Exerciţiile atletice în epoca primitivă, Grecia antică şi feudalism

Oamenii de ştiinţă sunt de părere că exerciţiile fizice îşi au originea din cele mai vechi timpuri
în munca şi activitatea oamenilor. Exerciţiile de alergare, de săritură sau de aruncare (întâi la ţinta care
era prada) au apărut şi s-au dezvoltat în strânsă legăturăcu condiţiile vieţii.
În Epoca Primitivă adulţii îşi pregăteau copiii pentru acţiuni de vânătoare şi de apărare,
învăţându-i să alerge mai repede, să execute salturi asupra prăzii, să arunce cât mai precis cu piatra;
astfel, copiii imitând adulţii, îşi perfecţionau aceste deprinderi necesare pentru procurarea hranei.
Aceste exerciţii s-au folosit şi în jocurile distractive ale copiilor şi adulţilor, organizate sub
formă de întreceri, pentru demonstrarea şi compararea unor însuşiri fizice, îndeosebi iuţeala,
îndemânarea, forţa şi rezistenţa. Datorită faptului că alergările, aruncările şi săriturile se desfăşurau şi
sub formă de întrecere, putem afirma că încă din epoca primitivă exerciţiile atletice au avut şi caracter
competiţional-sportiv.
În Grecia antică existau sisteme de educaţie fizică, argumentate filosofic, ceea ce presupune
existenţa unei concepţii avansate despre mişcare. De la grecii antici ne-au rămas foarte multe
documente: scrieri şi picturi pe vase, statui şi basoreliefuri despre întrecerile şi serbările sportive,
documente care în majoritatea lor redau “scene” din probele atletice.
Alergările se practicau pe o pistă în linie dreaptă (având în compoziţie un sol nisipos) lungă de
1 stadiu (192.27 m) şi lată de 30 m. Pista fiind în linie dreaptă, întoarcerea concurenţilor se făcea prin
ocolirea unui stâlp. Legenda spune că Heracle (Hercule) pornind din Creta, cu 15 secole înainte de
Cristos şi debarcând în Olimpia, îi puse la o întrecere de “fugă” pe cei 4 fraţi ai săi, pe o distanţă
stabilită de el, anume 600 de “picioare” (tălpi) – ceea ce a reprezentat distanţa de 1 stadiu. De la stadiu
derivă şi denumirea de stadion. Probele de alergare aveau denumiri şi distanţe precise:
- 1 stadiu (192,27 m) - cursă de viteză denumită dromos;
- 2 stadii - cursă de viteză prelungită denumitădiaulos;
- 4 stadii - cursă de semifond denumităhipichos;
- 8-24 stadii - curse de fond denumite dolichos.
Linia de start se afla între două statui a lui Hermes şi era marcată printr-un rând de pietre
fixate în sol. Se alerga în perechi stabilite prin tragere la sorţi, eliminându-se învinsul. Startul se dădea
prin tragerea bruscă a unei benzi, aflată în faţa concurenţilor, care erau aliniaţi înapoia liniei de start,
formatădintr-un şir de pietre fixate pe sol
În Grecia Antică se organizau foarte multe competiţii sportive rămase în istorie sub denumirea
de “jocuri”. Dintre acestea, cele mai importante de la care există şi dovezi au fost următoarele:
- Jocurile Panatenaice organizate la Atena şi considerate ca primele competiţii sportive;
- Jocurile Olimpice organizate la Olimpia;
- Jocurile Pitice organizate la Delfi;
- Jocurile Istmice organizate la Corint;
- Jocurile Nemeice organizate la Nemeia. La toate aceste competiţii fiecare stat (cetate) grec
putea să-şi trimită reprezentanţi (concurenţi). Întrecerile se organizau la toate cele 3 categorii de probe
atletice: alergări, aruncări şi sărituri.

pag.1
 Atletismul în epoca modernă şi contemporană

Atletismul s-a renăscut şi s-a reconstituit ca ramură a sportului în Anglia, la mijlocul secolului
al XIX-lea. Englezi au organizat întreceri pe lângă colegiile şi universităţile în care studiau tinerii
nobili. Primele înscrisuri despre întrecerile atletice sunt legate de Academia Militară Regală –
Woolwich (din anul 194) şi Colegiul Exeter - Oxford (din anul 1850). În anii'50 competiţiile de
atletism au constituit activităţi de mare interes pentru universităţile din Oxford şi Cambridge, acestea
având prima confruntare abia în anul 1864.
Ca promotori ai atletismului, englezii au standardizat (în sistemul englezesc de măsurare),
unele dimensiuni ale terenurilor şi materialelor sportive, precizări care de fapt, au rămas valabile şi azi.
Astfel s-au fixat:
- 4 picioare (1,22m) pentru lăţimea culoarului de alergare, lungimea pragului de la sărituri şi a
celui de la cercul de aruncare a greutăţii, lungimea ciocanului (bila cu cablul şi mânerul);
- 7 picioare (2,135m) pentru diametrul cercului din care se aruncă greutatea şi ciocanul;
- 15 yarzi (13,72m) pentru proba de 110m garduri ca distanţă de la linia de start până la primul
gard;
- 10 yarzi (9,14m) pentru distanţa dintre garduri;
- 15 yarzi şi un picior (14,02m) pentru proba de 400 m garduri (B) ca distanţă de la ultimul
gard până la linia de sosire;
- 1 yard (91,4cm) pentru înălţimea gardului.
În anul 1916 cea mai importantă competiţie de nivel mondial, Jocurile Olimpice, programate
să se desfăşoare la Berlin, au fost anulate, din cauza războiului. Între cele două războaie mondiale,
supremaţia mondială în atletism s-a disputat între atleţii americani şi europeni, dintre ultimii
remarcându-se “nordicii” (în mod deosebit finlandezii şi suedezii) şi britanicii.
Jocurile olimpice programate pentru anii 1940 la Tokio şi 1944 la Roma, nu s-au desfăşurat,
din cauza celui de Al Doilea Război Mondial, dar ediţia din anul 1948 de la Londra, s-a disputat într-
un entuziasm surprinzător, dar necesar după o perioadă dramatică pe plan mondial.
Ulterior, atletismul s-a dezvoltat semnificativ: s-a perfecţionat sistemul de organizare, s-au
lansat studii şi cercetări, au apărut subramuri distincte, precum: atletismul în educaţia fizică şcolară,
atletismul de performanţă şi înaltă performanţă, atletismul de masă, dezvoltându-se concomitent şi
baza materială; în toate sistemele de educaţie fizică din lume s-au introdus exerciţii şi probe de
atletism. Privind atletismul ca sport de performanţă, s-au amplificat metodele şi mijloacele de
antrenament, s-au diversificat concursurile, cât şi activităţile prin care se asigură creşterea
performanţelor. Treptat, a crescut numărul competiţiilor de atletism de mare amploare: astfel, s-au
organizat campionate mondiale pentru seniori (1983), campionate mondiale pentru juniori (1986),
campionate mondiale de sală (1985) şi concursuri de Grand Prix. Performanţele au crescut în ritm
nebănuit de rapid, depăşind cele mai optimiste prognoze ale specialiştilor sau ale calculatoarelor.
Atletismul este o activitate practică, ce are un fundament teoretic şi o anumită succesiune a
predării învăţării. În Antichitate, atletismul a fost mijloc al educaţiei fizicului şi spiritului. Feudalismul
nu a încurajat, în general, exerciţiul fizic şi, implicit, nici atletismul. Anglia, prin studenţimea
progresistă, a recunoscut din nou atletismul, ca disciplină demnă de a fi practicată În România,
atletismul competiţional a fost practicat iniţial de către elevi, primele probe fiind cele de alergări.

pag. 2
 BIBLIOGRAFIE :

Gheorghe, D., Atletism. Tehnica probelor, Editura Alexandru 27, Bucureşti, 2002. Kiriţescu,
C., Palestrica, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977. Nicu, A. şi colab. 2002, Enciclopedia educaţiei
fizice şi sportului din România, vol. IV, Editura Aramis, Bucureşti, pag. 165, 206-207. Nicu, A., Istoria
exerciţiilor fizice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006. Petrescu, T., Gheorghe, D.,
Sabău, E., Atletism. Curs de bază, Editura Fundaţiei România de Mâine.

pag. 3