acordau o atenţie semnificativă

civilizatoare. Omenia e suprema condiţie a omului, crede Mărgineanu, e calitatea care

poporului nostru şi de aceea am reacţionat, organizând rezistenţă… Eu, niciodată

profund, analitic, experimentat. Găsea totdeauna componenta semnificativă a

Scopul acestui studiu, elaborat în urma unei cercetări de arhivă şi apelând la

Primit în redacţie la: 13.X.2011

1. ANISESCU, C., Psihologul George Bontilă – completare la Destin. Fragment biografic, în

4. BEAUVOIS, J.-L., Les composantes collectives de la personne, în J.-L. BEAUVOIS, N.

SIMONA TRIFU∗ , CRISTINA DELCUESCU∗∗

Studiul ales este unul constatator, în sensul că s-a pornit de la premisele

2.1. OBIECTIVELE CERCETĂRII

2.2. INSTRUMENTELE UTILIZATE