Ţiganii au o istorie veche de 600 de ani pe meleagurile româneşti.

Nu se cunoaşte cu
certitudine momentul exact al venirii lor în ţările române, însă după atestările documentare
se ştie că ţiganii convieţuiau alături de români încă din secolul al XIV-lea.

Majoritatea istoricilor care s-au aplecat asupra studierii originii ţiganilor au căzut de acord că
locul lor de origine a fost India. Originari din nord-vestul Indiei si nord-estul Pakistanului,
ţiganii făceau parte din casta Ksatriya a rajpuitilor. Clanul a luat calea ţinuturilor arabe şi
turce şi mai apoi europene, după 1190. Tiganii au migrat în Iran si în Asia mediteraneana.

Potrivit istoricilor, în secolul al IX-lea au ajuns în Imperiul Bizantin in secolul IX. Până în
secolul al XIV-lea, ţiganii pătrunseseră deja în sud-estul şi centrul Europei.
”Revărsarea asupra Europei s-a făcut cu încetul, folosindu-se mai multe căi, drumuri de
penetraţie, opriri, etape. Unele dintre aceste etape s-au prefăcut cu timpul în adevărate
patrii, ca de exemplu Grecia, Bulgaria, România”, se arată în monografia etnică ”Ţiganii din
România”, realizată de Ion Chelcea în 1944.
Istoricul Alexandru I. Gonţa a considerat că ţiganii au sosit în Câmpia Română odată cu
pecenegii şi cumanii, prin secolele al XI-lea - al XII-lea. În ţările române, ţiganii apar
menţionaţi în documente în secolul al XIV-lea în toate regiunile. În Ţara Românească, prima
atestare documentară referitoare la ţigani îi prezintă drept robi, alături de tătari. În Moldova,
prezenţa ţiganilor este atestată pentru prima dată în anul 1414, în timpul domniei lui
Alexandru cel Bun.

În Ardeal, documentele rămase din vremea regelui Sigismund, în anul 1423, vorbesc despre
prezenţa ţiganilor în zonă. În toate ţările româneşti, ţiganii trăiau în preajma curţilor boiereşti,
a mănăstirilor sau la marginea târgurilor, având statutul de robi.

După criteriul stabilităţii, istoricii vremii i-au împărţit pe ţigani în nomazi şi sedentari. După
locul în care îşi duceau viaţa şi-şi câşigau existenţa, în secolul al XIV-lea, ţiganii erau
”domneşti”, ”mănăstireşti” şi ”boiereşti”. După meseriile practicate, erau zlătari, rudari sau
căldărari.

Robi sau călăi ale căror principale virtuţii erau furtul şi lenea

Despre ţiganii din Transilvania, istoricul J. Lebprecht scria că se împart în doua categorii:
”aceia cu domiciliul stabil, care se ocupa in parte cu agricultura, parte cu mestesuguri si mai
ales cu fieraria, iar o parte isi scot traiul din lautarie, progreseaza bine si duc o viata linistita,
apoi sunt tiganii de satra, care nu sunt stabili si cutreiera toata tara". Alţi călători prin ţările
române, în urmă cu trei sute de ani, îi amintesc drept etnia de groază care fura copiii şi caii
românilor. Cea mai temută era categoria "netoţilor", ţiganii fără mestesug, fără locuinte sau
corturi care rătăceau prin ţară şi făcea jafuri şi crime.

Mărturie a exsitenţei ţiganilor pe meleagurile moldoveneşti în urmă cu sute de ani a lăsat

însuşi domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir. Potrivit descrierii acestuia, sub domnia lui, ţiganii
erau prezenţi în număr foarte mare în toată ţara: "Ţiganii sunt împrăştiaţi în toată ţara şi nu e
boier că să nu aibă mai multe familii de ţigani, supuse lui. De unde şi când a venit acest
neam de oameni în Moldova, nici ei nu ştiu şi nici analele noastre nu o spun. Întrebuinţează
o limba care este obişnuită tuturor ţiganilor din aceste părţi şi este amestecată cu multe
cuvinte curat greceşti şi cu multe chiar persane. Altă meserie, afară de fierărie şi arămărie,
cu greu au. Natură li-e aceeaşi că şi în alte ţări, au aceleaşi moravuri şi supremă lor virtute şi
diferenţa specifică este furtul şi lenea".