ROLUL ICOANEI ÎN CULTUL ORTODOX

Cateheză demonstrativă

Rolul sfintelor icoane în viaţa credincioşilor

Pr. Viorel Toană Parohia Sf.Gheorghe Nou
Aşa cum fotografia sau tabloul unei persoane dragi ne aduce aminte de persoana pe care o repreyintă, tot aşa şi icoana
ne poartă cu gândul la cel înfăţişat în ea. Icoana este o prezenţă a celui înfăţişat în ea: a Mântuitorului Hristos, a Maicii
Domnului sau a sfinţilor. Prezenţa chipului unei persoane este, într-o măsură, prezenţa respectivei persoane. Chipul ne pune
în legătură cu persoana pe care o reprezintă, ne ajută să ne ducem cu gândul la ea, sau mai curând aduce persoana respectivă
în faţa noastră, lângă noi, ne înlesneşte o întâlnire cu ea.

Prin urmare, icoana ne ajută să ne rugăm mai bine, pentru că ne ajută să intrăm mai uşor în legătură cu Dumnezeu, să-L
vedem în persoana Mântuitorului Hristos, să simţim prezenţa Maicii Domnului şi a sfinţilor pe care îi dorim împreună-
rugători cu noi şi pentru noi.

În rătăcirea lor, unii creştini spun că nu e bine să cinstim şi să ne închinăm la icoane pentru că sunt idoli, că nu e bine să ne
închinăm la o bucată de lemn sau hârtie, pentru că aşa spune legea lui Dumnezeu. Cine îşi poate închipui că mamele şi
bunicile noastre îngenunchează, se roagă şi plâng în faţa unor bucăţi de lemn, aceia se înşeală amarnic şi îşi arată în felul
acesta măsura întunecimii minţii lor. Cel mai simplu exemplu care este la îndemâna tuturor ne poate lămuri asupra acestui
lucru: în faţa fotografiei uni persoane dragi, ceea ce bucură sau ne emoţionează nu este bucata de hârtie, oricât de frumoasă ar
fi aceasta, ci este chipul celui drag.

Icoana este mult mai mult decât o fotografie. Mai întâi, pentru că ea ne înfăţişează chipul lui Dumnezeu întrupat. Este o
fereastră către Dumnezeu, către Împărăţia cerurilor. Chipul Maicii Domnului şi cele ale sfinţilor din icoane este chipul
omenesc îndumnezeit, copleşit de lumina dumnezeiască a împărăţiei lui Dumnezeu. Icoana este sfinţită prin chipul pe care îl
reprezintă.

Fără icoană ne putem rătăci de la adevăratul Dumnezeu, închipuindu-ne fiecare, după mintea, priceperea şi credinţa sa, un
Dumnezeu care, de cele mai multe ori, este unul plăsmuit de imaginaţia noastră. Aşa încât, riscul idolatriei este mult mai
mare fără icoană, omul fiind tentat să-şi „închipuie” un Dumnezeu „convenabil”, după propriile dorinţe şi nevoi.

ICOANA – VALOARE EDUCATIVĂ

ICOANA
~ mijloc de educaţie şi rugăciune ~
studiu eseistic
Lucian Blaga în lucrarea sa “Elanul Insulei”, pune o întrebare pertinentă în domeniul de care tocmai
ne ocupăm:
„Ce inseamnă a avea o religie?
A-ţi pune toată nădejdea într-un semn al întrebarii.”
Şi parcă continuă la fel de frumos:
„Omul s-a ridicat pe două picioare, devenind o fiinţă verticală, în momentul când a născocit mitul
cerului. Când acest mit va fi uitat, omul va cădea iarşi pe patru labe.” Ori, „creându-l, oamenii, în
ceea ce au mai bun in fiinţa lor, au dovedit că au origine şi nostalgii divine, deci că Dumnezeu
există.”
Ceea ce îl deosebeste pe OM de animal este tocmai acest „mit al cerului”, această idee despre
divinitate, despre un scop precis al vieţii şi existenţei noastre pamânteşti, această legătura cu
Dumnezeu.

De aceea nu trebuie uitat ca serviciul divin, cultul, este o parte din fiinţa omului, din sufletul lui,
din activitatea lui zilnică. Iar Biserica Ortodoxă e aici de 2000 de ani.
Poporul roman s-a nascut creştin şi nu s-a despărţit niciodata de credinta lui. Biserica a fost in tot
acest timp ocrotitoarea ŞCOLII; în tinda ei se desfasurau cursurile scolii, elevii buchiseau alfabetul
pe filele ceaslovului si ale Bibliei, asa cum isi amintesc printre altii marii nostri inaintasi Eminescu şi
Creangă.

Si nu mai departe, reamintim faptul ca unul din atributele Bisericii lui Hristos este si INVATATURA,
iar una din cele trei misiuni ale ei este de A INVATA poporul lui Dumnezeu (Matei 28;19-20), pentru
că „Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să invatam”.(2 Tim. 3;16)

„ Învăţământul religios este astazi o realitate în şcolile românesşi. Trebuie să ne ferim a-l practica,
însă, doar cu un pronunţat caracter intelectualist. Chiar dacă Religia este acum un obiect de
învăţământ, ea nu se reduce la nivelul unui simplu obiect din programă analitică.”

” Educatia religioasa este un ansamblu de actiuni orientate nemijlocit spre formarea constiintei si
conduitei morale. Ea influenteaza, prin importanta, toate celelalte obiecte de invatamant si mai
ales celelalte componente ale educatiei in scoala. Daca celelalte obiecte de invatamant se
adreseaza mai mult gandirii, invatamantul religios,educatia religios-morala se adreseaza in special
inimii.

De aceea “cei ce predau Religia au o mare responsabilitate: fata de ei insisi, fata de elevi, fata de
parini, fata de societate in general.” Iar pe de alta parte ” reintroducerea orei de Religie in scoala
inseamna, deci, o posibilitate de a promova o morala si o spiritualitate romaneasca si va permite in
acelasi timp cunoasterea dimensiunii spirituale a culturii noastre romanesti.”
Pe de alta parte,insa, exista voci care afirma in ascuns, ca Biserica prin introducerea acestor ore in
procesul de invatamant,a gasit de fapt o noua modalitate de catehizare, zic ei “propaganda”
religioasa, pe cand aceste ore ar fi trebuit sa fie doar niste ore de informare religioasa. Or, nu
trebuie uitat faptul ca Biserica „ in toate epocile istorice, a avut rol de “educatoare a omenirii”.
Biserica, ca izvor de invatatura si cultura,in pridvorul careia veneau toti cei insetati de cunoastere,
pentru a descifra impreuna cu preotii tainele scrisului si cititului si in cadrul careia s-au infiintat si
primele scoli de copisti, primele tipografii, era si locul unde se mai si invatau tainele tuturor
stiintelor care alcatuiau ceeea ce noi numim astazi cultura unui OM INTREG, „ iar sensul vietii lui sa
devina iubirea de Dumnezeu si iubirea de semeni.”
Europenizarea, o moda a acestui timp, care inseamna de fapt o acceptare a Spiritului Vestului, asa-
zisa Occidentalizare, la care visam de multa vreme, inseamna de fapt printre altele si o secularizare
a sufletului oriental, mult mai bogat in afinitati si nuante, cat patrunderea acelor inovatii in
legatura directa cu cultul si credinta,cunoscute de foarte multa vreme. Si iar trebuie sa ne amintim
ca aici – in Occident – Biserica Crestina a lui Hristos, a avut cel mai mult de suferit de pe urma
acestor noi inovatii si mentalitati occidentale.
Poporul nostru a avut si are norocul sa aiba in Biserica sa Ortodoxa un important scut de aparare a
credintei si identitatii sale nationale, dar in acelasi timp trebuie recunoscut si faptul ca s-a facut un
mare pas inainte prin reintroducerea RELIGIEI IN SCOALA, ca obiect de studiu. Insa nu trebuie trecut
cu vederea, ca in fapt s-a realizat o reparare istorica,pentru ca aceasta era prezenta in materia de
studiu a Scolii Romanesti de pana la 1948, iar bunicii nostrii stiu asta foarte bine.
Totusi, ne permitem sa afirmam ca s-a facut in acelasi timp si un mare pas inapoi, prin conditiile
care se pun acestei materii. Este drept ca ea sa fie o materie facultativa si optionala, dar tinand
cont ca statutul ei este de materie cu caracter de cultura generala, (si e bun acest lucru,amintind
in acelasi timp ca un aspect al Drepturilor Omului este si accesul la invatatura si cultura), nu
trebuie pus accent numai pe acesta.
Nu trebuie sa accentuam latura informativa in detrimentul celei formative.
Mai ales tinand cont de faptul ca aspectul informativ constă doar în transmiterea de către profesor
a adevărurilor de credinţă necesare dobândirii unei vieţi religios-morale. Latura informativă
constituie în acelaşi timp şi îmbogăţirea cunoştinţelor de cultură generală cu ceea ce cuprinde ca
adevăr revelat Sfânta Scriptură, dar şi valorile Sfintei Tradiţii dobândite prin experienţa de viaţă
spirituală a credincioşilor de-a lungul timpului.
În acest sens ediţia jubiliară a Sfintei Scripturi, revizuită şi adnotată de Înalt Prea Sfinţitul
Bartolomeu Anania, constituie un tezaur de informaţie, de vastă cultură teologică şi universală.
Religia, ca disciplină de învăţământ, are, pe lângă aspectul informativ şi un aspect formativ, iar
acest aspect formativ constă în activarea facultăţilor sufleteşti ale elevilor în vederea formării
deprinderilor religios-morale şi aplicării în viaţa cotidiană a cunoştinţelor dobândite.
Tot la fel de adevarat este „ca stiinta nu lucreaza prin deductii din Revelatia divina, ci prin
observarea fenomenelor si prin inductie. Stiinta se bazeaza pe analize obiective, ceea ce duce la
ideea ca stiinta este separata iremediabil si total de Religie. Sa nu uitam, insa, ca atat stiinta cat si
Religia ne infatiseaza cate o viziune asupra universului, cate o teorie asupra lumii si a vietii, cate o
conceptie despre lume si viata.” In fapt, doua puncte de vedere asupra aceluiasi ADEVAR.
Şi nu in ultimul rand acolo unde nu poate stiinta, poate DUMNEZEU! Altfel spus „stiinta este
cunoasterea Creatiei, Religia este iubirea Creatorului.”
În acelasi timp trebuie sa recunoastem si ca „oamenii se indeparteaza din ce in ce mai mult de
chipurile de pe icoane. Prin aceasta omenirea pierde o modalitate de a fi ceea ce nu e numai o
saracie cu o unitate, dar e pierderea modalitatii celei mai insemnate de adancire si transfigurare.”

“Observam ca in zilele noastre omul contemporan nu se prea intereseaza de principiul ultim al

existentei, ci de lumea fizica; nu-si mai cauta un sens al existentei lui. Asistam in cultura
postmoderna la incercari efemere de construire a paradisului pamantesc.
Konrad Lorenz (laureat al premiului Nobel) afirma ca omul zilelor noastre prefera sa traiasca intr-o
lume de agitatie si zgomot, fiindca ii e teama sa se intalneasca chiar si cu sine insusi”.
“Omul civilizat s-a desprins de natura. El a devenit un robot plin de egoism, plin de opacitate si de
nervi.”
Vrem sa ne realizam pe plan material? OK! Dar cu ce pret? Putem accepta orice pret? Putem oferi
orice in schimb?
Mantuitorul ne spune: „Ce-i va folosi omului,daca va castiga lumea intreaga,iar sufletul sau il va
pierde? Sau ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?” – Matei XVI 26
„Stiinta si filozofia greacă sînt foarte folositoare, dar nu sînt mîntuitoare. Prima carte mîntuitoare si
consolatoare pe continent – suverană – e Biblia”,ne spune Tutea in aforismele sale.

“De multe ori ne plangem ca la disciplina religie nu avem suficiente mijloace didactice, ca nu avem
suficient material bibliografic adecvat particularitatilor de varsta ale elevilor.”
Or, „Teologia noastră este rugăciune! Primul folos al rugăciunii este pacea sufletului si multumirea
duhovnicească. Oriunde esti – esti linistit; orice faci – esti multumit, stiind că toate sunt rânduite de
la Domnul. “(Ziceri ale parintelui Paisie de la Sihla)
Cu alte cuvinte, trebuie sa vedem toate acele simtome ale omului contemporan, care nu mai are
timp „nici macar sa moara”, sa incercam sa intelegem viata acestuia asa cum este ea astazi, plina
de stress si de tensiune…inca din mica sa copilarie…

Un sistem de valori ce se bazeaza pe un enorm plus de informatie,o asa-zisa „explozie informatica”,

ce ne parvine pe diferite cai ( mass-media, Tv, calculator, libertinaj in gandire, constiinta,morala si
educatie familiala), dar care in acelasi timp are si un imens minus de educatie religioasa si morala si
care se constituie intr-o acuta lipsa a unui sistem coerent de valori axiologice, care ar trebui sa aiba
finalitatea in Dumnezeu.
Astfel, vom incerca sa descoperim pe parcursul acestei lucrari, daca ICOANA este cu adevarat parte
activa in invatamantul religios de stat, daca importanta ei a ramas actuala peste veacuri, atat ca
valoare educativa a tinerelor generatii cat si ca izvor de rugaciune, in aceasta epoca contemporana,
pornind de la eterna afirmatie: „Icoana e Biblia nestiutorului de carte”.
Icoana – valoare educativă
~ în Şcoală ~
Scoala „ prin excelenta are si nevoia de a da o educatie sufleteasca proprie” elevilor nostri, viitori
oameni mari de maine, „ prin urmare,… au nevoie si de ocrotirea spirituala, care sa le fie calauza :
de viata si de munca”, spune in cuvantarea sa P.S.Sa Pimen Georgescu la 22 oct.19o8
Dar si Scoala si Biserica urmaresc desavarsirea persoanei, fiecare insa cu metodele ei. Biserica insa
are un ascendent asupra Scolii deoarece ea desavarseste ceea ce incepe Scoala, – prin aportul
Sfantului Duh in Sfintele Taine – dand astfel si dimensiunea duhovniceasca a educatiei.

Dintre materialele ilustrative cu care ar trebui sa fie dotat orice Cabinet de Religie, sau macar
Scoala, face parte si ICOANA. Aceasta se constituie intr-unul dintre cele mai importante
instrumentare necesare in procesul de invatamant, alaturi de Sfanta Scriptura si manual, pentru a
intelege fenomenul religios.
Icoana ajuta deopotriva profesorul si elevul,devenind un liant intre cei doi in procesul de
invatamant.
Pentru profesor icoana devine un suport material, in instrumentarul de lucru didactic, dar in
acelasi timp pentru ca el indeplineste si rolul de liant intre Biserica si Scoala, icoana este pentru el
si un obiect de cateheza al Bisericii pe care o reprezinta.
In schimb, pentru elev, icoana are valoare de simbol devenind in acelesi timp si un ghid de lucru
alaturi de, si impreuna cu manualul de religie, fiind „ utilizate la sustinerea informatiei oferite de
textul de baza, pentru rezolvarea cerintelor unor aplicatii, sau putand oferi noi perspective de
abordare a continuturilor”.
„Icoana, (din perspectivă educaţională) este o carte de credinţă. Prin limbajul liniilor si culorilor
ea descopera invatatura dogmatica,morala si liturgica a Bisericii”. Liniile si culorile se constituie
intr-un limbaj codificat,care se dezvaluie „doar celor initiati”, asa cum cei din vechime isi

ascundeau identitatea lor de crestini in spatele unui simbol – ihtis -.

„Limbajul icoanei este la fel ca si cunoasterea citirii cartii. Copilul este invatat pentru inceput sa
scrie literele separat, apoi i se da sa copieze din carte, mai apoi sa scrie ceea ce a citit si, in sfarsit,
sa alcatuiasca o compunere. Asemenea si in iconografie, cunoasterea isi are treptele sale prin care
ucenicului (in ale credintei) i se dau cunostinte deosebite, o pregatire deosebita si o educatie
deosebita”.
Tocmai de aceea „Ora de religie, realizata prin coparticiparea profesorului si a elevilor, are o
dimensiune care trece dincolo de spatiul didactic, o dimensiune initiatica.”
Si parca in acelasi spirit continua M.Quenot in lucrarea sa Sfidarile icoanei:
„Icoana nu poate fi povestita, ea trebuie privita. Ea ne priveste pe noi mai mult decat o privim
noi pe ea.” Si ea este o „expresie completa si cuprinzatoare a ceea ce nu poate fi vazut…”
Pentru vremurile noastre pline de ratacire,icoana este un dar,ce ne poate ajuta sa gasim un inteles
vietii. Ea ne ofera o alta viziune asupra lumii… De loc intamplatoare, redescoperirea contemporana
a icoanei ne calauzeste catre sensuri noi – pentru noi cei de acum. Icoana ne graieste nu numai
despre dragostea dintre oameni si despre restaurarea lumii, ci si, mai ales, despre vocatia fara de
pereche a omului… Mai presus de timpuri,amestec al tuturor timpurilor si spatiilor,ea se adreseaza
tuturor varstelor si tuturor nemurilor.
Contemplata cu ochii sufletului, icoana se vadeste a fi spatiu de intalnire, de dialog, de
impartasanie… Ea sfinteste locul care o adăposteste; preacinstită, ea preschimbă fiecare locuinţă –
fie ea şi şcoala – într-o biserică domestică.”
Pe de alta parte trebuie mentionat faptul ca „elevul era privit in didactica traditionala ca obiect al
educatiei, insa in didactica moderna elevul devine subiect al educatiei”. Si de aceea „alaturi de
educatia tehnica si civica, este necesara educatia religioasa si culturala. Iar obiectivul acestei
interferente este de a-i ajuta pe tineri sa se orienteze in lumea valorilor materiale si spirituale, sa
lupte impotriva dezumanizarii oamenilor si totodata sa faca din valorile spirituale si culturale
prioritati ale vietii lor.”
Prezenţa icoanelor în şcoli depăşeşte rolul de mijloc didactic intuitiv pe care îl poate avea la ora
de religie, ele fiind imagini sfinte şi sfinţitoare care oferă autoritate divină în formarea
intelectuală şi spirituală a tinerei generaţii.
Icoana ni se descoperă printr-un limbaj spiritual propriu din două domenii: istoric şi teologic, fiind
lipsită de cea mai mică formă de agresiune.
Limbajul istoric al icoanei ne aminteşte de evenimentele sfinte din istoria mântuirii şi ne îndreaptă
spre împărăţia cerurilor, oferindu-ne posibilitatea de a vedea spiritual cele ce nu se pot vedea şi
percepe prin simţuri.
Rolul instructiv si formativ, pedagogic al icoanei este evidentiat in intreaga literatura patristica.
Sf. Ap. Pavel ne zice: „Cuvântul vostru sa fie totdeauna cu har, dres cu sare, stiind cum trebuie sa
raspundeti fiecaruia” (Col. 4, 6).
La fel ne spune si Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula: „Icoanele au un netagaduit rol instructiv, ele au
fost si sunt un neintrecut mijloc didactic si catehetic pentru credinciosi, servind drept carti puse la
indemana celor ce intra in Biserica. Ele constituie o Evanghelie vazuta sau o varianta picturala a
Evangheliei”.
Icoana – valoare educativă
~ în lecţie ~
Material didactic
– motivatie moral-educativă
Prezenţa icoanelor în şcoli depăşeşte rolul de mijloc didactic intuitiv pe care îl poate avea la ora
de religie, ele fiind imagini sfinte şi sfinţitoare care oferă autoritate divină în formarea
intelectuală şi spirituală a tinerei generaţii.
Icoana ni se descoperă printr-un limbaj spiritual propriu din două domenii: istoric şi teologic, fiind
lipsită de cea mai mică formă de agresiune.
Limbajul istoric al icoanei ne aminteşte de evenimentele sfinte din istoria mântuirii şi ne îndreaptă
spre împărăţia cerurilor, oferindu-ne posibilitatea de a vedea spiritual cele ce nu se pot vedea şi
percepe prin simţuri.
Dupa 45 de ani in care, rand pe rand, pe peretii claselor s-au perindat ba tatukul Stalin, ba
unchesul Gheorghiu-Dej, ba, ultimul pe lista, „Nea Nicu scornicesteanul”, prezenta Fecioarei Maria
si a Pruncului nu reprezinta decat o exorcizare fireasca dar si o repunere in drepturi a unei traditii
crestine (care, printre altele, a reusit pastrarea integritatii, cat de cat, a fiintei romanesti).
Si sa nu uitam de acel “in God we trust” de pe bancota de 1 dolar care e (pana una alta) un mijloc
de plata inca foarte raspandit, tara emitenta fiind cea mai ravnita destinatie finala, deci, NIHIL
SINE DEO !
Icoana este in acelasi timp o Evanghelie in culori, asa cum si Evenghelia este o icoana verbala
a lui Hristos. Icoanele „sunt ferestre sau ochi prin care Dumnezeu ne priveste pe noi si noi Il
privim pe El. ” Ortodoxia nu poate fi conceputa fără icoane, caci acestea sunt tot ce este mai
specific ei. Lipsita de icoane, aceasta ar fi slutita in insasi fiinta ei, caci respingand icoana,
respingem de fapt argumentul aparitiei ei: Întruparea Mântuitorului, iar respingand aceasta,
respingem insasi argumentul posibilitatii mantuirii noastre.
Pe de alta parte, icoana este totodata si un izvor (argument ) extern al manifaestarii in credinta.
Este si „o forma smerita, tăcută, inofensivaăde mărturisire a credintţi. Pentru ca icoana pe peretii
scolilor este raspunsul acestui tineret fata de dragostea lui Dumnezeu.
Care este efectul „drepturilor omului” asupra educatiei copilului in scoli ? O totala indisciplina, ca
a ajuns copilul sa ordone profesorului, care abia reuseste sa mai faca liniste in clasa. Faceti o
diferenta intre un copil educat in fata icoanei si unul educat dupa formele acestei civilizatii.
Icoana este cea mai buna forma de educatie, este o invatare a iubirii.
Civilizatia betonului nu poate oferi o solutie de educatie pentru tineret. Numai credinta il poate
ajuta in viata, il poate dumiri pe tanar. Iar icoana este o expresie a credintei. Si nimeni nu are
dreptul sa ne-o ia. Este ca si cum ne-ar lua ochii.
In absenta credintei, o icoana pe un perete nu starneste nimic in sufletul omului. Biserica nici nu
pierde credinciosi, daca dispar icoanele din clase, nici nu castiga altii, daca icoanele sunt pastrate
in scoala…
Crucea si icoana, pe care tot crestinul le are la piept, aici e puterea Bisericii si a neamului!”

De aceea putem spune ca morala fara religie este o simpla filosofie. Si chiar daca ar fi cea mai
frumoasa filosofie si s-ar constitui in cel mai complet si reusit sistem filosofic al tuturor
timpurilor, totusi, acest sistem n-ar putea fi niciodata ideal din punct de vedere moral, daca
raportarea actiunilor sale nu s-ar face in concordanta cu preceptele crestine, care Il situeaza pe
Dumnezeu deasupra a tot si toate dupa cuvintele Mantuitorului: „Eu sunt Alfa si Omega, Inceputul
si Sfarsitul…”
~ argumente biblice si patristice ~
Daca trebuie sa vorbim despre aceste argumentari, credem ca pana acum, in aceasta lucrare au fost
deja aduse si expuse destule argumente in sprijinul temei pe care o dezbatem. De aceea credem ca
ar fi cel mai util sa reamintim numai, cateva din cele mai des utilizate argumente. Astfel amintim:

Papa Grigorie cel Mare care ne zice într-o scrisoare din anul 599 adresată episcopului Serenus din
Marsilia: „Pictura este folosită în biserici pentru ca analfabeţii, cel puţin privind pe pereţi, să
citească ceea ce nu sunt capabili să descifreze din manuscrise”.
Sf. Teodor Studitul zice si el : „Cinstirea icoanei urcă la prototip. Închinarea amândurora e una; nu
sfâşiată, nu împărţită. Dar faţă de prototip e fiinţială, iar faţă de icoană relativă… Cel ce se închină
icoanei cuiva, fie a lui Hristos, fie a Născătoarei de Dumnezeu, fie a vreunui sfânt… în ea se închină
celui a cărei icoană este ea”.
„Icoana” funcţionează ca simbol de credinţă. Pentru că ea încheagă, unifică, asamblează societatea
umană.
A desfiinţa icoana, a o scoate din şcoală sabotează această unitate a comunităţii care trebuie să
aleagă democratic şi politic corect ceea ce este de cuviinţă pentru membrii ei. Eliminarea icoanei
amputează identitatea spaţiului comunitar, instituindu-se anarhia, sciziunea, anihilându-se
coeziunea şi coerenţa ansamblului social. Icoana e un semn al adunării-împreună a corpului social.
Simbolul înseamnă a aşeza împreună, a uni – icoana şi simbolurile religioase sunt factori de unitate
ce construiesc corpul social, îl unifică în jurul unui principiu, unei credinţe, unei învăţături. Deşi
icoana este mai mult decât simbol, ea funcţionează şi ca simbol.” Icoana determină rolul şi locul
omului în univers, pentru că omul este icoană-chip al lui Dumnezeu.
Orice om, chiar şi în stadiul decăderii morale ultime, nu încetează a fi chip al lui Dumnezeu şi a
merita respectul adecvat. Icoana are două funcţii: este mediu de transmitere al cunoştinţelor
despre Dumnezeu şi mediu sfinţitor, de transmitere a harului, funcţie acoperită în special de icoana
ca obiect latreutic.
Si nu in ultimul rand datorită contribuţiei ei, „cunoaşterea lui Dumnezeu este mai bine manifestată,
predicarea evanghelică devine mai transparentă inteligenţei oamenilor”, iar Sfânta Scriptură a
devenit un fel de “vocabular imens” (P. Claudel) şi un „atlas iconografic” (M. Chagall),din care s-au
inspirat cultura şi arta creştină.
Astfel,de nenumărate ori cuvântul biblic a devenit imagine,muzică,poezie, evocând prin limbajul
artei misterul „Cuvântului făcut trup”. Iar in istoria culturii toate acestea constituie un amplu
capitol de credinţă şi de frumuseţe.
Icoana – valoare educativă
Mijloc de învăţământ
~ pentru profesor ~
Societatea, pentru a funcţiona, are nevoie de legi şi principii care se activează la nivel simbolic.
Astfel că atât prezenţa icoanei cât şi lipsa ei au efect imediat asupra vieţii sociale.

De aceea „profesorul de religie este ca un iceberg. Este mai degraba ceea ce nu se vede decat ceea
ce se vede. Ca la oricare alt profesor, putem sa-i observam cunostintele de specialitate, conduita
profesionala si conceptele privind procesul educational, etc. ceea ce nu se vede insa sunt
sentimentele lui, constiinta, atitudinile si mai ales vocatia.”
Profesorul de religie este cel care poate face ca „ora de religie sa poata fi privita ca o introducere
la crestinism,ca un curs de istoria religiilor,… ca un curs de apologetica.” Dar, in acelasi timp, tot
el poate face ca ora de religie sa-si atinga „plenitudinea si finalitatea atunci cand subiectii (elevii)
devin interesati si practicanti, atunci cand ei constientizeaza apartenenta lor la Trupul mistic al lui
Hristos care este Biserica”.
Şi pentru a realiza toate acestea are nevoie de anumite mijloace de învăţământ printre care cel
mai de folos si la îndemână îi este ICOANA.
Aceasta este un mijloc de invatamant care faciliteaza transmiterea si asimilarea informatiei
didactice, care il ajuta pe profesor in predare, iar pe elev in invatare. In acelasi timp insa, icoana,
se poate constitui intr-o metoda activa de dezvoltare a spiritului activ si critic al elevului, putand
deveni si o parghie eficienta de socializare in lumea credintei, realizand dezinhibarea acestuia in
legatura cu tot ceea ce insemna universul sfinteniei.

Astfel, icoana nu trebuie perceputa ca un mijloc izolat de educatie religioasa, deoarece ea se afla
intr-o permanenta interactiune cu mediul,atat prin rolul ei de mijlocitoare intre noi si Dumnezeu,
prin harul pe care il detine, cat si prin faptul ca ea este o poarta de trecere in dincolo, intr-o
lume care fascineaza, dar si intriga in acelasi timp.
Profesorul are menirea de a face ca icoana sa fie o imagine oferita la un text de baza, putand oferi
in acelasi timp prin intermediul acesteia, rezolvarea unor cerinte sau a unor aplicatii, cat si oferirea
de noi perspective de abordare a conţinuturilor.

~ pentru elevi ~
Intr-o alta ordine de idei, icoana se constituie intr-un bogat material instructiv-educativ,atat
pentru profesorul de religie cat si pentru elevi. Si cu atat mai mult pentru cei din urma…

Aceasta este o adevarata carte deschisa pusa la indemana tuturor.

Prin pictura ei, icoana le vorbeste despre viata de dincolo si de aspectele mai putin cunoscute ale
acesteia. „Prezenta icoanelor in niste clase de scoala este cat se poate de binevenita: ea face parte
din cateheza implicita..”, pentru ca „iconografia bizantină nu infatiseaza figuri, ci idei. Mai precis:
idei prin mijlocirea figurilor” – ne zice P.S.Anania Bartolomeu în cartea sa „Cerurile Oltului”.
Elevul memoreaza astfel vizual noile cunostinte dobandite avand in acelasi timp si un ajutor dublu:
in intelegerea mai usoara a noilor precepte si cunostinte predate, dar si in memorarea cognitiva a
acestora prin intermediul imaginilor;putandu-le reapele din memorie ori de cate ori este nevoie.
Totodata icoana este si un „spatiu de întâlnire” cu doua sensuri:
1. între om si Dumnezeu

2. între Dumnezeu cu sfintii Lui şi credincioşi.

Iar „intalnirea” are loc in doua moduri:

a . prin imagine

b. şi prin rugăciune.

“Trebuie subliniat şi reţinut faptul că rugăciunea este mult mai puternică în faţa icoanei“
– Interviu cu Părintele Prof. Univ. Dr. Nicolae D. Necula de la Facultatea de Teologie
Ortodoxă “Iustinian Patriarhul” din Bucureşti…
Prolog – Icoana Ortodoxă – adevăr al învăţăturii despre Iisus Hristos…
Creştinismul se înţelege ca fiind relaţia omului cu Dumnezeu. Această relaţie are caracter
istoric, prin urmare problema omului şi a lui Dumnezeu se studiază, se înţelege în sens
teandric-istoric. Deasemenea, religia creştină, care este revelată, este căutarea omului
de către Dumnezeu. Această căutare este lungă, ea are origini în creaţie, când omula fost
creat după „chipul” şi asemănarea lui Dumnezeu şi până la cuvintele Evangheliei: „şi
cuvântul trup s-a făcut”. Prin icoană, ca reprezentare a lui Dumnezeu întrupa, Biserica
Ortodoxă mărturiseşte despre asumarea firii omeneşti în ipostasul Cuvântului lui
Dumnezeu şi deci despre mântuirea firii noastre. Icoana „izvorăşte astfel din învăţătura
despre mântuire”.
Argumentul principal al cinstirii icoanelor este, deci, întruparea lui Iisus Hristos:
„Odinioară Dumnezeu, cel netrupesc şi fără formă, nu se reprezintă nicidecum în icoană.
Dar acum, după ce s-a arătat în trup şi cu oamenii a petrecut, înfăţişez în icoană ceea ce
este văzut al lui Dumnezeu”, ne spune Sfântul Ioan Damaschinul. (Cuv. I. Despre icoane)
Dar, înainte de a intra în această problemă, voi prezenta ca argument al cinstirii icoanei,
faţă de interdicţia mozaică a chipului cioplit, o preţioasă precizare a deosebirii între idol şi
simbol. El a fost făcut pentru prima dată în istorie de către Părinţii Bisericii în timpul
marilor contoverse iconoclaste. Prin ea a putut fi împăcată în conştiinţa creştină,
contradicţia aparentă din Vechiul Testament între interdicţia chipurilor cioplite (Exod. 22,
4-6; 22, 25; 32, 1-4; Levitic 26, 1; Deuteronom 4, 19-20; 27, 15) şi porunca de a se
turna doi heruvimi în cortul sfânt (Exod. 25, 18-21), sau de a se turna un şarpe de
aramă ca semn a lui Iisus Hristos (Numeri 21, 8-9).
Iată un citat clasic a Sfântului Teodor Studitul (Antiorh I) „O ce nebunie! Negaţia
(închinări la idoli), opreşte a se asemăna Dumnezeu cu o făptură din cele ce sunt, cu
soarele, cu luna, cu stelele, sau cu alceva dintre celelalte, care e una cu construirea de
idoli; afirmaţia vrea să ridice pe Israel pe o cale simbolică, prin anumite clipuri şi forme la
contemplarea şi slujirea unicului Dumnezeu. Oare nu este şi chipul (paradigma) întregului
cort o manifestare văzută a slujirii în duh, desemnată prin vedenii simbolice marelui
Moise, de Dumnezeul tuturor?”. Acest text face o diferenţiere clară şi limpede între idol şi
simbol. Idolul fixează spiritul închinătorului la lumea creată, simbolul priveste la inălţarea
minţii omenesti dincolo de el, la contemplare şi închinare spirituală a lui Dumnezeu. El nu
este o realitate pentru sine, ci în funcţie de o altă realitate pe care o simbolizează. El este
o scară care ajută spiritul să urce la realitatea simbolizată. Este văzut deci în funcţie de
transcedenţă. Idolul nu înalţă spiritul la o trascendenţă, ci îl coboară în creaţie, îl reduce
la datele imanentului, dar acest imanent este divinitatea. Patriarhul Nichifor Mărurisitorul
zice: „Sensul idolilor şi al înclinării lor de către cei rătăciţi, rămânând la ceea ce se vede
şi neputând indica mai mult… îndreaplă mintea omului la pieire şi la materia
nensufleţită”. De aceea Sfăntul Apostol Pavel (I Corinteni 8,4) spune: „Nu este vreo
putere în idoli, ci sunt pietre şi demoni…”. Tocmai pentru faptul că idolii simbolizează
forţe imanente, exagerate demonic, sau asociat mituri, care personifică aceste forţe, iar
cultul lor este legat de mituri animând şi el acele patimi în oameni. Acest cult a fost
numit idolatrie. În schimb simbolul sacru este un semn sensibil al prezenţei lui
Dumnezeu, depildă: „Să faci doi heruvimi din aur,… să fie aripile întinse pe deasupra…
„Acolo Mă voi întâlnii cu tine” iată deci imagini aşeazate pe Chivotul Legământului, chiar
deasupra sulurilor Legii care le interzice. Prin simbolurile sale, Vechiul Testament
mărturiseşte credinţa sa în comunicabilitatea lui Dumnezeu prin mijloace sensibile şi o
anticipare a icoanelor, precum Vechiul Testament este o anticipare a lui Iisus Hristos.
Icoana nu mai este nici idol, care identifică natura sau diferitele ei forţe cu Dumnezeu,
nici simbol care atestă prezenţa lui Dumnezeu dar Îi afirmă distincţia de el, ci
reprezentare lui Dumnezeu însuşi devenit ipostasul personal a firii umane. Icoana
păstrează distincţia între creatură şi Dumnezeu, dar vede într-o faţă umană creată pe
ipostasul dumnezeiesc însuşi devenit subiectul ei. Ea este locul unei prezenţe harice, ea
face trecerea de la tip la prototip, de la ceea ce este zugrăvit la ceea este în original.
Învăţătura Bisericii despre icoană se bazează pe fundamentul ei hristologic, întruparea lui
Iisus Hristos dă sens icoanei, iar apărând icoana, ea a avut conştiinţa că apără temeiurile
credinţei. Pentru iconoclaşti icoana veritabilă este aceea identică cu prototipul, ajungând
la concluzia că singura icoană a lui Iisus Hristos este Euharistia. Pentru Biserică Sfintele
Daruri nu sunt o icoană tocmai pentru faptul că sunt identice cu Prototipul lor, ele nu se
prefac în imaginea, ci în „prea curat Trup şi scump Sânge” a lui Iisus Hristos. Noţiunea de
„icoană” presupune difernţierea esenţială dintre imagine şi prototip. Ea este spune
Patriarhul Nichifor, o asemănare a prototipului, dar se deosebeşte prin natură de acesta.
Dacă nu se acceptă această distincţie se ajunge la idolatrie. Pentru iconoclaşti nu poate fi
icoană, decât aceea xare poate reprezenta cele două naturi ale lui Iisus Hristos – umană
şi divină. Dogma de la Sinodul IV Calcedon (451) face însă o distincţie clară între naturi
pe de o parte şi persoana, pe de alta. De aici icoana nu reprezintă nici natura umană, nici
cea divină, ci persoana, spune Sfântul Teodor Studitul a unei Persone divine întrupate, în
cazul lui Iisus Hristos. Icoana se leagă de prototip pentru că îi reprezintă persoana şi îi
poartă numele. Dar se face distincţia netă: „În Sfânta Treime, Iisus Hristos se deosebeşte
de persoana Sa. În icoane, El se deosebeşte de propia Sa reprezentare prin natură” ne
spune Cuviosul Teodor Studitul.
De la interzicerea picturii, reprezintării lui Iisus Hristos s-a ajuns la respingerea tuturor
celorlalte icoane. Împotriva lui Leon al III – lea, care a dat un Edict în sensul acesta,
Sfântul Ioan Damaschin arată sensul acestei interziceri: „Dacă pictezi imagini ale lui Iisus
Hristos fără să le pictezi şi pe cele ale sfinţilor, este limpede că ceea ce interzici nu este
reprezentarea, ci venerarea sfinţilor”. El percepe legătura intimă ce există între
venerarea icoanelor şi cea a sfinţilor. Refuzând venerarea sfinţilor se sfârşeşte logic prin
a se respinge venerarea moaştlor, şi în general, a tot ceea ce este material.
Cu alte cuvinte, pentru Ortodoxie, mântuirea este legată tocmai de materie, fiindcă ea
este realizată prin unirea ipostatică dintre Dumnezeu şi trupul omenesc. Sfântul Ioan
Damaschin răspunde în acest sens: „Nu ador materi, ci pe Creatorul materiei, Care a
devenit materie de dragul meu, Care a vroit să locuiascăîn materie şi Care, prin cele
materiale, mi-a dus mântuirea”… Pentru Sfântul Teodor Studitul, icoana este o
confirmare a chenozei Fiului lui Dumnezeu; ca atare nu este urâtă Domnului: „Nu este
urâtă de Dumnezeu, o, cugetător al deşertăciunii, ci este chiar foarte iubită”. Fiindcă,
altfel, cum ar fi făcut ceea ce I-a fost urât să facă? Căci nimic nu are atât de primordial
omul între însuşirile Lui, ca putinţa de a fi înfăţişat in chip. Iar ceea ce nu poate fi
înfăţişat în chip nu este nici om, ci vreun avorton. Vezi, prin deşartele tale cuvinte, ce
deduci că este Iisus Hristos, cel ce, pentru imensa lui bunătate, a iubit să se facă om
adevărat în toate?… Şi cum se va crede că şi-a luat trup din Sfânta Fecioară, dacă nu se
zugrăveşte în icoană la fel ca noi?…
Dacă nu se înfăţişează în icoană, nu este din ea trupul, ci ceva deosebit… Şi ca urmare,
Răscumpărătorul nu a dat morţii preţul pentru noi… nici n-a înfrânt pentru sine împărăţia
morţii… Nu a omorât moartea în trup, nu om a înviat în Iisus Hristos cei ce am murit în
Adam… Depărtează-te, aşadar, de la rătăcire, de voieşti, omule, şi cunoaşte că Iisus
Hristos, făcându-se om adevărat, a fost vestit de cuvântoâătorii de Dumnezeu ca unul ce
poate fi descris prin cuvinte şi zugrăvit. Pentru că cele ce cuvântul le înfăţişează istoriei
prin auz, acelea pictura tăcând le arată prin imitare”.
Sfântul Teodor Studitul vede implicată în negarea icoanei, negarea întregii opere de
mântuire a lui Iisus Hristos, a patimii, morţii etc. El constată paralelismul între cuvântul
despre Iisus Hristos şi icoana Lui. Căci şi cuvântul zugrăveşte în mintea ascultătorilor un
chip al lui Iisus Hristos…
Prin urmare, a nega lui Iisus Hristos capacitatea, posibilitatea şi putinţa de a fi zugrăvit în
icoană, înseamnă a nega toate însuşirile Lui trupeşti, deci a cădea în dochetism. Nicăieri
nu se spune că Iisus Hristos a fost fară chip. Icoana aceasta arată că a avut chip, a luat
chip de rob, după cum spune Sfântul Apostol Pavel la Filipeni 2,9. În inima iconoclasmului
şi a tuturor ereziilor tipice. Părinţii au descoperit „reducţia şi chiar refuzul misterului
kenozei”. Icoana devine o confirmare mai mult a misterului kenozei devine ca mijloc
paradoxal de realizare a teoriei umane a îndumnezeirii…
“Trebuie subliniat şi reşinut faptul că rugăciunea este mai puternică atunci când este
spusă în faţa icoanei”… Icoanele ajută să ne reprezentăm persoana căreia ne închinăm.
Stăm în faţa icoanei Maicii Domnului, dar nu credem că acea icoană este Maica Domnului.
Nu cinstim materia, ci persoana reprezentată”, afirmă şi susţine Părintele Profesor de
Liturgică, Pastorală şi Artă Sacră Nicolae D. Necula, de la Facultatea de Teologie
Ortodoxă “Iustinian Patriarhul” din Bucureşti, care a avut amabilitatea să ne vorbească
despre sfinţirea, rostul şi folosul icoanei…
– Preacucernice Părinte Profesor, cum recunoaştem o icoană pictată conform tradiţiei
noastre ortodoxe?
– Acum există o întreagă industrie, dacă îi putem spune aşa, de icoane: magazine întregi,
adevărate centre, unde se vând tot felul de reprezentări. O parte din aceste spaţii sunt
uneori neadecvate pentru păstrarea lor. Faptul că aşezăm icoana alături de alte obiecte
nu arată decât desconsiderare.
Să ştiţi că în tradiţia ortodoxă există un mod anume de a picta. Pentru noi, icoana nu
este o reproducere după natură sau o redare a frumuseţii carnale sau trupeşti. Ci, pur şi
simplu, este o pictură stilizată, o pictură spiritualizată, dacă putem spune aşa. Chipul
apare transfigurat. Nu urmărim să reprezentăm frumuseţea carnală – un obraz frumos,
ochi frumoşi, ci chipul interiorizat al omului care priveşte şi înăuntrul lui şi spre
Dumnezeu. De aceea, sfinţii în pictura ortodoxă apar cu feţele trase de post, de
rugăciune, de meditaţie. Nu sunt asemenea sfinţilor lui Rafael sau Michelangelo.
Mergem deseori prin casele credincioşilor, cu icoana sau cu Botezul şi vedem tot felul de
kitsch-uri, că icoane în nici un caz nu sunt, şi ceea ce mă frapează este prezenţa tot mai
pronunţată a icoanei, luată din tradiţia catolică, în care apar Iosif cu Maria şi cu pruncul.
Iosif, un tânăr aproape de aceeaşi vârstă cu Maria – ceea ce nu corespunde realităţii şi
adevărului istoriei -, cei doi sunt, să-mi fie iertat, ca doi îndrăgostiţi care privesc cu multă
dragoste la copilul lor rubicond, aşezat într-un leagăn. Faptul că o găsim aproape peste
tot este o abatere de la credinţa noastră ortodoxă şi le spun credincioşilor că o astfel de
icoană nu este conformă cu tradiţia noastră.
– În aceste împrejurări şi conjuncturi, ce vă răspund oamenii?
– Ei zic şi susţin că ţin o astfel de icoană în casă pentru că este frumoasă. Este adevărat
că este vorba despre Sfânta familie acolo, dar nu este redată după adevărul istoric şi nu
după canoanele noastre. Noi pictăm sfinţii care privesc la lumea de dincolo, sfinţi care vin
din lumea postului, a rugăciunii, a meditaţiei, a înclinaţiilor spre bine, spre Dumnezeu.
– Părinte Profesor, să înţeleg că mulţi nu cunosc semnificaţia unui obiect sfânt în casă,
fapt pentru care icoana este văzută ca simplu obiect de podoabă?
– Da. Este un obiect care umple un colţ, pus alături de răpirea din Serai. Cred că aici este
vorba şi de cultura maselor, în general, şi de lipsa de informare şi de cultură teologică a
credincioşilor, şi de gust, în acelaşi timp. De aceea trebuie foarte mult lucrat în privinţa
aceasta. Noi, preoţii, avem datoria ca atunci când ne prezintă la altar asemenea lucrări
să le spunem oamenilor – fără să-i jignim sau să-i facem să se ruşineze – că nu este în
tradiţia noastră ortodoxă o icoană zugrăvită astfel.
– Preacucernice părinte Profesor, sunt păreri şi opinii diferite în ceea ce priveşte sfinţirea
icoanei. Unii spun că icoana este sfântă prin ea însăşi, alţii că este indicat ca o icoană să
stea 40 de zile în Altar, după care trebuie sfinţită. Cum comentaţi acest lucru?
– Orice icoană pe care o folosim în casă sau în lăcaşul de cult se sfinţeşte. În biserică se
sfinţesc icoanele odată cu târnosirea acesteia. În casele particulare, icoanele pe care le
avem pentru suflet le sfinţim mergând cu ele la Sfânta Biserică. Tradiţia spune, dar nu
este neapărat o regulă, ca icoana să stea în Biserică 40 de zile, după care se sfinţeşte de
către preot şi se dă credincioşilor spre închinare. În Molitfelnic avem rugăciuni pentru
toate categoriile de icoane – ale Mântuitorului, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor. În
funcţie de icoanele care urmează a se sfinţi se citesc rugăciunile potrivite, cu rugăciuni
începătoare, psalm, şi alte două, trei rugăciuni, după care sunt stropite cu apă sfinţită.
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae spunea că dacă icoana poartă chipul Mântuitorului,
al Maicii Domnului sau al unui sfânt este deja sfântă. Însă cred că nu este suficient numai
atât. Tradiţia în biserică spune că orice lucru pe care îl întrebuinţăm trebuie sfinţit – aşa
cum sfinţim biserica pe care o zidim din nou sau o resfinţim, în cazul în care o pictăm, la
fel procedăm şi cu icoanele. Prin sfinţirea acestora le scoatem din întrebuinţarea
obişnuită a materiei din care sunt compuse – lemn, sticlă, sau alte metale – şi le trecem
în categoria obiectelor sfinte. Le dăm o destinaţie specială. Asta înseamnă sfinţire. El
rămâne tot lemn, sticlă, dar cu o destinaţie exactă şi precisă. Cred că este obligatoriu să
facem lucrul acesta, pentru că până şi crucea nu este sfântă prin ea însăşi, ci trebuie
sfinţită la rândul ei. Este o încărcătură de har pe care o primesc şi crucea, şi icoana,
întotdeauna prin rugăciunea pe care o citeşte preotul sau episcopul, urmată de stropirea
cu apă sfinţită.
– Preacucernice Părinte, aţi menţionat perioada de 40 de zile, timp în care icoanele sunt
ţinute în Altar, urmând a fi sfinţite. De ce 40 de zile?
– După practica pe care a urmat-o Moise, faptul că a ţinut postul de 40 zile. La fel şi
posturile noastre care ţin aproape 40 de zile. Este un soroc această perioadă de 40 de
zile pe care o întâlnim foarte des în Biblie sau Sfânta Scriptură. Considerăm că este
termenul în care se încarcă cu energiile respective, cu harul o icoană sau alta.
– Părinte Profesor, de unde ar trebui să-şi procure oamenii icoane ortodoxe?
– De la magazinele de obiecte religioase şi bisericeşti ale Patriarhiei Române, fiindcă sunt
destule şi în ţară. Fiecare Arhiepiscopie şi Episcopie are câteva magazine cu astfel de
icoane. Noi avem numai puţin de 600 de pictori bisericeşti, dintre care şi foarte mulţi
iconari, care trec printr-un examen, sunt oameni care cunosc exigenţele în materie de
pictură.
– O icoană bine realizată costă, este sufficient de scumpă. Cei care nu şi-o permit, din
punct de vedere financiar, este bine să cumpere litografii?
– Da, bineînţeles. Şi acestea se fac tot după nişte reguli precise. Nu toate icoanele pot fi
pe lemn sau pe sticlă, sunt şi scumpe. Atunci omul îşi cumpără o litografie, o înrămează
şi o pune în casă ca icoană. Şi aceste litografii se vând tot prin Patriarhia Română.
– Preacucernice Părinte Profesor, câte icoane trebuie să ţină un credincios în casa lui?
– Am văzut în casele credincioşilor două variante: ori au icoane în toate camerele, şi este
foarte bine să avem măcar o iconiţă în fiecare cameră, ori au un colţ al icoanelor. La
cineva am văzut o cămăruţă special rezervată, un adevărat altar, probabil că acolo îşi
făcea rugăciunile, cu multe icoane, majoritatea dintre ele de valoare. Să împopoţonăm
casa cu icoane nu are rost. O icoană într-o cameră e suficient, cred eu, iar dacă vrem să
ne facem un altăraş, sigur că putem, dar spaţiul respectiv să fie rezervat numai pentru
aşa ceva. Altfel, ele tind să se banalizeze. Când te rogi în faţa icoanei Maicii Domnului şi
a Mântuitorului, ţi-e concentrată mintea la aceştia. Când ai mai mulţi sfinţi, nu ştii cui să
adresezi rugăciunea şi la care să te uiţi mai întâi. Rugăciunea este mai puternică atunci
când este spusă în faţa icoanei. Icoanele ajută să ne reprezentăm persoana căreia ne
închinăm. Stăm în faţa icoanei Maicii Domnului, dar nu credem că acea icoană este Maica
Domnului. Este asemenea unei fotografii a mamei, pe care o privim şi avem impresia că
stăm de vorbă cu ea, chiar dacă mama este departe. Aşa se întâmplă şi cu icoana. Nu
cinstim materia, ci persoana reprezentată. Icoanele ne ajută ca să ne concentrăm mai
uşor la persoana respectivă simbolizată acolo.
– Părinte Profesor, despre rostul şi rolul icoanei ce ne puteţi spune?
– Reprezentarea grafică a persoanelor Sfintei Treimi, a Maicii Domnului, a sfinţilor are
rolul de a ne apropia de persoanele respective, de a ne întări credinţa în viaţa şi
activitatea lor, de a urma pilda vieţii lor. Icoanele dintr-o biserică sunt o reprezentare a
întregii iconomii a mântuirii. Avem acolo Biblia sau Sfânta Scriptură în imagini. De aici şi
rolul instructiv-educativ al icoanei, care ne învaţă adevărul de credinţă. Au fost cazuri de
persoane care s-au convertit sau şi-au schimbat viaţa dintr-o simplă privire a icoanei sau
după ce au văzut cuvintele scrise sub ele.
– Ce fel de icoane ar trebui să nu lipsească din casa, din locuinţa nici unui credincios?
– Icoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu trebuie să lipsească din casă, pentru că El
este cel căruia ne adresăm în toate rugăciunile noastre. Tot cultul ortodox este adresat
Mântuitorului. În fiecare casă trebuie să existe măcar o icoană a Mântuitorului. Dar
pietatea, şi evlavia populară, este mult mai apropiată de Maica Domnului, fiindcă o simt
ca pe o mamă, căruia i se roagă mai cu încredere, cu nădejde, uneori cu mai mult curaj.
Maica Domnului, fiind cea mai mare mijlocitoare pentru noi, oamenii de pe pământ,
atunci ea este cea căreia îi adresăm rugăciunile cele mai dese. De aceea, nu întâmplător,
icoana Maicii Domnului se regăseşte în cele mai multe case. Dacă fiecare familie are un
sfânt patronal, atunci e normal să ţină şi icoana sfântului respectiv. Dacă au numele unui
sfânt, neapărat îi poartă şi icoana în casă, pentru că acela este protectorul lor în chip
deosebit. Nu contează ce icoane avem, important este să avem icoane sfinte, care sunt
modele pentru viaţa noastră creştină.
– Preacucernice Părinte Profesor, în altă ordine de idei, aţi fost întotdeauna un prieten
mai mare al copiilor. Cum apreciaţi dorinţa, silinţa şi strădania acestora de a picta
icoane?
– Ani de zile am fost în juriul pentru aprecierea icoanelor pictate de copii, am şi scris
foarte multe articole la revistă “Chemarea Credinţei” şi vă spun sincer că am fost
impresionat de cât dar au copiii noştri. După Revoluţie, a fost o explozie aş putea spune
de mici talente. Sunt atât de hăruiţi, că uneori pictează mai bine decât pictorii calificaţi.
Aceste daruri trebuie cultivate. Aceşti copii trebuie urmăriţi pas cu pas şi călăuziţi spre
aşa ceva, pentru că de aceea au fost făcuţi. Au darul picturii. Am fost impresionat şi am
scris articole elogioase despre ei de fiecare dată, pentru faptul că nu credeam că se poate
lucra atât de frumos. Galeriile pe care le făceam la expoziţiile de pictură erau pe departe
galerii de artă, fie că era vorba de picturi pe lemn, sticlă. Este nevinovăţia sufletească
care îi ajuta să picteze. Acele icoane sunt sfinte prin sfinţenia copiilor care o pictează;
aproape că nu mai are nevoie de sfinţire.
– Preacucernice Părinte Profesor, vă mulţumim în mod deosebit pentru toate cuvintele de
folos, adresate nouă!…
– Cu multă placere. Doamne ajută!…
Epilog – o viaţă la Biserica Icoanei…
De peste 48 de ani, Părintele Profesor Nicolae D. Necula slujeşte la Biserica Icoanei din
Bucureşti. Cuvintele Părintelui Profesor Constantin Galeriu – “Nimic nu e întâmplător,
totul e proniator” – îşi găsesc perfect reflexia în misiunea de preot, dar şi în cea ca dascăl
a Părintelui Profesor Nicolae Necula. Acesta recunoaşte că venirea la Biserica păzitoare a
Icoanei Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului a fost ca o grijă deosebită pe care
Dumnezeu i-a purtat-o de când se ştie. Firul vieţii şi-a urmat cursul firesc şi totul i-a fost
dat, ca şi cum Îngerul păzitor l-ar fi purtat de mână.
După ce în anul 1964 a păşit pentru prima dată în această Biserică centrul capitalei, în
calitate de cântăreţ, în perioada studenţiei, de atunci, Părintele Nicolae Necula nu a mai
plecat din Grădina Icoanei. Este grădina din sufletul duhovnicului, dar şi grădina atent
îngrijită din faţa casei sale, printre ai căror pomi se vede biserica frumoasă, înaltă,
curată.
Cât priveşte minunile Icoanei Maicii Domnului, Părintele se rezumă doar la a prezenta
sentimentul de protecţie deosebită şi la nădejdea pe care le trăieşte alături de credincioşi.
Dincolo de toate acestea, un fapt este grăitor: Părintele Profesor Nicolae Necula are parte
în fiecare zi de minunile Maicii Domnului, pentru că aceasta îl ocroteşte în însăşi grădina
sa şi îi dă puterea să slujească lui Dumnezeu, spre folosul oamenilor…
Stelian Gomboş

SFINTELE ICOANE IN CREDINTA SI EVLAVIA

ORTODOXA

Pretutindeni bisericile crestine ortodoxe, paraclisele si casele credinciosilor sint impodobite

cu sfinte icoane. Marturii ale credintei si evlaviei crestinilor, icoanele s-au pastrat cu sfintenie
din cele mai vechi timpuri pina in zilele noastre dovedind statornicia Bisericii in credinta cea
adevarata. Ele invata necontenit adevarurile de credinta ortodoxa, asa cum au fost formulate
de catre Sfinta Biserica si cum au fost traite de catre multimea credinciosilor de-a lungul
veacurilor. Ca un izvor nesecat si un tezaur duhovnicesc neimputinat, sfintele icoane
cheama pe fiii credinciosi ai Bisericii la desavirsire.

Inchinarea la sfintele icoane ale Mintuitorului, Maicii Domnului, ingerilor si sfintilor este o
invatatura de baza a Bisericii Ortodoxe. Astfel sfintele icoane reprezentind pe Mintuitorul au
la baza dogma intruparii Fiului lui Dumnezeu. Icoana reprezentind pe Mintuitorul Iisus Hristos
este o marturie a faptului ca Fiul lui Dumnezeu s-a intrupat cu adevarat.
Este adevarat ca “pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata” (Ioana 1, 18), dar asa cum
explica in continuare Cuvintele Sfintei Scripturi: “Fiul cel Unul-Nascut, care este in sinul
Tatalui acela L-a facut cunoscut”. Pe Dumnezeu-Tatal L-a facut cunoscut Fiul Sau prin
intruparea Sa. In raspunsul dat de Mintuitorul la rugamintea lui Filip “Doamne arata-ne noua
pe Tatal si ne este de ajuns”, El precizeaza: “De atita vreme sint cu voi si nu M-ai cunoscut
Filipe? Cel ce M-a vazut pe Mine, a vazut pe Tatal” (Ioan 14, 9). Intruparea Domnului,
asadar, ne-a dat dreptul sa-L pictam in icoane, fara ca aceasta sa insemneze ca despartim
trupul Sau de dumnezeirea Sa, pentru ca icoana ortodoxa nu-L infatiseaza numai dupa
frumusetea naturala, ci mai ales intr-o forma care sa conduca pe cel ce o priveste la
adevarul credintei ortodoxe ca Hristos cel intrupat este Dumnezeu adevarat si om adevartat.
Daca n-am infatisat pe Iisus Hristos in icoane ar insemna ca negam firea Sa cea
omeneasca, viata Sa pe pamint si rastignirea.

Cele spuse despre sfintele icoane reprezentind pe Mintuitorul sint in strinsa legatura cu cele
ce infatiseaza pe Maica Domnului. Daca negam calitatea Maicii Domnului de Nascatore de
Dumnezeu, inseamna ca nu primim invatatura Sfintei Biserici despre intruparea Fiului lui
Dumnezeu. Maica Domnului n-a nascut pe omul Hristos, cum zicea Nestorie, ci persoana
Fiului si Cuvintului lui Dumnezeu. Marturisind pe Maica Domnului Nascatoare de Dumnezeu,
marturisim ca Acela pe care L-a nascut este Dumnezeu adevarat si om adevarat.

Pictarea in icoane a Maicii Domnului in Biserica Ortodoxa se face intr-o forma care conduce
pe credincios la marea taina care s-a savirsit prin Ea - adica la intruparea Fiului lui
Dumnezeu. Icoana Maicii Domnului nu reprezinta pe Fecioara Maria inainte ca Duhul Sfint
sa vina peste Ea si puterea Celui inalt sa o umbreasca. Numai dupa ce harul lui Dumnezeu
s-a pogorit peste Ea, a devenit cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu.

Invatatura Bisericii noastre este clara in formarea tipului de iconografie a Sfintilor si a

martirilor, care au trait “viata cea noua in Hristos” si luptind au cistigat in aceasta viata
“cununa cea nestricacioasa a vietii celei ceresti”. Fiecare sfint a devenit pentru crestin un
model de renastere in Hristos. Figurile lor nu sint infatisate in icoane ca fiind materiale, cum
sint cele dinainte de har, ci ca unele care exprima sfintenia adica ca unii care au slava in
ceruri.

Aceasta porneste de la invatatura Bisericii: “Sint trupri ceresti si trupuri pamintesti; dar alta
este slava celor ceresti si alta a celor pamintesti”(I Cor. 14, 40). Sfintii sint reprezntati ca unii
care au iesit din stricaciune si inspirea realitatea binecuvintata dincolo de aceasta lume.
Figurile sfintilor, in felul acesta, devin un permanent comentator la credinta “ca trebuie ca
acest trup stricacios sa se imbrace in nesticaciune si acest trup muritor sa se imbrace in
nemurire” (I Cor. 15, 53). Astfel iconografia ortodoxa incearca sa dea o idee despre trupurile
spirituale, care vor urma invierii din morti. Pentru aceasta icoana trebuie sa faca, prin arta,
evidenta prezenta harului Sfintului Duh in figurile sfintilor.

Cinstirea icoanelor are o baza si in Scriptura Vechiului Testament. Astfel, Moise a primit
porunca din partea lui Dumnezeu sa puna chipurile heruvimilor la chivotul legii (Exod, 25, 18-
22; 36, 8), in fata carora poporul se inchina cazind cu fata la pamint, in fata carora se
aduceau jertfe (III Regi 3, 15); preotii le tamiiau inaintea lor (Exod 30, 8) si inaintea lor se
aprindeau candele (Exod 27, 20-21). Odata cu intruparea Domnului, cind descoperirea
dumnezeiasca s-a implinit, Biserica crestina a continuat si amplificat cinstirea sfintelor icoane
intr-un context nou superior. In sfinta icoana Biserica crestina n-a vazut numai o podoaba in
general, ci cuvintul Sfintei Scripturi. Sfintul Vasile cel Mare scrie in acest sens: “Ceea ce
cuvintul transmite prin auz, pictura arata in tacere prin imagine”. Urmind legatura strinsa cu
cultul Bisericii si cu evlaia credinciosilor, sfintele icoane au continuat viata si traditia Bisericii
exprimind invatatura ei conform cu posibilitatile caracteristice fiecarei epoci. In primele
veacuri crestine, adica in timpul persecutiilor iconografia a avut un caracter simbolic si
alegoric. Picturile din catacombe folosesc simboluri ca pestele, ancora, mielul etc. Nu lipseau
de aici nici reprezentarile biblice, care, cu toata naivitatea lor, intareau pe credinciosi si le
incalzeau credinta in atotputernicia lui Dumnezeu.

Dupa edictul de la Milan, cind Biserica a dobindit libertatea de manifestare, reprezentarile

simbolice s-au dovedit insuficiente pentru a exprima invatatura crestina. In secolul IV si V
numeroase scene din Vechiul si Noul Testament ca si din viata Bisericii exprimau diferite
evenimente din iconomia divina precum si sensul unor sarbatori, consacrate in amintirea
unor momente importante din istoria mintuirii. Cind primele erezii cautau sa puna
crestinismul pe acelasi plan cu idolatrie, sfintele icoane amintesc credinciosilor invatatura
cea adevarata a Bisericii. Astfel, literele grecesti alfa si omega, care in perioada persecutiilor
aminteau de vesnicia si dumnezeirea Mintuitorului, acum asezate pe icoana Mintuitorului,
arata deofiintimea Fiului cu Tatal impotriva ereticului Arie care considera pe Fiul creatura a
Tatalui.

In perioada anilor 726-843, datorita inconoclasmului, multi cinstitori ai sfintelor icoane au

suferit persecutii aparindu-le ca pe unele ce sint roada credintei celei adevarate, pe care o
exprima, o nutresc si o vestesc. De atunci si pina azi sfintele icoane s-au pastrat fara
intrerupere in Biserica noastra. Victoria restabilirii cinstirii sfintelor icoane, alaturi de celelalte
invataturi ale Sfintei Biserici este sarbatorita in fiecare an de catre toate Bisericile Ortodoxe
in Duminica Ortodoxiei, prima Duminica din Postul Sfintelor Pasti.

Sfintele icoane departe de a fi legate intr-un fel oarecare de idolatrie, multe dintre ele sint
executate cu maiestrie, ferecate in aur si argint, dar niciodata credinciosul ortodox nu a
confundat pe Dumnezeu cu aurul si cu argintul icoanei care reprezinta chipul lui Dumnezeu.

Iata ce hotaraste Sinodul VII Ecumenic (787) privitor la sfintele icoane: “Urmind
dumnezeiestile invataturi ale Sfintilor Parintilor nostri si ale Traditiei bisericesti universale,
rinduim ca chipul Cinstitei si de fata facatoarei Cruci sa se puna in sfintele biserici ale lui
Dumnezeu, pe vasele si pe vesmintele cele sfinte, pe pereti si pe scinduri, in case si la drum,
asa si cinstitele si sfintele icoane, zugravite in culori din pietre scumpe si din alta materie
potrivita, facute precum icoana Domnului si Dumnezeului si Mintuitorului nostru Iisus Hristos
si a Stapinei noastre Nascatoare de Dumnezeu, precum si ale sfintilor ingeri si ale noastre
Nascatoare de Dumnezeu, precum si ale sfintilor ingeri si ale tuturor sfintilor si a prea
cuviosilor barbati. Caci de cite ori ei ni se fac vazuti prin inchipuirea in icoane, de atitea ori se
vor indemna cei ce privesc la ele sa pomeneasca si sa iubeasca pe cei inchipuiti pe dinsele
si sa-I cinsteasca cu sarutare si cu inchinaciune respectuoasa, nu cu adevarata inchinaciune
dumnezeiasca (latria) care se cuvine numai unicei fiinte dumnezeiesti, ci cu cinstire dupa
acel mod dupa care se da ea chipului cinstitei cruci si prin tamiiere si prin aprinderea de
luminari precum era pioasa datina veche. Ca cinstirea care se da chipului, trece la prototip si
cel ce se inchina icoanei se inchina fiintei celei inchipuite pe ea. Astfel se intareste invatatura
Sfintilor Parintilor nostri, aceasta este traditia Bisericii Universale, care a primit Evanghelia de
la o margine la alta a pamintului”.

De asemenea Biserica Ortodoxa, candidatul la hirotonie intru episcop, facind cuvenita

marturisire de credinta, spune cu referire la inchinarea la sfintele icoane urmatoarele: “Ma
inchin sfintelor si cinstitelor icoane ale lui Hristos insusi, ale Prea Curatei maicii lui
Dumnezeu, si ale tuturor sfintilor; nu insa cu inchinaciune ca lui Dumnezeu, ci inaltindu-ma
cu mintea la chipul ce infatiseaza, pentru aceasta si cinstea catre acelea o trec la prototipuri,
iar pe cei ce intr-alt chip si nu asa cugeta ii lepad ca pe niste cugetatori de cele straine”.

Iconografia Bisericii Ortodoxe nu este numai o simpla arta, ci o arta religioasa, teologica. Ea
infatiseaza evenimente din istoria mintuirii noastre care s-a facut prin Hristos Domnul.
Intreaga atmosfera picturala in Biserica este dominata de lumina invierii. Tot continutul
picturii ortodoxe reprezinta un cer si un pamint nou, anume acela al lucrarii mintuitoare a
Domnului nostru Iisus Hristos. Ea arata omul si lumea regenerata prin harul divin. Locuitorii
acestei lumi sint ingerii si sfintii. Iconografia ortodoxa nu are in centrul personalitatea
artistului, ci cauta mai degraba sa exprime semnificatia evenimentului pictat din revelatia
divina. Prin ea se exprima crezul sfintei noastre Biserici. Cind vorbim despre personalitatea
unui pictor bisericesc, intelegem puterea lui de a exprima cit mai profund si mai clar idealurile
sprirituale ale credintei ortodoxe. Fiind o arta spirituala, liturgica si teologica ea infatiseaza
temele in profunzime si nu impresioneaza pe cei ce se marginesc la suprafata lucrurilor.

Biserica se straduieste sa fie interpreta fidela a lumii spirituale. Continutul transcendent al

icoanelor in Biserica noastra nu este frumusetea naturala. De aceea, si cel mai putin initiat in
problema de arta va putea face cu usurinta deosebirea intre o icona ortodoxa si o pictura
antica. Aceasta pentru ca apare evident idealul picturii ortodoxe este exprimarea sfinteniei. In
acest sens Sfintul Ioan Gura de Aur spunea: “Astfel spunem ca orice vas, anima, sau planta
sint bune nu prin forma, sau culoare, ci prin serviciul pe care-l aduce”. Fiind o arta liturgica
sfintele icoane contribuie la intelegerea si rostul intregului cult divin. In primul rind iconografia
ajuta pe credincios sa inteleaga ceea ce se savirseste in cadrul cultului divin. Cu mijloace
empirice ea ajuta pe credincios sa inteleaga misterul iconomiei divine. Pentru un cult care
este “in duh si adevar” Biserica Ortodoxa foloseste mijloacele cele mai potrivite pentru a sluji
lucrarii de mintuire a credinciosilor. In cadrul Sfintei Liturghii privind pictura credinciosul care
asista la slujba intelege ca “acum puterile ingeresti impreuna cu noi slujesc”. Daca
iconografia ortodoxa s-ar margini la frumusetea naturala, nu s-ar putea ridica la asemenea
inaltimi duhovnicesti. Sfintele icoane, in afara de prezentarea celor tainice infatiseaza si alte
scene din viata Mintuitorului, a Maicii Domnului si a Sfintilor. Acestea nu ramin destinate
numai celor ca nu stiu carte, ca prin vederea lor sa-si aminteasca de faptele celor care au
slujit pe Dumnezeu. Ele indeamna la urmarea pildei acestor slujitori ai adevaratei credinte. In
plus sfintele icoane fixindu-se asupra unor teme principale ca scena Nasterii Domnului, a
Patimilor si a invierii, care nu lipsesc din nici o biserica pictata, stabilesc obiectivul esential al
cultului divin. Noi teme iconografice legate de cultul Maicii Domnului au imbagatit pe parcurs
bisericile crestine. Imnul Acatistului a creat in iconografia ortodoxa 24 de noi scene legate de
el. In privinta sfintilor, acestia sint pictati in legatura cu viata si martiriul lor, laudat in imnele
din cultul divin. Trecerea la cele vesnice a sfintilor si infatisarea miinilor Mintuitorului,
oferindu-le cununa martiriului, se afla in strinsa legatura cu imnele care vorbesc despre
martea lor martirica.

Sfintele icoane pictate nu oglindesc numai viata Bisericii in toata varietatea si adincimea ei, ci
sint o parte integranta a ei, asa cum sint ramurile in legatura cu trunchiul. Icoana nu numai
ca se inspira din cultul Bisericii, ci formeza cu el un tot omogen, completindu-l, explicindu-l si
marindu-I actiunea asupra sufletelor credinciosilor. Sfintele icoane sint o marturie a pogoririi
lui Dumnezeu catre om si a efortului omului de ridicare catre Dumnezeu. De aceea iconele
trebuie sa faca perceptibila prin aceasta arta prezenta harului Sfintului Duh. Este vorba de
harul care insoteste pe cei care sint reprezentati in sfintele icoane. In acest sens Sfintul Ioan
Damaschinul spune: “Fiindca sfintii au fost plini de Duhul Sfint in viata fiind si chiar cind au
trecut la cele vesnice harul Sfintului Duh s-a pogorit asupra lor in morminte si asupra
chipurilor lor in icoane nu in esenta ci dupa lucrare”.

Daca cuvintul si cintarea Bisericii sfintesc sufletul prin auzire, icoana il sfinteste prin vaz, caci
dupa cuvintul Sfintului Evanghelist “Luminatorul trupului este ochiul” (Matei 6, 22). Aflindu-ne
in fata unei sfinte icoana il sfinteste prin vaz, caci dupa cuvintul Sfintului Evanghelist
“Luminatorul trupului este ochiul” (Matei 6, 22). Aflindu-ne in fata unei sfinte icoane simtim
rolul ei ziditor de suflet: “Iar noi toti, privind ca in oglinda cu fata descoperita, slava Domnului,
ne prefacem in acelasi chip din slava in slava, ca de la Duhul Domnului” (II Cor. 3, 18).

† Vasile Targovisteanul, Episcop-vicar patriarhal,

"Indrumator pastoral", Arhiepiscopia Bucurestilor, 1981, pag. 83-86.
 Corina Negreanu: Noile ispite ale icoanei; laconismul cromatic Iisus Hristos-Mântuitorul și
Biserica Universală prin cele Șapte Sinoade Ecumenice ale sale nu a disprețuit, trupul sau
materia(natură) stricăcioasă și derizorie. Din contră. Nu le-a negat rostul ci le-a arătat
/reconsiderat deplin slava. Căci Mântuitorul Iisus Hristos la întruparea Lui- momentul zero de re-
creere a lumii- nu a anulat ori a distrus materia și firea omenească, ci le-a asumat și
recalibrat. Icoana are și această funcție, pe lângă altele, de a arăta, de a oglindi, de a sugera
partea nevăzută/cerească, însă fără a minimaliza/ignora partea pământească (trup și psihic)
înduhovnicită ce a atins cotele sfințeniei persoanei reprezentate în ea -mucenic, cuvios s.a. De-a
lungul timpului, sub conul de lumină al conștiinței ecleziale, reprezentările iconografice au
cunoscut o dezvoltare și un apogeu artistico-liturgic ce a atins cea mai înaltă limpezime
dogmatică, artistică și stilistică, în epoca de renaștere bizantină a Paleologilor, după crizele
iconoclaste. În Rusia, sec. XIV-XV. La noi, mai ales prin arta brâncovenească din sec. XVII.
Culorile icoanei sigur că erau naturale și vii în epoca Paleologilor. O gamă sofisticată spre
deosebire de pictura și arta sacră a veacurilor trecute. În icoană, atât desenul cât și culoarea-
subordonată lui rămân în tandem ca importanță, deși nu acest raport reprezintă întregul ei. Există
azi tendința de a disprețui culoarea în raport cu desenul pe terenul ,,noii” artei sacre. Au fost și
sunt evident greșeli de prost gust, neștiință și lipsă de măsură care au alimentat pe bună dreptate
acest refuz de a se opta pentru o paletă cromatică vie și curajoasă. Desenul obligă spre rațional
și spirit. Culoarea, e adevărat, se adresează impresiei vizuale, inspiră mai mult latura emoțională,
psihică. Simbolică. Dar și duhovnicească. De aici căderea/păcatul în abstracționism versus
senzualitatea degradantă a stridenței polifoniei culorilor în stilul (neo)bizantin de pictură. De aici
panica estetică, laconismul cromatic și o zgârcită gestiune a culorilor redusă la câteva tonuri, a
două-trei culori, pentru a controla mai bine un așa-zis echilibru compozițional ce sintetizează
și definește ,,onest” imaginea sacră și trasăturile duhovnicești ale sfințeniei. Uneori se forțează
tertipuri, patine, ceața ca icoana nouă, astfel ,,învăluită”, să sugereze mai bine
prezența harului... Alteori, icoana prea e privită (doar) ca execuție și tehnică artistică. Sigur,
lucrurile sunt mult mai complicate și pot fi argumentate pe măsură. Dumnezeu a creat
diversitatea. Creația întreagă, lumea materială, întreg cosmosul e inundat de bogăția și armonia
culorilor revărsate fără rest într-o spontaneitate desăvârșită, fie ea și numai din/în lumea
aceasta. Un crâmpei din această strălucire a armoniei culorilor au descoperit-o restauratorii
ruși la începutul sec. al XX-lea, când au încercat, printr-o mișcare națională de reconsiderare a
folclorului rus, să recupereze icoana veche (pretextată ca ,,piesă folclorică uitată”) - secole de-a
rândul după epoca de tristă amintire a țarului Petru I. La îndepărtarea stratului de olifă înnegrită
și a acoperămintelor metalice ale vechilor icoane rusești, spre uimirea artiștilor restauratori, a
înviat frumusețea și bogăția strălucitoare a culorilor icoanelor de altădată. Viața din ele, smerita
bucurie. Era incontestabilă măestria și știința armonizării culorilor spiritualizate ale acelor pictori
iconari de odinioară, care stăpâneau o incredibilă artă de formă și culoare laolaltă! Viul vieții și al
armoniei depline întru Frumusețea Duhul Sfânt. A reduce, a minimaliza, a omite și a exclude
 rostul și rolul ermeneuric al culorii în icoană este o opțiune plastică ce poate devia imaginea
liturgică-icoana, spre dualism maniheist, spre monofizitism mascat. O poziție dochetistă față de
adevărul Întrupării Mântuitorului Iisus Hristos (istoric), față de Duhul Sfânt și de har. O părută
părelnicie forțată despre sfințire și sfințenie trădată de căutarea unei expresivități plastice de
impact vizual prin laconismul cromatic, născută din ,,slăbiciunile credinței înseși”. Nu o spun eu,
o spune Leonid Uspenky, în tratatul său de Teologia icoanei, printre rânduri. Nu e de lepădat nici
ce spune Paul Evdochimov: ,,Monofizitismul nu a fost niciodată depășit în anumite probleme de
credință: a luat forma ,,egoismului transcendent” al mântuiri individuale. E disprețul monofizit față
de carne și materie, fuga spre cerul spiritelor pure, ignorarea culturii și a vocației omului în lume,
ostilitate și chiar ură față de femeie și frumusețe.(...) Or, adevărata Tradiție predică tensiunea
autentic dialectică, atât de puternic subliniată de Sfântul Grigorie de Palama: nu un lucru sau
altul, ci amândouă deodată. Aceasta este tensiunea între smerenia subiectivă și faptul obiectiv
de a fi co-liturghisitor, împreună-făcător, co-poiet cu Dumnezeu. Antinomiile odinioară atît de
familiare Sfinților Părinți, trebuie învățate din nou. Omul spune: ,,nu sunt desăvârșit” și Dumnezeu
îi răspunde ,,Fiți desăvârșiți precum și Tatăl vostru din ceruri desăvârșit este”. Omul spune:
,,Deșertăciune sunt și pulbere”, iar Hristos îi răspunde: ,,Voi sunteți dumnezei și-Mi sunteți
prieteni”(...) iar Sfântul Ioan zice: ,,Sunteți unși ai Celui Sfânt și pe toate le știți”. ,,Chipul slavei
celei negrăite sunt deși port rănile păcatelor”, spune, într-o sinteză plină de forță, un tropar al
slujbei de înmormântare. (Arta icoanei - O teologie a frumuseții) Omul este creat și în același timp
nu este creat, ci ,,născut din apă și din Duhul Sfânt”, pământesc și ceresc, făptură și dumnezeu
în devenire. Un ,,dumnezeu creat” este o noțiune dintre cele mai paradoxale, ca și ,,persoana
creată” și libertatea creată”. Îndrăzneala Sfinților Părinți întărește aceste maxime, aceste sentințe
pentru ,,a nu se lăsa pradă tristeții” și pentru ,,a nu stinge flacăra Duhului Sfânt”.” * Rolul culorii
în icoană se aseamănă în viață cu cel al femeii. Nuanțe și nunțe. Tonuri calde, reci. De dragul
Mironosițelor Femei, ,,La mulți ani!” tuturor femeilor creștine, reflexii translucide de smerenie și
dragoste în care să-și lase amprenta harul Duhului Sfânt.

Cheap Offers: http://bit.ly/gadgets_cheap

Icoanele nu sunt opere de artă în primul rând. Icoanele nu sunt nici mostre
ale vechiului stil bizantin. Icoanele nu sunt o invitaţie la idolatrie, prin care
umanitatea să piară, să decadă. Ci ele vorbesc despre adevărata profunzime
a mântuirii noastre. Istoria teologiei în Occident se află în opoziţie cu
icoanele, mai ales din cauza protestantismului, care a eliminat acest
element tradiţional al Bisericii creştine, din care cauză teologia modernă
suferă de handicapul de a nu mai putea să vadă şi să înţeleagă dreapta,
autentica noastră relaţie cu Dumnezeu.

Legătura noastră cu Dumnezeu, atunci când icoanele lipsesc, e stabilită

printr-o lume imaginară pe care o numim, cel mai adesea, drept lucruri
spirituale sau prin modelarea după experienţe imaginare, unele dintre ele
blasfemice, aşa cum găsim în penticostalismul actual. Astfel de alegeri
moderne de a relaţiona cu Dumnezeu, prin intermediul unei lumi mintale
sau prin ideea unui Dumnezeu la care intrăm numai pe cale psihologică
sunt forme extreme de iconoclasm, devenit parte integrantă din gândirea
modernă.
Numai că icoana depăşeşte arta, e deasupra ei. Prin intermediul ei putem
vedea/ înţelege multe lucruri, de fapt întregul univers – pentru că
Dumnezeu nu este absent din lumea pe care a creat-o ci e prezent în ea –
fără ca prin aceasta icoana să devină universul însuşi. Teologia care
propune cinstirea icoanelor ne dă şi o cheie de înţelegere a Scripturii, cheia
patristică/ prin intermediul Sfinţilor Părinţi, care ne scapă de literalismul
scriptural pe de o parte, iar, pe de altă parte, de formele goale ale
modernismului criticist.

Icoanele sunt pe deplin distincte de Tainele Bisericii. Gândirea modernă,

non-ortodoxă însă foloseşte titulaturile de icoană şi sacrament într-un mod
neconform Tradiţiei. Dar Părinţii celui de al şaptelea Sinod Ecumenic ne-au
oferit o definiţie exactă a icoanelor şi a locului pe care îl ocupă acestea în
Biserică, prin aceea că au subliniat faptul că Dumnezeiasca Euharistie nu
este o icoană, pentru că iconoclaştii făcuseră din ea o icoană pe care o
venerau. Pentru sinodali însă Euharistia nu era o icoană, ci Trupul şi
Sângele lui Hristos şi ele ni se dăruie mai mult decât o icoană.
Atunci icoana ne oferă ceva mai puţin decât o Taină, dar ceva mai mult
decât nimic, adică decât un semn gol.
Pe scurt însă, putem spune că icoanele ne oferă prilejul de a vedea, de a
înţelege şi de a ne lega de Adevărul imaginilor, icoanele fiind ceva mai puţin
decât un lucru. Icoanele nu sunt un Sacrament/ o Taină, pentru că credinţa
ortodoxă spune: „fă adică pâinea aceasta Trupul Hristosului Tău…”. Nu
poate face cineva Sfinte Taine, cu de la sine putere, ci pâinea şi vinul devin/
se fac Trupul şi Sângele Domnului.
Însă icoanele nu devin altceva decât ceea ce sunt – pentru că sunt făcute de
către cineva – dar fac prezente realităţile care sunt reprezentate pe ele. Mai
precis, ca să vorbim din punct de vedere teologic, reprezentarea iconică este
o reprezentare ipostatică, conform terminologiei Sfântului Teodor Studitul.
Din punctul de vedere al Adevărului, o icoană ne arată ce trebuie să vedem
cu adevărat. Astfel, icoana unui sfânt, mai mult decât o lucrare biografică
despre el sau decât o fotografie a sa, ne prezintă realitatea vieţii lui ca om
înviat în Hristos. Icoana sa poartă mărturia transfigurării fiinţei lui în şi
prin Hristos.

Din acest motiv, e posibil să vorbim despre creaţie în integralitatea sa ca

despre o icoană, mai degrabă decât despre un sacrament – pentru că, prin
ochii credinţei, toată creaţia poartă mărturia că ea va fi transfigurată prin
Hristos, cf. Rom. 8. De aceea lucrurile, locurile, evenimentele au şi pot avea
valoare iconică. Astfel mormântul Domnului, care joacă un rol central în
istoria mântuirii noastre, este ceva minuscul, redus ca extindere, în
comparaţie cu Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim, unde el se află.
Dar el reprezintă pe pământ centrul mântuirii noastre, pentru că e pântecele
lumii viitoare, ca o împlinire a Paştelui, care ne dă imaginea eliberării
noastre.

Cinstirea sfintelor icoane nu e o cinstire adusă artei umane şi, cu atât mai
puţin, nu este un act idolatric. Icoane sunt, ca şi alte multe lucruri ale
istoriei mântuirii noastre, nişte indicatoare care ne orientează spre ceea ce
trebuie să privim, spre ceea ce trebuie să cunoaştem şi să iubim. Cinstirea
sfinţilor şi a sfintelor icoane este o lecţie a modului în care inima Îl
cinsteşte pe Hristos în fiecare persoană, pentru că fiecare om e creat după
chipul Lui. Fără sfântul altar şi tot ceea ce ţine de Biserică, noi nu putem să
învăţăm să vedem Adevărul. Pentru că Adevăratul altar e în cer dar şi în
inima noastră, a fiecăruia dintre noi. Noi nu numai că putem cunoaşte cum
să intrăm în locul cel sfânt, dar putem fi şi cu Domnul.

De aceea icoanele Bisericii sunt o şcoală a inimii umane, care ne învaţă cum
să vedem lumea şi, mai ales, cum să vedem ceea ce depăşeşte lumea, lumea
de acum. Noi trăim într-o societate care e familiarizată cu cinstirea/ cu
venerarea, dar cu o cinstire îndreptată spre locuri şi persoane nedemne de
cinste. Noi venerăm/ idolatrizăm pe oamenii talentaţi, idolatrizăm
frumuseţea sexuală, banii, pentru care suntem în stare să ucidem. Noi
venerăm ceea ce este făcut de către noi şi acest lucru nu e decât o iluzie.
Actorii şi actriţele au adesea sosii şi ni se prezintă în ceea ce nu sunt ele. Şi
astfel noi suntem învăţaţi să cinstim ceea nu există în mod practic. Şi nu e
de mirare că o asemenea cinstire e una goală, fără fond, pentru că cinstim
poleiul de la bomboană.

Dar, e interesant, că cei care sunt predispuşi/ învăţaţi de mici să cinstească

inexistenţa se opun vehement când aud de venerarea ortodoxă a icoanelor,
când ei sunt în mod frecvent veneratorii imaginilor false ale acestei lumi.
Fiind captivi patimilor ei nu fac altceva decât să se împotrivească
adevărului, icoanelor Adevărului şi de aceea acceptă falsitatea, imaginile
fără transcendenţă. Şi de aceea nu li se pare nimic bun şi sfânt acestor
iconoclaşti. Însă, fără o înţelegere exactă a ceea ce părinţii sinodali de la
Sinodul al 7-lea Ecumenic au dogmatizat, creştinii sunt oameni neînarmaţi/
nepregătiţi într-o lume a imaginilor, saturată de imagini, cel mai adesea
false, care ne bombardează pe noi şi pe copiii noştri.
Însă trebuie să dorim ca copiii noştri să cunoască binele din rău, să ştie să
departajeze binele de rău. Îmi doresc ca iubirea unuia să se întoarcă către
celălalt. Biserica ne-a fost dată nouă, prin harul lui Dumnezeu, ca
instrument propriu, prin care să înţelegem şcoala inimii, deopotrivă pe noi
şi pe copiii noştri. Fără sfintele icoane şi fără înţelegerea lor teologică
creştinii nu pot contraataca în acest război vizual, imagistic. De aceea mă
rog ca Dumnezeu să ne dea harul de a vedea drept ceea ce e în mod drept
pictat în icoanele Bisericii.

Fr. Stephen Freeman,

în traducerea Pr. Dorin Picioruş

Principiile catehezei si personalitatea catehetului

Mareste imaginea.
Parintele Mihai Bulacu a ramas in constiinta urmasilor sai ca un adevarat misionar al catehezei crestine, lucrare careia i s-a

dedicat in intregime, inca din vremea studiilor.

Nascut in judetul Valcea la 11 martie 1898, parintele Mihai Bulacu isi incepe studiile la Seminarul din Ramnicu Valcea

(termina in 1919), urmand mai apoi cursurile Facultatii de Teologie din Bucuresti (1919-1923), unde isi da si doctoratul

(1928). Ca studii post-universitare, acesta face studii de specializare in Pedagogie, Catehetica si Omiletica la Facultatiile de
Teologie Catolica si Protestanta din Strasbourg (1924-1926).
Dupa o perioada in care detine functia de director al Cancelariei Episcopiei Ramnicului, parintele isi va incepe cariera

profesorala la Seminarul din Valcea, ca profesor suplinitor (1923-1924). In scurt timp ajunge profesor de Teologie practica la

Academia Teologica din Oradea (1926-1929), iar mai apoi preot la Catedrala si consilier cultural (1928-1929).

Din 1929 si pana la moartea sa, parintele Mihai Bulacu isi va desfasura activitatea profesorala si pastorala in Bucuresti, unde

va fi randuit preot la Biserica Sfantul Elefterie. El va preda religie la Seminarul Pedagogic Universitar din Bucuresti (1930-

1938; 1942-1944), iar mai apoi va ajunge consilier cultural la Arhiepiscopie (1933-1939).

In scurt timp, personalitatea parintelui va fi facuta simtita si in Facultatea de Teologie, fiind numit Docent in Catehetica si

Omiletica (1936-1938), iar mai apoi Conferentiar la aceleasi discipline (1938-1940 si 1942-1946). In scurt timp este numit

profesor agregat de Catehetica (1946-1948) ajungand profesor titular de Catehetica si Pedagogie religioasa din anul 1948.

Din anul 1952 si pana la moartea sa (24 mai 1985) parintele Mihai Bulacu va indeplini doar misiunea de preot paroh, la

Biserica Sfantul Elefterie.

Dintre lucrarile sale mentionam: Scoala catehetica patristica ca baza de orientare pentru actuala scoala catehetica; Cateheza

ortodoxa; Principiile catehezei si personalitatea catehetului; Probleme de pedagogie catehetica; Citirea Sfintei Scripturi de

catre credinciosii crestini mireni; Insemnatatea si actualitatea interpretarii ortodoxe-omiletice a Sfintei Scripturi; Pedagogia

crestina ortodoxa; Spiritul catehezei patristice in scoala romanesaca; Educatori crestini ai neamului romanesc - predici;

Buletinul parohiei Sfantul Elefterie (1929-1944); Tinerimea Crestina - revista de educatie religios-morala pentru tineret

(1931-1938); Duminica copiilor - revista de educatie religiosa-morala (1934-1938).

Principiile catehezei si personalitatea catehetului - un studiu actual

In studiul sau despre "Principiile catehezei si personalitatea catehetului", parintele Mihai Bulacu sintetizeaza simplu si

complet, in spiritul patristic al crestinismului, modul de realizare si conditiile ce se cer indeplinite spre atingerea scopului

ultim al catehezei crestine.

Incepand cu tratarea catehezei in sine, parintele Bulacu incheie prin sublinierea unui factor foarte important in intregirea

catehezei - catehetul. Catehetul este cel care incununeaza sau nu cateheza sustinuta. Atunci cand catehetul nu indeplineste

anumite conditii, cateheza are inevitabil de suferit, si, in mod implicit, si mantuirea celor carora se adreseaza ea.

Acest studiu privind atat cateheza, cat si pe catehet, se gaseste in numarul 7 al Revistei Studii Teologice, din anul 1949.

Studiul parintelui Mihai Bulacu este impartit in trei mari parti. In prima parte, acesta trateaza cateheza in general, aratand

specificul ei crestin, originea si evolutia ei in comunitatea crestina. In partea a doua, parintele evidentieaza si trateaza

principiile catehezei, oferind si un plan al acesteia. In partea a treia incheie prezentand personalitatea catehetului model, unde

enumera calitatile ce trebuiesc indeplinite de aceste in privinta unei mai bune cateheze.
I. Cateheza, componenta a vietii liturgice in Biserica primara

In prima parte, ne este prezentata cateheza, ca unul din mijloacele principale folosite de Biserica primara in scopul intaririi

comunitatii. Ea a fost si a ramas cel mai folosit mijloc in aceasta privinta. Cultul liturgic si Sectologia s-au facut intelese in

popor prin cateheza.

Intensificarea vietii crestine, sub toate aspectele acesteia, a mers in paralel cu intensificarea catehezei. Dupa cum micsorarea

actiunii catehezei a adus si la slabirea vietii religioase crestine.

Problema catehezei este la fel de actuala pentru toate categoriile de varste, intrucat, cerintele vietii crestine cer aplicarea

acelorasi principii ale catehezei crestine primare si pentru cei botezati, de la copii si pana la adulti.

In privinta originii si sensului catehezei, parintele Mihail Bulacu spune ca acesta urca sus, la Dumnezeu, caci insasi termenul

in sine inseamna "a rasuna de sus in jos". Adica ecoul de sus in jos al Logosului divin, care devine si singur izvor suprem al

catehezei. Teologia apreciaza Evanghelia ca fiind prima si cea mai puternica si mai binefacatoare cateheza asupra sufletului

omenirii.

Legat de momentul in care a avut loc prima cateheza apostolica, parintele Bulacu se opreste asupra cuvantarii scurte si

profunde a Sfantului Apostol Petru, tinuta de acesta imediat dupa Pogorarea Sfantului Duh.

Specificul sensului catehezei dat de Sfintii Apostoli, incepand cu Apostolul Pavel, in preocuparea de a face intelese oricarui

suflet invataturile crestine pe care le da, consta in respectarea principiului fundamental ca fiecare popor sa se poata ruga in

limba sa.

Dupa ce vorbeste despre cateheza primara, parintele Bulacu face o scurta caracterizare a structurii catehezei. Astfel, el

enumera patru caractere structurale ale catehezei, intarindu-le pe fiecare in parte, biblic si patristic.

Cateheza este constructiva

Primul caracter structural este acela conform caruia cateheza este constructiva, instructiva in duh hristocentric si educativa

religios-morala, adica are calitatea de a zidi un suflet nou pe temelia si pe masura ideala a Domnului Iisus Hristos

Fiecare madular al Bisericii trebui format dupa acelasi model, spre a putea zidi armonic intreaga comunitate crestina. Plecand

de la acest principiu, parintele ii citeaza pe Clement Alexandrinul, care afirma, in "Stromatele", ca in adevar Hristos este

temelia si cladirea, inceputul si sfarsitul actiunii catehezei.

De asemenea, il aminteste si pe Sfantul Chiril al Ierusalimului, care aseamana lucrarea catehezei cu ridicarea unei cladiri,

unde, fiecare cateheza este o piatra noua de zidire a cunoasterii lui Hristos. De aceea, toate catehezele patristice au un caracter

biblic hristocentric.

Parintele insista mult pe importanta Sfintei Scripturi, care e prezentata drept calea prin care suntem indreptati spre virtute si

contemplatie netulburata. El evidentiaza rolul religios si pedagogic pe care-l are cuprinsul ei, sub raport educativ.

Cateheza este pedagogica

Al doilea caracter structural al catehezei este atitudinea pedagogica, care trebuie sa tina cont nu numai de varsta, ci si de

etapele sufletesti de inaintare treptata a fiecaruia. In acest punct, el apeleaza la lucrarea "Pedagogul", a lui Clement

Alexandrinul, in care se aplica trecerea de la notiuni mai usoare spre notiuni mai grele, in paralel cu cresterea duhovniceasca.

Prin urmare, cateheza ortodoxa respecta principiul pedagogiei crestine pauline, care urmeaza lui Hristos, Pedagogul Suprem

care a spus pildele pe intelesul tuturor ascultatorilor. Parintele citeaza mult din Sfintii Parinti, subliniind mai ales sfaturile

Sfintilor Vasile cel Mare si Ioan Gura de Aur in privinta raportarii invataturii la varsta.

Cateheza se articuleaza pe trairea liturgica

Al treilea caracter structural al catehezei este trairea fenomenului religios al cunostintelor primite pe calea catehezei. Trairea

interioara a invataturii crestine in "constiinta religioasa", in "constiinta morala", a fost si a ramas o preocupare vie a catehezei

ortodoxe.

Parintele Bulacu observa foarte bine faptul ca incadrarea catehezei in cadrul Liturghiei catehumenilor, alaturi de rugaciune si

de cantarea religioasa, urmareste aceasta traire a fenomenului religios.

Cateheza este morala

Al patrulea caracter structural al catehezei este cel moral, cu accent puternic si intaietate in obiectivele catehezei. Acest

caracter il are insasi Evanghelia. Parintele evidentieaza nevoia de moralitate bazandu-se pe ideea conform careia numai intr-

un suflet moral poate lua nastere o idee crestina.

II. Principiile catehizarii

A doua mare parte a studiului se ocupa cu enumerarea si exemplificarea principiilor catehizarii. Acestea fac parte integranta

din planul catehezei, predat prin experienta parintilor. Pentru inceput, parintele arata realul folos pe care il pot avea icoanele

din biserica, alaturi de cartile de cult, in vederea unei mai bune intelegeri a subiectului tratat.
In aceasta a doua parte, parintele prezinta si un plan al catehezei, realizat pe rubrici si coloane, spre o mai buna vizualizare si

retinere a ordinii elementelor componente. Aceasta a doua parte are la randul ei trei parti, si anume: elementele catehezei,

ideile principale si principiile acesteia.

Planul catehezei

Elementele catehezei sunt: introducerea, cuprinsul si incheierea. In introducere se atrage atentia auditoriului si se face

legatura cu ultima tema tratata, in vederea verificarii informatiilor retinute ulterior. Tot acum se poate face anuntaea temei. In

cuprins se face tratarea temei, impartind-o in idei principale. Fiecare idee principala trebuie sa respecte principiile catehetice.

Dupa terminarea tratarii, urmeaza sa facem o privire comparativa a ideilor (asocierea), ca mai apoi sa pronuntam ideea

generala (generalizarea) si sa facem incheierea.

Ideile principale au meritul de a putea fi usor urmarite. Astfel, auditoriul are atentia treaza pe tot parcursul succesiunii ideilor

principale, fara a se lasa furat de vreun amalgam de informatii. Mai au si darul de a face clara tema catehezei.

Principiile catehizarii

Sfarsitul partii a doua din studiu se ocupa cu principiile catehizarii in sine, care sunt in numar de patru. Acestea sunt:

principiul teologic-biblic, cel pedagogic crestin, cel psihologic-religios si cel moral. Ordinea respectarii lor nu este sctric

obligatorie, astfel incat putem pleca in dezvoltarea ideii principale de la oricare principiu al catehizarii.

Prin principiul teologic-biblic ne este atrasa atentia sa ne ferim de a ne multumi cu definitii teologice, ramanand la notiuni

abstracte. Suntem obligati sa satisfacem, pe langa ratiune, si virtutile teologice, spre ridicarea sufletului deasupra ratiunii.

Accentul hristocentric in cadrul principiului teologic-biblic al catehizarii, pe ideea principala, corespunde nu numai metodei

patristice, ci si cerintelor vremii noastre.

Conform principiului pedagogic-crestin, suntem obligati sa tinem seama de toate binefacerile pe care ni le-a dat experienta

pedagogica a tuturor marilor pedagogi, in fruntea carora ramane tot supremul Pedagog, Domnul Iisus Hristos.

Aici se aplica cuvantul Sfantului Pavel, care zice: "M-am facut toturor toate." In cateheza trebuie sa se foloseasca, pe langa

citatele biblice, si rugaciunile si icoanele din biserica. De asemenea, se pot folosi si intamplari din viata de zi cu zi. Pildele

Mantuitorului sunt un bun exemplu.

Principiul psihologic-religios ne indeamna ca ideea principala sa o facem traita si prin puterile sufletesti, astfel incat

invatatura sa rodeasca virtuti si roade bune. In cadrul acestui principiu ne ajuta mult si rugaciunea si cantarea in comun.
Principiul moral-religios are rolul de a aplica la viata crestina de zi cu zi ideea principala pe care o tratam. Ideea nu trebuie

niciodata lasata in abstract. Acest principiu poate sa preceada foarte usor celorlalte, deoarece mantuirea se realizeaza prin

"credinta si fapte bune".

Acest ultim principiu corespunde si menirii esentiale a catehezei, de a contribui efectiv si practic la educatia morala crestina,

care a avut un loc de intaietate in cateheza primara.

Ca o concluzie a partii a doua, putem enunta astfel: se observa o unitate organica intre educatia moral-crestina, educatia

cunoasterii adevarului si educatia evlaviei ortodoxe.

III. Personalitatea catehetului

Ultima parte a acestui studiu este dedicata personalitatii catehetului. Parintele Mihai Bulacu evidentiaza sase trasaturi

esentiale si absolut necesare pentru atingerea statutului de catehet. Astfel, catehetul trebuie privit si sub raportul vocatiei, si

sub raportul pregatirii, si sub raportul implinirii in viata pastorala a pregatirii teologice pe ce o are.

Misiunea catehetului este nasterea din nou a sufletelor prin Evanghelie, spre a le putea face vrednice de nasterea din Duh,

prin Sfintele Taine. Adevaratul om care raspandeste samanta Cuvantului lui Dumnezeu este, in acelas timp, un mare creator

si un mare reformator de suflete, iar examenul sau nu este dat in fata oamenilor, ci in fata lui Dumnezeu.

Credinta neclintita in Iisus Hristos

Prima trasatura a catehetului trebuie sa fie credinta fierbinte si neclintita in Hristos. Pentru a fi convertitor de suflete,

catehetul trebuie sa fie el insusi mai intai convertit la Hristos, caci numai un suflet cald poate sa incalzeasca si alte suflete si

sa le aduca la Hristos. Credinta, nadejdea si dragostea crestina trebuiesc a fi traite in primul rand de catehet.

Pedagogia crestina

A doua trasatura a catehetului trebuie sa fie calitatea de bun pedagog crestin, si pentru aceasta e nevoie ca el sa fie patruns de

spiritul supremului Pedagog Iisus Hristos - bun psiholog si calauzit de virtutea iubirii. Un suflet iubitor de om si de binele

vietii lui spirituale poate sa treaca peste multe greutati intampinate in misiuaea sa catehetica.

Cunoasterea Sfintei Scripturi

A treia obligatie a catehetului este de a fi un bun dascal crestin. De aceea trebuie sa cunoasca in primul rand cuprinsul cartilor

Sfintei Scripturi. Multe pacate isi ia asupra sa preotul care oficiaza Sfintele Taine fara a lamuri sensul lor sufletelor ce le

primesc.
Parintele Mihai Bulacu ne atrage atentia asupra decaderii cuvantului "dascal", care trebuie sa fie din nou ridicat la prestigiul

sau anterior, in care desemna pe preotul catehet.

Evlavia

A patra trasatura a sa este aceea de bun educator religios. Pentru a fi educator religios, trebue sa fie in primul rand un ales

preot al lui Hristos, cu sufletul plin de evlavie crestina. Propriul exemplu inseamna foarte mult, caci evlavia naste evlavie.

Curatia vietuirii

A cincea trasatura a personalitatii catehetutului este cea moral-crestina. Este mentionata precizarea lui Hristos: "Cel ce va

face si va invata si pe altii sa le faca, acela mare se va chema in imparatia cerurilor" (Matei 5, 19). Ortodoxia a avut multi

dascali, insa nu si multi Parinti.

Zelul apostolic

Ultima trasatura a catehetului trebuie sa fie zelul apostolic, care incununeaza toate celelalte calitati. Catehetul e asemanat cu

fierul plugarului care daca nu intoarce pamantul rugineste.

In incheiere, parintele Bulacu face unele indemnuri celor ce au sarcina de a catehiza. Astfel, acestia sunt indemnati sa isi faca

un program saptamanal de catehizare, in cadrul unui plan de lucru pe intregul an bisericesc.

Dupa ce ne mai atrage inca o data atentia asupra imensei raspunderi pe care o are catehetul in fata lui Dumnezeu, parintele

incheie cu o rugaciune a lui Clement Alexandrinul.

Studiul parintelui Mihai Bulacu aduce in prim plan responsabilitatea pe care o are cel pus la carma Bisericii si a sufletelor

credinciosilor, adica preotul catehet.

Indeplinind conditiile necesare unei bune cateheze si intarind-o pe aceasta cu exemplul personal, catehetul poate realiza fara

esec inalta misiune la care a fost chemat.

Studiul ne face sa ne intoarcem privirea spre Biserica primare si spre spiritul de jertfa al primilor indrumatori de suflete ai

crestinatatii.

Fiind presarat cu exemple patristice si biblice, alaturi de explicatii juste ale ideilor sustinute, acest studiu poate fi considerat
un mic "manual de catehetica".
Teodor Danalache

I. Ce reprezintă icoana ortodoxă pentru creştini?

Biserica Ortodoxă păstrează o bogăţie imensă în domeniul gândirii patristice şi al Sfintei

Liturghii, din care face parte şi icoana.

Cuvântul icoană este de origine greacă: εικον = “eikon” înseamnă “chip, imagine,
portret”. Cinstirea iconanelor ocupă un loc foarte important în învăţătura ortodoxă.
Aceasta pentru că icoana nu este o simplă imagine, nici o ilustraţie a Sfintei Scripturi. Ea
este ceva mai mult: mesajul evanghelic, un obiect de cult care face parte
integrantă din viaţa liturgică. Aşa se explică importanţa pe care Biserica o dă imaginii
(icoanei); se înţelege că nu oricărei imagini (reprezentări), ci imaginii specifice (icoanei),
pe care ea însăşi a făurit-o în decursul istoriei sale în lupta împotriva păgânismului şi a
ereziilor, pe care a plătit-o cu sângele unui mare număr de martiri şi mărturisitori în
timpul perioadei iconoclaste (726 – 843 d.Hr.).

În decursul istoriei sale, Biserica a biruit în toate împrejurările asupra ereziilor (învățături
greșite). Însă dintre toate biruinţele sale, numai biruinţa icoanei, a fost proclamată în chip
solemn “Biruinţa Ortodoxiei”, pe care Biserica o sărbătoreşte în prima Duminică din
Postul Mare, numită Duminica Ortodoxiei[1].

În icoană, Biserica vede nu una din laturile învăţăturii ortodoxe, ci expresia Ortodoxiei în
ansamblul ei, a Ortodoxiei aşa cum este ea. Nu se poate deci nici înţelege, nici explica
imaginea sfântă, icoana, în afara Bisericii şi a vieţii ei. Icoana, imagine sacră, este una
din formele Tradiţiei Bisericii, deopotrivă cu Tradiţia scrisă şi Tradiţia orală. Cinstirea
icoanelor, a Domnului nostru lisus Hristos, a Maicii Domnului, a îngerilor şi a sfinţilor este
o dogmă a credinţei creştine, formulată la Sinodul al VII-lea ecumenic (787); ea decurge
din dogma fundamentală a Bisericii: mărturisirea că Dumnezeu S-a făcut om (Ioan 1,
14). Chipul Acestuia (icoana Cuvântului – Hristos) este o mărturie a întrupării Sale
adevărate, reale şi nu închipuite, iluzorii. Tocmai pentru aceasta este numită adesea
“teologie în imagine”. Sfântul Vasile cel Mare precizează: “Ceea ce cuvântul
împărtăşeşte prin auz, pictura arată în tăcere prin imagine”[2].

Sfinţii Părinţi de la Sinodul al VII-lea ecumenic repetă aceste cuvinte şi precizează: “Prin
aceste două mijloace, imaginea (icoana) şi cuvântul, care se completează unul pe altul…
noi primim cunoaşterea despre aceleaşi realităţi”[3].

Învăţătura ortodoxă a Bisericii a fost formulată de Sfinţii Părinţi, întemeindu-se pe Sfânta

Scriptură cu toată limpezimea.

“Icoana, scrie Sfântul Ioan Damaschin în Cele trei tratate contra iconoclaştilor, este o
asemănare, un model, o întipăritură a cuiva. Însă icoana nu seamănă întru totul cu
originalul, adică cu persoana înfăţişată. Altceva este icoana şi altceva este originalul;
este o deosebire între ele, pentru că aceasta nu este celălalt şi celălalt nu este aceasta.
Spre exemplu: icoana omului, cu toate că întipăreşte figura corpului, totuşi nu are
facultăţile sufleteşti, căci nici nu trăieşte, nici nu cugetă, nici nu vorbeşte, nici nu simte,
nici nu se mişcă. Tot astfel fiul, cu toate că este icoana naturală a tatălui, totuşi are ceva
deosebit faţă de el, căci este fiu, şi nu tată”[4].

“Icoana, spune Sfântul Teodor Studitul, este neasemănătoare în ce priveşte esenţa, însă
este asemănătoare în ce priveşte persoana”. Icoana Mântuitorului lisus Hristos ne
înfăţişează persoana Sa şi nu firea Sa, pentru că zice Sfântul Atanasie Sinaitul:
“Nu firea vede firea, ci persoana contemplă persoana”. “Icoana poartă numele
prototipului (originalul, persoana care este înfățișață), ea nu conţine natura sa”,
precizează Sfinţii Părinţi de la Sinodul al VII-lea ecumenic. Locul prezenţei nu este
planşa de lemn, ci asemănarea pe care ea o înfăţişează. Nu există nici o natură înscrisă.
“Nu cunoaştem în icoană nimic altceva decât înfăţişarea reprezentând o asemănare a
prototipului”, subliniază aceiaşi Sfinţi Părinţi.

II. De ce cinstim icoanele?

Cinstirea sfintelor icoane are o valoare educativ-morală. În general, icoanele

trezesc, întreţin şi întăresc peste tot viaţa duhovnicească. Ele întăresc credinţa şi
aduc un real folos în sporirea evlaviei, fiind un stimulent pentru săvârşirea binelui, a
dreptăţii şi a împlinirii dragostei. Pentru viaţa religios-morală, sfintele icoane sunt
purtătoare ale îndemnurilor spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi spre imitarea vieţii
neprihănite a modelelor al căror chip îl reprezintă, fiind o adevărată călăuză în formarea
duhovnicească a credincioşilor.

La întrebarea: “Pentru care motiv icoana trebuie cinstită?”, Sfântul Ioan Damaschin
răspunde: “Orice icoană scoate la iveală şi arată ceea ce este ascuns. De exemplu:
pentru că omul nu are cunoştinţe complete despre ceea ce este nevăzut, deoarece
sufletul este acoperit cu corpul, nici despre cele ce vor fi după el şi nici despre cele
distanţate şi îndepărtate în spaţiu, ca unul ce este circumscris în spaţiu şi timp, a fost
creată icoana pentru conducerea cunoştinţei şi pentru arătarea şi punerea la iveală a
celor ascunse. În general, icoana a fost făcută spre folos, binefacere şi mântuire, pentru
ca prin faptul că sunt scoase la iveală şi vădite lucrurile nevăzute, să cunoaştem cele
ascunse şi, astfel, pe cele bune să le dorim şi să le râvnim, iar pe cele contrare, adică pe
cele rele, să le evităm şi să le urâm”[5].

Că icoana scoate la iveală şi arată ceea ce este ascuns, înţelegem şi din cuvintele
Psalmistului: “Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu
le-ai întemeiat, îmi zic: ce este omul că-Ţi aduci aminte de el?… Doamne,
Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul!” (Psalm 3, 8,
9); “Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalmul
18, 1). Sfântul Apostol Pavel subliniază: “Cele văzute ale lui Dumnezeu se văd de la
facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică din veşnica Lui putere şi
dumnezeire…” (Romani 1, 20). Deci cele văzute, materiale, ne ajută (ne fac) să
înţelegem cele nevăzute, nemateriale, ale lui Dumnezeu, puterea, dumnezeirea,
slava, înţelepciunea, fără ca aceste lucruri materiale să fie socotite idoli, căci nu pe
ele le cinstim, ci pe Dumnezeu şi atributele Sale. Dacă am cinsti cele materiale care
ne descoperă pe Dumnezeu, în locul Creatorului, am cădea în păcatul idolatriei, cum
scrie Sfântul Apostol Pavel: “ştiind pe Dumnezeu, făpturile nu L-au slăvit ca pe
Dumnezeu, nici nu l-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea
nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni şi au schimbat slava
lui Dumnezeu Celui nestricăcios în asemănarea şi chipul omului celui stricăcios şi al
păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor. De aceea, Dumnezeu i-a dat
necurăţiei… ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu cu minciuna şi s-au
închinat şi au slujit făpturii în locul Făcătorului… şi precum n-au încercat să aibă pe
Dumnezeu în conştiinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă
cele ce nu se cuvine” (Romani 1, 21-28). Cinstirea creaturii în locul Creatorului
(“neavând pe Dumnezeu în conştiinţa lor”) înseamnă idololatrie, falsificarea adevăratei
credinţe şi cinstiri a lui Dumnezeu, dar şi perturbare a vieţii morale până la pervertirea
totală.

Icoanele, pictate după învăţătura ortodoxă, înfăţişează nu chipul omului stricăcios,

ci chipul omului nestricăcios, înnoit prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. De aceea,
făcând astfel de chipuri, icoane, şi cinstindu-le, nu cădem în idololatrie, pentru că
tocmai chipul nestricăcios al omului înnoit duhovniceşte ne conduce la
Dumnezeu, iar această stare de înnoire ne-a aşezat din nou în deplina vrednicie,
cea dintâi născându-ne “fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12).

În icoană este înfăţişată şi natura: lumea animală şi vegetală, ca şi stânca şi apele; toate
şi tot în starea de înnoire prin acelaşi har dumnezeiesc al întrupării.

Această înfăţişare atât a omului, cât şi a naturii în starea de înnoire exprimată în forme,
linii, culori (şi ele înnoite) realizată aici pe pământ, sugerează în acelaşi timp starea,
chipul lumii din viaţa veacului ce va să fie; o sugerează într-un mod suficient şi limpede
pentru a trezi în sufletele noastre deplina încredinţare despre chipul veacului ce va să fie
şi aprinzând în sufletele noastre râvna după această stare, “frumuseţea cea dintâi” sau
“chipul cel dintâi”[6]. Numai aceste trăsături, acest conţinut şi acest mesaj al icoanei fac
din imaginea sfântă icoană şi nu idoli, ne păstrează în adevărata închinare, ferindu-ne de
idololatrie. Icoana devine, ca şi cuvântul, vehicul al Revelaţiei, cale de cunoaştere a
puterii şi slavei lui Dumnezeu, de sfinţire şi comuniune cu Dumnezeu şi oamenii în duhul
dragostei şi al înnoirii duhovniceşti.

Temeiul sfinţirii noastre prin icoană ni-l oferă mărturisirea lui Iacov, care şi-a mântuit
sufletul când L-a văzut pe Dumnezeu sub chipul unui bărbat: “Am văzut pe Dumnezeu
în faţă şi mântuit a fost sufletul meu” (Facerea 32, 30). Prin icoanele sfinţilor ne
împărtăşim de aceeaşi sfinţire de la Dumnezeu ca şi cei care sunt “prietenii lui
Dumnezeu” (Ioan 15, 14), iar aceasta cu mult mai mult prin icoana Maicii Domnului
ca cea care este Născătoare de Dumnezeu, a lui Dumnezeu întrupat (Matei 2,11;
14,20).

Cinstirea icoanelor a fost formulată de Biserică prin gura Sfântului Vasile cel Mare, care
zice: “Cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană.”

Sfântul Ioan Damaschin, la întrebarea: “Cine a fost cel dintâi care a făcut icoana?”,
răspunde: “Însuşi Dumnezeu, Cel dintâi a născut pe Fiul Său, Unul Născut şi
Cuvântul Lui, icoana Lui cea vie, naturală şi chipul cu totul asemenea al veşniciei
Lui”[7], potrivit cuvintelor Sfintei Scripturi: “Acesta este chipul lui Dumnezeu celui
nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura” (Coloseni 1, 15); “Hristos, Care este
chipul lui Dumnezeu” (II Corinteni 4, 4); “Care fiind strălucirea slavei şi chipul
fiinţei Lui…” (Evrei 1, 3).

Traducătorul în limba română al cuvântului grecesc eikon foloseşte termenul de

“chip” care este, cum bine ştim, sinonim cu cel de “icoană”. “Dumnezeu a făcut pe
om, continuă Sfântul Ioan Damaschin cu cuvintele Sfintei Scripturi, după chipul şi
asemănarea Sa” (Facerea 1, 26-27). Iată deci că atât omul, cât şi Mântuitorul nostru
Iisus Hristos sunt icoanele lui Dumnezeu pe Care nimeni nu L-a văzut, adică nimeni nu a
văzut firea lui Dumnezeu, ci Fiul Cel Unul Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a
făcut cunoscut (Ioan 1, 18; I Timotei 6, 16). Mântuitorul Iisus Hristos este icoana naturală
a lui Dumnezeu, pe când omul este icoana lui Dumnezeu din imitare, prin faptul că este
dăruit de Dumnezeu cu minte, cuvânt, duh şi liber arbitru[8].

Dacă lui Dumnezeu I se cuvine închinare absolută, adorare, învaţă Biserica prin
gura aceluiaşi Sfânt părinte Ioan Damaschin, icoanelor li se cuvine închinare
relativă, venerare sau cinstire[9].

În decursul veacurilor, Biserica a luptat pentru păstrarea curăţiei adevărului revelat, iar
lupta cea mai mare a fost în faţa pericolului iconoclast (luptător împotriva icoanelor), care
tăgăduia legitimitatea facerii şi a cultului icoanelor. Aceasta pentru că iconoclaştii nu
înţelegeau posibilitatea facerii icoanelor. Iconoclaştii nu puteau să înţeleagă că în icoană
se înfăţişează nu firea sau firile, ci persoana, iar chipul persoanei înfăţişate în icoană nu
este identic cu persoana însăşi. “Zugrăvesc pe Dumnezeu nevăzut, scrie Sfântul Ioan
Damaschin, nu ca nevăzut, ci ca pe Unul Care S-a făcut văzut pentru noi prin participare
la corp şi la sânge (Evrei 2, 14). Nu zugrăvesc Dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc
corpul nevăzut al lui Dumnezeu; căci dacă este cu neputinţă să se zugrăvească sufletul,
cu cât mai mult Dumnezeu, Care a dat sufletului imaterialitatea[10].”

III. Închinarea la icoane nu este idolatrie

Iconoclastii respingeau posibilitatea facerii icoanei si a cultului ei pornind de la cele

poruncite de Dumnezeu lui Moise în Vechiul Testament: “Eu sunt Domnul Dumnezeul
tau… Sa nu ai alti dumnezei afara de Mine! Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de
asemanare a nici unui lucru din cele ce sunt în cer, sus, si din câte sunt pe pamânt, jos,
si din câte sunt din apele de sub pamânt! Sa nu te închini lor, nici sa le slujesti…” (Iesire
20, 2-5). “Iar Domnul v-a grait de pe munte din mijlocul focului si glasul cuvintelor lui L-ati
auzit, iar fata Lui n-ati vazut-o, ci numai glasul Lui l-ati auzit… Tineti doar bine minte ca
în ziua aceea, când Domnul v-a grait din mijlocul focului, de pe Muntele Horeb, n-ati
vazut nici un chip. Sa nu gresiti dar si sa va faceti chipuri cioplite, sau închipuiri care sa
înfatiseze barbat sau femeie sau închipuirea vreunui dobitoc de pe pamânt, sau
închipuirea vreunei pasari ce zboara sub cer, sau închipuirea vreunei jivine ce se târaste
pe pamânt, sau închipuirea vreunui peste din apa, de sub pamânt; sau, privind la cer si
vazând soarele, luna, stelele si toata ostirea cerului, sa nu te lasi amagit ca sa te închini
lor, nici sa le slujesti…” (Deuteronom 4, 12-19). Oprirea facerilor era cu un scop
precis: pentru a nu se închina lor, socotindu-le Dumnezeu, asa cum lamureste
Sfântul Apostol Pavel (Romani 1, 23-25): “Si au schimbat slava lui Dumnezeu Celui
nestricacios cu asemanarea chipului omului celui stricacios si al pasarilor… s-au
închinat si au slujit fapturii în locul Facatorului” (Iesire 32,1-8). Vitelul de aur turnat.
Psalmistul David l-a numit idol. “Si au facut vitel în Horeb si s-au închinat idolului
(Psalmul 105, 19): cinstirea si aducerea jertfei idolului se numeste idololatrie. Idolul este
deci un lucru facut de mâna omului sau aflat în natura, o vietate – fiinta nerationala
socotita dumnezeu. Idolul se pune în locul lui Dumnezeu, departându-l pe om de El, pe
când icoana îl apropie pe om de Dumnezeu.

Dupa marturiile Sfintei Scripturi, cinstirea sfintelor icoane nu poate fi considerata

idolatrie, deoarece însusi Dumnezeu a poruncit lui Moise sa faca heruvimi si
chipuri de heruvimi la Cortul Sfânt (Iesire 25, 18-22; 26, 31; 36,35) si apoi lui Solomon
la Templu (III Regi 6, 23-35; II Paralip. 3,10-14), pe care evreii i-au cinstit prin închinare
(Iosua 7,6), prin jertfe, tamâieri (Iesire 30,1- 8), aprinderea candelelor si prin cântari de
lauda (Psalm 137,1). Chipurile de heruvimi au fost respectate si de catre
Mântuitorul, Care spune despre Templu ca este “Casa lui Dumnezeu” (Luca 2, 49)
si de catre Sfintii Apostoli (Fapte 3, 1-3; 24,11). Între sfintele icoane si idoli nu este
nici o asemanare, nici ca reprezentare, nici ca functie, nici ca efect. În timp ce
sfintele icoane reprezinta realitati obiective, chipurile sau înfatisarile unor
persoane care exista sau au existat în viata de aici sau de dincolo, idolii sunt
nascociri imaginare, fictive ale mintii omenesti, lipsite total de realitatea celor
prezentate de chipul lor. Sfântul Apostol Pavel afirma ca: “Idolul nu este nimic în lume”
(I Corinteni 8, 4) si ca închinatorii la idoli nu vor mosteni împaratia lui Dumnezeu (I
Corinteni 6, 9; Galateni 5, 20; Efeseni 5, 5). În cuvântarea sa rostita în fata atenienilor,
Sfântul Pavel, dupa ce a constatat ca cetatea este plina de idoli (Fapte 17,16), a vrut sa
le demonstreze adevarul ca Dumnezeu, Care este Duh (Ioan 4, 24), nu poate fi
asemanat cu idolii materiali. El a facut deci o distinctie clara între idolii din templele
pagâne si înfatisarile sfinte din icoanele crestine. La Sfântul Apostol Pavel vom întâlni
marturii dupa care putem reprezenta chipul lui Dumnezeu pe sfintele icoane (II Corinteni
4, 4; Filipeni 2, 6; I Timotei 3, 16; Filipeni 2, 7-8), caci însusi Mântuitorul ne încredinteaza
ca: “Cel care Ma vede pe Mine, vede pe Cel care M-a trimis pe Mine” (Ioan 12, 45),
adica pe Dumnezeu-Tatal.

Poporul lui Israel n-a vazut fata lui Dumnezeu (Deuteronom 4, 12) de aceea nici nu
putea sa zugraveasca chipul lui Dumnezeu. Dar când “Hristos Iisus… Care,
Dumnezeu fiind în chip… S-a desertat pe Sine, chip de rob luând, facându-Se
asemenea oamenilor si la înfatisare aflându-se ca un Om” (Filipeni 2, 5-7), când
Cuvântul S-a facut trup si S-a salasluit între noi si am vazut slava Lui, slava ca a Unuia
Nascut, plin de har si de adevar” (Ioan 1, 14), “atunci înfatiseaza în icoana ceea ce
învata Biserica prin gura Sfântului Ioan Damaschin, asemanarea Celui ce S-a facut vazut
spre contemplare. Zugraveste coborârea Lui fara nume, nasterea din Fecioara, botezul
în Iordan, Schimbarea la Fata de pe Tabor, patimile, mijlocitoarele patimirii, moartea,
minunile, simbolurile firii Lui dumnezeiesti, minuni facute prin activitatea corpului, dar cu
ajutorul activitatii dumnezeiesti, Crucea cea mântuitoare, înmormântarea, învierea,
înaltarea la ceruri. Zugraveste-le pe toate si cu cuvântul si cu culorile”[11].

De aici întelegem ca icoana are un temei si un rost dogmatic, adica întruparea lui
Dumnezeu si marturisirea ei. Aceasta o face deci chiar prin graiul tacut al culorilor
si al liniilor desenului, aratând ca întruparea lui Dumnezeu nu a fost închipuita, ci
reala; “ceea ce este cuvântul pentru auz, aceea este icoana pentru vaz”, precizeaza
Sfântul Ioan Damaschin[12]. Si el continua: “Prin icoana ne sfintim vederea, iar prin
cuvânt auzul. Primul dintre simturi este vederea”.

Chiar si în Vechiul Testament, Dumnezeu a învatat pe poporul ales prin graiul

culorilor, liniilor si volumelor unor obiecte sau chipuri; chivotul Legii, lucrat cu
deosebita maiestrie artistica, în care au fost puse, din porunca lui Dumnezeu,
tablele legii, vasul cu mana si toiagul lui Aaron care a odraslit pentru a-si aduce
aminte de Dumnezeu si de minunile Sale facute cu poporul ales. Mai mult, deasupra
chivotului strajuiau chipurile celor doi heruvimi facuti si asezati acolo tot din porunca lui
Dumnezeu Care oprise, cum stim, facerea chipurilor cioplite si tocmai “acolo, între cei doi
heruvimi, de deasupra chivotului Legii, Ma voi descoperi tie si-ti voi grai de toate câte am
a porunci prin tine fiilor lui Israel” (Iesirea 25, 18-22), încredinteaza Dumnezeu pe Moise.
Despre aceasta aminteste si Sfântul Apostol Pavel (Evrei 9, 3-5), numindu-le chipuri si
umbre ale celor adevarate (Evrei 10, 1).

Icoana, ca si cuvântul, este arta liturgica… este parte integranta a religiei, unul din
mijloacele de cunoastere a lui Dumnezeu, unul din modurile de comuniune cu
El. Pentru ca poporul ales sa-si aduca aminte de binefacerile primite de la Dumnezeu,
Dumnezeu le porunceste sa ia din Iordan 12 pietre si sa le zideasca într-un altar (Iosua
4, 5-9). Aceste pietre nu erau idoli, ci semne de aducere aminte de Dumnezeu si de
binefacerile Sale, cum s-a zis mai sus.

Dumnezeu, Care opreste facerea chipurilor cioplite, îi porunceste lui Solomon ca sa

împodobeasca templul cu chipuri de animale, cu ornamente florale si vegetale.

Continutul si mesajul icoanei sunt mai mult decât umbrele ei din Vechiul
Testament: marturisire a întruparii, a faptului ca Dumnezeu S-a facut om, dar si ca
omul s-a facut “dumnezeu” prin har, prin împartasire, dobândindu-si chipul cel
dintâi, cum învata Sfintii Parinti ai Bisericii, una si nedespartita. Si tot ei spun ca
daca icoana Mântuitorului Iisus Hristos marturiseste întruparea lui Dumnezeu, luând
chipul lui Adam si înnoindu-l, icoana Maicii Domnului este aratarea chipului celui dintâi
dintre oameni care s-a împartasit de harul întruparii, înnoirea cu chipul cel dintâi, chipul
celui dintâi om îndumnezeit.

Sfânta Scriptura ne vorbeste foarte mult despre înnoirea omului prin întruparea
Fiului lui Dumnezeu si despre chipul înnoit al omului. “Caci în Hristos Iisus nici
taierea împrejur nu este ceva, nici netaierea împrejur, ci faptura cea noua” (Galateni 6,
15). “… Sa umblam si noi întru înnoirea vietii” (Romani 6, 4). “… Sa înfatisati trupurile
voastre ca pe o jertfa scumpa, bineplacuta lui Dumnezeu ca închinarea voastra cea
duhovniceasca. Si sa nu va potriviti cu acest veac, ci sa va schimbati prin înnoirea mintii
ca sa deosebiti care este voia lui Dumnezeu…” (Romani 12, 12). “Îmbracati-va în
Domnul nostru Iisus Hristos (Romani 13, 14), “dar v-ati spalat, dar v-ati sfintit, da rv-ati
îndreptat în numele Domnului lisus Hristos” (I Corinteni 6,11). “Daca este trup firesc este
si trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 44). “Caci trebuie ca acest trup stricacios sa se
îmbrace în nestricaciune si acest trup muritor sa se îmbrace întru nemurire” (I Corinteni
15,53). “Iar noi, privind ca în oglinda, cu fata descoperita, slava Domnului, ne prefacem
în acelasi chip din slava în slava, ca de la Duhul Sfânt” (II Corinteni 3, 18). “Deci daca
este cineva în Hristos, este faptura noua; cele vechi au trecut, iata toate s-au facut noi”
(II Corinteni 5,17). Aceste cuvinte si altele, pe care nu le-am mai citat din cauza
numarului lor mare ne arata, cum am amintit, adevarul înnoirii omului prin harul întruparii
si ne fac icoana omului înnoit întru Hristos Iisus. Tocmai acest adevar al înnoirii si acest
chip al omului înnoit ni le arata icoana ortodoxa; fara acest mesaj si trasaturi, imaginea
nu mai este o icoana ci un tablou, un portret cu un subiect religios, al unui om cel mult
placut la vedere. Aceasta înfatisare placuta la vedere, caracteristica artei religioase a
Renasterii, trebuie sa ne duca cu mintea la cuvintele Sfintei Scripturi: “De aceea femeia,
socotind ca rodul pomului este bun de mâncat si placut ochiului la vedere” (Facerea 3,6),
a mâncat din el, dând si lui Adam, si a murit.

Atât icoana cât si Sfânta Scriptura nu ne-au pastrat trasaturile chipului istoric-fizic al
Mântuitorului Iisus Hristos. Unii Sfinti Parinti ai Bisericii spun ca Mântuitorul avea un
chip frumos, referindu-se la textele care vorbesc de starea Sa de proslavire
(Psalmul 44, 3), altii spun ca era urât, referindu-se la momentele patimilor (Isaia 43,
2-3). A înfatisa în icoana numai chipul istoric al Mântuitorului, înseamna a ni-L înfatisa ca
si cei din vremea Sa pamânteasca, cei care-L vedeau numai ca om, nu ca si Dumnezeu,
ca Dumnezeu-Om, Care a facut minuni ca Dumnezeu ce era, si nu ca om. (Matei 12,24).
Mai mult, Fiul lui Dumnezeu a luat chip de rob nu numai ca sa faca minuni, aratându-Si
puterea Sa dumnezeiasca, sa ne faca sa credem si sa marturisim ca El este cu adevarat
Fiul lui Dumnezeu (Matei 27, 54), si sa dea iertare de pacate, vindecarea sufletului si
trupului, adica sa dea înnoire omului învechit prin pacat. Aceasta înnoire a lucrat-o mai
întâi în trupul Sau si ne-o împartaseste si noua tot prin trupul Sau, trupul Sau mort si
înviat care este trupul Sau dumnezeiesc. Tocmai acest trup înnoit al Mântuitorului ni-L
înfatiseaza icoana ortodoxa.

Facem icoanele sfintilor pentru ca ei sunt prietenii lui Dumnezeu (Ioan 15, 14), Care Se
odihneste si este minunat întru sfintii Sai. Minunate a facut voile Sale întru sfintii Sai.
Între voile Sale este si cea a înnoirii noastre, împartasita prin întrupare. “Voia lui
Dumnezeu este sfintirea vietii noastre” (I Tes. 4, 3). Omul, fiind chipul lui Dumnezeu,
înnoit prin întrupare, se reflecta prin icoana sfintilor, icoana fiind, cum s-a mai spus, o
marturie a întruparii.

De harul întruparii s-a împartasit într-o masura mai mica decât omul si “faptura care
asteapta cu nerabdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu… ca sa fie partasa la libertatea
maririi” (Romani 8, 19-22). De aceea în icoana apare si faptura nerationala alaturi de om,
înfatisata si ea în haina înnoirii, marturisind si ea lucrarea harului întruparii.

Apocalipsa, care ne înfatiseaza chipul lumii în pragul venirii Domnului Iisus Hristos întru
slava sa judece viii si mortii, ne zugraveste icoana lumii cu numeroase scene si culori,
ajungând la starea de “cer nou si pamânt nou”, încât cuvintele parca dispar, ramânând în
mintea noastra numai imaginea lumii în care puterea si slava lui Dumnezeu ni se fac
prezente în culorile icoanei Apocalipsei. Imaginea exprima mai mult decât cuvântul:
“Chipul slavei Domnului de pe vârful muntelui era în ochii fiilor lui Israel ca un foc
mistuitor” (Iesirea 24,17).

Potrivit marturiei Sfintei Traditii, Biserica a folosit icoanele în cult, iar credinciosii în
casele lor, înca din primul veac. Sfântul Evanghelist Luca era nu numai doctor, ci si
pictor, si a pictat, între altele, icoana Maicii Domnului. Avgar s-a bucurat sa aiba o icoana
a Mântuitorului nefacuta de mâna.

În Sfânta Scriptura a Noului Testament nu gasim nicaieri vreo porunca a Mântuitorului sa

se faca icoane, dar nici porunca de a scrie Sfânta Evanghelie. El a poruncit Sfintilor
Apostoli sa propovaduiasca Evanghelia, nu sa o scrie (Marcu 16, 15). Cine a poruncit
Sfintilor Apostoli sa scrie epistolele? De unde a pornit porunca sa se scrie Evanghelia,
de acolo a pornit porunca sa se faca si icoane. Icoana si Evanghelia sunt Traditia scrisa
a descoperirii dumnezeiesti, prima în culoare si desen, a doua în cuvinte. Revelatia
dumnezeiasca, propovaduita mai întâi prin viu grai, nu a fost cuprinsa toata în scrierile
Sfintei Evanghelii (Ioan 20, 30-31; 21, 25; Fapte 20, 35). Sfintii Apostoli au învatat si prin
epistola, dar si prin viu grai (II Tesaloniceni 2, 15; I Corinteni 11 ,12).

Prin icoana, ca si prin Sfânta Scriptura, nu doar aflam ceva despre Dumnezeu, ci îl aflam
pe Dumnezeu.

Icoana nu este o reprezentare a Dumnezeirii, ci un semn al participarii unei persoane la

viata dumnezeiasca. Este o marturie a cunoasterii concrete, practice, a sfintirii corpului
omenesc.

Icoana este o expresie exterioara a starii de transfigurare a omului, a sfintirii sale în

lumina divina necreata… un fel de stralucire launtrica… Stralucirea de lumina apare în
icoana ca aureola, o reprezentare picturala exacta a manifestarii reale a luminii
spirituale. Dar tocmai aceasta stare duhovniceasca, desavârsirea launtrica a omului, al
carui semn exterior este lumina, nu se poate transmite nici în cuvânt nici în imagine. De
obicei, atunci când Parintii si Scriitorii bisericesti ajung la descrierea momentului
îndumnezeirii, ei o caracterizeaza ca tacere, întrucât este cu totul de nedescris si de
neexprimat.

Însa efectul acestei stari asupra materiei umane si mai ales asupra timpului poate fi într-
o anumita masura descris si înfatisat.

Întreaga lume vazuta reprezentata în icoana se schimba, devine imaginea unitatii viitoare
a întregii creatii, împaratia Duhului Sfânt.

Este noua ordine din noua creatie, “cer nou si pamânt nou” (Apoc.21, 1).

Iconarul trebuie sa participe permanent la viata sacramentala a Bisericii; de aici si

cerintele morale pe care Biserica le impune iconarilor. Pentru un pictor de icoane, creatia
este calea ascezei si a rugaciunii, adica o viata monastica în esenta. Desi frumusetea si
continutul unei icoane sunt percepute subiectiv de fiecare privitor dupa capacitatile sale
sufletesti, ele sunt exprimate obiectiv de iconar prin depasirea constienta a propriului
“eu” si înjugarea lui la adevarul revelat – autoritatea Sfintei Traditii. Obisnuitele cuvinte
“eu înteleg asa”, “eu vad asa” se exclud cu totul în acest caz. Iconarul nu lucreaza pentru
sine, nu pentru gloria sa, ci pentru slava lui Dumnezeu. De aceea icoana nu se
semneaza niciodata. Libertatea unui iconar nu consta în exprimarea nestingherita a
personalitatii sale, a eului sau, ci în eliberarea lui de toata “patima si placerea lumii si a
trupului”. Este libertatea spirituala de care vorbeste Apostolul Pavel: “Unde este Duhul
Sfânt, acolo este si libertate” (II Cor. 3, 17). Principiul calauzitor al acestei cai este
canonul iconografic. El nu reprezinta suma totala a regulamentelor exterioare care
restrictioneaza creativitatea artistului, ci o necesitate interioara, constient acceptata ca
regula constructiva, ca unul din aspectele Traditiei Bisericii, paralel cu traditiile liturgice,
ascetice si altele. Altfel spus, canonul este forma pe care Biserica o imprima înjugarii
vointei umane la voia lui Dumnezeu.

Crestinismul nu este numai revelatia Cuvântului lui Dumnezeu, ci si a chipului lui

Dumnezeu în care se descopera asemanarea Lui. Acest chip Dumnezeiesc reprezinta
trasatura distinctiva a Noului Testament, fiind marturia vizibila a îndumnezeirii omului.
Calea iconografiei ca mijloc de exprimare a lucrurilor privitoare la Dumnezeu este calea
teologiei. Ambele exprima ceea ce nu se poate exprima cu mijloace omenesti…
metodele utilizate în iconografie nu pot fi decât figurative, simbolice, ca si limbajul
parabolelor din Sfânta Scriptura. Dar continutul exprimat prin acest limbaj simbolic este
imuabil atât în Scriptura cât si în imaginea liturgica – icoana. Pentru omul ortodox al
zilelor noastre icoana, fie ea veche sau moderna, nu este obiect de admiratie estetica
sau obiect de studiu, este o arta vie, de Dumnezeu inspirata, care îl hraneste sufleteste.

IV. Deosebirea dintre icoana ortodoxa si pictura religioasa

Închinarea în “duh si adevar” (Ioan 4,23) nu exclude icoana, ci dimpotriva, o cere daca
este pictata dupa învatatura Bisericii Ortodoxe. Privind o icoana în care totul este
dematerializat, dar nu derealizat, real, dar nu realist, o lume, un chip înnoit prin Harul
întruparii, privim ca printr-o fereastra puterea si slava lui Dumnezeu Care salasluieste în
chipul înnoit al omului si al lumii din icoana. Închinarea în duh si în adevar nu exclude
materia organizata în icoana, iconic sau iconografic, “Nu este materie cerneala si
preasfânta carte a Evangheliilor? Nu este materie Trupul si Sângele Domnului nostru?”,
se întreaba Sfântul Ioan Damaschin[13]. Materia nu este deci potrivnica închinarii
noastre în duh si în adevar. Chiar în Vechiul Testament, în care Dumnezeu interzicea
facerea idolilor, a chipurilor cioplite, sunt prelucrate (aurul, argintul, arama, diferite fire si
stofe) pentru a fi folosite la cult. Materia folosita iconografic, atât în Vechiul cât si în Noul
Testament, a capatat forme artistice de o valoare si frumusete nepieritoare, marturii ale
civilizatiei lumii, contributii valoroase ia tezaurul de cultura al lumii.

Icoanele, lucruri facute de mâini omenesti, chiar cele care sunt îmbracate în metal
pretios (argint), obicei târziu si strain traditiei iconografice, pentru ca materia metalului nu
poate sa exprime atât de bine starea omului înnoit cum poate sa o arate culoarea, nu pot
fi socotite idoli pentru ca ele nu sunt identice prin fire, ci prin asemanare cu cele pe care
ele le înfatiseaza. “Idolii pagânilor sunt aur si argint, lucruri ale mâinilor omenesti; gura
au si nu vor grai, ochi au si nu vor vedea… asemenea lor sa fie cei ce-i fac pe ei si se
încred în ei”. Tocmai identitatea de fire ce era atribuita idolilor socotiti persoane care vad,
vorbesc si aud, face ca aceste lucruri ale mâinilor omenesti sa fie idoli. Spre aceasta
voia sa atraga atentia Sfântul Apostol Pavel celor din Areopag: “Nu trebuie sa socotim ca
Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de mestesugul si
iscusinta omului” (Fapte 17, 29).

Biserica Dumnezeului Celui viu, “stâlp si temelie a adevarului” (I Timotei 3, 15), a pastrat
toate cuvintele Sfintei Scripturi în curatia cea dintâi, când aceste cuvinte au trebuit sa fie
traduse în diferite limbi din cea în care ele au fost scrise prima data. Textul: “Sa se
rusineze toti cei ce se închina chipurilor cioplite si se lauda cu idolii lor” (Psalmul 96, 7)
nu cunoaste nici o schimbare, adica înlocuirea cuvintelor “chipuri cioplite” cu “icoane” în
nici o traducere. Ceea ce întâlnim în unele traduceri recente facute în afara tarii, în limba
româna, nu se bucura de credibilitate nici din partea marilor grupari crestine care nu au
cultul icoanelor.
Icoana facuta dupa învatatura ortodoxa, prin mesajul si continutul ei, identice cu cele ale
Evangheliei si mai ales prin graiul universal al culorilor si liniilor, îsi are pentru timpul
nostru lucrarea ei ecumenica. Icoana ortodoxa tot mai mult îsi face prezenta în lumea
crestina din afara Ortodoxiei, ca si slujba ortodoxa din care icoana face parte integranta.

Putem sa ne rugam, la caz de mare nevoie si fara icoane si în afara de biserica, dar în
rugaciunile noastre în fata acestei ferestre deschise catre cer, care este icoana, vedem,
întelegem, ne împartasim din plin de harul îndumnezeitor care a înnoit chipul si lumea
din icoana în fata careia ne aflam. Este o experienta de doua ori milenara, cu radacini în
însusi faptul crearii omului si în Persoana celui Care este “Chipul (icoana) lui Dumnezeu
celui nevazut” (Coloseni 1, 15).

Ce putem spune despre icoana noastra ortodoxa româneasca? Dupa cum stim,
Ortodoxia a cultivat si cultiva si un specific national; pe care îl gasim si în icoana. Nu este
locul si nici spatiul pentru a consemna într-o masura mai mare, asa cum merita sa se
spuna, ci vom spune doar câteva cuvinte. Icoana noastra se caracterizeaza printr-o
masura cumpanita între omenesc si duhovnicesc în înfatisarea chipului omenesc: este o
masura care tine seama de formula calcedoniana: fara schimbare si fara amestecare,
adica omenescul nu este înghitit de duhovnicesc ca în unele vechi fresce bizantine, dar
nici invers, ca în arta religioasa a Renasterii. Sunt chipuri pline de bunacuviinta care
acopera o adânca traire duhovniceasca învaluita de o smerenie de care era stapânit
permanent Sfântul Apostol Pavel (I Timotei 1,15). Duhul comuniunii persoanelor sfinte cu
natura din icoana si mai ales cu privitorul sau închinatorul se lasa lesne de perceput
chiar si celor din afara Ortodoxiei.

Pentru a patrunde cu adevarat în duhul icoanei trebuie sa urmam drumul pe care l-a
strabatut practica Bisericii pâna astazi, si occidentalul trebuie sa se situeze în universul
religios si liturgic în care se situeaza icoana.
Icoana este facuta pentru a-l ajuta pe om în desavârsirea sa duhovniceasca, caci ea îl
ajuta sa primeasca harul chiar de la izvorul acestuia. Omul se concentreaza în rugaciuni
si se slujeste de icoana ca de o unealta care-i îngaduie sa-si îndrepte rugaciunea catre
arhetip (persoana înfatisata în icoana).

Faptul ca ne-am rugat lui Dumnezeu având în fata o icoana în care am privit o persoana
si o natura în starea de înnoire a facut sa fim mai legati de oameni si de natura, de
oamenii pamântului, de stramosi, de natura patriei în care duhul mioritic este expresia
populara a duhului Ortodoxiei noastre românesti, în care cerul se uneste cu pamântul în
nunta bucuriei nesfârsite a celei de a opta zi, a desavârsirii.

Note:
[1] Expunerea acestei învăţături despre icoană este tratată pe larg de L. Uspenski în cele
două lucrări ale sale: Essai sur la Theologie de l’icone dans l’Eglise Orthodoxe, I, Paris,
1960 şi Theologie de l’icone dans l’Eglise Orthodoxe, Paris, 1980.
[2] Citat luat din Sfântul loan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, traducere
din greceşte cu un studiu introductiv de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1998, p. 72.
[3] Mansi XIII, 3000, C.
[4] Op. cit.,p. 113.
[5] Ibidem.
[6] Canonul din Duminica Ortodoxiei.
[7] Sf. loan Dmaschin, op. cit.
[8] Ibidem, p. 114-115.
[9] Ibidem, p. 4.
[10] Ibidem, p. 4-5.
[11] Ibidem, p. 7-8
[12] Ibidem.
[13] Ibidem, p. 17.

Extrase din: Învățătura Ortodoxă despre Icoane – I.P.S. Pimen Suceveanul, 2007

CUM NE INCHINAM IN BISERICA

În Tradiţia Bisericii noastre, intrarea credinciosului într-un sfânt lăcaş

presupune o anumită pregătire trupească, dar şi sufletească, deoarece biserica
este „casă de rugăciune” (Mt. 21,13) şi „lăcaş sfânt” (Evrei 9, 2-3). Această
pregătire se face chiar şi atunci când mergem doar într-o simplă vizită la o
biserică sau mănăstire, fără a participa la slujbă. Aşadar, în cultul Bisericii
există un ritual al închinării la intrarea preoţilor şi a credincioşilor în sfânta
biserică, ce constituie o parte din această pregătire. Această rânduială a
închinării se găseşte la începutul liturghierului sau în cărţile de rugăciuni.

Astfel, când se intră în sfântul lăcaş, se fac trei închinăciuni sub policandrul din mijlocul
bisericii şi se zice rugăciunea: „Intra-voi în casa Ta…”, apoi se merge la iconostas, numit
şi tetrapod, unde se fac două închinăciuni şi se zice rugăciunea: „Învierea Ta
Hristoase…” dacă este duminică, iar dacă este altă sărbătoare se zice troparul sfântului
sau al praznicului a cărui icoană este acolo; la sfârşit făcându-se încă o închinăciune
(aceste închinăciuni se fac la toate icoanele la care urmează să ne închinăm), după care
se merge la icoana împărătească a Mântuitorului şi se rosteşte rugăciunea:
„Preacuratului Tău chip…”, apoi se merge la axioniţă, dar ocolind iconostasul, fară să se
treacă prin faţa sfintelor uşi, unde se zice rugaciunea: „Ceea ce eşti mai cinstită…”,
urmând a merge la icoana împărătească a Maicii Domnului şi se zice rugăciunea „Ceea
ce eşti izvorul milei…”, după care se merge la icoanele din partea stângă şi la cele din
partea dreaptă a icoanelor împărăteşti, zicându-se troparele sfinţilor sau praznicelor
reprezentate de acele icoane.

Dacă biserica respectivă deţine şi moaşte ale sfinţilor, mergem şi ne închinăm şi acolo,
apoi în pronaos să ne închinăm la icoanele de acolo, bineînţeles în bisericile care au
aceste icoane, după care ne retragem, bărbaţii în partea dreaptă a bisericii, iar femeile în
partea stângă.

Persoanele clericale (preoţi, diaconi, arhierei), paraclisierii sau orice credincios (ce are
binecuvântarea preotului), la intrarea în sfântul altar, rostesc rugăciunea: „Intra-voi în
casa Ta…” ca şi la intrarea în biserică.

Această rânduială a închinării este bine să se facă înaintea începerii Sfintei Liturghii,
tocmai pentru a nu se crea deranj în timpul slujbei, dar, cum este aproape imposibil ca
toată lumea să ajungă la timp, este preferabil, mai ales la sărbătorile mari, când este
aglomeraţie, ca închinarea să se facă la icoanele din pronaos, astfel evitându-se
tulburarea de la slujbă a celorlalţi credincioşi, dar şi deranjarea slujbei în sine.

La ieşirea din biserică se zice rugăciunea: „Doamne, Dumnezeul meu, Ţie-Ţi încredinţez
toata viaţa mea…”.

Acest ritual al închinării reprezintă înfăţişarea credinciosului în faţa Sfintei Treimi, a Maicii
Domnului şi a tuturor sfinţilor, cu care va deveni coliturghisitor (împreună slujitor) prin
strânsa comuniune dintre liturghia cerească şi cea pământească.