Sunteți pe pagina 1din 300

Departamentul de Studii pentru Învăţământ cu Frecvenţă Redusă

(DIFRED-FA)

SPECIALIZAREA: AGRICULTURĂ

Prof.dr.Gheorghe Valentin ROMAN Şef.lucr.dr.Lenuţa Iuliana EPURE

FITOTEHNIE
-cereale și leguminoase pentru boabe -

Bucureşti
- 2013 -
© Copyright 2013: Gheorghe Valentin ROMAN, Lenuţa Iuliana EPURE
Reproducerea integrală sau parţială a textului sau a ilustraţiilor din această carte
prin orice mijloace este posibilă numai cu acordul scris al autorilor. Toate
drepturile rezervate.
CUPRINS
Cuvânt înainte.................................................................................................................... 5
PROBLEME GENERALE DE FITOTEHNIE............................................................. 7
Tema nr. 1. Obiectul fitotehniei, importanţa şi legătura cu alte ştiinţe.................................. 7
1.1. Obiectul şi importanţa fitotehniei.......................................................................................................... 7
1.2. Necesitatea creşterii producţiilor agricole ............................................................................................. 9
Tema nr. 2. Factorii de producţie în cultura plantelor de câmp................................................... 13
2.1.Factorul biologic............................................................................................................................. ........ 13
2.1.1. Materialul biologic (materialuil semincer sau sămânţa)............................................................... 14
2.1.2. Controlul şi certificarea calităţii materialului semincer .............................................................. 16
2.1.3. Sămânţa utilă şi cantitate de sămânţă la hectar............................................................................ 18
2.2. Factorul mediu........................................................................................................................................ 20
2.2.1. Cerințele plantelor față de factorii de vegetație........................................................................... 20
2.2.2. Zonarea ecologică a plantelor agricole......................................................................................... 22
2.3. Factorul tehnologic................................................................................................................................ 25
CEREALELE................................................................................................................................................ 32
Tema nr. 3. Importanţa cerealelor. Calitatea recoltei............................................................... 32
3.1. Importanţa cerealelor............................................................................................................................... 32
3.2. Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări.................................................................................. 36
Tema nr. 4. Morfologia şi biologia cerealelor............................................................................. 42
4.1. Particularităţi morfologice şi biologice ................................................................................................. 42
4.2. Ciclul de vegetațe. Codificarea vegetaţiei.............................................................................................. 45
4.3. Fomarea recoltei..................................................................................................................................... 48
GRÂUL...................................................................................................................................................... .... 52
Tema nr. 5. Importanţă. Sistematică. Calitatea recoltei........................................................... 52
5.1. Importanţa culturii grâului...................................................................................................................... 52
5.2. Sistematică. Soiuri cultivate .................................................................................................................. 54
5.3. Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări................................................................................. 57
Tema nr. 6. Morfologia, biologia şi ecologia grâului.................................................................. 63
6.1. Particularităţi morfologice și biologice................................................................................................... 63
6.1.1. Etapa vegetativă.......................................................................................................................... .. 64
6.1.2. Etapa generativă........................................................................................................................... 68
6.2. Relaţii cu factorii de vegetaţie ............................................................................................................... 74
6.3. Zonarea culturii grâului în România.............................................................................................. 77
Tema nr. 7. Tehnologia de cultivare a grâului (1)..................................................................... 81
7.1. Amplasarea culturii (rotaţia).................................................................................................................. 81
7.2. Administrarea îngrăşămintelor............................................................................................................... 85
7.2.1. Îngrăşămintele minerale............................................................................................................... 85

1
7.2.2. Îngrăşămintele organice............................................................................................................... 89
7.2.3. Aplicarea amendamentelor calcaroase......................................................................................... 89
Tema nr. 8. Tehnologia de cultivare a grâului (2)..................................................................... 91
8.1. Lucrările solului ..................................................................................................................................... 92
8.1.1. Sistemul clasic de lucrări ale solului............................................................................................. 92
8.1.2. Sistemul de lucrări minime ale solului......................................................................................... 94
8.2. Sămânţa şi semănatul.............................................................................................................................. 96
Tema nr. 9. Tehnologia de cultivare a grâului (3)..................................................................... 101
9.1. Lucrările de îngrijire…………………………………………............................................................... 101
9.1.1. Cobaterea buruienilor................................................................................................................... 102
9.1.2. Combaterea dăunătorilor.............................................................................................................. 102
9.1.3. Combaterea bolilor....................................................................................................................... 105
9.1.4. Prevenirea căderii plantelor......................................................................................................... 107
9.1.5. Irigarea......................................................................................................................................... 107
9.1.6. Alte lucrări de îngrijire.................................................................................................................. 108
9.2. Recoltarea.................................................................................................................... ............................ 109
ALTE CEREALE PĂIOASE SPECIFICE ZONELOR TEMPERATE................................................ 114
Tema nr. 10. Secara……………………...................................................................................... 114
10.1. Importanţă. Calitatea recoltei............................................................................................................... 114
10.2. Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice.............................................................................. 116
10.3. Particularităţi ale tehnologiei de cultivare............................................................................................ 118
Tema nr. 11. Triticale……………………................................................................................... 123
11.1. Importanţă. Calitatea recoltei............................................................................................................... 123
11.2. Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice.............................................................................. 125
11.3. Particularităţi ale tehnologiei de cultivare............................................................................................ 126
Tema nr. 12. Orzul………............................................................................................................ 130
12.1. Importanţă. Calitatea recoltei............................................................................................................... 130
12.2. Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice............................................................................. 133
12.3. Particularităţi ale tehnologiei de cultivare............................................................................................ 138
Tema nr. 13. Ovăzul……………………….................................................................................. 143
13.1. Importanţă. Calitatea recoltei............................................................................................................... 144
13.2. Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice................................................................................ 145
13.3. Particularităţi ale tehnologiei de cultivare............................................................................................ 147
PORUMBUL…………………………………………………...................................................................... 154
Tema nr. 14. Importanţă. Sistematică. Calitatea recoltei.......................................................... 154
14.1. Importanţă. Sistematică. Hibrizi............................................................................................................ 154
14.2. Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări.................................................................................. 161
Tema nr. 15. Morfologia, biologia şi ecologia porumbului........................................................ 164

2
15.1. Particularităţi morfologice şi biologice.................................................................................................. 165
15.2. Relaţii cu factorii de vegetaţie................................................................................................................ 168
15.3. Zonarea culturii porumbului în România............................................................................................... 169
Tema nr. 16. Tehnologia de cultivare a porumbului (1)............................................................ 173
16.1. Amplasarea culturii (rotaţia)................................................................................................................. 173
16.2. Administrarea îngrăşămintelor.............................................................................................................. 174
Tema nr. 17. Tehnologia de cultivare a porumbului (2)............................................................ 180
17.1. Lucrările solului .................................................................................................................................... 180
17.2. Sămânţa şi semănatul…………………………………………............................................................ 182
Tema nr. 18. Tehnologia de cultivare a porumbului (3)............................................................ 187
18.1. Lucrările de îngrijire...........……………………………………........................................................... 187
18.1.1. Combaterea buruienilor............................................................................................................. 187
18.1.2. Combaterea dăunătorilor........................................................................................................... 190
18.1.3. Combaterea bolilor……………………………………………………………………………. 192
18.1.4. Irigarea....................................................................................................................................... 192
18.2. Recoltarea............................................................................................................. .................................. 192
18.3. Cultura succesivă a porumbului………………………………………………………………………. 193
ALTE CEREALE SPECIFICE CLIMATELOR CALDE.....…….......................................................... 197
Tema nr. 19. Orezul…................................................................................................................... 197
19.1. Importanţă. Calitatea recoltei................................................................................................................ 197
19.2. Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice............................................................................... 200
19.3. Particularităţi ale tehnologiei de cultivare............................................................................................. 203
Tema nr. 20. Sorgul. Meiul........................................................................................................... 211
20.1. Cultura sorgului.....……………........................................................................................................... 212
20.1.1. Importanță. Compoziția chimică................................................................................................ 212
20.1.2. Particularități morfologice, biologice și ecologice.................................................................... 215
20.1.3. Particularități ale tehnologiei de cultivare................................................................................. 216
20.2. Cultura meiului……………………...................................................................................................... 220
LEGUMINOASELE PENTRU BOABE……………………..................................................................... 227
Tema nr. 21. Importanţa leguminoaselor pentru boabe. Calitatea recoltei ........................... 227
21.1. Importanţa leguminoaselor pentru boabe................…………............................................................. 227
21.2. Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări………………...................................................... 230
Tema nr. 22. Morfologia şi biologia leguminoaselor pentru boabe…...............………………. 235
22.1. Particularităţi morfologice şi biologice..............................……………………………….................. 235
22.2. Ciclul de vegetaţie. Codificarea vegetaţiei……………………………………………………........... 239
22.3. Formarea recoltei............................................................................................................. 242

Tema nr. 23. Mazărea......…………………………………………………............................................ 246


23.1. Importanţă. Calitatea recoltei................................................................................................................ 246

3
23.2. Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice...............................................................……......... 249
23.3. Particularităţi ale tehnologiei de cultivare............................................................................................ 252
Tema nr. 24. Fasolea ……………………………………………………................................................. 260
24.1. Importanţă. Calitatea recoltei................................................................................................................. 261
24.2. Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice................................................................................ 264
24.3. Particularităţi ale tehnologiei de cultivare............................................................................................. 267
SOIA............................................................................................................................................. ................... 278
Tema nr.25. Importanță. Sistematică. Morfologia, biologia și ecologia soiei.......................... 278
25.1. Importanţa soiei. Sistematică. Calitatea recoltei.................................................................................. 278
25.1.1. Importanță................................................................................................................................... 278
25.1.2. Sistematică. Soiuri cultivate....................................................................................................... 279
25.1.3. Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări...................................................................... 281
25.2. Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice................................................................................. 283
25.2.1. Particularităţi morfologice şi biologice .................................................................................... 283
25.2.2. Relaţii cu factorii de vegetaţie.................................................................................................... 284
25.2.3. Zonarea culturii soiei în România............................................................................................... 285
Tema nr.26. Tehnologia de cultivare a soiei (1).………………………………………………......... 287
26.1. Amplasarea culturii (rotaţia)......................................................................………............................... 288
26.2. Administrarea îngrăşămintelor.................................................................................…............………. 288
26.3. Lucrările solului..................................................................................................................................... 291
Tema nr.27. Tehnologia de coltivare a soiei (2) ………………………………………………......... 293
27.1. Sămânţa şi semănatul.......................................................................................……….......................... 294
27.2. Lucrările de îngrijire.............................................................................................................................. 295
27.3. Recoltarea............................................................................................................................................... 298
27.4. Cultura succesivă a soiei........................................................................................................................ 298
ALTE SPECII DE LEGUMINOASE PENTRU BOABE......................................................................... 302
Tema nr.28. Lintea. Năutul. Bobul…..…………………………………............................................. 302
28.1. Cultura lintei…………………………………………………….......................................................... 302
28.2. Cultura năutului……………………………………………………...…………............…………...... 306
28.3. Cultura bobului………………………….............................................................……………………. 309
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

4
Cuvânt înainte

Manualul de Fitotehnie, redactat de Prof.dr. Gheorghe Valentin Roman şi Şef de


lucrări dr. Lenuţa Iuliana Epure, este destinat studenţilor instituţiilor de învăţământ superior
agricol, cu frecvenţă redusă, fitotehnia fiind disciplină de profil în învăţământul agricol din
toată lumea şi o componentă de bază a domeniilor ştiinţelor agricole. Manualul se adresează,
în egală măsură, tuturor specialiştilor interesaţi în cunoaşterea celor mai importante elemente
de biologie, ecologie şi tehnologie de cultivare a plantelor de cultură mare din România.
Acest Manual de Fitotehnie are la bază lucrările fitotehnice de amploare redactate în
colaborare de profesorii de fitotehnie din centrele universitare cu profil agricol din România,
începând cu manualele şi tratatele editate de Profesorii Nicolae Zamfirescu, Vasile Velican,
Gheorghe Valuţă, Nicolae Săulescu, I.Safta, Felix Canţăr (1959-1960 şi 1965), continuând cu
manualele elaborate de Profesorii Gheorghe Bîlteanu, Alexandru Salontai, Constantin
Vasilică, Florea Ciobanu, Ioan Borcean, Ioan Fazecaş, Victor Bârnaure (1979, 1983, 1991),
precum şi cu manualele redactate de Profesorii Leon Sorin Muntean, Ioan Borcean, Mihail
Axinte, Gheorghe Valentin Roman (1995, 2001, 2003, 2006) şi Gheorghe Valentin Roman,
Teodor Robu, Marin Ştefan, Mihail Axinte, Gavril Morar, Valeriu Tabără, Solovăstru Cernea
(2011).
Plantele de cultură mare (culturile de câmp) care fac obiectul fitotehniei (cereale;
leguminoase pentru boabe; plante oleaginoase, textile, tuberculifere, rădăcinoase; tutun;
hamei; plante medicinale şi aromatice) ocupă peste 80% din suprafaţa arabilă a României şi
deţin o pondere însemnată între plantele cultivate pe glob. Ele asigură o mare parte din
produsele necesare alimentaţiei oamenilor şi furajării animalelor, reprezentând şi o sursă
importantă de materii prime pentru producerea de alte bunuri utile în viaţa zilnică a
comunităţilor umane.
În redactarea manualului autorii au acordat o atenţie deosebită măsurilor tehnologice
moderne, de înaltă productivitate, eficiente economic şi fără impact poluant asupra mediului,
cu costuri şi consumuri energetice reduse. Tehnologiile elaborate în manual au la bază
cunoaşterea elementelor de biologia şi ecologia plantelor şi au în vedere punerea în valoare a
potenţialului genetic al soiurilor şi hibrizilor aflaţi în cultură. S-au urmărit captarea cât mai
eficientă a energiei solare şi sporirea randamentului fotosintetic de producere a biomasei utile,
consumuri echilibrate de energie fosilă, îngrăşăminte chimice şi pesticide. Au fost avute în
vedere şi transformările care au avut loc în ultimele decenii în agricultura şi spaţiul rural din
5
România, în contextul tranziţiei de la economia centralizată spre economia de piaţă, al
modificărilor în organizarea producţiei agricole şi în formele de proprietate din agricultură, al
aderării la Uniunea Europeană şi al integrării treptate în structurile acesteia.
Manualul a fost redactat în conformitate cu recomandările cuprinse în „Ghidul de
elaborare a materialelor de studiu pentru Învățământ la Distanță și Învățământul cu Frecvență
Redusă” și cu „Recomandările ARACIS pentru Învătământul cu Frecvenţă Redusă”.
Materialul a fost structurat pe teme şi unităţi de învăţare și cuprinde noţiunile de bază
ale disciplinei, rezumatul prelegerilor, teste pentru autoevaluarea cunoştiinţelor de către
student, cu scopul de a pregăti specialiştii la un nivel corespunzător actualelor cerinţe pentru
piaţa forţei de muncă în domeniul agricol.

Autorii

6
PROBLEME GENERALE DE FITOTEHNIE
Tema nr.1
Obiectul fitotehniei, importanţa şi legăturile cu alte ştiinţe
Unităţi de învăţare:
 Obiectul şi importanţa fitotehniei.
 Necesitatea creşterii producţiilor agricole.
Obiectivele temei:
- să cunoaşteți culturile agricole din domeniul fitotehnic şi tendinţele de evoluţie în România;
- să demonstrați necesitatea creşterii producţiilor agricole pentru acoperirea cerinţelor;
- să fundamentați în mod realist căile de creştere a producţiilor agricole pentru perioada actuală.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate semănatului.
Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Ionescu (Truţa) Alina
Maria, Mihalache M., Băşa A.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru
cereale. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

1.1. Obiectul și importanța fitotehniei


Fitotehnia este o disciplină de studiu în învăţământul agricol şi de cercetare ştiinţifică în
agricultură: “Fitotehnia este ştiinţa agronomică al cărei obiectiv îl constituie stabilirea tehnologiei
optime de cultivare a plantelor de câmp, în funcţie de particularităţile morfologice şi biologice ale
speciei, soiului sau hibridului, şi în funcţie de condiţiile concrete de climă, sol şi tehnologice, cu
scopul realizării unei anumite producţii, de o anumită calitate, eficientă din punct de vedere
economic, cu rezolvarea corectă a problemei resturilor vegetale şi respectarea regulilor de protecţia
mediului“ (fig.1).
Obiectul fitotehniei. Lista de culturi agricole din domeniul fitotehnic cuprinde următoarele
grupe şi specii de plante: cereale (grâu, secară, triticale, orz, ovăz, orez, porumb, sorg, mei);
leguminoase pentru boabe (mazăre, fasole, soia, linte, năut, bob, lupin, arahide, fasoliţă); plante
uleioase (floarea-soarelui, rapiţă, in pentru ulei, şofrănel, ricin, susan, mac); plante textile (in pentru

7
fibre, cânepă pentru fibre, bumbac); plante tuberculifere şi rădăcinoase (cartof, sfeclă pentru zahăr,
cicoare, topinambur); tutun; hamei; plante aromatice şi medicinale, în total aproape 100 specii.

Factorul biologic Produsul principal


(recolta)

Calitatea recoltei

TEHNOLOGIA
Eficienţa economică
Factorul mediu DE
CULTIVARE Produsul secundar
(resturile vegetale)
(fitotehnica)
Respectarea regulilor
Factorul de protecţia mediului
tehnologic
Fig. 1. Fitotehnia - factori de influenţă şi obiective (original)

Culturile de câmp sau plantele de cultură mare, aflate în domeniul fitotehnic, sunt plante
agricole cultivate pe parcele mari, cu tehnologii complet (sau aproape complet) mecanizabile (cereale,
leguminoase pentru boabe, plante tehnice) şi care ocupă mai mult de 80% din terenul arabil al
României (tab.1), reliefând importanţa acestei discipline agronomice. Aceste plante asigură cea mai
mare parte din produsele necesare alimentaţiei oamenilor, furajării animalelor, precum şi materii prime
pentru ramuri industriale foarte diferite. Comparativ cu anul 1938, în 2011 a scăzut ponderea
suprafeţelor cultivate cu cereale, plante textile sau tutun, şi a crescut ponderea suprafeţelor cultivate cu
plante oleaginoase, cartofi şi plante aromatice şi medicinale.
Tabelul 1
Suprafaţa cultivată cu principalele grupe de plante fitotehnice în România
(în anii 1938 şi 2011)
1938 2011
Specificare
mii ha % din arabil mii ha % din arabil
Cereale pentru boabe 8.193,9 81,81 5.219,70 62,85
Leguminoase pentru boabe 99,3 0,98 125,01 1,50
Plante oleaginoase 136,9 1,35 1.468,59 17,68
Plante textile 54,7 0,54 1,63 0,019
Sfeclă pentru zahăr 32,6 0,32 18,80 0,22
Cartofi 135,1 1,33 248,33 2,99
Tutun 11,0 0,10 1,80 0,02
Plante aromatice şi medicinale - - 11,80 0,14
TOTAL 8.663,5 85,83 7.095,66 85,43
Suprafaţa arabilă 10.092,8 100,00 8.305,00 100,00
Sursa: L.S.Muntean şi colab., 1995; FAOSTAT, 2013

8
Bazele teoretice şi aplicative ale stabilirii tehnologiilor de cultivare îşi au originea în ştiinţe
foarte diferite, fundamentale (Botanică, Chimie, Biochimie, Fizică şi Matematică, Fiziologie vegetală,
Ecologie, Genetică) şi agronomice (Mecanizarea agriculturii, Pedologie, Climatologie, Agrotehnică,
Agrochimie, Ameliorarea plantelor, Protecţia plantelor, ș.a.). Nu întâmplător, fitotehnia se studiază în
anii mari, în partea a doua a procesului de instruire, când s-au limpezit şi s-au acumulat multe noţiuni.

1.2. Necesitatea creşterii preducţiilor agricole


Populaţia umană s-a dezvoltat într-un ritm accelerat în ultimii 2.000 de ani, şi îndeosebi în
ultima sută de ani. Populaţia mondială a depăşit 7 miliarde şi se estimează că va creşte la peste 9
miliarde în anul 2050. În această perspectivă, în prezent există temeri foarte serioase asupra capacităţii
de a produce suficientă hrană pentru populaţia umană în creştere rapidă. Organizaţia Mondială a
Sănătăţii aprecia de curând că între 0,8 şi 1,1 miliarde persoane sunt afectate de subnutriţie şi
malnutriţie la nivel mondial.
Unii specialişti în probleme demografice consideră că a fost atinsă capacitatea globului
terestru de a produce hrană pentru populaţie. Alţii, evaluând resursele globale şi progresele realizate de
tehnologiile agricole, apreciază că există încă rezerve importante pentru îmbunătăţirea recoltelor
agricole, pentru susţinerea creşterii demografice.
Tabelul 2
Prognozarea tendinţelor de subnutriţie şi malnutriţie, pe regiuni (1996 - 2030)
Regiunea În % din populaţie Milioane persoane
1996-1998 2015 2030 1996-1998 2015 2030
Africa Sub- 34 22 15 186 184 165
sahariană
Orientul Apropiat 10 8 6 36 38 35
şi Africa de Nord
America Latină şi 11 7 5 55 45 32
zona Caraibelor
China şi India 16 7 3 348 195 98
Restul Asiei şi 19 10 5 166 114 70
regiunea Pacific
Ţări în curs de 18 10 6 791 576 400
dezvoltare
Sursa: FAO, 2000: Towrds 2015/2030, Tehnical Interim Report

De-a lungul dezvoltării agriculturii, selecţia şi ameliorarea plantelor prin metode tot mai
complexe au condus la crearea de organisme perfecţionate la toate speciile cultivate, sub aspectul
productivităţii, al calităţii recoltei, al rezistenţei la factorii de stres abiotic (secetă, ger, arşiţă, cădere,
ş.a.) şi biotic (boli, dăunători, etc.). După unele estimări, circa 80% din creşterea producţiei totale de
9
alimente din ultimul secol se datorează introducerii în cultură a creaţiilor noi ale amelioratorilor şi
doar 20% din spor este rezultatul extinderii suprafeţelor cultivate sau al tehnologiilor agricole mai
perfecţionate.
Este evident că, datorită sporirii necesarului de produse agro-alimentare, urmare a creşterilor
demografice, a creşterii consumului individual şi a diversificării cerinţelor, cu deosebire în ţările
emergente (exemplele Chinei şi Indiei sunt edificatoare), se impune creşterea accentuată a producţiilor
agricole (tab. 3).
Tabelul 3
Exemple de cazuri grave de foamete în secolul XX
(după M. Alamgirs, 1981; J.R.K. Robson, F. Vatson, 1999)
Anii Locul Numărul de decese Observaţii
1899-1900 India 1 mil. Secetă
1915-1918 Germania 200.000 Război
1918-1919 Uganda 440 -
1920-1921 China de Nord 500.000 Secetă
1921-1922 Rusia, Ucraina şi regiunea Volga 1,5-5 mil. Secetă
1928-1929 China, Shenai, Kansu, Homan 3 mil. -
1932-1933 Rusia 3-10 mil. Reorganizarea
agriculturii
1941-1943 Grecia 450.000 Război
1941-1944 Leningrad 1 mil. Război
1941-1942 Polonia, Varşovia 43.000 Război
1943 Ruanda - Urundi 35.000-50.000 -
1943-1947 India, Bengal 3 mil. Secetă şi război
1958-1962 China 30 mil. Reorganizarea
agriculturii şi calamităţi
naturale
1967 India, Bihar - Secetă
1971-1973 Etiopia 1,5 mil Secetă
1988 Sudan 250.000 Război
1998 Sudan 60.000 Război

În cursul dezvoltării societăţii umane pot fi identificate diferite căi prin care au crescut
producţiile agricole:

⇨ sporirea suprafeţelor cultivate (calea extensivă)


- este cea mai veche cale, urmată de primele colectivităţi umane sedentare de agricultori şi
apoi extinsă de-a lungul mileniilor. Treptat, datorită creşterii populaţiei, suprafeţe întinse de
ecosisteme naturale (din zonele de stepă, silvostepă şi pădure) au fost luate în cultură şi au fost
transformate în terenuri agricole. Procesul a căpătat o altă dimensiune când terenurile din
10
zonele respective au devenit insuficiente faţă de cerinţele de hrană ale populaţiei în creştere;
au început procese ample de migrare a unor mari colectivităţi umane spre zone nepopulate sau
mai puţin populate, mai apropiate sau mai îndepărtate;
- exemple: - migrarea unor colectivităţi umane din Asia spre Europa, şi, mult mai târziu, din
Europa spre America de Nord sau Australia; pe teritoriul românesc: extinderea
terenurilor cultivate în zona pădurilor de câmpie din sud; colonizarea zonelor de
stepă şi silvostepă din Bărăgan şi Dobrogea în sec. XIX - XX; îndiguirea şi
desecarea Luncii şi Bălţilor Dunării în sec. XX;
- în prezent, această cale se mai manifestă pe areale restrânse în unele regiuni ale
lumii, cum ar fi: tăierea pădurilor ecuatoriale sau luarea în cultură a savanelor ş.a.
Scoaterea din regimul natural a noi suprafeţe cu ecosisteme naturale nu rezolvă
decât local cerinţele alimentare, în schimb contribuie la accentuarea problemelor
ecologice la nivel planetar. În alte cazuri, cum este înfiinţarea culturilor agricole
în zonele de deşert, amenajarea şi transformarea suprafeţelor respective în
terenuri propice pentru activităţi agricole, precum şi întreţinerea acestora,
presupun investiţii foarte mari, care nu sunt justificate din punct de vedere
economic, prin rezultatele obţinute.

⇨ schimbarea structurii culturilor


- aceasta presupune extinderea suprafeţelor semănate cu anumite culturi agricole pentru a
răspunde cererii pentru aceste produse, prin restrângerea altor culturi existente. Este
considerată o cale extensivă mascată deoarece nu implică modificarea nivelul tehnologic, în
sensul intensificării tehnologiilor agricole şi sporirea inputurilor cu scopul creşterii
producţiilor medii, ci doar obţinerea, prin creşterea suprafeţelor, a unor cantităţi mai mari de
produse pentru acoperirea necesarului;
- exemple: - în România interbelică, într-un interval de câţiva ani (1934 - 1939) au fost extinse
suprafeţele semănate cu soia şi rapiţă până la aproape 100 mii ha, realizată prin
diminuarea suprafeţelor cultivate cu cereale, recolta fiind destinată unor
beneficiari externi care aveau nevoie de materii prime bogate în proteine şi lipide,
pentru industriile alimentară şi chimică.

⇨ sporirea producţiilor la unitatea de suprafaţă (calea intensivă)


- reprezintă cea mai importantă şi realistă cale pentru creşterea producţiilor de alimente şi alte
materii prime agricole. Mărimea producţiilor la unitatea de suprafaţă reflectă nivelul
agriculturii practicate. Sub acest aspect, în România există rezerve mari de creştere a
producţiilor, dacă se face o comparaţie cu rezultatele obţinute în alte ţări, dar şi cu potenţialul
condiţiilor naturale şi al soiurilor şi hibrizilor existenţi în cultură;

11
- creşterea producţiilor medii presupune asigurarea anumitor condiţii:
 organizarea producţiei agricole în exploataţii agricole cu potenţial tehnic şi economic
(asociaţii agricole, societăţi comerciale, ş.a.);
 existenţa bazei materiale (mecanizare; chimizare; material semincer; construcţii);
 corectarea factorilor de stres prin irigare, desecare, drenaj (inclusiv constituirea unor
asociaţii cu aceste obiective);
 măsuri pentru refacerea terenurilor degradate prin eroziune, compactare, acidifiere,
diferite activităţi antropice;
 calificarea forţei de muncă la toate nivelurile (inclusiv pentru micii agricultori -
fermieri) şi existenţa serviciilor de consultanţă şi extensie;
 cercetarea ştiinţifică dirijată spre crearea de organisme perfecţionate şi elaborarea de
tehnologii, corespunzătoare condiţiilor naturale specifice, sistemelor de agricultură
practicate şi cerinţelor pieţei.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care a fost metoda principală de creştere a producţiilor de alimente în ultimul secol?
Răspuns:
Circa 80% din creşterea producţiei totale de alimente din ultimul secol se datorează introducerii în
cultură a creaţiilor noi ale amelioratorilor.
2. Care este calea cea mai importantă şi mai realistă pentru creşterea producţiilor de alimente şi
materii prime agricole şi ce presupune aceasta?
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Precizaţi cauzele care impun creşterea producţiilor agricole:
a) Creşterea suprafeţelor agricole şi arabile.
b) Creşterile demografice.
c) Diversificarea cerinţelor.
d) Creşterea consumului individual.
Rezolvare: b, c, d
De rezolvat:

12
2. Dintre obiectivele tehnologiilor agricole (fitotehniei) pentru beneficiarii producţiilor agricole
(consumatorii), prioritate are:
a) Produsul secundar (resturile vegetale).
b) Eficienţa economică.
c) Calitatea recoltei.
d) Respectarea regulilor de protecţia mediului.
Rezolvare:

REZUMATUL TEMEI
PROBLEME GENERALE DE FITOTEHNIE
1. Obiectul fitotehniei, importanţa şi legăturile cu alte ştiinţe
1.1. Fitotehnia
a) Disciplină de studiu în învăţământul superior şi de cercetare ştiinţifică în agricultură.
b) Culturile agricole din domeniul fitotehnic - culturile de câmp sau plantele de cultură mare - ponderi
în agricultura României.
1.2. Necesitatea creşterii producţiilor agricole şi căile de creştere
a) Probleme alimentare globale.
b) Căi de creștere a producțiilor agricole.

Tema nr. 2
Factorii de producţie în cultura plantelor de câmp

Unităţi de învăţare:
 Factorul biologic.
 Factorul mediu.
 Factorul tehnologic.
Obiectivele temei:
- să cunoaşteți cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească materialul biologic (sămânţa) şi principiile
de bază ale stabilirii valorii culturale;
- să formulați aprecieri asupra cerinţelor plantelor faţă de factorii de mediu şi asupra zonării ecologice
a plantelor;
- să puteți stabili relaţii de intercondiţionalitate între tehnologiile agricole şi productivitatea covorului
vegetal (fitositemului).
Timpul alocat temei: 2 ore
13
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011. Fitotehnie.
Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate semănatului.
Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Ionescu (Truţa) Alina
Maria, Mihalache M., Băşa A.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru
cereale. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

După cum rezultă din fig. 1, trei grupe de factori contribuie la elaborarea tehnologiilor de
cultivare şi la realizarea recoltelor agricole:
- factorul biologic - particularităţile morfologice şi biologice ale speciei, soiului sau hibridului;
calitatea materialul biologic (seminţei);
- factorul mediu - cerinţele plantelor faţă de climă şi sol; zonarea culturilor agricole cu scopul
amplasării acestora în condiţii cât mai favorabile;
- factorul tehnologic (denumit şi factorul antroposofic) - dimensiunile şi organizarea exploataţiilor
agricole; dotarea cu tractoare, maşini, echipamente, instalaţii, construcţii;
asigurarea cu material semincer, îngrăşăminte, pesticide; forţa de muncă,
sub aspect numeric şi al calificării; experienţa managerială.

2.1. Factorul biologic


(acest subcapitol este concentrat asupra problemelor materialului biologic utilizat pentru înfiinţarea
culturilor agricole. Particularităţile morfologice şi biologice vor fi discutate la fiecare grupă de
plante şi la fiecare specie în parte).

2.1.1. Materialul biologic (materialul semincer sau sămânţa)


Sămânţa - din punct de vedere fitotehnic, noţiunea se referă la totalitatea categoriilor de
material biologic folosit la semănat/plantat, indiferent că este vorba de cariopsa de
cereale şi achena de floarea-soarelui (fructe din punct de vedere botanic), sămânţa de
leguminoase (sămânţă autentică) sau tuberculul de cartof (tulpină subterană) ş.a.
Evoluţii-sămânţă colectată din flota spontană:folosită la începuturile practicării agriculturii;
- mai târziu, din recolta obţinută, cultivatorii au început să păstreze o parte şi
pentru reînfiinţarea culturilor din anul următor;
- populaţii locale şi mai târziu soiuri locale - au fost obţinute treptat, prin
selecţionarea materialului biologic în funcţie de caracteristicile dorite şi prin
14
adaptarea acestuia la condiţiile de cultivare; a rezultat un material biologic cu
caracteristici îmbunătăţite şi mai uniform, superior seminţei utilizate anterior;
- soiuri ameliorate şi hibrizi - organisme perfecţionate, create şi extinse în cultură ca
rezultat al progresele înregistrate de ştiinţele biologice şi ştiinţele agricole.
Materialul biologic folosit la culturile de câmp în România este reprezentat de soiuri şi
hibrizi. Pe suprafeţe restrânse şi numai la anumite plante cultivate (unele plante aromatice şi
medicinale, specii ornamentale) se mai folosesc în cultură populaţii locale şi soiuri locale, sau chiar
material recoltat din flora spontană.
Soiurile cultivate în prezent sunt organisme foarte uniforme, cu caracteristici superioare şi
pretenţioase faţă de condiţiile de cultivare. Soiul este definit ca o populaţie de plante
caracterizată prin (testul DUS):
- distinctivitate (se diferenţiază de soiurile cunoscute prin cel puţin un caracter sau prin mai
multe caractere, a căror combinaţie îi conferă calitatea de nou);
- uniformitate (este omogenă prin ansamblul caracterelor luate în considerare);
- stabilitate (este stabilă în privinţa caracterelor sale esenţiale).

Testul VAU (testul de valoare agronomică şi de utilizare): „Valoarea agronomică şi de


utilizare a unui soi nou trebuie considerată satisfăcătoare dacă, comparativ cu alte soiuri
înscrise în Catalogul Oficial, calităţile lui, luate ca un întreg, oferă, cel puţin în privinţa
producţiei, în orice zonă luată în considerare, o îmbunătăţire clară, fie pentru cultivare, fie
pentru modul de folosire a recoltei sau a produselor derivate din ea”.

Sortimentul de soiuri existent în cultură se modifică continuu deoarece se schimbă cerinţele


faţă de productivitate, calitatea recoltei corelată cu utilizări foarte diferite, toleranţa sau rezistenţa la
factorii de stres, la boli şi dăunători.
Hibrizii sunt creaţi în urma încurcişării unor linii consangvinizate obţinute la rândul lor, prin
autopolenizare dirijată; în prima generaţie (F1) se manifestă fenomentul de heterozis -
vigoarea hibridă, fenomen prin care se obţin plante viguroase şi deosebit de productive.
Crearea şi introducerea în cultură a hibrizilor (la porumb în primul rând, mai târziu la floarea-
soarelui) au condus la obţinerea unor sporuri spectaculoase de producţie; în generaţia
următoare însă (F2), potenţialul de producţie se reduce cu cel puţin 15 - 20%, ceea ce impune
cultivarea seminţei hibride numai în prima generaţie.

În ultimele decenii pot fi identificate unele tendinţe noi în domeniul materialului semincer:

⇨ crearea de hibrizi la specii autogame: de exemplu, la grâu, prin care s-au obţinut sporuri de

15
producţie de 10 - 15%, datorită fenomenului de heterozis;

⇨ cultivarea pe aceeaşi suprafaţă de teren a amestecurilor de soiuri: metodă promovată de


agricultura ecologică, prin care se urmăreşte realizarea unor lanuri cu populaţii de plante
cu o mai mare plasticitate ecologică şi cu toleranţă la atacul agenţilor patogeni;

⇨ crearea şi introducerea în cultură a organismelor modificate genetic: prin transfer de


gene, materialului biologic îi sunt induse însuşiri deosebite: productivitate; calitate
superioară a recoltei; rezistenţă la factorii de stres abiotic - temperaturi scăzute, secetă,
şi biotic - atac de dăunători, boli, ş.a. Sămânţa modificată genetic s-a extins în lume pe mai
mult de 100 mil. ha, îndeosebi la porumb, soia, bumbac, rapiţă.

2.1.2. Controlul şi certificarea calităţii materialul semincer


Sămânţa destinată semănatului trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să aparţină unui soi sau hibrid inclus în Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură
din România (editat de ISTIS - Institutul de Stat pentru Testarea şi Înregistrarea Soiurilor, sub
egida Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale) sau în cataloagele Comunităţilor
Europene sau ale statelor membre;
- să fie obţinută de pe o suprafaţă destinată producerii de sămânţă (lot semincer), pe care
a fost respectată cu stricteţe tehnologia de cultivare recomandată, pentru ca sămânţa să-şi
păstreze puritatea biologică şi starea de sănătate;
- sămânţa trebuie supusă determinărilor de calitate şi să corespundă standardelor;
- să fie comercializată printr-un sistem autorizat.

!!! Sistemul producerii şi comercializării seminţei are reguli foarte stricte. Aceste reguli presupun
efectuarea, de-a lungul întregului flux de producere, a unor controale sistematice, privind respectarea
parametrilor de calitate înscrişi în standarde; în funcţie de rezultatele obţinute, sămânţa este (sau nu)
acceptată pentru semănat. În urma acestor controale sunt eliberate acte care permit folosirea seminţei
la semănat; pentru fiecare suprafaţă producătoare de sămânţă (lot semincer) se eliberează câte un act
de control în câmp, iar în final se eliberează actele de certificare a seminţelor.

În cadrul controlului calităţii, sunt efectuate următoarele serii de analize:

∎ analizele genetice: este determinată puritatea biologică (autenticitatea, categoria biologică)


a materialului semincer. Se stabileşte în ce măsură sămânţa aparţine speciei, soiului sau
hibridului respectiv şi dacă nu conţine indivizi din alte soiuri sau hibrizi. Determinarea are
loc în mai multe etape: recunoaşterea în câmp a loturilor semincere, prin controale
operate în momentele mai importante (de exemplu, la semănat şi la lucrările de purificat
16
biologic); la recoltare se urmăreşte: evitarea impurificărilor mecanice, condiţionarea
seminţei şi depozitarea ei corectă, şi eventual necesitatea unor operaţiuni suplimentare
de purificat biologic.

∎ analizele fizice: - Puritatea fizică - reprezintă “conţinutul procentual de sămânţă pură din
specia de analizat, raportat la masa întregii probe de analiză”. Sămânţa
pură cuprinde toate seminţele speciei şi soiului sau hibridului analizat,
întregi, normal dezvoltate şi fără vătămări grave care ar putea să afecteze
germinaţia acestor seminţe. Rezultatele obţinute sunt folosite la
acceptarea sau respingerea seminţelor de la semănat şi pentru calcularea
cantităţii de sămânţă la hectar.
- Componenţa botanică - defineşte numărul de seminţe de alte specii din
probă (seminţe de alte plante de cultură şi seminţe de buruieni) şi care, în
cazul utilizării la semănat pot contribui la creşterea îmburuienării şi la
diminuarea calităţii recoltei.
- Masa a 1000 de boabe (MMB) - indice fitotehnic care se referă la masa
a o mie de seminţe (sămânţă pură), exprimată în grame. Valorile MMB
sunt folosite pentru calcularea cantităţii de sămânţă la hectar şi în
operaţiunile pentru evaluarea producţiei probabile.
- Masa hectolitrică (MH) - noţiunea reprezintă masa unui volum de 100
litri de seminţe, exprimată în kg. Acest indice are îndeosebi importanţă
comercială şi pentru prelucrarea industrială a produselor agricole boabe.
- Mărimea seminţelor - este exprimată prin dimensiunile boabelor
(lungime, lăţime, diametru).
- Umiditatea seminţelor - reprezintă cantitatea de apă, exprimată în
procente din masa probei de analiză. O umiditate prea ridicată poate
contribui la declanşarea unor procese de alterare şi la reducerea valorii
culturale a seminţelor.
- Examenul organoleptic - cuprinde determinarea culorii, luciului, mirosului
seminţelor, prin comparaţie cu caracteristicile normale. Pot fi sesizate
modificări care se produc în masa de seminţe, datorită unor procese
nedorite: mucegăire, încingere, umezirea, ş.a.

∎ analizele fiziologice: - Capacitatea de germinaţie a seminţelor este exprimată prin:


Facultatea germinativă - numărul de seminţe pure, exprimat
procentual, care, în laborator, în condiţii optime de temperatură şi
umiditate, produc germeni normali, într-un anumit timp stabilit pentru

17
fiecare specie în parte. Energia germinativă - numărul de seminţe
pure, exprimat procentual, care, în laborator, în condiţii optime de
temperatură şi umiditate, produc germeni normali într-un timp mai
scurt, şi anume de 1/3 - 1/2 din timpul afectat pentru determinarea
facultăţii germinative. Valorile facultății germinative sunt utilizate
pentru calcularea cantităţii de sămânţă la hectar.
- Cold-test (”testul la rece”) - determinarea germinaţiei seminţelor la
temperatura minimă de germinaţie. Metoda este folosită la speciile
termofile (porumb, floarea-soarelui) şi oferă informaţii asupra
comportării materialului semincer în condiţiile în care, după semănat,
intervin perioade umede şi răcoroase.
- Viabilitatea - analiză fiziologică rapidă care presupune de a stabili
dacă embrionul, în întregime sau părţile vitale ale acestuia, sunt vii,
fără însă a declanşa procesul de germinaţie. Determinarea se bazează
pe colorarea părţilor vii ale embrionului atunci când acesta este pus în
contact cu anumite substanţe colorante.
- Puterea de străbatere - este determinată capacitatea germenilor de a
străbate spre suprafaţa solului în procesul de germinaţie-răsărire; este
importantă îndeosebi la speciile cu răsărire epigeică (de exemplu,
fasole, soia, in).

∎ analizele stării sanitare evidenţiază: - prezenţa agenţilor patogeni (infectarea) pe


suprafaţa seminţei sau sub tegument;
- prezenţa sau absenţa dăunătorilor (infestarea),
forme vizibile (exprimat numeric/1 kg probă) şi
forme ascunse.

2.1.3. Sămânţa utilă şi cantitatea de sămânţă la hectar


Toate determinările care se efectuează asupra materialului semincer au drept scop de a stabili
“valoarea culturată” a seminţelor şi ce procent din sămânţă este "util", deci este capabil de a da plante
normal dezvoltate, în cazul folosirii la semănat (valoarea utilă). Relaţia de calcul este următoarea:

PG
SU  , în care:
100
SU este sămânţa utilă, în %;
P = puritatea fizică, în %;
G = facultatea germinativă, în %
18
Cunoaşterea valorii utile a seminţelor permite calcularea cantităţii de sămânţă la hectar (norma
de semănat), cu ajutorul relaţiei:

D  MMB
C x100 , în care:
PG
C este cantitatea de sămânţă, în kg/ha;
D = densitatea de semănat, în boabe germinabile/m2;
MMB = masa a 1000 de boabe, în g;
P = puritatea fizică, în %;
G = facultatea germinativă, în %

Pentru culturile prăşitoare este recomandată relaţia:

D  MMB
C , în care:
P  G  100
D este exprimată în boabe germinabile la ha

În unele ţări, agricultorii au renunţat la introducerea în calcul a valorii purităţii fizice, deoarece
actualele utilaje şi tehnologii folosite la condiţionarea materialului semincer elimină aproape în
totalitate impurităţile; ca urmare, puritatea fizică se apropie de 100%, iar relaţia de calcul devine:

D  MMB
C
G

Pe de altă parte, după cum s-a precizat, valoarea facultăţii germinative introdusă în calcul este
determinată în condiţii optime de laborator. În câmp, condiţiile de germinare sunt diferite de cele
optime - cu cât condiţiile din câmp sunt mai departe de optim, cu atât comportarea seminţelor va
diferi mai mult de rezultatele obţinute în laborator. Din aceste motive, unii fermieri introduc în calcul:
procentul de răsărire în câmp (Rc, în %) şi densitatea care trebuie realizată la răsărire (D, în plante
răsărite/m2):

D  MMB  100
C
G  Rc

19
În acest sens, la grâu s-a determinat că procentul de răsărire în câmp, în condiţii bune de
semănat poate fi de 85 - 90% din facultatea germinativă determinată în laborator şi poate scădea până
la 65 - 70%, în condiţii mai puţin favorabile. La sorg, răsărirea în câmp reprezintă, în mod frecvent,
doar 50 - 60% din germinaţia în laborator. La leguminoasele pentru boabe, cum ar fi mazărea, se poate
conta pe răsărirea în câmp a circa 75% din boabele germinabile semănate.

2.2. Factorul mediu


2.2.1. Cerinţele plantelor faţă de factorii de vegetaţie
Plantele cultivate au cerinţe diferite faţă de factorii de vegetaţie (climă, sol), de care trebuie să
se ţină seama la amplasarea culturilor pe teritoriu şi la aplicarea tehnologiilor de cultivare.

∙ Factorii climatici:

⇨ lumina: este folosită de plante pentru sinteza substanţelor organice în procesul de


fotosinteză. Intensitatea fotosintezei depinde, printre altele, de radiaţia solară şi durata
iluminării. Factorul lumină (ca durată şi intensitate) poate fi dirijat în sere, case de
vegetaţie, camere climatizate. În câmp, utilizarea eficientă a luminii de către plante
poate fi sporită prin zonarea mai bună în teritoriu (amplasarea pe expoziţii favorabile)
şi prin unele măsuri tehnologice (semănatul la distanțe şi cu densităţi corespunzătoare;
combaterea buruienilor, ş.a.).

⇨ factorul termic (exprimat prin cerinţele faţă de temperatură şi căldură): variază cu specia,
soiul sau hibridul şi cu fazele de vegetaţie. Indicii termici luaţi în consideraţie la
aprecierea cerinţelor termice ale plantelor şi a resurselor termice ale diferitelor areale
agricole, sunt:
- temperatura minimă de germinaţie - este importantă pentru stabilirea perioadei de
semănat: 1 - 3C în sol pentru grâu, orz, mazăre, in; 3 - 5°C pentru năut, bob, sfeclă
pentru zahăr; 6 - 7°C pentru soia, floarea-soarelui; 8 - 10°C pentru porumb, fasole; 11
- 12°C pentru orez; 13 - 14°C pentru tutun;
- constanta termică (sau suma de temperatură) - reflectă potenţialul termic al unei
zone agricole, precum şi necesarul de căldură al plantelor pe durata vegetaţiei. Se
obţine prin însumarea temperaturilor medii zilnice, de la semănat la maturitate, care
depăşesc pragul biologic sau pragul termic al culturii respective (de obicei, acesta
este considerat ca fiind temperatura minimă de germinație);
- mai prezintă interes: data medie a ultimului îngheţ în primăvară; data medie a
primului îngheţ în toamnă; durata medie în zile a perioadei fără îngheţ; temperatura
minimă absolută a iernii; frecvenţa zilelor tropicale; temperaturile care pot surveni în
fazele critice ș.a.
20
Reglarea regimului termic se poate realiza prin: zonarea plantelor în concordanţă cu
cerinţele lor termice; amplasarea culturilor pe expoziţii favorabile, ş.a. În sere, case de
vegetaţie, răsadniţe, temperatura este reglată după necesităţi, prin mijloace specifice
acestor tipuri de cultivare.

⇨Apa: are un rol foarte important în creşterea şi dezvoltarea plantelor şi este asigurată prin:
precipitaţii, aportul freatic, apa de irigaţie. Interesează următorii indici: suma anuală
şi sumele lunare ale precipitaţiilor; suma precipitaţiilor care cad în perioada de
vegetaţie; precipitaţiile din sezonul rece; rezerva de apă din sol la desprimăvărare;
consumul de apă al culturilor agricole (evapotranspiraţia).
În cursul perioadei de vegetaţie, există anumite faze, numite “faze critice”, în care
lipsa apei influenţează mai mult creşterea, dezvoltarea şi productivitatea plantelor şi
care trebuie foarte bine cunoscute, pentru a evita sau limita daunele.

⇨ Aerul: aerul atmosferic este un component important al mediului de viaţă al plantelor, în


care are loc schimbul de gaze şi vapori de apă în procesele de metabolism (sursa de
oxigen pentru respiraţie şi de dioxid de carbon pentru procesul de fotosinteză). Aerul
din sol influenţează creşterea şi activitatea sistemului radicular al plantelor şi viaţa
microorganismelor (inclusiv a bacteriilor fixatoare de azot de pe rădăcinile
leguminoaselor). Rădăcinile plantelor se dezvoltă bine într-un sol aerat; dar, ca
rezultat al proceselor biologice din sol, în timp creşte procentul de dioxid de carbon şi
care poate deveni dăunător. Un rol important în reglarea regimului de aer în sol îl au
lucrările solului (arat, afânare adâncă, grăpat, ş.a.) şi unele lucrări de îngrijire (de
exemplu, prăşit).

∙ Factorii de sol:

⇨ aprovizionarea solului cu elemente nutritive (macroelemente, microelemente) şi


substanţe organice (humus).

⇨ textura: pe solurile cu textură mijlocie, lutoasă sau luto-nisipoasă pot fi cultivate, practic,
toate plantele fitotehnice. Unele specii preferă sau valorifică bine solurile uşoare,
nisipoase (cum sunt cartoful, lupinul, ovăzul, secara), altele dau rezultate şi pe soluri
cu textură mai grea, argiloasă (ovăzul, bobul, orezul). De textura solului se ţine cont la
stabilirea sistemului de lucrări ale solului.

⇨ structura: în solurile bine structurate, aerul, apa şi elementele nutritive sunt asigurate în
proporţii favorabile, înlesnind activitatea microbiologică şi creşterea rădăcinilor.
Lucrările agricole pot contribui la menţinerea structurii solurilor, după cum un exces
de lucrări poate fi dăunător. Efectul cultivării diferitelor plante asupra structurii este
21
diferit: plantele semănate în rânduri apropiate (grâu, secară, ovăz, mazăre) menţin
structura solului, pe când plantele prăşitoare (porumb, floarea-soarelui, sfeclă pentru
zahăr) pot afecta structura, prin lucrările de îngrijire repetate (prăşit).

⇨ reacţia solului (pH): majoritatea plantelor dau rezultate bune pe solurile cu reacţie neutră
(pH=7), până la slab alcalină sau slab acidă. Sunt plante care valorifică şi solurile cu
reacţie mai acidă (secară, cartof, ovăz), altele sunt adaptate şi la soluri mai alcaline
(orz, sorg, floarea-soarelui, orez).

2.2.2. Zonarea ecologică a plantelor agricole


Modul de folosire a terenului în România. Datele din tab. 4 ilustrează potenţialul resurselor
naturale ale ţării: 13.982,0 mii ha teren agricol - 58,65% din suprafaţa totală; 6.609,4 mii ha fond
forestier - 27,73% din suprafaţa totală; 823,0 mii ha de ape şi bălţi, precum şi potenţialul agricol
important: 8.994,0 mii ha teren arabil - 37,73% din suprafaţa totală a ţării şi 64,33% din suprafaţa
agricolă; 3.045,7 mii ha păşuni; 1.373,2 mii ha fâneţe; 294,0 mii ha vii; 274,1 mii ha livezi.
Tabelul 4
Modul de folosire a teritoriului României (anul 2011)
Suprafaţa în % din suprafaţa % din suprafaţa
Specificare
mii ha totală agricolă
Suprafaţa totală a României 23.839,1 100,0 -
Total agricol 13.982,0 58,65 100,0
din care:
- arabil 8.995,0 37,73 64,33
- păşuni 3.045,7 12,77 21,78
- fâneţe 1.373,2 5,76 9,82
- vii şi pepiniere viticole 294,0 1,23 2,10
- livezi şi pepiniere pomicole 274,1 1,14 1,97
Fond forestier 6.609,4 27,73 -
Ape şi bălţi 823,0 3,45 -
Alte terenuri 2.424,6 10,17 -
Sursa: Anuarul Statistic al României, 2012

Zonele naturale pe teritoriul României


România are un relief variat, climat continental, condiţii de sol foarte diferite şi cuprinde
următoarele regiuni (tab. 5 şi 6):
- de câmpie, circa 7.350.000 ha (31% din suprafaţa ţării);
- dealuri şi podişuri, circa 11.417.000 ha (48% din suprafaţa ţării);
- de munte, circa 5.000.000 ha (21% din suprafaţa ţării).

22
Tabelul 5
Regiunea de câmpie (circa 7.350.000 ha, 31% din suprafaţa ţării)
(după V.Velican, 1972, citat de Gh.V.Roman şi colab., 2011)
Precipitaţii Umiditatea
Zona anuale relativă a aerului Soluri Plante cultivate
(mm) (%)
Pronunţat caracter cerealier.
Kastanoziomuri Soia, leguminoase pentru
Estul Câmpiei Cernoziomuri boabe, floarea-soarelui,
Române şi 380 - 450 30 - 60 Cernoziomuri cambice rapiţă.
Dobrogea Preluvosoluri Factor limitativ apa.
Faeoziomuri În condiţii de irigare-
producţii ridicate.
Cernoziomuri cambice Cereale, plante oleaginoase,
Silvostepa din
Cernoziomuri argice leguminoase; în lungul
Oltenia şi 500 - 560 55 - 65
Preluvosoluri roşcate Dunării - zonă favorabilă
Muntenia
Psamosoluri pentru orez.
Cernoziomuri
Cernoziomuri cambice Cereale, plante oleaginoase,
Câmpia de
500 - 700 55 - 70 sfeclă pentru zahăr; în sudul
Vest
Stagnosoluri zonei, orez.
Luvosoluri

Tabelul 6
Regiunea de dealuri (circa 11.417.000 ha, 48% din suprafaţa ţării)
(după V.Velican, 1972, citat de Gh.V.Roman şi colab., 2011)
Precipitaţii Umiditatea
Zona anuale relativă a aerului Soluri Plante cultivate
(mm) (%)
Silvostepa Transilvaniei Cereale, sfeclă
Cernoziomuri cambice
(între Someşul Mic - circa 600 pentru zahăr, tutun,
57 - 63 Preluvosoluri
vest, Someşul Mare - (500 - 700) cartof (spre
Luvosoluri
nord, Mureş - sud) periferia zonei).
Silvostepa Moldovei Soluri cenuşii
Cereale,
(Podişul Bârladului şi cernoziomuri cambice
400 - 500 55 - 79 floarea-soarelui,
Jijiei), la nord până la Preluvosoluri
in pentru ulei.
Dorohoi Faeoziomuri
Zonă pomi-
viticolă; cereale,
550 - 800
De pădure subcarpatică Preluvosoluri cartof, tutun
(Oltenia)
(dealurile Olteniei şi 62 - 70 Luvosoluri oriental şi
600 - 900
Munteniei) semioriental, sfeclă
(Muntenia)
pentru zahăr, in
pentru fibre.
De pădure din Cereale de toamnă
Transilvania (inel Cernoziomuri cambice şi de primăvară
deluros, care are în Preluvosoluri (orz de bere),
600 - 800 66 - 77
interior silvostepa Luvosoluri cartof, sfeclă
Transilvaniei, iar la Luvosoluri albice pentru zahăr, in
periferie zona montană) pentru fibre, trifoi.

Zonele agricole reprezintă aproximativ 70% din suprafaţa ţării şi includ câmpiile, dealurile şi
podişurile (fig. 2):

23
Legenda

Fig. 2. Harta zonelor agricole din România


(după Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice)

- Zona I (câmpiile de sud şi de vest), cu soluri fertile, climat cald (suma de grade = 4.000 -
4.300°C) şi secetos (250 - 550 mm precipitaţii).
- Zona a II-a (podişurile din: Oltenia, nord-vestul Munteniei, centrul Moldovei, vestul ţării şi
centrul Transilvaniei), cu soluri de fertilitate mijlocie şi climă moderată (3.400 - 4.000°C) şi
semiumedă (550 - 650 mm precipitaţii).
- Zona a III-a (dealurile subcarpatice din întreaga ţară şi depresiunile intramontane), cu soluri
mai puţin fertile, climă răcoroasă (3.000 - 3.400°C) şi umedă (650 - 750 mm precipitaţii).

Zonarea ecologică a culturilor agricole


Prin zonarea ecologică a culturilor se înţelege ”stabilirea zonelor de favorabilitate la plantele
cultivate, pe baza confruntării condiţiilor naturale din regiunea cercetată cu cerinţele
biologice ale plantelor faţă de acestea” (O. Berbecel şi colab., 1960 şi 1981).
Operaţiunea presupune cunoaşterea tuturor condiţiilor naturale în care cresc plantele şi a
cerinţelor acestora faţă de factorii de mediu, exprimate prin:
- condiţii de mediu: ”totalitatea factorilor externi în care creşte planta respectivă”;
- condiţii de existenţă: ”factorii pe care îi cere planta, potrivit specificului său ereditar -
condiţiile din centrul de origine al speciei respective”;
- factori de acţiune: ”totalitatea factorilor care acţionează asupra organismului vegetal în
întreaga perioadă de vegetaţie”.
Prin zonarea ecologică se urmăreşte amplasarea culturilor agricole în acele areale unde
întâlnesc cei mai importanţi factori de mediu, în optimum sau apropiat de optimum.

24
În operaţiunile de zonare ecologică, pentru fiecare cultură agricolă în parte:
- în prima fază (de analiză) sunt studiate cerinţele faţă de climă şi sol (cerinţele pedoclimatice)
ale plantelor, precum şi condiţiile de climă şi sol din diferitele zone agricole de pe teritoriu;
- în faza a doua (de sinteză) sunt confruntate cerinţele pedoclimatice ale plantelor cu
condiţiile de climă şi sol din teritoriu şi sunt stabilite zonele de favorabilitate, cu graduările:

- Zona foarte favorabilă, cu condiţiile pedoclimatice cele mai favorabile creşterii şi dezvoltării
speciei respective, unde se pot obţine producţii mari, constante şi de calitate superioară.
- Zona favorabilă, cu condiţii pedoclimatice care asigură producţii bune, însă mai puţin
constante (unii factori de mediu limitează productivitatea plantelor).
- Zona mai puţin favorabilă, cu condiţii pedoclimatice mai puţin favorabile speciei analizate.

Prin diferite măsuri ameliorative ale solului (lucrări de desecare şi drenaj; corectarea reacţiei
prea acide sau prea alcaline; administrarea îngrăşămintelor organice; afânare adâncă; combaterea
eroziunii ş.a.) şi prin irigaţii este posibilă extinderea arealelor cu condiţii favorabile de cultură a multor
plante agricole.

2.3. Factorul tehnologic


Prin elaborarea tehnologiilor de cultivare pentru plantele de câmp, ”fitotehnia îşi propune
realizarea unui ansamblu de măsuri, începând cu înfiinţarea culturilor (fitosistemelor) şi îngrijirea lor
până la recoltare, care să permită menţinerea echilibrului între resursele energetice, termice şi hidrice
oferite de mediul natural şi consumul populaţiei de plante care alcătuieşte fitosistemul, aşa fel încât
potenţialul productiv să se manifeste cât mai complet” (M.Axinte, 2006).
Tehnologia de cultivare cuprinde măsuri specifice fiecărei culturi agricole, privind:

⇨ amplasarea în teren (rotaţia);

⇨ administrarea îngrăşămintelor;

⇨ lucrările solului (lucrările de pregătire a terenului în vederea semănatului);

⇨ sămânţa (material semincer de calitate şi tratamente la sămânţă) şi semănatul;

⇨ lucrările de îngrijire (lucrările de întreţinere a culturii);

⇨ recoltarea.

Prin înfiinţarea culturii agricole (organizarea fitosistemului): se realizează un ecran fotosintetic


(covorul vegetal) cu o capacitate cât mai mare de interceptare, absorbţie şi convertire a luminii solare
în materie organică; sporeşte potenţialul productiv prin mărirea numărului de plante şi distribuirea

25
acestora pe suprafaţa terenului; se alege densitatea optimă, potrivită cu tipul plantelor cultivate şi
resursele de mediu şi tehnologice.
Prin fitosistem (comunitate de plante sau covor vegetal) se înţelege populaţia de plante care
acoperă o suprafaţă de teren. Producţia vegetală (producţia primară) este rezultatul activităţii
fotosintetice a tuturor plantelor care alcătuiesc cultura agricolă (comunitatea de plante).
Productivitatea unei culturi agricole (fitosistemului) este dată de capacitatea fotosintetică a
plantelor, densitatea culturii şi suprafaţa foliară în raport cu suprafaţa terenului acoperit cu
plante. Producţia culturii agricole rezultă din relaţia:
P = IAF x ISF x t , în care:

P este producţia de substanţă organică uscată formată pe o anumită suprafaţă de teren şi într-o
unitate de timp (tone s.u./ha/an sau grame s.u./m2/zi);
IAF = intensitatea aparentă (netă) a fotosintezei;
ISF = indicele suprafeţei foliare;
t = durata perioadei de producţie

Procesul de fotosinteză (asimilaţia clorofiliană) reprezintă procesul de transformare a energiei


luminii în energie chimică înglobată în constituenţii plantei şi este exprimat prin următoarea
relaţie:

Lumina
6 CO2 + 6 H2O ------------- 6 O2 + { CH2O}6
Clorofila

În legătură cu fotosinteza, se disting noţiunile:


- fotosinteza brută (sau reală) - reprezintă cantitatea totală de energie solară convertită în
energie biochimică prin procesul de fotosinteză, incluzând energia consumată pentru
metabolismul plantelor (respiraţie + transpiraţie);
- fotosinteza netă (sau aparentă) - reprezintă cantitatea de energie biochimică, deci de
substanţă organică, efectiv acumulată în urma procesului de asimilaţie clorofiliană.

În acest context, noţiunea de punctul de compensaţie indică echilibrul între cantitatea de


energie solară absorbită de o cultură agricolă şi consumul acesteia în procesele de metabolism. Punctul
de compensaţie poate fi întâlnit la o cultură agricolă neeficientă, în anumite perioade, sub aspectul
producţiei, deci un covor vegetal care consumă în procesele de metabolism tot ceea ce a produs prin

26
fotosinteză; punctul de compensaţie poate fi întâlnit la frunzele din partea inferioară a unui covor
vegetal, care sunt umbrite, deci primesc lumină indirectă, sau în lanurile cu densitate prea mare.

Randamentul energetic (ε) al unei culturi agricole (fitosistem) reprezintă raportul între energia
primită de la soare şi energia chimică depozitată sub formă de substanţă organică în constituenţii
plantei, şi este exprimat prin relaţia:

energia chimică înmagazinată


ε = ------------------------------------------------- x 100
energia radiantă absorbită

În mod obişnuit, randamentul energetic (fotosintetic) al culturilor agricole este cuprins între
0,5 şi 1,5%, iar în condiţii deosebit de favorabile se poate ajunge la 2%. În cazuri extreme, la unele
specii vegetale sau ecosisteme naturale şi în condiţii de vegetaţie deosebit de favorabile acumulării
biomasei, au fost determinate randamente energetice mai mari, de până la 4,5 - 6,0%.

Indicele suprafeţei foliare (ISF, sau LAI - Leaf Area Index) este raportul între suprafaţa
frunzelor şi suprafaţa terenului ocupat de plante, şi rezultă din relaţia:

ISF = S / S1 , în care:
S este suprafaţa tuturor frunzelor culturii agricole (m2);
S1 = suprafaţa de teren la care se face raportarea (m2)

Valorile indicelui suprafeţei foliare pentru culturile de câmp se încadrează între 3 şi 8 m2


frunze/m2 teren, şi depind de mai mulţi factori: tipul plantei cultivate (specia) şi forma de cultivare;
vârsta plantelor sau culturii respective; densitatea culturii; resursele de substanţe nutritive şi apă
disponibile; exemple - grâu, secară, orz, 3 - 3,5; porumb, 5 - 7; sfeclă pentru zahăr, 6 - 8; cartof, 2 -
4; rapiţă, 3 - 6; lucernă, 6 - 8.
Producţia unei culturi agricole reprezintă suma produţiei tuturor plantelor care compun cultura
respectivă (comunitatea de plante), conform relaţiei:
P = Pi x D, în care:
P este producţia de substanţă organică uscată la unitatea de suprafaţă (tone s.u./ha sau grame s.u./m2);
Pi = producţia individuală (grame s.u./plantă);
D = densitatea culturii (numărul de plante la unitatea de suprafaţă)

27
Densitatea culturii agricole (sau densitatea covorului vegetal) este exprimată prin numărul de
plante pe unitatea de suprafaţă. Fiecărei plante dintr-o cultură agricolă îi revine un anumit spaţiu în
care se poate dezvolta; noţiunea de spaţiu de nutriţie semnifică spaţiul (suprafaţa de teren) aflat la
dispoziţia unei plante, de unde aceasta extrage apa şi substanţele nutritive de care are nevoie, precum
şi spaţiul aerian unde se dezvoltă şi de unde captează energia solară.
Noţiunea de densitatea optimă semnifică densitatea unei culturi agricole care asigură
dezvoltarea armonioasă a tuturor plantelor din lan şi la care se realizează producţia maximă de
substanţă organică la unitatea de suprafaţă.
Durata perioadei de vegetaţie (durata perioadei de producţie) este decisivă pentru bilanţul
CO2 şi pentru producţia totală de substanţă organică, şi depinde de:
- durata perioadei de vegetaţie a speciei cultivate sau soiului;
- menţinerea în funcţiune, cât mai mult timp posibil, a aparatului fotosintetic al plantelor;
- zona de cultivare (sub aspect climatic, îndeosebi ca resurse termice şi de radiaţie);
- tipul de plantă (plantă perenă sau plantă anuală).

Indicele de recoltă (IR, sau HI - Harvest Index) reprezintă ponderea producţiei utile (produsul
principal) din producţia totală de biomasă a unei culturi agricole, şi se calculează cu relaţia:

recolta economică
Indicele de recoltă = ------------------------------ x 100
recolta biologică

Indicele de recoltă poate fi exprimat în procente din recolta totală (recolta biologică) sau în
părţi din recolta totală, considerată a fi o unitate (de exemplu, 0,3…0,5).
Exemplu: în cazul unei culturi de grâu, dacă recolta economică (recolta de boabe) este de 4,4 t/ha, iar
recolta biologică (boabe+paie) este de 10,4 t/ha, rezultă că indicele de recoltă va fi IR = 42% sau 0,42.

28
TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce însuşiri include testul DUS pentru caracterizarea unui soi cultivat ?


Răspuns:
Soiul este definit ca o populaţie de plante caracterizată prin: Distinctivitate - se diferenţiază de
soiurile cunoscute prin cel puţin un caracter sau prin mai multe caractere, a căror combinaţie îi
conferă calitatea de nou. Uniformitate - este omogenă prin ansamblul caracterelor luate în
considerare. Stabilitate - este stabilă în privinţa caracterelor sale esenţiale.

2. Ce condiţii trebuie să îndeplinească sămânţa destinată semănatului?


Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Prin zonarea ecologică a culturilor agricole se înţelege:
a) Amplasarea pe terenuri certificate ecologic.
b) Delimitarea pe teritoriu a zonelor de favorabilitate pentru fiecare cultură agricolă.
c) Caracterizarea generală a regiunilor sub aspect ecologic.
Rezolvare: b

De rezolvat:
2. Productivitatea unei culturi agricole (fitosistemului) reprezintă:
a) Rezultatul fotosintezei brute.
b) Diferenţa între fotosinteza brută şi cea netă.
c) Rezultatul fotosintezei nete.
d) Raportul între IR şi ISF.
Rezolvare:

29
REZUMATUL TEMEI
2. Factorii de producţie în cultura plantelor de câmp
2.1. Factorul biologic - materialul biologic sau sămânţa
a) Noţiunea de sămânţă şi evoluţii în timp.
b) Controlul şi certificarea materialului biologic - analiza valorii culturale.
c) Calcularea normei de semănat.
2.2. Factorul mediu
a) Cerinţele plantelor faţă de factorii climatici şi de sol.
b) Zone naturale şi zone agricole pe teritoriul României.
c) Zonarea ecologică a culturilor agricole.
2.3. Factorul tehnologic
a) Componentele tehnologiei de cultivare.
b) Productivitatea unei culturi agricole (fitosistemului).
c) Spaţiul de nutriţie şi densitatea optimă a culturilor.
d) Indicele suprafeţei foliare şi indicele de recoltă.

TEST RECAPITULATIV
În agricultura României se constată tendinţa de Tutun a
creştere a suprafeţelor cultivate cu: Plante textile b
Plante oleaginoase c
Cereale d
Calea extensivă de creştere a producţiilor Mecanizare şi chimizare a
agricole s-a manifestat pe teritoriul românesc Extinderea suprafeţelor cultivate în zona b
prin: pădurilor de câmpie
Reorganizarea producţiei agricole c
Introducerea irigaţiilor d
În prezent, în agricultura României materialul Populaţii şi soiuri locale a
biologic utilizat cu prioritate este format din: Sămânţă colectată din flora spontană b
Amestecuri de soiuri c
Soiuri ameliorate şi hibrizi d
Testul VAU se referă la: Valoarea culturală (puritate, germinaţie) a a
materialului semincer
Calităţile care reprezintă o îmbunătăţire clară faţă b
de alte soiuri
Creşterea puterii de străbatere c
Perioadă de vegetaţie mai lungă d
Soiurile şi hibrizii recomandaţi sunt înscrişi într- Institutul de Stat pentru Testarea și Înregistrarea a
un catalog editat de: Soiurilor
Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare Agricolă b
Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare c
Agricolă
Institutul de Cercetare pentru Protecția Plantelor d
Analizele genetice ale materialului semincer Puritatea fizică a
urmăresc să stabilească: Viabilitatea b
Puritatea biologică c
Conţinutul în sămânţă pură d
Puritatea fizică, facultatea germinativă şi MMB Evaluarea recoltei probabile a
sunt luate în considerare la: Calcularea cantităţii de sămânţă la hectar b
30
Stabilirea densităţii de semănat c
Stabilirea momentului recoltatului d
Noţiunea ”Cold test” se referă la: Germinaţia seminţelor la temperatură minimă de a
germinat
Rezistenţa la temperaturi scăzute după răsărit b
Rezistenţa la temperaturi scăzute la înflorit c
Germinaţia seminţelor la temperatura optimă de d
germinat
O formulă mai nouă de calculare a cantităţii de Masa hectolitrică a
sămânţă la hectar introduce în calcul: Componenţa botanică b
Viabilitatea seminţelor c
Procentul de răsărire în câmp d
Noţiunea de ”Constantă termică” se referă la: Temperatura medie anuală a
Temperatura medie pe perioada de vegetaţie b
Suma temperaturilor medii zilnice care depăşesc, c
pe perioada de vegetaţie, pragul termic al culturii
Durata perioadei fără îngheţ d
Potenţialul agricol al teritoriului românesc este Circa 31% a
bine ilustrat de ponderea zonelor agricole: Circa 70% b
Circa 48% c
Circa 21% d
Zona agricolă I se caracterizează prin: Soluri fertile, climat cald şi secetos a
Soluri mai puţin fertile, climă răcoroasă şi umedă b
Soluri cu fertilitate mijlocie şi climă moderată c
3.400-4.000oC şi 550-650 mm precipitaţii d
Pentru culturile agricole din domeniul 3 - 3,5 a
fitotehnic, valorile limită ale ISF sunt: 3–8 b
1–2 c
2–4 d
Pentru o cultură de porumb la care recolta de 37,8% a
boabe este de 6,2 t/ha, iar recolta biologică 63,4% b
(boabe+coceni) este de 15,4 t/ha, indicele de 40,2% c
recoltă este: 52,8% d
Randamentul energetic (fotosintetic) al 4,6 - 6% a
culturilor agricole este cuprins de obicei între: 3 - 8% b
10 - 12% c
0,5 - 1,5% d

31
CEREALELE
Tema nr. 3
Importanţa cerealelor. Calitatea recoltei

Unităţi de învăţare:
 Importanţa cerealelor.
 Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări.
Obiectivele temei:
- să înţelegeți importanţa cultivării cerealelor în România, în contextul european şi mondial;
- să vă familiarizați cu diversitatea utilizărilor alimentare, furajere, industriale şi energetice ale
cerealelor.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate semănatului.
Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Ionescu (Truţa) Alina
Maria, Mihalache M., Băşa A.Gh., 2009.Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru
cereale. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

3.1. Importanţa cerealelor


Cerealele aparţin clasei Monocotyledonatae, ordinul Poales (Graminales), familia Poaceae
(Gramineae). Speciile de cereale importante pe plan mondial şi pentru România sunt încadrate în două
grupe: cereale originare din climatul temperat, care au cerinţe termice mai reduse: grâu (Triticum
spp.); secară (Secale cereale L.); triticale (Triticosecale rimpaui Wittm.); orz (Hordeum vulgare L.);
ovăz (Avena sativa L.); cereale originare din climatul cald, care au cerinţe termice ridicate: orez
(Oryza sativa L.); porumb (Zea mays L.); sorg (Sorghum bicolor (L.) Moench., sin S. vulgare Pers.);
mei comun (Panicum miliaceum L.). Din circa 50 de specii de cereale cultivate, doar 12 specii sunt
considerate culturi agricole importante (grâu, secară, triticale, orz, ovăz, orez, porumb, sorg, diferite
specii de mei) şi 3 specii - grâul, orezul şi porumbul -, cumulează peste 80% din suprafaţa şi producţia
mondiale de cereale.
► cerealele sunt cultivate pe circa 50% din suprafaţa arabilă mondială, în principal, pentru
producerea boabelor, cu utilizări în alimentaţia umană, în furajarea animalelor şi ca materie primă
32
pentru prelucrări industriale;
► ele pot fi cultivate în condiţii de mediu foarte diferite şi adesea mai puţin favorabile, ceea
ce nu este posibil cu multe alte plante agricole; prezintă avantajul că produc recolte mai mari cu
eforturi mai mici decât alte culturi agricole; pot produce în condiţii de cultivare extensivă, dar şi în
condiţiile unor sisteme de cultivare moderne, mecanizate şi chimizate; pot produce fără o îngrăşare
abundentă cu îngrăşăminte, dar reacţionează bine la fertilitatea ridicată a terenurilor şi la îngrăşarea cu
doze mari de îngrăşăminte;
► boabele de cereale reprezintă alimente sau furaje concentrate care conţin puţină apă,
necesită spaţiu restrâns pentru depozitare, au stabilitate la păstrare deoarece conţinutul scăzut de apă
reduce riscurile alterării pe timpul depozitării.
În anul 2011 (tab. 7) cerealele au fost semănate în lume pe 689.566 mii ha, din care: grâu -
220.385 mii ha sau 32,0% din suprafaţa totală cu cereale; orez - 164.125 mii ha (23,8%); porumb -
170.398 mii ha (24,7%); orz - 48.603 mii ha (6,7%); sorg - 35.483 mii ha (5,1%); speciile de mei -
31.929 mii ha (4,6%); ovăz - 9.679 mii ha (1,4%); secară - 5.133 mii ha (0,7%); triticale - 3.851 mii ha
(0,6%).
Tabelul 7
Suprafeţele cultivate cu cereale, pe specii şi continente
(mii ha) (după FAOSTAT, 2011)
America
America de Sud
Specia Europa Africa Asia Oceania Total
de Nord şi
Centrală
Grâu 27.040 8.936 59.565 8.996 102.294 13.554 220.385
Orez 1.059 5.381 725 11.169 145.711 80 164.125
Porumb 36.188 22.714 17.451 34.550 59.409 86 170.398
Orz 3.271 1.745 24.370 4.905 10.565 3.747 48.603
Ovăz 1.410 570 6.223 220 423 833 9.679
Secară 177 29 4.396 54 401 56 5.113
Triticale 13 66 3.295 10 280 187 3.851
Sorg 1.590 4.188 257 19.562 9.252 634 35.483
Mei 137 5 837 18.469 12.442 39 31.929
TOTAL 70.885 43.634 117.119 97.935 340.777 19.216 689.566

Aproape o jumătate din suprafeţele semănate cu cereale se găsesc în Asia (340.777 mii ha sau
49,6%), circa o şesime în Europa (117.119 mii ha, 16,9%) şi aproape tot atât în Africa (97.935 mii ha,
14,2%), iar restul se află în America de Nord (70.885 mii ha, 10,2%), America de Sud şi Centrală
(43.634 mii ha, 6,0%) şi Oceania (19.216 mii ha, 2,8%).
Producţia mondială de cereale (tab. 8) a fost în anul 2011 de 2.576.973 mii tone, la care
porumbul a contribuit cu circa o treime (883.460 mii tone, 34,3% din total), iar grâul şi orezul cu mai

33
mult de un sfert fiecare (704.080 mii tone şi respectiv 722.760 mii tone). Participarea la producţia
globală a celorlalte specii importante de cereale se prezintă astfel: orz - 5,2%; sorg - 2,1%; speciile de
mei - 1,1%; ovăz - 0,87%; secară - 0,5%; triticale - 0,6%.
Tabelul 8
Producţiile totale de cereale, pe specii şi continente
(mii tone) (după FAOSTAT, 2011)
America
America
Specia de Sud şi Europa Africa Asia Oceania Total
de Nord
Centrală
Grâu 79.674 30.676 225.990 22.084 317.861 27.795 704.080
Orez 8.392 28.234 4.376 26.531 654.489 738 722.760
Porumb 325.354 113.036 108.571 65.051 270.867 581 883.460
Orz 11.147 5.483 81.291 6.816 21.179 8.363 134.279
Ovăz 3.776 1.473 14.649 266 1.183 1.157 22.504
Secară 355 56 11.207 99 1.192 40 12.949
Triticale 30 235 13.907 15 306 545 15.038
Sorg 5.447 14.476 925 20.781 10.630 1.939 54.198
Mei 207 9 1.258 10.784 15.402 45 27.705
TOTAL 434.382 193.678 462.174 152.427 1.293.109 41.203 2.576.973

Din datele prezentate în tab. 7 şi 8 rezultă o anumită specializare zonală în cultivarea


diferitelor specii de cereale: Asia cultivă 88,8% din suprafaţa mondială cu orez şi produce 90,5% din
recolta mondială; grâul este cultivat pe cele mai mari suprafeţe în Asia (46,4% din suprafaţă şi 45,1%
din recolta totală), după care urmează Europa (27,0% şi respectiv 32,1%) şi America de Nord (12,3%
şi respectiv 11,3%).
Europa se situează pe primul loc la cultivarea orzului (50,1% din suprafaţa mondială şi 60,5%
din producţie), ovăzului (64,3% şi respectiv 65,1%), secarei (86,0% și respectiv 86,5%) şi triticalei
(85,6% şi respectiv 92,5%). Culturile de sorg şi mei sunt concentrate în Africa (55,1% pentru sorg şi
57,8% pentru mei) şi Asia (26,1% pentru sorg şi 39,0% pentru mei).
Boabele de cereale reprezintă un articol important de comerţ internaţional; sunt comercializate
anual, în medie, circa 100 mil. tone grâu, 100 mil. tone porumb, până la 25 mil. tone orez, până la 16
mil. tone orz şi 6 mil. tone sorg. În anul 2012 (FAOSTAT, 2013), exporturile de cereale au fost
reprezentate îndeosebi de grâu (140 mil. tone), porumb (103 mil. tone) şi orez (circa 37 mil. tone);
principalii exportatori de cereale au fost: pentru grâu - SUA (27,6 mil. tone, 21% din exporturile
mondiale de grâu), Canada (18,4 mil. tone), Uniunea Europeană (46,5 mil. tone, din care Franţa, 21,1
mil. tone şi Germania 8,9 mil. tone), Federaţia Rusă (11,8 mil. tone), Australia (15,9 mil. tone),
Argentina (4,0 mil. tone), Ucraina (4,3 mil. tone); pentru porumb - SUA (50,1 mil. tone, sau 55,7%
din exporturile mondiale de porumb), Argentina (17,6 mil. tone), Brazilia (10,8 mil. tone), Franţa (6,6

34
mil. tone), Ungaria (3,9 mil. tone), Ucraina (2,9 mil. tone); pentru orez - SUA, Brazilia, India.
Principalii importatori de cereale au fost: pentru grâu - Egipt, Brazilia, Japonia, Algeria,
Indonezia, Coreea de Sud; pentru porumb - Japonia, Coreea de Sud, Mexic, China, Uniunea
Europeană, Egipt; pentru orez - Germania, Japonia, Olanda, Spania, SUA.
În România, cerealele au ocupat dintotdeauna cea mai mare parte din terenul arabil al ţării. În
jurul anului 1900, cerealele erau semănate pe circa 92% din suprafaţa arabilă şi România ocupa locul
al treilea în lume între statele exportatoare de grâu (după SUA şi Franţa) şi locul al doilea la porumb
(după SUA) (George Maior, 1898).
În a doua jumătate a sec. XX (fig. 3) se poate constata o scădere a suprafeţelor cu cereale în
România de la 6.766,3 mii ha în anul 1965 la 5.702,7 mii ha în anul 2004, în favoarea plantelor
tehnice. Au predominat grâul (la care suprafeţele s-au redus de la 3.305,8 mii ha în 1965 la 2.466,7 mii
ha în 1990), şi porumbul (2.983,4 mii ha şi respectiv 2.253,2 mii ha). În acelaşi interval, s-au redus
suprafeţele cu secară (de la 102,2 mii ha la 44,4 mii ha) şi ovăz (115,7 mii ha şi respectiv 72,1 mii ha).
Interesante sunt creşterile la orz (de la 232,7 mii ha în 1965, la 749,0 mii ha în 1990 şi chiar 1.010 mii
ha în 1991), acesta fiind solicitat de dezvoltarea marilor crescătorii de animale. De asemenea, orezul s-
a extins de la 18,6 mii ha în 1965 la 39,9 mii ha în 1990, urmare a organizării marilor amenajări
orizicole din Lunca Dunării. Suprafeţele cu sorg au fluctuat între 3,0 şi 21,3 mii ha, fără să capete o
semnificaţie mai deosebită.

Fig. 3. Evoluţia suprafeţelor cultivate cu cereale ( mii ha) în România


în perioada 1935 - 2010 (original)

În prezent (anul 2011), sortimentul de culturi cerealiere este format, în principal, din porumb
(2.616,1 mii ha), grâu (1.977,7 mii ha), orz cu şase şi cu două rânduri (433,3 mii ha) şi ovăz (185 mii
ha). Pe suprafeţe restrânse se mai cultivă secară (în ultimii ani 10,5 - 21,8 mii ha), triticale (12,4 - 38,3
mii ha), sorg (1,6 - 13,0 mii ha), mei (0,4 - 3,0 mii ha), orez (0,1 - 13,0 mii ha).

35
3.2. Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări
Morfologia şi anatomia bobului. Bobul la cereale (fig. 4) este din punct de vedere botanic o
cariopsă - un fruct uscat indehiscent -, care conţine o singură sămânţă şi la care învelişul fructului este
concrescut cu învelişul seminţei.
Smoc de perişori
Tegument
Endosperm
Celule cu grăunciori de amidon

Strat cu aleuronă
Epicarp
Mezocarp
Endocarp
Embrion

Coleoptil
Muguraş
Tulpiniţă
Scutellum
Radiculă
Coleoriză

Fig. 4. Structura anatomică a bolului de grâu


(după Gh.V.Roman şi colab., 2003)

La exterior, bobul prezintă învelişul fructului - pericarpul, care ocupă în medie 5,5% din
masa bobului, iar sub pericarp se află tegumentul seminal sau testa, care reprezintă, de regulă 2,5%
din masa bobului; împreună cele două învelişuri însumează 8% din masa bobului la majoritatea
speciilor, şi 16 - 18% la porumb.
Endospermul este ţesutul de rezervă al bobului şi ocupă peste 80% din masa acestuia; există
şi forme nou create cu peste 85% endosperm, prin comparaţie cu formele mai vechi, la care acesta
reprezenta doar 60 - 70%. Spre exteriorul endospermului se află stratul cu aleuronă, un strat compact,
cu celule care conţin proteine şi picături de lipide, lecitină şi fermenţi proteolitici.
Endospermul propriu-zis constă din celule mari, cu pereţii subţiri, conținând amidon şi
proteine. Amidonul este depus sub formă de grăunciori cu forme şi mărimi diferite, în funcţie de
specie. Grăunciorii de amidon sunt înglobaţi într-o reţea de filamente şi membrane proteice.
Embrionul este format din: radiculă (rădăciniţă) protejată de o teacă de celule (coleoriză);
muguraş, format din plumulă şi frunzuliţe primare şi protejat de coleoptil; tigelă (tulpiniţă); scutellum
(scutişor), care face legătura între embrion şi endosperm. Embrionul are o pondere de 1,5 - 3% din
masa bobului la grâu şi celelalte cereale păioase şi de 10 - 15% la porumb.
Compoziţia chimică şi calitatea recoltei. Cerealele sunt o sursă de glucide complexe (cu o

36
pondere de 62,0 - 81,8% din masa bobului), principalul component fiind amidonul, care reprezintă
mai mult de 70% din masa uscată a boabelor (tab. 9).
Boabele de cereale conţin în medie 8 - 17% proteine, valori influenţate de genotip, condiţiile
de mediu şi condiţiile tehnologice. Calitatea proteinelor este dată de compoziţia în aminoacizi şi de
digestibilitatea acestora, cuprinsă între 80 şi 90%. Proteinele de rezervă din cereale (prolaminele)
conţin cantităţi mici din unii aminoacizi esenţiali, îndeosebi lizină şi triptofan (tab. 10).
Lipidele reprezintă componente mai puţin importante ale boabelor de cereale (1,8 - 6,4%) și
sunt acumulate îndeosebi în embrion. Acestea sunt bogate în acid linoleic - acid gras esenţial (30 -
60% din totalul acizilor graşi). Cerealele mai conţin urme de fitosteroli şi nu conţin colesterol.
Celuloza brută, un factor de nutriţie cu mare importanţă în dieta umană, este prezentă în
proporţie de 2,1 - 11,5% şi este concentrată în pericarp, învelişul seminţei şi pereţii celulelor
endospermului.
Cerealele au o contribuţie importantă la acoperirea cerinţelor de săruri minerale în
alimentaţia umană, şi sunt o sursă importantă de vitamine B (cu excepţia vitaminei B12), dar nu conţin
vitamina C. Cerealele cu endospermul galben (de exemplu, porumbul sau sorgul cu bobul galben)
conţin provitamina A (beta-caroten).

!!! Calitatea boabelor de cereale este diminuată de anumiţi factori: sunt sărace în vitaminele A, D,
C şi iod; sunt deficitare în unii aminoacizi esenţiali, îndeosebi în lizină; toate cerealele conţin cantităţi
relativ ridicate de acid fitic, care fixează mineralele; sorgurile cu bobul brun conţin taninuri în testa -
acestea leagă proteinele şi le precipită, reducând digestibilitatea.
Utilizări ale recoltei. La nivel mondial, consumul de cereale variază între mai puţin de 200
kg/locuitor/an în Pakistan, Filipine, Indonezia sau Nigeria şi peste 700 kg/locuitor/an în SUA. În ţările
puternic dependente de consumul direct de boabe de cereale, consumul mediu este de 150
kg/locuitor/an. Acest consum este destinat în proporţie de 69 - 74% alimentaţiei umane, pe când în
ţările dezvoltate economic consumul uman direct de cereale reprezintă doar 21% din consumul total.
În ţările în care consumul de cereale este mai mare de 200 kg/an, excedentul este în mod obişnuit
destinat furajării animalelor.
Boabele de cereale pot fi prelucrate lesne sub forma unor preparate alimentare atrăgătoare şi
acceptate de grupuri sociale cu tradiţii şi principii de nutriţie foarte diferite. Pâinea produsă din făină
de grâu comun sau secară, a reprezentat un aliment de bază pentru oameni de-a lungul întregii istorii.
Grâul durum este transformat în griş pentru producerea de spaghetti, macaroane sau cuscus.
Glucidele din boabele de cereale pot fi uşor fermentate în alcool, pentru a fi utilizate ca
băuturi (vodcă, whisky, bere, sake, ş.a.) sau pentru biocarburanţi (și alte destinații nealimentare).
Majoritatea boabelor de cereale pot fi prelucrate sub formă de malţ, pentru a fi utilizate la
diferite produse alimentare şi bere. Tehnologiile pentru transformarea amidonului din boabele de
porumb şi alte cereale în bioetanol pot asigura conversia surplusului de boabe de cereale în energie.

37
Tabelul 9
Compoziţia chimică a boabelor de cereale
(după B.Caballero, L.C.Trugo, P.M.Finglas, 2003)
Săruri Energie digestibilă
Specia Proteine Lipide Glucide Amidon Celuloză minerale
(%) (%) (%) (%) brută (%) kcal/kg kj/kg
(%)
11,5-17,0 2,3 78,5 64,0 2,9 1,9 3865 16181
Grâu comun
12,0-15,6 2,8 79,2 70,2 2,8 2,0 4056 16981
Grâu durum
12,6-14,5 1,8 80,7 68,3 2,1 2,0 3794 15885
Secară
7,5-15,6 2,2 77,8 58,5 5,6 2,9 3543 14833
Orz
12,4-17,0 6,4 62,0 52,8 11,5 3,2 3056 12803
Ovăz
6,7-9,0 2,4 75,2 73,0 10,2 4,7 2821 11810
Orez
8,1-11,5 4,4 81,8 71,8 3,0 1,7 4056 16982
Porumb dentat
7,3-15,6 3,2 81,3 73,8 2,7 1,8 3880 16245
Sorg
6,4-12,8 3,5 72,9 56,1 9,0 3,6 3636 -
Mei

38
Tabelul 10

Compoziţia în aminoacizi esenţiali a proteinelor din boabele de cereale


(după B.Caballero, L.C.Trugo, P.M.Finglas, 2003)
(g/100 g proteine)
Specia Fenil- Histidină Isoleucină Leucină Lizină Metionină Treonină Triptofan Valină
alanină
Grâu comun 4,6 2,0 3,0 6,3 2,3 1,2 2,4 1,5 3,6
Grâu durum 4,1 1,9 3,6 7,0 2,2 0,9 2,9 1,2 4,6
Secară 5,0 2,4 3,7 6,4 3,5 1,6 3,1 0,8 4,9
Orz 5,2 2,1 3,6 6,6 3,5 2,2 3,2 1,5 5,0
Ovăz 5,4 2,4 4,2 7,5 4,2 2,3 3,3 1,2 5,8
Orez 5,2 2,5 4,1 8,6 4,1 2,4 4,0 1,4 5,8
Porumb 4,8 2,9 3,6 12,4 2,7 1,9 3,5 0,5 4,9
Sorg 5,1 2,1 4,1 14,2 2,1 1,0 3,3 1,0 5,4
Mei 5,2 2,2 4,6 12,9 2,2 2,0 3,3 0,9 5,1

39
Utilizarea boabelor de cereale în furajarea animalelor s-a dezvoltat mult în a doua jumătate a sec.
XX, sub formă de boabe întregi sau măcinate şi amestecate cu furaje proteice, pentru a obţine raţii furajere
echilibrate. Unele specii de cereale pot fi surse de furaje de volum, cultivate singure sau în amestec cu alte
specii: porumbul şi sorgul, sub formă de siloz; ovăzul sau secara sunt componente ale borceagurilor,
alături de specii leguminoase.
Resturile vegetale - frunze, tulpini (şi rădăcini) - reprezintă 50 - 75% din recolta totală de biomasă
a cerealelor şi pot deveni: sursă de furaje pentru animale (furaje pentru rumegătoare); aşternut pentru
animale (care ulterior este transformat în îngrăşământ organic); mulci; sursă de materie organică pentru
terenurile agricole; materie primă pentru industrializare (hârtie şi carton; substrat pentru cultivarea
ciupercilor sau a legumelor; plăci aglomerate; plăci izolante; celuloză; diferite alte produse sau substanţe);
producerea de energie (prin combustie directă; producerea de biogaz sau biometanol).
Resturile vegetale de la cereale sunt importante din punct de vedere agronomic deoarece:
contribuie la materia organică din sol prin rădăcini şi resturile părţilor aeriene ale plantei; contribuie la
diminuarea riscului formării crustei sau compactării solului; rămase la suprafaţa solului, reduc eroziunea
prin vânt şi apă, prin reducerea impactului picăturilor de ploaie; sporesc infiltrarea apei; contribuie alături
de humus la sporirea capacităţii de schimb cationic şi reţin substanţele nutritive de la levigare; menţin
solul friabil.

! ! ! Resturile vegetale de la cereale conţin în principal carbon (43,3% carbon), iar azotul este prezent în
cantitate foarte mică (0,9% azot), raportul C/N fiind de 85:1 până la 90:1. Carbonul din resturile vegetale
rămase pe teren este utilizat de microorganismele din sol numai dacă există suficient azot accesibil: pentru
fiecare 30 unităţi de carbon din reziduuri, este nevoie de cel puţin o unitate de azot disponibilă, sau
descompunerea va fi foarte lentă. Dacă nu este îndeplinită această condiţie, atunci microorganismele vor
utiliza azotul existent în sol şi plantele cultivate vor fi lipsite de azotul necesar pentru a creşte şi a se
dezvolta. Rezultă că pentru fiecare tonă de resturi vegetale introduse în sol, trebuie adăugate circa 30
kg N/ha, sub formă de îngăşăminte chimice sau prin cultivarea ca îngrăşământ verde a unei leguminoase.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt cele mai importante cereale în agricultura şi economia mondiale?
Răspuns:
Cele mai importante cereale la nivel mondial sunt, în ordine: grâul, orezul, porumbul, orzul, sorgul,
meiurile.
2. Care sunt cele mai importante cereale pentru agricultură şi economia europene?
Răspuns:

40
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Valoarea nutritivă ridicată a boabelor de cereale este diminuată de prezenţa în cantitate
insuficientă a unor aminoacizi esenţiali, ceea ce trebuie avut în vedere pentru completarea
alimentaţiei:
a) Leucină şi izoleucină.
b) Lizină şi triptofan.
c) Valină şi metionină.
d) Cistină şi cisteină.
Rezolvare: b
De rezolvat:
2. Efectul fertilizant al resturilor vegetale rămase după recoltare este asigurat prin (două răspunsuri
corecte):
a) Administrarea udărilor imediat după împrăștierea pe teren.
b) Aplicarea unor erbicide cu efect total.
c) Adăugarea de îngrăşăminte cu azot.
d) Cultivarea de culturi pentru îngrășăminte verzi.
Rezolvare:

REZUMATUL TEMEI
CEREALELE
3. Importanţa cerealelor. Calitatea recoltei
3.1. Importanţa cerealelor
a) Importanţa alimentară, furajeră, industrială şi agronomică a cerealelor.
b) Semnificaţia cerealelor pentru agricultura şi economia mondiale, europene şi ale României.
c) Principalii exportatori şi importatori de cereale.
3.2. Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări
a) Morfologia şi anatomia bobului de cereale.
b) Compoziţia chimică şi calitatea recoltei.
c) Utilizări ale recoltei.

41
Tema nr. 4
Morfologia şi biologia cerealelor
Unităţi de învăţare:
 Particularităţi morfologice şi biologice.
 Ciclul de vegetaţie. Codificarea vegetaţiei.
 Formarea recoltei.
Obiectivele temei:
- să cunoaşteți în detaliu biologia cerealelor, şi să puteți identifica stadiile critice din ciclul vegetativ
pentru a decide momentul potrivit pentru diferite intervenţii tehnologice;
- să cunoaşteți componentele de producţie (elementele productivităţii) şi să puteți evalua, în dinamică,
componentele şi mărimea recoltei.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011. Fitotehnie.
Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate semănatului.
Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Ionescu (Truţa) Alina
Maria, Mihalache M., Băşa A.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru
cereale. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

4.1. Particularităţi morfologice şi biologice


Rădăcina - sistemul radicular al cerealelor este format din rădăcini embrionare, care apar din
sămânţă în timpul germinaţiei, şi din rădăcini adventive (coronare sau permanente) care se formează de la
nodurile bazale ale tulpinii (de regulă, de la nodurile subterane). Cereale formează un număr diferit de
rădăcini embrionare: grâu - 3 - 5 rădăcini; secară - 4 rădăcini; orz - 5 - 8 rădăcini; ovăz - 3 - 5 rădăcini;
orez, porumb, sorg, mei - 1 rădăcină (fig. 5).
Sistemul radicular este de tip fasciculat şi constă în cea mai mare parte din rădăcini fine, fibroase
care rămân cam de acelaşi diametru pe toată lungimea. Rădăcinile au rolul de a asigura apa şi substanţele
nutritive şi de a ancora planta pentru a preveni căderea; de asemenea, participă la sinteza unor substanţe de
creştere şi la distribuirea şi redistribuirea unor asimilate (fig. 6).
Orzul are sistemul radicular cel mai slab dezvoltat, ovăzul şi secara au sistemul cel mai dezvoltat,
iar la grâu rădăcinile au o dezvoltare intermediară. Porumbul şi sorgul se caracterizează prin rădăcini
foarte puternic dezvoltate şi profunde, ceea ce explică productivitatea ridicată a acestor specii şi
42
capacitatea lor de a valorifica condiţii de vegetaţie mai puţin favorabile.

Fig. 5. Boabe germinate la cereale


(după N. Zamfirescu, 1965)

Fig. 6. Rădăcina la cerealele păioase


(după W. Diepenbrock, G. Fischbeck, K-U. Heyland, N. Knauer, 1999)
Tulpina - denumită pai, este cilindrică şi, cu excepţia porumbului şi sorgului, este goală în
interior, în afară de zona nodurilor.
Înălţimea tulpinii la soiurile actuale de cereale păioase este de 0,8 - 1 m, ceea ce le conferă
rezistenţă la cădere. La porumb şi unele forme de sorg (sorg tehnic, sorg zaharat) înălţimea plantelor este
obişnuit de 1,5 - 2,5 m (3 m). Tulpina are capacitatea de a ramifica, formând fraţi sau lăstari, iar procesul
este denumit înfrăţire sau lăstărire. Dintre cerealele de toamnă, cea mai mare capacitate de înfrăţire o are

43
secara, urmată de orz şi grâu, iar dintre cerealele de primăvară cel mai bine înfrăţeşte orzul, urmat de ovăz.
Înfrăţirea are un rol important în compensarea pierderilor de plante pe timpul iernii. Plantele de porumb
se caracterizează prin lăstărire redusă, iar sorgul lăstăreşte mai frecvent.
Frunzele - sunt formate din teacă şi limb. Teaca porneşte de la fiecare nod şi, frecvent, înveleşte
internodul până aproape de nodul superior. La locul de desprindere a limbului de teacă există două
formaţiuni: ligula, care este o prelungire a epidermei tecii, şi urechiuşele, prelungiri ale epidermei
limbului. Prezența, forma și mărimea acestor două formațiuni pot reprezenta criterii de recunoaștere a
speciilor de cereale înainte de înspicat (fig. 7).

Fig. 7. Urecgiușe și ligula la cereale


(după D. Soltner, 1999)

Floarea și inflorescenţa - este compusă din inflorescenţe simple - spiculeţe, grupate pe un ax -


rahis, o prelungire a tulpinii, şi care cuprind, la rândul lor una sau mai multe flori (fig. 8), inserate pe axul
spiculeţului. Spiculeţele pot fi dipuse pe un ax central neramificat şi în acest caz inflorescenţa se numeşte
spic, sau sunt dispuse pe ramificaţii şi inflorescenţa este panicul. La grâu, secară, orz şi triticale
inflorescenţa este spic; la ovăz, orez, sorg şi mei inflorescenţa este panicul. La porumb, florile mascule
sunt grupate în panicul, iar cele femele într-un spic modificat (ştiulete sau spadix).
Spiculeţul este protejat de un înveliş format din frunzuliţe (bractei) denumite glume, care pot
prezenta sau nu ariste (fig. 9). Într-un spiculeţ se formează una sau mai multe flori, fiecare floarea fiind
protejată de două bractee denumite palei, care pot fi aristate sau nearistate. O floare cuprinde staminele -
organe mascule (androceul), pistilul - organul femel (gineceul) şi două formaţiuni (lodicule) la bază.
Fiecare stamină este compusă din filament şi anteră, care conţine polenul. Pistilul este format din ovar,
două stiluri şi două stigmate plumoase.
Fecundarea este autogamă la grâu, orz, triticale, ovăz, orez şi este alogamă la porumb, sorg și
secară.
Bobul (cariopsa) - este un fruct uscat indehiscent. La treierat, bobul poate rămâne învelit în pleve
- bobul este îmbrăcat la orz, ovăz, orez, sorg, mei -, sau poate fi separat de pleve - bobul este golaş - la
grâu, secară, triticale, porumb. La orz, ovăz, sorg există şi forme cu bobul golaş.

44
Fig. 8. Floarea la cereale
(după D. Soltner, 1999)

1- ovăz; 2 - secară; 3 - grâu; 4 - orz


Fig. 9. Spiculețe la cereale
(după W. Diepenbrak, G. Fischbeck, K.-U. Heyland, N. Knauer, 1999)

4.2. Ciclul de vegetaţie. Codificarea vegetaţiei


Ciclul de vegetaţie al cerealelor cuprinde etapa vegetativă, în care se formează rădăcina, tulpina şi
frunzele şi etapa generativă (sau reproductivă) când se formează inflorescenţa, florile şi fructele.
Pentru descrierea dezvoltării plantelor de cereale şi a caracteristicilor fenologice au fost elaborate
mai multe scări de coduri, care marchează stadiile de vegetaţie. În prezent, există tendinţa de generalizare
a scării zecimale BBCH (tab. 11), care defineşte momentele importante din dezvoltarea plantelor ca stadii
principale (sau macrostadii, notate de la 0 la 9), iar în cadrul fiecăruia identifică microstadii, notate cu
cifre de la 0 la 9, care sunt alăturate cifrelor care codifică macrostadiile.
Trecerea plantelor de cereale de la etapa vegetativă la etapa generativă este marcată prin codurile
29 - 30 pe scara BBCH. Acest stadiu este denumit în lucrările de biologia grâului "spic la 1 cm" (măsurat
de la nivelul nodului de înfrăţire şi până la partea superioară a conului de creştere) sau "punct de viraj".
Cunoaşterea stadiilor creşterii este utilă pentru identificarea fazelor critice din ciclul vegetativ al
plantelor, în care acestea sunt mai sensibile la factorii de mediu. Totodată, observarea stadiilor este utilă
pentru a decide momentul potrivit pentru diferite intervenţii tehnologice.

45
Tabelul 11
Stadiile de dezvoltare la cereale (cu exemplificare la grâu)
(după Witzenberg şi colab., 1989; W.Aufhammer, 1998, citat de Gh.V.Roman, 2011)
Codul
BBCH* Carcaterizarea
0 Germinarea
00 Sămânţa uscată
01 Începutul imbibiţiei
03 Încheierea imbibiţiei
05 Rădăciniţa iese din bob
07 Coleoptilul iese din bob
09 Răsărirea: coleoptilul iese la suprafaţa solului; prima frunză este vizibilă la
vârful coleoptilului
1 Dezvoltarea frunzelor
10 Prima frunză iese din coleoptil
11 Stadiul de o frunză: prima frunză dezvoltată; vârful celei de-a doua frunze
vizibil
12 Stadiul de două frunze: a doua frunză dezvoltată; vârful celei de-a treia frunze
vizibil
13 Stadiul de trei frunze: a treia frunză dezvoltată; vârful celei de-a patra frunze
vizibil
Stadiile continuă până la…..
19 .....nouă sau mai multe frunze dezvoltate
Înfrăţirea poate avea loc de la stadiul 13; în acest caz poate dura până la stadiul
21
2 Înfrăţitul
21 Primul frate vizibil: începutul înfrăţitului
22 Al doilea frate vizibil
23 Al treilea frate vizibil
Stadiile continuă până la…..
29 nouă sau mai mulţi fraţi vizibili
Alungirea paiului poate începe mai devreme; în acest caz se trece la stadiul 30

46
3 Alungirea paiului (tulpina principală)
30 Începutul alungirii paiului: tulpina principală şi fraţii formaţi, încep să se
alungească. Spicul la cel puţin 1 cm de nodul de la înfrăţire
31 Stadiul de un nod: primul nod sesizabil aproape de suprafaţa solului, la cel puţin
1 cm de la nodul de înfrăţire
32 Stadiul de două noduri: al doilea nod sesizabil, la cel puţin 2 cm de la primul
nod
33 Stadiul de trei noduri: al treilea nod la cel puţin 2 cm de la al doilea nod
34 Stadiul de 4 noduri: nodul 4 la cel puţin 2 cm de la al treilea nod
37 Apariţia ultimei frunze (frunza steag); ultima frunză încă nedesfăcută
39 Stadiul de ligulă: ligula frunzei steag vizibilă. Frunza steag complet dezvoltată
4 Faza de burduf
41 Teaca frunzei steag s-a umflat
43 Spicul iese din pai. Teaca frunzei steag începe să se umfle
45 Teaca frunzei steag se umflă
47 Teaca frunzei steag se deschide
49 Vârfurile aristelor devin vizibile deasupra ligulei frunzei steag
5 Înspicatul
51 Începutul înspicării: vârful spicului iese afară din teacă
55 Mijlocul fazei: baza spicului se află încă în teacă
59 Încheierea înspicatului: spicul vizibil în totalitate
6 Înfloritul
61 Începutul înfloritului: prima stamină vizibilă
65 Mijlocul fazei: 50% din stamine vizibile
69 Încheierea înfloritului
7 Formarea bobului (cariopsei)
71 Primele boabe au ½ din mărimea finală. Conţinutul bobului este apos
73 Maturitatea în lapte timpurie
75 Maturitatea în lapte mijlocie: toate boabele au mărimea finală. Conţinutul
bobului este lăptos. Bobul este încă verde
77 Maturitatea în lapte târzie
8 Coacerea bobului
83 Maturitatea în ceară timpurie
85 Maturitatea în ceară: continuţul bobului este încă moale, dar uscat. Urmele de
apăsare cu unghia sunt reversibile
87 Maturitatea galbenă: urmele de apăsare cu unghia sunt ireversibile
89 Maturitatea deplină: bobul este tare, cu greu poate fi rupt cu degetul

47
9 Uscarea plantei
92 Bobul nu mai poate fi turtit sau rupt cu degetele
93 Bobul se contractă pe timpul zilei
97 Planta complet uscată. Paiele se frâng
99 Faza de recoltare
*Colaborare a firmelor BASF-AG, Bayer-AG, Ciba-Geigy-AG, Hoechst-AG

La porumb, procesele de creştere şi dezvoltare prezintă unele particularităţi, iar succesiunea


stadiilor principale evoluează astfel: stadiul principal 0) germinarea; 1) dezvoltarea frunzelor; 3) creşterea
în lungime (formarea tulpinii); 5) înspicatul (apariţia inflorescenţei mascule); 6) înfloritul (etape ale
înfloritului inflorescenţei mascule; etape ale formării şi înfloritului inflorescenţei femele); 7) formarea
bobului (inclusiv maturitatea în lapte); 8) coacerea bobului; 9) uscarea şi moartea plantei.

4.3. Formarea recoltei


Procesul presupune analiza în dinamică a formării componentelor de producţie (elementelor
productivităţii) care, în cazul cerealelor păioase sunt următoarele (fig. 10 și 11):
a. numărul de plante pe m2 - rezultă din densitatea de semănat, facultatea germinativă a
seminţelor şi condiţiile de germinat. La cerealele de toamnă (se exemplifică la grâu), numărul
de plante se reduce, adesea drastic, pe timpul iernii; de asemenea, o anumită reducere a
densităţii se datorează concurenţei dintre plantele din lan sau atacului de boli şi dăunători.
Aceste pierderi de densitate sunt compensate prin înfrăţit; la sfârşitul înfrăţitului rezultă
numărul de fraţi pe m2, dintre care numai o parte vor contribui la recoltă.

Fig. 10. Formarea componentelor de producție la cerealele păioase


(după D.Soltner, 1990, citat de Gh.V.Roman, 1995)

48
b. numărul de fraţi fertili (sau numărul de spice pe m2) - rezultă în urma diferenţierii
inflorescenţelor, în timpul fazelor de înfrăţit şi de alungire a paiului.
c. numărul de spiculeţe formate în spic - depinde de condiţiile de vegetaţie din perioada de
înfrăţit şi de la începutul formării paiului. În timpul înfloritului, condiţiile de vegetaţie contribuie la
formarea numărului de spiculeţe fertile dintr-o inflorescenţă şi a numărului de flori fertile în spiculeţ,
ambele conducând, în final, la stabilirea numărului de boabe formate într-un spic.

Fig. 11. Structura recoltei la grâu


(după D.Soltner, 1999)

d. mărimea boabelor (exprimată prin MMB) - este influenţată de condiţiile din perioada de
formare a boabelor şi de maturare (coacere).

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Cum se diferenţiază cerealele în privinţa dezvoltării sistemului radicular (de care se ţine cont la
administrarea de îngrăşămintelor)?
Răspuns:
Orzul are sistemul radicular cel mai slab dezvoltat, la grâu rădăcina are o dezvoltare intermediară, iar
ovăzul şi secara au sistemul radicular dezvoltat.
2. Cum se diferenţiază cerealele în privinţa capacităţii de înfrăţire (de care se ţine seama la
stabilirea densităţii de semănat) ?
Răspuns:

49
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. În timp, formarea componentelor de producţie la grâu se eşalonează astfel:
a) Număr plante/m2; număr spice/m2; număr boabe/spic; MMB.
b) Număr spice/m2; MMB; număr plante/m2; număr boabe/spic.
c) MMB; număr boabe/spic; număr spice/m2; număr plante/m2.
Rezolvare: a
De rezolvat:
2. Stadii de dezvoltare (faze de vegetație) cuprinse în etapa generativă (sau reproductivă) sunt:
a) Înfrăţitul. Dezvoltarea frunzelor. Faza de burduf.
b) Formarea bobului. Germinarea. Uscarea plantelor.
c) Înspicatul. Înfloritul. Formarea bobului. Coacerea bobului.
Rezolvare:

REZUMATUL TEMEI
4. Morfololgia şi biologia cerealelor
4.1. Particularităţi morfologice şi biologice
a) Prezentarea particularităţilor şi evidenţierea unor calităţi şi a unor deficienţe.
b) Diferențe între speciile de cereale.
4.2. Ciclul de vegetaţie. Codificarea vegetaţiei
a) Etape şi faze de vegetaţie.
b) Stadiile creşterii - macrostadii şi microstadii.
4.3. Formarea recoltei
a) Componentele de producţie (elementele productivităţii)
b) Dinamica formării componentelor de producţie și structura recoltei.

TEST RECAPITULATIV
Cerealele originare din climatul temperat şi care Secară, triticale, orz, ovăz a
se cultivă îndeosebi în Europa sunt: Orez, sorg, mei b
Grâu, porumb, orez c
Fonio, mei perlat, ciumiza d
Principalii exportatori de grâu pe plan mondial Brazilia, India, Japonia a
sunt: Olanda, Spania, Coreea de Sud b
SUA, Uniunea Europeană, Canada c
Egipt, Maxic, Indonezia d
Principalii exportatori de porumb pe plan Canada, Egipt, Algeria a
mondial sunt: SUA, Argentina, Brazilia b
Uniunea Europeană, Japonia, China c

50
Indonezia, Coreea de Sud, India d
În România, pe suprafeţele cele mai mari se Grâu şi porumb a
cultivă: Orez şi sorg b
Secară şi triticale c
Orz şi ovăz d
Calitatea nutritivă a boabelor de cereale este Leucină şi izoleucină a
diminuată de conţinuturile mici în unii Cistină şi cisteină b
aminoacizi esenţiali: Lizină şi triptofan c
Valină şi fenilalanină d
În compoziţia chimică a boabelor de cereale Glucidele, în principal amidon a
predomină: Lipidele, în principal acid linoleic b
Vitaminele, îndeosebi vitaminele B c
Celuloza brută d
În ţările dezvoltate economic, cerealele sunt 69 - 74% a
destinate consumului uman direct în proporţie Nu sunt diferenţe faţă de ţările în curs de
de: dezvoltare b
21% c
50% d
Raportul C/N de 85:1 - 90:1 impune Tocarea şi împrăşterea la suprafaţa solului a
următoarele măsuri pentru a obţine creşterea Tocarea şi încorporarea în sol b
fertilităţii terenurilor prin administrarea paielor: Arderea paielor c
Tocarea şi înprăştierea pe teren, şi adăugarea a
circa 30 kg N/ha sub formă de îngrășăminte
chimice d
Lipidele sunt concentrate în anumite părţi ale Endosperm a
bobului de cereale: Embrion b
Pericarp c
Testa d
Speciile de cereale cu inflorescenţa panicul Ovăz, orez a
sunt: Grâu, secară b
Triticale, orz cu 2 rânduri c
Orz cu 6 rânduri, secară d
Cunoaşterea stadiilor creşterii este importantă Evaluarea producţiei probabile a
pentru: Stabilirea densităţii de semănat b
Identificarea fazelor critice şi stabilirea
momentului pentru intervenţiile tehnologice c
Identificarea organismelor dăunătoare d
Anumite părţi ale plantei prezintă caractere de Urechiuşele şi ligula a
recunoaştere a speciilor de cereale înainte de Rădăcinile adventive b
apariţia inflorescenţei: Înălţimea tulpinii c
Gradul de ramificare a tulpinii d
Microstadiile din timpul formării şi coacerii Forma bobului (cariopsei) a
boabelor (maturitate) se diferenţiază după: Consistenţa bobului b
Diametrul bobului c
Culoarea bobului d
Numărul de spice/m2 depinde, printre altele, de: Mărimea boabelor a
Numărul de spiculeţe fertile/spic b
Numărul de boabe în spic c
Densitatea de semănat, procesul de înfrăţire,
pierderile de densitate pe timpul iernii d
Care va fi producţia unei culturi de grâu dacă: 5.220 kg/ha a
Numărul de spice/m2 = 500; Numărul de 8.580 kg/ha b
boabe/spic = 42; MMB = 38 g ? 7.980 kg/ha c
3.640 kg/ha d

51
GRÂUL
Tema nr. 5
Importanţă. Sistematică. Calitatea recoltei
Unităţi de învăţare:
 Importanţa culturii grâului.
 Sistematică. Soiuri cultivate.
 Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări.
Obiectivele temei:
- să cunoaşteți situaţia cultivării grâului şi a comerţului cu grâu pe plan mondial, european şi naţional,
pentru a fundamenta strategia economică a exploataţiei agricole;
- să alegeți soiurile de grâu în funcţie de recomandările specialiştilor precum și de condiţiile
pedoclimatice şi socio-economice în care activați (sau zona de domiciliu - de precizat zona).
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate semănatului.
Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Ionescu (Truţa) Alina
Maria, Mihalache M., Băşa A.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru
cereale. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

5.1. Importanţa culturii grâului


● grâul - este cea mai importantă plantă cultivată; conţinutului ridicat al boabelor în glucide şi
proteine şi raportul dintre aceste substanţe, corespund cerinţelor organismului uman; boabele
au conservabilitate îndelungată şi pot fi transportate fără dificultate; planta are plasticitate
ecologică mare;
● cantităţile de grâu produse în fiecare an şi comerţul cu grâu reprezintă componente
importante ale balenţei comerciale pentru economiile naţionale;
● sub aspect agronomic: cultura grâului este integral mecanizată; grâul este o foarte bună
premergătoare pentru majoritatea culturile, părăseşte terenul devreme şi permite efectuarea
lucrărilor solului încă din vară; după recoltarea soiurilor timpurii de grâu pot fi amplasate
unele culturi succesive.

52
În ultimele decenii, pe glob au fost cultivate cu grâu în jur de 220 mil. ha (tab. 12), producţia
globală de grâu a ajuns la 704 mil. tone în 2011, iar producţia medie mondială în ultimii ani a fost de
2.718 - 3.069 kg boabe/ha; din recolta mondială, 100 - 122 mil. tone reprezintă obiect de comerţ.

Tabelul 12
Situaţia culturii grâului pe glob şi în ţările mari cultivatoare
(FAOSTAT, 2011)
Suprafaţa semănată Producţia medie Producţia totală
Continentul, ţara
(mii ha) (kg/ha) (mii tone)
Pe glob 220.385 3.195 704.080
AFRICA 8.996 2.455 22.084
- Algeria 1.750 1.600 2.800
- Egipt 1.285 6.542 8.407
- Etiopia 1.650 1.731 2.856
AMERICA DE NORD 27.040 2.946 79.675
- Canada 8.543 2.957 25.261
- SUA 18.496 2.942 54.413
AMERICA DE SUD 8.936 3.433 30.676
- Argentina 4.494 3.639 16.354
- Brazilia 2.138 2.662 5.690
ASIA 102.293 3.107 317.861
- China 24.270 4.837 117.410
- India 29.068 2.988 86.874
- Iran 7.085 2.027 14.361
- Kazahstan 13.694 1.660 22.732
- Pakistan 8.900 2.833 25.214
- Turcia 8.096 2.693 21.800
EUROPA 59.565 3.794 225.990
-Bulgaria 1.138 3.917 4.458
- Franţa 5.827 6.528 38.037
- Germania 3.248 7.020 22.800
- Italia 1.726 3.837 6.622
- Marea Britanie 1.969 7.749 15.257
- Polonia 2.259 4.134 9.339
- România 1.946 3.664 7.131
- Republica Moldova 301 2.641 795
- Federaţia Rusă 24.835 2.264 56.240
- Serbia 493 4.211 2.076
- Spania 1.993 3.462 6.900
- Ucraina 6.657 3.353 22.324
- Ungaria 978 4.199 4.107
OCEANIA 13.554 2.050 27.793
- Australia 13.502 1.586 21.410

53
Ţările mari producătoare şi, în acelaşi timp, exportatoare de grâu (în anul 2011) au fost: SUA
(18,5 mil. ha, 27,6 mil. tone exportate), Uniunea Europeană (25,6 - 46,5 mil. ha), Federaţia Rusă (24,8
mil.ha, 11,8 mil. tone export), Canada (8,5 mil. ha), Australia (13,5 mil. ha), Argentina (4,5 mil. ha),
Ucraina (6,7 mil. ha) (fig. 12).
În România, suprafeţele cultivate cu grâu au cunoscut modificări relativ importante în ultimul
secol: în anul 1938 se cultivau cu grâu 2.500 mii ha, apoi suprafeţele s-au redus treptat până la 2.100
mii ha în perioada 1979 - 1981 şi s-au stabilizat în ultimele decenii în jurul a 2.000 mii ha şi în câţiva
ani au fost sub acest nivel (1992, 1996, 1999, 2003, 2007). Producţiile medii la grâu în România au
crescut între anii 1938 şi 1979 - 1981, de la 963 kg/ha la 2.487 kg/ha, după care s-au menţinut în jurul
acestei valori, cu oscilaţii în funcţie de favorabilitatea meteorologică a anilor de cultivare. Se detaşează
recoltele obţinute în anii 1984, 1990, 1995, 2004, 2008 şi 2011 (între 3.090 şi 3.665 kg boabe/ha).

Fig. 12. Aria de cultură a grâului pe glob


(după R.Peterson, citat de Gh.V.Roman, 1995)

5.2. Sistematică. Soiuri cultivate


Grâul aparţine genului Triticum, familia Poaceae (sin. Gramineae). Genul Triticum cuprinde
un mare număr de forme sălbatice (primitive) și cultivate (evoluate) (tab. 13).
Secţia (grupa) diploidă (2n=14 cromozomi). Cuprinde forma cultivată Triticum monococcum
L. subsp. monococcum (sin. Tr. monococcum L.) (“alac“ sau “einkorn“, în limbajul internaţional), una
dintre cele mai vechi plante cultivate, caracterizată prin boabe “îmbrăcate“ după treierat şi care dau o
făină albă, bogată în gluten. Prezintă inters ca sursă de gene în ameliorarea rezistenţei la unii factori de
stres şi este o formă de grâu promovată de agricultura ecologică.
Secţia (grupa) tetraploidă (2n=28 cromozomi). Triticum turgidum subsp. dicoccum (sin. Tr.
dicoccum (Schrank.) Schulb.) (“tenchi“ cultivat sau “emmer“, denumirea internaţională) a fost
principala cereală a vremurilor vechi. Este cultivată sporadic în Asia Mică, India, Etiopia, areale

54
restrânse din SUA şi unele regiuni muntoase din Europa. Bobul rămâne îmbrăcat după treierat şi este
sticlos, bogat în proteine. Este promovată de agricultura ecologică.

Tabelul 13
Clasificarea genului Triticum (după J. Mac Key, 1963, citat de Gh.Bîlteanu, 1989)

Denumirea latină Deumirea comună Caracteristici

SECŢIA DIPLOIDĂ (2n = 14 cromozomi)


- T. monococcum L.
- ssp. boeoticum (Bois.) MK Alac sălbatic Bob îmbrăcat. Rahis fragil
- ssp. monococcum Alac cultivat Bob îmbrăcat. Rahis fragil

SECŢIA TETRAPLOIDĂ (2n = 28 cromozomi)

- T. timopheevi Zhuk. ssp. timopheevi Grâul lui Timofeev Bob îmbrăcat. Rahis fragil

- T.turgidum (L.) Thell.


- ssp. dicoccoides (Korn.) Thell Tenchi sălbatic Bob îmbrăcat. Rahis fragil
- ssp. dicoccum (Schrank.) Thell Tenchi cultivat Bob îmbrăcat. Rahis fragil
- ssp. turgidum conv. turgidum Grâu englezesc Bob golaş. Rahis rezistent
- ssp. turgidum conv. durum (Desf.) MK Grâu “durum” Bob golaş. Rahis rezistent
- ssp. turgidum conv. polonicum (L.)MK Grâu polonez Bob golaş. Rahis rezistent
- ssp. carthlicum (Nevski) MK Grâu persan Bob golaş. Rahis rezistent
SECŢIA HEXAPLOIDĂ (2n = 42 cromozomi)
- T. aestivum (L.) Thell.
- ssp. vulgare (Vill.) MK Grâu comun Bob golaş. Rahis rezistent
- ssp. spelta (L.) Thell. Grâu spelta Bob îmbrăcat. Rahis fragil
- ssp. macha (Dek. et Men.) MK Grâu macha Bob îmbrăcat. Rahis rezistent
- ssp. compactum (Host.) MK Grâu pitic Bob golaş. Rahis rezistent
- ssp. sphaerococcum (Perc.) MK Grâu pitic indian Bob golaş. Rahis rezistent

Triticum turgidum subsp. turgidum conv. durum (sin. Tr. durum Desf.) (grâul "durum" sau
"arnăut") era cultivat încă de pe vremea Imperiului Roman. Se caracterizează prin cerinţe mari faţă de
căldură şi rezistenţă la secetă, dar este sensibil la ger. Are forme de toamnă şi de primăvară. În prezent
este cultivat pe circa 8% din suprafaţa mondială cu grâu, cu precădere în zonele ceva mai calde. Bobul
este mare, mai lung decât bobul de grâu comun, sticlos, cu conţinut ridicat în substanţe proteice şi
gluten, excelent pentru producerea pastelor făinoase, dar de calitate inferioară pentru panificaţie.
Spicul este dens, aproape întotdeauna aristat, cu ariste mai lungi decât spicul.
În ultimii ani, producţia mondială de grâu "durum" a fost în jur de 25,4 mil. tone, recoltate de
pe o suprafaţă de circa 17,0 mil. ha; circa 5,7 mil. tone au fost produse în ţările europene (Italia,
Franţa, Grecia, Spania), 6,9 mil. tone în Orientul Mijlociu (Turcia), 3,2 mil. tone în ţările de pe
litoralul mediteranean al Africii (Algeria, Tunisia, Maroc) şi 5,7 mil. tone în America de Nord.
55
România cultivă suprafeţe restrânse cu grâu "durum" şi este dependentă de importuri pentru
acoperirea consumului intern de paste făinoase. În ultimii ani, a fost semnalată o tendinţă de creştere a
cererii de grâu "durum" pe piaţa românească şi la export, ceea ce poate stimula interesul pentru această
cultura şi extinderea suprafeţelor semănate.
Secţia (grupa) hexaploidă (2n=42 cromozomi). Triticum aestivum subsp. vulgare (sin.
Tr.aestivum L.) (grâul “comun“ sau “grâul pentru pâine“) este semănat pe circa 90% din suprafaţa
mondială cultivată cu grâu și are forme de toamnă și de primăvară. Pe plan mondial, cea mai mare
parte (circa 70%) este ocupată cu grâu de toamnă, iar grâul de primăvară este cultivat în regiunile
globului unde grâul de toamnă nu suportă temperaturile scăzute din timpul iernii, sau planta nu rezistă
din cauza stratului de zăpadă care acoperă solul o perioadă îndelungată (în Federaţia Rusă, Canada,
ș.a.). În ţara noastră, grâul de toamnă ocupă 99% din suprafaţa totală cu această plantă; grâul de
primăvară se cultivă pe suprafeţe restrânse, în zone submontane şi unele depresiuni intramontane.
Grâul comun se caracterizează prin spice aristate sau nearistate, cu 3 - 5 flori în spiculeţ, care
formează 1 - 4 boabe golaşe. Bobul grâului comun este scurt, oval-alungit şi făinos, de culoare roşie
sau albă, cu diferite nuanţe de galben sau portocaliu, şi este foarte potrivit pentru panificaţie.
Specia cuprinde numeroase varietăţi, care se diferenţiază după: prezenţa sau absenţa aristelor;
culoarea glumelor şi a aristelor; pubescenţa glumelor; culoarea boabelor. Soiurile de grâu cultivate în
ţara noastră în ultimele decenii au aparţinut varietăţilor: erythrospermum (spic alb, aristat, glume
netede, bob roşu); lutescens (spic alb, nearistat, glume netede, bob roşu); ferrugineum (spic roşu,
aristat, glume netede, bob roşu); milturum (spic roşu, nearistat, glume netede, bob roşu). În prezent,
predomină soiurile din varietatea erythrospermum.
Triticum aestivum subsp. spelta (sin. Tr. spelta L.) (grâul “spelta“) are bobul sticlos, îmbrăcat
şi dă o făină bogată în gluten. Este rezistent la ger şi boli. Este semănat pe suprafeţe limitate în
Elveţia, Suedia, Germania, Belgia (este denumit "grâul Ardenilor") şi izolat în Turcia, nordul Spaniei
şi SUA. Este potrivit pentru furajarea porcilor, a păsărilor şi a animalelor de reproducţie. Interesul
pentru grâul spelta a sporit în ultimii ani deoarece se dezvoltă relativ bine în condiţiile reducerii
dozelor de îngrăşăminte cu azot şi a tratamentelor fitosanitare, specifice agriculturii ecologice. Există
încercări de a extinde în cultură grâul spelta și în ţara noastră.
Soiuri. Sortimentul de soiuri de grâu comun din Catalogul Oficial cuprinde predomint soiuri
româneşti, caracterizate prin: potenţial de producţie de până la 9 - 10 tone boabe/ha; rezistenţă la
cădere, ger, iernare, secetă şi boli; valoare nutritivă şi tehnologică a boabelor; stabilitate a recoltelor
(tab. 14).
Pentru grâul comun de primăvară, în ultimii ani a fost recomandat soiul românesc Pădureni
(aflat în conservare). Pentru grâul "durum" există în cultură soiuri de toamnă (Codurum şi Grandur
FD - româneşti; Mv Makaroni - soi unguresc; Nefer - soi francez) şi de primăvară (Salsa - soi
francez).
56
Tabelul 14
Zonarea soiurilor de grâu de toamnă în România
(după Catalogul Oficial al Soiurilor, 2012)

Zona de cultivare a grâului Soiuri recomandate

Boema l, Crina, Dor F, Dropia, Faur F, Flamura 85, Glosa, Gruia, Izvor, Alex, Ciprian,
Sudul ţării, irigat
Lovrin 34, Romulus LV, Kuskun Serina, Renesansa, G.K.Elet, Apache
Boema 1, Crina, Dor F, Dropia, Glosa, Izvor, Alex, Lovrin 34, Romulus LV, Kuskun
Sudul ţării, neirigat
Serina, G.K. Elet, G.K.Miska, G.K.Petur, Mv Magvas, Mv Palma, Apache
Şimnic 30, Şimnic 50, Crina, Dor F, Dropia, Glosa, Gruia, Izvor, Ciprian, Lovrin 34, PKB
Oltenia
Kristina, Renesansa

Zona piemonturilor sudice Albota, Trivale, Dor F, Glosa, Gruia, Crişana, Apache

Alex, Ciprian, Lovrin 34, Romulus LV, Crişana, Briana, Dor F, Faur F, Glosa, Kuskun
Vestul ţării Serina, PKB Kristina, G.K.Elet, G.K.Kalasz, G.K.Miska, G.K.Petur, Mv Magvas,
Mv Palma, Kraljevica, Apache, Renan, Renesansa

Zona colinară din vest Crişana, Arieşan, Ciprian, Dor F, Glosa, Apache, Cezanne

Apullum, Ardeal 1, Arieşan, Turda 2000, Crişana, Dor F, Dumbrava, Delabrad 2, Faur F,
Transilvania Glosa, Esenţial, Iaşi 2, Kuskun Serina, G.K.Elet, G.K.Kalasz, G.K.Miska, G.K.Petur,
Mv Magvas, Mv Palma, Apache, Renan, Beti P1
Iaşi 2, Ardeal 1, Boema 1, Dor F, Dropia, Faur F, Izvor, Glosa, Gruia, G.K.Elet,
Moldova centrală şi de sud
Mv Magvas, Mv Palma
Aniversar, Iaşi 2, Arieşan, Delabrad 2, Dumbrava, Crişana, Turda 2000, Faur F, Kuskun
Nordul Moldovei
Serina, G.K.Elet, G.K.Kalasz, G.K.Petur, Mv Palma, Apache, Beti P1
Mai există în cultură soiurile: Adelina, Alinea, Andrada, Andelka, Andino, Arlequin, Aximut, Bandolero, BC Lidija, BC
Renata, Felix, Karolinum, Katarina, Ilinca, Litera, Mihaela, Miranda, G.K. Bani, Mv Kolo, Mv Marsall, Mv Regiment, Mv
Toborzo, Nikol, PKB Rodika, PKB Roxanda, PKB Vizelika, Pobeda, Putna, Zimbru.

În ultimele două decenii, în unele ţări cultivatoare de grâu (Franţa, Belgia, ş.a.) a fost introdusă
în cultura mare sămânţă hibridă de grâu, produsă la scară comercială pe bază de androsterilitate
citoplasmatică şi gene restauratoare a fertilităţii polenului. În condiţii favorabile, aceşti hibrizi pot
depăşi cu 15 - 20% producţiile soiurile din încrucişarea cărora provin. În prezent, în România au fost
introduşi în cultură şi sunt în curs de extindere primii hibrizi de grâu.

5.3. Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări


Compoziţia chimică şi calitatea recoltei. Glucidele - predomină în compoziţia bobului de
grâu (62 - 75% din masa proaspătă a bobului) şi sunt formate în proporţie de peste 90% din amidon,
restul fiind dextrine şi alte glucide mai simple. Amidonul este depozitat, în principal, în endosperm,
sub formă de grăunciori de amidon.

57
Proteinele - reprezintă în mod obişnuit 10 - 16% din masa bobului (cu limitele între 8 şi 24%)
şi se află în concentraţie mai mare spre părţile periferice ale bobului (în învelişuri, stratul cu aleuronă),
în embrion şi scutellum (tab. 15).
!! Cantitatea şi compoziţia proteinelor dau calitatea nutritivă a bobului de grâu.
Acumularea proteinelor în bob depinde de: specia şi soiul de grâu; condiţiile climatice;
fertilitatea naturală a solului şi dozele de îngrăşăminte cu azot aplicate.
Condiţiile climatice au un rol deosebit de important:

⇨ în climatele secetoase şi calde, acumularea proteinelor în bob este favorizată; pe de altă


parte, perioada de formare şi umplere a boabelor este mai scurtă, coacerea este grăbită şi ca
urmare, procentual, proteinele reprezintă mai mult din compoziţia bobului;

⇨ din contră, în climatele umede şi răcoroase este favorizată acumularea glucidelor; totodată,
perioada de formare a boabelor este mai lungă, ceea ce conduce la acumularea unor cantităţi
mai mari de amidon. De asemenea, în condiţii de irigare, conţinutul boabelor de grâu în
substanţe proteice este mai scăzut.

! ! Valoarea biologică a proteinelor din boabele de grâu este ridicată, deoarece acestea conţin toţi cei
10 aminoacizi esenţiali, pe care organismul uman nu-i poate sintetiza. Totuşi, un impediment îl
constituie conţinutul redus al boabelor de grâu în lizină şi triptofan.
Proteinele din bobul de grâu sunt constituite:
- în primul rând, din prolamine (4 - 5 g/100 g boabe, predominând gliadina) şi
- gluteline (3 - 4 g/100 g, predominând glutenina), şi mai puţin din
- albumine (0,3 - 0,5 g/100 g, în principal leucosina) şi
- globuline (0,6 - 1,0 g/100 g, îndeosebi edestina).
Gliadina şi glutenina din bobul de grâu formează glutenul = un amestec de substanţe
proteice care ocupă spaţiul dintre grăunciorii de amidon din endosperm şi care, după măcinat,
în făină înglobează grăunciorii de amidon. Prin adăugare de apă, glutenul formează filamente
şi membrane coloidale care reţin bulele de dioxid de carbon în procesul de creştere a aluatului
şi dau aluatul pufos.
Boabele de grâu "durum", destinate fabricării pastelor făinoase, conţin o cantitate mai mare de
proteine şi gluten; este foarte potrivit pentru fabricarea pastelor făinoase, având stabilitate
mare la fiert, datorită filamentelor de proteină foarte rezistente, dar glutenul are o calitate
inferioară pentru panificaţie.
Lipidele - reprezintă 1,8 - 2,5% în compoziţia bobului şi sunt acumulate, în special, în
embrion şi stratul cu aluronă. Lipidele sunt formate în proporţie de circa 72,8% din acizi graşi
nesaturaţi, dintre care predomină acidul linoleic (55,0%) şi acidul oleic (14,0%); dintre acizii graşi

58
Tabelul 15

Proporţia diferitelor părţi ale cariopsei de grâu şi compoziţia lor chimică (% din s.u.)
(după “Techniques agricoles“, 1993, citat de Gh.V.Roman, 1995)
Partea din % din cariopsă: Glucide Proteine Săruri
Celuloză Pentozani Amidon Lipide
cariopsă limite media simple (N x 5,7) minerale
Cariopsa
întreagă 100 100 2,0-3,5 5,6-8,5 2,3-4,4 62-72 10-16 1,8-2,5 1,8-2,2
Pericarp
4,5-5,7 5,5 40-60 30-50 - - 3-7 0,5 2-4
Testa
2,2-3,1 2,8 1,3 30-50 - - 10-16 0,1 7-15
Stratul cu
aleuronă 4,6-8,5 6,7 6-11 28-30 - - 15-24 4-6 16-19
Endosperm
75-86 81 0,3 1-3 0,1-0,8 78-83 9-15 0,7-2 0,3-0,8
Embrionul
propriu-zis 1-1,5 1,2
2-4,5 5-12 15-20 15-25 25-32 10-20 4-6
Scutellum 1-2 1,8

59
saturaţi, mai bine reprezentat este acidul palmitic (19,5%). Uleiul din germeni de grâu aparţine
grăsimilor vegetale nesaturate, este bogat în vitamina E şi are utilizări în cosmetică, alimentaţie, ş.a.
Celuloza - în proporţie de 2,0 - 3,5%, este prezentă îndeosebi în învelişurile bobului
(pericarp).
Sărurile minerale - au o pondere de 1,5 - 2,2% şi se află spre părţile periferice ale bobului.
Vitamine - sunt reprezentate de provitamina A (beta-caroten), vitamina B1 (tiamină), vitamina
B2 (riboflavină), vitamina B3 (niacină), vitamina B5 (acid pantotenic), vitamina B6 (piridoxină),
vitamina E (tocoferoli).
Utilizări ale recoltei de grâu
În domeniul producerii, comercializării şi industrializării grânelor acestea sunt clasificate pe
piaţa internaţională în funcţie de culoarea şi compoziţia boabelor, astfel (fig. 13):
- “grâne tari de primăvară“ (“Hard Red Spring Wheat“) sunt grâne de foarte bună calitate sub
aspectul conţinutului în proteine (14 - 16%), produse îndeosebi în Canada, SUA, Federaţia
Rusă şi Polonia, ca grâne de primăvară;
- “grâne tari de toamnă“ (“Hard Red Winter Wheat“) (denumite uneori şi “grânele semitari“
sau "grâne pentru panificaţie") - conţin 12 - 13% proteine şi sunt produse, de regulă, în
Argentina, Ucraina, Republica Moldova, Serbia, Ungaria; grânele româneşti, produse pe
cernoziom şi cu o tehnologie de cultivare corectă aparţin acestei categorii;
- “grâne moi“ (“Soft Red Winter Wheat“) - sunt grâne furajere, cu sub 11% proteine (şi chiar
8% proteine); sunt produse în climatele umede, cu peste 750 mm precipitaţii anual, din Europa
de Vest şi de pe coasta estică a SUA;
- “grâul alb“ (“White Wheat“) - este cultivat mai puţin, în partea vestică a SUA; pe suprafeţe
restrânse se mai găseşte în Europa, Australia, Africa de Sud, Asia, America de Sud.

► Boabele de grâu sunt utilizate îndeosebi pentru producerea făinii, destinată fabricării pâinii
- aliment de bază pentru un număr mare de oameni (după unele statistici, 35 - 40% din
populaţia globului).

► De asemenea, boabele de grâu sunt folosite pentru fabricarea pastelor făinoase, precum şi
ca materie primă pentru alte produse industriale foarte diferite (amidon, gluten, alcool etilic,
bioetanol utilizat drept carburant). Amidonul extras din boabe este utilizat la producerea de
hârtie şi carton, ca adeziv, agent de încărcare în industria maselor plastice, ca substrat de
fermentare în producerea de antibiotice, vitamine şi hormoni.

60
Fig. 13. Împărţirea grâului în clase de calitate, în funcţie de conţinutul lui în proteină
şi indicele de sedimentare
(după M.Seifert, 1981, citat de Gh.V.Roman, 1995)

► Tulpinile (paiele) rămase după recoltat au utilizări multiple: materie primă pentru
fabricarea celulozei sau a plăcilor aglomerate, ş.a.; aşternut pentru animale; nutreţ grosier;
îngrăşământ organic, încorporate ca atare în sol, imediat după recoltare, sau după ce au fost
supuse unui proces de compostare.
► Tărâţele - reziduuri de la industria de morărit - sunt un furaj concentrat deosebit de valoros,
bogat în proteine, lipide şi săruri minerale.
► Boabele de grâu pot reprezenta şi un furaj concentrat foarte apreciat, superior porumbului,
sub aspectul valorii nutritive, al preţului şi chiar ca productivitate. Folosirea boabelor de grâu
ca furaj este mai puţin răspândită la noi, dar este mult extinsă în unele ţări mari producătoare
de grâu.
► Utilizările energetice ale grâului sunt diverse. Se estimează că, din 100 kg de boabe de
grâu pot fi produşi circa 35 l bioetanol utilizabil drept carburant. În diferite ţări (Austria,
Danemarca, Marea Britanie, ş.a.) paiele de grâu sunt arse în instalaţii speciale pentru a
produce energie, termică şi electrică.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Dacă exploataţia agricolă unde activaţi este situată în Bărăgan, în condiţii de neirigare, ce
soiuri de grâu aţi alege? (alegeţi 5 soiuri)
Răspuns:
Pentru zona de sud, la neirigat sunt recomandate, printre altele, soiurile: Izvor, Boema 1, Glosa, Dor F,
Alex.
2. Pentru o fermă situată în Câmpia de Vest, ce soiuri de grâu de toamnă aţi alege pentru
cultivare? (alegeţi 5 soiuri)
61
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Precizaţi care este încadrarea grânelor produse în România după clasificarea pe piaţa
internaţională:
a) Grâne moi (sau grâu furajer).
b) Grâne semitari (sau ”grâne pentru panificaţie”).
c) Grâne tari de primăvară.
d) Grâu alb.
Rezolvare: b
De rezolvat:
2. Grâul durum este destinat cu prioritate pentru producerea de:
a) Amidon şi spirt.
b) Pâine şi cozonac.
c) Paste făinoase.
d) Bioetanol.
Rezolvare:

REZUMATUL TEMEI
GRÂUL
5. Importanţă. Sistematică. Calitatea recoltei
5.1. Importanţa cultivării grâului
a) Alternative de valorificare a recoltei de grâu.
b) Centre de producere a grâului în lume şi în Europa.
c) Marii exportatori şi importatori de grâu.
5.2. Sistematică. Soiuri cultuvate
a) Clasificarea grâului.
b) Forme de grâu - caracteristici şi zone de cultivare.
c) Sortimentul de soiuri cultivate în România şi distribuirea în teritoriu.
5.3. Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utlizări
a) Compoziţia chimică a boabelor de grâu şi factorii de influenţă.
b) Calitatea grâului în comerţul internaţional.
c) Utilizările recoltei.

62
Tema nr.6
Morfologia, biologia şi ecologia grâului

Unităţi de învăţare:
 Particularităţi morfologice și biologice.
 Relaţii cu factorii de vegetaţie.
 Zonarea culturii grâului în România.
Obiectivele temei:
- să cunoașteți fazele de vegetaţie în care se află plantele de grâu pentru a le putea identifica la diferite
date calendaristice;
- să puteți evalua starea de vegetaţie a culturilor de grâu pentru a decide anumite intervenţii
tehnologice;
- să evaluați favorabilitatea pentru grâu a condiţiilor naturale (climă, sol) din zona unde activați (sau
zona de domiciliu), pentru a stabili cea mai bună amplasare a culturilor.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar Gv., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate semănatului.
Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Ionescu (Truţa) Alina
Maria, Mihalache M., Băşa A.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru
cereale. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

6.1. Particularităţi morfologice și biologice


Perioada de vegetaţie a grâului de toamnă durează, în condiţiile din ţara noastră, circa 9 luni
(270 - 290 zile). În acest interval, plantele de grâu trec prin anumite faze fenologice (stadii de
dezvoltare), care se recunosc prin schimbările în aspectul exterior al plantelor şi care sunt însoţite de
modificări interne în biologia plantei.

63
Perioada de vegetaţie a grâului de toamnă este împărţită în:
√ etapa (perioada) vegetativă, caracterizată prin dezvoltarea organelor vegetative ale
plantelor, cu fazele fenologice: germinare, înrădăcinare, înfrăţire;
√ etapa generativă (reproductivă) caracterizată prin dezvoltarea inflorescenţei, a florilor şi
formarea boabelor, cu fazele fenologice: formarea (alungirea) paiului, înspicare-înflorire-
fecundare, formarea şi coacerea (maturarea) boabelor.

6.1.1. Etapa vegetativă

∎ Germinarea - pentru ca sămânţa de grâu pusă în pământ să germineze trebuie: să posede o


facultate germinativă ridicată, să fie matură, ieşită din repausul seminal şi cât mai nouă, de
preferat din recolta anului precedent şi nu mai veche de 3 - 4 ani, iar în sol să fie întrunite
condiţiile optime de umiditate, căldură şi oxigen.

⇨ Puse în condiţii de a germina, boabele de grâu absorb apă (stadiile BBCH 01 - 03) (tab. 11),
enzimele din bob trec în soluţie şi devin active, transformă substanţele de rezervă din endosperm, în
substanţe uşor de asimilat de către embrion, începe diviziunea celulară în cele două vârfuri de creştere
(fig. 14): radicula, protejată de coleoriză, străbate învelişurile bobului, marcând momentul încolţitului
(stadiul 05). Rădăcinile se adâncesc în sol, fixează viitoarea plantă şi absorb apă cu săruri minerale
necesare nutriţiei.

Fig. 14. Etapele germinării bobului de grâu


(după G.Fischbeck, K.-U.Heyland, N.Knauer, 1975, citaţi de Gh.V.Roman, 1995)

64
⇨ Muguraşul, protejat de coleoptil, străbate învelişurile bobului (stadiul 07), se alungeşte spre
suprafaţă, îşi încetează creşterea şi este străbătut de vârful primei frunze, acesta fiind momentul
răsăritului (stadiul 09). În condiţii favorabile de temperatură şi umiditate, perioada germinare-răsărire
durează 8 - 10 zile; în mod frecvent sunt necesare pentru răsărire 15 - 20 zile, îndeosebi din cauza
insuficienţei apei (fig. 15).

Fig. 15. Planta de grâu la începutul vegetaţiei: germinare - răsărire;


stadiul de 3 frunze (preînfrăţit)
(după D.Soltner, 1990, citat de Gh.V.Roman, 1995)
65
∎ Înrădăcinarea şi formarea primelor frunze. Imediat după răsărire, planta formează
prima frunză şi începe asimilaţia clorofiliană.

⇨ Rădăcinile embrionare sunt foarte active şi absorb apă şi substanţe nutritive din sol. Ele
rămân active până la sfârşitul perioadei de vegetaţie, dar importanţa lor se reduce treptat, pe măsura
dezvoltării rădăcinilor adventive (fig. 16). Deasupra solului apar a doua, apoi a treia frunză (stadiile 12
şi 13).

Fig. 16. Sistemul radicular al grâului de toamnă la intrarea în


iarnă (a) şi la înflorire (b)
(după L.Kutchera, 1960; A.Falisse, 1990, citat de Gh.V.Roman, 1995)

∎ Înfrăţitul - curând după răsărire şi după formarea celei de-a treia frunze, al doilea internod
se alungeşte în interiorul coleoptilului, se opreşte din ascensiune la circa 2 cm de suprafaţa solului şi la
acest nivel apare viitorul nod de înfrăţire. Înfrăţirea începe, în condiţii normale, la 12 - 15 zile după
răsărire. Nodul de înfrăţire se formează superficial, adâncimea depinzând de condiţiile de mediu de la
începutul vegetaţiei şi de adâncimea de semănat (fig. 17).

⇨ Grâul se caracterizează printr-o bună capacitate de înfrăţire. În lan încheiat este de dorit ca,
la intrarea în iarnă, plantele de grâu să aibă 2 - 3 fraţi şi 3 - 5 frunze. În mod obişnuit, procesul de
înfrăţire a plantelor de grâu se petrece toamna. Procesul poate continua pe timpul iernii, dacă vremea
este favorabilă (în ferestrele iernii); o parte dintre fraţi se formează primăvara, dar frecvent aceştia
rămân neproductivi, deoarece nu parcurg stadiul de vernalizare. Există soiuri cu cerinţe mai mici faţă
de vernalizare, la care fraţii de primăvară pot fi productivi.

⇨ Semănatul în epoca optimă favorizează înfrăţirea. Se apreciază că o cultură bine încheiată


şi cu perspective de a da recolte bune, trebuie să formeze un covor vegetal format din 900 - 1.200
fraţi/m2, din care să rezulte, în final, 500 - 600 fraţi fertili/m2.

66
Fig. 17. Planta de grâu în faza de înfrăţit
(după D.Soltner, 1990, citat de Gh.V.Roman, 1995)

67
∎ Călirea - în paralel cu înrădăcinarea şi înfrăţirea, plantele de grâu trec printr-un proces lent
de adaptare la temperaturi scăzute, denumit “călire“. Procesul constă în concentrarea treptată în
glucide a sucului celular din toate organele plantei, dar îndeosebi la nivelul nodului de înfrăţire.
Glucidele protejează coloizii din protoplasmă în timpul gerurilor din iarnă.

⇨ Culturile de grâu bine înrădăcinate, înfrăţite şi călite pot rezista până la -15°...-18°C (chiar
-20°C) la nivelul nodului de înfrăţire; în zona nodului de înfrăţire, protejat de 1 - 2 cm de
pământ şi, eventual, de un strat de zăpadă, temperatura nu scade, de regulă, sub -20°C.

!!! Pericolul de degerare a plantelor de grâu apare numai dacă plantele sunt surprinse de ger
necălite; acelaşi pericol poate să apară atunci când plantele s-au “decălit“ în ferestrele iernii
sau la desprimăvărare (datorită creşterii temperaturii, plantele absorb apă şi ţesuturile redevin
turgescente) şi apoi survin geruri bruşte.

∎ Repausul - trecerea spre starea de "repaus de iarnă" a culturilor de grâu, are loc în anii
normali, în jur de 5 - 10 decembrie în Transilvania şi jumătatea de nord a Moldovei, între 10 şi 20
decembrie în sudul şi vestul ţării, chiar după 20 decembrie în sud-estul Dobrogei (după O. Berbecel,
1970).

⇨ Pe timpul iernii, procesele vitale din plante sunt mult încetinite, din cauza condiţiilor de
temperatură puţin favorabile, dar continuă o serie de procese biologice, cu o intensitate foarte redusă
(de exemplu, absorbţia azotului şi procesul de fotosinteză).

∎ Perioada de regenerare - în primăvară regenerarea plantelor de grâu de toamnă începe


odată cu dezgheţul solului, şi se petrece la date diferite, în funcţie de evoluţia vremii la
desprimăvărare; în România, data cea mai timpurie a fost 10 februarie, iar cea mai târzie 27 martie
(după O. Berbecel, 1970). Plantele îşi reiau treptat procesele vitale, începe absorbţia apei şi a
elementelor nutritive din sol.

6.1.2. Etapa generativă


Pentru a trece de la etapa vegetativă la etapa generativă şi pentru a începe alungirea paiului,
plantele de grâu trebuie să parcurgă procesul de vernalizare; procesul se petrece, separat, la nivelul
fiecărui frate format, al boabelor germinare şi al plăntuţelor în curs de răsărire.

∎ Alungirea paiului (stadiul 30). Curând după regenerare, începe creşterea intensă, care
durează circa 90 zile, perioadă când se acumulează 90 - 95% din biomasa totală a plantelor de grâu
(comparativ cu numai 3 - 5% din biomasă acumulate în perioada de toamnă).

68
⇨ Nodurile, dispuse foarte apropiat în faza de înfrăţire, încep să se îndepărteze prin formarea
internodurilor; creşterile au loc pe baza ţesuturilor meristematice aflate la baza fiecărui internod (fig.
18). Paiul de grâu este format din 5 - 6 internoduri, a căror lungime sporeşte de la internodul bazal

Fig. 18. Stadiul "spic la 1 cm” la grâu


(după D.Soltner, 1990, citat de Gh.V.Roman, 1995)

spre cel superior, care poartă inflorescenţa. Internodurile bazale (1 - 2) au diametrul cel mai mare şi
peretele cel mai gros, imprimând rezistenţă la cădere.

⇨ În această perioadă, sistemul radicular al grâului se dezvoltă puternic până la înflorire, prin
creşterea rădăcinilor adventive. Condiţiile care favorizează dezvoltarea rădăcinilor adventive,
influenţează indirect şi formarea componentelor de producţie (tab. 16 și fig. 19).

⇨ În această fază se formează majoritatea frunzelor şi se ajunge la dezvoltarea maximă a


aparatul fotosintetic, care, prin asimilaţia clorofiliană, va asigura substanţele necesare formării
elementelor componente ale inflorescenţei şi boabelor (fig. 20).

Tabelul 16
Corelaţia dintre numărul de rădăcini adventive în faza de alungire a paiului şi numărul de spice
(după D. Soltner, 1990, citat de Gh.V.Roman, 1995)
Numărul de rădăcini adventive în faza de
Numărul de spice pe plantă
alungire a paiului

6,0 2,5

6,5 2,2

7,5 2,6

8,5 3,1

14,0 5,5

69
Fig. 19. Repartizarea masei rădăcinilor plantei de grâu pe adâncimi, în diferite faze de vegetaţie
(după “Techniques agricoles“, 1993, citat de Gh.V.Roman, 1995)

⇨ Absorbţia apei şi a elementelor nutritive din sol, precum şi procesul de fotosinteză sunt
foarte intense. Suprafaţa de asimilaţie ajunge la 30.000 - 34.000 m2 la hectar (indicele suprafeţei
foliare = 3 - 4, valori considerate optime pentru zonele de cultură a grâului din România).

⇨ În faza de formare a paiului are loc diferenţierea organelor generative. Concomitent cu


diferenţierea elementelor componente, inflorescenţa creşte în dimensiuni, se deplasează, treptat, în sus
prin pai şi ajunge în teaca ultimei frunze, marcând faza de “burduf“ (stadiul principal 4).

∎ Înspicatul (stadiul principal 5). Înfloritul (stadiul principal 6). Încheierea fazei de
alungire a paiului este marcată prin apariţia spicului din teaca ultimei frunze. După câteva zile are loc
înfloritul, marcat prin deschiderea florilor (paleelor) şi apariţia la exterior a staminelor. La grâu,
deschiderea florilor începe de la mijlocul spicului spre extremităţi, decalajul de înflorire în cadrul
aceluiaşi spic ajungând până la 3 - 6 zile.

⇨ La grâu, eliberarea polenului din antere are loc înainte de deschiderea florilor, şi ca urmare
polenizarea este obligatoriu autogamă. Poate apare sterilitate la spiculeţele de la vârful şi mai ales de
la baza spicului, procesul fiind amplificat de condiţiile nefavorabile, de climă şi tehnologice (secetă,
insuficienţa elementelor nutritive, ş.a.).

∎ Formarea bobului (stadiul principal 7) şi fazele maturităţii (coacerii) sunt diferenţiate în


funcţie de modificările de culoare pe care le suferă planta ca urmare a degradării clorofilei, precum şi
în funcţie de felul în care se prezintă conţinutul în umiditate şi consistenţa bobului.

70
Fig. 20. Plante de grâu în etapa generativă
(după D.Soltner, 1990, citat de Gh.V.Roman, 1995)

71
⇨ Formarea bobului începe imediat după fecundare. (fig. 21). Durata acestei faze influenţează
cantitatea de asimilate depozitate în bob şi mărimea boabelor. Formarea boabelor şi acumularea
substanţelor de rezervă în bob se realizează, în principal, pe baza substanţelor asimilate de către plante
în această perioadă, deci după înflorire. La fotosinteză participă toate părţile verzi ale plantei; pe
măsură ce se avansează spre maturitate, creşte rolul tulpinii şi al inflorescenţei în asigurarea
asimilatelor, deoarece acestea rămân încă verzi prin comparaţie cu frunzele care se usucă.

∎ Maturitatea verde (în lapte) (stadiile 73 - 77). Planta este verde, frunzele de la bază s-au
îngălbenit, dar nodurile tulpinii sunt turgescente; asimilaţia şi acumularea substanţelor în bob se
desfăşoară cu intensitate. Boabele au atins volumul maxim şi au un conţinut de umiditate de circa
50%; dacă sunt zdrobite între degete, lasă să iasă un terci (lichid) albicios. Substanţele proteice s-au
acumulat apropate în totalitate, însă continuă acumularea glucidelor şi a lipidelor. O parte din
asimilatele depozitate în bob provin prin transfer din alte organe ale plantei (fig. 22).

Fig. 21. Evoluţia bobului de grâu de la fecundare până la maturitate


(după “Techniques agricoles“, 1993, citat de Gh.V.Roman, 1995).

72
Fig. 22. Sinteza şi distribuirea asimilatelor în planta matură de grâu
(după G. Fischbeck, K.-U. Heyland, N. Knauer, 1975, citat de Gh.V.Roman, 1995).

∎ Maturitatea galbenă (în ceară) (stadiile 83 - 87). Planta capătă culoarea galbenă (frunzele
şi tulpina, chiar şi glumele şi paleele încep să se îngălbenească), doar nodurile superioare pot să mai
fie verzi. Asimilaţia s-a încheiat, dar acumularea substanţelor de rezervă în bob mai poate continua
prin transfer din cele 3 internoduri superioare ale paiului. Dacă este frământat între degete,
endospermul are consistenţa cerii,. Conţinutul în umiditate este în medie de 30% şi poate să scadă
până la 25% la sfârşitul acestei faze. Prin deshidratare, boabele se contractă şi se întrerupe legătura cu
planta mamă. Se poate recolta.

∎ Maturitatea deplină (stadiul 89). Planta s-a uscat în întregime şi frunzele s-au brunificat.
Odată cu scăderea conţinutului în apă, bobul îşi reduce din volum şi se întăreşte. Paiul îşi păstrează o
anumită elasticitate. Se reduce umiditatea boabelor de la 20% la 15%. Boabele au culoarea normală,
sunt tari, nu pot fi străpunse cu unghia; sunt relativ elastice, nu se sparg uşor. Trebuie recoltat.

∎ Supracoacerea (stadiul 9). Conţinutul în apă al boabelor este de 15% sau chiar mai puţin.
Bobul este tare, rigid şi se poate sparge la apăsare puternică. Paiele şi plevele capătă o culoare cenuşie
murdară, iar paiul se rupe uşor. Pierderile sunt mari prin scuturarea boabelor, căderea plantelor şi
spicelor, spargerea boabelor la treierat.

73
6.2. Relaţii cu factorii de vegetaţie
Cerinţe faţă de temperatură ∙ pentru germinat, seminţele de grâu necesită temperaturi de
minimum 1 - 3°C. În perioada de semănat a grâului de toamnă în România,
temperaturile aerului se situează în jur de 14 - 15°C, deci mai aproape de optim; la
aceste temperaturi, grâul răsare după 7 - 10 zile (cu condiţia asigurării umidităţii);

∙ procesul de înfrăţire a plantelor de grâu este favorizat de zilele însorite, luminoase,


cu temperaturi de 8 - 10°C; procesul continuă până când temperaturile scad sub 5°C;

∙ plantele de grâu de toamnă, bine înfrăţite şi călite, se caracterizează printr-o mare


rezistenţă la temperaturi scăzute (până la -15°C, chiar -20°C la nivelul nodului de
înfrăţire), mai ales dacă solul este acoperit cu strat de zăpadă;

∙ efectele temperaturilor scăzute asupra plantelor de grâu sunt diferite, în funcţie de


faza de vegetaţie în care acestea surprind grâul (fig. 23 şi 24). Rezistenţa cea mai mare
se manifestă la culturile bine înrădăcinate şi înfrăţite; cele mai mari pagube se
înregistrează în cazul culturilor de grâu surprinse de ger în curs de răsărire (faza de
coleoptil);

∙ primăvara, odată cu reluarea vegetaţiei cresc cerinţele plantelor faţă de temperatură:


temperaturile favorabile plantelor de grâu la alungirea paiului sunt de 14 - 18°C, iar la
înspicat de 16 - 18°C; în fazele următoare, temperaturile pot creşte până la 20°C, care
asigură, condiţii bune pentru formarea şi umplerea boabelor.

Cerinţe faţă de umiditate ∙ sunt moderate, dar echilibrate pe întreaga perioadă de vegetaţie. Se
consideră că în zonele de cultură a grâului, trebuie să cadă cel puţin 225 mm
precipitaţii pe perioada de vegetaţie (optimum 600 mm precipitaţii); coeficientul de
transpiraţie este de 350 - 400, ceea ce reflectă o bună valorificare a apei de către planta
de grâu;

∙ pentru germinare, boabele de grâu absorb 40 - 50% apă din masa uscată a boabelor,
pentru care umiditatea solului trebuie să reprezinte 70 - 80% din capacitatea pentru
apă a solului.

74
Fig. 23. Efectele gerului asupra plantelor tinere de grâu
(după D.Soltner, 1990, citat de Gh.V.Roman, 1995)

Fig. 24. Variaţia rezistenţei grâului la temperaturi scăzute, în funcţie de


stadiul de dezvoltare
(după D.Soltner, 1990, citat de Gh.V.Roman, 1995)
75
!!! În România toamnele sunt frecvent secetoase, astfel încât germinarea şi răsăritul
culturilor de grâu sunt întârziate şi destul de neuniforme. Din acest motiv,
precipitaţiile din toamnă sunt hotărâtoare pentru dezvoltarea plantelor de grâu şi
pentru reuşita culturii, iar pierderile de recoltă din cauza secetelor din toamnă, de
regulă, sunt ireversibile.
Ca urmare, este necesar ca prin toate lucrările solului să se urmărească conservarea
apei din sol şi să fie favorizată acumularea apei din precipitaţii, iar în situaţii extreme
trebuie intervenit cu irigaţii.

∙ în primăvară, cerinţele plantelor de grâu faţă de umiditate cresc treptat, fiind


maxime în fazele de înspicat, fecundare şi formarea boabelor. În anii normal de
umezi, apa acumulată în sol pe timpul iernii este suficientă pentru a acoperi nevoile
plantei, cel puţin în prima parte a vegetaţiei în primăvară. În cursul lunilor mai şi
iunie, în ţara noastră, intervin uneori perioade secetoase, în care apar semne evidente
ale suferinţei plantelor din cauza insuficienţei umidităţii. Dacă seceta este asociată cu
temperaturi mai ridicate, vegetaţia este grăbită, plantele rămân scunde şi slab
productive, plantele se ofilesc, îndeosebi în orele de amiază.
!!! Vremea uscată şi călduroasă în timpul umplerii bobului poate determina un
dezechilibru între pierderea apei prin transpiraţie şi absorbţia acesteia din sol. Ca
urmare, în anumiţi ani se poate produce şiştăvirea boabelor. Temperaturile mai mari
de 30°C şi vânturile uscate favorizează acest proces. Perioada critică pentru şiştăvire
durează circa 10 zile, şi se suprapune cu perioada de migrare a substanţelor de rezervă
din frunze şi tulpină, către bob. Pagubele (reducerea recoltei şi a calităţii acesteia) sunt
cu atât mai mari cu cât condiţiile care favorizează şiştăvirea survin mai spre începutul
perioadei critice.

Cerinţe faţă de sol ∙ grâul preferă solurile mijlocii, lutoase şi luto-argiloase, cu capacitate
mare de reţinere a apei, permeabile, cu reacţie neutră sau slab acidă (pH = 6 - 7,5);

∙ cele mai favorabile pentru grâu sunt kastanoziomurile, cernoziomurile,


cernoziomurile cambice, cernoziomurile argice, preluvosolurile-roşcate;

∙ nu sunt potrivite pentru grâu solurile pe care stagnează apa, plantele fiind expuse la
asfixiere pe timpul iernii sau acolo unde apa freatică se ridică, în anumite perioade,
până în zona rădăcinilor (tab. 17). De asemenea, nu sunt potrivite solurile uşoare, cu
permeabilitate prea ridicată, pe care plantele pot suferi de secetă, precum şi solurile
prea acide sau prea alcaline.

76
Tabelul 17
Producţia de cereale este influenţată de adâncimea pânzei freatice
(după D. Soltner, 1990, citat de Gh.V.Roman, 1995)
Producţia (în %)
Adâncimea ape freatice
Grâu Porumb

20 cm 10 100

40 cm 190 140

60 cm 248 175

80 cm 280 230

În România grâul este cultivat în primul rând pe cernoziomuri şi pe preluvosoluri-roşcate.


Având în vedere importanţa culturii grâului, aceasta se extinde şi pe soluri mai puţin
favorabile, cum ar fi preluvosolurile, luvosolurile, luvosolurile albice. Pe asemenea soluri este
obligatorie aplicarea unor măsuri ameliorative (amendare calcică, îngrăşare organică, afânare
adâncă).

6.3. Zonarea culturii grâului în România


În România, pe circa 20% din suprafaţa arabilă a ţării se întrunesc condiţii foarte favorabile
pentru grâu, iar pe circa 70% condiţii favorabile. Doar pe circa 7% din suprafaţa arabilă se poate
afirma că se întrunesc condiţii puţin favorabile pentru cultura grâului (după Gh. Bîlteanu, 1989). Ca
urmare, cele 2,1 - 2,4 mil. ha semănate cu grâu în România pot fi amplasate numai în condiţii foarte
favorabile şi favorabile.
◙ Zona foarte favorabilă - situată în Câmpia de Vest (Câmpia Crişurilor şi Câmpia
Banatului), se caracterizează prin prezenţa solurilor de tip cernoziom şi preluvosol-roşcat (fig. 25).
Condiţiile climatice sunt foarte favorabile, iar secetele la semănat şi în faza de formare a boabelor sunt
puţin frecvente; precipitaţiile de toamnă şi de primăvară sunt suficiente pentru a acoperi nevoile
plantelor de grâu.
În Câmpia Dunării, zona foarte favorabilă ocupă sudul Olteniei, terasele Dunării din stânga
Oltului, jumătatea de sud a Câmpiei Teleormanului şi o suprafaţă între Bucureşti-Giurgiu-Călăraşi-
Armăşeşti (Urziceni), vestul Bărăganului. În aceste areale, secetele sunt mai frecvente, atât toamna, la
semănat, cât şi primăvara şi la începutul verii (îndeosebi în Bărăgan).
În Câmpia Transilvaniei, zona foarte favorabilă grâului este mai restrânsă; precipitaţiile de
toamnă şi de primăvară sunt suficiente pentru a asigura vegetaţia normală a plantelor.
În nord-estul Moldovei, precipitaţiile sunt mai reduse, atât toamna cât şi iarna; pe timpul
sezonului rece, plantele de grâu sunt expuse la temperaturi scăzute. În anii normali, nu se produc,
totuşi, pălirea plantelor şi şiştăvirea boabelor.

77
Fig. 25. Harta zonării culturii grâului de toamnă în România
(după N. Zamfirescu, 1965)

◙ Zona favorabilă - se extinde în vecinătatea zonei foarte favorabile. În vestul ţării, această
zonă este asemănătoare din punct de vedere climatic, cu zona foarte favorabilă; solurile sunt însă
foarte diferite şi mai puţin fertile (aluviosoluri, preluvosoluri, luvosoluri, stagnosoluri şi gleiosoluri).
În sud, clima este relativ favorabilă, dar spre estul zonei se manifestă, mai frecvent,
insuficienţa apei, atât în sezonul de toamnă, cât şi primăvara şi la începutul verii. În Dobrogea,
condiţiile de umiditate atmosferică sunt mai favorabile în vecinătatea litoralului. Gama de solurile din
zonă cuprinde cernoziomuri, preluvosoluri-roşcate, luvosoluri, rendzine, erodosoluri (spre nordul
zonei).
În Transilvania, condiţiile climatice sunt favorabile, un dezavantaj fiind terenurile destul de
denivelate. Zona se extinde în bazinele Târnavelor, Mureşului, Oltului, în depresiunile Bârsei, Făgăraş,
Ciuc.
În Moldova (judeţele Iaşi, Botoşani, Galaţi, porţiunea din dreapta Siretului) toamnele
secetoase sunt foarte frecvente şi pălirea grâului este mai accentuată, condiţiile de iernare sunt mai
grele. Solurile sunt cernoziomuri, aluviosoluri, preluvosoluri, faeoziomuri. În aceste areale, aplicarea
unor măsuri ameliorative (irigaţii, amendare, afânări adânci), pot crea condiţii foarte favorabile pentru
culturile de grâu.

78
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care este importanţa procesului de ’’călire’’ şi ce presupune?
Răspuns:
Călirea este un proces de adaptare a plantelor de grâu la temperaturi scăzute şi presupune
acumularea glucidelor în ţesuturile plantelor şi concentrarea în continuare a sucului celular prin
deshidratarea organelor plantei.
2. Care este condiţia ca plantele de grâu să treacă de la etapa vegetativă la etapa
generativă?
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Cele mai favorabile soluri pentru grâu sunt:
a) Luvosolurile.
b) Solurile acide.
c) Preluvosolurile.
d) Cernoziomurile cambice.
Rezolvare: d
De rezolvat:
2. Condiţii foarte favorabile pentru cultura grâului se întrunesc în:
a) Dobrogea.
b) Câmpia de Vest, Câmpia Transilvaniei.
c) Moldova (judeţele Botoşani, Iaşi, Galaţi).
d) Transilvania (bazinele Târnavelor, Mureşului, Oltului).
Rezolvare:

79
REZUMATUL TEMEI
6. Morfologia, biologia şi ecologia grâului
6.1. Particularităţi morfologice și biologice
a) Etapa vegetativă (germinarea, formarea sistemului radicular, procesul de călire, repausul de
iarnă) - evoluţia fazelor şi condiţii de mediu necesare.
b) Etapa generativă (procesul de vernalizare, regenerarea în primăvară, alungirea paiului, înspicat,
înflorit, fecundare, formarea boabelor, etapele maturităţii) - evoluţia fazelor şi condiţii de mediu
necesare.
6.2. Relaţii cu factorii de vegetaţie
a) Cerinţele faţă de temperatură.
b) Cerinţe faţă de umiditate.
c) Cerinţe faţă de sol.
6.3. Zonarea culturii grâului în România
a) Zona foarte favorabilă - amplasare în teritoriu şi condiţii naturale.
b) Zona favorabilă - amplasare în teritoriu şi condiţii naturale.

80
Tema nr.7
Tehnologia de cultivare a grâului (1)

Unităţi de învăţare:
 Amplasarea culturii (rotaţia).
 Administrarea îngrăşămintelor.
Obiectivele temei:
- să cunoaşteți cerinţele grâului faţă de planta premergătoare pentru a decide cea mai favorabilă
amplasare;
- să fundamentați regimul de îngrăşare a culturilor de grâu în funcţie de particularităţile de nutriţie şi
condiţiile concrete de cultivare.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate semănatului.
Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Ionescu (Truţa) Alina
Maria, Mihalache M., Băşa A.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru
cereale. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

7.1. Amplasarea culturii (rotaţia)


Grâul este pretenţios faţă de planta premergătoare deoarece:

∙ trebuie semănat toamna, destul de devreme, astfel încât până la venirea frigului să răsară, să
înfrăţească şi să se călească pentru a rezista peste iarnă; are un sistem radicular destul de slab
dezvoltat, cu putere mică de străbatere în profunzimea solului şi de absorbţie a substanţelor
nutritive din sol;

∙ din aceste motive, grâul de toamnă preferă premergătoarele cu recoltare timpurie, care:
→ lasă solul structurat, bogat în substanţe nutritive;
→ permit lucrarea devreme a solului, astfel încât, până în toamnă acesta să acumuleze
apă şi nitraţi, să se aşeze, să fie distruse buruienile, să fie mărunţite resturile vegetale,
care au fost împrăştiate uniform şi, eventual, încorporate în sol.

81
Plante foarte bune premergătoare pentru grâu:
● mazăre, fasole, borceag, rapiţă de toamnă, in pentru ulei, in pentru fibre, cartof timpuriu şi
de vară, trifoi, cânepă pentru fibre, muştar, năut, bob, sfeclă pentru sămânţă, porumb pentru
masă verde, tutun, coriandru, anason, chimen, mac.

Plante bune premergătoare pentru grâu:


● soia, sfeclă pentru zahăr, cartof de toamnă, floarea-soarelui, porumb pentru boabe şi pentru
siloz, cânepă pentru sămânţă; toate aceste culturi trebuie recoltate până la 10 - 15 septembrie,
pentru a rămâne un interval de cel puţin 2 săptămâni până la semănatul grâului.

În ultimele decenii, sortimentul de culturi de câmp din agricultura României s-a restrâns
foarte mult, fiind impus tot mai mult de cerinţele pieţei şi mai puţin de considerente de ordin
agronomic. - în prezent, sortimentul se limitează, în principal, la: grâu de toamnă, orz de
toamnă şi de primăvară, porumb, floarea-soarelui, cartof, rapiţă, şi mai puţin soia, sfeclă
pentru zahăr, ovăz.
Rapiţa de toamnă - este cultivată pe circa 500 mii ha şi arealul de cultivare coincide cu cel al
grâului; după recoltare, terenul rămâne curat de buruieni, cu umiditate suficientă şi
îmbogăţit cu multă masă organică; prin recoltarea timpurie şi lucrarea devreme a
solului, sunt create condiţii favorabile pentru descompunerea resturilor vegetale şi
acumularea nitraţilor.
Floarea-soarelui - se cultivă pe circa 800 - 900 mii ha anual, în zonele foarte favorabile şi
favorabile de cultură a grâului; se recoltează la sfârşit de august-început de
septembrie, ceea ce permite lucrarea timpurie a solului; după floarea-soarelui, trebuie
acordată atenţie mărunţirii şi împrăştierii uniforme pe teren a resturilor vegetale
(eventual urmată de încorporare); solul rămâne destul de sărăcit în elemente nutritive,
fiind obligatorie aplicarea îngrăşămintelor din toamnă, prin care este favorizată şi
descompunerea resturilor vegetale celulozice.
Porumbul pentru boabe - în condiţiile din România, este inevitabilă amplasarea grâului după
porumb din cauza suprafeţelor mari care sunt cultivate cu aceste plante (pentru
fiecare, între 2 şi 3 mil. ha semănate anual), dar şi deoarece zonele de cultivare
coincid; respectarea anumitor condiţii poate transforma porumbul într-o bună
premergătoare pentru grâu:
● cultivarea unor hibrizi cu perioadă ceva mai scurtă de vegetaţie, prin
comparaţie cu potenţialul termic al zonei;
● semănatul porumbului în epoca optimă, în teren afânat adânc prin lucrările
solului;
82
● administrarea la porumb, în optim, a îngrăşămintelor, organice şi minerale;
● combaterea foarte bună a buruienilor;
● recoltarea la timp, eliberarea terenului imediat şi bine de resturile vegetale.

!!! O serie de restricţii limitează amplasarea grâului după porumb:


- trebuie evitată amplasarea culturilor de grâu pe terenurile infestate cu Fusarium,
boală comună şi deosebit de păgubitoare ambelor culturi; din cauza pericolului
transmiterii şi amplificării atacului de fuzarioză şi a contaminării recoltei cu
micotoxine, după porumb sunt necesare lucrări ale solului mai intense;
- după porumb rămân pe teren cantităţi importante de resturi vegetale care pot crea
dificultăţi la semănatul grâului; acestea trebuie cât mai bine mărunţite şi împrăştite
pe teren şi, eventual, încorporate. Pentru descompunerea mai rapidă a resturilor
vegetale este recomandată administrarea unor dozele mai mari de îngrăşăminte cu
azot.

Soia - este o premergătoare bună (sau chiar foarte bună) pentru grâul de toamnă, deoarece
contribuie la sporirea fertilităţii solului prin azotul fixat simbiotic; trebuie semănate
soiuri care pot fi recoltate până la jumătatea lunii septembrie, terenul să rămână curat
de buruieni, resturile vegetale să fie adunate sau tocate şi împrăştiate uniform pe
suprafaţa solului, cu sau fără încorporare; pe terenurile cultivate cu soia şi bine
întreţinute, arătura poate fi înlocuită prin lucrări superficiale sau se poate semăna
direct, în teren nelucrat;
- suprafeţele relativ restrânse pe care este semănată soia în ultimii ani în România (72
mii ha în anul 2013) diminuează importanţa acestei premergătoare valoroase.

Sfecla pentru zahăr - este o premergătoare bună pentru grâu, cu condiţia să părăsească terenul
suficient de timpuriu; după recoltarea sfeclei, terenul rămâne nivelat, afânat, curat de
buruieni, bogat în elemente nutritive; dacă sunt respectate condiţiile cerute, sfecla
poate deveni o premergătoare foarte favorabilă pentru grâu; pe suprafeţele bine lucrate
anterior, semănatul poate fi efectuat în teren pregătit prin lucrări superficiale sau se
poate semăna direct, în teren nelucrat.

Cartoful (de vară şi de toamnă) - este o premergătoare bună (sau foarte bună) pentru grâu
deoarece lasă terenul afânat, curat de buruieni, într-o stare bună de fertilitate.

83
!!! Nu se recomandă ca grâul să fie amplasat după culturi care lasă solul sărac în apă şi
elemente nutritive (cum sunt sorgul, iarba de Sudan, meiul).
Totodată, este contraindicat semănatul grâului după orz, din cauza bolilor şi dăunătorilor
comuni, nici după lucernă sau pajişti semănate, culturi care lăstăresc puternic după
desfiinţare şi care lasă solul uscat.

Monocultura de grâu
■ în principiu, nu este de dorit ca grâul să fie amplasat după grâu; în condiţiile actuale însă,
diversitatea culturilor de câmp este restrânsă, astfel că se practică destul de mult cultivarea repetată a
grâului pe acelaşi teren (tab. 18 și 19);
■ monocultura de grâu este acceptată, de regulă, numai 2 ani şi numai la culturile destinate
consumului; în nici un caz nu se va amplasa grâul după grâu, pe suprafeţele destinate
producerii de sămânţă sau pe terenurile infestate puternic cu boli;
■ în toamnele foarte secetoase (frecvente în România), este dificil de a evita cultivarea grâului
după grâu, deoarece nu este posibilă pregătirea terenului după plantele cu recoltare târzie
destinate iniţial ca premergătoare.
Tabelul 18
Relaţia dintre proporţia suprafeţei de grâu în structura culturilor şi gradul de îmburuienare a terenului la
ICCPT - Fundulea (după I.Boeriu, N.Eustaţiu, 1973)
Proporţia grâului
Masa buruienilor
în structura culturilor Numărul de buruieni la m2
(tone masă proaspătă/ha)
(%)
25 66 1,2
33 87 1,4
50 200 1,5
66 334 3,1
100 660 12,7

Tabelul 19
Influenţa asolamentului asupra atacului unor boli la grâu
(după Maria Popescu, V.Popescu, 1991)
Fundulea Şimnic (frecvenţa atac) (%) Suceava
Fusarium spp. Fusarium spp. Helgaria Blumeria graminis
Rotaţia % boabe atacate pe boabe pe spice herpotrichoides f. sp. tritici
(intensitate
atac (%)

Monocultură de grâu 20 70 80 80 25

Porumb-grâu 19 62 70 76 16

Asolament de 3-5 ani 9 30 31 69 12

84
!!! Cultivarea repetată a grâului după grâu are o serie de efecte negative:
- îmburuienarea terenului cu buruieni specifice;
- înmulţirea bolilor şi dăunătorilor; dintre boli - fuzarioză, mălură, tăciune, făinare; dintre
dăunători: gândac ghebos, ploşniţe, viermi sârmă, viermele roşu al paiului;
- acumularea unei microflore rizosferice cu efect dăunător.
Ca urmare, grâul reacţionează la monocultură prin scăderea recoltelor, care poate fi evitată
prin doze sporite de îngrăşăminte şi prin intervenţii fitosanitare mai intense, care se reflectă
însă în cheltuieli mai mari.
!! În România, cultivarea repetată a grâului pe acelaşi teren se prelungeşte uneori exagerat de
mulţi ani, îndeosebi în micile gospodării ţărăneşti, iar consecinţa este afectarea gravă a
mărimii producțiilor.
La rândul său, grâul este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor: se recoltează
timpuriu; lasă solul curat de resturi vegetale şi de buruieni şi într-o stare bună de fertilitate.

7.2. Administrarea îngrăşămintelor


Consumul specific de elemente nutritive este relativ redus: 23 - 33 kg N, 11 - 18 kg P2O5, 19 -
37 K2O/1 tonă de boabe+paiele aferente, dar grâul reacţionează bine la administrarea îngrăşămintelor,
deoarece:

∙ sistemul radicular este destul de slab dezvoltat, explorează un volum redus de sol şi are o
putere mică de solubilizare şi absorbţie a elementelor nutritive din rezervele solului;

∙ consumul maxim de elemente nutritive are loc într-o perioadă scurtă, de la alungirea paiului
şi până la coacere, în care grâul trebuie să aibă la dispoziţie cantităţile necesare de elemente nutritive şi
în forme uşor accesibile.

7.2.1. Îngrăşămintele minerale


Azotul

► este cel mai important element nutritiv: influenţează dezvoltarea vegetativă a plantelor
(formarea de plante viguroase, bine înfrăţite, cu frunze late); frunzele sunt de culoare verde-
închis, ceea ce favorizează procesul de fotosinteză; stimulează formarea componentelor de
producţie; determină productivitatea grâului; sporeşte conţinutul boabelor în substanţe
proteice;

► insuficienţa azotului conduce la formarea de plante mai slab dezvoltate, de culoare verde-
gălbuie, care produc puţin; excesul de azot determină: dezvoltarea vegetativă prea puternică,
înfrăţirea este exagerată; culturile sunt predispuse la cădere; au un consum mare de apă; se
85
amplifică atacul de boli foliare şi ale paiului; creşte pericolul de şiştăvire prin întârzierea
vegetaţiei;

► La îngrăşarea cu azot a grâului se pot distinge 4 perioade (fig. 26):


→ toamna, înainte de semănat şi concomitent cu semănatul - azotul are ca efect mai
buna dezvoltare a plantelor până la intrarea în iarnă. Pe terenurile agricole bine
cultivate an de an, îngrăşarea de toamnă cu azot nu ar fi necesară, deoarece cerinţele
plantelor sunt satisfăcute de: azotul eliberat prin: mineralizarea substanţelor organice
din sol; rezervele solului; remanenţa îngrăşămintelor aplicate plantei premergătoare.
Agricultorii care deţin echipamentele corespunzătoare, aplică doze moderate de azot
concomitent cu semănatul, pentru a stimula dezvoltarea plăntuţelor imediat după
germinare;
→ la începutul vegetaţiei în primăvară - este obligatorie administrarea
îngrăşămintelor cu azot, prin care se asigură necesarul de azot pentru reluarea
vegetaţiei şi alungirea paiului. În cazul administrării terestre, solul trebuie să fie
îngheţat sau zvântat; ca atare, pentru fertilizarea suprafeţelor mari cultivate cu grâu în
România, lucrarea se începe încă din partea a doua a iernii, pe teren îngheţat, dar
neacoperit cu strat de zăpadă;
→ în anumite situaţii, în faza de alungire a paiului, se recomandă administrarea unei
fracţiuni reduse de azot, pentru a acoperi cerinţele în azot până la înspicat-înflorit;
→ o aplicare târzie în fazele de înspicat şi până la înflorit, urmăreşte sporirea
conţinutului boabelor în azot şi proteină.

Fig. 26. Evoluţia cerinţelor plantei de grâu faţă de azot şi momentele reper de administrare a
îngrăşămintelor
(după D.Soltner, 1990, citat de Gh.V.Roman, 1995)
86
!!! Majoritatea micilor agricultori nu administrează ultimele două fracţiuni deoarece acestea
sunt prea costisitoare, nu este posibilă din punct de vedere tehnic administrarea sau nu sunt
disponibile îngrăşămintele necesare. Pe de altă parte, administrarea îngrăşămintelor sub formă
solidă, în condiţiile unui climat secetos, solubilizarea acestora în sol, absorbţia şi utilizarea lor
de către plante au loc cu întârziere şi sunt puţin eficiente. Acest neajuns este evitat prin
administrarea îngrăşămintelor foliare, eventual concomitent cu tratamente fitosanitare; dozele
mici de îngrăşământ foliar sunt repede absorbite şi utilizate eficient de plante.

► Calcularea dozelor de îngrăşăminte cu azot este o problemă de bilanţ, bazat pe


următoarea formulă de calcul:
DN = Cs x Rs – Ns – Ngg ± Npr, în care:
DN este doza de azot (kg/ha);
Cs = consumul specific (kg N/tona de boabe);
Rs = recolta scontată (t/ha);
Ns = aportul solului în azot, care este apreciat la 20 kg/ha pe solurile sărace şi 60 kg/ha pe
solurile fertile;
Ngg = aportul în azot al gunoiului de grajd, care este apreciat la: 2 kg N/t de gunoi de grajd
administrat direct grâului; 1 kg N/t de gunoi aplicat plantei premergătoare şi 0,5 kg
N/t de gunoi aplicat la planta antepremergătoare;
Npr = corecţia în funcţie de planta premergătoare: se scad 30 kg N/ha după leguminoase
pentru boabe; se scad 20 kg N/ha după borceag şi trifoi; se adaugă 20 - 25 kg N/ha după
floarea-soarelui şi porumb, după care rămân cantităţi mari de resturi vegetale celulozice.
! Unii specialişti recomandă introducerea în bilanţul azotului şi a:
- azotului rezidual care rămâne în sol, după recoltarea grâului;
- azotului pierdut în perioada de vegetaţie a grâului (de exemplu, prin levigare).

► Pentru condiţiile din România, mărimea dozelor de azot este cuprinsă între 50 şi 160 kg/ha.
Pe terenurile agricole bine cultivate şi după premergătoare favorabile nu ar trebui administrate
îngrăşăminte cu azot în toamnă. Dacă este necesar, după premergătoarele cu recoltare târzie, se va
administra o fertilizare de toamnă cu 1/3 din cantitatea totală (circa 30 - 40 kg N/ha) înainte de
semănat (sau concomitent cu semănatul). Restul de 40 - 80 kg N/ha se administrează la sfârşitul iernii
sau la desprimăvărare. În anumite situaţii, se mai poate aplica o doză târzie, de 10 - 30 kg N/ha, la
alungirea paiului, de dorit sub formă de îngrăşare foliară (tab. 20).

87
Tabelul 20
Dozele (în kg/ha substanţă activă) de azot şi fosfor cu care s-au obţinut
producţii optime economic la grâu (medii pe 5 ani)
(după Cr. Hera, citat de Gh. Bîlteanu, 1989)
Specificare Doza de îngrăşământ economic
N P2O5
Fundulea (cernoziom cambic) 108 83
Lovrin (cernoziom cambic) 106 92
Turda (cernoziom cambic) 119 84
Podu-Iloaiei (cernoziom cambic) 96 58
Şimnic (preluvosol-roşcat) 85 75
Oradea (brun-argilic) 77 69
Livada (luvosol) 95 65

În primăvară, este recomandată recalcularea dozelor de îngrăşăminte cu azot în funcţie de mai


mulţi factori: mersul vremii în iarnă şi la desprimăvărare (care influenţează procesele de levigare şi de
mineralizare); conţinutul în azot al solului în momentul desprimăvărării; starea de vegetaţie a culturii
(densitatea culturii, dezvoltarea plantelor).

Fosforul
► îngrăşarea cu fosfor este obligatorie pe toate tipurile de sol din ţara noastră; se consideră că
grâul este cereala cea mai sensibilă la insuficienţa fosforului, aceasta afectând în primul rând
plantele tinere, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat; fosforul: echilibrează efectul azotului;
îmbunătăţeşte rezistenţa la iernare, cădere şi boli; favorizează dezvoltarea sistemului radicular
şi înfrăţirea; îmbunătăţeşte calitatea recoltei; grăbeşte maturitatea. La începutul vegetaţiei,
plantele tinere de grâu absorb fosforul uşor solubil din îngrăşăminte şi abia mai târziu au
capacitatea de a folosi fosforul din rezervele solului.

► Pentru calcularea dozelor de fosfor este recomandată formula:


DP= 15 x Rs - Pgg,
în care:
DP este doza de fosfor (kg P2O5/ha);
Rs = recolta scontată (t/ha);
Pgg = aportul gunoiului de grajd în fosfor, apreciat la 1,2 kg P2O5/t de gunoi de grajd, dacă
acesta
a fost administrat direct grâului şi 0,8 kg P2O5/t de gunoi, dacă a fost aplicat la planta
premergătoare.

88
Doza rezultată din calcul se majorează cu 20 - 40 kg P2O5/ha pe solurile cu mai puţin de 5 mg
P2O5/100 g sol.
► Mărimea dozei de fosfor este cuprinsă, de regulă, între 60 şi 120 kg/ha. Fosforul sub formă
de superfostat este încorporat sub arătură. Sub formă de îngrăşăminte complexe, fosforul se
poate administra la patul germinativ sau concomitent cu semănatul, iar în anumite situaţii,
chiar la desprimăvărare.

Potasiul

∙ este necesar numai pe solurile insuficient aprovizionate cu potasiu (sub 15 mg K2O


accesibil/100 g sol); potasiul favorizează sinteza glucidelor, sporeşte rezistenţa la ger, secetă şi
boli, inclusiv la făinare, contribuie la menţinerea paielor rezistente şi astfel la sporirea
rezistenţei la cădere. Insuficienţa potasiului determină încetinirea creşterii, scurtarea
internodurilor, cloroză, necroza marginală a frunzelor.

∙ În situaţiile în care compoziţia chimică a solului impune, se pot aplica 40 - 80 kg K2O/ha,


sub formă de îngrăşăminte complexe, la pregătirea patului germinativ (sau sub formă de sare
potasică, sub arătură).

! Trebuie subliniat că, într-un sistem intensiv de agricultură, pentru a obţine producţii mari, se
apreciază că administrarea potasiului devine o măsură obligatorie pe toate tipurile de sol
din țara noastră.

7.2.2. Îngrăşămintele organice

⇨ gunoiul de grajd semifermentat, mustul de gunoi, gunoiul lichid rezultat de la crescătoriile


de animale, nămolurile de epurare, sunt bine valorificate de grâu. Aceste îngrăşăminte pot fi
aplicate direct în cultura grâului, sau, mai frecvent, la planta premergătoare (porumb, floarea-
soarelui, sfeclă), urmând ca grâul să beneficieze de efectul remanent.

⇨ Administrarea îngrăşămintelor organice este importantă îndeosebi pe cernoziomurile


argice, preluvosoluri şi luvosoluri (soluri acide, cu multă argilă), precum şi pe solurile erodate
sau prea uşoare, deoarece pe lângă elementele nutritive, ele îmbunătăţesc şi proprietăţile
fizice, chimice şi biologice ale solului, prin aportul de materie organică.

⇨ Dozele de gunoi de grajd recomandate sunt de 15 - 20 t/ha, încorporate sub arătură.

7.2.3. Aplicarea amendamentelor calcaroase

√ este necesară pe solurile acide, cu pH sub 5,8 şi cu un grad de saturaţie în baze sub 75%;

89
- pentru ca lucrarea să fie economică trebuie ca, prin amendare, să se urmărească neutralizarea
a 50% din aciditatea hidrolitică;

√ se recomandă, de regulă, 4 t/ha carbonat de calciu (sub formă de piatră de var, dolomit);

√ împrăştierea foarte uniformă şi amestecarea cât mai bună cu solul, urmate de încorporarea
sub arătură, sunt condiţii esenţiale pentru reuşita amendării.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt efectele negative ale cultivării repetate timp îndelungat a grâului după grâu?
Răspuns:
Cultivarea repetată a grâului după grâu are drept consecinţe: îmburuienarea terenului; înmulţirea
bolilor şi dăunătorilor; acumularea unei microflore rizosferice specifice; scăderea recoltelor;
creşterea cheltuielilor pentru controlul buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.
2. Care sunt restricţiile care limitează amplasarea culturilor de grâu de toamnă după porumb?
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Mărimea dozelor de îngrăşăminte cu azot se stabileşte pentru fiecare solă în parte:
a) De fiecare cultivator de grâu în funcţie de experienţa sa profesională.
b) Pe bază de bilanţ, în funcţie de consumul specific, recolta scontată, aportul solului în azot şi corecţia
funcţie de planta premergătoare.
c) Nu există reguli stricte privind calcularea dozelor.
d) În funcţie de sfaturile agricultorilor mai în vârstă din zonă.
Rezolvare: b
De rezolvat:
2. Aplicarea amendamentelor calcaroase este recomandată pe solurile cu:
a) pH = 7
b) pH mai mare de 8
c) pH = 6,5 - 7,5
d) pH sub 5,8
Rezolvare:

90
REZUMATUL TEMEI
7. Tehnologia de cultivare a grâului (1)
7.1. Amplasarea culturii (rotaţia)
a) Cerinţe faţă de planta premergătoare.
b) Plante foarte bune şi bune premergătoare - calităţi şi deficienţe.
c) Restricţii la amplasarea culturilor de grâu.
7.2. Administrarea îngrăşămintelor
a) Particularităţi de nutriţie ale grâului şi cerinţe.
b) Îngrăşăminte chimice cu azot, fosfor, potasiu - doze şi epoci de administrare.
c) Îngrăşarea organică şi aplicarea amendamentelor.

Tema nr. 8
Tehnologia de cultivare a grâului (2)

Unităţi de învăţare:
 Lucrările solului.
 Sămânţa şi semănatul.
Obiectivele temei:
- să alegeți cel mai potrivit sistem de lucrări ale solului în funcţie de condiţiile pedoclimatice şi
tehnologice şi de dotarea tehnică a fermei;
- să cunoaşteți cerinţele şi să decideți asupra calităţii materialului semincer şi parametrilor semănatului
în funcţie de zonă şi condiţiile anului agricol.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.
5. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate semănatului.
Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
6. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Ionescu (Truţa) Alina
Maria, Mihalache M., Băşa A.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru
cereale. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

91
8.1. Lucrările solului
Grâul cere: un sol afânat pe circa 20 cm adâncime, cu suprafaţa nu foarte mărunţită, dar fără
bulgări în sol, aşezat, nivelat, fără resturi vegetale pentru a permite semănatul în bune condiţii (fig.
27).

Fig. 27. Influenţa compactării solului asupra dezvoltării în profunzime a rădăcinilor şi asupra formării
unor componente de producţie la grâu
(după D.Soltner, 1990, citat de Gh.V.Roman, 1995)

Pregătirea terenului pentru semănatul grâului pune adesea probleme deosebite din
cauza:
- timpului scurt rămas de la recoltarea premergătoarei şi până la semănat;
- condiţiilor meteorologice dificile din perioada de efectuare a lucrărilor (seceta de la sfârşitul
verii şi începutul toamnei);
- suprafeţelor mari care trebuie pregătite şi semănate într-un interval relativ scurt de timp.

8.1.1. Sistemul clasic de lucrări ale solului

∎ după premergătoare timpurii:

∙ după recoltare se recomandă o lucrare de dezmiriştit, efectuată imediat după eliberarea


terenului, pentru: mărunţirea resturilor vegetale şi amestecarea lor cu solul; afânarea stratului
superficial al solului pentru a împiedica pierderea apei prin evaporaţie; distrugerea buruienilor
existente şi crearea condiţiilor favorabile pentru germinarea seminţelor de buruieni aflate în
sol şi a samulastrei, care vor fi distruse prin lucrările ulterioare. Dacă se întârzie efectuarea

92
lucrării, solul pierde repede apă, se întăreşte şi de multe ori nu mai poate fi arat sau arătura
iese bulgăroasă, ceea ce amplifică pierderile de apă prin evaporaţie şi apar dificultăţi la
lucrările ulterioare ale solului;

∙ în continuare, solul se ară imediat, la 18 - 22 cm adâncime, cu plugul în agregat cu grapa.


Întârzierea arăturii determină: îmburuienare; pierderea rapidă a umidităţii din solul care nu mai
este protejat de plante; solul se întăreşte şi nu se mai poate ara; orice întârziere a efectuării
arăturii conduce la scăderi progresive de recoltă. Adâncimea arăturii trebuie stabilită în
câmp, în funcţie de starea terenului, astfel încât să fie încorporate resturile vegetale
(miriştea şi buruienile) şi fără a scoate bulgări;

∙ în situaţiile extreme în care solul este prea uscat şi nu se poate ara sau prin arătură se scot
bulgări mari, se efectuează un dezmiriştit şi se aşteaptă căderea unor precipitaţii mai
importante, care să îmbunătăţească condiţiile de umiditate din sol şi să permită o arătură de
calitate;

∙ până în toamnă, arătura trebuie prelucrată superficial, prin grăpat, pentru mărunţirea
bulgărilor, nivelarea terenului, distrugerea buruienilor care răsar;

∙ pregătirea patului germinativ - se efectuează chiar înainte de semănat, prin lucrări


superficiale cu combinatorul sau cu grape rotative (în unele situaţii, cu grapa cu discuri în
agregat cu grapa reglabilă).

Se consideră că prezenţa bulgăraşilor este importantă deoarece: protejează suprafaţa solului pe


timpul iernii, prin reţinerea zăpezii şi reducerea eroziunii eoliene; diminuează compactarea în timpul
sezonului rece, îndeosebi în regiunile bogate în precipitaţii.

∎ după premergătoare târzii (floarea-soarelui, porumb, sfeclă pentru zahăr, cartofi de


toamnă, soia):

∙ este necesară mărunţirea cât mai bună a resturilor vegetale, concomitent cu recoltatul sau
prin discuit (1 - 2 lucrări);

∙ arătura se efectuează imediat, ceva mai adânc, la 20 - 25 cm adâncime, cu plugul în agregat


cu grapa, urmărindu-se încorporarea resturilor, fără a scoate bulgari; până la semănat trebuie
să rămână cel puţin 2 săptămâni, pentru ca pământul afânat prin arătură, să se aşeze;

∙ în continuare, arătura se lucrează în mod repetat, cu diferite utilaje (grape cu discuri,


combinatoare ş.a.) pentru mărunţire, nivelare şi pregătirea patului germinativ.

93
!!! În ciuda beneficiilor evidente ale aratului şi tradiţiilor îndelungate în practica agricolă,
există şi o serie de dezavantaje ale lucrării solului la adâncimi de 20 - 30 cm, cu întoarcerea
brazdei, urmată de lucrările ulterioare multiple, cu grapa cu discuri, freza şi alte utilaje, pentru
pregătirea patului germinativ:
- sistemele bazate pe arătură sunt costisitoare, sub aspect financiar şi energetic, pentru
efectuarea lucrărilor mecanice, carburanţi şi forţă de muncă;
- pe de altă parte, structura fizică şi echilibrul biologic natural ale solului sunt pertubate prin
tasare şi deteriorarea structurii, îndeosebi pe solurile umede sau solurile grele;
- în plus, lucrarea repetată a solului contribuie la pierderea umidităţii din sol şi poate favoriza
pierderea prin levigare a unei părţi din azotul din sol.

8.1.2. Sisteme de lucrări minime ale solului

∙ Din cauza acestor consecinţe, în ultimele decenii au fost dezvoltate mai multe sisteme de
lucrări ale solului pentru a reduce la minimum numărul lucrărilor. Actualmente, în cultura mare sunt
aplicate sisteme de lucrări ale solului foarte diferite ca intensitate, de la sistemul cu arătură, la sistemul
de lucrări superficiale ale solului, cu sau fără afânare adâncă şi până la semănatul direct, în teren
nelucrat. La alegerea sistemului de lucrări se recomandă să se țină cont de condițiile climatice (fig.
28).

Fig. 28. Sistemul de lucrări ale solului în funcţie de condiţiile de climă


(după O.Christen, 2009)

94
!!! Trebuie subliniat că, după porumb sau grâu pot apare probleme de igienă care să impună
diferenţieri ale intensităţii lucrărilor solului. Astfel, după porumb, în urma atacului de Fusarium,
conţinutul în micotoxine (DON – deoxinivalenol) restrânge posibilităţile de alegere a intensităţii
lucrărilor solului. Cercetările au evidențiat influenţa pozitivă a mărunţirii resturilor vegetale de
porumb şi a încorporării acestora, asupra conţinutului în DON: comparativ cu grâul semănat în arătură,
conţinuturile de micotoxine din sol au fost evident mai ridicate în cazul semănatului direct, în teren
nearat, şi îndeosebi dacă nu au fost efectuate lucrări de mărunţire a resturilor vegetale (fig. 29).

Fig. 29. Conţinutul în micotoxine la grâu în funcţie de gradul de mărunţire şi încorporare a resturilor
vegetale de porumb (după O.Christen, 2009)

Forma extremă de lucrări minime ale solului este semănatul direct în teren nelucrat, denumit
sistemul no-till. Pentru ca un asemenea sistem să reuşească este necesar:
- un sol foarte uniform, cu rezistenţă la compactare, porozitate ridicată, capacitate ridicată de
infiltrare a apei şi drenaj bun pe profil, cu activitate biologică intensă.
Semănatul direct şi lucrarea superficială a solului pot avea ca rezultat prezenţa unor cantităţi
mai mari de resturi vegetale rămase la suprafaţa solului; acestea au un efect pozitiv în reducerea
eroziunii solului, a scurgerilor de apă la suprafaţă şi a pierderilor de apă prin evaporare. Pe de altă
parte, la sistemele cu lucrări reduse, compactarea solului este puţin accentuată şi mai aproape de
suprafaţa solului, prin comparaţie cu compactarea (şi hardpanul) care apare la tehnologiile cu
răsturnarea brazdei; ca urmare, această formă de compactare este, de obicei, mai uşor de corectat şi
mai puţin costisitor.
Agricultorii care practică sisteme de lucrări minime, însoţesc lucrările superficiale cu afânări
adânci, fără întoarcerea brazdei, efectuate periodic. De asemenea, la intervale de 3 – 4 ani se intervine
cu lucrarea de arat.

95
Unii specialişti consideră că utilizarea mai mulţi ani la rând a sistemelor de lucrări minime
(inclusiv semănatul în teren nelucrat) poate conduce la noi probleme, comparativ cu sistemele
tradiţionale cu arătură: mărirea dependenţei faţă de aplicarea erbicidelor din cauza dezvoltării
buruienilor (îndeosebi a monocotiledonatelor); amplificarea atacului de boli şi dăunători; reducerea
cantităţii de azot furnizat prin mineralizarea materiei organice din sol.

! ! ! Cultivarea grâului cu un minim de intervenţii asupra solului este condiţionată de prezenţa


maşinilor agricole moderne specifice. Din acest motiv, în România aceste sisteme sunt
practicate actualmente îndeosebi în marile exploataţii agricole comerciale. Extinderea sistemelor
în exploataţii de dimensiuni mai mici va fi benefică, dar este o problemă de viitor, care ţine în
principal de dotarea cu utilaje specifice.

8.2. Sămânţa şi semănatul


► Sămânţa de grâu destinată semănatului trebuie:
- să aparţină unui soi zonat;
- să provină din culturi special destinate producerii de sămânţă (loturi semincere), din
categoriile Bază și generaţiile I (C1) şi a II-a (C2);
- să aibă puritatea fizică minimum 98%, facultatea germinativă minimum 85% şi MMB cât
mai mare.

► Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie !

⇨ împotriva agenţilor patogeni:

∙ pentru agenţii patogeni transmisibili prin sămânţă, cu spori pe tegumentul seminţei,


cum sunt mălura comună (Tilletia spp.) şi fuzarioza (Fusarium spp.) se recomandă
tratamente cu preparate pe bază de: tebuconazol (ORIUS 6 PS, 0,5 l/t de sămânţă sau
ORIUS 2 WS, 1,5 kg/t; KRIPTO SUPER 60 FS, 0,5 l/t); difenoconazol +
ciproconazol (DIVIDEND STAR 036 FS, 1,0 l/t); tebuconazol + protioconazol
(LAMARDOR 400 FS, 0,150 l/t); procloraz + triticonazol (KINTO DUO, 1,5 l/t);

∙ pentru agenţii patogeni cu spori în interiorul bobului, cum este tăciunele zburător
(Ustilago nuda f. sp. tritici, sin. U. tritici), se recomandă carboxină + tiram
(VITAVAX 200 FF, 2,5 l/t de sămânţă);

∙ pentru agenţii patogeni transmisibili prin sol, cum este mălură pitică (Tilletia
controversa) - este posibilă tratarea seminţelor înainte de semănat, cu produse
speciale, dar aceste tratamente au eficacitate redusă. Ca atare, în cazul infestării

96
puternice a solului este necesar un interval mai mare de pauză înainte de revenirea
grâului pe acelaşi teren.

⇨ împotriva dăunătorilor care atacă toamna:

∙ pe terenurile cu o încărcătură mare de păioase (sau la grâul cultivat după grâu) şi la


infestarea puternică cu dăunători care ataca la începutul vegetaţiei: gândac ghebos
(Zabrus tenebrioides), viermi sârmă (Agriotes spp.), afidele cerealelor (Sitobion
avenae, sin. Macrosiphum avenae; Rhopalosiphum spp.; Metopolophium dirhodum;
Schizaphis graminum) dar și musca de Hessa (Mayetiola destructor) sau musca neagră
a cerealelor (Oscinella frit) este necesară tratarea seminţelor cu preparate
insectofungicide:

∙ pe terenurile infestate cu mălură, fuzarioză şi gândac ghebos sunt recomandate


tratamente cu teflutrin+difenoconazol (TONIC PLUS, 2,5 l/t); dacă sunt prezenţi şi
viermii sârmă se va trata cu imidacloprid+tebuconazol (YUNTA 246 FS, 2,0 l/t);

∙ în situaţiile în care se prevede un atac de afidele cerealelor, tratamentul va fi


efectuat cu imidacloprid + tebuconazol (NUPRID MAX AL 222 FS, 2,5 l/t).

► Epoca de semănat:

∙ până la venirea iernii trebuie să rămână 40 - 50 zile în care să se acumuleze 450 - 500°C
temperaturi pozitive, şi în care plantele de grâu să vegeteze normal, astfel ca, la intrarea în
iarnă plantele de grâu să ajungă în stadiul de 2 - 3 fraţi şi 3 - 4 frunze (fără ca fraţii să fie prea
dezvoltaţi);

- Epoca optimă de semănat a grâului de toamnă în România este 1 - 10 octombrie:


- pentru zonele din sud, vest şi Câmpia Transilvaniei, intervalul care trebuie luat în calcul este
25 septembrie - 10 octombrie;
- pentru zona colinară, nordul ţării şi depresiunile intramontane, se recomandă să se semene
ceva mai devreme, în intervalul 20 septembrie - 5 octombrie.

∙ dacă se întârzie semănatul faţă de perioada recomandată, plantele răsar târziu, intră în iarnă
neînfrăţite şi necălite, fiind sensibile la ger; primăvara lanul va avea o densitate mică şi se
îmburuienează mai uşor, vegetaţia se întârzie şi se prelungeşte spre vară, apare pericolul de
şiştăvire;

∙ dacă se seamănă prea devreme, plantele se dezvoltă prea puternic, sunt expuse încă de la

97
începutul vegetaţiei atacului de dăunători (afide, muşte) şi boli, lanul se îmburuienează din
toamnă; masa vegetală bogată face ca plantele să fie sensibile la ger şi asfixiere pe timpul
iernii; în primăvară lanul este foarte des, plantele sunt predispuse la cădere şi sensibile la boli,
boabele rămân mici datorită densităţii exagerate.

► Densitatea de semănat:

∙ trebuie semănate 450 - 600 boabe germinabile/m2 pentru a asigura 500 - 700 spice/m2;

∙ între aceste limite, densitatea de semănat se stabileşte în funcţie de capacitatea de înfrăţire a


soiului, data semănatului (faţă de epoca optimă), calitatea pregătirii patului germinativ,
umiditatea solului; trebuie luat în calcul un procent mediu de răsărire în câmp, pentru condiţii
bune de semănat, de 85 - 95% (din boabele germinabile semănate).

!!! În cazuri extreme, îndeosebi la semănatul întârziat, precum şi în toamnele foarte secetoase
sau în situaţia când se seamănă în teren bulgăros, există practica de a mări densitatea până la
700 boabe germinabile/m2. Trebuie reţinut că erorile tehnologice (întârzierea semănatului,
pregătirea unui pat germinativ defectuos) pot fi corectate numai parţial, prin mărirea densităţii
de semănat.

► Cantitatea de sămânţă la hectar (norma de semănat):

∙ rezultată din calcul (pe baza densităţii stabilite şi a indicilor de calitate a seminţei), este
cuprinsă, de regulă, între 200 şi 250 kg sămânţă/ha.

► Adâncimea de semănat:

∙ se stabileşte în funcţie de umiditatea şi textura solului, soi (lungimea coleoptilului), mărimea


seminţei, data semănatului (faţă de epoca recomandată);

∙ în condiţiile din România, grâul este semănat la 4 - 5 cm adâncime pe terenurile cu


umiditate suficientă şi textură mijlocie spre grea, unde apa pentru germinare este asigurată, iar
străbaterea germenilor spre suprafaţă este ceva mai dificilă; pe terenurile cu umiditate
insuficientă la suprafaţă şi textură mai uşoară, precum şi în cazul semănăturilor timpurii, se
recomandă să se semene ceva mai adânc, la 5 - 6 cm.

► Distanţele de semănat:

∙ pe plan mondial, sunt cuprinse între 10 şi 18 cm, fără a rezulta diferenţe importante de
producţie. Ca atare, distanţa dintre rânduri trebuie aleasă între aceste limite, în funcţie de
maşinile de semănat aflate la dispoziţie;
98
∙ în România grâul este semănat, în mod obişnuit, la 12,5 - 15 cm (distanţa pentru care sunt
construite semănătorile universale existente mai frecvent în dotare);

∙ în anumite situaţii (culturi semincere) se recomandă distanţe de semănat ceva mai mari (25
cm), pentru a favoriza înfrăţitul şi a asigura înmulţirea mai rapidă a seminţei.
Semănatul în cărări (fig. 30) este o metodă de semănat extinsă în ţările cu tradiţie în cultura
grâului. Metodă, folosită pe suprafeţe destul de extinse şi în România, a apărut din necesitatea
de a efectua, cu mijloace terestre, lucrările din timpul vegetaţiei (administrarea
îngrăşămintelor; combaterea bolilor şi dăunătorilor; erbicidarea), în mod foarte precis, ca
uniformitate de împrăştiere şi până în faze de vegetaţie mai avansate (chiar până la începutul
formării boabelor).
Schema pentru semănatul în cărări poate fi adaptată de fiecare agricultor la setul de maşini
agricole pe care îl are la dispoziţie: se lasă câte 2 benzi nesemănate, obţinute prin închiderea
tuburilor semănătorii pe urmele roţilor tractorului; lăţimea unei cărări corespunde cu lăţimea
pneurilor tractorului (de obicei este suficient să fie închise 2 tuburi ale semănătorii), iar
distanţa dintre două cărări este egală cu ecartamentul roţilor tractorului şi al maşinilor cu care
se vor efectua lucrările de îngrijire în vegetaţie; distanţa dintre perechile de cărări trebuie să
corespundă cu lăţimea de lucru a maşinilor cu care se efectuează tratamentele.

Fig. 30. Schema pentru semănatul în cărări


(după G. Fischbeck, K.-U. Heyland şi N. Knauer, 1975, citaţi de Gh.V.Roman, 1995)

99
TEST DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt efectele lucrării de dezmiriştit?


Răspuns:
Prin lucrarea de dezmiriştit, efectuată imediat după recoltarea premergătoarei şi eliberarea terenului,
se realizează: mărunţirea resturilor vegetale; afânarea stratului superficial al solului; distrugerea
buruienilor existente.
2. Care este adâncimea arăturii la grâu şi cum trebuie stabilită (reglată) aceasta ?
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Sistemele minime de lucrări ale solului au şi unele dezavantaje:
a) Creşte dependenţa de erbicide, se amplifică atacul de boli şi dăunători, se poate reduce cantitatea de
azot furnizată prin mineralizare.
b) Cresc costurile pentru lucrările mecanice şi carburanţi.
c) Contribuie la pierderea umidităţii din sol şi favorizează levigarea azotului.
d) Contribuie la deteriorarea structurii solului.
Rezolvare: a
De rezolvat:
2. Care va fi cantitatea de sămânţă la hectar la grâu dacă: D=550 b.g./m2; P=99%; G=92%;
MMB=41,5 g ?
a) 183 kg/ha.
b) 268 kg/ha.
c) 251 kg/ha.
d) 201 kg/ha.
Rezolvare:

100
REZUMATUL TEMEI

8. Tehnologia de cultivare a grâului (2)


8.1. Lucrările solului
a) Cerinţele grâului faţă de pregătirea terenului.
b) Sistemul clasic de lucrări ale solului.
c) Sistemul de lucrări minime ale solului.
d) Sistemul ’’no-till’’.
8.2. Sămânţa şi semănatul
a) Cerinţe faţă de sămânţă - valoarea culturală şi tratamente împotriva bolilor şi dăunătorilor.
b) Parametrii semănatului (epocă, densitate, distanţe, adâncimi).

Tema nr. 9
Tehnologia de cultivare a grâului (3)

Unităţi de învăţare:
 Lucrările de îngrijire.
 Recoltarea.
Obiectivele temei:
- să fundamentați intervenţiile tehnologice necesare pentru controlul organismelor dăunătoare şi
irigare, în situaţia concretă a unei exploataţii agricole;
- să identificați momentul optim de recoltare al unei culturi de grâu şi să stabiliți tehnologia recoltării
pentru urgentarea lucrării şi diminuarea pierderilor.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate semănatului.
Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Ionescu (Truţa) Alina
Maria, Mihalache M., Băşa A.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru
cereale. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

101
9.1. Lucrările de îngrijire
Felul lucrărilor de îngrijire care se aplică grâului şi numărul acestora depind de foarte mulţi
factori. Sunt situaţii în care sunt necesare numai 1 - 2 lucrări de îngrijire şi sunt situaţii în care
sunt efectuate foarte multe lucrări (7 - 8 treceri).

9.1.1. Combaterea buruienilor

∙ este principala lucrare de îngrijire din cultura grâului. Pierderile de recoltă din cauza
concurenţei buruienilor sunt, în mod obişnuit, de 10 - 20%, dar pot ajunge până la 60 - 70%.
Reducerea rezervei de buruieni şi împiedicarea apariţiei acestora în culturile de grâu trebuie
urmărite prin: rotaţie, lucrările solului, semănat în epoca şi cu densitatea optimă, combatere
chimică;

∙ combaterea chimică a buruienilor este o lucrare obligatorie din tehnologia modernă a


grâului.

Combaterea buruienile dicotiledonate ridică cele mai multe probleme în condiţiile din ţara
noastră:

√ speciile de buruieni mai frecvente în cultura grâului sunt: muştar sălbatic (Sinapis arvensis),
ridiche sălbatică (Raphanus raphanistrum), traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris),
pălămidă (Cirsium arvense), punguliţă (Thlaspi arvense), albăstriţă (Centaurea cyanus),
lobodă (Chenopodium album), rug de mirişte (Rubus caesius); pentru combaterea acestora,
sunt recomandate preparate conţinând acidul 2,4-D (DICOPUR D, 1,0 l/ha; ESTERON
EXTRA 600 EC, 0,8 l/ha);

√ în culturile de grâu apar şi specii dicotiledonatele rezistente la 2,4-D: volbură (Convolvulus


arvensis) muşeţel (Matricaria chamomilla, M. inodora), neghină (Agrostemma githago), susai
(Sonchus sp.), turiţă (Galium aparine), mac (Papaver rhoeas), rocoină (Stellaria media),
şopârliţă (Veronica sp.), iarbă puturoasă (Bifora radians), hrişcă urcătoare (Polygonum sp.),
pentru care este recomandată aplicarea erbicidelor: 2,4-D + dicamba (DICOPUR TOP 464 SL,
0,8 - 1,0 l/ha; CEREDIN SUPER 40 SL, 1,0 l/ha); fluroxipir (CERLIT, 0,8 l/ha); clorsulfuron
(RIVAL 75 GD, 15 - 20 g/ha); tribenuron-metil (RIVAL STAR 75 GD, 15 - 20 g/l;
GRANSTAR SUPER 50 SG, 40 g/ha); florasulam + 2,4 D EHE (TURBO FLO, 0,4 - 0,6 l/ha);
clopiralid (LONTREL 300, 0,3 - 0,5 l/ha); florasulam + 2,4 D (MUSTANG, 0,4 - 0,6 l/ha);
bromoxinil + acid 2,4 D (BUCTRIL UNIVERSAL, 1 l/ha);

√ erbicidele se administrează primăvara, când plantele de grâu sunt în faza de înfrăţit şi până
la formarea primului internod, iar buruienile au 2 - 4 frunze (sub 10 cm înălţimea plantelor

102
pentru pălămidă); temperatura aerului trebuie să fie mai mare de 10°C, vremea liniştită, fără
vânt, timpul călduros şi luminos. Întârzierea aplicării erbicidelor până la formarea celui
de-al doilea internod poate determina apariţia unor efecte fitotoxice la grâu.

√ Erbicidul TURBO FLO este eficient şi când buruienile au 25 - 30 cm înălţime, iar grâul este
de la înfrăţit şi până la burduf; preparatul poate fi utilizat la temperaturi cuprinse între 5 şi
25oC. Erbicidele GRANSTAR SUPER 50 SG şi RIVAL 75 GD pot fi administrate până în
faza de burduf.

√ Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate problemă turiţă (Galium aparine) şi lungurică


(Galeopsis tetrahit), se recomandă fluroxipir (TOMIGAN 250 EC, 0,4 l/ha), asociat cu 2,4 D sau
erbicide sulfonilureice.

Combaterea buruienilor monocotiledonate este necesară doar în anumite zone din


România, unde aceste specii (iarba vântului - Apera spica venti şi odosul - Avena fatua)
găsesc condiţii favorabile de dezvoltare, - în zonele colinare, umede, din Banat, Transilvania,
Bucovina;
 pentru combaterea buruienilor monocotile menționate se recomandă tratamente cu erbicide
pe bază de clorotoluron (TOLUREX 50 SC, 2,0 -3 ,0 l/ha) toamna, imediat după semănat sau
pinoxaden+clorquintocet-mexil (AXIAL 050 EC, 0,9 l/ha).

∙ pentru combaterea ierbii vântului se recomandă tratamente cu erbicide pe bază de


iodosulfuron metil + amidosulfuron + mefenpir dietil (SEKATOR PROGRESS OD, 0,150
l/ha), când grâul este în faza de înfrăţit şi până la formarea primului internod, iar plantele de
iarba vântului au 2 - 4 frunze şi până la înfrăţit; prin acest tratament sunt controlate şi
buruienile dicotiledonate anuale şi perene. Pot fi efectuate tratamente asociate cu preparate pe
bază de fluroxipir (CERLIT, 0,4 l/ha) şi metsulfuron metil (LAREN 60 WP, 10 g/ha), care
asigură combaterea buruienilor dicotiledonate şi a ierbii vântului; tratamentul poate fi aplicat
până la sfârşitul fazei de formare a paiului, eventual concomitent cu un fungicid pentru boli
foliare.

! ! ! În ultimii ani se constată apariţia buruienilor monocotiledonate menţionate şi în culturile


de grâu din sudul ţării. Se presupune că au fost aduse seminţe de buruieni odată cu materialul
semincer.

103
9.1.2. Combatarea dăunătorilor

∙ pentru diminuarea atacului de gândac ghebos (Zabrus tenebrioides), trebuie evitată


amplasarea grâului pe terenurile infestate şi, de asemenea, se tratează sămânţa înainte de
semănat. În cazuri extreme, când în toamnă se constată un atac puternic de larve de gândac
ghebos, se recomandă tratamente cu tiametoxam (ACTARA 25 WG, 0,07 - 0,10 kg/ha) sau
clorpirifos (PYRINEX 48 EC, 2,5 l/ha), la avertizare; pragul economic de dăunare (PED) este
de 5% plante atacate;

∙ în cazul atacului de afide ale cerealelor (Schizaphis graminum, Macrosiphum avenae,


Rhopalosiphum maidis, R.padi, Metopolophium dirhodum) se recomandă preparatele:
tiametoxam (ACTARA 25 WG, 0,07 kg/ha); lambda-cihalotrin (KAISO SORBIE 5 WG,
0,150 l/ha), tau-fluvalinat (MAVRIK 2F, 0,2 l/ha); imidacloprid (NUPRID AL 200 SC, 0,275
l/ha);

∙ Împotriva ploşniţelor cerealelor (Eurygaster spp. şi Aelia spp.) se efectuează tratamente


împotriva adulţilor hibernanţi, la avertizare, la un PED de 7 exemplare/m2 şi numai după ce
peste 80% din populaţia de ploşniţe a părăsit locurile de iernare (pădurea), de regulă, în a doua
decadă a lunii aprilie, când temperatura aerului depăşeşte 10°C. Tratamentele împotriva
larvelor se efectuează la avertizare, la începutul lunii iunie, după ce acestea au trecut de vârsta
a 2-a, la un PED de 3 larve/m2; adesea este necesară repetarea tratamentului, după un interval
de maximum 7 - 10 zile, dacă după primul tratament au mai rămas peste 3 larve/m2 (1 larvă/m2
pentru culturile semincere). Pentru combatere sunt recomandate insecticidele: deltametrin
(DECIS 25 WG, 0,03 kg/ha; DECIS MEGA 50 EW, 0,150 l/ha); alfa-cipermetrin (FASTAC
10 EC, 0,1 l/ha); lambda-cihalotrin (KARATE ZEON, 0,150 l/ha); dimetoat (NOVADIM
PROGRESS, 3 l/ha); tiacloprid (CALYPSO 480 SC, 0,1 l/ha; BISCAYA, 0,2 l/ha);
tiametoxam (ACTARA 25 WG, 0,07 kg/ha).

∙ viermele roşu al paiului (Haplodiplozis marginata), este un dăunător periculos, semnalat


mai frecvent pe terenurile argiloase din judeţele Argeş, Teleorman, Buzău, Prahova,
Dâmboviţa, Olt; se recomandă evitarea monoculturii şi recoltarea mai timpurie a lanurilor
atacate, înainte de migrarea dăunătorului în sol. Pe terenurile cu peste 5 - 6 larve/plantă, se
efectueaza tratamente primăvara, la avertizare, în perioada de zbor a adulţilor şi de apariţie a
larvelor, cu preparate pe bază de alfa-cipermetrin (FASTAC 10 EC, 0,1 l/ha) sau deltametrin
(DECIS 2,5 EC, 0,3 l/ha);

∙ gândacul bălos al ovăzului (Oulema melanopus, sin. Lema melanopus), se combate prin
tratamente repetate, împotriva adulţilor şi a larvelor. Adulţii apar atunci când temperatura trece
de 9 - 10°C, de obicei începând din a doua jumătate a lunii aprilie; PED este de 10 adulţi

104
hibernanţi/m2 şi de 250 larve/m2 în cazul atacului în vetre. Tratamentele se efectuează cu unul
din preparatele: deltametrin (DECIS MEGA 50 EW, 0,1 l/ha); lambda-cipermetrin (KAISO
SORBIE 5 WG, 0,150 l/ha); tiacloprid (CALYPSO 480 EC, 0,08 l/ha); alfa-cipermetrin
(FASTAC 10 EC, 0,1 l/ha);

∙ cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia sp.) se combat prin tratamente efectuate la apariţia


adulţilor (sfârşit de mai, început de iunie) la un PED de 3 exemplare/m2, folosind aceleaşi
preparate recomandate pentru combaterea ploşniţelor;

∙ şoarecele de câmp (Microtus arvalis Pall.) este un animal tipic de stepă care se găseşte
îndeosebi în arealele înierbate. Densităţile de şoareci pot fi de 5 mii indivizi/ha, chiar 15 - 25
mii indivizi/ha. Pierderile datorate atacului pot fi importante, îndeosebi în zonele cu procent
ridicat de păioase în rotaţie. Sistemul de lucrări ale solului şi lucrările de afânare adâncă
afectează puternic populaţiile de rozătoare.

! ! ! Populaţiile de şoareci de câmp s-au dezvoltat mult în ultimile decenii şi produc daune
importante lanurilor de grâu. Atacul de toamnă se manifestă imediat după răsărirea grâului,
atât la suprafaţă prin roaderea părţilor aeriene ale plantelor, cât şi în sol prin distrugerea
rădăcinilor. Atacul poate continua şi la desprimăvărare. Între formarea bobului şi recoltare, în
lan pot fi observate tulpini de grâu cu spicul retezat de la bază.
Pentru combatere este recomandată utilizarea următoarelor preparate: bromadiolon 0,005%
(BROMAKOL, sub formă de momeli gata preparate, 25 - 50 g momeli/galerie activă;
coumatetralyl 0,0375% (RACUMIN PASTE, 20 - 40 g); coumatetralyl 0,05% (K.O. Rat, 20 -
25 g momeli).

9.1.3. Combaterea bolilor

⇨ făinarea (Blumeria graminis f. sp. tritici, sin. Erysiphe graminis f. sp. tritici), boală cu
transmitere prin sol, se manifestă îndeosebi primăvara, în perioada creşterii intense a plantelor
de grâu, când acestea sunt foarte sensibile. Atacul este favorizat de: o densitate prea mare a
lanului; aplicarea unor doze prea mari de azot; vremea răcoroasă, umedă şi cu nebulozitate
ridicată. Măsurile preventive includ: cultivarea de soiuri rezistente sau tolerante; respectarea
rotaţiei; distrugerea samulastrei; asigurarea densităţii normale a lanului; fertilizarea echilibrată.
În cazul unui atac puternic, tratamentele de combatere se efectuează cu produse pe bază de:
procloraz + propiconazol (BUMPER SUPER 490 EC, 0,8 l/ha); propiconazol (BUMPER 250
EC, 0,5 l/ha); tebuconazol (MYSTIC 250 EC, 0,5 l/ha). Pragul economic de dăunare este
considerat la: 25% pete pe ultimele trei frunze, după înfrăţit; 25% pete pe frunza stindard,
înainte de înflorit (fig. 31);

105
⇨ fuzarioza (Fusarium graminearum, cu forma perfectă Giberella zeae) se transmite prin sol
şi prin sămânţă şi produce fuzarioza rădăcinilor, a coletului, frunzelor şi spicului. Măsurile
preventive sunt: cultivarea de soiuri tolerante la boală; folosirea unei seminţe sănătoase, tratată
înainte de semănat; fertilizarea echilibrată; respectarea rotaţiei. Tratamentele la sămânţă sunt
obligatorii, dar parţial eficiente, iar tratamentele în vegetaţie sunt eficiente, dar costisitoare;

⇨ înnegrirea bazei tulpinii şi pătarea în ochi şi îngenuncherea tulpinii (Gaeumannomyces


graminis var. tritici, sin. Ophiobolus graminis; Helgaria herpotrichoides, sin. Cercosporella
herpotrichoides) sunt boli care se transmit prin sol. Se recomandă: distrugerea samulastrei;
respectarea rotaţiei; îngrăşarea echilibrată;

⇨ septoriozele (Mycosphaerella gramincola, sin. Septoria tritici şi S. nodorum) se transmit


prin sămânţă sau prin sol, pe resturile de plante. Măsurile preventive sunt importante:
distrugerea samulastrei şi a resturilor de plante; respectarea rotaţiei; aplicarea unor doze
moderate de azot). Pentru tratamentele în vegetatie, pragul economic de dăunare este de 10%
intensitatea atacului la înflorit;

⇨ pentru complexul de boli foliare şi ale spicului (Blumeria graminis, Puccinia spp.,
Mycosphaerella graminicola, Fusarium spp.) sunt recomandate tratamente cu: tebuconazol +
triadimenol + spiroxamina (FALCON 460 EC, 0,6 l/ha); tebuconazol + trifloxistrobin
(NATIVO 300 EC, 0,8 - 1,0 l/ha); protioconazol + tebuconazol (PROSARO 250 EC, 0,75 -
0,9 l/ha); fenpropimorf + epoxiconazol (TANGO SUPER, 0,75 l/ha); tiofanat metil +
epoxiconazol (DUETT ULTRA, 0,5 l/ha); fusilazol + carbendazim (ALERT, 0,8 l/ha);
clorotalonil (BRAVO 500 SC, 1,5 l/ha).

Fig. 31. Tratamente cu fungicide și insecticide la grâul semănat în cărări


(după Soltner, 1999)
106
9.1.4. Prevenirea căderii plantelor
- este o lucrare de îngrijire necesară în culturile de grâu din climatele umede, precum şi acolo
unde se aplică doze mari de îngrăşăminte cu azot; aplicarea unei tehnologii corecte de
cultivare este esenţială pentru evitarea căderii (fig. 32); căderea în masă a lanurilor de grâu
în primăvara-vara anului 2013 ilustrează bine această situaţie;

∙ sunt recomandate tratamente preventive, folosind substanţe cu efect retardant (nanizant), cel
mai frecvent produse pe bază de clorură de clorcholină (sau clormequat clorură - STABILAN,
1,8 – 2,0 l/ha, în 800 - 1.000 l apa/ha, în cazul tratamentelor terestre şi 300 - 400 l/ha, în cazul
tratamentelor “avio“). Se efectuează stropiri foliare, când plantele au 20 - 25 cm înălţime, pe
vreme liniştită, fără vânt, cu soare nu prea puternic, de dorit, seara sau dimineaţa;

∙ prin aceste tratamente se obţin: reducerea înălţimii plantelor cu 25 - 30 cm; scurtarea şi


îngroşarea internodurilor bazale; dezvoltarea ţesutului sclerenchimatic şi deci mărirea
rezistenţei la cădere; redistribuirea asimilatelor între organele plantei şi ca urmare, creşterea
suprafeţei foliare, a numărului de boabe în spic, a MMB şi a producţiilor. Se obţin culturi cu
rezistenţă sporită la cădere, care pot fi recoltate mecanizat, fără dificultate.

Fig. 32. Căderea fiziologică la grâu


(după D. Soltner, 1999)

9.1.5. Irigarea
 este o lucrare care prezintă interes pentru majoritatea zonelor de cultură a grâului din
România;
 necesarul de apă al grâului este de 3.500 - 4.500 m3/ha pe întreaga perioadă de
vegetaţie şi este acoperit, de obicei în proporţie de 70 - 75%, din rezerva de apă a
solului la semănat şi din precipitaţiile căzute în timpul perioadei de vegetaţie;

107
 în cultura grâului udările de toamnă sunt cele mai eficiente. Dacă solul este prea uscat
şi nu permite efectuarea arăturii sau dacă s-a arat, dar nu se poate pregăti patul
germinativ, se recomandă administrarea unei udări de umezire, cu norme de 400 - 600
m3/ha. Dacă pregătirea patului germinativ s-a efectuat corespunzător, dar s-a semănat
în sol uscat şi grâul nu răsare din lipsa apei, se recomandă o udare de răsărire cu
norme de 300-500 m3/ha;
 udările de primăvară se aplică în funcţie de situaţia concretă din primăvară - apa
acumulată în sol în sezonul rece, regimul precipitaţiilor în primăvară -, cu norme de
500 - 600 m3/ha. Se aplică 1 până la 3 udări în fazele: alungirea paiului (luna aprilie,
mai rar, numai în primăverile secetoase şi după ierni sărace în precipitaţii); înspicat-
înflorit (luna mai); formarea bobului (luna iunie). Metoda de udare utilizată mai
frecvent este aspersiunea.

9.1.6. Alte lucrări de îngrijire

⇨ Tăvălugitul semănăturilor de grâu după semănat - este necesar când s-a semănat în sol
afânat şi uscat, cu scopul de a pune sămânţa în contact cu solul şi de a favoriza, astfel,
absorbţia apei.

⇨ Controlul culturilor pe timpul iernii şi eliminarea apei pe porţiunile depresionare sau


microdepresionare. La amplasarea culturilor de grâu trebuie evitate, pe cât posibil terenurile
unde pe timpul iernii apar băltiri.

⇨ Tăvălugitul la desprimăvărare - este necesar numai în situaţii extreme când, din cauza
alternanţei temperaturilor negative cu cele pozitive pe timpul iernii, rădăcinile plantelor de
grâu au fost desprinse de sol (plantele sunt descălţate); la încălzirea vremii la desprimăvărare
poate apare ofilirea şi uscarea plantelor de grâu, parţial dezrădăcinate. Tăvălugitul trebuie
efectuat pe sol bine scurs, dar încă reavăn, pentru a realiza aderarea rădăcinilor şi a nodului de
înfrăţire la sol, dar fără a tasa suprafaţa solului.

⇨ Grăpatul culturilor de grâu la desprimăvărare - este o lucrare din tehnologia clasică de


cultivare şi avea drept scop afânarea suprafeţei solului prin ruperea crustei, precum şi
combaterea buruienilor în curs de răsărire. Grăpatul a fost scos din tehnologia recomandată,
dar mai este practicat în anumite situaţii, precum şi în agricultura ecologică. De regulă, se
consideră că grăpatul semănăturilor de grâu la desprimăvărare, nu este necesar, iar
consecinţele negative pot fi importante: unele plante de grâu sunt distruse, altele sunt
dezrădăcinate; terenul, încă umed, este tasat prin trecerea tractorului; cresc costurile.

108
9.2. Recoltarea
- lucrarea se efectuează la maturitatea deplină, atunci când boabele ajung la 14 - 15%
umiditate; în acest stadiu combinele de recoltat lucrează fără pierderi şi boabele se pot păstra în bune
condiţii, fără a fi necesare operaţiuni speciale de uscare;
- recoltarea se poate începe mai devreme, când umiditatea boabelor a scăzut sub 18%, din
cauza suprafeţelor mari cu grâu care trebuie recoltate, pentru a preîntâmpina întârzierea şi a limita
pierderile de boabe prin scuturare (datorită supracoacerii sau a vremii nefavorabile); în acest caz, este
necesară uscarea boabelor, pentru a le aduce la umiditatea de păstrare şi a evita deprecierea calităţii;
lucrarea de recoltare trebuie încheiată când boabele au ajuns la 13 - 12% umiditate; mai târziu grâul
trece în faza de supracoacere, se amplifică pierderile prin scuturare şi prin spargerea boabelor la
treierat, lanurile se îmburuienează;
- lanurile de grâu sunt recoltate cu ajutorul combinelor universale (fig. 33). La combinele de
concepţie mai nouă reglajele aparatului de treier se realizează automat, în funcţie de umiditatea
boabelor şi a plantelor din lan. La combinele clasice se recomandă refacerea reglajelor combinei de 2 -
3 ori pe zi (în funcţie de evoluţia vremii), cu scopul de a realiza la treierat separarea boabele de masa
de resturi vegetate şi fără a sparge boabele;
- în situaţii extreme - lanuri îmburuienate, cu plante maturate neuniform, sau chiar lanuri
căzute -, se impune recoltarea divizată (în două faze), prin: secerarea (tăierea) plantelor la înălţimea de
15 - 20 cm şi lăsarea lor în brazdă câteva zile pentru uscare; treieratul cu combina, prevăzută cu
ridicător de brazdă;
- combinele universale sunt prevăzute cu dispozitive speciale pentru tocarea paielor şi
împrăştierea acestora pe lăţimea de lucru a combinei, concomitent cu recoltatul. Ulterior, se realizează,
fără dificultate, încorporarea în sol, prin arătură, a paielor bine mărunţite, de dorit împreună cu doze
moderate de îngrăşăminte cu azot pentru a facilita descompunerea paielor în sol. Paiele tocate pot fi
lăsate la suprafaţa solului, cu rol de mulci, pentru a proteja suprafaţa solului de eroziune, a limita
pierderea apei prin evaporare şi a favoriza descompunerea aerobă a acestora.

∎ În tehnologia de recoltare folosită încă destul de des la noi, după recoltare paiele rămân pe
teren în brazdă continuă. Trebuie luat în calcul un raport de 1:1 între boabe şi paie (depinde de
condiţiile anului, soi, înălţimea de tăiere la recoltare ş.a.). Strângerea paielor şi eliberarea terenului
sunt lucrări importante în cultura tradiţională a grâului. Aceste lucrări sunt foarte dificile şi destul de
costisitoare: s-a calculat că operaţiunile de presare a paielor cu presa pentru furaje, încărcarea manuală
şi transportul, pot reprezenta 48% din consumul de muncă din întreaga tehnologie de cultivare a
grâului;
- pentru adunarea paielor sunt folosite diferite utilaje: presa de balotat pentru furaje; maşina
pentru balotat cilindrică, ş.a. Ulterior, paiele sunt transportate pentru a fi folosite ca: aşternut sau furaj

109
grosier pentru animale (mai puţin frecvent, în prezent); material pentru prepararea composturilor;
materie primă pentru diferite industrii (de exemplu, producerea celulozei); drept combustibil.

Fig. 33. Recoltarea grâului


(după O. Christen, 2009)

! ! Arderea miriştii (deci a materiei organice rămase după recoltarea grâului) este interzisă
prin lege şi nu este justificată, deoarece se pierde o cantitate mare de materie organică; această
soluţie este acceptată numai în cazuri extreme, cum ar fi un atac puternic de vierme roşu.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt agenţii patogeni şi dăunătorii care impun obligatoriu tratarea seminţelor înainte de
semănat?
Răspuns:
Seminţele de grâu trebuie tratate înainte de semănat pentru controlul agenţilor patogeni (mălura
comună, fuzarioză, tăciune zburător, mălură pitică) şi dăunătorilor care atacă la începutul vegetaţiei
(gândac ghebos, viermi sârmă, ș.a.).
2. Care sunt măsurile preventive pentru reducerea rezervei de buruieni şi împiedicarea apariţiei
acestora în culturile de grâu?
Răspuns:

110
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Cele mai păgubitoare insecte dăunătoare din culturile de grâu, prin diminuarea recoltei şi a
calităţii acestei, sunt:
a) Gândacul bălos al ovăzului.
b) Viermele roşu al paiului.
c) Viermii sârmă.
d) Ploşniţele cerealelor.
Rezolvare: d
De rezolvat:
2. Una dintre metodele de gestionare a paielor, practicată la noi, este o eroare agronomică gravă
(şi contrară reglementărilor legale):
a) Balotarea paielor, transportul şi utilizarea ca aşternut pentru animale.
b) Tocarea şi împrăştierea pe teren concomitent cu recoltarea.
c) Arderea paielor pe teren.
d) Balotarea paielor, transportul şi utilizarea pentru producerea celulozei.
Rezolvare:

REZUMATUL TEMEI
9. Tehnologia de cultivare a grâului (3)
9.1. Lucrările de îngrijire
a) Combaterea buruienilor - specii frecvente şi combatere.
b) Combaterea bolilor - specii frecvente şi combatere.
c) Combaterea dăunătorilor - specii frecvente şi combatere.
d) Irigarea.
e) Alte lucrări de îngrijire.
9.2. Recoltarea
a) Momentul optim de recoltare.
b) Tehnologia recoltării.
c) Gestionarea resturilor vegetale.

111
TEST RECAPITULATIV
Specia de grâu cultivată pe suprafeţele cele mai Triticum durum a
mari este: Triticum polonicum b
Triticum aestivum c
Triticum carthlicum d
Agricultura ecologică promovează speciile de Triticum monococcum, Triticum dicoccum, a
grâu: Triticum spelta
Triticum boeoticum, Triticum dicoccoides b
Triticum aestivum, Triticum durum c
Triticum macha, Triticum compactum d
Majoritatea soiurilor de grâu cultivate în milturum - spic roşu, nearistat, bob roşu a
România fac parte din varietatea: erythrospermum - spic alb, aristat, bob roşu b
lutescens - spic alb, nearistat, bob roşu c
ferrugineum - spic roşu, aristat, bob roşu d
Calitatea superioară a pâinii din făină integrală Endosperm a
este dată de conţinutul mai ridicat în proteine, Embrion b
săruri minerale şi celuloză din: Învelişurile bobului, stratul cu aleuronă, embrion c
şi scutellum
Coleoptil şi coleoriză d
Stadiile maturităţii la grâu, reflectate de Maturitate deplină - sub 12% umniditate a
conţinutul în apă al boabelor sunt caracterizate Maturitate galbenă - 15% umiditate b
corect la: Supracoacere - 25 - 30% umiditate c
Maturitate verde - 50% umiditate d
Procesul de şiştăvire a boabelor are drept cauze: Temperaturile foarte scăzute din timpul iernii a
Seceta accentuată toamna la semănat b
Vremea uscată şi călduroasă care survine în c
timpul umplerii bobului
Vremea ploioasă însoţită de vânt în perioada de d
recoltare
Plante foarte bune premergătoare pentru grâul Leguminoasele pentru boabe, rapiţa de toamnă, a
de toamnă sunt: trifoiul
Lucerna şi pajiştile semănate b
Sorgul, iarba de Sudan şi meiul c
Porumbul, floarea-soarelui d
Care este doza de azot calculată corect în 70 kg N/ha a
următoarea situaţie: Cs=30 kg N/t boabe; Rs=5 t 170 kg N/ha b
boabe/ha; Ns=sol sărac; Npr=planta 110 kg N/ha c
premergătoare borceag ? 90 kg N/ha d
La practicarea sistemului de lucrări minime ale Ustilago - ochratoxina a
solului, în rotaţia porumb-grâu, una dintre bolile Fusarium - deoxinivalenol b
comune ambelor culturi poate favoriza Mycosphaerella - aflatoxina c
acumularea de micotoxine: Tilletia - zearalenona d
Epoca de semănat a grâului de toamnă în 20 octombrie - 1 noiembrie a
condiţiile ţării noastre este: 10 - 20 octombrie b
1 - 10 octombrie c
1 - 25 septembrie d
Combaterea buruienilor monocotiledonate în Câmpia de Sud şi Dobrogea a
culturile de grâu de toamnă poate fi necesară Câmpia de vest b
îndeosebi în: Sudul Moldovei c
Zonele colinare, umede, din Banat, Transilvania, d
Bucovina
În cultura grâului de toamnă, cele mai eficiente Udările la desprimăvărare a
udări sunt: Udările de toamnă b
Udările aplicate la alungirea paiului c
Udările la formarea bobului d
La ce umiditate a boabelor se poate începe 18% a
112
recoltarea grâului: 12 - 13% b
20 – 22% c
sub 12% d
Semăntul în cărări al culturilor de grâu prezintă Se poate semăna mai devreme a
o serie de avantaje (două răspunsuri corecte): Permite efectuarea lucărilor de îngrijire până în b
faze de vegetaţie mai avansate
Permite efectuarea lucrărilor de îngrijire mai c
precis ca uniformitate de împrăştiere
Nu sunt nici un fel de diferenţe faţă de semănatul d
în rânduri obişnuite
Erbicidele Granstar Super 50 SG şi Rival 75 GD Toamna, imediat după răsărit a
prezintă avantajul că pot fi administrate: Primăvara, când plantele de grâu sunt în faza de b
înfrăţit şi până la formarea primului internod
Primăvara, când temperatura aerului este de c
maximum 5oC
De la înfrăţit şi până în faza de burduf d

113
ALTE CEREALE PĂIOASE SPECIFICE
CLIMATELOR TEMPERATE
Tema nr. 10
Secara
Unităţi de învăţare:
 Importanţă. Calitatea recoltei.
 Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice.
 Particularităţi ale tehnologiei de cultivare.
Obiectivele temei:
- să cunoaşteți caracteristicile biologice, ecologice şi de calitate a recoltei la secară pentru a evalua
posibilităţile de cultivare în fermă şi de valorificare a recoltei;
- să fundamentați măsurile tehnologice la secară în zona în care activați (sau zona de domiciliu).
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate semănatului.
Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Ionescu (Truţa) Alina
Maria, Mihalache M., Băşa A.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru
cereale. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

10.1. Importanţă. Calitatea recoltei


Importanţǎ
- secara este o cereală valoroasă, ale cărei boabe au compoziţia chimică şi valoarea nutritivă
apropiate de ale grâului şi sunt folosite în alimentaţia oamenilor şi a animalelor, sau ca materii
prime în diverse industrii alimentare;
- pentru industria farmaceutică, prezintă importanţă scleroţii ciupercii Claviceps purpurea,
(care atacă plantele de secară), din care se extrag substanţe cu efecte terapeutice în afecţiunile
cardiovasculare (ergotina, ergotamina ş.a.);
- secara poate fi cultivată pentru nutreţ verde sau fân, singură sau în amestec cu măzărichea,
sub formă de borceag - care produce un nutreţ timpuriu şi de foarte bună calitate;

114
- importanţa agronomică - secara poate fi cultivată în condiţii diferite de climă şi sol, atât în
regiuni umede şi reci, pe soluri mai puţin fertile şi cu aciditate pronunţată, cât şi în regiunile
secetoase şi pe solurile nisipoase.
În anul 2011, secară a fost cultivată pe glob pe 5,113 mil. ha, producţia medie a fost de 2.533
kg/ha şi producţia totală de 12.949 mii t. Secare este o cereală specifică continentului european, care
deţine 86% din suprafaţa mondială şi produce 87% din recolta mondială. Suprafaţe mai mari se cultivă
în Federaţia Rusă, Polonia, Germania, Belarus, producţii ridicate fiind obţinute în Belgia (5.208
kg/ha), Danemarca (5.118 kg/ha), Elveţia (6.591 kg/ha), Marea Britanie (5.286 kg/ha), Germania
(4.106 kg/ha).
În România, secara pentru boabe a fost semănată în ultimele decenii pe 30 - 45 mii ha şi doar
pe 12 mii ha în anul 2011, cu o producţie medie de 2.587 kg/ha.

Sistematică. Soiuri cultivate


Secara aparţine genului Secale, specia Secale cereale L., care cuprinde mai multe varietăţi, cea
mai importantă fiind var. vulgare L., din care fac parte soiurile de secară cultivate la noi în ţară.
Materialul biologic înscris în Catalogul Oficial al soiurilor în ultimele decenii a cuprins
creaţii româneşti, printre care: Gloria, Orizont, Ergo (soiuri de toamnă) şi Impuls (soi de primăvară),
precum şi soiuri şi hibrizi creaţi în alte ţări europene; în prezent în catalog este înscris soiul de secară
de toamnă Suceveana, creat la SCDA Suceava.

Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări

∙ conţinutul în proteine este cuprins între 8 şi 19,4%, cu digestibilitatea mai scăzută decât a
celor din boabele de grâu, dar bogate în lizină; glucidele, reprezentate în principal prin
amidon, se găsesc în proporţie de 60 - 75%; lipidele sunt cuprinse între 1,5 şi 2,3%, cea mai
mare parte găsindu-se în embrion; conţinutul de substanţe minerale (cenuşă) din boabe este
de 1,9 - 2,4%;

∙ din făina de secară se prepară o pâine gustoasă, hrănitoare, mai închisă la culoare şi mai
puţin digestibilă decât cea de grâu, cu conținut ridicat în săruri minerale. Făina de secară
formează mai puțin gluten comparativ cu grâul (chiar sub 10% gluten umed) și este
recomandată persoanelor care prezintă intoleranță la gluten (celiachie). Amestecată într-o
anumită proporţie cu făina de grâu, se foloseşte la prepararea pâinii („pâine cu secară”),
inclusiv în România. Din făina de secară şi miere de albine se prepară turta dulce;

∙ boabele de secară pot fi utilizate sub formă de uruială ca nutreţ concentrat în furajarea
animalelor, iar tărâţele sunt folosite în hrana tuturor speciilor de animale;

115
∙ utilizările industriale includ extragerea amidonului, dextrinei, glucozei şi fabricarea
alcoolului.

10.2. Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice


Particularităţi morfologice şi biologice (fig. 34)
Rădăcina - secara formează la germinat 4 rădăcini embrionare; sistemul radicular este
fasciculat, puternic dezvoltat şi mai profund decât la grâu, cu o capacitate mare de
solubilizare a compuşilor greu solubili din sol, ceea ce îi permite să valorifice şi
solurile mai puţin fertile; cea mai mare parte a rădăcinilor pătrund în sol până la
25 cm, dar ele pot ajunge până la 150 - 200 cm.
Tulpina - este un pai, mai înalt decât la grâu (ajunge la 1,5 - 2 m), rotund în secţiune, gol în
interior, format din 5 - 6 internoduri; secara înfrăţeşte puternic în toamnă, formând 3 -
5 fraţi în medie; la secară nodul de înfrăţire se formează mai la suprafaţă decât la grâu.
Frunzele - sunt înguste, la început de culoare roşietic-violetă, iar mai târziu verde; la răsărire
lanul de secară are o coloraţie roşietică, din cauza coleoptilului colorat; limbul frunzei
prezintă perişori pe partea superioară, urechiuşele sunt mici, nepăroase, iar ligula este
scurtă şi retezată.
Inflorescenţa (fig. 35) - este un spic, plat, subţire, mai mult sau mai puţin dens, lung de 8 - 12
cm, cu rahisul nefragil; spiculeţele, dispuse câte unul la o inserţie a rahisului, au
fiecare 2 - 3 flori, din care 2 sunt fertile. Spiculeţul este învelit în două glume scurte,
iar floarea, în două palei; paleea inferioară poartă o aristă. Înfloresc întâi spiculeţele de
la mijlocul spicului, apoi cele de la bază şi pe urmă cele din vârf; un spic înfloreşte în
3 - 4 zile;

Fig. 34. Secara


A- bob germinat; B- plantă înfrăţită, adâncimea de semănat 3 cm;
1 - rizom; 2- nod de înfrăţire; 3- rădăcini coronare; C- spic; D- segment de rahis şi spiculeţ; E- floare deschisă;
F- bob văzut din diferite poziţii (după Gh. Bîlteanu, 1998)

116
Fig. 35. Părţi componente ale spicului de secară
(după Gh. Bîlteanu, 1998)
1- fragment de rahis; 2- spiculeţ

∙ secara este o plantă alogamă, florile fiind fecundate cu polen străin transportat de
vânt.
Fructul - este o cariopsă golaşă, de culoare galbenă, galbenă-verzuie sau brunie, lungă de 5 -
10 mm, cu şanţ median pe partea dorsală şi cu perişori la vârf; MMB=15 - 45 g;
MH=70-74 kg/hl; la maturitate, bobul este mai lung decât paleile şi nu este susţinut de
acestea, astfel că boabele se pot scutura, mai ales la maturitate mai avansată.

Relaţii cu factorii de vegetaţie

⇨ secara este mai puţin pretenţioasă decât grâul faţă de condiţiile de climă şi sol;

⇨ cerinţe faţă de temperatură: - în condiţiile ţării noastre, perioada de vegetaţie a secarei de


toamnă este de 270 - 280 zile, pentru care necesită 2.000 - 2.200oC; temperatura
minimă de germinare este de 1 - 2oC, iar la 12 - 14oC în sol, răsare după 5-6 zile;
dintre cereale, secara este cea mai rezistentă la ger, putând suporta până la -25oC, şi
chiar -35oC în aer (sau -18...-20oC la nivelul nodului de înfrăţire).

!!! Având o creştere puternică în toamnă, secara intră în iarnă cu o masă vegetală bogată şi din
această cauză, nu suportă straturile groase de zăpadă (rezistă puţin la fenomenul de asfixiere;
este atacată de mucegaiul de zăpadă).
De asemenea, formând nodul de înfrăţire mai aproape de suprafaţa solului, este mai sensibilă
decât grâul de toamnă la fenomenul de descălţare.

- în perioada înfloritului, cere vreme frumoasă şi potrivit de caldă (17 - 20oC). Vremea
ploioasă şi rece, ca şi cea uscată şi foarte caldă influenţează nefavorabil polenizarea şi
fecundarea florilor, multe spiculeţe rămân sterile, rezultând spice “ştirbe”; în timpul

117
umplerii boabelor, temperaturile prea ridicate şi vânturile uscate împiedică depunerea
substanţelor în boabe şi rezultă boabe şiştave.

⇨ cerinţe faţă de umiditate - secara este mai puţin pretenţioasă decât alte cereale; deoarece
sistemului radicular este puternic dezvoltat şi profund; porneşte primăvara devreme în
vegetaţie, îşi alungeşte paiul foarte repede, valorificând apa acumulată în sol în timpul
iernii şi din ploile care cad în această perioadă şi scapă astfel de perioadele de secetă
de mai târziu. Ploile sub formă de averse, însoţite de vânturi puternice în perioada
înspicării, determină căderea plantelor, ceea ce diminuează producţia.

⇨ cerinţe faţă de sol - secara are cerinţe reduse, datorită sistemului său radicular profund şi cu
o capacitate ridicată de solubilizare şi absorbţie a elementelor nutritive din compuşii
mai greu solubili; ca urmare, secara dă producţii bune şi pe terenurile cu fertilitate
scăzută, cu reacţie puternic acidă (pH=4) sau alcalină (pH=8), cum sunt sărăturile,
solurile mlăştinoase sau nisipoase ş.a.; totuşi, producţiile cele mai mari se obţin la
secară pe solurile fertile, cu textură mijlocie şi în condiţiile aplicării îngrăşămintelor.

Zonarea culturii secarei în România - secara poate fi cultivată în toate zonele din ţara
noastră, dar cea mai mare răspândire o are în zonele cu soluri uşoare, sărace, podzolice şi cu
climat răcoros din jurul Munţilor Apuseni, de o parte şi de alta a Munţilor Carpaţi (în Oltenia,
Muntenia, Moldova, Transilvania), precum şi pe terenurile nisipoase din Oltenia şi din
Câmpia de Vest.

10.3. Particularităţi ale tehnologiei de cultivare


Amplasarea culturii (rotaţia)

⇨ secara este mai puţin pretenţioasă faţă de planta premergătoare şi poate suporta
monocultura mai mulţi de ani la rând (îndeosebi pe soluri fertile); realizează producţiile cele
mai mari după plantele care eliberează terenul devreme şi îl lasă în condiţii bune de fertilitate:
leguminoase anuale, borceaguri, rapiţă, cartofi timpurii şi semitimpurii, porumb siloz;

⇨ în zonele mai umede şi mai reci de cultură din ţara noastră, secara poate fi semănată după
in pentru fuior, cartofi timpurii şi semitimpurii, borceag, trifoi;

⇨ în regiunile de stepă, cu soluri mai bogate (cernoziomuri, preluvosoluri roşcate), secara se


poate cultiva după rapiţă, borceag, in pentru ulei, porumb siloz, porumb pentru boabe
timpuriu, floarea-soarelui;

⇨ pe solurile nisipoase, secara poate urma după lupin, fasoliţă, pepeni verzi, pepeni furajeri,
porumb şi după ea însăşi (monocultură);
118
⇨ după secară se cultivă orice plantă, deoarece părăseşte terenul mai devreme şi îl lasă curat
de buruieni.

Administrarea îngrǎşǎmintelor
- Consumul specific - pentru 1 tonă boabe plus producţia secundară aferentă, secara consumă:
27 kg N, 16 kg P2O5, 36 kg K2O; datorită puterii mari de solubilizare şi absorbţie a rădăcinilor
pentru substanţele minerale, secara extrage substanţele nutritive chiar din solurile mai sărace;
- secara reacţionează foarte bine la îngrăşămintele chimice şi îndeosebi la cele cu azot, mai
ales pe solurile cu fertilitate naturală scăzută, cum sunt podzolurile şi solurile nisipoase;
- pe solurile fertile şi mijlociu de fertile, la secară sunt recomandate doze moderate de
îngrăşăminte, de N96P32 kg/ha, administrate după aceleaşi principii ca la grâu (fig. 36);
- gunoiul de grajd poate fi aplicat direct la secară, în cantitate de 20 - 30 t/ha, încorporat sub
arătura de bază, sau la planta premergătoare; pe nisipuri, este preferabil ca gunoiul de grajd să
fie administrat la prăşitoarele premergătoare şi încorporat prin arătura adâncă, iar secara
valorifică efectul remanent al acestuia; gunoiul trebuie însoţit de doze moderate de
îngrăşăminte chimice;
- secara semănată pe nisipurile din Oltenia a valorificat bine şi îngrăşămintele verzi (după
M.Ştefan, 2011).

Fig. 36. Administrarea îngrășămintelor chimice în vegetație la secară


(după H. Lochner, J. Breker, 2007)

119
Lucrările solului

∙ pentru semănatul secarei, terenul se pregăteşte la fel ca pentru grâu; secara cere un teren mai
bine mărunţit şi mai aşezat, deoarece seminţele sunt mai mici decât cele de grâu, şi ca urmare
semănatul trebuie efectuat la o adâncime mai mică (3 - 5 cm);

∙ pe nisipuri, dacă secara urmează după plante care se recoltează devreme, arătura va fi
efectuată cu 3 - 4 săptămâni înainte de semănat, la 25 - 30 cm adâncime, şi fără grăpare; în
felul acesta se împiedică spulberarea nisipului de către vânt. Grăpatul se va efectua în preziua
semănatului, sau chiar deloc, mai ales când arătura nu este prea denivelată (M.Ştefan, 2011).
Când secara urmează după porumb sau o altă plantă prăşitoare, imediat după recoltare se
efectuează arătura la 20 - 30 cm adâncime;

∙ atunci când planta premergătoare părăseşte terenul târziu şi lucrările solului au fost efectuate
cu puţin timp înainte de semănat, se recomandă ca terenul să se tăvălugească.

Sămânţa şi semănatul
- Sămânţa - trebuie folosită sămânţă proaspătă, sau cel mult din anul precedent, cu puritatea
minimum 97% şi germinaţia minimum 85%; sămânţa trebuie tratată cu insecticide şi
fungicide, ca la grâu.
- Epoca de semănat - secara se seamănă cu 5 - 10 zile înaintea grâului de toamnă; în zonele
colinare şi premontane, secara trebuie semănată în cursul lunii septembrie, iar pe
nisipurile din sudul ţării, între 20 septembrie şi 20 octombrie;
- întârzierea semănatului până la sfârşitul lunii octombrie, reduce mult producţia;
semănatul prea timpuriu nu este indicat, deoarece secara intră în iarnă cu o masă
vegetală foarte bogată şi suferă de asfixiere.
- Distanţe de semănat - se seamănă la distanţe de 12,5 - 15 cm între rânduri, cu o
semănătoare universală (de exemplu, SUP-29).
- Densitatea de semănat - trebuie să fie de 400 - 500 b.g./m2, ceea ce corespunde cu 140
- 160 kg sămânță/ha.
- Adâncimea de semănat - este de 2 - 3 cm pe solurile grele şi umede, 3 - 4 cm pe solurile
mijlocii şi 4 - 5 cm pe solurile uşoare.

Lucrările de îngrijire

√ lucrările de îngrijire din cultura de secară sunt, în general, aceleaşi ca la grâu;

120
√ în primăvară, prin ritmul său rapid de creştere, secara depăşeşte buruienile şi le înăbuşe,
astfel că, în culturile de secară, buruienile sunt mai puţin periculoase. Dacă este însă cazul,
pentru combaterea buruienilor pot fi utilizate erbicidele recomandate la grâu;

√ datorită semănatului superficial, a nodului de înfrăţire care se formează mai la suprafaţă sau
a solului neaşezat în care s-a semănat, trebuie acordată atenţie controlului semănăturilor în
primăvară deoarece se poate manifesta dezrădăcinarea plantelor. Sunt situaţii în care culturile
de secară se tăvălugesc în primăvară pentru a repune rădăcinile în contact cu solul; lucrarea
trebuie efectuată cât mai timpuriu, când se poate intra pe teren, fără ca solul să adere de
tăvălug sau de roţile tractorului (fig. 37).

Fig. 37. Lucrarea de tăvălugit la secară


(după L. Hochner, 2007)

Recoltarea

∙ secara are o coacere mai uniformă decât celelalte cereale păioase, ceea ce avantajează mult
stabilirea momentului de recoltare; calendaristic, secara se recoltează înaintea grâului,
deoarece ea ajunge la maturitatea de recoltare mai devreme cu aproximativ 7 zile;

∙ începutul recoltării trebuie să corespundă cu sfârşitul coacerii în pârgă. Recoltatul mai


devreme aduce pierderi prin şiştăvirea boabelor, iar la recoltatul mai târziu se înregistrează
pierderi prin scuturare, dar există şi pericolul încolţirii boabelor în spic, faţă de care secara este
sensibilă; recoltarea se efectuează cu combina universală.
Secara produce multe paie, raportul între boabe şi paie fiind de 1:3 până la 1:3,5.

121
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt particularităţile biologice şi ecologice care justifică cultivarea, în anumite areale, a
secarei în locul grâului ?
Răspuns:
Secara prezintă următoarele caracteristici: sistem radicular puternic dezvoltat, profund, cu capacitate
mare de solubilizare şi de valorificare a solurilor mai puţin fertile; capacitate mare de înfrăţire; cea
mai mare rezistenţă la temperaturi scăzute.
2. Care sunt anumite particularităţi biologice şi ecologice ale secarei care pot contribui la
diminuarea recoltelor ?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Comparativ cu alte cereale, secara rezistă pe timpul iernii până la temperaturi (în aer) de:
a) -8°C...-10°C.
b) -25°C ...-35°C.
c) -15°C ...-20°C.
d) -4°C ...-5°C.
Rezolvare: b
De rezolvat:
2. Datorită însuşirilor sale, secara trebuie cultivată cu prioritate pe:
a) Cernoziomurile din Bărăgan şi Dobrogea.
b) Solurile aluvionare din luncile râurilor, inclusiv lunca îndiguită a Dunării.
c) Solurile uşoare, sărace, podzolice şi cu climat răcoros şi pe solurile nisipoase.
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
ALTE CEREALE PĂIOASE SPECIFICE CLIMATELOR TEMPERATE
10. Secara - a doua cereală panificabilă după grâu
10.1. Importanţa. Calitatea recoltei
a) Particulariţăți de utilizare comparativ cu grâul.
b) Suprafeţe şi producţii.
c) Soiuri cultivate.
10.2. Particularități morfologice, biologice şi ecologice
a) Particularităţi morfologice şi biologice comparativ cu grâul.
b) Relaţii cu factorii de vegetaţie - calități și deficiențe.
c) Zone de cultivare a secarei în România - areale unde se comportă mai bine ca grâul.
10.3. Particularităţi ale tehnologiei de cultivare

122
Tema nr. 11
Triticale
Unităţi de învăţare:
 Importanţă. Calitatea recoltei.
 Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice.
 Particularităţi ale tehnologiei de cultivare.
Obiectivele temei:
- să vă însuşiți particularităţile plantei de triticale cu scopul de a fundamenta oportunitatea cultivării
acesteia într-un anumit context pedoclimatic şi economic;
- să cunoaşteți particularităţile tehnologiei de cultivare la triticale.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.
3.Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate semănatului.
Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4.Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Ionescu (Truţa) Alina
Maria, Mihalache M., Băşa A.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru
cereale. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

11.1. Importanţă. Calitatea recoltei


Importanţă
- triticale este o specie creată de om prin hibridare între grâu şi secară;
- se caracterizează prin toleranţă mai mare decât grâul la aciditatea solului, valorifică mai bine
terenurile sărace, are rezistenţă mai mare la bolile foliare;
- boabele sunt bogate în substanţe proteice şi pot fi folosite în hrana oamenilor; însuşirile de
morărit şi panificaţie sunt inferioare boabelor de grâu;
- boabele sunt folosite în hrana animalelor; datorită conţinutului mai ridicat în lizină, ele sunt
folosite cu prioritate în furajarea păsărilor, porcilor, ovinelor şi taurinelor; triticale poate fi
folosită şi ca furaj verde sau însilozat.
Triticale s-a extins în cultură pe 3.851 mii ha, îndeosebi în Europa, care însumează 95% din
suprafaţa mondială şi produce 91% din producţia mondială. Cultivatorii mai importanţi sunt Polonia,
Belarus, Franţa, Germania şi Federaţia Rusă, iar prin producţii mari se remarcă Belgia, Danemarca,

123
Olanda (5.121 - 6.171 kg boabe/ha). În ţara noastră, sunt cultivate cu triticale circa 20 - 42 mii ha, iar
potenţialul extinderii în cultură este estimat la 160 mii ha.

Sistematică. Soiuri cultivate


- Specia triticale (Triticosecale) este un amfidiploid între grâu şi secară. În funcţie de specia de
grâu care participă la hibridare, există 3 forme de bază:
- Triticale octoploid, care conţine 56 cromozomi (42 cromozomi provin de la grâu şi 14
provin de la secară);
- Triticale hexaploid, cu 42 cromozomi (28 provin de la grâu şi 14 provin de la secară);
- Triticale tetraploid, cu 28 cromozomi (14 provin de la grâu şi 14 provin de la secară).
Formele hexaploide au cea mai mare perspectivă, deoarece realizează o anumită combinaţie a
genelor de grâu şi secară cu efect dorit, sunt mai stabile, mai fertile şi mai productive.
Pentru cultivare în România sunt recomandate soiurile de triticale de toamnă: Cascador F,
Gorun 1, Haiduc, Mezin, Plai, Silver, Stil, Titan, Negoiu (create la INCDA Fundulea). Soiul de
triticale de primăvară Ţerbea (creat la SCDA Turda) se află în conservare.

Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări

∙ boabele de triticale conţin: 11,3 - 18,5% proteine; 65,0 - 80,0% amidon; 1,3 - 2,7% lipide;
1,4-2,4% săruri minerale (tab. 21);

∙ boabele de triticale au un randament de făină mai mic decât al soiurilor de grâu - procentul
de tărâţe este mai ridicat, de 34,0 - 42,7%, faţă de 28,1% la grâu (Gh.Bîlteanu, 1989);
- datorită calităţii mai slabe a glutenului, sub aspectul însuşirilor de panificaţie, făina obţinută
prin măcinarea boabelor de triticale este inferioară făinii obţinute din boabele de grâu;
- boabele de triticale sunt utilizate în industria alimentară pentru a produce biscuiți, malț,
whisky, alte produse.
Tabelul 21
Compoziţia chimică a boabelor de triticale (%)
(după B. Caballero şi colab., 2003)
Componente Media Limite
Apă 12,0 10,0-13,3
Proteină brută 13,2 11,3-18,5
Lipide 1,8 1,3-2,7
Celuloză brută 2,4 1,4-3,8
Glucide 67,8 65,0-80,0
Săruri minerale 1,8 1,4-2,4
Amidon 50,7 46,5-54,4

124
11.2. Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice
Particularităţi morfologice şi biologice
- Rădăcina - triticale formează 4 - 5 rădăcini embrionare; sistemul radicular este
profund, ceea ce conferă plantei o capacitate ridicată de valorificare a solurilor mai
puţin favorabile.
- Tulpina - este un pai, mai înalt ca la grâu (poate ajunge la 150 cm şi chiar mai mult),
cu primele 2 internodii pline cu ţesut parenchimatic, următoarele parţial umplute, iar
ultimul gol.
- Frunzele - sunt înguste, de culoarea verde mai închis sau verde-cenuşiu, aspre ca la
secară, şi prezintă urechiuşe mici.
- Inflorescenţa - este un spic, de dimensiuni şi forme diferite. Spicul poate fi: lax, cu
29 - 30 de spiculeţe compacte; de tip durum sau turgidum, cu 40 - 42 spiculeţe;
mijlociu de compact, cu 33 - 36 spiculeţe; spicul este bine dezvoltat, cu pleve mai
mari decât la grâu şi secară; un spiculeţ are 3 - 5 flori, în condiţii favorabile formând
chiar şi 4 boabe.
- Fructul (bobul) - este o cariopsă uşor încreţită la suprafaţă, mai mult sau mai puţin
sticloasă în secţiune, mai alungită ca la grâu (10 - 12 mm lungime, 2 - 3 mm
diametru). MMB=32 - 60 g; MH=77 - 78 kg. În anii cu arşiţă şi deficitari în
precipitaţii la formarea şi coacerea boabelor, cultivatorii şi procesatorii au semnalat, în
anumiţi ani o umplere defectuoasă a boabelor de triticale şi chiar tendinţa accentuată
de şiştăvire; la soiurile nou create, prin ameliorare a fost corectată această deficienţă.

Relaţii cu factorii de vegetaţie


- triticale a moştenit caracterele celor doi părinţi (grâu şi secară), astfel că prezintă o
plasticitate ecologică bună. În funcţie de zona de cultură parcurge perioada de vegetaţie în 270
- 300 zile;
- cerinţe faţă de temperatură - triticale are, în general, aceleaşi cerinţe ca şi grâul; temperatura
minimă de germinat este de 1 - 3oC; este sensibil la temperaturi scăzute în perioada
înspicării şi înfloritului; prezintă rezistenţă slabă la asfixiere şi descălţare pe timpul
iernii;
- cerinţe faţă de umiditate - triticale poate fi cultivată în regiuni foarte diferite, în zone cu 800
- 1.000 mm precipitaţii anuale, dar şi în zone cu 350 - 800 mm;
- cerinţe faţă de sol - triticale este mai puţin pretenţioasă, dezvoltându-se bine pe soluri foarte
diferite (nisipoase, grele, podzolite, soluri superficiale), de la pH acid, la pH alcalin.

125
Zonarea culturii triticalei în România
În ţara noastră, pentru triticale au fost stabilite două zone de cultivare (I. Gaşpar şi Galia
Butnaru, 1985):
- Zona I de favorabilitate - se întinde în regiunile colinare, de podiş şi submontane adiacente
Olteniei, Munteniei, Moldovei, Transilvaniei. În această zonă, solurile au fertilitate redusă,
sunt slab aprovizonate cu elemente mobile şi au aciditate ridicată. Pe aceste soluri, triticale
manifestă toleranţă la boli şi la toxicitatea ionilor de aluminiu şi asigură producţii superioare
grâului.
- Zona a II-a de favorabilitate - se întinde în Câmpia Română, Dobrogea, Câmpia Banatului,
estul Moldovei, centrul Podişului Transilvaniei. În jumătatea de sud a ţării este recomandată
cultivarea triticalei cu precădere pentru utilizare ca masă verde sau fân. De precizat că, în
ultimii ani, se constată extinderea triticalei pentru boabe şi în aceste areale.

11.3. Particularităţi ale tehnologiei de cultivare


Amplasarea culturii (rotaţia)

∙ producţiile cele mai mari se realizează după plantele care eliberează terenul devreme şi îl
lasă în condiţii bune de fertilitate, cum sunt leguminoasele anuale, borceagurile sau rapiţa;

∙ în zonele mai umede şi reci, poate fi cultivată după leguminoase perene (trifoi, lucernă,
sparcetă), dar şi după in pentru fuior, cartofi timpurii şi semitimpurii;

∙ în regiunile de stepă care se încadrează în zona a II-a de favorabilitate, cu cernoziomuri şi


preluvosoluri roşcate, triticale poate urma după porumb pentru siloz sau porumb pentru boabe
timpuriu, floarea-soarelui, in pentru ulei;

∙ după triticale poate fi cultivată orice plantă deoarece părăseşte terenul devreme şi îl lasă
curat de buruieni.

Administrarea îngrǎşǎmintelor
- Consumul specific - pentru 1 tonă boabe şi producţia secundară aferentă, triticale consumă:
28 kg N, 10 kg P2O5 şi 31 kg K2O;
- se recomandă doze moderate de îngrăşăminte (50 - 80 kg N/ha şi 55-70 kg P2O5/ha). La
doze mai mari de 80 kg/ha N, producţiile pot fi mult diminuate datorită, în principal, căderii
plantelor; fertilizarea se efectuează cu aceleaşi îngrăşăminte şi în acelaşi fel ca la grâu.

Lucrările solului
- pentru semănat terenul se pregăteşte la fel ca pentru cultura grâului.

126
Sămânţa şi semănatul
- Sămânţa - trebuie să aparţină unui soi recomandat în zonă şi să aibă puritate minimum
98%, germinaţie minimim 90% şi MMB= 40 - 50 g; împotriva bolilor şi dăunătorilor, sămânţa
de triticale trebuie obligatoriu tratată, respectând recomandările formulate la grâu;
- Epoca de semănat - triticale se seamănă în intervalul 20 septembrie-10 octombrie; în nord-
vestul ţării, producţiile cele mai mari s-au realizat când triticale a fost semănată până
la 30 septembrie; în Câmpia Banatului, producţiile cele mai mari s-au realizat în epoca
1 - 10 octombrie, iar în nord-vestul Moldovei, în perioada 20 - 25 septembrie (după
M.Ştefan, 2011).
- Densitatea de semănat – recomandată este de 400 - 500 b.g./m2, ceea ce corespunde cu o
cantitate de 230 - 280 kg sămânţă/ha.
- Distanţa între rânduri - este de 12,5 - 15 cm, iar adâncimea de semănat de 5 - 8 cm.
Semănatul se efectuează cu semănători universale (de exemplu, SUP- 29).

Lucrările de îngrijire
- sunt aceleaşi care se practică la culturile de grâu de toamnă şi de secară; în plus, pentru
prevenirea căderii plantelor, la care culturile de triticale sunt predispuse în unii ani, sunt
recomandate măsuri preventive (doze echilibrate de îngrăşăminte şi administrare cât mai
uniformă) şi, eventual, tratamente cu substanţe cu efect nanizant (fig. 38).

Fig. 38. Lucrarea de erbicidare la triticale


(după D. Soltner, 1999)
Recoltarea
- triticale se recoltează când plantele au ajuns la maturitatea deplină (16% umiditate în boabe);
- triticale manifestă sensibilitate la încolţirea în spic, astfel că recoltarea nu trebuie întârziată;

127
- recoltarea se realizează cu combina universală, cu reglaje corespunzătoare, deoarece boabele
sunt sensibile la spargere;
- triticale are capacitate ridicată de regenerare după cosire. Datorită acestei particularităţi,
triticale poate avea o utilizare mixtă: pentru nutreţ verde, recoltată la sfârşitul lunii aprilie, iar
dacă aprovizionarea cu apă este suficientă, se mai obţine o recoltă de siloz şi chiar o recoltă de
boabe. Se pot realiza 35 - 44 t/ha masă verde, iar în cazul în care cultura are o utilizare mixtă
(masă verde şi boabe), se pot obţine 20 - 25 t/ha nutreţ verde de bună calitate plus 1.500 -
2.500 kg/ha boabe (I. Gaşpar, Galia Butnaru,1985, citaţi de M.Ştefan, 2011).

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Ce elemente din tehnologia semănatului şi a recoltării triticalei diferă faţă de grâu ?
Răspuns:
Triticale se seamănă cu o densitate mai mică şi mai adânc. Recoltarea triticalei nu trebuie întârziată
din cauza sensibilităţii la încolţirea în spic. De asemenea, manifestă sensibilitate la spargerea
boabelor la treierat.
2. Ce elemente din tehnologia triticalei sunt asemănătoare cu cele de la grâu?
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Calitatea recoltei de triticale este inferioară recoltei de grâu prin:
a) Randament în făină mai mic şi calitatea mai slabă a glutenului.
b) Conţinut mai scăzut în amidon.
c) Conţinut mai scăzut în lipide şi săruri minerale.
d) Conţinut mai scăzut în lizină.
Rezolvare: a
De rezolvat:
2. Care sunt caracteristicile prin care triticale se aseamănă cu secara:
a) Sensibilitate la temperaturi scăzute și rezistență la descălțare.
b) Rezistență la cădere și sensibiliate la scuturare.
c) Sensibilitate la încolțirea în spic și la boli foliare.
d) Sistem radicular profund, cu capacitate ridicată de valorificare a solurilor mai puțin favorabile.
Rezolvare:

128
REZUMATUL TEMEI
11. Triticale - o nouă cereală
11.1. Importanţa. Calitatea recoltei
a) Importanţă alimentară și furajeră.
b) Suprafeţe şi producţii.
c) Particularităţi ale calităţii recoltei şi utilizări specifice.
11.2. Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice
a) Particularităţi morfologice şi biologice comparativ cu grâul și secara.
b) Relaţii cu factorii de vegetaţie - rezistență la factorii de stres.
c) Zonarea culturii triticalei în România - areale specifice pentru furaj sau pentru boabe.
11.3. Particularităţi ale tehnologiei de cultivare

129
Tema nr. 12
Orzul
Unităţi de învăţare:
 Importanţă. Calitatea recoltei.
 Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice.
 Particularităţi ale tehnologiei de cultivare.
Obiectivele temei:
- să aprofundați cunoaşterea particularităţilor orzului în vederea elaborării unei tehnologii de cultivare
în concordanţă cu destinaţia culturii;
- să stabiliți măsurile tehnologice specifice, diferenţiat pe orz pentru furaj sau orz pentru bere şi zona
de cultivare.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate semănatului.
Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4.Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Ionescu (Truţa) Alina
Maria, Mihalache M.Băşa A.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru cereale.
Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

12.1. Importanţă. Calitatea recoltei


Importanţă

∙ orzul este cultivat pentru furajarea animalelor sau ca materie primă în industrie, şi mai puţin
pentru alimentaţia oamenilor (cereale pentru micul dejun, surogat de cafea, arpacaş);

∙ boabele de orz sunt utilizate, în primul rând, ca nutreţ concentrat (sub formă de boabe sau
uruite), în creşterea şi îngrăşarea animalelor, în mod deosebit a porcilor şi cailor;

∙ boabele de orz sunt folosite în industria berii: în ţările europene cu tradiţie în industria berii
(Germania, Austria, Danemarca, Polonia ş.a.), orzul cu două rânduri pentru bere poate depăşi
suprafeţele ocupate de alte cereale;

∙ în industrie, orzul serveşte şi ca materie primă la fabricarea alcoolului, glucozei, dextrinei,


amidonului;

130
∙ paiele de orz pot fi folosite în hrana animalelor, ca aşternut în grajduri, iar în industrie la
extragerea celulozei;

∙ orzul poate fi cultivat ca masă verde, în cultură pură sau în amestec cu mazărea sau
măzărichea sub formă de borceag, prin care se obţine un furaj timpuriu şi de bună calitate;

∙ importanţa agronomică - orzul se recoltează şi eliberează terenul devreme şi reprezintă o


bună premergătoare pentru plantele de cultură. După orz, în unele regiuni din ţara noastră, sunt
condiţii favorabile pentru înfiinţarea culturilor succesive.

Suprafaţa cultivată cu orz pe glob a scăzut de la 78.100 mii ha în anul 1970 la 48.604 mii ha în
anul 2011, acesta ocupând locul patru dintre cereale. Cele mai mari suprafeţe se cultivă în Europa
(50,1% din suprafaţa mondială), cu deosebire în Federaţia Rusă, Ucraina, Spania, Franţa, Germania,
Polonia. Comparativ cu media mondială de 2.763 kg boabe/ha, productivitatea ridicată a orzului este
ilustrată de recoltele de peste 6.000 kg/ha realizate în Franţa, Austria, Olanda, şi de peste 7.500 kg/ha
în Belgia şi Irlanda.
În România, suprafaţa cultivată cu orz a scăzut de la 839 mii ha în anii 1934 - 1938, la 278,2
mii ha în anii 1966 - 1970, apoi, prin crearea soiurilor de orz de toamnă cu rezistenţă la iernare a fost
relansată cultura orzului şi s-a ajuns la 790 - 600 mii ha în anii 1981 - 1985 şi un maximum de 1.010
mii ha în 1991. În continuare, în urma scăderii dramatice a efectivelor de animale din marile
crescătorii zootehnice, suprafaţa cultivată cu orz a scăzut la 394 - 420 mii ha începând din anul 2000,
iar producţiile medii sunt de 3.010 - 3.174 kg/ha; în paralel, a crescut ponderea orzului pentru bere.

Sistematică. Soiuri cultivate


- Orzul aparţine genului Hordeum L., care cuprinde 2 specii cultivate:
Hordeum distichum L. (orzul cu 2 rânduri sau orzoaica) - la această specie, din cele 3
spiculeţe inserate la un călcâi al rahisului, este fertil numai cel din mijloc, iar cele laterale rămân
sterile; din această cauză, spicul apare cu două rânduri de boabe (fig. 39). Spiculeţele fertile pot fi
aristate sau nearistate. Culoarea spicului poate fi galbenă, brună sau neagră. Boabele de la această
specie sunt uniforme, simetrice, îmbrăcate sau golaşe.
Hordeum vulgare L. (orzul cu 6 rânduri sau orzul comun) - spicul are toate spiculeţele de la
un călcâi fertile, rezultând orzuri cu mai multe rânduri.
Principalele varietăţi de orz cu două rânduri (orzoaică) sunt:
- var. nutans - boabe îmbrăcate, albe-gălbui, uniforme, simetrice; spic lax, îngust, liniar, lung
de 9 - 13 cm, de culoare galbenă, aristat, ariste dinţate; spic aplecat (nutant) la maturitate;

131
- var. erectum - spic îngust, liniar, lung de 9 - 10 cm, dens, de culoare galbenă, cu ariste
dinţate. La maturitate, spic erect sau foarte puţin înclinat. Boabe îmbrăcate, albe-gălbui, simetrice,
uniforme;
- var. zeocrithum - spic erect, foarte dens, comprimat, triunghiular (lat la bază şi îngust spre
vârf), de culoare galbenă, aristat, ariste dinţate. Boabe îmbrăcate, albe-gălbui, simetrice, uniforme.

a b
Fig. 39. Spice de orz (după Gh. Bîlteanu, 1989, citat de M.Ștefan, 2011)
a - orz cu două rânduri (orzoaică) b - orz cu şase rânduri (orz comun)

Principalele varietăţi de orz cu şase rânduri (orz comun) sunt:


- var. pallidum - boabe neuniforme, îmbrăcate, de culoare albă-gălbuie. Spic lax, de culoare
galbenă, în secţiune turtit, ovoid, cu 4 muchii, aristat, ariste dinţate;
- var. parallelum şi var. pyramidatum - spice galbene, de formă regulată, în secţiune pătratică,
cu 6 muchii. La var. parallelum, spicul are aceleaşi dimensiuni pe toată lungimea, iar la var.
pyramidatum, spicul se îngustează spre vârf, luând o formă piramidală. Spice aristate, cu ariste
dinţate. Boabe îmbrăcate, albe-gălbui, neuniforme.
În cultură sunt recomandate următoarele soiuri:
- orz cu 6 rânduri de toamnă: Amical, Cardinal FD, Dana, Mareşal, Mădălin FD, Univers
(România); KH Tas (Ungaria); Laverda (Germania); orz cu 6 rânduri de primăvară: Sistem
(România);
- orz cu două rânduri de toamnă: Andreea (România); Babette, Malwinta, Metaxa, Su Lilly
(Germania); Kelibia (Franţa); orz cu două rânduri de primăvară: Adina SV, Bogdana SV,
Daciana, Romaniţa, Stindard SV (România); Annabell, Auriga, Beatrix, Henrike,
Marthe, Shakira, Thuringia, Xanadu (Germania).
132
Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări

⇨ boabele de orz conţin: 59 - 65% glucide; 9,5 - 13,8% proteină brută; 2 - 3% lipide; 4 - 7%
celuloză; 2 - 3% săruri minerale (raportat la s.u.) (după M.Ştefan, 2011);

⇨ boabe mai bogate în substanţe proteice sunt obţinute în zonele cu climat mai uscat şi mai
cald, pe solurile cu fertilitate naturală ridicată, în condiţiile aplicării de îngrăşăminte cu azot,
ca şi după plante premergătoare care lasă solul bogat în azot;

⇨ glucidele (în cea mai mare parte amidon), alcătuiesc masa principală a boabelor de orz;

⇨ lipidele sunt localizate în principal în embrion, iar celuloza se găseşte în cantităţi mari în
pleve şi pericarp;

⇨ o importanţă aparte are compoziţia chimică a boabelor în funcţie de utilizarea


acestora:
► un conţinut ridicat de proteină este indicat la orzul destinat furajării animalelor, sau
când acesta este folosit în scopuri alimentare;
► pentru prepararea malţului necesar la fabricarea alcoolului sau berii, sau pentru
extragerea amidonului şi a glucozei, se foloseşte ca materie primă orzul bogat în
amidon, mai sărac în proteine şi bogat în enzimele care joacă un rol determinant în
zaharificarea amidonului din materia primă.

!!! La fabricarea berii se foloseşte în mod deosebit orz cu două rânduri, care trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:

⇨ să aibă un conţinut scăzut în proteine (10 - 12%) şi un conţinut ridicat în amidon (mai mare de
65%). Sub 9% proteine, este influenţată negativ germinaţia în procesul de producere a malţului şi nu
există suficientă proteină pentru a hrăni microorganismele implicate în procesele de fermentare; un
procent de peste 13% proteine duce la scăderea extractului şi provoacă tulburarea rapidă a berii
(berea precipită). Un conţinut mare în amidon dă un procent mare de extract;

⇨ să aibă mărimea şi forma omogene, valori ridicate ale MMB (40 - 48 g) şi MH (64 - 74 kg), o
culoare gălbuie, miros plăcut de paie uscate şi puritate biologică ridicată;

⇨ să aibă energie germinativă mare (cel puţin 80 - 90% în 72 ore) şi un procent de pleve sub 14%;

⇨ umiditatea să nu depăşească 15%, deoarece în caz contrar boabele nu pot fi păstrate bine timp
îndelungat, dar nici sub 10%, deoarece la umiditate scăzută albumina se coagulează şi scade energia
germinativă.

12.2. Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice


133
Particularităţi biologice
- încolţirea este bipolară la orzul îmbrăcat (şi unipolară la cel cu bobul golaş).
Rădăcina - orzul formează 5 - 8 rădăcini embrionare; sistemul radicular este fasciculat,
răspândit în stratul superficial de sol (25 - 30 cm); este mai puţin dezvoltat ca la grâu, ovăz
sau secară, şi are o capacitate de solubilizare a substanţelor nutritive din sol mai redusă.
Tulpina (paiul) - este alcătuită din 5 - 7 internoduri, goale în interior şi înaltă de 70 - 110 cm;
înfrăţirea este mai puternică decât la grâu, secară şi ovăz; tulpina de orz manifestă sensibilitate
la cădere.
Frunzele - sunt late, de culoare verde până la verde-gălbuie, dispuse altern pe tulpină;
urechiuşele frunzelor sunt foarte mari, late, înconjurând tulpina ca un guleraş, de culoare
verde-gălbuie, albicioasă, iar ligula este puţin dezvoltată.
Floarea (fig. 40) este învelită în două palee de culoare galbenă sau neagră: paleea inferioară
se continuă de obicei cu o aristă şi paleea superioară este nearistată. Aristele sunt mai lungi
decât spicul, puternice, rigid dinţate sau netede. Orzul este o plantă autogamă; florile se
fecundează când spicul se găseşte în treimea ultimei frunze; înflorirea începe la mijlocul
spicului şi înaintează în acelaşi timp spre extremităţi.

Fig. 40. Floare de orz


a-paleea inferioară; b-paleea superioară; c-antere; d-glume
(după Gh. Bîlteanu, 1989)

Inflorescenţa - este un spic, lung de 5 - 13 cm; densitatea spicului diferă în funcţie de specie,
varietate, soi; se întâlnesc spice laxe, dense sau foarte dense; spiculeţele sunt uniflore, dispuse
câte 3 la o inserţie a rahisului; glumele sunt înguste, aciforme (fig. 41).
Fructul - este o cariopsă alungită sau rombică, de culoare galbenă, galbenă-verzuie, violacee-
neagră, îmbrăcată în pleve (palei) concrescute cu bobul (sau boabele sunt golaşe). MMB=23 -
58 g; MH=13 - 75 kg. Plevele reprezintă 7 - 16,5% din masa boabelor; calitatea orzului este
mai bună când procentul de pleve este mai mic.

134
Fig. 41. Inserţia spiculeţelor
a - la orzul cu 6 rânduri; b - la orzul cu 2 rânduri
(după Gh. Bîlteanu, 1989)

Relaţii cu factorii de vegetaţie


- orzul are o perioadă de vegetaţie scurtă şi o adaptabilitate mare la cele mai diferite condiţii
climatice, astfel că orzul este cultivat atât în regiuni cu climat rece, dar şi în regiuni cu climat
cald şi secetos;
- cerinţe faţă de temperatură: - în condiţiile ţării noastre, orzul de primăvară are o perioadă de
vegetaţie de 90 - 110 zile (constanta termică 1.300 - 1.800oC), iar orzul de toamnă de
250 - 280 zile (1.650 - 2.100oC); temperatura minimă de germinaţie este de 1 - 2oC;
orzul cu 6 rânduri de toamnă are nevoie de un climat mai blând în timpul iernii, fiind
cel mai puţin rezistent la temperaturile scăzute, dintre toate cerealele de toamnă. El
poate rezista la temperaturi de până la -10…-12oC la nivelul nodului de înfrăţire, iar la
-15oC fără zăpadă, plantele dispar aproape în totalitate. Sub strat protector de zăpadă,
suportă temperaturi ale aerului mult mai scăzute, chiar -20…-25oC. Rezistenţa la
temperaturile scăzute este dată şi de modul în care s-a desfăşurat călirea plantelor în
toamnă; orzul de primăvară are o rezistenţă mult mai slabă la temperaturile scăzute, el
suportând -3…-4oC, rar -6…-9oC;
- orzul destinat obţinerii berii, solicită un climat răcoros şi umed, însă suficient de
însorit în timpul verii;
- cerinţe faţă de umiditate - orzul este mai puţin pretenţios decât grâul şi ovăzul, datorită
consum specific redus şi se maturează înaintea secetelor din vară, ceea ce îl face
să fie mai rezistent la şiştăvire;
- pe perioada de vegetaţie, orzul de toamnă cere 480 - 500 mm; la orzul de primăvară,
consumul total de apă oscilează între 180 şi 300 mm (Gh. Bîlteanu, 1989);
135
- precipitaţiile sub formă de averse şi vânturile puternice provoacă culcarea plantelor
de orz, care au o rezistenţă mai mică la cădere;
- orzul cu două rânduri dă producţii de cea mai bună calitate în regiunile cu climat mai
umed şi mai răcoros, cu oscilaţii mai mici în privinţa umidităţii şi temperaturii, care
favorizează obţinerea unor boabe mari, amidonoase, cu pleve fine, caracteristice
orzului pentru bere;
- cerinţe faţă de sol - orzul este pretenţios datorită: sistemului radicular mai slab dezvoltat şi
cu putere mică de solubilizare; perioadei scurte de vegetaţie. Sunt potrivite solurile cu
textură mijlocie şi fertile, cu reacţie neutră sau uşor alcalină. Solurile grele, argiloase,
cu permeabilitate redusă, solurile acide, precum şi solurile nisipoase nu sunt indicate
pentru cultura orzului;
- pentru cultura orzului sunt recomandate cernoziomurile, preluvosolurile roşcate şi
aluviosoluri. Orzul se găseşte extins în cultură şi pe alte tipuri de sol (luvosoluri,
vertosoluri, etc.), obţinându-se producţii bune, prin aplicarea măsurilor agrofitotehnice
necesare.

Zonerea culturii orzului în România

∎ Pentru orzul de toamnă


- Zona foarte favorabilă - cuprinde suprafeţe mari în câmpia din vestul ţării, în sudul Olteniei
şi Munteniei, în Bărăgan şi sudul Dobrogei, precum și în partea de nord-est a Moldovei. În
aceste areale, în lunile septembrie-noiembrie, cad frecvent 130 - 200 mm precipitaţii, iar
temperatura medie de 15oC se menţine 40 - 50 zile. Solurile sunt: cernoziomuri, aluviosoluri,
gleiosoluri (fig. 42).
- Zona favorabilă - Zona favorabilă I se situează la nord de zona foarte favorabilă din sudul
ţării şi la est de zona foarte favorabilă din vestul ţării. Zona favorabilă II cuprinde suprafeţe
mari în Dobrogea, estul Câmpiei Munteniei (Bărăganul), Moldova, Transilvania, zona de
dealuri a Munteniei. În această zonă, condiţiile climatice sunt mai puţin favorabile (în mod
deosebit în sud-estul ţării, unde iernile sunt mult mai aspre).
- Zona puţin favorabilă - cuprinde suprafeţe întinse în Transilvania, în Moldova în dreapta
Siretul și zona podzolurilor din Câmpia Română.

136
Fig. 42. Harta ecologică a orzului de toamnă
(după Gh. Bîlteanu, 1989)
I-zone foarte favorabile; II-zone favorabile; III-zone puţin favorabile; IV-zone improprii

∎ Pentru orzul de primăvară


- Zona foarte favorabilă - cuprinde o parte din Câmpia Transilvaniei şi luncile
Someşului, Mureşului, Târnavelor, Ţara Bârsei, Câmpia Timişului şi Bihorului, Podişul
Sucevei (fig. 43).
- Zona favorabilă I - cuprinde suprafeţe în vecinătatea zonelor foarte favorabile, în sudul
Olteniei (Câmpia Băileştilor) şi Câmpia Burnasului.
- Zona favorabilă II - se întinde în vecinătatea zonei favorabile I, cu excepţia zonei
muntoase.
- Zona puţin favorabilă - cuprinde tot sudul ţării, în Dobrogea şi sudul Moldovei.

Fig. 43. Harta ecologică a orzului de primăvară


I-zone foarte favorabile; II-zone favorabile; III-zone puţin favorabile; IV-zone improprii
(după Gh. Bîlteanu, 1989)
137
12.3. Particularităţi ale tehnologiei de cultivare
Amplasarea culturii (rotaţia)

⇨pentru orzul de toamnă cultivat în scop alimentar şi furajer sunt indicate aceleaşi
premergătoare ca pentru grâul de toamnă; orzul cu 6 rânduri de primăvară poate să urmeze
în cultură atât după plante care se recoltează vara, cât şi după plante care se recoltează toamna;

⇨pentru orzul cu 2 rânduri de toamnă, destinat fabricării berii, se iau în calcul aceleaşi
plante premergătoare ca la orzul cu 6 rânduri de toamnă (cu excepţia leguminoaselor, care
conduc la obţinerea unor boabe cu conţinut prea ridicat în substanţe proteice), sau cartofi,
sfeclă sau porumb recoltate timpuriu, in (pentru fibră sau pentru sămânţă), floarea-soarelui,
soia (soiuri timpurii);

⇨pentru orzul cu 2 rânduri de primăvară, folosit la obţinerea berii, trebuie evitate plantele
după care solul rămâne bogat în azot. Cu prioritate este amplasat după sfeclă pentru zahăr,
porumb, cartofi;

⇨ orzul este o excelentă premergătoare pentru majoritatea culturilor: eliberează terenul


devreme; permite o bună pregătire a terenului; solul se îmbogăţeşte în nitraţi şi apă;

⇨ este prima cereală care se recoltează vara (decadele II - III ale lunii iunie), astfel că în
zonele de sud şi de vest (în condiţii de irigare), după orz pot fi înfiinţate culturi succesive de
porumb pentru boabe, porumb pentru siloz, fasole sau soia.

Administrarea îngrăşămintelor
- Consumul specific - pentru 1 tonă de boabe plus producţia secundară aferentă orzul
consumă 24 - 28 kg N, 12 kg P2O5 şi 18 - 25 kg K2O;

∙ la aplicarea îngrăşămintelor la orz trebuie să se ţină seama de o serie de particularităţile:


- perioada de consum a elementelor nutritive este foarte scurtă; are un sistem
radicular mai puţin dezvoltat şi cu o capacitate mai mică de solubilizare şi
absorbţie a substanţelor nutritive din sol; orzul este slab rezistent la cădere, deci se
va evita îngrăşarea masivă cu azot.

∙ la stabilirea dozei de îngrăşăminte cu azot se mai au în vedere: fertilitatea solului; planta


premergătoare; fertilizările anterioare; destinaţia recoltei. Pentru orzul de toamnă sunt
recomandate doze de 80 - 100 kg N/ha; în funcţie de fertilitatea solului şi de planta
premergătoare, dozele de azot pot să scadă până la 60 kg/ha sau pot să crească până la 122
kg/ha, mai ales când premergătoarele sunt recoltate târziu; se recomandă ca îngrăşămintele cu
azot să se aplice fracţionat: 1/3 din doză la pregătirea patului germinativ sau concomitent cu
semănatul; 1/3 din doză primăvara timpuriu, imediat ce se poate intra pe teren; restul dozei
138
ceva mai târziu, în perioada de alungire a paiului;

!!! La orz este indicat să se folosească îngrăşăminte uşor solubile, cu acţiune rapidă; de
asemenea, felul îngrăşămintelor cu azot şi dozele folosite sunt stabilite în funcție de scopul
pentru care se cultivă orzul:
- la orzul pentru bere, se vor folosi mai puţine îngrăşăminte cu azot, pentru a se evita sporirea
procentului de proteine;
- nici la orzul pentru furaj, cantităţile prea mari de îngrăşăminte cu azot nu sunt indicate
deoarece favorizează căderea, orzul fiind din acest punct de vedere mai sensibil decât grâul, şi
slăbesc rezistenţa la ger şi la boli.

∙ la orzul cu 2 rânduri de primăvară, folosit la obţinerea berii, dozele de azot recomandate


sunt de 60 - 70 kg/ha. Azotul se administrează la pregătirea patului germinativ sau
concomitent cu semănatul. Nu se administrează azot dacă orzul de primăvară urmează după
sfecla pentru zahăr sau cartof, fertilizate cu îngrăşăminte organice sau minerale.

∙ îngrăşămintele cu fosfor măresc rezistenţa la cădere și la boli, grăbesc maturitatea, iar în


cazul orzului de toamnă, sporesc rezistenţa plantelor la ger şi conţinutul în proteine;
- îngrăşămintele cu potasiu îmbunătăţesc calitatea orzului pentru bere prin creşterea
conţinutului boabelor în amidon şi micşorarea celui în proteine, măresc rezistenţa plantelor la
cădere, iar în cazul orzului de toamnă, sporesc rezistenţa la ger;

► îngrăşămintele chimice cu fosfor şi potasiu sunt în corelaţie cu conţinuturile în fosfor şi


potasiu mobil ale solului: optime pentru orz sunt conţinuturi al solului de 8 - 10 mg P2O5 şi de
15 mg K2O/100 g sol uscat (tab. 22 și 23). Ca epocă de administrare, acestea pot fi aplicate la
pregătirea patului germinativ sub formă de îngrăşăminte complexe;

Tabelul 22
Doza optimă de îngrășăminte cu fosfor (kg P2O5/ha) în cultura orzului
(după Gh.Bîlteanu, 1989)
Conţinutul solului în fosfor mobil Doza de P2O5
(mg P2O5 la 100 g sol uscat) (kg/ha)
6 - 8 mg 40 - 60
4 - 6 mg 60 - 80
4 mg 80 - 120

Tabelul 23
139
Doza optimă de ăngrășăminte cu potasiu (kg K2O/ha) în cultura orzului
(după Gh.Bîlteanu, 1989)
Conţinutul solului în potasiu mobil Doza de K2O
(mg K2O la 100 g sol uscat) (kg/ha)
15 mg 80 - 100
15 - 25 mg 60 - 80
25 mg -

► folosirea gunoiului de grajd direct la orz este nu este recomandată, deoarece acesta nu este
bine valorificat din cauza perioadei scurte de vegetaţie. Este indicat ca gunoiul de grajd să fie
aplicate la planta premergătoare (în doze de 20 - 30 t/ha), iar orzul valorifică foarte bine
efectul remanent.

Lucrările solului

⇨ pentru orzul de toamnă, lucrările de pregătire a solului sunt aceleaşi ca pentru grâul de
toamnă, iar pentru orzul de primăvară, aceleaşi ca pentru celelalte păioase cu însămânţare primăvara
timpuriu;

⇨ orzul de toamnă cere un pat germinativ bine mărunţit şi aşezat, deoarece se seamănă mai
superficial decât grâul, are putere de străbatere mai slabă, iar nodul de înfrăţire se formează la
suprafaţă, plantele fiind astfel expuse la “descălţare” şi la îngheţ.

Sămânţa şi semănatul
► Sămânţa - trebuie să aparţină soiurilor zonate, să aibă puritatea de minimum 97% şi
germinaţia de minimum 90%;
- sămânţa se tratează înainte de semănat împotriva tăciunelui zburător (Ustilago nuda) şi a
sfâşierii frunzelor (Pyrenophora graminea) cu: carboxină+tiram (VITAVAX 200 FF, 2,5 kg/t
sămânţă), difenoconazol+ciproconazol (DIVIDEND STAR 036 FS, 1,5 l/t de sămânţă);
fludioxonil+mefenoxam (MAXIM XL O35 FS, 1 l/t); tebuconazol (RAXIL 2 WS, 1,5 kg/t);
tebuconazol+flutriafol (VINCIT F, 1,5 l/t); procloraz+triticonazol (KINTO DUO, 1,5 l/t);
fludioxonil+cipriconazol (CELEST STAR 0,25 FS, 1,25 l/t).
- când orzul urmează în cultură după cereale păioase, pentru combaterea viermilor sârmă şi a
altor dăunători care atacă la începutul vegetaţiei, sămânţa se va trata cu produse cu acţiune mixtă
(insecto-fungicidă) sau cu acţiune insecticidă: imidacloprid+tebuconazol (YUNTA 246 FS, 2 - 2,25
l/t); tiametoxam (CRUISER 350 FS, 1,5 l/t); teflutrin+difenoconazol (TONIC PLUS, 2,5 l/t).
►Epoca de semănat - până la intrarea în iarnă, orzul de toamnă are nevoie de 40 - 50 zile
mai calde, în care să formeze 3 - 4 fraţi, să acumuleze în nodul de înfrăţire cantităţi însemnate
de glucide şi substanţe proteice şi să-şi consolideze sistemul radicular, pentru a suporta

140
condiţiile nefavorabile din timpul iernii; orzul de toamnă se seamănă înaintea grâului sau la
începutul epocii optime pentru grâu, de regulă între 20 septembrie şi 10 octombrie;
- întârzierea semănatului face ca plantele să intre în iarnă slab dezvoltate şi neînfrăţite, un
număr mare de plante dispar pe timpul iernii şi se înregistrează pierderi mari de recoltă;
semănatul prea timpuriu determină dezvoltarea prea mare a frunzelor, bolile se instalează încă
din toamnă (diferite forme de viroze: piticirea galbenă a orzului - Barley yellow dwarf virus;
mozaicul dungat al orzului - Barley stripe mosaic virus), are loc scăderea rezistenţei la iernare
şi se diminuează producţia;
- orzul cu 2 rânduri de primăvară se recomandă să fie semănat cât mai timpuriu posibil (în
prima urgenţă). Întârzierea semănatului duce la scăderea producţiei, iar în cazul orzului pentru
bere, sunt înrăutăţite însuşirile calitative: se formează boabe mici, cu procent mare de pleve,
conţinut ridicat în proteine şi scăzut în amidon, însuşiri ce sunt defavorabile obținerii unei beri
de calitate superioară.
► Densitatea de semănat - pentru orzul de toamnă trebuie asigurate 450 - 550 b.g./m2
(180 şi 220 kg sămânţă/ha), iar pentru orzul de primăvară, 400 - 500 b.g./m2 (160 şi 200
kg/ha). În condiţiile concrete din teren, densitatea de semănat poate fi mărită cu 10 - 15%,
în funcţie de umiditatea din sol, calitatea patului germinativ şi data semănatului.
► Distanţa între rânduri - se semănă în rânduri obişnuite, la distanţe de 12,5 - 15 cm.
► Adâncimea de semănat - orzul are putere de străbatere mai slabă decât grâul, astfel că se
recomandă semănatul orzului de toamnă la 3 - 4 cm, maximum 5 cm, în funcţie de textura solului.
Orzoaica de primăvară se seamănă la 2 - 3 cm. Semănatul se efectuează cu semănătoarea universală
(de tip SUP-29).

Lucrările de îngrijire
- lucrările de îngrijire la orzul de toamnă sunt, în general, aceleaşi cu cele de la grâul de
toamnă. Trebuie acordată atenţie asigurării umidităţii solului la semănat, aceasta având
importanţă pentru răsăritul şi dezvoltarea normală a culturilor în toamnă. În unii ani este
necesar să se aplice o udare de toamnă cu 500 m3/ha, înainte de pregătirea patului germinativ,
când terenul este uscat şi nu se poate pregăti în bune condiţii, sau după semănat, cu 300 - 400
m3/ha, când terenul nu are suficientă umiditate pentru a asigura germinarea şi răsărirea.
Primăvara sunt necesare udări numai în anumiţi ani, când vremea este extrem de secetoasă,
iar precipitaţiile din timpul iernii au fost insuficiente;
- la orzul de primăvară, mai ales în zonele uscate, în anumite situaţii, imediat după
însămânţare se recomandă un tăvălugit şi se combat buruienile cu erbicide.

141
Recoltarea

⇨ recoltarea orzului se efectuează mecanizat, cu combina universală, direct din lan;

⇨ momentul de recoltare a orzului se stabileşte în funcţie de destinaţia recoltei:

∙ orzul comun de toamnă destinat alimentaţiei sau pentru furaj se recoltează când
umiditatea boabelor este de 16 - 18% şi trebuie încheiat până când umiditatea scade
la 14 - 15%. Recoltarea trebuie finalizată în 4 - 6 zile, pentru a evita pierderile prin
scuturare; de regulă, orzul de toamnă se recoltează cu circa 10 zile mai devreme decât
grâul de toamnă, frecvent între 15 şi 20 iunie, fiind de fapt cereala cu care se începe
campania de recoltare;

∙ orzul destinat pentru sămânţă se recoltează la coacerea deplină şi într-un timp la fel
de scurt pentru a se evita pierderile prin scuturare;

∙ orzul pentru bere se recoltează numai la maturitatea deplină, când umiditatea


seminţelor este de 14 - 15%, deoarece în această fază boabele sunt bine dezvoltate, au
un conţinut mai ridicat în amidon şi mai scăzut în proteine, iar facultatea şi energia
germinativă sunt, de asemenea, mai ridicate.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Precizaţi cerinţele orzului pentru bere faţă de climă, precum și zonele în care se întrunesc
aceste condiţii ?
Răspuns:
Condiţii favorabile orzului pentru bere sunt întrunite în climatul potrivit de umed, însorit vara şi cu
căldură moderată din Transilvania, Banat şi nordul Moldovei.
2. Cerinţele de calitate ale orzului pentru bere se prezintă astfel:
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Cerinţele de calitate ale orzului pentru furaj sunt următoarele:
a) Conţinut ridicat în proteine şi mai scăzut în amidon; energia germinativă nu are importanţă.
b) Nu există diferenţe de calitate între cele două utilizări ale recolte - pentru furaj sau pentru bere.
c) Conţinut scăzut în proteine, cât mai ridicat în amidon, energia germinativă ridicată, mărimi şi forme
ale boabelor omogene.
Rezolvare: a
142
De rezolvat:
2. Dintre particularităţile de cultivare ale orzului pentru bere se menţionează:
a) Premergătoare - leguminoasă pentru boabe, doze mai mari de îngrăşăminte cu azot, recoltarea
înainte de maturitatea deplină.
b) Premergătoare - prăşitoare cu recoltare mai timpurie, doze moderate de azot, fosfor şi potasiu,
recoltarea la maturitatea deplină.
c) Premergătoare - orz, îngrăşarea cu gunoi de grajd, recoltarea la maturitatea în pârgă.
d) Între orzul pentru furaj şi cel pentru bere nu se impun diferenţe de tehnologie.
Rezolvare:

REZUMATUL TEMEI
12. Orzul
12.1. Importanţă. Calitatea recoltei
a) Importanţa globală şi pentru România.
b) Sortimentul de soiuri - în funcţie de destinaţia recoltei.
c) Materie primă pentru furaje concentrate de foarte bună calitate sau pentru bere.
12.2. Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice
a) Particularităţi morfologice şi biologice.
b) Relaţii cu factorii de vegetaţie.
c) Zonele de cultivare în România - în funcție de destinația recoltei.
12.3. Particularităţi ale tehnologiei de cultivare - comparativ cu alte cereale păioase şi în funcţie de
destinaţia recoltei

Tema nr. 13
Ovăzul
Unităţi de învăţare:
 Importanţă. Calitatea recoltei.
 Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice.
 Particularităţi ale tehnologiei de cultivare.
Obiectivele temei:
- să cunoaşteți particularităţile calitative ale recoltei de ovăz şi utilizările acestuia pentru a evalua
posibilităţile de cultivare rentabilă;
- să evaluați favorabilitatea zonei în care activați (sau zona de domiciliu) pentru cultura ovăzului;
- să cunoaşteți particularităţile tehnologice ale ovăzului care îl deosebesc de alte cereale păioase.
Timpul alocat temei: 2 ore

143
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.
3.Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate semănatului.
Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4.Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Ionescu (Truţa) Alina
Maria, Mihalache M., Băşa A.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru
cereale. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

13.1. Importanţă. Calitatea recoltei


Importanţă

∙ boabele de ovăz sunt bogate în proteine, lipide, vitamine şi au o valoare nutritivă ridicată,
constituind un nutreţ concentrat foarte valoros pentru cabaline, dar şi pentru alte specii de
animale, în special de reproducţie şi tineret;

∙ în alimentaţia oamenilor, boabele de ovăz se folosesc în măsură mult redusă, sub formă de
griş, fulgi, făină sau surogat de cafea. Datorită valorii nutritive ridicate şi digestibilităţii mari,
ovăzul este indicat în alimentaţia copiilor, a bolnavilor, a adulţilor cu regim dietetic;

∙ ovăzul are importanţă ca plantă producătoare de fân sau nutreţ verde, cultivat singur sau în
amestec cu o leguminoasă (măzăriche sau mazăre), rezultând borceagul de primăvară; paiele şi
pleava de ovăz au o valoare furajeră superioară altor cereale;

∙ importanţă agronomică - ovăzul valorifică foarte bine solurile cu fertilitate redusă din
zonele umede şi reci, precum şi solurile erodate.

Suprafeţele semănate cu ovăz pe glob se situează în jur de 10.000 mii ha. Ovăzul este mai
extins în Europa (64% din suprafaţa mondială şi 65% din producţia mondială) şi America de Nord
(14,5%, şi respectiv 16,7%). Ţări mari cultivatoare de ovăz pot fi considerate: Federaţia Rusă, Polonia
şi Canada, iar producţii ceva mai ridicate sunt recoltate în China (3.929 boabe kg/ha) şi Finlanda
(3.422 kg/ha).
În România, suprafaţa cultivată cu ovăz a scăzut în ultimul secol, urmare a reducerii
numărului de cai prin extinderea mecanizării agriculturii şi a transporturilor. În ultimele două decenii
s-a înregistrat o uşoară sporire a suprafeţelor cultivate cu ovăz (până la 185 mii ha în anul 2011), ca
urmare a tendinţei de creştere a numărului de cabaline pentru transporturi, unele lucrări agricole şi
agrement.

144
Sistematică. Soiuri cultivate
Ovăzul aparţine genului Avena, care include mai multe specii, sălbatice şi cultivate.
Speciile sălbatice sunt:
a) Avena barbata (Plot.) Thell. - ovăzul sălbatic bărbos; b) Avena fatua L. - denumită ovăz
sălbatic sau odos; c) Avena ludoviciana (Dur.) Gill. et Magne - specie sălbatică.
Avena ludoviciana şi Avenua fatua, sunt dăunătoare deoarece îmburuienează culturile de ovăz
şi formează hibrizi naturali cu ovăzul cultivat, depreciind valoarea biologică a seminţelor acestuia.
Speciile cultivate sunt următoarele:
a) Avena sativa L. - ovăzul cultivat; b) Avena strigosa (Schreb.) Thell. - ovăzul “nisipului”; c)
Avena byzantina (Koch.) Thell. - specie cultivată sau sălbatică.
Specia Avena sativa cuprinde mai multe varietăţi, mai importante fiind:
- var. mutica - cu panicul răsfirat, spiculeţe nearistate, boabe albe;
- var. aristata - cu panicul răsfirat, spiculeţe aristate, boabe albe.
În cultură se întâlnesc soiurile de primăvară: Lovrin 1, creat în anul 2002 la SCDA Lovrin şi
G.K.Pillango şi G.K.Zallan, create la CRNPC Szeged, Ungaria, toate de primăvară (Catalogul
Oficial, 2012).

Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări


- boabele de ovăz au un conţinut ridicat în glucide (55 - 65%), reprezentate aproape în
totalitate de amidon;
- conţinutul de proteine este cuprins între 10 şi 12% din s.u.; în compoziţia proteinelor din
boabele de ovăz intră avenina - o prolamină valoroasă;
- conținutul în lipide este mai ridicat comparativ cu alte cereale (4,5 - 5,0%);
- conţinutul în celuloză reprezintă circa 10% la boabele îmbrăcate în pleve şi numai 1,2% la
ovăzul decorticat, iar sărurile minerale se găsesc într-un procent de până la 6%; ovăzul mai
conţine vitamine, în special vitaminele A şi B, ceea ce îi asigură o valoare biologică ridicată;
- boabele decorticate au un conţinut mai ridicat în proteine, glucide, lipide şi mai scăzut în
celuloză, decât boabele nedecorticate.

13.2. Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice


Particularităţi morfologice şi biologice
Bobul de ovăz are germinaţie-încolţire bipolară, ceea ce impune atenţie la stabilirea adâncimii
de semănat (puterea de străbatere este mai mică decât la grâu şi secară).
Rădăcina - ovăzul formează trei rădăcini embrionare. Sistemul radicular este fasciculat, bine
dezvoltat, mai puternic şi mai profund decât la celelalte cereale păioase;

145
- rădăcina are o putere mare de solubilizare a substanţelor nutritive din combinaţii greu
solubile din sol (fosfor, potasiu, calciu) şi de absorbţie a apei. Ca urmare, ovăzul este
mai puţin pretenţios faţă de sol şi astfel se explică rezultatele bune pe care le dă pe
solurile mai puţin fertile.
Tulpina - este un pai, alcătuit din 5 - 7 internoduri, neted, glabru sau păros la noduri, gol în
interior, de 80 - 160 cm înălţime.
Frunzele - nu prezintă urechiuşele, iar ligula este bine dezvoltată, albă, membranoasă.
Inflorescenţa - este un panicul (fig. 44), cu ramificaţiile dispuse etajat pe axul principal, sub
formă de verticilii, în 5 - 6 etaje; spiculeţele se găsesc câte unul în vârful fiecărei
ramificaţii, iar pe ramificaţii sunt inserate pe pedunculi scurţi; spiculeţele conţin 2 - 3
flori. Glumele sunt mari, acoperind florile aproape complet la ovăzul cu bobul
îmbrăcat, şi mai puţin la cel cu bobul golaş. Plevele (glumele şi paleile) la ovăz au
culoare diferită, galbenă, albă ş.a., în funcţie de varietate şi soi.
- ovăzul este o plantă autogamă, dar nu este exclusă alogamia, care este mai frecventă
decât la grâu. Din această cauză, între ovăzul cultivat şi speciile sălbatice se produc
fecundări încrucişate, ceea ce duce la deprecierea calităţii seminţelor.
Fructul - este o cariopsă îmbrăcată în pleve neconcrescute cu bobul (la unele forme cariopsa
este golaşă), de culoare albicioasă, gălbuie, brună, cenuşie sau ruginoasă. Forma
bobului este fusiformă, cu un şănţuleţ pe partea ventrală. În cadrul spiculeţului, bobul
inferior este mai mare decât cel superior. Procentul de pleve este cuprins între 14 şi
30%, în funcţie de soi şi condiţiile pedoclimatice. MMB=20 - 50 g; MH=38 - 60 kg.

Fig. 44. Inflorescenţe şi spiculeţ de ovăz


(după Gh. Bîlteanu, 1998)
A- panicul strâns; B- panicul răsfirat; C- spiculeţ (a- glume; b- palei; c- stamina)

146
Relaţii cu factorii de vegetaţie
Ovăzul este o plantă de climat umed şi răcoros.
Cerinţe faţă de temperatură - ovăzul are cerinţe moderate; constanta termică este de
1.700 - 1.800oC pe întreaga perioadă de vegetaţie; temperatura minimă de
germinaţie este de 1 - 3oC, iar plantele răsărite rezistă la -8...-9oC; în primele
săptămâni de la răsărire, în perioada înfloritului sunt favorabile temperaturile
de 16 - 18oC, iar cele peste 25oC stânjenesc creşterea ovăzului şi micşorează
recolta de boabe.
Cerinţe faţă de umiditate - ovăzul este pretenţios, având consumul de apă ridicat,
ilustrat de un coeficient de transpiraţie de 450 - 500;
- cerinţele cele mai mari pentru apă se înregistrează între înspicare şi
maturarea boabelor; seceta survenită spre maturitate, provoacă scăderea
producţiei datorită, în principal, şiştăvirii boabelor.
Cerinţe faţă de sol - ovăzul este mai puţin pretenţios comparativ cu celelalte cereale şi
este răspândit şi în zonele cu solurile cele mai sărace; se dezvoltă bine pe
soluri cu reacţie neutră, dar şi pe cele reacţie slab acidă, până la acidă (pH =
5,5 - 7); cele mai indicate sunt solurile lutoase şi luto-nisipoase, dar valorifică
bine şi preluvolurile sau podzolurile;
- mai puţin indicate pentru cultura ovăzului, sunt solurile nisipoase din zonele
secetoase şi solurile argiloase, compacte.

Zonarea culturii ovăzului în România


Zona foarte favorabilă - Câmpia din vestul ţării, Câmpia Transilvaniei, Ţara Bârsei, Bazinul
Someşului, Valea Oltului, partea estică a podişului Sucevei.
Zona favorabilă I - dealurile din vestul ţării şi din Transilvania, colinele Olteniei şi
Munteniei şi partea de nord-est a Moldovei.
Zonele favorabile II şi III - restul zonelor agricole de pe cuprinsul ţării unde se cultivă
ovăzul.

13.3. Particularităţi ale tehnologiei de cultivare


Amplasarea culturii (rotaţia)
Ovăzul este mai puţin pretenţios faţă de planta premergătoare.

⇨ cele mai mari producţii se obţin după plante care lasă solul bogat în azot, eliberează terenul
devreme şi îl lasă într-o stare bună de fertilitate (leguminoase anuale, borceag, rapiţă);

147
⇨ în general, în ţara noastră ovăzul se cultivă după porumb, cartofi, floarea-soarelui, plante
prăşitoare care părăsesc terenul toamna, mai ales dacă acestea au fost bine îngrăşate, ovăzul
valorificând foarte bine efectul remanent.

⇨ Nu se recomandă cultura ovăzului după sfeclă şi după el însuşi, deoarece dă producţii mici
din cauza unor dăunători comuni (nematode - Heterodera schachtii).

⇨ Ovăzul este o premergătoare bună pentru culturile de primăvară, în special pentru


prăşitoarele gunoite (excepţie face sfecla pentru zahăr, datorită atacului unor nematode
comune) şi pentru leguminoase.

Administrarea îngrăşămintelor
- Consumul specific: pentru 1 tonă boabe plus producţia secundară aferentă, ovăzul extrage
din sol: 33 kg N; 11 kg P2O5; 37 kg K2O (Gh. Bîlteanu, 1989);

∙ dintre îngrăşămintele chimice, eficacitatea cea mai mare o au cele cu azot. Este valorificat
mai bine azotul sub formă amoniacală decât cel sub formă nitrică (I. Matei, 1974, citat de M.Ştefan,
2011); îngrăşămintele cu fosfor sunt valorificate mai slab decât îngrăşămintele cu azot deoarece
ovăzul poate absorbi fosforul şi din compuşii mai greu solubili din sol; îngrăşămintele cu potasiu sunt
mai puţin importante pentru cultura ovăzului, deoarece, în general, solurile din zonele de cultură a
ovăzului sunt suficient aprovizionate în acest element;

∙ pentru ovăz sunt recomandate 64 - 100 kg N/ha şi 48 - 60 kg P2O5/ha. Pe solurile acide este
recomandată amendarea atunci când pH în extract salin este mai mic de 5; îngrăşămintele cu fosfor şi
amendamentele se încorporează în sol sub arătura de bază, iar îngrăşămintele cu azot se administrează
primăvara, la lucrările premergătoare semănatului. Sub formă de îngrăşăminte chimice complexe,
azotul, fosforul şi potasiul pot fi aplicate concomitent cu semănatul;

∙ folosit direct la ovăz, gunoiul de grajd se administrează în doze moderate, de 15 - 20 t/ha,


în funcţie de fertilitatea solului, şi este încorporat în sol sub arătura de bază.

Lucrările solului

⇨ lucrările de pregătire a solului pentru ovăz sunt cele recomandate pentru alte culturi
semănate primăvara timpuriu: vara sau toamna, după recoltarea premergătoarei - dezmiriştit,
arat, lucrări de întreţinere a arăturii; în primăvară - lucrări de pregătire a patului germinativ;

⇨ deoarece ovăzul se seamănă primăvara foarte devreme, pregătirea terenului în vederea


semănatului trebuie efectuată imediat ce se poate ieși în câmp; ovăzul este pretenţios faţă de

148
umiditatea din sol la semănat şi de aceea la lucrările solului se va urmări acumularea unei
rezerve mai mari de apă în sol şi vor fi evitate lucrările care favorizează pierderea apei;

⇨ pregătirea terenului pentru semănat se realizează, de regulă, prin două lucrări, ultima
lucrare efectuată cu combinatorul; patul germinativ trebuie să fie cât mai bine mărunţit şi
nivelat deoarece ovăzul se seamănă mai puţin adânc decât alte cereale.

Sămânţa şi semănatul

∎ Sămânţa - trebuie să aparţină unui soi zonat, să aibă puritatea fizică de minimum 97%,
germinaţia de cel puţin 85%, seminţe mari, cu energie germinativă mare;
- înainte de semănat, sămânţa trebuie tratată împotriva bolilor, îndeosebi a tăciunelui zburător
(Ustilago avenae). În mod tradiţional, tratarea seminţelor se efectuează cu formalină 40%, în
soluţie de 0,3%, prin scufundarea seminţei în soluţie cu câteva zile înainte de semănat, sau
prin stropire şi sudaţie, cu 2 - 3 luni mai devreme;
- împotriva tăciunelui zburător şi a tăciunelui îmbrăcat (Ustilago kolleri) se poate folosi
carboxină+tiram (VITAVAX 200 FF, 2 kg/t).

∎ Epoca de semănat - semănatul ovăzului trebuie efectuat primăvara cât mai timpuriu,
imediat ce se poate ieşi în câmp. Astfel, ovăzul foloseşte bine umiditatea din sol şi
ajunge la maturitate mai devreme, evitându-se căldurile mari şi seceta din timpul verii,
care sunt dăunătoare umplerii boabelor; întârzierea semănatului determină scăderi
importante de producţie, mai ales în zonele cu precipitaţii mai reduse.
- ovăzul de toamnă se seamănă între 1 şi 10 octombrie.

∎ Distanţa între rânduri - ovăzul se seamănă la distanţe de 12,5 - 15 cm. Semănatul se


efectuează cu semănători universale (de exemplu, SUP-29).

∎ Densitatea de semănat - trebuie să se realizeze o densitate de 450 - 550 b.g./m2, ceea ce


corespunde cu 130 - 140 kg sămânţă /ha.

∎ Adâncimea de semănat - este de 2 - 3 cm. La semănatul mai adânc de 3 cm, se poate


înregistra dispariţia unui număr însemnat de plante şi reducerea înfrăţirii. Ovăzul de
toamnă se seamănă mai adânc, la 5 - 6 cm, chiar 7 - 8 cm.

Lucrările de îngrijire
- lucrările de îngrijire la ovăz sunt, în general, aceleaşi ca la celelalte cereale păioase:
► Tăvălugitul - se efectuează imediat după semănat dacă solul nu are suficientă
umiditate, cu tăvălugul neted în agregat cu o grapa uşoară, pentru a asigura un răsărit
rapid şi uniform.
149
► Combaterea buruienilor - se realizează cu erbicide administrate de la înfrăţire
până la începerea alungirii paiului; momentul trebuie respectat cu stricteţe deoarece, la
o aplicare mai timpurie, plantele de ovăz manifestă sensibilitate, iar la o aplicare
întârziată erbicidele îşi micşorează eficacitatea deoarece buruienile devin rezistente;
- pentru combaterea buruienilor dicotiledonate anuale sunt recomandate: acid 2,4 D
(SDMA SUPER, 2 l/ha); clopiralid (LONTREL 300, 0,3 - 0,5 l/ha);
triasulfuron+dicamba (LINTUR 70 WG, 150 g/ha);
- în cazul infestării cu odos (Avena fatua, Avena ludoviciana) se poate erbicida cu
sanfer+piroxsulfam (PALLAS WG 75, 110 g/ha + adjuvant).
- dacă infestarea este cu iarba vântului (Apera spica venti), se poate erbicida cu
iodosulfuron metil+ amidosulfuron+sanfer (SEKATOR PROGRESS OD, 0,1-0,15
l/ha) când iarba vântului este în faza de 2 - 4 frunzuliţe.
► Combaterea dăunătorilor - ovăzul este frecvent atacat de gândacul ovăzului
(Lema melanopa) care provoacă daune destul de mari. Pentru combaterea acestui
dăunător este recomandată tratarea semănăturilor cu: deltametrin (DECIS MEGA 50
EW, 0,15 l/ha); acetamiprid (MOSPILAN 20 SG, 0,02%); lambda-cihalotrin
(KARATE ZEON, 0,15 l/ha), aceste produse combătând şi alţi dăunători cum ar fi
musca neagră (Oscinella frit), diptere, afide şi tripşi.

Recoltarea
! ! ! Ovăzul, plantă cu inflorescenţa panicul - are o coacere mai neuniformă decât celelalte
cereale şi se scutură mai uşor. Maturizarea boabelor din panicul începe cu spiculeţele de la
vârful axelor şi se continuă spre baza lor. Când boabele de la vârf sunt mature, cele bazale sunt
încă în lapte; dacă se aşteaptă ajungerea acestora la maturitate, cele din vârf se răsucesc şi se
scutură foarte uşor, pierderile fiind de peste 20 - 30%. Ca urmare, momentul recoltării trebuie
ales cu multă grijă pentru a evita pierderile.

∙ Recoltarea ovăzului trebuie să înceapă când boabele din jumătatea superioară a paniculului
sunt între faza de pârgă şi maturitatea deplină, adică au căpătat culoarea galbenă normală,
paiele sunt galbene, având încă pe noduri nuanţe verzui; orice întârziere a recoltatului faţă de
această fază recomandată este însoţită de pierderi mari de recoltă prin scuturare; dacă din
diferite motive se întârzie cu recoltatul şi ovăzul este prea copt, se recomandă să se recolteze
dimineaţa şi seara, pentru evitarea pierderilor; recoltarea ovăzului se efectuează cu combina
universală.

150
∙ Ovăzul destinat pentru sămânţă se recoltează la coacerea deplină pentru ca boabele să aibă o
capacitate germinativă cât mai mare, luând toate măsurile pentru evitarea pierderilor prin
scuturare.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt caracteristicile care recomandă cultivarea ovăzului în zonele mai puţin favorabile
altor culturi agricole ?
Răspuns:
Caracteristicile care recomandă cultivarea ovăzului în zone mai puţin favorabile sunt: sistem
radicular bine dezvoltat şi profund, cu mare putere de solubilizare a substanţelor nutritive din forme
greu solubile; mai puţin pretenţios faţă de sol; cerinţe moderate faţă de temperatură; suportă soluri
cu reacţie slab acidă şi acidă.

2. Care sunt particularităţile de care trebuie să se ţină seama pentru a limita pierderile la
recoltarea ovăzului?
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Calităţile nutritive ale boabelor de ovăz le recomandă pentru:
a) Producerea de amidon şi spirt.
b) În panificaţie.
c) Furajarea cabalinelor şi a animalelor de reproducţie.
d) Producerea de biocarburanţi.
Rezolvare: c
De rezolvat:
2. Prezenţa speciilor de ovăz sălbatic (de exemplu, Avena fatua) în culturile de ovăz are o serie de
consecinţe negative:
a) Îmbunătăţeşte calitatea recoltei.
b) Contribuie la creşterea producţiei.
c) Nu influenţează mărimea recoltei şi calitatea acesteia.
d) Reduce recolta şi diminuează calitatea acesteia.
Rezolvare:

151
REZUMATUL TEMEI

13. Ovăzul
13.1. Importanţă. Calitatea recoltei
a) Cereală de primăvară, importantă pentru valorificarea zonelor mai puţin favorabile
pedo-climatic; component al asolamentelor pe solurile slab fertile, erodate, nisipoase.
b) Furaj concentrat valoros pentru cabaline şi animale de reproducţie, component de bază al
borceagurilor.
13.2. Particularităţile morfologice, biologice şi ecologice
a) Particularităţi care recomandă cultivarea ovăzului în zonele cu soluri sărace şi ceva mai umede.
b) Zone de cultivare în România.
13.3. Particularităţi ale tehnologiei de cultivare

TEST RECAPITULATIV
Anumite particularităţi ale secarei o fac să Suportă straturile groase de zăpadă a
valorifice mai bine ca alte cereale unele zone cu Nu este sensibilă la descălţare b
condiţii mai puţin favorabile: Are cea mai mare rezistenţă la ger (-25oC...-35oC c
în aer)
Are rezistenţă la scuturare d
Dintre cerealele păioase, cel mai bine se Grâul a
comportă pe nisipuri: Secara b
Orzul cu 2 rânduri c
Orzul cu 6 rânduri d
Valorificarea bună a îngrăşămintelor verzi este Ovăzului a
o caracteristică a: Orzului b
Grâului c
Secarei d
Triticale se deosebeşte de grâu printr-o serie de Randament în făină mai mic şi procent mai mare a
caracteristici ale calității recoltei: de tărâţe
Randament în făină mai mare şi procent de tărâţe b
mai mic
Nu sunt diferenţe de calitate între grâu şi triticale c
Conţinut în lipide de 1,3 - 2,7% şi în săruri d
minerale de 1,4 - 2,4%
O anumită caracteristică a boabelor de triticale Sensibilitatea la încolţirea în spic a
impune reglarea cu atenţie a maşinilor de Sensibilitatea la descălţare b
treierat: Sensibilitatea la spargere c
Sensibilitatea la scuturare d
Boabele mai mari şi puterea mai mare de 2 - 3 cm adâncime a
străbatere recomandă semănatul triticalei la: 5 - 8 cm adâncime b
3 - 4 cm adâncime c
Adâncimea de semănat nu depinde de mărimea d
boabelor
Mărimea şi forma omogene ale boabelor Orzul pentru bere a
reprezintă o cerinţă de calitate la: Orzul pentru furaj b
Grâul pentru paste făinoase c
Triticale pentru furaj d
Pentru a obţine o recoltă de calitate la orzul Îngrăşăminte cu azot în doze mari a
pentru bere este necesară îngrăşarea cu: Gunoi de grajd, 20 - 30 t/ha b
152
Îngrăşăminte chimice cu azot, fosfor şi potasiu c
Gunoi de grajd şi îngrăşăminte chimice d
Tratarea seminţelor de orz înainte de semănat se Tăciunelui zburător (Ustilago nuda) şi sfâşierii a
efectuează împotriva: frunzelor (Pyrenofora graminea)
Tăciunelui zburator (Ustilago tritici) b
Tăciunelui zburător (Ustilago avenae) c
Tăciunelui zburător (Ustilago maydis) şi d
tăciunelui îmbrăcat (Ustilago kolleri)
Cea mai bună calitate a recoltei la orzul pentru Climatele calde şi secetoase a
bere se obţine în: Climatele umede şi răcoroase b
Câmpia de Sud şi Dobrogea c
Sudul Moldovei d
Valoarea proteinelor din boabele de ovăz este Zeina a
dată de prolamina specifică: Hordeina b
Avenina c
Vicilina d
Prezenţa plantelor de ovăz sălbatic în culturile Creşterea producţiei şi îmbunătăţirea calităţii a
de ovăz are drept consecinţe: acesteia
Obţinerea unor lanuri cu dezvoltare uniformă b
Maturarea mai timpurie şi uniformă c
Diminuarea mărimii şi calităţii recoltei şi d
formarea de hibrizi care depreciază valoarea
biologică a seminţelor
Germinaţia bipolară a acestor cereale impune Secară şi triticale a
semănatul mai superficial: Orz şi ovăz b
Grâu şi porumb c
Orz golaş şi sorg golaş d
Cea mai slabă rezistenţă la temperaturi scăzute Ovăz a
se întâlneşte la: Grâu b
Secară c
Triticale d
Atacul unor dăunători comuni (nematode) Cartofi a
impune ca ovăzul să nu urmeze după: Floarea-soarelui b
Porumb c
Sfeclă pentru zahăr d

153
PORUMBUL
Tema nr. 14
Importanţă. Sistematică. Calitatea recoltei

Unităţi de învăţare:
 Importanţă. Sistematică. Hibrizi.
 Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări.
Obiectivele temei:
- să cunoaşteți particularitățile agronomice ale porumbului şi alternativele de utilizare a recoltei, pentru
a evalua realist perspectivele de cultivare;
- să aprofundați problemele producerii hibrizilor, calităţile şi clasificarea acestora, pentru a
fundamenta alegerea hibrizilor pentru zona şi ferma unde activați (sau zona de domiciliu).
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate semănatului.
Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Ionescu (Truţa) Alina
Maria, Mihalache M., Băşa A.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru
cereale. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

14.1. Importanţă. Sistematică. Hibrizi


Importanţă
◊ porumbul este una dintre cele mai importante plante cultivate, ocupând locul al doilea după
grâu, ca suprafaţă mondială, datorită valorii sale alimentare şi furajere şi particularităţilor agronomice
ale culturii: plasticitate ecologică ridicată; potenţial mare de producţie; capacitate foarte bună de
valorificare a îngrăşămintelor şi a apei de irigaţie; mecanizare integrală a culturii; coeficient mare de
înmulţire, necesitând cantităţi mici de sămânţă; nu impune restricţii deosebite în cadrul asolamentului;
posibilităţi variate de utilizare a recoltei; păstrarea uşoară a producţiei.
◊ în alimentaţia omului se utilizează circa 10 - 15% din producţia mondială de porumb, iar cea
mai mare parte a producţiei (75 - 80%) este utilizată în hrana animalelor şi doar 10 - 12% reprezintă
materii prime pentru prelucrări industriale nealimentare;

154
◊ planta întreagă este folosită în hrana animalelor sub formă de masă verde sau siloz, iar
plantele întregi rămase după recoltarea ştiuleţilor (coceni) primesc, de asemenea, utilizări furajere;
◊ tulpinile de porumb pot fi folosite în industria celulozei, iar din ciocălăi se pot obţine
furfurol, vitamine, ş.a.;
◊ resturile vegetale de porumb (îndeosebi ciocălăi) sunt tradiţional utilizate pentru a produce
energie termică (mai nou, după brichetare şi transformare în peleţi). S-a extins utilizarea boabelor de
porumb pentru a produce bioetanol, iar mai nou sunt dezvoltate tehnologii pentru a produce biogaz
(din masă verde de porumb) sau biometanol (din resturile vegetale celulozice).

Datorită productivităţii ridicate şi utilizărilor diverse, porumbul este semănat pe suprafeţe în


creştere rapidă pe plan mondial, în ultimii ani depăşind 170 mil. ha (tab. 24). Porumbul este cultivat pe
toate continentele; marii cultivatori de porumb sunt SUA şi China (câte 33 mil. ha fiecare), la care se
adaugă ţările de pe continentul african (cu 34,5 mil. ha) şi din America de Sud şi Centrală (28,7 mil.
ha). Europa cultivă cu porumb 16,4 mil. ha, o contribuţie mai mare având Ucraina şi România.
Productivitatea ridicată a porumbului este bine evidenţiată de media mondială de peste 5.000 kg
boabe/ha, şi de recoltele medii de peste 8.000 kg boabe/ha obţinute în SUA, Canada, Franţa, Italia.
În ţara noastră, în ultimele decenii suprafeţele semănate cu porumb au depășit 2.000 mii ha și
au fost de peste 3.000 mii ha în unii ani. Producţiile medii s-au situat sub mediile mondială şi
europeană, ceea ce arată că există rezerve mari de creştere a producţiilor. Reţin totuşi atenţia
producţiile medii de 4.410 kg/ha în anul 2004 şi 4.530 kg/ha în anul 2011, precum şi producțiile de
6.000 - 8.000 kg boabe/ha, şi chiar peste 10.000 kg boabe/ha care se obţin frecvent în zonele
favorabile, în condiţii climatice normale şi cu aplicarea unor tehnologii performante de cultivare, care
trebuie să includă irigarea culturii.

Sistematică. Hibrizi
Porumbul face parte din familia Poaceae (Gramineae), subfamilia Panicoideae, specia Zea
mays L., care cuprinde mai multe convarietăţi:

⇨ Zea mays conv. dentiformis Körn. (sin. Zea mays indentata Sturt.) - porumbul dinte de cal;
are bobul lung, prismatic, comprimat lateral, având în partea superioară o adâncitură de forma
mişunei dintelui de cal. Endospermul este dominant amidonos, iar endospermul cornos se
găseşte doar pe părţile laterale ale bobului (fig. 45);

⇨ Zea mays conv. indurata Sturt. - porumbul cu bobul sticlos; are bobul relativ rotund, neted
şi lucios. Endospermul este dominant cornos, iar cel amidonos se află doar într-o porţiune
restrânsă din zona centrală a bobului;

155
⇨ Zea mays conv. aorista Grebensc. - porumbul cu bobul semisticlos, are caractere
intermediare între Z.m. dentiformis şi Z. m. indurata;
Tabelul 24
Situaţia culturii porumbului pe glob şi în ţările mari cultivatoare
(FAOSTAT, 2011)
Suprafaţa semănată Producţia medie Producţia totală
Continentul, ţara
(mii ha) (kg/ha) (mii tone)
Pe glob 170.398 5.185 883.460
AFRICA 34.550 1.883 65.052
- Etiopia 2.000 2.493 4.986
- Kenia 2.132 1.584 3.377
- Nigeria 6.008 1.528 9.180
- Africa de Sud 2.372 4.368 10.360
AMERICA DE NORD 35.188 9.225 324.607
- Canada 1.202 8.893 10.689
- SUA 33.986 9.237 313.918
AMERICA DE SUD ŞI
CENTRALĂ 28.714 3.937 113.036
- Argentina 3.748 6.350 23.800
- Brazilia 13.219 4.211 55.660
- Mexic 6.069 2.906 17.635
ASIA 54.810 4.942 270.867
- China 33.561 5.748 192.904
- India 7.270 2.967 21.570
- Indonezia 3.861 4.566 17.629
- Filipine 2.545 2.739 6.971
- Turcia 589 7.131 4.200
EUROPA 16.451 6.600 108.571
- Bulgaria 450 4.000 1.800
- Franţa 1.541 10.190 15.703
- Italia 994 9.811 9.752
- România 2.587 4.530 11.718
- Republica Moldova 451 3.255 1.468
- Federaţia Rusă 1.603 4.343 6.962
- Serbia 1.258 5.151 6.480
- Ucraina 3.543 6.446 22.838
- Ungaria 1.230 6.498 7.992
OCEANIA 86 6.756 581

156
Fig. 45. Secțiuni prin boabe de porumb din convarietăți diferite
a - Z.m. everta; b - Z.m. indurata; c - Z.m. dentiformis; d - Z.m. amylacea
(după Leonard și Martin, 1968)

⇨ Zea mays conv. everta Sturt. - porumbul de floricele (popcorn); are boabele mici, rotunjite
sau prevăzute cu rostru, lucioase. Endospermul este aproape în totalitate cornos şi doar o mică
zonă în jurul embrionului este amidonoasă;

⇨ Zea mays conv. saccharata Sturt. - porumbul zaharat (dulce) este recoltat pentru consum în
faza de maturitate în lapte; la maturitate deplină, boabele sunt zbârcite şi endospermul este în
totalitate cornos;

⇨ Zea mays conv. amylacea Sturt. - porumbul amidonos; are boabe rotunde sau prismatice,
netede, cu aspect mat. Endospermul este amidonos şi doar în zona superioară se află un strat
subţire cornos.
Dintre celelalte convarietăţi, cultivate în anumite regiuni ale globului, se menţionează: Z.m.
conv. ceratina Sturt.; Z.m. conv. amylo-saccharata Sturt.; Z.m. conv. tunicata A. Saint H.; Z.m. gigas.
În cadrul convarietăţilor, se deosebesc varietăţi după culoarea boabelor şi culoarea paleelor.

Centrele de origine a porumbului sunt situate în America Centrală (Mexic, Guatemala) şi în


America de Sud (Peru, Bolivia). În Europa porumbul a fost adus de Cristofor Columb (1493). Pe
teritoriul românesc, primele referiri la porumb datează din: anii 1693 - 1695, în Moldova; anii 1678 -
1688, în Ţara Românească; anii 1630 - 1648, în Transilvania.

Hibrizii de porumb
Primii hibrizi de porumb au fost realizaţi în SUA la începutul sec. XX, iar în anii ’’30-40 se
poate vorbi despre generalizarea cultivării acestora în SUA. În Franţa, în anul 1946 au fost introduşi
hibrizii de porumb americani, iar primii hibrizi creaţi la INRA (Institut National de Recherche
Agronomique) au fost realizaţi în anul 1956-1957. În România, sămânţa hibridă de porumb a pătruns
prima dată în anii secetoşi 1946-1947. Începând din anul 1957, după înfiinţarea ICCP Fundulea
(Institutul de Cercetări pentru Cultura Porumbului), în prezent INCDA Fundulea (Institutul Naţional

157
de Cercetare-Dezvoltare Agricolă Fundulea), soiurile şi populaţiile locale cultivate în România au fost
înlocuite, treptat, cu hibrizi.
Hibrizii de porumb sunt obţinuţi prin încrucişarea liniilor consagvinizate, obţinute la rândul
lor, prin autopolenizare controlată timp de minimum 5 - 7 ani (fig. 46). Hibrizii pot fi: hibrizi simpli
(HS) - se obţin din două linii consangvinizate; hibrizi dubli (HD) - se obţin din doi hibrizi simpli;
hibrizi triliniari (HT) - se obţin dintr-o linie consangvinizată şi un hibrid simplu (fig. 47).

! ! ! Sporul de producţie obţinut prin cultivarea hibrizilor comparativ cu soiurile de porumb este de
40-50% şi este datorat fenomenului de heterozis - vigoarea hibridă. Important de subliniat -
capacitatea sporită de producţie se manifestă numai la prima generaţie (F1) după hibridare. Ca atare,
este obligatoriu ca în fiecare an agricultorii să-şi procure şi să semene sămânţă hibridă.

Hibrizii sunt grupaţi în funcţie de durata perioadei de vegetaţie (apreciată prin cerinţele
termice) în nouă grupe de precocitate FAO. În România hibrizii cultivaţi au perioada de vegetaţie
cuprinsă între 110 şi 155 de zile şi sunt clasificaţi în 5 grupe de precocitate (tab.25).
Lista hibrizilor înscrişi în Catalogul Oficial al Soiurilor de plante de cultură în România
(pentru anul 2012) cuprinde 260 hibirzii:
- Grupa FAO 100-199: ES Sigma (HT); Kiskun Gitta (HS); Kiskun Kristof (HS) - 3 hibrizi;
- Grupa FAO 200-299: Anjou 285 (HS); Ciclon (HD); ES Kristelle (HT); ES Ninfea (HT);
Esyter (HS); Eurostar (HS); DKC 4968YG (HS); ES Astrakan (ES); ES Diademe (HT); ES Kongress
(HT); Gavott (HS); Kiskun Aliz (HS); Kiskun Dori (HS); Kiskun Dori HS); Kiskun Olika (HT);
Kuskun Pisos (HS); Kuskun Roy (HS); Kiskun Vanda (HS); Kuskun Emma (HS); Kiskun Vivien
(HS); Kiskun Xijnta (HS); Krabas (HS); Krisztina (HS); Laurina (HT); LG 2244 (HT); Lidonia (HS);
Losc (HT); Nexxos (HS); Presta (HT); PR38A76 (HS); PR38B12 (HS); PR39B76 (HS); PR39D81
(HS); SUM0235 (HS); Szegedi SC 278; Szonja (HS); Szoliani (HS); Turda 165 (HT); Turda 200
(HD); Turda 201 (HT); Turda Mold 188 (HT); Turda SU182 (HS); 39D81SV (HS); Prollix (HT);
Suanito (HT) - 45 hibrizi;
Tabelul 25
Clasificarea hibrizilor după perioada de vegetaţie
(după I. Borcean, citat de P.Pîrşan, 2011)

Grupa de precocitate Clasificarea românească Clasificarea FAO


Hibrizi foarte timpurii sub 100 100-199
Hibrizi timpurii 100-199 200-299
Hibrizi semitimpurii 200-299 300-399
Hibrizi semitârzii 300-399 400-499 şi 500-599
Hibrizi târzii peste 400 >600

158
Fig. 46. Obținerea seminței hibride de porumb
A - polenizare liberă în lanul de porumb pentru consum; B - obținerea unei linii consangvinizate;
C - obținerea unui hibrid simplu
(după D. Soltner, 1999)

Hibrid simplu Hibrid dublu Hibrid triliniar


Fig. 47. Cele trei tipuri de hibrizi de porumb
(după D. Soltner, 1999)

159
- Grupa FAO 300-399: Andeea LV (HS); Anjou 258 (HT); Anjou 281 (HS); Anjou 292 (HS);
Blako (HS); Bonito (HT); Cadurci CS (HS); Clarica (HS); DK 312 (HS); DKC3511 (HS); DLC 4005
(HS); Elixxir (HS); F425M (HS); ES Sensor (HT); Kamelias (HS); Fructis (HS); Fundulea 475 M
(HS); Garbure (HS); Gina (HT); Hella (HS); Inagua (HT); Irina (HS); Juxxin (HS); Kaisus (HT);
Kiskun Cilike (HS); Kiskun TC 4255 (HT); Kinemas (HS); Kladdus (HS); Kuxxar (HS); KWS 2360
(HT); Laureat (HS); Laxxot (HS); Lencsi (HS); LG 23.05 (HS); LG 23.06 (HT); LG3355 (HS); KWS
6471 (HS); LG3350 (HS); MAS 38D (HS); MAS 41B (HS); Marianna (HS); MAS 44A (HS); Milcov
(HS); Monalisa (HS); Mv TC 277 (HT); Neptun FD (HS); Norika (HS); Oituz (HS); Olimpus (HS);
Mostiştea (HS); PR37Y12 (HS); PR38A24 (HS); PR38B85 (HS); PR38R92 (HS); Sangria (HS);
Sinatra (HS); SUM0243 (HS); Szegedi SC 352 (HS); Szegedy TC 273 (HT); Szegedy TC 377 (HT);
Szegedy 387 (HS); Sumer (HS); Subianca (HS); Sunergy (HT); Superbia (HS); Taranis (HS); Turda
Star (HT); Turda Favorit (HS); Veritis (HT); YP278 (HS); Zsuzsanna (HS) - 71 hibrizi;
- Grupa FAO 400-499: Amandha (HD); Brateş (HS); Ceda (HS); Celest (HS); Cera 6 (HS);
Cera 2504 (HT); Crişana (HS); Daniella (HS); Danubian (HS); DKC 4626 (HS); DKC 4964 (HS); DK
315 (HS); Evelina SB (HS); Felike (HS); Fiacre (HS); Fundulea 322 (HS); Kapsus (HS); Katmas
(HS); Kiskun Nora (HS); Kiwas (HS); Kolibris (HT); Kursus (HS); KWS 2376 (HS); KWS 3381
(HT); Leila (HS); Leonis (HS); LG 475YG (HS); LG 3330 (HS); LG 3362 (HS); LG 3409 (HS); LG
3475 (HS); LG3395 (HS); MAS 47P (HS); NS300 (HS); NSSC420YU (HS); Olt (HS); Paltin (HS);
Panciu (HS); Partizan (HS); PR 35F38 (HS); PR 35T06 (HS); PR36D79 (HS); PR 36N70 (HS); PR
37D22 (HS); PR37D25 (HS); PR37F73 (HS); PR37M34-Ribera (HS); Prisio YG (HS); PO017 (HT);
PO222 (HS); PO746 (HS); PR35T11 (HS); PR36V78 (HS); PR37N02 (HS); PRN01 (HS); PR37W05
(HS); Rapid (HS); Rapsodia (HS); Rankics (HS); Serina (HS); Stanisa (HS); Stanza (HT); Stira (HS);
Stira SB (HS); Szandra (HS); Szegedy TC377 (HT); Suzuka (HS); Szegedy 475 (HT); Szilvia (HS);
Texxel YG (HS); Tilda (HS); Traci CS (HS); ZP335 (HS); ZP488 (HS); 37M34SS (HS) - 75 hibrizi;
- Grupa FAO 500-599: Aacienda (HS); Acarro (HS); Ademio (HT); Alinea (HS); Alpha (HS);
Amarillo (HS); Artu (HS); Bărăgan 48 (HS); Campion FD (HS); Cronus (HS); Dalmac (HS); DK 471
(HS); DKC 5143 (HS); DKC 5783 (HS); Duplo (HS); Faur (HS); Fundulea 376 (HS); Fundulea 540
(HS); Generos (HS); Hima (HS); Kaliffo (HS); Kalvados (HS); Kiskun 4427 (HS); Kiskun SC 4390
(HS); Kiskun SC 4444 (HS); Kiris (HS); Kiny (HS); Kornelius (HS); Krebs (HS); Krassus (HS);
KWS1394 (HS); KWS3381 (HT); Larissza (HS); LG3540 (HS); Lovrin 400 (HS); MAS 55F (HS);
Mikado (HS); NS540 (HS); Octavian (HS); Oneli CS (HS); Petra (HS); PR 35P12 (HS); PR35Y54
(HS); PR 36B08 (HS); PR36B09 (HS); PR36K64 (HS); PR36K67 (HS); Rasa (HS); Star (HS);
Tanjuska (HS); Tavasz (HS); Veronika (HS); ZP409 (HT); 36R10SV (HS) - 54 hibrizi;
- Grupa FAO >600: Boris 5 (HS); Cera 10 (HS); Coventry (HS); Erriko (HS); Florencia (HS);
Florencia (SB); Fundulea 365 (HS); Klausen (HS); LG2533 (HS); LG3562 (HS); Piroska (HT); Sunco
(HS) - 12 hibrizi.
160
Zonarea hibrizilor pe teritoriul ţării se efectuează pe baza cerinţelor termice: acestea reprezintă
suma gradelor de temperatură mai mari de 10C pe întreaga perioadă de vegetaţie. În funcţie de
cerinţele termice au fost delimitate trei zone de cultură a porumbului. Pentru fiecare zonă de cultură
este recomandată o anumită structură de hibrizi cu perioadă de vegetaţie diferită (tab.26).
Este recomandat ca producătorii agricoli cu suprafeţe mai mari de porumb să cultive 3 - 4
hibrizi din grupe de precocitate diferite pentru a se diminua riscurile legate de evoluţia vremii în anul
respectiv şi a se eşalona lucrările de recoltare.

Tabelul 26
Structura hibrizilor de porumb în cele trei zone de cultură (%)
(după Gh. Bîlteanu şi V. Bârnaure, 1989)
Grupa de precocitate
Zona
hibrizi târzii hibrizi mijlocii Hibrizi timpurii
I 75 20 5
II 14-20 50 30-36
III - 25 75

14.2. Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări


Compoziţia chimică şi calitatea recoltei. Boabele de porumb (Z. mays dentiformis) conţin în
medie: 13,5% apă; 8 - 10% proteine; 70,7% glucide; 4% lipide; 1,4% săruri minerale; 0,4% substanţe
organice.
- substanţele proteice - sunt alcătuite din 45% prolamine (zeina este prolamina specifică
porumbului), 35% gluteline şi 20% globuline, şi sunt uşor digerate de animale. Zeina
are un conţinut scăzut în lizină, triptofan, glicocol, cistină, izoleucina, ceea ce
diminuează valoarea nutritivă a proteinelor. Prin introducerea în genomul unor hibrizi
de porumb a genelor Opaque-2 şi Fluory-2, s-au obţinut hibrizi cu conţinut crescut în
lizină, triptofan şi metionină, îmbunătăţind astfel calitatea proteinei;
- climatele secetoase şi calde favorizează obţinerea de boabe cu conţinut mai mare în
proteine prin comparaţie cu climatele umede şi răcoroase, diferenţa fiind de 3 - 4%.
- Glucidele - reprezintă circa 70 - 75% din bob şi sunt constituite în cea mai mare parte din
amidon (circa 80%).
- Lipidele - porumbul are un conţinut mai mare în lipide decât celelalte cereale (între 4,0 şi
5,5%); cea mai mare parte a lipidelor se găsesc în embrion (circa 80% din total). Prin
degerminarea boabelor în industria spirtului sau pentru obţinerea de mălai fin, sunt
separaţi embrionii, din care ulterior se extrage un ulei de culoare galbenă, semisicativ
şi dietetic. În compoziţia uleiului intră 46% acid oleic, 41,5% acid linoleic, 7,8% acid
161
palmitic, 3,5% acid stearic (I. Borcean şi colab., 1997, citaţi de P.Pîrşan, 2011).
- Sărurile minerale - reprezintă circa 1,7% din s.u.
- Boabele mai conţin pigmenţi, vitamine (B1, B2, E şi PP) şi enzime. Vitamina C lipseşte. Sub
influenţa carotinazei, carotinele se transformă în vitamina A. Conţinutul în carotine
este mai mare la varietăţile cu bobul portocaliu.

Utilizări ale recoltei ⇨ în alimentaţia umană, boabele de porumb sunt utilizate sub diferite
forme: mămăligă, crupe (păsat), floricele, fiert (boabe sau ştiuleţi recoltaţi în faza de lapte, ş.a).;
boabele de porumb sau ştiuleţii în faza iniţierii formării boabelor, muraţi, sunt folosiţi în salate (baby
corn);

⇨ în furajare, boabele sunt folosite cu prioritate la îngrăşarea porcilor şi a păsărilor, dar şi în


furajarea taurinelor, ovinelor şi cabalinelor. În acest scop, porumbul este utilizat măcinat (uruială de
porumb), ca atare sau intră în compoziţia furajelor concentrate;

⇨ planta întreagă este folosită în hrana animalelor (în special la bovine) sub formă de masă
verde, recoltată până la apariţia inflorescenţelor, sau sub formă de siloz, recoltat în faza de lapte-ceară.
Silozul de porumb este un furaj de bază în hrana vacilor de lapte;

⇨ în furajarea bovinelor şi ovinelor se utilizează şi plantele întregi rămase după recoltarea


ştiuleţilor (coceni), ca atare sau însilozate în amestec cu melasă, masă verde sau furaje suculente;

⇨ boabele de porumb au o largă utilizare industrială, fiind procesate pe cale umedă, pe cale
uscată sau pe cale fermentativă:

∙ prin prelucrarea umedă a boabelor (după umectarea lor până la 45% umiditate) se
obţin amidon, dextrine, produse dulci (siropuri dulci, dextroză), ulei de porumb,
produse furajere (făină de gluten, şrot de embrioni, tărâţe); făina de gluten de porumb
conţine 60 - 70% proteină; siropul de porumb conţine 42% fructoză şi 58% glucoză, şi
este utilizat ca îndulcitor dietetic (aici se încadrează și izoclucoza); din germeni se
obţine ulei; turtele de germeni rezultate în urma presării conţin 25% proteină şi pot fi
măcinate rezultând făina de germeni, care are utilizări diverse în industria alimentară.

∙ prin prelucrarea uscată a boabelor se obţin griş de porumb şi făină de porumb.


Grişul de porumb se obţine prin măcinarea endospermului cornos, iar făina de
porumb din endospermul făinos; grişul, mălaiul şi făina intră în diferite preparate:
mămăligă, turte, gogoşi, biscuiţi. Din făină de porumb gelatinizată în proporţie de
60% în amestec cu 25% făină degresată de soia şi alte ingrediente se obţine laptele de
porumb şi soia;

162
∙ în industriile fermentative, porumbul sau produsele din porumb (amidon, sirop)
constituie materia primă pentru obţinerea berii, distilatelor alcoolice (alcool, whisky)
şi a unor produse chimice (acetonă, butanol, acid citric, glutamic, lactic, vitamina B2
şi B12);

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care este cea mai bună utilizare a recoltei la convarietatea Zea mays indurata?
Răspuns:
La această convarietate, recolta este destinată cu prioritate consumului alimentar (mălai grişat).

2. Care este cea mai bună utilizare a recoltei la convarietăţile Zea mays everta şi Zea mays
saccharata ?
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care este structura recomandată a hibrizilor de porumb pentru zona II de cultură:
a) 75% hibrizi timpurii şi 25% hibrizi mijlocii.
b) 75% hibrizi târzii, 20% hibrizi mijlocii şi 5% hibrizi timpurii.
c) 50% hibrizi mijlocii, 30-36% hibrizi timpurii, 14-20% hibrizi târzii.
Rezolvare: c
De rezolvat:
2. Criteriul pe care se bazează clasificarea actuală a hibrizilor de porumb este:
a) Cerinţele faţă de umiditate.
b) Durata perioadei de vegetaţie (apreciată prin cerinţele termice).
c) Durata perioadei de vegetaţie (apreciată prin numărul de zile).
d) Cerinţele faţă de lumină.
Rezolvare:

163
REZUMATUL TEMEI
PORUMBUL
14. Importanţă. Sistematică. Calitatea recoltei
14.1. Importanţă. Sistematică. Hibrizi
a) Importanţă agronomică. Cea mai productivă cereală.
b) Suprafeţe şi producţii pe plan mondial şi în România.
c) Sistematica - convarietăţi, calitatea şi destinaţia recolei. Hibrizii de porumb - tipuri, clasificare,
structura hibrizilor pe zone de cultivare.
14.2. Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări
a) Compoziţia chimică şi calitatea recoltei.
b) Diversitatea utilizărilor recoltei.

Tema nr. 15
Morfologia, biologia şi ecologia porumbului

Unităţi de învăţare:
 Particularităţi morfologice şi biologice.
 Relaţii cu factorii de vegetaţie.
 Zonarea culturii porumbului în România.
Obiectivele temei:
- să aprofundați cunoaşterea particularităţilor morfologice şi biologice ale plantei de porumb pentru a
fi capabili să elaborați corect tehnologia de cultivare;
- să evaluați realist condiţiile naturale din zona unde activați (sau zona de domiciliu), prin comparaţie
cu cerinţele porumbului;
- să identificați pe harta zonării ecologice a porumbului amplasamentul fermei unde lucrați (sau zona
de domiciliu), pentru caracterizarea resurselor naturale.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate semănatului.
Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.

164
4. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Ionescu (Truţa) Alina
Maria, Mihalache M., Băşa A.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru
cereale. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

15.1. Particularităţi morfologice şi biologice


Sistemul radicular - porumbul are o singură rădăcină embrionară; la 2 - 5 zile de la încolţire,
din mezocotil (porţiunea cuprinsă între bob şi primul nod subteran) pornesc 3 - 7 rădăcini secundare
(adventive seminale). Acestea, împreună cu rădăcina embrionară formează sistemul radicular
temporar, care asigură nutriţia plantei în primele 2 - 3 săptămâni (fig. 48);

∙ în zona subterană (hipogee), tulpina formează 5 - 10 noduri, de la fiecare nod


pornind 8 - 16 şi chiar 20 de rădăcini, numite rădăcini adventive propriu-zise sau
rădăcini permanente; în anii normal de umezi, porumbul formează rădăcini şi din
primele 2 - 7 noduri supraterestre ale tulpinii, denumite rădăcini adventive aeriene sau
rădăcini ancoră. Aceste rădăcini pătrund în sol, ramifică şi formează un sistem
radicular superficial care are rol de susţinere a plantei şi de absorbţie a apei;

Fig. 48. Sistemul radicular primar al porumbului (zona delimitată) şi sistemul radicular permanent
(coronar): 1-colet; 2-mezocotil
(după Aldrich, 1966, citat de Gh.Bîlteanu şi V.Bârnaure, 1989)

∙ sistemul radicular permanent al porumbului este fasciculat şi pătrunde în sol până la


2 - 3 m adâncime şi 90 - 100 cm lateral (L.S.Muntean, 1995).

Tulpina ⇨denumită popular cocean, este formată din 8 - 15 (21) internoduri pline cu măduvă,
având o talie de 1,5 - 3 m la hibrizii aflaţi în cultură. Numărul de noduri este mai mic
la hibrizii timpurii şi creşte la cei tardivi;

⇨ de la nodurile bazale ale tulpinii pornesc lăstari care poartă numele de „copili”;
prezenţa acestora este nedorită, iar hibrizii actuali au o lăstărire redusă;

165
⇨ tulpina are rezistenţă bună la cădere şi frângere. Această însuşire este influenţată
negativ de unii factori: densitate exagerată; nutriţie abundentă cu azot; atacul de
sfredelitorul porumbului; atacul de viermele vestic al rădăcinilor de porumb şi
fuzarioză.

Frunzele ◆ sunt formate din teacă şi limb. Limbul este lat-lanceolat, lung de 50 - 80 cm şi lat
de 4 - 12 cm. Pe faţa superioară a limbului sunt dispuse celule buliforme care, în
condiţii de secetă, pierd apă şi determină răsucirea limbului foliar, reducându-se astfel
pierderile de apă prin transpiraţie. La fiecare nod se găseşte o frunză, iar dispunerea pe
tulpină este alternă;

◆ numărul de frunze pe plantă este corelat cu perioada de vegetaţie, astfel


(după Nozzolini, citat de Gh.Bîlteanu, 1989):
- sub 13 frunze - hibrizi foarte timpurii (grupa sub 100);
- 13-15 frunze - hibrizi timpurii (grupa 100 - 199);
- 15-17 frunze - hibrizi semitimpurii (grupa 200 - 299);
-17-19 frunze - hibrizi semitârzii (grupa 300 - 399);
- peste 19 frunze - hibrizi târzii şi foarte târzii (grupa peste 400).

◆ suprafaţa foliară a lanurilor de porumb este în mod obişnuit de 40.000 - 50.000


m2/ha, iar în condiţii de irigare poate depăşi 50.000 - 60.000 m2/ha;

◆ prin ameliorare s-au obţinut hibrizi cu unghiul de inserţie al frunzelor foarte mic,
poziţia frunzelor fiind aproape verticală, ceea ce face posibilă creşterea densităţii
plantelor fără ca acestea să se umbrească reciproc (Conti, 1971, citat de P.Pîrşan,
2011). Un număr important de hibrizi de porumb aflaţi în cultură în România posedă
această caracteristică.
Floarea şi inflorescenţele - porumbul este o plantă unisexuat monoică: inflorescenţa masculă
este un panicul dispus terminal, iar inflorescenţa femelă este un spadix (spic
modificat) (obişnuit 1 - 2 inflorescenţe/plantă), inserat axilar la nodurile mediane ale
tulpinii;
- paniculul are 15 - 20 cm lungime şi diametrul de 10 - 20 cm şi este format dintr-un
ax central pe care se găsesc 10 - 40 ramificaţii laterale. Spiculeţele sunt aşezate pe
ramificaţii şi de jur-împrejurul axului central şi conţin flori mascule;
- inflorescenţa femelă este formată dintr-un ax îngroşat (ciocălău), pe care sunt
inserate spiculeţele în rânduri perechi (fig. 49). Numărul rândurilor de boabe este par.
Stigmatele (mătasea) sunt lungi de 10 - 30 cm, prevăzute cu papile care reţin polenul.

166
Dacă stigmatele nu sunt polenizate, ele îşi continuă creşterea ajungând până la 75 cm
lungime;
- polenul apare cu 3 - 7 zile înaintea maturării ovulelor, fenomenul fiind denumit
protandrie. Condiţiile de secetă duc la creşterea decalajului la 7 - 12 zile, fapt care
determină creşterea numărului de plante sterile sau parţial sterile. Coincidenţa la
înflorire a formelor parentale din loturile de hibridare reprezintă o preocupare pentru
amelioratori şi cultivatori pentru a obţine producţii bune de sămânţă;
- polenizarea este alogamă, anemofilă. Ştiuleţii au, de regulă, lungimea de 15 - 30 cm
şi grosimea de 1,5 - 6 cm şi pot fi de formă cilindrică, cilindro-conică sau fusiformă.
Masa ştiuletelui variază între 50 şi 500 g. Înălţimea de inserţie a ştiuleţilor pe tulpini
este specifică hibridului şi creşte odată cu lungimea perioadei de vegetaţie. Pentru
recoltarea mecanizată se cere ca înălţimea de inserţie a ştiuleţilor să fie cât mai
uniformă.

Fig. 49. Inflorescența femelă la porumb


(după Berger, 1962, citat de W. Aufhammer, 1998)

Fructul - este o cariopsă, la care embrionul reprezintă 10 - 15% din volumul bobului și
endospermul 80 - 85%. La hibrizii existenţi în cultură, MMB= 200 - 400 g; MH= 70 -
80 kg;
- formarea şi coacerea boabelor durează 50 - 60 zile. O caracteritică importantă
urmărită în ameliorarea hibrizilor este viteza pierderii umidităţii din boabe la
maturitate, de care depinde maturarea mai timpurie şi recoltarea înainte de venirea
vremii reci.

167
15.2. Relaţii cu factorii de vegetaţie
Cerinţe faţă de temperatură - porumbul are cerinţe termice ridicate.

! ! ! Calculul cerinţelor termice (unităţi termice utile) se efectuează pe baza temperaturilor medii
zilnice ale aerului, după formula:
t1  t2  t3  t4
UTU =  4
 10 , în care:

t1, t2, t3, t4 reprezintă temperatura aerului înregistrată la ora 1, 7, 13 şi respectiv 19;
- 10 este pragul termic al porumbului

Gh.V.Roman (1994) recomandă calculul unităţilor termice utile (UTU) pentru porumb prin adiţionarea
gradelor de temperatură peste pragurile biologice de 10C (pentru condiţiile din România) sau 6C
(pentru climatele mai umede şi răcoroase) (sau pentru unii hibirzi nou creaţi, cu prag termic mai
scăzut).
- temperatura minimă de germinaţie este de 8oC; la temperaturi de 15 - 18oC,
porumbul răsare în 8 - 10 zile. În ultimii ani s-au obţinut hibrizi de porumb cu
temperatura minimă de germinaţie de 6 - 7oC; temperaturile scăzute după semănat
influenţează negativ creşterea rădăcinilor şi tulpinii; brumele distrug frunzele plantelor
tinere, iar temperaturile de -4C distrug planta; temperaturile favorabile pentru
creşterea porumbului sunt cuprinse între 10 şi 30C;
- în perioada de înflorire-fecundare, condiţiile optime sunt asigurate de temperaturi
medii de 22 - 23C şi umidităţi relative ale aerului de 70 - 80%; în această perioadă,
temperaturile scăzute, ca şi cele de peste 35C, precum şi seceta sunt extrem de
dăunătoare, reducând viabilitatea polenului şi receptivitatea stigmatelor pentru acesta;
- în perioada fecundare-coacerea boabelor, temperaturile de peste 30C, însoţite de
seceta solului şi seceta atmosferică pot determina fenomenul de şiştăvire, fenomen
care se manifestă în anumiţi ani (de exemplu, în anul 2013, în unele zone din sud).
Cerinţe faţă de umiditate - porumbul are cerinţe ridicate faţă de umiditate, dar, în acelaşi timp,
este o plantă rezistentă la secetă; consumul specific este cuprins între 230 şi 440;
pentru germinare, boabele absorb 30 - 35% apă raportat la masa uscată a boabelor;
consumul maxim de apă se înregistrează timp de circa 50 zile, în perioada înaintea
înspicării-începutul coacerii în ceară; la apariţia paniculului, consumul poate ajunge la
50 - 60 m3/zi/ha;
- corespunzătoare pentru porumb sunt zonele în care cad anual peste 500 mm
precipitaţii, din care 250 mm în lunile mai - august.

Cerinţe faţă de sol ◆ porumbul necesită soluri profunde, fertile, structurate, cu textură
168
lutoasă sau luto-nisipoasă, cu reacţie neutră, slab acidă sau slab alcalină; cele mai
potrivite soluri pentru porumb sunt cele aluvionare din luncile Dunării şi altor râuri,
precum şi cernoziomurile, kastanoziomurile, preluvosolurile şi eutricambosolurile;

◆ reacţia optimă a solului este cuprinsă între pH 6,5 şi 7,5, dar porumbul poate fi
cultivat cu rezultate bune până la pH=5, respectiv pH=8;

◆ solurile argiloase compacte nu sunt recomandate pentru porumb: se încălzesc greu


în primăvară; au un regim aerohidric necorespunzător; nu permit formarea unui sistem
radicular puternic dezvoltat care să asigure obţinerea unor producţii mari; în
perioadele secetoase crapă, rupând rădăcinile plantelor. Pe asemenea soluri sunt
recomandate lucrări de afânare adâncă şi fertilizarea organică (gunoi de grajd,
îngrăşăminte verzi) care îmbunătăţesc însuşirile fizice ale solurilor;

◆ solurile subţiri, cu substrat pietros sau nisipos şi solurile nisipoase nu sunt


recomandate pentru porumb deoarece nici ele nu permit formarea unui sistem
radicular puternic şi nu pot asigura producţii corespunzătoare.

15.3. Zonarea culturii porumbului în România


Favorabilitatea arealelor de cultură pentru porumb se apreciază pe baza potenţialului termic al
zonei, reprezentat de suma temperaturilor medii zilnice mai mari de 10°C, echivalente cu unităţi
termice utile pentru porumb (UTU). Pe baza acestui criteriu au fost stabilite 3 zone de cultură (fig. 50):

Fig. 50. Zonele de cultură a porumbului stabilite pe baza sumei temperaturilor >10oC (aprilie-octombrie)
(după I. Borcean şi colab., 1997)

169
- Zona I - cuprinde arealele cu suma unităţilor termice utile între 1.400 şi 1.600°C: Câmpia de
Sud, Dobrogea şi sudul Podişului Moldovei, Câmpia de Vest (judeţele Timiş, Arad, Bihor)
până la sud de Oradea. În zonă predomină solurile fertile corespunzătoare culturii porumbului.
În Câmpia de Sud, Dobrogea şi sudul Podişului Moldovei factorul limitativ îl reprezintă
precipitaţiile insuficiente din perioada de vegetaţie. În zonă sunt recomandaţi hibrizii tardivi în
proporţie de 75 - 80%, aceştia valorificând potenţialul termic, şi hibrizii mijlocii în proporţie
de 20 - 25%, ca premergători pentru cerealele păioase de toamnă şi pentru eşalonarea
recoltatului. O pondere de 5% este rezervată hibrizilor timpurii, pentru situaţii speciale (de
exemplu, întârzierea semănatului).
- Zona II - cuprinde areale cu suma unităţile termice utile între 1.200 şi 1.400°C. Zona include
cea mai mare parte a Podişului Moldovei, o fâşie îngustă în partea de nord a Câmpiei de Sud
în zona colinară subcarpatică, şi câmpia din nord-vestul ţării (la nord de Oradea). În zonă sunt
recomandaţi hibrizii mijlocii cu o pondere de 50 - 60%, hibrizii timpurii până la 30% şi
hibrizii tardivi până la 20%.
- Zona III - cuprinde areale cu suma unităţilor termice utile între 800 şi 1.200°C: zonele
submontane ale Carpaţilor Meridionali, de Curbură şi Orientali, Podişul Transilvaniei,
Depresiunea Maramureşului. În zonă sunt recomandaţi circa 75% hibrizi timpurii, diferenţa
revenind hibrizilor mijlocii.
Pentru a evita situaţiile în care hibrizii nu ajung la maturitate datorită nerealizării sumei
gradelor de temperatură biologic active, la zonarea hibrizilor se va lua în calcul o marjă de
siguranţă de 100 - 150°C (UTU) faţă de potenţialul termic al zonei (Gh.V.Roman şi colab.,
1994).

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care este importanţa practică a fenomenului de protandrie şi a coincidenţei la înflorire la
porumb ?
Răspuns:
Cunoaşterea fenomenului de protandrie şi a coincidenţei la înflorire a formelor parentale în loturile
de hibridare sunt esenţiale în stabilirea tehnologiei pentru o polenizare eficientă şi obţinerea de
producţii bune de sămânţă.

2. Precizaţi 4 caracteristici ale frunzelor (aparatului foliar) la porumb, în legătură cu rezistenţa


la secetă, durata perioadei de vegetaţie şi productivitate:
Răspuns:

170
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Precizaţi care dintre grupele de hibrizi enumerate mai jos corespund cu potenţialul termic al
zonei III:
a) Bărăgan, Fundulea 376, Fundulea 540, Lovrin 400.
b) Turda 201, Turda Mold, Turda S 4182.
c) Fundulea 365, Florencia, Cera 10, Boris 5.
Rezolvare: b
De rezolvat:
2. Zona agricolă în care vă desfăşuraţi activitatea (sau zona de domiciliu) este amplasată în
(precizaţi locaţia):
a) Zona I de cultură a porumbului.
b) Zona II de cultură a porumbului.
c) Zona III de cultură a porumbului.
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
15. Morfologia, biologia şi ecologia porumbului
15.1. Particularităţi morfologice şi biologice
a) Particulartăţi morfologice şi biologice esenţiale pentru elaborarea tehnologiei de cultivare.
b) Sistem radicular puternic, suprafaţa foliară mare, plantă unisexuat monoică.
15.2. Zonarea culturii porumbului în România
a) Zona I de cultură a porumbului.
b) Zona II de cultură a porumbului.
c) Zona III de cultură a porumbului.
15.3. Relaţii cu factorii de vegetaţie
a) Plantă termofilă; calcularea cerinţelor termice.
b) Plantă rezistentă la secetă, dar recunoscătoare la irigare.
c) Producţii mari pe solurile cele mai fertile.

171
Tema nr. 16
Tehnologia de cultivare a porumbului (1)

Unităţi de învăţare:
 Amplasarea culturii (rotaţia).
 Administrarea îngrăşămintelor.

Obiectivele temei:
- să cunoaşteți cerinţele porumbului faţă de planta premergătoare pentru a decide cea mai bună
amplasare a culturii în anumite condiţii concrete;
- să fundamentați planul de fertilizare al unei culturi de porumb, pe baza cunoașterii aprofundate a
particularităților de nutriție și a reacției specifice la îngrășăminte.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate semănatului.
Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Ionescu (Truţa) Alina
Maria, Mihalache M., Băşa Ad.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru
cereale. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

16.1. Amplasarea culturii (rotaţia)


⇨ porumbul este puţin pretenţios faţă de plantă premergătoare şi poate fi cultivat mai mulţi
ani în monocultură. Încadrarea porumbului într-un asolament de 3 - 5 ani aduce sporuri importante de
recoltă;

⇨ porumbul dă rezultate foarte bune după leguminoase anuale (mazăre, fasole, soia) şi perene
(trifoi, sparceta); bune premergătoare pentru porumb sunt şi cerealele păioase, cartoful, sfecla pentru
zahăr, inul, cânepa şi floarea-soarelui;

⇨ în zonele mai secetoase şi fără condiţii de irigare, lucerna nu este recomandată ca


premergătoare pentru porumb, datorită consumului mare de apă; din aceleaşi considerente, nu se va
cultiva porumb după sorg, iarbă de Sudan;

173
⇨ pe solurile podzolice s-au obţinut rezultate foarte bune prin introducerea trifoiului în
asolament ca premergătoare pentru porumb. Efectul favorabil se datorează aportului de azot fixat
simbiotic, precum și capacităţii rădăcinilor de trifoi de a pătrunde adânc în solurile grele, asigurând
afânarea biologică a solului, cu efecte pozitive asupra aerării solului şi înmagazinării apei;

⇨ porumbul este o cultură agricolă care dă rezultate bune după pajiştile care se desţelenesc.

! ! În structura actuală de culturi din România, porumbul şi grâul ocupă peste 60% din suprafaţa, ceea
ce face ca rotaţia grâu-porumb să fie frecventă şi adesea inevitabilă. Grâul este o premergătoare
foarte favorabilă pentru porumb: eliberează terenul devreme; lucrările de bază ale solului se efectuează
vara, favorizând procesele de nitrificare din sol şi acumularea apei. Practicarea timp îndelungat a
rotaţiei grâu-porumb amplifică atacul de fuzarioză, boală comună ambelor plante; în asemenea situaţii,
trebuie întreruptă această succesiune, prin intercalarea unei alte culturi agricole.

∎ Porumbul suportă monocultura, dar se recomandă ca aceasta să nu fie practicată mai mult de 3 - 4
ani, deoarece apar unele efecte negative şi cresc costurile cu inputurile pentru menţinerea producţiilor
la un nivel ridicat.

∎ Monocultura determină: înrăutăţirea însuşirilor solurilor (reducerea conţinutului în humus,


deteriorarea structurii, acidifierea solului, scăderea conţinutului în azot); creşterea gradului de
îmburuienare cu buruieni specifice; amplificarea atacului bolilor şi dăunătorilor.

- de regulă, ca premergătoare, porumbul are o serie de deficienţe: cantitatea mare de resturi


vegetale care rămân pe teren; recoltarea târzie; infestarea terenului cu dăunători care atacă şi alte
culturi (gărgăriţa porumbului; viermii sârmă); contaminarea cu agenţi patogeni, cum este Fusarium;
- porumbul este o bună premergătoare pentru culturile de primăvară. Pentru grâul de toamnă,
porumbul poate fi o bună premergătoare dacă se cultivă hibrizi cu perioadă mai scurtă de vegetaţie. În
cazul utilizării unor tehnologii “minimum tillage” (sau „no-till”), semănatul grâului după porumb se
poate efectua imediat după recoltarea porumbului, eventual în teren nelucrat.

16.2. Administrarea îngrăşămintelor


- Consumul specific - pentru 1 tonă boabe şi producţia secundară aferentă, porumbul consumă
18 - 28 kg N, 8,6 - 14 kg P2O5 şi 24 - 36 kg K2O. Porumbul reacţionează puternic la
fertilizarea cu îngrăşăminte chimice, sporurile de recoltă fiind evaluate la 14 - 16 kg boabe/1
kg N, de 4 - 6 kg boabe/1 kg P2O5 şi de 3 şi 6 kg boabe/1 kg K2O. Dozele de îngrăşăminte
chimice se stabilesc în funcţie de producţia planificată, consumul specific, fertilitatea solului,
planta premergătoare şi precipitaţii.
174
► azotul - este elementul care influenţează cel mai puternic producţia de porumb; o
aprovizionare bună cu azot determină o creştere viguroasă şi rapidă a plantelor, un
ritm de dezvoltare normal, realizarea unei suprafeţe foliare mari; insuficienţa azotului
încetineşte creşterea plantelor, reduce suprafaţa foliară, coloritul frunzelor devine
verde-pal sau verde-gălbui; plantele au talie mică, tulpini subţiri, coacere mai
timpurie, ştiuleţi mici şi incomplet acoperiţi cu boabe. Excesul de azot determină o
masă vegetală bogată, ceea ce conduce la consumuri mari de apă şi scade rezistenţa la
secetă; plantele îşi accelerează creşterea, se măreşte intensitatea transpiraţiei, scade
rezistenţa la cădere, secetă şi boli; se prelungeşte perioada de vegetaţie, ceea ce
provoacă întârzierea recoltatului datorită umidităţii mari a boabelor, în special la
hibrizii tardivi.

∎ Dozele orientative de azot (tab. 27) trebuie corectate în funcţie de o serie de factori:

Tabelul 27
Doze orientative de îngrășăminte cu azot pentru fertilizarea porumbului
(după Cr.Hera şi Z.Borlan, 1980, citaţi de P.Pîrşan, 2011)
Nivelul producţiei Fertilitatea solului
de boabe scăzută mijlocie ridicată
(t/ha) (IN=1-2) (IN=2-3) (IN=3-4)
5 90-120 80-110 60-100
6-10 140-240 130-220 120-200
10-15 240-320 230-290 210-260

⇨ în cultură irigată dozele vor fi mai mari cu 30 - 90 kg/ha;

⇨ după leguminoasele perene sau anuale dozele se reduc cu 25 - 40 kg/ha, iar


după floarea-soarelui, sfeclă sau porumb, dozele se măresc cu 15 - 30 kg/ha;

⇨ în funcţie de precipitaţiile din sezonul rece (octombrie-februarie), doza se


măreşte sau se reduce cu 5 kg N/ha pentru fiecare 10 mm peste, respectiv sub
media multianuală;

⇨ dacă se aplică gunoi de grajd, doza de azot se reduce cu 2 kg pentru fiecare


tonă, iar dacă gunoiul a fost administrat plantei premergătoare, reducerea este
de 1 kg/tona de gunoi;

⇨ se recomandată ca azotul să se aplice la pregătirea patului germinativ, ½


din doză, iar restul la praşilele mecanice.

175
► fosforul - influenţează procesul de fructificare şi creşterea normală a plantelor, favorizând
înrădăcinarea, şi implicit, creşterea rezistenţei la secetă. Insuficienţa fosforului duce la
o creştere lentă a rădăcinii şi a părţii aeriene a plantelor tinere, şi mai târziu, se
accentuează fenomenul de protandrie prin întârzierea apariţiei mătăsii; plantele
formează tulpini firave, ştiuleţi mici şi cu rânduri de boabe lipsă. Excesul de fosfor
este dăunător, inducând carenţa de zinc.

∎ Dozele orientative de fosfor (tab. 28) relevă necesitatea aplicării îngrăşămintelor


cu fosfor pe toate tipurile de sol; aceste doze se reduc cu 1 kg/tonă de gunoi de grajd
aplicată porumbului şi cu 0,5 kg/tonă, când gunoiul a fost aplicat plantei
premergătoare.
Tabelul 28
Doze orientative de îngrășăminte cu fosfor pentru fertilizarea porumbului
(după Cr.Hera şi Z.Borlan, 1980, citaţi de P.Pîrşan, 2011)
Nivelul Fertilitatea solului
producţiei de slabă (1-2 mg mijlocie (2-3 mg ridicată (5-6 mg
boabe (t/ha) P2O5/100 g sol) P2O5/100 g sol) P2O5/100 g sol)
5 40-80 20-40 -
6-10 70-130 40-80 25-60
10-15 110-150 80-110 60-80

► potasiul - rolul potasiului este deosebit de complex, în sinteza proteinelor, glucidelor şi a


lipidelor, precum şi în translocarea acestor substanţe metabolizate din frunze în alte
organe ale plantei; insuficienţa potasiului duce la o asimilare deficitară a azotului,
reducerea masei de rădăcini, reducerea lungimii internodurilor, plantele capătă aspect
de tufă. Îngălbenirea frunzelor şi ofilirea lor sunt cunoscute sub numele de „opăreala
frunzelor”.

∎ Dozele orientative de potasiu (tab. 29), se reduc cu 2,5 kg/tona de gunoi de grajd
administrat direct porumbului şi cu 1 kg/tona de gunoi de grajd administrat plantei
premergătoare.

⇨ trebuie avut în vedere că porumbul este mare consumator de potasiu (peste 20 kg


K2O/tonă). În plus, valorificarea capacităţii de producţie a hibrizilor presupune
folosirea unor cantităţi mari de îngrășăminte cu azot şi fosfor, astfel încât se creează
un dezechilibru în mediul nutritiv al plantelor, cu consecinţe negative asupra acestora.
Evitarea acestor neajunsuri presupune administrarea potasiului chiar pe solurile bine
aprovizionate (Gh.Bîlteanu şi V.Bârnaure, 1989).

176
Tabelul 29
Doze orientative de îngrășăminte cu potasiu pentru fertilizarea porumbului
(după Cr.Hera şi Z.Borlan, 1980, citaţi de P.Pîrşan, 2011)
Nivelul Aprovizionarea solului cu K2O
producţiei de slabă mijlocie ridicată
boabe (< 10 mg (10-20 mg (> 20 mg
(t/ha) K2O/100g sol) K2O/100 g sol) K2O/100 g sol)
5 80-120 40-60 -
6-10 110-200 50-120 0-80
10-15 170-240 110-175 60-120

- îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se administrează sub arătura de bază, sau mai frecvent,
sub formă de îngrăşăminte complexe, aplicate înainte de semănat, la pregătirea patului
germinativ sau concomitent cu semănatul.
► fertilizarea „starter” - administrarea îngrăşămintelor chimice odată cu semănatul, asigură o
creştere mai viguroasă şi mai uniformă a plantelor încă de la începutul vegetaţiei. În
acest caz, pe semănătoare se montează fertilizatoare, ale căror organe active
(brăzdare) plasează îngrăşămintele la 5 - 10 cm lateral de rândul de semănat şi la 5 - 6
cm sub sămânţă;
- întrucât în fazele iniţiale de creştere, porumbul are o capacitate redusă de utilizare a
compuşilor cu fosfor din sol, se recomandă ca îngrăşămintele aplicate să conţină în
proporţie mai ridicată fosfor; dacă solul este bine sau foarte bine aprovizionat cu
potasiu, îngrăşămintele starter utilizate, pot fi de tip complex N:P.

► îngrăşămintele organice

∙ efectul fertilizării cu gunoi de grajd la porumb este foarte puternic, mineralizarea gunoiului
asigurând elementele nutritive necesare. Efectul este foarte puternic pe solurile acide, erodate,
precum şi pe cele grele, unde gunoiul reduce aciditatea şi îmbunătăţeşte însuşirile fizice ale
solului; dozele de gunoi de grajd recomandate sunt cuprinse între 20 şi 60 t/ha, în funcţie de
tipul de sol, şi sunt încorporate sub arătura de bază. De regulă, se recomandă ca fertilizarea
organică să fie completată cu fertilizare chimică;

∙ în sistemul industrial de creştere a animalelor, dejecţiile sunt colectate sub formă de ape
uzate (constituite în principal din urină şi ape de spălare) şi nămoluri de epurare (gunoiul).
Apele uzate pot fi folosite la fertirigare prin diluarea lor cu apă curată, iar nămolul este
împrăştiat pe teren şi încorporat în sol;

177
∙ îngrăşămintele verzi: lupinul, sulfina, mazărea, măzărichea, rapiţa, facelia, ş.a., sunt
folosite pe scară largă în diferite ţări europene În tehnologia clasică, după recoltarea plantei
premergătoare se efectuează o lucrare de grăpat şi este semănată cultura succesivă pentru
îngrăşământ verde direct în discuitură; în toamnă, masa vegetală este discuită, apoi este
încorporată în sol prin arătura de bază, urmând ca porumbul să fie semănat în primăvară după
tehnologia clasică. Mai nou („culturile verzi”), se recomandă ca, după recoltarea plantei
premergătoare, în vară să se execute lucrarea de bază a solului, iar apoi se seamănă cultura
succesivă pentru îngrăşământ verde. Aceasta este lăsată ”pe rădăcini” până la începutul
primăverii următoare, apoi masa vegetală este încorporată superficial prin două discuri
energice, după care se va semăna porumbul. În felul acesta, de la recoltarea premergătoarei şi
până la semănatul porumbului, suprafaţa solului este protejată de eroziune, se evită pierderile
prin levigare a azotului rămas în sol de la cultura premergătoare sau rezultat prin mineralizarea
substanţelor organice.
► Zincul - pe solurile cu pH ridicat şi în condiţiile unei fertilizări cu cantităţi mari de
fosfor, poate apare carenţa de zinc, care se manifestă prin apariţia unor dungi de
culoare deschisă de-a lungul nervurilor, piticirea plantelor şi chiar necrozarea
frunzelor (după P.Pîrşan, 2011);
- preventiv, se recomandă aplicarea a 9 - 12 kg/ha sulfat de zinc, o dată la 4 ani;
- dacă se manifestă carenţa de zinc în timpul vegetaţiei, se recomandă stropiri cu
soluţie de sulfat de zinc 0,2 - 0,5%, începând cu faza de 5 - 6 frunze, la intervale de 7 -
10 zile.

► Corectarea reacţiei acide a solului - pe solurile acide, cu pH sub 5,8 şi gradul de saturaţie
în baze mai mic de 75% se vor aplica amendamente cu calciu o dată la 4 - 5 ani. Pe lângă
reducerea acidităţii solului, amendamentele contribuie şi la reducerea concentraţiei ionilor
mobili de aluminiu în sol.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Cum se pune problema monoculturii de porumb?
Răspuns:
Porumbul suportă monocultura, dar aceasta nu trebuie practicată mai mult de 3 - 4 ani, deoarece
apar unele efecte negative: înrăutăţirea unor însuşiri ale solului, creşterea gradului de îmburuienare,
amplificarea atacului de boli şi dăunători.

178
2. Cum se pune problema rotaţiei grâu-porumb în agricultura României?
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care sunt sporurile de recoltă pentru 1 kg azot administrat ca îngrăşământ chimic la
porumb?
a) 7 - 8 kg boabe/ha.
b) 18 - 28 kg boabe/ha.
c) 14 - 16 kg boabe/ha.
d) 3 - 6 kg boabe/ha.
Rezolvare: b
De rezolvat:
2. Folosirea îngrăşămintelor verzi (”culturi verzi”) are efecte pozitive importante:
a) Este protejată suprafaţa solului de eroziune.
b) Se evită pierderile de azot prin levigare.
c) Reprezintă o sursă de substanţă organică pentru sol.
d) Toate efectele menţionate sunt corecte.
Rezolvare:

REZUMATUL TEMEI
16. Tehnologia de cultivare a porumbului (1)
16.1. Amplasarea culturii (rotaţia)
a) Cerinţe faţă de planta premergătoare.
b) Cele mai bune premergătoare pentru porumb; premergătoare nerecomandate.
c) Rotaţia grâu-porumb şi monocultura de porumb.
d) Porumbul ca premergătoare.
16.2. Administrarea îngrăşămintelor
a) Consumul specific.
b) Particularităţi de nutriţie şi stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot, fosfor şi potasiu.
c) Administrarea îngrăşămintelor organice.
d) Administrarea zincului.
e) Fertilizarea starter.
f) Amendarea solurilor acide.

179
Tema nr. 17
Tehnologia de cultivare a porumbului (2)

Unităţi de învăţare:
 Lucrările solului.
 Sămânţa şi semănatul.
Obiectivele temei:
- să alegeți cel mai potrivit sistem de lucrări ale solului în funcţie de condiţiile naturale, planta
premergătoare şi dotarea tehnică a fermei;
- să înţelegeți importanţa utilizării de sămânţă hibridă cu valoare culturală ridicată şi tratată obligatoriu
împotriva bolilor şi dăunătorilor;
- să fundamentați stabilirea parametrilor semănatului prin cunoașterea cerințelor porumbului și
contextul pedoclimatic de cultivare.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate semănatului.
Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Ionescu (Truţa) Alina
Maria, Mihalache M., Băşa Ad.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru
cereale. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

17.1. Lucrările solului


Sistemul clasic de lucrări ale solului cuprinde, în succesiune: în vară-toamnă, lucrările de
dezmiriştit, arat, lucrări de întreţinere a arăturii, iar în primăvară, pregătirea patului germinativ.

◆ arătura (fig. 51) se efectuează la adâncimi cuprinse între 20 şi 30 cm; pe solurile uşoare sau
cu strat arabil subţire, adâncimea va fi de 20 - 25 cm, iar pe solurile medii şi grele va fi de 25 - 30 cm;
pe solurile grele se recomandă şi o afânare adâncă la 50 - 70 cm, o dată la 4 ani;

◆ până în toamnă arăturile de vară se menţin afânate şi curate de buruieni prin 1 - 2 lucrări cu
grapa cu discuri;

180
Fig. 51. Plug reversibil în lucru
(după W. Diepenbrock, F. Ellmer, J. Leon, 2005)

◆ în primăvară, dacă terenul este nivelat, fără resturi vegetale neîncorporate, fără buruieni,
patul germinativ se pregăteşte prin 1 - 2 lucrări cu combinatorul, la 5 - 8 cm adâncime; dacă terenul
este denivelat, cu resturi vegetale neîncorporate, îmburuienat sau foarte tasat, patul germinativ trebuie
pregătit prin 1 - 2 lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi. Şi în acest caz, este de
preferat ca ultima lucrare să se efectueze cu combinatorul, perpendicular pe direcţia de semănat (fig.
52).

! ! ! Trebuie reţinut faptul că prin lucrările cu grapa cu discuri se pierde apa din sol ca urmare a
întoarcerii stratului de sol pe adâncimea de lucru, fapt ce determină, în zonele mai secetoase, o răsărire
neuniformă. De aceea se va apela la grapa cu discuri doar în situaţii bine motivate.

◆ pe terenurile în pantă, se recomandă arături la 30 cm de-a lungul curbelor de nivel, care


favorizează infiltrarea apei în sol, împiedicând astfel scurgerea ei la suprafaţă.

Fig. 52. Combinator pentru pregătirea patului germinativ


(după W. Diepenbrock, F. Ellmer, J. Leon, 2005)
181
În sistemul de lucrări minime („minimum tillage”) toate lucrările (afânarea adâncă,
pregătirea patului germinativ, erbicidat, fertilizat, semănat) se efectuează prin una sau două treceri,
reducându-se tasarea solului, cosumurile de carburanţi şi costurile.
- afânarea solului în profunzime se poate realiza prin lucrări cu cizelul sau cu plugul fără
cormană, fiind reduse eroziunea, determinând îmbunătăţirea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale
solului;
- în cazul afânării solului fără întoarcerea brazdei, în primăvară patul germinativ se va pregăti
cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colți sau cu grape rotative.
Sistemul este practicat de marile societăţi comerciale care dispun de utilajele specifice şi astfel
beneficiază de importante avantaje economice (fig. 53).

Fig. 53. Grapă cu discuri în lucru


(după W. Diepenbrock, F. Ellmer, J. Leon, 2005)

Sistemul „no-til” presupune semănatul direct în mirişte. Sunt utilizate semănători speciale,
prevăzute cu brăzdare disc şi administrarea de îngrăşăminte starter, precum şi de erbicide cu efect
total, aplicate în preemergenţă.

17.2. Sămânţa şi semănatul


Sămânţa – trebuie să aparţină unui hibrid zonat, să aibă puritatea de minimum 98% şi
germinaţia de minimum 90%, să aibă ”cold-test” ridicat (acesta evidenţiază capacitatea
seminţelor de a suporta în sol temperaturile scăzute şi umiditatea ridicată a solului, destul de
frecvente în unele primăveri după semănatul porumbului. Se apreciază că la valori ale cold-
testului > 70% răsărirea în câmp va fi corespunzătoare chiar şi în condiţii mai puţin prielnice
(L.S. Muntean şi colab., 2008, citat de P.Pîrşan, 2011). La porumb se practică calibrarea
seminţelor, importantă pentru obţinere unei răsăriri uniforme.

182
!! - înainte de semănat este absolut necesară tratarea seminţelor cu fungicide împotriva
agenţilor patogeni (Fusarium sp., Ustilago sp., Pythium sp., Sorosporium holci-sorghi;
Penicillium sp., Aspergillus sp.), şi pentru a preveni „clocirea” seminţelor în sol: tiram
(FLOWSAN FS, 3 l/t sau SEMNAL 500 FS, 3,5 l/t); fludioxonil+metalaxil-M (MAXIM XL
035 FS, 1 l/t); captan (MERPASSED 48 FS, 2 l/t);
!! - împotriva dăunătorilor care atacă la răsărire (răţişoara - Tanymecus dilatocollis) şi
viermii sârmă - Agriotes sp.) sămânţa se tratează cu unul din insecticidele: imidacloprid
(GAUCHO 600 FS, 8 l/t; IMIDASEED 70 WS, 0,6 - 0,8 kg/t; PALISADE 600 FS, 0,6 - 0,8
l/t; SENTINEL 70 WS, 0,6 - 0,8 kg/t; NUPRID Al 600 FS, în doză de 6 - 10 l/t); fipronil
(COSMOS 250 FS, 5 l/t); tiametoxam (CRUISER 350 FS, 6 - 18 l/t).

Epoca de semănat ∙ se recomandă ca semănatul porumbului să înceapă când, dimineaţa la


ora 8, la 10 cm adâncime în sol, temperatura este de 8C, iar vremea este în curs de
încălzire; calendaristic, semănatul porumbului trebuie efectuat între 1 şi 15 aprilie în
stepa din sudul şi sud-estul ţării, între 10 şi 20 aprilie în silvostepa din sud, între 10 şi
25 aprilie în silvostepa din vest şi din sudul Moldovei, între 20 şi 30 aprilie în
Transilvania, nordul Moldovei şi dealurile subcarpatice; în cazul hibrizilor cu
temperatura minimă de germinaţie de 6 - 7oC, se recomandă semănatul cu 5 - 6 zile
mai devreme;

∙ semănatul prea timpuriu poate determina "clocirea" seminţelor, pierderi de boabe şi


reducerea densităţii, răsărirea este întârziată şi neuniformă, tinerele plante au un ritm
redus de creştere; la întârzierea semănatului există riscul ca solul să se usuce şi să
apară un deficit de apă necesar germinaţiei, iar fenofazele cu sensibilitate ridicată
pentru apă (înflorire-fecundare) sunt deplasate în vară, în perioadele cu temperaturi
ridicate şi umiditate scăzută.
Densitatea de semănat - se stabileşte în funcţie de hibridul cultivat, fertilitatea solului,
îngrăşămintele aplicate, umiditatea solului la desprimăvărare şi regimul hidric din
cursul perioadei de vegetaţie (tab. 30).

! Rezerva de apă din sol şi regimul pluviometric al zonei influenţează într-o măsură importantă
densitatea culturii de porumb. Când rezerva de apă are un deficit ce depăşeşte 60 mm,
densitatea se reduce cu 3.000 - 5.000 plante/ha, iar în condiţiile de irigare desitatea va creşte
cu 10.000 - 15.000 plante/ha.
Distanţa între rânduri - este de 70 cm, iar în cazul irigării prin brazde, de 80 cm. Pe plan
mondial, există tendinţa reducerii distanţei între rânduri la 50 cm.

183
Tabelul 30
Densitatea optimă la porumb (mii plante recoltabile/ha)
(după I. Borcean, 1995, citat de P.Pîrşan, 2011)

Grupa de Aprovizionarea solului cu


Aprovizionarea solului cu apă
precocitate elemente nutritive
la semănat
a hibrizilor medie bună
sub 100 55 60
Precipitaţii sub 500 mm sau 100-199 50 55
deficit de apă de peste 800 200-299 50 50
m /ha pe adâncimea de 1,5 m
3
300-399 45 45
peste 400 45 45
sub 100 60 65
Precipitaţii peste 500 mm, solul 100-199 55 60
aprovizionat la capacitatea de 200-299 50 55
câmp 300-399 45 50
peste 400 45 50
sub 100 - 75
100-199 - 70
Terenuri irigate sau cu aport
200-299 - 65
freatic
300-399 - 65
peste 400 - 60

Adâncimea de semănat - este cuprinsă între 5 şi 8 cm, fiind determinată de umiditatea şi


textura solului: pe solurile umede şi grele se seamănă la 5 cm, iar în cazul unor soluri
uşoare şi uscate, la 7 - 8 cm.
- Cantitatea de sămânţă la hectar - este de 15 - 25 kg/ha, în funcţie de densitatea de semănat
şi MMB. Faţă de densitatea de recoltare (mii plante/ha) se recomandă să se semene cu densităţi cu 10 -
20% mai mari, acest procent reprezentând pierderile în cursul răsăririi şi pe parcursul perioadei de
vegetaţie.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt factorii de care se ţine cont la stabilirea densităţii optime la porumb?
Răspuns:
Densitatea optimă la porumb se stabileşte în funcţie de: hibridul cultivat (grupa de precocitate);
aprovizionarea solului cu elemente nutritive (fertilitatea solului şi îngrăşămintele aplicate);
aprovizionarea solului cu apă (la semănat şi regimul hidric în cursul vegetaţiei).

184
2. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească sămânţa folosită la semănat la
porumb?
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care este succesiunea corectă a lucrărilor solului în sistemul ”no-till”:
a) Semănatul direct, concomitent cu îngrăşarea starter. Erbicidare în preemergenţă.
b) Afânarea solului în profunzime, afânarea superficială a solului fără întoarcerea brazdei (cu grape
rotative sau grapa cu discuri). Semănat.
c) Arat, lucrări de întreţinere a arăturii până în toamnă; 1-2 lucrări de grăpat în primăvară (o lucrare cu
combinatorul pentru pregătirea patului germinativ).
Rezolvare: a
De rezolvat:
2. Este de preferat ca, în primăvară, pregătirea patului germinativ pentru porumb să fie
efectuată cu:
a) Grapa cu discuri grea.
b) Plugul reversibil și grape inelare.
c) Combinatorul.
d) Numai cu grapa cu colţi.
Rezolvare:

REZUMATUL TEMEI
17. Tehnologia de cultivare a porumbului (2)
17.1. Lucrările solului
a) Cerințe față de pregătirea terenului - necesitatea afânării adânci.
b) Sistemul clasic de lucrări ale solului.
c) Sistemul de lucrări minime ale solului (”minimum tillage”).
d) Sistemul ”no-till”.
17.2. Sămânţa si semănatul
a) Cerinţe faţă de materialul semincer şi tratamente la sămânţă.
b) Parametrii semănatului - în funcție de condițiile de cultivare.

185
Tema nr. 18
Tehnologia de cultivare a porumbului (3)

Unităţi de învăţare:
 Lucrările de îngrijire.
 Recoltarea.
Obiectivele temei:
- să cunoaşteți problemele pe care le pun buruienile, dăunătorii şi bolile în cultura porumbului, pentru
a elabora o strategie eficientă de control al acestora;
- să vă însuşiți particularităţile procesului de maturare (coacere) la porumb pentru a decide asupra
tehnologiei recoltatului.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate semănatului.
Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Ionescu (Truţa) Alina
Maria, Mihalache M., Băşa A.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru
cereale. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

18.1. Lucrările de îngrijire


18.1.1. Combaterea buruienilor

◆ combaterea buruienilor este cea mai importantă lucrare de îngrijire din tehnologia
porumbului. Este necesară o concepţie integrată de combatere, utilizând metode agrotehnice (rotaţia
culturilor, lucrările solului, lucrările mecanice de întreţinere), dar o combatere eficientă nu se poate
realiza fără utilizarea erbicidelor. Alegerea erbicidelor se va efectua în funcţie de speciile de buruieni
dominante, asolamentul în care se încadrează cultura, conţinutul solului în humus.

◆ deosebit de frecvente şi dăunătoare în culturile de porumb din ţara noastră sunt următoarele
specii: buruieni dicotiledonate - ştir (Amaranthus retroflexus); teişor (Abutilon theophrasti);
traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris); lobodă (Chenopodium album); pălămidă (Cirsium
arvense); volbură (Convolvulus arvensis); muştar sălbatic (Sinapis arvensis); susai (Sonchus
sp.); cornaci (Xanthium strumarium) ș.a.; buruieni monocotiledonate - pir târâtor (Elymus
187
repens, sin. Agropyron repens); pir gros (Cynodon dactylon); meişor (Digitaria sanguinalis);
mohor lat (Echinochloa crus-galli; mohor (Setaria sp.); costrei (Sorghum halepense) ș.a.

◆ Combaterea chimică a buruienilor

⇨ atunci când în parcelă sunt prezente buruieni monocotiledonate şi a unor


dicotiledonate anuale, se poate opta pentru utilizarea unuia din variantele de erbicidare din
tab. 31. Aceste erbicide se încorporează superficial în sol, la pregătirea patului germinativ,
nefiind volatile. În zonele umede pot fi aplicate şi preemergent, dar există riscul ca, în situaţia
unei primăveri secetoase, efectul de combatere să fie mult diminuat;

⇨ pentru combaterea buruienilor dicotiledonate, în funcţie de spectrul de buruieni


sunt recomandate erbicidele prezentate în tab. 32, aplicate atunci când plantele de porumb au
între patru şi şase frunze;

⇨ atunci când culturile de porumb sunt infestate cu costrei şi alte monocotiledonate


perene, se recomandă utilizarea unuia din erbicidele prezente în tab. 33. Erbicidele se aplică
atunci când plantele de porumb au 5 - 7 frunze, iar costreiul are 15 - 35 cm înălţime. După
erbicidare, timp de 15 - 20 zile nu se vor efectua praşile, pentru a nu întrerupe translocarea
erbicidului spre rizomi.
! în prezent, s-a extins administrarea erbicidelor pe bază de glifosat în preemergenţă la cultura
porumbului (fig. 54) (de exemplu, glifosat ca sare de izopropil amina, Roundup, 3,0 - 4,0 l/ha).

Fig. 54. Erbicidarea la porumb


(după D. Soltner 1999)

188
Tabelul 31
Erbicide recomandate pentru combaterea buruienilor monocotiledonate, anuale şi a unor
dicotiledonate la cultura porumbului (după N.Şarpe, 1980, citat de P.Pîrşan, 2011)

Dozele (l/ha produs comercial) în


Epoca de funcţie de conţinutul în humus
Erbicidele
aplicare
1-2 % 2-3 % peste 3-4 %
1.DUAI GOLD 960 EC ppi 5 cm 2,0-2,5 2,5-3,0 2,0-3,0
(960 g/l S - metolaclor)
2. FRONTIER FORTE ppi 5 cm 0,8 1,0 1,2
(720 g/l dimetenamid-P)
3. MERLIN DUO preem 2,25 2,00 2,50
(terbutilazin 375 g/l+isoxaflutol postem 1,8-2,0 1,8-2,0 1,8-2,0
37,5 g/l)
4. CAMPUS postem 0,150 0,150 0,150
(336 g/l topramezon) + 1 l
adjuvant

Tabelul 32
Erbicide recomandate pentru combatera buruienilor dicotiledonate la porumb
(după N.Şarpe, 1980, citat de P.Pîrşan, 2011)

Epoca Doza
Erbicidele de (l/ha p.c.)
aplicare
1. CAMBIO (90 g/l dicamba + 320 g/l bentazon) postem 2,0-2,5
2. BUCTRIL UNIVERSAL (280 g/l bromoxynil f 280 acid 2,4 - D) postem 0,8-1,0
3. MUSTANG (6,25 g/l florasulam + 300 g/l acid 2,4 - D) postem 1,0-1,25
4. SDMA SUPER 600 Nil (600 g/l acid 2,4-D) postem 1,0
5. DICOPUR D (600 g/l acid 2,4-D) postem 1,0-1,5
6. BANVEL 480 S (480 g/l dicamba) postem 0,6
7. DECANO (300 g/l sulcotrione) postem 1,5

Tabelul 33
Erbicide recomandate pentru combaterea buruienilor monocotiledonate perene din cultura porumbului
(după N.Şarpe, 1980, citat de P.Pîrşan, 2011)

Erbicide Epoca de aplicare Doze (l/ha)


1. MISTRAL (40 g/l nicosulfuron) Postem 2,0-2,5
2. TITUS 25 DF (250 g/l rumsulfuron) Postem 1,5-2,0
3. EQIUP (22,5 g/l foramsulfurom 22,5 g/l isoxadifen – ethil) Postem 2,5

189
◆ Combaterea buruienilor fără utilizarea erbicidelor - presupune un volum mare de
lucrări mecanice şi manuale:

⇨ în situaţii extreme, dacă după semănat solul formează crustă şi apar buruieni, poate
fi necesară o lucrare cu grapa cu colţi reglabili, la 4 - 6 zile de la semănat,
perpendicular pe direcţia rândurilor, cu colţii grapei ridicaţi, orientaţi uşor spre înapoi
pentru a nu vătăma germenii de porumb; lucrarea trebuie efectuată cu mare prudenţă
pentru a evita pierderile de densitate;

⇨ mai târziu, când se văd bine rândurile, se execută prima praşilă mecanică (fig. 55)
la adâncimea de 8 - 12 cm, cu viteza de 4 - 5 km/oră. Praşila a doua se efectuează
după 10 - 14 zile, la adâncimea de 7 - 8 cm, cu viteza de 8 - 10 km/oră. După alte două
săptămâni, poate fi necesară a treia praşilă mecanică, executată la 5 - 6 cm adâncime,
cu viteza de 10 - 12 km/oră;

⇨ după primele două praşile mecanice, pot fi necesare una sau două praşile manuale
pe rând.

În cazul combaterii combinate, mecanice şi chimice a buruienilor, numărul lucrărilor se


reduce la două praşile mecanice şi eventual o praşilă manuală de corecţie pe rând. Sunt situaţii
în care administrarea erbicidelor nu mai trebuie completată cu lucrări de prăşit, sau sunt
necesare doar lucrări de prăşit „de corecţie” pe vetrele de buruieni.

Fig. 55. Prășitul porumbului


(după D. Soltner, 1999)
18.1.2. Combaterea dăunătorilor
- porumbul este atacat de-a lungul întregii perioade de vegetaţie de dăunători periculoşi, care
impun tratamente de combatere;

190
► răţişoara (gărgăriţa) porumbului - Tanymecus dilaticollis - atacă plantele de la răsărire şi
până în faza de 3 - 4 frunze; adultul retează plantele de la colet, la un atac în masă cauzând
compromiterea culturilor. Când sunt atacate plantele într-o faza mai avansată, insectele rod
marginal frunzele, sub forma de trepte; plantele se refac, dar sunt întârziate în vegetaţie.
Insecta este foarte păgubitoare din cauza infestării ridicate în principalele zone agricole (în
unele cazuri peste 15 - 20 indivizi/m2) şi a faptului că este polifagă (atacă şi alte culturi
agricole, printre care floarea-soarelui şi sfecla pentru zahăr).

► viermii sârmă (Agriotes spp.) - se întâlnesc în special pe solurile grele şi umede (podzoluri,
lăcovişti). Larvele atacă seminţele în curs de germinare; la plantele abia răsărite, sunt atacate
rădăcinile şi coletul, iar plantele se îngălbenesc şi se usucă. Dăunătorul atacă multe alte culturi
agricole (floarea-soarelui, cereale păioase), astfel că rotaţia nu este o cale de rezolvare a
infestării.
► cărăbuşul de stepă (Anoxia villosa F.) - larvele rod complet sau parţial rădăcinile. Plantele
pier sau rămân slab dezvoltate şi au o capacitate de producţie scăzută. Atacul se manifestă în
vetre.
► gândacul pământiu (Opatrum sabulosum L.) - este mai frecvent în Câmpia Română şi
sudul Moldovei. Adulţii atacă plantele în faza de răsărire, retezându-le de la nivelul coletului.
Larvele se hrănesc cu rădăcinile plantelor.
Aceşti dăunători se combat prin tratarea seminţelor cu insecticidele prezentate anterior.
► viermele vestic al rădăcinilor de porumb (Diabrotica virgifera virgifera Le Conte) - larvele
atacă rădăcina, mai întâi se hrănesc cu perişorii rădăcinilor şi cu stratul cortical al rădăcinilor,
apoi atacă rădăcinile mai groase şi pătrund în ele. Plantele atacate au rezistenţă scăzută la
cădere şi sunt culcate uşor de vânt. Adulţii se hrănesc cu frunze, apoi cu polen şi mătase. Dacă
mătasea este consumată înainte de fecundare, ştiuleţii rămân sterili. După înflorire, adulţii se
hrănesc cu mătasea din vârful ştiuleţilor şi cu boabele în lapte.
Combaterea se realizează prin respectarea rotaţiei culturilor, fiind interzisă monocultura atunci
când a fost semnalat dăunătorul. Alte măsuri constau în distrugerea samulastrei de porumb,
cultivarea de hibrizi cu sistem radicular bine dezvoltat, toleranţi la atac. Combaterea chimică
se practică mai frecvent împotriva adulţilor când aceştia atacă mătasea. Se utilizează produse
pe bază de clorpirifos (PYRINEX 25 CS, 1,5 l/ha), zeta-cipermetrin (FURY 10 EC, 0,2 l/ha),
lambda-cihalotrin (KARATE ZEON, 0,25 l/ha), deltametrin (DECIS MEGA 50 EW, 0,25
l/ha), ș.a.
► sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis HB) - larvele rod frunzele şi organele florale
ale inflorescenţei mascule. Paniculele atacate se frâng uşor, apoi larvele perforează tulpina
deasupra unui nod şi intră în interiorul ei. Combaterea se realizează prin tocarea tulpinilor la
191
recoltare, efectuarea arăturilor adânci, utilizarea hibrizilor rezistenţi, iar la atac masiv se vor
efectua tratamente chimice. Tratamentele chimice presupun utilizarea unor cantităţi mari de
insecticide, deci costuri ridicate şi efecte poluante considerabile, şi sunt relativ puţin eficiente.
În prezent, în cultură se află hibridul transgenic MON810, cu rezistenţă la sfredelitor, acceptat
pentru cultivare în Uniunea Europeană.

18.1.3. Combaterea bolilor


Controlul bolilor în cultura porumbului se realizează în principal prin tratamente la
sămânță și prin măsuri agrotehnice (rotație, lucrările solului), cultivarea de hibrizi toleranți sau
rezistenți.
În anumite condiții (rănirea plantelor la lucrările de îngrijire - la prășit, în anii ploioși
în lan poate să apară un atac de tăciune comun al porumbului (Ustilago maydis). Totodată, se
poate manifesta un atac de fuzarioză la tulpini și știuleți. În cazuri extreme se poate apela la
tratamente cu fungicide în vegetație, care sunt parțial eficiente.

18.1.4. Irigarea
Consumul de apă al unei culturi de porumb este de 4.500 - 5.500 m3/ha, din care circa
jumătate este asigurat de apa existentă în sol la desprimăvărare, iar restul prin precipitațiile din
perioada de vegetație sau prin irigare. Perioada critică pentru apă se situează în intervalul cu două
săptămâni înainte de înspicat și până la maturitatea în lapte. În acest interval se pot aplica, de regulă,
până la 3 udări cu norme de circa 700 m3/ha. Se poate iriga prin aspersiune sau pe brazdă.

18.2. Recoltarea
⇨ porumbul poate fi recoltat în boabe sau în ştiuleţi;

⇨ recoltarea în boabe se efectuează cu combine autopropulsante (fig. 56), la umidităţi


cuprinse între 20 şi 25%; la o umiditate mai mică de 20% boabele crapă şi se sparg uşor, iar la
o umiditate mai mare de 25% nu se asigură o detaşare completă a boabelor de pe ciocălău,
înregistrându-se pierderi. La recoltare, cocenii pot fi tocaţi şi împrăştiaţi pe teren, în cazul
combinelor cu tocător. După recoltare, boabele de porumb vor fi uscate până la umiditatea de
păstrare de 14 - 16%, funcţie de tipul de depozit;

⇨ recoltarea în ştiuleţi se poate efectua mecanizat sau manual (în sistem gospodăresc).
Recoltarea mecanizată se efectuează cu combine care detaşează ştiuleţii de pe tulpini şi îi
depănuşează; reglarea corespunzătoare asigură o depănuşare de peste 90%. Recoltarea în
ştiuleţi se efectuează la umidităţi cuprinse între 25 şi 30%. Ştiuleţii sunt depozitaţi în pătule.

192
Fig. 56. Recoltarea mecanizată a porumbului
(după D. Soltner, 1999)

18.3. Cultura succesivă a porumbului


Porumbul în cultură succesivă prezintă interes pentru Câmpia Română, sudul Moldovei,
Dobrogea şi o parte din vestul ţării, şi numai în condiţii de irigare. Se vor utiliza hibrizi foarte timpurii,
semănaţi cel mai târziu în intervalul 1 - 5 iulie, după plante care părăsesc terenul devreme: orz şi soiuri
timpurii de grâu; rapiţă; mazăre; borceag; secară pentru boabe sau pentru masă verde.
Se va semăna în teren lucrat superficial cu grapa cu discuri sau se va semăna direct, în teren
nelucrat (fig. 57). Trebuie acordată atenţie combaterii buruienilor şi a samulastrei. În cursul vegetaţiei
se aplică udări, prima imediat după semănat. Porumbul va fi recoltat pentru boabe, în anii normali, iar
în anii cu toamna timpurie, se poate recolta pentru siloz sau masă verde.

Fig. 57. Semănatul porumbului în teren nelucrat


(după W. Diepenbrock, F. Ellmer, J. Leon, 2005)

193
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt cauzele pentru care răţişoara porumbului (gărgăriţa) este un dăunător
foarte periculos ?
Răspuns:
Răţişoara porumbului poate cauza compromiterea culturilor: infestarea este ridicată în principalele
zone agricole; dăunătorul atacă şi alte culturi agricole din rotaţie (este polifagă).
2. Care sunt formele de manifestare a atacului sfredelitorului porumbului şi care sunt
posibilităţile de combatere ?
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care sunt cei mai periculoşi şi mai frecvenţi dăunători care atacă la începutul vegetaţiei
porumbului:
a) Ploşniţele cerealelor.
b) Răţişoara porumbului şi viermii sârmă.
c) Păianjenul roşu şi molia cenuşie.
d) Gândacul din Colorado.
Rezolvare: b
De rezolvat:
2. Recoltarea mecanizată în boabe a culturilor de porumb se efectuează în optim la umidităţi ale
boabelor de:
a) 14-16%.
b) peste 25%.
c) între 20% şi 25%.
d) peste 30%.
Rezolvare:

194
REZUMATUL TEMEI
18. Tehnologia de cultivare a porumbului (3)
18.2. Lucrările de îngrijire
a) Combaterea buruienilor - buruieni problemă în culturile de porumb.
b) Combaterea chimică şi combaterea fără utilizarea erbicidelor.
c) Combaterea dăunătorilor - specii problemă, daune şi combatere.
d) Combaterea bolilor - probleme specifice.
e) Irigarea - plantă mare consumatoare de apă și reacție favorabilă la irigare.
18.2. Recoltarea
a) Criterii pentru stabilirea momentului optim al recoltării (umiditatea boabelor).
b) Tehnologia recoltării - în boabe (mecanizat); în știuleți (mecanizat sau manual).
18.3. Cultura succesivă a porumbului

TEST RECAPITULATIV
Convarietatea de porumb cultivată pe cele mai Zea mays conv. everta a
mari suprafeţe în lume şi în România este: Zea mays conv. dentiformis b
Zea mays conv. indurata c
Zea mays conv. saccharata d
Dintre cerealele studiate până în prezent, cele Triticale a
mai diverse şi extinse utilizări energetice Secara b
(energie termică, bioetanol, biogaz, biometanol) Ovăzul c
are: Porumbul d
În cadrul materialului semincer la porumb Hibrizii simpli a
predomină: Soiurile şi populaţiile locale b
Hibrizii triliniari c
Hibrizii dubli d
Care este criteriul de clasificare a hibrizilor de Cerinţele faţă de umiditate a
porumb ? Cerinţele faţă de sol b
Cerinţele termice c
Cerinţele faţă de lumină d
Pentru o producţie de 5 t boabe/ha, pe un sol cu 40 - 80 kg N/ha a
fertilitate mijlocie, după floarea-soarelui, în 95 - 140 kg N/ha b
cultură irigată, cu un regim pluviometric 110 - 160 kg N/ha c
normal, o cultură de porumb trebuie să 65 - 80 kg N/ha d
primească:
Îngrăşarea „starter” presupune: Administrarea unor doze mari de îngrăşăminte a
sub arătură
Îngrăşarea complexă NPK la pregătirea patului b
germinativ
Administrarea îngrăşămintelor odată cu c
semănatul
Administrarea îngrăşămintelor foliare d
Dintre cerealele menţionate, cea mai bună Porumbul a
valorificare a îngrăşămintelor organice o are: Grâul b
Orzul pentru bere c
Triticale d
Carenţa de zinc (manifestată prin piticirea Pe soluri cu pH acid şi în condiţiile fertilizării cu a
plantelor, dungi de culoare deschisă şi doze mici de fosfor
195
necrozarea frunzelor) apare la porumb în După premergătoare leguminoase pentru boanbe b
anumite condiţii: Pe soluri cu pH alcalin şi în condiţiile fertilizării c
cu doze mari de fosfor
În primăverile umede şi răcoroase d
Cultivarea porumbului pe terenurile în pantă Arături adânci şi efectuarea semănatului din deal a
presupune: în vale
Arături adânci şi efectuarea tuturor lucrărilor de- b
a lungul curbelor de nivel
Semănatul direct, în teren nelucrat c
Nu are importanţă panta terenului la efectuarea d
lucrărilor agricole
Epoca optimă de semănat la porumb pentru 20 - 30 aprilie a
Bărăgan şi Dobrogea este: 25 martie - 5 aprilie b
1 - 15 aprilie c
25 aprilie - 5 mai d
Dintre cele mai frecvente şi dăunătoare buruieni Costreiul, ştirul, pălămida a
din culturile de porumb nu fac parte: Loboda, volbura, mohorul b
Teişorul, muştarul sălbatic, mohorul lat c
Iarba vântului, odosul, piciorul cocoşului d
Majoritatea erbicidelor recomandate în cultura Înainte de semănat, cu încorporare adâncă (ppi) a
porumbului se aplică: După răsărit (postem), pe vegetaţie b
Concomitent cu semănatul c
După semănat şi înainte de răsărit (preem) d
Combaterea clasică (fără erbicide) a buruienilor 2 - 3 praşile mecanice şi 1 - 2 praşile manuale a
din culturile de porumb se bazează pe: Lucrarea cu grapa cu colţi reglabili b
5 - 6 praşile mecanice şi 4 praşile manuale c
Prin lucrări de pregătire a terenului se rezolvă d
integral problema buruienilor
Pentru una dintre insectele dăunătoare Viermele vestic al rădăcinilor de porumb a
porumbului există în cultură un hibrid transgetic Cărăbuşul de stepă b
(OMG) acceptat în Uniunea Europeană: Sfredelitorul porumbului c
Gândacul pământiu d
Pentru practicarea culturii succesive a Amplasarea în Câmpia Transilvaniei, după trifoi, a
porumbului trebuie respectate anumite condiţii: cultivarea de hibrizi semitimpurii
Amplasarea în sudul ţării, numai în condiţii de b
irigare, cultivarea de hibrizi foarte timpurii
Amplasarea în sud, la irigat sau neirigat, semănat c
până la 20 iulie
Amplasarea în jumătatea de nord a Moldovei, în d
condiţii de irigare, după cereale de primăvară

196
ALTE CEREALE SPECIFICE CLIMATELOR CALDE
Tema nr. 19
Orezul
Unităţi de învăţare:
 Importanţă. Calitatea recoltei.
 Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice.
 Particularităţi ale tehnologiei de cultivare.
Obiectivele temei:
- să cunoaşteți importanţa alimentară şi agronomică a orezului;
- să aprofundați particularităţile morfologice, biologice şi ecologice ale orezului pentru a putea
fundamenta oportunitatea cultivării acestuia în anumite areale;
- să cunoaşteți particularităţile tehnologiei de cultivare a orezului, pentru a stabili tehnologia de
cultivare într-un anumit areal.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate semănatului.
Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Ionescu (Truţa) Alina
Maria, Mihalache M., Băşa A.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru
cereale. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

19.1. Importanţă. Calitatea recoltei


Importanţă
- boabele de orez sunt destinate alimentaţiei umane, constituind hrana de bază pentru circa 3,2
miliarde de oameni, în principal locuitori din Asia, unde consumul anual de orez depăşeşte adesea 120
kg/locuitor; în ţările din zona temperată orezul reprezintă un “aliment de completare“, prezent în
hrană, în cantităţi mici (de exemplu, în Franţa, consumul mediu de orez este de 3,7 kg/locuitor/an);
- orezul este uşor de prelucrat, sub formă de boabe fierte, grişuri, mâncăruri, are o valoare
dietetică şi nutritivă deosebită, calităţi gustative remarcabile şi un grad ridicat de digestibilitate,
superior altor cereale;
- boabele de orez sunt folosite şi în industrie pentru fabricarea de alcool (în Japonia se produce

197
băutura tradiţională “sake“), bere (în amestec cu orz), amidon, glucoză, acid acetic, acetonă, ulei,
produse farmaceutice, alimente vitaminizate etc. În furajare sunt folosite numai subprodusele rezultate
de la prelucrare: spărturi de boabe, tărâţe, boabe nemature sau boabe mai mici;
- paiele sunt împrăştiate pe teren şi încorporate în sol după recoltare sau pot fi adunate şi
întrebuinţate pentru a produce hârtie, carton, drept combustibil, iar în zootehnie ca aşternut sau ca
furaj.
Pe glob, se cultivă cu orez 164.125 mii ha (în anul 2011, locul al treilea după grâu şi porumb),
iar producţia medie mondială a fost în ultimii ani de 3.789 - 4.404 kg/ha. Ţările mari cultivatoare de
orez sunt situate în Asia: India (44.000 mii ha); China (30.311 mii ha); Indonezia, Bangladesh,
Thailanda (11.630 - 13.201 mii ha); Myanmar; Vietnam; Filipine. Suprafeţe întinse cu orez se mai
cultivă în Nigeria, Brazilia, Pakistan, Cambodgia, Madagascar, SUA. Producţiile medii depăşesc alte
cereale: 6.686 kg/ha în China, 5.532 kg/ha în Turcia, 7.924 kg/ha în SUA, reflectând productivitatea
ridicată a orezului (fig. 58).
Comerţul mondial cu orez însumează aproape 32 mil. tone (în anul 2010), iar principalii
exportatori de orez sunt: Thailanda (8,9 mil. tone), Vietnam (6,8 mil. tone), Pakistan (4,1 mil. tone),
SUA (3,7 mil. tone), India (2,2 mil. tone), Italia (0,8 mil. tone). Comerţul cu orez este mai restrâns
comparativ cu alte cereale (numai 5% din producţia mondială), deoarece recolta este consumată, în
principal, în zonele de producere.

Fig. 58. Aria de răspândire a orezului în lume


(după Gh. Bîlteanu, 1989, citat de Gh.V. Roman, 2006)

În Europa, orezul este cultivat pe suprafeţe restrânse (725 mii ha în 2011), mai mult în Italia,
Federaţia Rusă şi Spania, şi producţiile se situează frecvent peste 5.000 kg/ha. Ţările europene sunt
dependente de importurile de orez (3,5 mil. tone import, din care 2,6 mil. tone Uniunea Europeană).
România se află la limita nordică de cultură a orezului în Europa; scopul introducerii şi
menţinerii orezului în cultură la noi a fost acela de a acoperi necesarul pentru consumul curent, din
producţia proprie. Cultura orezului s-a extins destul de greu, de la circa 400 ha în anul 1938, la 5 mii
ha în 1946, 18,7 mii ha în 1965 şi 37 mii ha în 1985 - 1991. În anul 1989, în România existau în jur de

198
62 mii ha amenajate pentru cultivarea orezului. În mod frecvent, exploataţiile agricole din incinta
indiguită a Dunării, specializate în cultura orezului au realizat recolte de peste 4.000 kg/ha.
În ultimele două decenii, cultura orezului în România a cunoscut un regres considerabil din
cauza costului foarte ridicat al apei pentru irigaţie, dar şi datorită concurenţei orezului din import.
Suprafeţele semănate s-au restrâns la 22 mii ha în 1991, 16 mii ha în 1992, doar 1,5 - 1,7 mii ha în
1998 - 1999 şi 3 mii ha în 2005, România devenind dependentă de orezul din import pentru acoperirea
consumului intern (39 mii tone importate în 1995, 83 mii tone în 2000 şi 104 mii tone în 2004). În
ultimii ani se constată o revigorare a culturii orezului: suprafeţele semănate s-au extins la 13 mii ha şi
au fost organizate filiere de prelucrare şi comercializare, pe piaţa internă şi la export.

Sistematică. Soiuri cultivate


⇨ orezul cultivat aparţine genului Oryza, specia Oryza sativa L. (orezul comun), care
cuprinde mai multe subspecii, dintre care în România se cultivă subsp. japonica temperată;

⇨ soiurile înscrise în Catalogul Oficial al Soiurilor fac parte din varietatea italica,
caracterizată prin panicule nearistate, palee galbene, cariopse albe. Ele sunt în totalitate soiuri precoce
- în principal, creaţii ale amelioratorilor români de orez: Dunărea, Elida, Impuls, Magic, Zefir
(create la INCDA Fundulea), Polizeşti 9 (soi mai vechi) şi soiurile italiene Calliope, Cammeo,
Catullo şi Collini (introduse în lista oficială în anul 2013);

⇨ în consumul alimentar este folosit şi orezul sălbatic (Zizania aquatica L. şi Z.palustris L.),
plantă erbacee, anuală, existentă în stare sălbatică în America de Nord, de-a lungul râurilor şi în
mlaştini. Planta este cultivată în statele Minnesota, California, Texas şi în zona marilor lacuri
canadiene. Boabele sunt de culoare închisă, iar compoziţia lor chimică este asemănătoare cu cea a
orezului comun, remarcându-se bogăţia în săruri minerale şi în vitaminele complexului B.

Compoziţia chimică şi calitatea recoltei


∙ boabele de orez conţin: (din s.u.): 8,1% proteine; 2,1% lipide; 73,3% glucide; 9,8%
celuloză; 5,7% săruri minerale (tab. 34);

∙ prin prelucrarea boabelor (decorticare şi polizare-albire), se pierd circa 75% din lipide, 50%
din sărurile minerale, o mare parte din proteine şi aproape complet vitaminele. Ca urmare, boabele de
orez prelucrate (“orezul alb“) sunt constituite aproape în totalitate din amidon (76 - 90,3%) şi sunt
sărace în proteine, lipide, celuloză şi săruri minerale. De asemenea, boabele de orez sunt deficitare în
vitaminele complexului B şi în unii aminoacizi esenţiali (lizină). În componenţa proteinelor predomină
glutelinele (1,2 - 8,0 g/100 g în boabe uscate) şi albuminele (1,6 - 3,2 g/100 g).

199
Tabelul 34
Compoziţia chimică a bobului de orez în diferite faze de prelucrare (% din s.u.)
(după “Techniques agricoles“, 1993, citat de Gh.V.Roman, 1995)
Orez asiatic (Vietnam) Orez european (Franţa)
Orez Orez
Orez brut Orez Orez brut Orez
Specificare decorticat decorticat
(“paddy”) alb (“paddy”) alb
(“cargo”) (“cargo”)
Proteine 7,70 9,17 8,55 7,87 10,66 9,37
Lipide 2,41 2,35 0,60 1,84 2,39 0,19
Amidon + zaharuri 73,60 86,50 90,20 77,40 81,64 5,05
Celuloză 10,15 0,66 0,21 9,00 2,35 1,00
Săruri minerale 6,16 1,37 0,63 4,30 1,56 0,46

19.2. Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice


Particularităţi biologice
Rădăcina - orezul formeză o singură rădăcină embrionară, puţin ramificată şi care pătrunde
în sol până la 20 cm adâncime; sistemul radicular este fasciculat, bine dezvoltat, care
pătrunde până la 30 - 50 cm adâncime şi are o mare putere de absorbţie şi solubilizare
a substanţelor nutritive;
- rădăcinile prezintă numeroase canale aerifere care le străbat pe toată lungimea şi fac
legătură cu canalele aerifere din pai şi frunze, prin care planta îşi asigură oxigenul
necesar în rădăcini, când terenul este acoperit cu apă.
În faza de germinat, boabele de orez necesită mai puţin oxigen, comparativ cu alte
cereale, astfel încât pot germina şi în apă. La germinarea obişnuită, în sol uscat, din
bob iese mai întâi radicula şi apoi coleoptilul, în timp ce în strat de apă, la exteriorul
bobului apare întâi coleoptilul.
Tulpina - este un pai, rotund şi gol în interior, format din 6 - 7 internoduri. Paiul este tare,
bogat în siliciu, păros, cu înălţimea de 80 - 130 cm; înfrăţirea începe la 10 - 15 zile
după răsărit, o planta de orez formând, de regulă, 3 - 6 fraţi fertili.
Frunzele - limbul frunzei este îngust, de 6 - 14 mm şi lung de circa 20 cm, cu nervura
principală puternică, teaca şi limbul sunt acoperite cu perişori. Celulele care constituie
ţesuturile frunzei sunt mari, cu lacune aerifere şi de culoare verde (T.Robu, 2011).
Inflorescenţa - este un panicul răsfirat, cu o lungime de 20 - 30 cm, format dintr-un ax
central, pe care se găsesc inserate ramificaţiile cu spiculeţe (fig. 59). Spiculeţele sunt
uniflore, cu două glume mici. Într-un panicul se formează 100 - 200 spiculeţe.
Floarea are două palei mari, bine dezvoltate, de culoare galbenă, roză, violacee sau

200
neagră, în funcţie de varietate. Floarea cuprinde 6 stamine, iar fecundarea este
autogamă. Un panicul formează 30 - 90 boabe.
Fructul (bobul) - este o cariopsă îmbrăcată în palei neconcrescute cu bobul (18 - 22% din
masa bobului). Pericarpul bobului nedecorticat este de regulă de culoare brună.
MMB= 25 - 45 g (fig. 59). Pericarpul cariopsei are un miros relativ puternic, astfel
încât, la preindustrializare, se urmăreşte îndepărtarea pericarpului. În condiţii mai
puţin favorabile, în endospermul bobului se poate observa o pată albicioasă ("pancia
bianca"), care conţine îndeosebi maltoză şi dextrine şi mai puţin amidon, şi care apare
datorită unei umpleri defectuoase a bobului; prezenţa acesteia creează unele dificultăţi
la treierat şi condiţionare, prin deformarea şi spargerea boabelor, precum şi la
preparare, prin desfacerea la fiert a boabelor şi formarea unui terci.

Fig. 59. Inflorescența (panicul) la orez


a - panicul și spiculeț; b - floare; c - cariopsă
(după Gh.V.Roman, 1999)

Relaţii cu factorii de vegetaţie


- Perioada de vegetaţie a plantelor de orez este cuprinsă între 105 şi 145 zile, cerinţele
termice pe întreaga durată a vegetaţiei fiind de 2.400 - 3.200°C (temperaturi mai mari de 0°C). Pentru
condiţiile din România, un soi trebuie să aibă un necesar termic de cel mult 2.400°C, pentru a ajunge
la maturitate (după Prof. P. Munteanu, 1938, citat de Gh.V.Roman, 1995).
Cerinţe faţă de temperatură - planta de orez este foarte exigentă faţă de căldură, necesitând
temperaturi de minimum 20°C, timp de 3 luni (lunile iunie-august); germinarea
seminţelor începe la 10 - 12°C, se desfăşoară lent până la 16°C şi în optimum la 30 -
35°C; în perioada înfloritului şi fecundării, condiţiile optime de temperatură sunt
asigurate la 27 - 32°C şi cele minime la 22°C; la maturitate, temperatura optimă este
201
în jur de 25oC. Sunt nefavorabile zilele reci şi ploioase; scăderile de temperatură (sub
15°C media zilnică), care se produc uneori la noi în timpul înfloritului (luna august),
antrenează căderea florilor, produc sterilitate şi reduc, adesea drastic, recoltele de
boabe.
Cerinţe faţă de umiditate - orezul este cereala cea mai pretenţioasă faţă de apă. De aceea, în
anumite regiuni ale globului, pentru a produce orez în cultură neirigată, trebuie să
cadă 160 - 300 mm precipitaţii lunar sau 1.000 - 1.800 mm pe întreaga perioadă de
vegetaţie. În cultură irigată este necesar un debit mediu de circa 2 - 2,5 l/sec/ha, ceea
ce corespunde cu o normă de irigaţie de 30 - 40.000 m3 apă/ha. Pentru condiţiile din
România se consideră că este necesară o normă de irigaţie de minimum 20.000 m3
apă/ha/an;
- în zona temperată, cu oscilaţii de temperatură destul de însemnate şi bruşte în timpul
verii, stratul de apă joacă un rol termoregulator foarte important. Ca urmare, în zona
temperată nu se poate practica decât cultivarea orezului în condiţii submerse (în strat
de apă);
- apa provenind din ape curgătoare (caldă şi bine oxigenată) este cea mai potrivită
pentru irigarea orezului. Conţinutul de săruri din apa de irigaţie nu trebuie să
depăşească 1 - 2 g/l; apa uşor salină poate fi folosită în orezărie numai cu condiţia să
fie asigurat un drenaj foarte bun.
Curenţii de aer - în anumite faze de vegetaţie, vântul poate produce pagube: stânjeneşte
înrădăcinarea plantelor în fazele de germinare-răsărire; poate favoriza căderea
plantelor şi scuturarea boabelor la maturitate.
Lumina - orezul are cerinţe mari faţă de lumină, necesitând minimum 1.000 ore de strălucire a
soarelui. Producţia de orez scade în anii cu nebulozitate ridicată.
Cerinţe faţă de sol - orezul are capacitatea de a se adapta la soluri foarte diferite, sub aspectul
structurii şi al caracteristicilor chimice. Ca urmare, poate valorifica soluri
neproductive sau slab productive, saline, alcaline, dar nu se cultivă pe soluri nisipoase;
- preferă solurile ceva mai grele, cu peste 40% argilă, mai puţin permeabile, deoarece
solurile prea permeabile determină consumuri exagerate de apă;
- reacţia solului are o importanţă redusă (limitele suportate sunt pH=4,5 - 8,5, iar
optimum este de 6 -7). Pe un sol prea acid pot apare simptome de carenţă şi toxicitate;
- orezul manifestă o anumită toleranţă la sărurile din sol, dar conţinutul acestora nu
trebuie să depăşească 2 ‰. Pe solurile sărăturate terenul trebuie să fie perfect nivelat,
iar evacuarea apei trebuie efectuată cât mai complet, pentru a se evita concentrarea
sărurilor în microzonele mai înalte. În anumite condiţii, cultura orezului poate
reprezenta o modalitate de valorificare a terenurilor sărăturate.
202
Zonarea culturii orezului în România
- în ţara noastră, condiţiile de temperatură nu permit delimitarea unei zone foarte favorabile
pentru cultura orezului, ci numai a unor areale restrânse, în care se întrunesc condiţii
favorabile (fig. 60):
- Zona favorabilă I este situată în lungul Dunării, în incintele îndiguite, pe o fâşie cu lăţimea
de circa 20 km la nord de Dunăre, de la Calafat la Brăila, în zona de influenţă a izotermei de
vară de 22°C.
- Zona favorabilă II este delimitată de izoterma de vară de 21°C şi este situată în luncile
râurilor Siret, Buzău, Ialomiţa, Olt, precum şi în Banat, în vestul judeţului Timiş.

Fig. 60. Aria răspândirii în cultură a orezului în România


(după I.Badea, 1975, citat de Gh.V.Roman, 1995)

19.3. Particularităţi ale tehnologiei de cultivare


Amplasarea culturii (rotaţia)
► culturile de orez se amplasează pe terenuri amenajate în mod special, împărţite în parcele
dreptunghiulare, cu suprafaţa de 1 - 4 ha fiecare, înconjurate de diguleţe şi prevăzute cu canale
destinate alimentării cu apă de irigaţie, precum şi canale destinate evacuării acesteia; admisia
şi evacuarea apei din parcele se efectuează prin vanete de alimentare şi de evacuare (fig.61);
► sub aspect economic, este de dorit să se realizeze o încărcare cât mai mare cu orez pe
suprafeţele amenajate. În plus, orezul este o plantă care suportă monocultura, dar aceasta nu
trebuie practicată mai mult 3 - 4 ani la rând, deoarece există pericolul apariţiei unor procese
negative: acidifierea şi compactarea solului; manifestarea unor procese anaerobe; spălarea
elementelor nutritive; îmburuienarea terenului cu buruieni specifice ş.a.;

203
Fig. 61. Amenajarea orezăriei:

A - schiţa de amenajare a unui sector de orezărie;


B - secţiune printr-un sector de orezărie
(tip clasic de amenajare)
(după I.Badea, 1975, citat de h.V.Roman, 1995)

► este recomandată organizarea unor asolamente de 6 ani, dintre care 4 ani cu orez (deci o
încărcare cu orez de 67%), urmaţi de doi ani de “odihnă“: în primul an se cultivă o prăşitoare -
soia, porumb sau floarea-soarelui (culturi semănate primăvara) -, iar în anul următor se cultivă
o cereală păioasă recoltată vara şi care permite, astfel, lucrarea timpurie a solului în vederea
semănatului orezului;
► pe terenurile mai puţin fertile, precum şi în orezăriile vechi, unde există pericolul de
salinizare, încărcarea cu orez trebuie diminuată la 50%;
► trebuie avută în vedere şi posibilitatea practicării unei rotaţii anuale, cu borceag semănat
toamna şi recoltat primăvara devreme pentru nutreţ verde (sau încorporat în sol ca îngrăşământ
verde), după care se seamănă orez. În orezării poate fi semănată şi lucernă, menţinută 2 ani în
cultură.

Administrarea îngrăşămintelor
Consumul specific - pentru a produce 1 tonă boabe/ha şi paiele aferente o cultură de orez
consumă 22 kg N, 10 kg P2O5, 20 kg K2O şi 10 kg CaO;
- orezul reacţionează puternic la administrarea îngrăşămintelor, îndeosebi ca urmare a spălării
elementelor nutritive din sol cu apa de irigaţie;

- Azotul ◆ se va aplica în doze de 120 - 150 kg/ha. În cadrul asolamentului, în primul an se


recomandă (T.Robu, 2011) să se folosească doze mai mici, chiar de 40 - 60 kg/ha
(după premergătoare leguminoase sau după prăşitoare fertilizate cu gunoi de grajd sau

204
îngrăşăminte verzi), apoi dozele de îngrăşăminte cu azot vor creşte, pentru fiecare an
de cultură majorându-se cu 30 - 40 kg N/ha;

◆ azotul este administrat fracţionat: 2/3 din doză primăvara, înainte de semănat, iar
restul se aplică în timpul vegetaţiei (în stadiul de 7 - 9 frunze), fără, însă, a depăşi data
de 1 iulie. În cazul administrării mai târzii, perioada de vegetaţie se prelungeşte, creşte
procentul de sterilitate şi de şiştăvire a boabelor, este favorizat atacul de boli
criptogamice. După o premergătoare leguminoasă (de exemplu, soia) doza de azot se
poate reduce cu 20 - 30%;

◆ dintre îngrăşămintele cu azot, sulfatul de amoniu este preferat azotatului de amoniu,


deoarece azotul amoniacal nu este spălat cu apa de irigaţie (este reţinut în sol), fiind
mai bine folosit de planta de orez. În perioada de vegetaţie se administrează sulfat de
amoniu, azotat de amoniu sau îngrăşăminte complexe. Pentru împrăştierea
îngrăşămintelor în vegetaţie se folosesc mijloace “avio“ sau terestre.

- Fosforul ◆ este deosebit de important în cultura orezului, având rolul de a echilibra efectul
azotului; influenţează favorabil înrădăcinarea şi înfrăţirea, conferă rezistenţă la cădere
şi boli, favorizează maturarea mai devreme a boabelor; îngrăşarea cu fosfor este
obligatorie, dozele recomandate fiind de 80 - 100 kg P2O5/ha. Administrarea se poate
efectua toamna sau chiar primăvara înainte de semănat, cu încorporare în sol.

- Potasiul ◆ îngrăşămintele cu potasiu sunt importante pe solurile uşoare, precum şi în


orezăriile vechi, mai ales atunci când au fost folosite doze mari de îngrăşăminte cu
azot şi fosfor; dozele sunt de 80 - 100 kg K2O/ha, aplicate înainte de semănat sau
fracţionat, la fel ca azotul.
- Îngrăşămintele organice - gunoiul de grajd este eficient în cultura orezului, îndeosebi în
orezăriile vechi, şi va fi aplicat în doză de 30 t/ha gunoi, în stare bine fermentată, de
dorit la premergătoarea prăşitoare din asolament;
- în lipsa gunoiului de grajd se pot folosi şi îngrăşămintele verzi, de exemplu, sub
formă de borceag semănat toamna şi încorporat sub arătură, primăvara înainte de
semănatul orezului (T.Robu, 2011).
Amendarea solului - pe solurile sărăturate, cu reacţie alcalină, se administrează amendamente
cu reacţie acidă, sub forma de gips (fosfogips), în doze de 4 - 10 t/ha, o dată la 2 - 3
ani, încorporate sub arătura de toamnă.

205
Lucrările solului
◆ Arătura de toamnă va fi efectuată cât mai timpuriu, la 23 - 25 cm adâncime pe solurile
normale şi 28 - 30 cm pe solurile mai uşoare şi pe sărături;

◆ în orezării este necesară afânarea adâncă a solului (scarificarea), efectuată o dată la 4 ani,
îndeosebi în orezăriile vechi, pe solurile puternic tasate şi pe cele mai puţin permeabile;

◆ în anumite situaţii (pentru combaterea unor buruieni cu rizomi, mai greu de distrus) este
recomandată o a doua arătură în primăvară, după ce rizomii au fost descoperiţi şi expuşi la
ger prin arătura de toamnă, efectuată ceva mai superficial;

◆ la desprimăvărare, arătura se lucrează cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi.

◆ nivelarea terenului - este o lucrare foarte importantă din tehnologia orezului. Nivelarea
de întreţinere (sau de exploatare) se efectuează în fiecare an şi are ca scop corectarea
denivelărilor rezultate în urma lucrărilor mecanice. Nivelarea capitală se efectuează la
amenajarea orezăriei şi apoi la interval de 4 ani, la cultura premergătoare din
asolament. În teren uscat, nivelarea este efectuată prin două treceri în sensuri diferite
cu nivelatoare tractate. Nivelarea în apă se realizează prin introducerea apei în parcelă,
apa indicând bine denivelările; în continuare, terenul se lucrează cu tractorul prevăzut
cu roţi cu pinteni şi lamă nivelatoare;
- după nivelare se administrează îngrăşămintele, care sunt încorporate în sol cu grapa
cu discuri. Înainte de semănat, cu ajutorul unor mijloace mecanice se pot deschide
rigole necesare pentru inundarea terenului şi pentru evacuarea mai rapidă a apei din
parcelă.

Sămânţa şi semănatul
Sămânţa - trebuie să conţină numai boabe întregi, nedecorticate, cu puritatea fizică minimum
98%, germinaţia minimum 80% şi energie germinativă cât mai ridicată;
- înainte de semănat este obligatorie tratarea seminţei împotriva agenţilor patogeni
(Pyricularia oryzae, Helminthosporium oryzae, Fusarium moniliforme) şi
dăunătorilor care atacă la începutul vegetaţiei mancozeb 80% (DITHANE M-45, 1,5 –
2 kg/t de sămânţă).
Semănatul - Orezul poate fi semănat în strat de apă sau în uscat (în teren pregătit ca pentru
orice păioasă).
Semănatul în apă - este metoda cea mai extinsă şi prezintă o serie de avantaje: se
câştigă 10 - 15 zile din perioada de vegetaţie, deoarece se foloseşte sămânţă
preîncolţită şi se poate semăna mai devreme; metoda poate fi aplicată pe terenurile

206
salinizate; se asigură condiţii bune pentru semănat pe solurile grele, precum şi în
situaţiile în care nu se poate pregăti foarte bine patul germinativ (aşa cum cere
semănatul “în uscat“).
În vederea semănatului, sămânţa se ţine, de regulă, la umectat 24 - 28 ore până la
încolţire (“punctare“), apoi se zvântă uşor. Semănatul se efectuează prin împrăştiere
cu mijloace terestre (tractor prevăzut cu roţi cu pinteni sau zăbrele şi maşina de
împrăştiat îngrăşăminte chimice) sau “avio“, urmărindu-se împrăştierea cât mai
uniformă a seminţelor. Înainte de semănat se efectuează tulburarea apei pentru ca,
după semănat, peste seminţe să se depună un strat de mâl (nămol) de circa 0,5 cm
grosime.
Semănatul “în uscat“ - se poate realiza tot prin împrăştiere, folosind maşini pentru
administrat îngrăşăminte chimice sau semănători universale, fără încorporare (fără
brăzdare). În prealabil terenul poate fi modelat, prin trasarea unor rigole superficiale.
Eventual, după semănat se poate efectua o lucrare de tăvălugit cu tăvălugul inelar,
pentru a evita ca sămânţa să fie deplasată cu apa de inundare. Împrăştierea seminţelor
se poate efectua şi cu mijloace “avio“. Pe terenurile bine pregătite se poate semăna cu
semănătoarea universală, la adâncimea de circa 2 cm, folosind patine prevăzute cu
limitatori de adâncime.
Epoca de semănat - în ţara noastră orezul este semănat când în sol temperatura ajunge la 10 -
12°C (15°C temperatura apei), ceea ce corespunde cu intervalul 20 aprilie - 5 mai.
Întârzierea semănatului este dăunătoare: se întârzie vegetaţia în toamnă, cu toate
consecinţele legate de maturare, recoltare, nivelul producţiilor.
Densitatea - recomandată este de 900 - 1.000 b.g./m2 din cauza condiţiilor puţin favorabile
din perioada semănat-răsărit, urmărindu-se să se realizeze 250 - 350 plante/m2 sau
400 - 600 panicule recoltabile/m2. Este necesar să fie folosite între 250 şi 300 kg
sămânţă/ha.

Lucrările de îngrijire
► Combaterea buruienilor - este cea mai importantă lucrare de îngrijire din cultura
orezului.
Îmburuienarea orezăriilor este favorizată de stratul de apă şi se produce, îndeosebi, cu
buruieni iubitoare de apă, în majoritate din familia Poaceae (Gramineae), mai
frecvent specii ale genului Echinochloa (Ech. crus-galli, Ech. phyllopogon, Ech.
oryzoides - mohor) şi specia Leersya oryzoides (orizica). La acestea se adaugă
buruieni specifice de baltă, din familiile Cyperaceae (Scirpus, Cyperus, Juncellus) şi
Alismataceae (Alisma, Sagitaria);
207
- pentru combaterea buruienilor sunt recomandate erbicidele pe bază de:
- oxadiargil (RAFT, 0,8-0,9 l/ha,) aplicat preemergent;
- bentiocarb (SATURN 50 EC, 8 - 10 l/ha) aplicat preemergent sau
postemergent; la semănatul în apă erbicidul se aplică la suprafaţa solului,
după ultima discuire, se inundă şi se seamănă la 4 - 5 zile după aplicare; la
semănatul în uscat cu încorporarea seminţei în sol, erbicidul se aplică imediat
după semănat, după care se inundă);
- azimsulfuron (GULLIVER 50 WG, 40 g/ha), postemergent, în faza de 2 - 4
frunze a plantelor de orez;
- bensulfuron metil (LONDAX 60 DF, 70 - 90 g/ha) în faza de 1 - 2 frunze ale
mohorului, după evacuarea apei din parcelă);
- glufosinat de amoniu (BASTA 14 SL, 2 l/ha); se poate aplica și ca desicant,
în doză de 2,0 - 2,5 l/ha;
- glifosat (ROUNDAP 6 l/ha) aplicat postemergent, când umiditatea boabelor
este de 20 - 25%, iar plantele de Leersya sunt încă verzi. După tratament se
așteaptă 20 - 25 zile ca erbicidul să transloce în rizomi și apoi se recoltează;
- contra algelor, a căror dezvoltare este favorizată de stratul de apă din orezărie, se
foloseşte sulfat de cupru (circa 20 kg/ha pe întreaga perioadă de vegetație).
Tratamentul se efectuează prin aşezarea la vaneta de alimentare cu apă a parcelei a
unui săculeţ cu sulfat de cupru, în momentul în care apare o spumă la suprafaţa
apei şi care indică începutul dezvoltări puternice a algelor.
► Combaterea bolilor - arsura bacteriană (sau “brusone“ - Pyricularia oryzae) atacă orezul
pe toata durata vegetaţiei şi îndeosebi în faza de burduf-înflorire; atacul este favorizat
de verile răcoroase (mai ales în luna august), de diferenţele termice mari de la zi la
noapte, de excesul de azot, de îngrăşarea unilaterală şi târzie cu azot. Măsurile
preventive (respectarea rotaţiei, arderea miriştei şi a resturilor vegetale, efectuarea
arăturilor adânci, îngrăşarea NPK echilibrată, tratarea seminţelor înainte de semănat cu
macozeb) sunt foarte importante şi eficiente;
- pătarea brună (Helminthosporium oryaze) este o boală periculoasă pentru care se
recomandă aceleaşi măsuri preventive ca şi în cazul arsurii bacteriene;
- fuzarioza (Fusarium spp.) atacă în fazele de germinat şi înflorit, măsurile preventive
fiind similare cu cele prezentate la celelalte boli.
►Combaterea dăunătorilor - musculiţa orezului sau ţânţarul orezului (Chironomus
phumosum) este un dăunător specific pentru cultura orezului; atacul periculos este
provocat de larve, când orezul este în faza de plantulă: cultura atacată are frunzele
galbene, plantele sunt firave şi se poate ajunge până la pieirea plantelor. Se recomandă
208
tratamente cu diferite insecticide, efectuate cu mijloace terestre sau cu mijloace
“avio“;
- în orezării apar moluşte, broaşte, raci (Planorbis, Paludina, Limnea); la atac foarte
puternic se recomandă evacuarea pentru scurt timp (câteva ore) a apei sau stropirea pe
suprafaţa apei cu Detox emulsie 25%, 2,5 - 3 l/ha (T.Robu, 2011).
►Irigarea - este o lucrare esenţială în cultura orezului, deoarece în zona temperată este
obligatorie cultivarea orezului în strat de apă (fig. 62);
- regimul de irigare aplicat în orezăriile din ţara noastră este submersia intermitentă cu
nivel de apă variabil. Aceasta presupune că, în cazul semănatului în apă, se inundă
parcela cu 10 cm de apă, cu 1 - 2 zile înainte de semănat; după 6 - 8 zile de la semănat
se evacuează apa timp de 48 ore, pentru înrădăcinarea plăntuţelor, apoi terenul se
inundă din nou, cu mărirea treptată a grosimii stratului de apă; la înfrăţit, nivelul apei
se coboară la 3 - 4 cm, cu scopul de asigura oxigenul necesar plantei în această fază,
dar şi protejând nodul de înfrăţire de acţiunea directă a razele solare. În continuare
stratul de apă se ridică treptat, la început la 10 - 15 cm şi atingând maximum de 20 -
25 cm la apariţia paniculului-înflorire. La fecundare-formarea bobului, grosimea
stratului de apă se poate reduce până la 10 - 15 cm. În faza de maturitate în ceară se
opreşte alimentarea cu apă, iar cu 10 - 15 zile înainte de recoltare se deschid vanetele
pentru a permite evacuarea completă a apei din parcelă.
Evacuarea apei se efectuează şi în situaţiile în care este necesară administrarea
îngrăşămintelor, a erbicidelor sau combaterea dăunătorilor.
În cazul semănatului în uscat, până la încolţire se introduc în parcelă câte 5 - 6 cm strat de apă,
care se lasă să se infiltreze treptat, operaţiunea repetându-se de 4 - 5 ori; în continuare, regimul apei se
conduce ca în cazul semănatului “în apă“.

Fig. 62. Schema regimului de irigare prin submersie intermitentă, cu nivel de apă variabil, la semănatul
"în uscat" şi la semănatul "în apă"
(după I.Badea, 1975, citat de Gh.V.Roman, 1995)

209
Recoltarea
- în momentul în care boabele ajung la 28 - 30% umiditate, se recomandă evacuarea treptată a
apei din parcele, dar nu prea repede, pentru a nu determina căderea plantelor.
Momentul optim de recoltare este atunci când boabele de la vârful paniculului se află la
coacere deplină (circa 18 - 20% umiditate, uneori chiar 24% umiditate).
Calendaristic, în România orezul se recoltează, în mod obişnuit, între 15 septembrie şi 15
octombrie.
- Înainte de recoltare, din cauza frunzelor încă verzi, sunt uneori necesare tratamente cu
produse desicante, pe bază de diquat (REGLONE FORTE, 2 - 3 l/ha), aplicate atunci când
boabele au 24 - 26% umiditate.
Recoltarea - se efectuează cu combina universală, direct din lan, cu reglajele corespunzătoare;
- uneori este necesară recoltarea divizată a orezului, aceasta fiind impusă de anumite
condiţii speciale şi îndeosebi de coacerea întârziată şi neuniformă; lucrarea se poate
începe la 26 - 28% umiditate în boabe, folosind vindroverul, reglat pentru a tăia
miriştea la 20 cm înălţime. Mai târziu, când boabele ajung la 15 - 17% umiditate se
treieră cu combina prevăzută cu ridicător de brazdă.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt recomandările privind amplasarea culturilor de orez?
Răspuns:
Culturile de orez se amplasează pe terenuri amenajate în mod special (orezării), în asolamente de 6
ani cu încărcare mare de orez: 4 ani cu orez (acesta suportă monocultura), urmaţi de 2 ani în care se
cultivă o prăşitoare (în primul an) şi o cereală păioasă (în al doilea na).
2. Care sunt particularităţile morfologice şi biologice ale plantei de orez care favorizează
cultivarea în strat de apă?
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care este forma sub care azotul este aplicat ca îngrăşământ înainte de semănatul orezului ?
a) Azotat de amoniu.
b) Sulfat de amoniu.
c) Azot nitric.
d) Azot organic.

210
Rezolvare: b
De rezolvat:
2. Semănatul orezului se poate efectua (două răspunsuri corecte):
a) Direct, în teren bine pregătit ca pentru orice altă cereală.
b) Cu semănătoarea pentru semănat în cuiburi.
c) În strat de apă, prin împrăştiere.
d) În teren uscat, prin împrăștiere sau cu semănătoarea universală.
Rezolvare:

REZUMATUL TEMEI
19. Orezul
19.1. Importanţă. Calitatea recoltei
a) Importanţă - pentru nutriţia umană, pe plan mondial şi naţional.
b) Compoziţia chimică şi calitatea recoltei.
c) Utilizări ale recoltei.
19.2. Particularități morfologice, biologice şi ecologice
a) Particularităţi morfologice şi biologice ale plantei de orez.
b) Relaţii cu factorii de vegetaţie - plantă termofilă; necesitatea cultivării în strat de apă.
c) Zone de cultivare a orezului în România - zone favorabile I și II.
19.3. Particularităţi ale tehnologiei de cultivare

Tema nr. 20
Sorgul. Meiul

Unităţi de învăţare:
 Cultura sorgului.
 Cultura meiului.
Obiectivele temei:
- să aprofundați particularităţile morfologice, biologice, ecologice şi tehnologice ale sorgului pentru a
putea fundamenta oportunitatea şi perspectivele cultivării acestuia în anumite areale;
- să aprofundați particularităţile morfologice, biologice, ecologice şi tehnologice ale meiului pentru a
putea fundamenta oportunitatea şi perspectivele cultivării acestuia în anumite areale.
Timpul alocat temei: 2 ore

211
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate semănatului.
Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Ionescu (Truţa) Alina
Maria, Mihalache M., Băşa A.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru
cereale. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

20.1. Cultura sorgului


20.1.1. Importanţă. Compoziţia chimică
Importanţă
Sorgul este o plantă cu întrebuinţări multiple:

⇨ boabele sunt folosite în furajarea animalelor, dar şi ca aliment de bază în anumite zone din
Africa şi Asia, în care sorgul oferă avantaje prin toleranţa la secetă şi adaptabilitatea la
condiţiile tropicale de cultivare. Boabele de sorg reprezintă şi materie primă în industrie,
pentru producerea de amidon, dextrine, alcool etilic, bere;

⇨ inflorescenţele sorgului tehnic sunt utilizate pentru confecţionarea de mături, perii,


împletituri. Aceste utilizări au tradiţie în zona Balcanilor, inclusiv pe teritoriul ţării noastre;

⇨ întreaga masă vegetală a plantelor de sorg zaharat este folosită în furajarea animalelor
(vacile cu lapte), sub formă de siloz sau masă verde sau poate reprezenta materia primă pentru
producerea de bioetanol. Din tulpini se poate extrage sucul bogat în glucide, din care se
produce un sirop cu valoare alimentară deosebită;

⇨ importanţa agronomică a sorgului este conferită de rezistenţa la secetă şi la temperaturi


ridicate, vitală pentru zonele tropicale şi subtropicale, dar şi în contextul actualelor tendinţe de
aridizare a climatului. Sorgul manifestă toleranţă moderată la salinitate şi alcalinitate, fiind una
dintre culturile agricole care poate valorifica solurile cu aceste deficienţe. Sorgul poate fi
cultivat pe nisipuri, aşa cum sunt nisipurile din sudul Olteniei, fiind preferat porumbului. În
plus, a dat bune rezultate pe terenurile în pantă, cu scopul combaterii eroziunii solului.
Pe plan mondial, în anul 2011 sorgul a fost cultivat pe 35.483 mii ha şi producţia medie
mondială a fost de 1.527 kg boabe/ha. Producţiile obţinute în zonele tropicale şi subtropicale sunt
destul de scăzute (în jur de 1.000 kg/ha); acestea sunt mai ridicate în America de Nord şi în America

212
Centrală şi de Sud (în medie 3.435 kg/ha); în condiţii favorabile, în SUA producţiile ajung la 4.000 -
5.000 kg boabe/ha.
Continentul african deţine 55,1% din suprafaţa mondială cu sorg, Asia 25,6%. Europa a
cultivat cu sorg 257 mii ha în anul 2011.
În România, statisticile au înregistrat: o suprafaţă cu sorg pentru boabe de 13,0 mii ha în anul
1965; creşterea suprafeţelor la 21,3 mii ha în 1980; restrângerea suprafeţelor după anul 1990 la 3,8 mii
ha în 1991 şi 8,2 mii ha în 1992. Extinderea suprafeţelor la 13 mii ha în 2011, poate fi interpretată ca o
reacţie la tendinţele de aridizare a climei. Prin tradiţie, în România, ca de altfel și în celelalte ţări din
sud-estul Europei, se cultivă sorg pentru mături, îndeosebi în sistem gospodăresc.

Sistematică. Soiuri şi hibrizi


- genul Sorghum aparţine familiei Poaceae şi include toate formele cultivate pentru boabe,
furaj, sirop etc., grupate în specia Sorghum bicolor (L.) Moench. (sin. S. vulgare Pers.).
Specia Sorghum bicolor cuprinde 4 varietăţi de interes economic:
- sorgul pentru boabe (S. bicolor var. eusorghum), la care există în cultură hibrizi simpli,
inclusiv de creaţie românească: Fundulea 21, hibrid timpuriu, recomandat pentru cultivare şi pe soluri
moderat salinizate; Fundulea 32 - hibrid semitimpuriu, recomandat şi pe soluri slab salinizate; Alfoldi
1, GK Zsofia (Ungaria); Queyras (Franţa);
- sorgul tehnic sau sorgul pentru mături (S. bicolor var. technicum), la care există în cultură
numeroase populaţii locale, precum şi soiurile românești: Siret şi Donaris;
- sorgul zaharat (S. bicolor var. saccharatum), la care se cultivă o serie de soiuri şi populaţii
locale, precum şi soiurile F 135ST (România) şi Rona 5 (Ungaria);
- iarba de Sudan (S.bicolor var. sudanense), o valoroasă plantă furajeră, caracterizată prin
producţii ridicate de furaj şi rezistenţă accentuată la secetă, pentru care sunt recomandate soiurile
româneşti Sabin şi Sorin.

Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări


Compoziţia chimică a boabelor de sorg este, în mare, asemănătoare cu cea a boabelor de
porumb (tab. 35);
- principalele proteine depozitate în boabele de sorg („kafirine”) sunt deficitare în unii
aminoacizi esenţiali, cum sunt lizina, triptofanul, metionina;
- boabele de sorg nu conţine gluten, şi deci nu poate fi preparată pâine propriu-zisă. Pentru
consumul uman, boabele sunt măcinate în făină, care este gătită sub formă de terci sau turte (pâine
necrescută) sau chiar pâine crescută (cu adaos de drojdie). Boabele de sorg pot fi măcinate uscat şi
fermentate pentru a produce bere şi alte băuturi alcoolice; utilizările industriale ale sorgului includ

213
producerea de amidon, sirop, plăci aglomerate din tulpini, ş.a. Există şi sorguri din care se prepară
floricele, similar cu porumbul.
Tabelul 35
Compoziţia chimică a boabelor de sorg
(după L.W. Rooney şi colab., 2000)
Componente Valoarea (%)
Proteină 11,6
Lipide 3,4
Celuloză brută 2,7
Săruri minerale 2,2
Glucide 79,5
Amidon 74,1
Lizină 2,1-5,4
Leucină 7,0-14,2
Fenilalanină 5,1
Valină 5,0-5,4
Triptofan 1,0
Metionină 1,0
Treonină 3,3-4,0
Histidină 2,1
Izoleucină 4,1

- o caracteristică a sorgului este prezenţa taninurilor şi a pigmenţilor în straturile externe ale


bobului. Boabele de culoare închisă, brun-roşcată, au un conţinut mai ridicat în tanin, comparativ cu
boabele albe sau galbene. Taninurile imprimă amăreală, scade palatabilitatea şi digestibilitatea
proteinelor. Ca urmare, boabele galbene sau albe sunt mai potrivite pentru produse alimentare.
Cultivarele cu endospermul galben au un conţinut ridicat în pigmenţi carotenoizi;
- principala utilizare a boabelor de sorg în ţările dezvoltate este pentru furajarea diferitelor
speciile de animale (cu prioritate, porci şi păsări);
- sorgul, cultivat ca plantă furajeră, poate produce recolte ridicate, de 10 - 20 t s.u./ha, prin mai
multe coase pe an. Cele mai bune rezultate se obţin la sorgul zaharat şi la iarba de Sudan. Plantele
verzi de sorg, mai ales plantele tinere, frunzele şi lăstarii tineri, conţin „durină”, un glicozid
cianogenetic solubil în apă, o substanţă extrem de toxică, îndeosebi pentru bovine şi ovine. Substanţa
dispare practic în faza de înspicat, precum şi în plantele pălite. Problema a fost rezolvată prin crearea
de cultivare lipsite practic de glicozizi, precum şi prin evitarea utilizării plantelor nemature şi
folosindu-le ca fân sau siloz;

214
- sorgul zaharat poate fi utilizat pentru extragerea siropului, deoarece tulpinile conţin 20 - 48%
suc, în care sunt concentrate substanţe dulci, conţinând 8 - 20% zaharoză în suc (mai frecvent 16 -
18%);
- sorgul tehnic (pentru mături) este un tip de sorg cu inflorescenţa laxă; tulpinile sunt tăiate, se
înlătură boabele şi apoi ramificaţiile sunt folosite pentru a confecţiona mături, perii, ş.a.

20.1.2. Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice


Particularităţi morfologice şi biologice
- sorgul este o plantă cu metabolism C4, ceea ce îi conferă o productivitate ridicată; are
plasticitate ecologică mare şi poate fi cultivat în condiţii mai dificile, de la climate aride până la
semiumede.
Rădăcina - formează o singură rădăcină embrionară. Sistemul radicular este foarte bine
dezvoltat, ajungând până la 150 - 200 cm adâncime, iar masa principală a rădăcinilor
este dispusă pe stratul de sol 0 - 90 cm. Rădăcinile prezintă perişori radiculari foarte
deşi, de 2 ori mai mult decât porumbul; această caracteristică imprimă o mare
rezistenţă la secetă şi capacitatea de a valorifica solurile mai puţin fertile.
Tulpina - este plină cu măduvă, de 1 până la 4,5 m înălţime. Formele de sorg pentru boabe
care sunt extinse în prezent în cultură, au portul pitic (1 - 1,2 m), prin comparaţie cu
sorgul tehnic şi sorgul zaharat, care au talie înaltă;
- plantele de sorg se caracterizează prin capacitate mare de lăstărire, caracteristică
favorabilă la sorgul pentru furaj şi nefavorabilă la sorgul pentru boabe şi la cel zaharat.
Frunzele - sunt asemănătoare celor de porumb, sunt ceroase şi se rulează pentru a diminua
evaporaţia, ajutând astfel la suportarea stresului hidric.
Inflorescenţa - este un panicul cu ramificaţii scurte (panicul compact) la sorgul pentru boabe
şi mai lungi (panicul răsfirat) la sorgul tehnic. La sorgul zaharat, inflorescenţele sunt
compacte sau mijlocii;
- polenizarea este autogamă, dar cu cazuri frecvente de alogamie. Realizarea seminţei
hibride de sorg în loturi de hibridare se bazează pe fecundarea alogamă a formelor
parentale.
Bobul - este o cariopsă golaşă, dar unele forme de sorg reţin glumele după treierat (bobul
rămâne îmbrăcat); mărimea şi forma boabelor variază mult în funcţie de varietatea de
sorg. La sorgul pentru boabe acestea au o formă sferică cu baza plată, cu 4 - 8 mm
diametrul, MMB=20 - 60 g, MH=70,8 - 76,0 kg/hl.

215
Relaţii cu factorii de vegetaţie
⇨ sorgul are o mare capacitate de adaptare la condiţii de cultivare, sub aspectul regimului
precipitaţiilor, lungimii zilei, factorilor biotici şi abiotici;

⇨ sorgul este o cereală a regiunilor aride, cu prea puţine precipitaţii pentru cultivarea altor
cereale. Interesul crescând pentru sorg se datorează în primul rând rezistenţei la secetă, dar şi
capacităţii de a valorifica terenuri mai puţin potrivite pentru alte cereale;

⇨ are cerinţe mari faţă de temperatură: seminţele germinează la minimum 10oC, iar optimum
este de 21oC; temperatura minimă pentru dezvoltarea plantelor este de 15oC, optimum 27 -
28oC; sub 15oC vegetaţia încetează; temperaturile de -1...-2oC, timp de câteva ore distrug
vegetaţia;

⇨ are rezistenţă mare la secetă, imprimată de dezvoltarea sistemului radicular şi de


posibilitatea reducerii ritmului proceselor biologice în perioadele de secetă şi arşiţă. Sorgul
reuşeşte şi în zone sărace în precipitaţii (chiar sub 350 mm precipitaţii anual), dar pentru
recolte bune de boabe sunt necesare cantităţi anuale de precipitaţii peste acest nivel;

⇨ sorgul are pretenţii reduse faţă de sol, suportând pH=4,5-6,5, dar poate fi cultivat şi pe
terenuri cu reacţie alcalină. Cele mai bune producţii rezultă pe soluri mijlocii, profunde.
Valorifică mai bine decât alte culturi, terenurile nisipoase, solurile slab şi moderat salinizate şi
alcalizate. Nu suportă solurile grele, mlăştinoase, cu apă freatică la suprafaţă.

Zone de cultivare a sorgului în România


- sorgul prezintă interes pentru cultivare în primul rând în Dobrogea, Bărăgan, zone de câmpie
din Crişana, Banat, Oltenia, sudul Moldovei;
- se recomandă să fie cultivat cu prioritate în zonele şi pe solurile unde produce mai mult decât
porumbul, cu alte cuvinte: soluri nisipoase, erodate, sărăturate, zonele cu perioade de secetă
şi arşiţă frecvente;
- sorgul tehnic preferă solurile fertile, pentru a forma inflorescenţe cu ramificaţii lungi. În
mod asemănător, productivitatea ridicată a sorgului zaharat poate fi valorificată corespunzător
pe solurile fertile şi în condiţii de irigare.

20.1.3. Paticularităţi ale tehnologiei de cultivare


Amplasarea culturii (rotaţia)

∙ sorgul nu este pretenţios faţă de planta premergătoare şi suportă monocultura, dar cultura
repetată duce la înmulţirea bolilor şi dăunătorilor specifici şi la sărăcirea exagerată a solului în
elemente nutritive. Pentru a realiza producţii bune, sorgul trebuie încadrat într-un asolament şi
216
amplasat îndeosebi după plante care lasă solul curat de buruieni, deoarece creşte lent la începutul
vegetaţiei şi cultura se îmburuienează;

∙ cele mai bune premergătoare pentru sorg sunt considerate: cerealele păioase, leguminoasele
pentru boabe, floarea-soarelui, sfecla pentru zahăr, porumbul.

! ! La amplasarea sorgului trebuie evitate terenurile pe care au fost aplicate, la planta premergătoare,
erbicide antigramineice puternice, din cauza efectului remanent, precum şi terenurile îmburuienate cu
costrei (Sorghum halepense).

! ! ! Sorgul este considerat o premergătoare dificilă, deoarece se apreciază că poate avea o acţiune
deprimantă asupra recoltei plantei postmergătoare, din cauze multiple: deficitul mare de apă şi unele
substanţe nutritive în sol; activitatea intensă a microorganismelor care descompun resturile vegetale
celulozice rămase pe teren după sorg, blocând o parte din azotul din sol. Ca urmare, după sorg se
recomandă să fie semănată o cultură de primăvară, de dorit o leguminoasă pentru boabe, pentru
refacerea fertilităţii terenului.

După sorg pot urma şi alte culturi semănate primăvara, cum sunt floarea-soarelui şi porumbul,
pentru siloz sau pentru masă verde.

Administrarea îngrăşămintelor
- sorgul este o plantă care foloseşte bine elementele nutritive din rezervele solului, precum şi
efectul remanent al îngrăşămintelor aplicate la planta premergătoare;
- dozele de îngrăşăminte recomandate diferă în funcţie de tipul de sorg:

∙ la sorgul pentru boabe se recomandă aplicarea a 70-150 kg N/ha şi 60-100 kg


P2O5/ha; pe nisipuri trebuie administrate şi 20 - 40 kg K2O, şi chiar gunoi de grajd;

∙ pentru sorgul tehnic sunt recomandate doze moderate şi echilibrate de îngrăşăminte,


pentru a nu întârzia vegetaţia;

∙ la sorgul zaharat sunt recomandate doze moderate de azot, şi anume 50-80 kg N/ha
(nu mai mult pentru a nu favoriza căderea plantelor, sorgul zaharat fiind sensibil la
cădere), împreună cu 40-80 kg P2O5/ha şi 60-80 kg K2O/ha, pentru a preveni căderea
şi a favoriza acumularea glucidelor în tulpini;
- epocile de administrare a îngrăşămintelor sunt cele precizate la porumb. Pe nisipuri este
obligatorie fracţionarea azotului, pentru a împiedica, pe cât posibil, pierderile de azot prin levigare.
Lucrările solului

217
- sistemul de lucrări ale solului este cel precizat la porumb; sorgul cere un pat germinativ mai
bine mărunţit, aşezat, nivelat, curat de buruieni, deoarece sămânţa este mică, semănatul se realizează
mai târziu şi este superficial;
- trebuie avut în vedere că un număr mai mare de lucrări ale solului din dorinţa de a pregăti
foarte bine patul germinativ, poate favoriza formarea crustei şi poate conduce, prin vânturarea repetată
a solului, la pierderea umidităţii. Ultima lucrare înainte de semănat trebuie realizată superficial, cu
combinatorul, pentru a nu încorpora prea adânc sămânţa.

Sămânţa şi semănatul
- Sămânţa - trebuie să aibă puritatea minimum 97% şi germinaţia minimum 85%. Sămânţa de
sorg se caracterizează prin capacitate redusă de germinaţie în câmp, care poate reprezenta doar 50%
comparativ cu germinaţia în laborator.
- Este obligatorie tratarea seminţei înainte de semănat cu un fungicid pe bază de tiram
(FLOWSAN FS, 3 l/t sau SEMNAL 500 FS, 3,5 l/t), s.a. De asemenea, este obligatorie tratarea cu un
insecticid contra atacului de răţişoara porumbului şi viermi sârmă: imidacloprid 600 g/l (GAUCHO 70
WP, 8 l/tona de sămânţă); tiametoxam (CRUISER 350 FS, 9 l/ tona de sămânţă).
Epoca de semănat - tradiţional, se recomandă ca sogul să fie semănat când în sol se realizează
13 - 15oC (chiar 12oC) la adâncimea de 10 cm în sol, la ora 7 dimineaţa şi vremea este în curs de
încălzire; în principiu, se poate începe semănatul după 20 aprilie.
Densitatea culturii - depinde de tipul de sorg şi de scopul culturii:
- la sorgul pentru boabe sunt recomandate densităţi de 200 - 300 mii b.g./ha, pentru a
se realiza 150 - 200 mii plante recoltabile/ha; pe nisipuri şi pe sărături densităţile
trebuie să fie mai mici, de 100 - 150 mii plante recoltabile/ha;
- la sorgul pentru mături, la care trebuie favorizată dezvoltarea plantelor şi formarea
de ramificaţii lungi, sunt recomandate densităţi mai mici, de 40 - 60 mii plante
recoltabile/ha;
- la sorgul zaharat este de dorit să se realizeze densităţi mai mari, de 150 mii plante
recoltabile/ha, prin care este împiedicată lăstărirea exagerată a plantelor.
Cantitatea de sămânţă - depinde de tipul de sorg şi de valoarea culturală a seminţei; mai
frecvent se seamănă 10 - 15 kg sămânţă/ha.
Adâncimea de semănat - sorgul este seamănat superficial, la 3 - 5 cm adâncime sau chiar
5 - 6 cm pe nisipuri.
Distanţele între rânduri - sunt de 50 cm la sorgul pentru boabe şi la cel zaharat, iar la
sorgul tehnic de 70 cm. Semănatul se efectuează cu semănătorile pentru semănat în
cuiburi.
Lucrările de îngrijire
218
◆ Combaterea buruienilor - sorgul se caracterizează prin ritm lent de creştere la începutul
vegetaţiei, răsărit împiedicat de formarea crustei şi îmburuienare frecventă; ca urmare,
trebuie aplicată o strategie complexă de control al buruienilor;
- în tehnologia clasică, sunt recomandate 2 - 3 praşile mecanice şi 1 - 2 praşile
manuale;
- pentru controlul buruienilor se pot folosi, înainte de semănat, produse pe bază de
pendimetalin+terbutilazin (TREK 334 SE, 3,5 l/ha), iar în vegetaţie, preparate pe bază
de 2,4 D (SDMA SUPER, 1 l/ha), pentru combaterea dicotiledonatelor. Tratamentul
este recomandat să fie aplicat la începutul înfrăţitului (când plantele de sorg au 4 - 5
frunze, sau 10 - 30 cm înălţime). În plus, se poate interveni şi cu 1 - 2 lucrări de praşit,
uneori chiar cu praşile selective.

◆ Combaterea dăunătorilor - se realizează prin tratamente la sămânţă contra răţişoarei şi


viermilor sârmă, similar cu cele prezentate la porumb.
- păduchele verde al cerealelor - Schizaphis graminum, este un dăunător specific al
sorgului, care atacă puternic încă de la începutul vegetaţiei. Simptomele atacului sunt:
frunzele sunt pigmentate şi se răsucesc în formă de cornet; suprafaţa frunzelor prezintă
pete roşii, care se înmulţesc şi se măresc treptat; plantele atacate stagnează în creştere,
iar unele se usucă. Combaterea se realizează cu produsele: deltametrin (DECIS 2,5
EC, 300 ml/ha) sau alfa-cipermetrin (FASTAC 10 EC, 150 ml/ha). Se recomandă 2
stropiri, la interval de 10 - 15 zile, la un PED de 25 afide/plantă.

◆ Răritul culturii - este recomandat la sorgul tehnic, realizat în faza de 4 - 5 frunze.

◆Copilitul (îndepărtarea lăstarilor) - este recomandat la sorgul zaharat deoarece pentru


dezvoltarea lăstarilor planta consumă din glucidele care sunt depozitate în tulpină.

◆ Irigarea - este o lucrare de îngrijire la care sorgul reacţionează foarte bine, deşi are
rezistenţă mare la secetă. Reacţia la irigare este favorabilă îndeosebi pe nisipuri şi pe
sărături, precum şi în zonele aride.

Recoltarea
► la sorgul pentru boabe, coacerea este eşalonată din cauza inflorescenţei de tip panicul şi a
formării fraţilor; recoltarea trebuie să înceapă când boabele sunt uscate (17% umiditate) şi se
efectuează, de regulă, la sfârşitul lunii septembrie şi în luna octombrie, cu combina universală;
trebuie acordată atenţie ultimei frunze de sub panicul, care este încă verde, şi care este tăiată
de combină, împiedicând treieratul. Din acest motiv, în anumite situaţii se recomandă un
tratament cu diquat (REGLONE, 2 - 4 l/ha), când boabele au 30% umiditate, urmat de

219
recoltarea după 10 - 15 zile. Productivitatea este frecvent de 5.000 - 6.000 kg/ha, chiar 8.000 -
10.000 kg boabe/ha. Păstrarea boabelor este dificilă deoarece acestea se încing şi se alterează
uşor din cauza porozităţii reduse a masei de boabe. Ca urmare, boabele trebuie depozitate în
strat subţire, lopătate şi uscate cât se poate de repede, până la 12 - 13% umiditate;
► sorgul pentru mături poate fi recoltat la maturitatea în lapte (renunţându-se la recolta de
boabe); în această fază, ramificaţiile sunt flexibile. Se poate recolta şi mai târziu, la
maturitatea în pârgă, putând fi valorificate şi boabele, dar ramificaţiile sunt mai rigide. La
recoltare se taie inflorescenţele cu secera, cu 1 - 2 internodii, apoi se usucă la umbră şi se
desprind boabele. Productivitatea este de 1 - 1,5, chiar 4 t panicule/ha;
► sorgul zaharat se recoltează la maturitate în lapte, când are în tulpini cantitatea cea mai
mare de substanţă uscată, glucide totale şi glucide reducătoare. Pentru furaj sau pentru biogaz
și bioetanol, recoltarea se poate realiza cu combine speciale, de exemplu prin adaptarea
combinelor destinate recoltării trestiei de zahăr. Pentru tulpini, în sistem gospodăresc,
recoltarea se poate efectua manual, cu diferite unelte (seceri), după care urmează operaţiunile
de desfrunzit, şi înlăturarea ultimelor internoduri, mai sărace în substanţe dulci. Recoltele pot
ajunge în condiţii obişnuite la 20 - 60 t tulpini proaspete/ha şi 2 - 4 t boabe/ha, din care se pot
obţine 50 - 60 l sirop/tona de tulpini sau 3.000 l etanol din fitomasa totală.

20.2. Cultura meiului


Importanţă
Meiul (Panicum miliaceum L.) este una dintre cele mai vechi plante cultivate. În climatele mai
calde a fost înlocuit în mare măsură de porumb, iar în climatele umede şi răcoroase, de cartof.
Suprafaţa mondială semănată cu diferite specii de mei (majoritatea aparţinând genurilor
Setaria, Pennisetum, Eragrostis, Eleusine), este de 31.529 mii ha, din care specia caracteristică zonei
temperate (Panicum miliaceum), ocupă circa 10.000 mii ha. Meiurile sunt cultivate cu precădere în
ţările în curs de dezvoltare din zonele aride ale Asiei şi Africii. Producţia medie mondială se situează
în jur de 879 kg boabe/ha. Producţii de peste 2.000 kg/ha sunt consemnate în SUA, Franţa, Turcia,
Ungaria, China. În Europa (837 mii ha în 2011) şi în SUA (137 mii ha), meiul este semănat pe
suprafeţe limitate, mai mult pentru furaj. Comerţul mondial cu mei atinge 350 mii tone anual,
exportatori importanţi fiind India, SUA, Ucraina, iar principalul importator este Uniunea Europeană.
În România, meiul a fost cultivat din vechime, jucând un rol foarte important în alimentaţie;
treptat, suprafeţele s-au restrâns, meiul fiind înlocuit în cultură şi în alimentaţie, de porumb. În anii
1930 - 1939 se cultivau cu mei 47,5 mii ha (812 kg boabe/ha), iar până în 1965 suprafeţele s-au redus
la 20 - 30 mii hectare, concentrate în zonele secetoase ale ţării. În condiţiile ţării noastre, în ultima
perioadă producţiile medii au fost de 800 - 1.666 kg/ha, dar se apreciază că se pot obţine producţii de
1.000 - 2.500 kg boabe/ha şi 2.000 - 4.000 kg paie/ha. În prezent, meiul a devenit o cultură de interes
220
secundar (3 mii ha în intervalul 2005 - 2011), prezentând o oarecare importanţă, mai ales în cultură
succesivă, pentru fân sau chiar pentru boabe, datorită rezistenţei la secetă şi perioadei scurte de
vegetaţie. De altfel, şi în perioada interbelică, meiul era considerat o plantă de completare, destinată
înlocuirii, primăvara târziu, a semănăturilor nereuşite, precum şi pentru terenurile care au fost inundate
(N.Săulescu, 1947).
Boabele de mei conţin: 10,6 - 18,0% proteine; 61,1 - 68,9% glucide; 3,6% lipide; 8,1%
celuloză; 3,4% săruri minerale. Boabele decorticate pot fi prelucrate sub formă de făină, utilizată în
alimentaţie pentru prepararea de mămăligă, crupe sau păsat. Prin decorticare se pierd 20 - 40% din
masa boabelor. Mămăliga de mei este hrănitoare, dar ceva mai greu de digerat. Boabele pot fi
destinate şi furajării animalelor (rumegătoare, păsări). Planta întreagă poate fi folosită sub formă de
masă verde sau fân, oferind un furaj de bună calitate.
Sistematică. Soiuri cultivate. Meiul (Panicum miliaceum L.) aparţine familiei Poaceae şi
cuprinde mai multe varietăţi, diferenţiate după culoarea bobului: album (meiul alb, extins în cultură în
Europa), luteum, nigrum şi bicolor (cultivate în climatele calde şi aride ) (T.Robu, 2011).
În prezent, în ţara noastră există în cultură soiurile româneşti: Marius (creat la INCDA
Fundulea în anul 2001) şi Moldova (creat la SCDA Podu Iloaiei în anul 2004).

Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice


Meiul este o plantă erbacee anuală (fig.63). Are pretenţii ridicate faţă de căldură (seminţele
germinează la 10 - 12°C) şi este sensibil la temperaturi scăzute în toate fazele de vegetaţie (la -2°C
plantele mature sunt distruse). Este o plantă cu creştere rapidă; perioada de vegetaţie este scurtă, de
numai 60 - 90 zile, interval în care trebuie să se acumuleze 800 - 850°C, temperaturi mai mari de
10°C. Coeficientul de transpiraţie este de 190 - 250 şi reflectă cerinţele reduse faţă de umiditate.
La germinat rezultă o singură rădăcină embrionară. Sistemul radicular este fasciculat,
puternic dezvoltat, ceea ce imprimă o rezistenţă deosebită la secetă. Pentru germinat necesită numai 25
- 30% apă din masa seminţei. Prezenţa perişorilor pe întreaga plantă, numărul mic de stomate,
structura anatomică apropiată de a plantelor de deşert şi semideşert îi conferă o mare rezistenţă la
secetă şi arşiţă. Tulpina este un pai plin cu măduvă, păros, cu înălţime de 80 - 120 cm şi capacitate
mare de înfrăţire. Frunzele sunt înguste, cu limbul şi teaca păroase, cu număr mic de stomate, care
conferă rezistenţă mare la secetă şi arşiţă. Inflorescenţa este un panicul lung de 20 - 25 cm şi
ramificat, cu înflorire şi maturare a boabelor foarte neuniforme. Fecundarea este alogamă. Boabele
sunt îmbrăcate în palei de culori diferite (galbene, roşii-verzui, brune). MMB=4 - 7 g; MH=70 kg;
procentul de pleve este de 17 - 20%.

221
Fig. 63. Meiul (Panicum miliaceum L.)
(după Gh.V.Roman, 1995)

Meiul dă rezultatele cele mai bune pe soluri mijlocii, cu reacţie neutră şi fertilitate ridicată,
cum ar fi cernoziomurile sau aluvisolurile; suportă pH până la 5,5 - 5,8.
Zonarea culturii în România. În cultură principală pentru boabe, meiul este recomandat
pentru cultivare în zonele de câmpie din sud, Câmpia Transilvaniei şi în Moldova. În cultură succesivă
pentru furaj, se recomandă să fie semănat în câmpiile din sud şi vest; pentru a realiza culturi reuşite şi
producţii bune trebuie să fie amplasat cu prioritate pe terenurile amenajate pentru irigat.

Particularităţi ale tehnologiei de cultivare


Amplasarea culturii (rotația)
Pentru a da recolte mari, meiul este foarte exigent faţă de starea de fertilitate a solului şi faţă
de gradul de îmburuienare. Din aceste motive, în cultură principală pentru boabe este de dorit ca meiul
să fie amplasat după cereale păioase de toamnă sau de primăvară, plante furajere anuale sau
prăşitoare (floarea-soarelui, porumb, sfeclă sau cartof). În cultură succesivă pentru furaj, poate fi
cultivat cu bune rezultate după cereale de toamnă, în primul rând orz şi grâu, dar şi după secară
pentru furaj sau pentru boabe, borceag, cartofi timpurii.
Administrarea îngrăşămintelor. Azotul este principalul element nutritiv care trebuie aplicat
în cultura meiului; se recomandă doze moderate, de 50 - 70 kg N/ha în cultură neirigată şi de 60 - 80
kg N/ha în cultură irigată.
Fosforul se administrează în funcţie de aprovizionarea solului şi de îngrăşămintele aplicate la
planta premergătoare. De regulă, se recomandă 50 - 80 kg P2O5/ha. Pe solurile cu reacţie acidă (pH =

222
5,5 - 5,8) se pune problema aplicării îngrăşămintelor cu potasiu (50 - 60 kg K2O) şi a amendamentelor
calcaroase.
Lucrările solului. Meiul cere să fie semănat într-un teren bine mărunţit, curat de buruieni,
fără resturi vegetale. Pentru meiul în cultură principală, lucrările de pregătire a terenului sunt cele
recomandate pentru plantele care sunt semănate primăvara. Pentru meiul în cultură succesivă se
efectuează lucrări superficiale cu grapa cu discuri, eventual ultima lucrare cu tăvălugul inelar.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa folosită la semănat trebuie să aibă puritatea de minimum
93% şi germinaţia totală de minimum 80%.
În cultură principală, se recomandă ca meiul să fie semănat atunci când temperatura solului a
ajuns la 10 - 12°C, în mod normal în intervalul 15 - 25 aprilie în zonele de câmpie şi 25 aprilie - 5
mai în zonele colinare. Semănatul se efectuează la 25 cm între rânduri (chiar la 50 cm între rânduri pe
terenurile îmburuienate), folosind o cantitate de 10 - 25 kg sămânţă/ha. Se seamănă superficial, la 2 -
2,5 cm adâncime.
În cultură succesivă, trebuie semănat imediat după recoltarea premergătoarei şi nu mai târziu
de 15 iulie, în zona de câmpie şi de 6 - 10 iulie, în zone colinare. Se seamănă la distanţe mai mici între
rânduri, de 12,5 - 15 cm, la 3 - 4 cm adâncime, cu o cantitate de sămânţă de circa 25 kg/ha.
Lucrările de îngrijire. După semănat, se recomandă să se efectueze o lucrare de tăvălugit
pentru grăbirea răsăritului. Cea mai importantă lucrare de îngrijire este combaterea buruienilor.
Împotriva buruienilor dicotiledonate se pot efectua tratamente cu preparate de bază de: acid 2,4 D
(SDMA, 1,5 - 2,5 l/ha) sau acid 2,4 D+dicamba (ICEDIN FORTE, 2 l/ha), aplicate când plantele de
mei se află în faza de înfrăţit şi înainte de alungirea paiului.
Meiul este atacat de puţine boli. Importanţă prezintă tăciunele, care se combate prin tratarea
seminţei cu un preparat pe bază de carboxină+tiram (VITAVAX 2000, 2,5 l/tona de sămânţă).
Meiul reacţionează favorabil la aplicarea udărilor, îndeosebi în cultură succesivă. În această
situaţie, se recomandă să se aplice o udare imediat după semănat, cu 300 - 350 m3 apă/ha, urmată de
udări cu norme mai mari, de 400 - 500 m3/ha, la intervale de 15 - 18 zile (în funcţie de evoluţia
umidităţii solului).
Recoltarea. Meiul are o coacere neuniformă, existând pericolul scuturării boabelor. În plus,
boabele se sparg uşor la treierat. Faza optimă de recoltare este atunci când boabele de la vârful
paniculului au căpătat culoarea caracteristică şi 85 - 90% din boabe s-au întărit, iar cele din mijlocul
paniculului sunt în pârgă.
Se recoltează cu combina de cereale, printr-o singură trecere. În anumite situaţii, meiul poate
fi recoltat şi divizat; în prima fază, când 70 - 75% dintre boabe s-au întărit, se taie plantele cu
vindroverul, la 20 - 25 cm înălţime şi numai pe rouă, pentru a nu se scutura boabele; după 2 - 4 zile de
la cosire se treieră cu combina, prevăzută cu ridicător de brazdă. Trebuie reţinut că meiul are paiul plin

223
cu măduvă, cu umiditate mai ridicată şi, ca urmare, se usucă mai greu. Raportul boabe:paie este de
1:1,3 - 1,5.
Pentru furaj, meiul poate fi recoltat în faza de lapte-ceară (pentru însilozare) sau chiar mai
devreme (pentru masă verde sau fân).

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt problemele specifice ale combaterii buruienilor din culturile de sorg ?
Răspuns:
Sorgul are un ritm lent de creştere la începutul vegetaţiei şi cultura se îmburuienează frecvent. Ca
urmare, este necesară o strategie complexă de control a buruienilor, prin prăşit şi erbicidare. Se va
evita amplasarea pe terenurile îmburuienate cu costrei.

2. Care sunt particularităţile sorgului şi meiului care explică extinderea acestora în anumite
areale de pe glob şi recomandă cultivarea lor în unele regiuni ale României?
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Momentul optim de recoltare a sorgului zaharat este:
a) La maturitatea în lapte, când în tulpini se află cea mai mare cantitate de glucide totale şi glucide
reducătoare.
b) La maturitatea în lapte-ceară, când ramificaţiile inflorescenţei sunt flexibile.
c) Când boabele sunt uscate (17% umiditate).
Rezolvare: a
De rezolvat:
2. Care dintre culturile de orez, sorg şi mei se pretează pentru cultură succesivă, pentru boabe
sau pentru furaj ?
a) Sorgul.
b) Toate cele trei culturi.
c) Niciuna dintre cele trei culturi.
d) Meiul.
Rezolvare:

224
REZUMATUL TEMEI
20. Sorgul. Meiul
20.1. Cultura sorgului
a) Importanţă. Calitatea recoltei - diversitatea tipurilor de sorg și utilizările acestora.
b) Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice - plantă care valorifică areale cu condiții pedo-
climatice puțin favorabile.
c) Particularităţi ale tehnologiei de cultivare - în funcție de tipul de sorg și destinația recoltei.
20.2. Cultura meiului
a) Importanţă. Calitatea recoltei.
b) Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice.
c) Particularităţi ale tehnologiei de cultivare.

TEST RECAPITULATIV
Pentru condiţiile din România, soiurile de orez Peste 3.200oC a
trebuie să aibă un necesar termic de: Între 2.400 şi 3.200oC b
1.100 - 1.400oC c
Cel mult 2.400oC d
Sistemul de lucrări ale solului în culturile de Se practică sisemul ”no-till” a
orez diferă de alte culturi agricole prin: Arătura se efectuează la interval de 3 ani b
Nivelarea de exploatare este o lucrare obligatorie c
Nu există diferenţe ale lucrărilor solului faţă de d
alte culturi agricole
Densitatea de semănat la orez este de: 900 - 1.000 b.g./m2 a
400 - 500 b.g./m2 b
450 - 600 b.g./m2 c
40 - 60.000 b.g./ha d
Cele mai frecvente şi mai dăunătoare buruieni Pălămida (Cirsium arvense) a
din culturile de orez sunt: Mohorul (Echinochloa) şi orizica (Leersya b
oryzoides)
Costreiul (Sorghum halepense) şi muştarul c
sălbatic (Sinapis arvensis)
Traista ciobanului (Capsela bursa-pastoris) şi d
volbura (Convolvulus arvensis)
Regimul de irigare practicat în orezăriile de la Submersia continuă cu nivel de apă variabil a
noi este: O udare de răsărire şi apoi udari periodice cu 300 b
- 500 m3 apă/ha
Submersia intermientă cu nivel de apă variabil c
În România se practică cultura pluvială a d
orezului (apa este asigurată din precipitaţii)
Unele particularităţi ale sorgului (consum mare O leguminoasă pentru boabe a
de apă şi substanţe nutrive, resturile vegetale Porumb sau floarea-soarelui b
celulozice rămase pe teren) recomandă ca planta Cereale păioase c
postmergătoare să fie de preferinţă: Cartofi sau sfeclă pentru zahăr d
Densităţile corecte de cultivare a diferitelor Sorg zaharat: 200 – 300 mii b.g./ha a
tipuri de sorg sunt următoarele: Sorg pentru mături: 150 mii plante recoltabile/ha b
Sorg pentru boabe: 40 - 60 mii plante c
recoltabile/ha
225
Sorg pentru boabe: 150 - 200 mii plante d
recoltabile/ha
Cel mai periculos şi mai frecvent dăunător al Gândacul ghebos (Zabrus tenebrioides) a
culturilor de sorg este: Gărgăriţa (Tanymecus dilaticollis) b
Păduchele verde (Schizaphis graminum) c
Gândacul bălos (Lema melanopa) d
Recomandările privind administrarea 50 - 80 kg N/ha; 50 - 80 kg P2O5/ha; 50 - 60 kg a
îngrăşămintelor în cultura meiului ţin cont de K2O/ha
perioada scurtă de vegetaţie şi masa vegetală 20 - 40 t gunoi de grajd/ha b
redusă: 100 - 120 kg N/ha şi 80 - 120 kg P2O5/ha c
Obligatoriu îngrăşare organică şi minerală d
Dintre tipurile de sorg, cel mai bine se pretează Sorgul tehnic a
pentru furajarea vacilor de lapte: Sorgul zaharat b
Sorgul pentru boabe c
Toate tipurile de sorg d
Extinderea cultivării sorgului în arealele Sistem radicular dezvoltat și număr mare de a
secetoase și călduroase se explică prin anumite perișori radiculari
particularități ale plantei (două răspunsuri Cariopsă golașă sau îmbrăcată, sferică b
corecte): Frunze ceroase și care se rulează la secetă c
Inflorescență panicul, răsfirat sau compact d
Calitatea nutritivă a boabelor de orez din comerț Cultivarea în teren submers a
este diminuată prin: Cultivarea în zone cu temperaturi ridicate b
Procesele de prelucrare a recoltei c
Evacuarea apei din parcele înainte de recoltare d
Una dintre cereale are o veche tradiție agricolă Grâu a
și alimentară pe teritoriul românesc și a fost Mei b
înlocuită de porumb, datorită productivității și Orez c
calității recoltei: Sorg d
Cerințele reduse față de umiditate ale meiului 190-250 a
sunt bine ilustrate de valorile coeficientului de
450-500 b
transpirație:
230-440 c
500-600 d
Cultura succesivă a meiului pentru furaj se Florii-soarelui și porumbului a
poate practica în Câmpile de Sud și de Vest, în Soiei și fasolei b
condiții de irigare, după recoltarea: Cerealelor de toamnă și borceagului c
Sfeclei pentru zahăr d

226
LEGUMINOASELE PENTRU BOABE
Tema nr. 21
Importanţa leguminoaselor pentru boabe. Calitatea recoltei
Unităţi de învăţare:
 Importanţa leguminoaselor pentru boabe.
 Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări.
Obiectivele temei:
- să înţelegeți importanţa alimentară, furajeră şi agronomică a leguminoaselor pentru boabe pentru a
argumenta necesitatea și posibilitatea extinderii în cultură;
- să cunoaşteți particularităţile compoziţiei chimice ale seminţelor de leguminoase şi alternativele de
valorificare şi procesare a recoltei.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate semănatului.
Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Toader Maria, Ionescu-Truţa Alina Maria, Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, Duşa Elena
Mirela, Băşa A.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru Culturi agricole
alternative. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

21.1. Importanţa leguminoaselor pentru boabe


Leguminoasele aparţin clasei Dicotyledonatae, ordinul Fabales, familia Fabaceae (sin.
Leguminosae, sin. Papilionaceae), subfamilia Papilionoideae (sau Faboideae), care cuprinde
numeroase specii. Leguminoasele pentru boabe cu importanţă economică pentru zona în care se află
România aparţin genurilor: Pisum, Phaseolus, Glycine, Lens, Cicer, Vicia, Lupinus, Arachis, Vigna (J.
Smartt, 1990).
- leguminoasele se situează după cereale ca importanţă alimentară în asigurarea caloriilor şi
proteinelor pentru populaţia umană. Semințele lor conţin de 2 - 4 ori mai multă proteină şi aminoacizii
completează pe cei din boabele de cereale;
- simbioza plantă leguminoasă pentru boabe - bacterii fixatoare de azot are ca rezultat un
excedent de azot, astfel că bacteriile furnizează azot culturii gazdă, dar sporesc şi fertilitatea solului
prin azotul rămas în sol după recoltare. Prin includerea leguminoaselor în rotaţii, ele contribuie la

227
îmbunătăţirea aprovizionării cu azot a terenurilor agricole şi, implicit, la reducerea dozelor de
îngrăşăminte cu azot;
- prin rădăcini şi resturile vegetale rămase pe teren, este îmbogăţit solul în materie organică
(evaluată la 1 - 3 t/ha), de calitate superioară deoarece conţine un raport C/N de 1/10 care, prin
descompunerea substanţelor organice, tinde spre raportul de 1/20 existent în sol.
În anul 2011, leguminoasele pentru boabe au fost semănate pe glob pe 191.299 mii ha (tab.
36), cu creşteri importante faţă de anii 2001 (145.000 mii ha) şi 2007 (170.000 mii ha).

Tabelul 36
Suprafeţele cultivate cu leguminoase pentru boabe, pe specii
şi continente (mii ha) (FAOSTAT, 2011)
America America Europa Africa Asia Oceania Total
Specia de Nord de Sud
şi
Centrală
Mazăre 1.053 139 2.116 649 1.928 329 6.214
Fasole 534 5.978 257 6.336 16.026 80 29.211
Soia 31.342 47.701 2.973 1.508 10.452 17 102.993
Linte 1.165 21 88 140 2.531 224 4.169
Năut 103 58 82 540 11.767 653 13.203
Bob 0 147 245 793 993 175 2.353
Lupin 0 38 152 13 0 756 959
Arahide 444 512 11 9.949 10.840 13 21.770
Fasoliţă 8 16 8 10.204 191 0 10.427
TOTAL 34.649 54.610 5.932 30.132 63.728 2.248 191.299

Soia deţine mai mult de jumătate din suprafaţa totală cu leguminoase şi este în evidentă
extindere în ultimele decenii, prin comparaţie cu celelalte specii, aflate în uşor regres. Leguminoasele
sunt cultivate cu precădere în Asia şi America Centrală şi de Sud, după care urmează America de Nord
şi Africa. Legumoasele pentru boabe utilizate direct în alimentaţie (deci, exceptând soia şi arahidele)
însumează 42.436 mii ha în Asia, 18.675 mii ha în Africa, 6.397 mii ha în America Centrală şi de Sud,
doar 2.863 mii ha în America de Nord şi 2.948 mii ha în Europa.
Producţia mondială de seminţe de leguminoase a fost în anul 2011 de 358.450 mii t, din care
299.530 mii t soia şi arahidele (tab. 37). Cele două continente americane produc fiecare circa 26% din
recolta mondială de seminţe leguminoase, iar peste 90% din recoltele americane sunt reprezentate de
soia.

228
Tabelul 37
Producţiile totale de leguminoase pentru boabe, pe specii şi continente (mii tone) (FAOSTAT, 2011)
Specia America America Europa Africa Asia Oceania Total
de Nord de Sud şi
Centrală
Mazăre 2.371 174 3.956 546 2.084 427 9.558
Fasole 1.044 5.268 453 4.378 12.042 65 23.250
Soia 87.418 136.291 5.797 1.787 29.593 30 260.916
Linte 1.746 9 103 132 2.027 394 4.411
Năut 188 81 115 581 10.156 513 11.634
Bob 0 174 722 1.119 1.667 350 4.032
Lupin 0 57 223 19 1 807 1.107
Arahide 1.649 1.354 9 9.435 26.143 24 38.614
Fasoliţă 15 23 25 4.635 230 0 4.928
TOTAL 94.431 143.431 11.403 22.632 83.943 2.610 358.450

Comerţul mondial cu leguminoase pentru boabe este dominat de soia (93,1 mil. tone în 2010),
marii exportatori fiind SUA, Brazilia şi Argentina; comerţul cu celelalte leguminoase are dimensiuni
modeste (4,4 mil. tone mazăre; 3,0 mil. tone fasole; 1,9 mil. tone linte; 1,1 mil. tone năut), Canada,
SUA şi China fiind exportatori cei mai importanţi. Importurile de seminţe leguminoase, constând în
principal din soia, sunt înregistrate în ţări din Asia (China, Japonia) şi Europa (Olanda, Germania,
Spania), iar India şi Brazilia sunt principalii beneficiari ai importurilor de fasole (FAOSTAT, 2011).

Fig. 64. Evoluţia suprafeţelor cultivate cu leguminoaselor pentru boabe


(mii ha) în România în perioada 1935-2010 (original)

229
În România, sortimentul de leguminoase pentru boabe a cuprins, de-a lungul timpurilor, circa
10 specii, unele cu importanţă economică (mazăre, fasole, soia, năut, linte), altele cultivate pe uprafeţe
restrânse şi cu semnificaţie zonală (bob, arahide, fasoliţă, lupin alb, lupin galben, latir). Suprafeţele
semănate cu leguminoase pentru boabe au fost fluctuante în ultimul secol (fig. 64): circa 99 mii ha în
1938 (în principal, mazăre şi fasole); 167 mii ha în 1950; 194 mii ha în 1963; 672 mii ha în 1987 (390
mii ha soia, 170 mii ha fasole, 100 mii ha mazăre, 10 mii ha năut, 0,7 mii ha linte); 250 mii ha în anul
1992 (166 mii ha soia, 58 mii ha fasole, 22 mii ha mazăre); 125 mii ha în 2011 (71 mii ha soia, 28 mii
ha mazăre, 24 mii ha fasole).

21.2. Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări


Morfologia şi anatomia seminţei. Seminţele plantelor leguminoase diferă ca aspect, culoare,
mărime, formă şi grosimea învelişului seminţelor. Structura internă a seminţei include: învelişul
(tegumentul seminal sau testa); embrionul, format din muguraş (sau gemulă) şi primordiile frunzelor
embrionare; două cotiledoane şi axul embrionar, cuprinzând epicotilul, hipocotilul şi radicula.

Învelişul seminţei reprezintă 6 - 8% din masa totală a seminţei. Învelişul protejează structurile
embrionului de daunele provocate de şocuri mecanice, de pătrunderea apei în bob şi de contaminarea
cu microorganisme.
Cotiledoanele sunt cele mai mari componente ale seminţelor şi conţin rezervele de amidon şi
proteine. Celulele parenchimatice ocupă cea mai mare parte a cotiledonului şi depozitează grăunciorii
de amidon, înglobaţi într-o reţea proteică.

Fig. 65. Structura semințelor de fasole și mazăre


a - rădăcină embrionară; b - muguraș; c - cotiledon; d – tegument seminal
(după Walter 1950; Lampeter 1982)

Compoziţia chimică şi calitatea recoltei. Leguminoasele pentru boabe sunt o resursă


alimentară vitală care contribuie la satisfacerea cerinţelor alimentare în dietele umane din diverse părţi
ale lumii (tab. 38):

230
⇨ sunt o sursă bogată în proteine, care reprezintă între 20% şi 40% din masa bobului, în
funcţie de specie. Proteinele leguminoaselor sunt bogate în unii aminoacizi esenţiali: lizină, treonină,
isoleucină, leucină, fenilalanină şi valină, dar sunt deficitare în aminoacizi conţinând sulf, îndeosebi
metionină şi cistină; proteinele de rezervă din seminţele de leguminoase sunt reprezentate de
globuline, care deţin, de regulă, circa 70% din total proteine, iar glutelinele şi albuminele au o pondere
de circa 10 - 20% fiecare. Principalele globuline din majoritatea seminţelor leguminoase sunt
legumina (îndeosebi în mazăre şi bob) şi vicilina (în fasolea comună).

Tabelul 38
Compoziţia chimică a seminţelor de leguminoase pentru boabe
(g/100 g seminţe) (după B.Caballero, L.C.Trugo, P.M.Fingas, 2003)
Apă Proteine Lipide Glucide Celuloză Săruri Energie
Specia brută minerale (kJ)
Mazăre 10,5 24,5 1,1 57,4 4,0 2,5 1.428
Fasole 10,0 22,6 1,4 58,0 4,3 3,7 1.453
Soia 9,0 34,3 18,7 29,8 3,1 5,1 1.735
Linte 10,5 24,0 1,0 57,8 4,1 2,6 1.450
Năut 9,9 20,6 5,7 57,1 4,0 2,7 1.520
Bob 10,6 24,8 1,4 52,9 7,0 3,3 1.450
Lupin 10,7 35,0 9,0 29,3 12,5 3,5 1.596
Arahide 6,5 27,6 49,8 11,7 2,0 2,4 2.306
Fasoliţă 10,7 22,0 1,4 58,1 4,5 3,3 1.453

⇨ conţinutul în glucide este de 50 - 60% la speciile utilizate direct în alimentaţie. Seminţele


conţin amidon ca principalul poliglucid de rezervă şi sunt relativ bogate în oligozaharide (rafinoză,
galactoză, ş.a.) care sunt asociate cu balonările produse de consumul unor seminţe de leguminoase (de
exemplu, fasole);

⇨ conţinutul în celuloză brută (fibre) variază între 1,2 şi 13,5%;

⇨ majoritatea seminţelor mature de leguminoase cu utilizare alimentară conţin 1 - 2% lipide;


conţinutul este ceva mai ridicat la năut (5,7%) şi lupin (9,0%), iar la arahide şi soia este în jur de 50%,
şi respectiv 20%. Lipidelor leguminoaselor conţin îndeosebi acizi graşi nesaturaţi (55 - 85%), aşa cum
este acidul linoleic. În compoziţia lipidelor, fosfolipidele reprezintă 24 - 35%, iar glucolipidele
însumează până la 10%;

⇨ conţinutul în săruri minerale este de 2,4 - 5,1%; în general, leguminoasele sunt


considerate surse importante de calciu şi fier, dar şi de fosfor, potasiu, zinc, sodiu şi magneziu;

231
⇨ seminţele mature de leguminoase furnizează vitamine solubile în apă (tiamină, acid folic,
riboflavină şi acid nicotinic), dar foarte puţin acid ascorbic (tab. 39).

!!! În seminţele de leguminoase sunt prezente unele substanţe cu efect antinutriţional: inhibitori ai
proteazei şi amilazei, lectine, acid fitic, hematglutinine, glucozide cianogenetice, saponine, taninuri,
alcaloizi, ceea ce limitează utilizarea lor în alimentaţie fără o prealabilă prelucrare. În majoritate,
aceste substanţe pot fi înlăturate prin procesele de preparare a hranei sau sunt descompuse în
intestin.

Tabelul 39
Conţinuturile în microelemente şi vitamine în seminţele de leguminoase
(după B.Caballero, L.C.Trugo, P.M.Fingas, 2003)
Specia Vitamina Vitamina
Ca Fe Zn Vitamina Vitamina B1 B9 (acid C (acid
A (tiamină) folic) ascorbic)
(g/100 g) (g/100 g) (g/100 g))
(UI) (mg/100 g) ( μg) (mg/100 g)

Mazăre 43 2,08 0,27 145 0,15 41,7 60


Fasole 440 13,44 4,48 0 1,03 44,6 0
Soia 277 15,70 4,89 24 0,87 375,1 6
Linte 51 9,02 3,61 39 0,47 432,8 6,2
Năut 105 6,24 3,43 67 0,48 556,6 4,0
Bob 37 1,55 1,00 333 0,13 148,0 3,7
Lupin 176 4,36 4,75 23 0,67 355,0 4,8
Arahide 92 4,58 3,27 0 0,64 239,8 0
Fasoliţă 110 8,27 3,37 50 0,85 632,6 1,5

Utilizări ale recoltei. Păstăile şi seminţele de leguminoase pentru boabe pot fi utilizate în
alimentaţie într-o mare varietate de forme, iar valoarea lor nutritivă este influenţată marcant de modul
în care sunt preparate. Pot fi definite 6 modalităţi generale în care acestea pot fi consumate (J.Smartt,
1990):

⇨ cea mai mare parte din recolta de leguminoase este consumată sub formă de seminţe mature
uscate, utilizate întregi sau măcinate. Pe timpul depozitării acestora se reduc, treptat, valoarea
nutritivă şi uşurinţa preparării (de exemplu creşte durata de fierbere), dar depozitate în condiţii
bune şi protejate împotriva dăunătorilor de depozit, ele pot acoperi consumul de la o recoltă la
alta;

232
⇨ utilizarea boabelor în stare nematură este caracteristică pentru mazăre (şi bob, în unele
ţări), la care boabele sunt consumate proaspete sau sunt conservate (de dorit, prin refrigerare);

⇨ unele leguminoase pot fi recoltate sub formă de păstăi verzi şi consumate ca legume (de
exemplu, fasolea); valoarea nutritivă a păstăilor nemature este destul de diferită de cea a
seminţelor mature, prin conţinutul în proteine mai scăzut, dar sunt relativ mai bogate în
vitamine şi glucide solubile;

⇨ practica de a utiliza seminţe germinate şi plăntuţe tinere de leguminoase ca legume


proaspete este răspândită în Asia. În aceste regiuni, depozitarea seminţelor uscate şi punerea
lor la germinat, asigură o aprovizionare continuă cu legume proaspete care pot fi produse în
perioadele în care acestea nu pot fi cultivate în câmp;

⇨ în Asia de Sud-Est, au fost dezvoltate tehnologii alimentare bazate pe utilizarea unor


microorganisme (Aspergillus oryzae, Rhizopus oryzae şi Bacillus subtilis ș.a.), în mod obişnuit
folosite la fermentarea produselor vegetale şi animale. Fermentarea soiei prezintă un interes
deosebit deoarece sunt îmbunătăţite atât digestibilitatea, cât şi palatabilitatea;

⇨ din şroturile (turtele) rămase după extragerea uleiului rezultă izolate proteice, care sunt
incluse în produse din carne sau folosite pentru prepararea unor înlocuitori ai produselor
lactate şi alternative la laptele animal, pentru persoanele care au alergie la laptele de vacă.

Plantele de leguminoase pentru boabe pot fi folosite în furajarea animalelor, în stare verde sau
însilozate, singure sau în amestec.
Produsele secundare ale leguminoaselor (tulpini, frunze, teci) rezultate după treierat, au un
conţinut proteic ridicat (8 - 14%), depăşind de circa 10 ori conţinutul paielor de cereale (0,7 - 1,3%) şi
se pretează pentru utilizarea în scop furajer; sunt folosiţi în special vrejii de mazăre, fasole şi fasoliţă.
Turtele de soia şi arahide, rezultate după extragerea uleiului, reprezintă un nutreţ concentrat deosebit
de valoros.
Leguminoasele pot fi folosite ca îngrăşământ verde pentru fertilizarea solurilor. Rezultate
bune au fost consemnate la specii de lupin pe soluri nisipoase (lupin alb, lupinul galben), dar pot fi
folosite şi alte leguminoase.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt principalele calităţi care recomandă extinderea cultivării leguminoaselor pentru
boabe?
Răspuns:

233
Calităţile leguminoaselor pentru boabe care recomandă extinderea cultivării sunt: conţinutul ridicat
al seminţelor în proteine şi aminoacizi esenţiali; îmbogăţirea solului în azot prin simbioză cu
bacteriile fixatoare de azot; îmbogăţirea solului în materie organică prin resturile vegetale rămase pe
teren; unele leguminoase sunt importante plante oleaginoase (soia, arahidele).
2. Care sunt cele 6 modalităţi generale în care semințele de leguminoase pot fi consumate?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Cele mai importante specii de leguminoase pentru boabe pentru agricultura României sunt:
a) Lintea, năutul, bobul.
b) Mazărea, fasolea, soia.
c) Fasolea, arahidele, lupinul alb.
d) Latirul, lupinul albastru, lupinul galben.
Rezolvare: b
De rezolvat:
2. Seminţele leguminoaselor sunt superioare boabelor de cereale şi prin bogăţia în unii
aminoacizi esenţiali:
a) Lizină şi treonină.
b) Metionină şi cistină.
c) Acid aspartic şi glicocol.
d) Legumină şi vicilină.
Rezolvare:

REZUMATUL TEMEI
LEGUMINOASELE PENTRU BOABE
21. Importanţa leguminoaselor pentru boabe. Calitatea recoltei.
21.1. Importanţa leguminoaselor pentru boabe
a) Specii cuprinse în grupă.
b) Importanţa alimentară, furajeră şi agronomică. Comerțul cu semințe de leguminoase.
c) Cultivarea leguminoaselor în lume, Europa şi România.
21.2. Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări
a) Morfologia şi anatomia seminţei.
b) Compoziţia chimică şi calitatea recoltei - conținuturi ridicate în proteine și aminoacizi esențiali.
c) Utilizări specifice ale recoltei (semințe mature uscate, semințe nemature, păstăi verzi, semințe
germinate și plăntuțe tinere, produse fermentate, izolate proteice, înlocuitori de lapte și carne).

234
Tema nr. 22
Morfologia şi biologia leguminoaselor pentru boabe
Unităţi de învăţare:
 Particularităţi morfologice şi biologice.
 Ciclul de vegetaţie. Codificarea vegetaţiei.
 Formarea recoltei.
Obiectivele temei:
- să aprofundați cunoaşterea particularităţilor morfologice şi biologice ale leguminoaselor pentru
boabe;
- să cunoaşteți cerinţele leguminoaselor faţă de climă şi sol pentru a evalua favorabilitatea resurselor
naturale din diferite areale;
- să fundamentați anumite măsuri din tehnologia de cultivare a leguminoaselor funcţie de starea de
vegetaţie caracterizată prin codurile BBCH.
Timpul alocat temei: 2 oră
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate semănatului.
Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Toader Maria, Ionescu-Truţa Alina Maria, Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, Duşa Elena
Mirela, Băşa A.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru Culturi agricole
alternative. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

22.1. Particularităţi morfologice şi biologice


Germinaţia - puse în condiţii favorabile de temperatură şi umiditate, seminţele de
leguminoase absorb apă, se umflă (de obicei, îşi dublează volumul). Începe
transformarea substanţelor de rezervă din cotiledoane în compuşi mai simpli,
embrionul primeşte hrană, se dezvoltă şi rupe tegumentul seminal, apare radicula, care
creşte şi se adânceşte în sol. În continuare, la unele specii (mazăre, bob, linte, năut),
cotiledoanele rămân în sol, iar epicotilul se alungeşte şi la suprafaţă apar frunzuliţele
embrionare şi muguraşul (germinaţie-răsărire hipogeică) (fig. 66). La alte specii
(fasole, soia, fasoliţă, lupin) în procesul de germinaţie are loc alungirea hipocotilului,
care împinge cotiledoanele şi muguraşul spre suprafaţa solului (germinaţie-răsărire
epigeică).
235
Fig. 66. Germinație-răsărire hipogeică (A) și epigeică (B) la leguminoasele pentru boabe
(după H. Lochner, J. Breker și colab., 2007)

Rădăcina - este pivotantă, cu numeroase ramificaţii, dezvoltate îndeosebi în straturile


superficiale ale solului. Rădăcina leguminoaselor are o capacitate mare de solubilizare
a substanţelor nutritive din forme greu solubile, care se explică prin respiraţia intensă
a rădăcinilor şi aciditatea secreţiilor radiculare. O parte din substanţele minerale
(săruri de fosfor, potasiu, calciu) din straturile profunde ale solului sunt aduse de
rădăcini spre suprafaţă, fapt important pentru plantele succesoare:

!! Pe rădăcinile leguminoaselor trăiesc în simbioză, bacterii din genul Rhizobium,


care fixează azotul atmosferic, pe care îl pun la dispoziţia plantei gazdă şi primesc în
schimb glucide şi săruri minerale, de care au nevoie pentru nutriţia proprie (fig. 67).
Bacteriile provin în urma inoculării seminţelor înainte de semănat cu preparate
bacteriene (de exemplu, preparatul Nitragin) sau provin din sol, de la culturile din anii
anteriori. Există o specificitate a relaţiei leguminoasă - bacterii fixatoare, în sensul să
diferitele specii de leguminoase sunt inoculate de anumite specii de bacterii:
Rhizobium leguminosarum pentru mazăre, linte, bob, năut, latir; R.phaseoli pentru
fasole; R.cicerii pentru năut; R.lupinii pentru lupin; Bradyrhizobium japonicum pentru
soia.

Fig. 67. Nodozități pe rădăcinile de soia


(după D. Soltner, 1999)
236
Tulpina ◆ poate fi dreaptă, erectă (la soia, lupin, bob, năut, unele soiuri de fasole),
semivolubilă (la unele soiuri de mazăre, fasole, arahide) sau volubilă (la unele forme
de fasole). Tulpina este mai mult sau mai puţin ramificată, în funcţie de soi şi
condiţiile de cultivare;

◆ creşterea tulpinii este terminală. La formele volubile, tulpina creşte şi diferenţiază


continuu organe vegetative şi generative (creştere nedeterminată), iar vegetaţia este
întreruptă doar de scăderea temperaturilor în toamnă. Prin comparaţie, există forme la
care, după formarea organelor vegetative, apexul tulpinii se transformă în mugure
floral, creşterea încetează şi planta se concentrează spre formarea organelor de
reproducere (creştere determinată). La unele specii de leguminoase pentru boabe
există forme intermediare (creştere semideterminată).

Frunza ◆ leguminoasele au frunze compuse, cu stipele mai mult sau mai puțin dezvoltate.
Frunzele pot fi: paripenate (la mazăre, bob, linte, arahide), imparipenate (la năut),
trifoliate (la fasole, soia, fasoliță), palmate sau digitate (la lupin) (fig. 68).

Fig. 68. Tipuri de frunze la leguminoase


1 - mazare; 2 - năut; 3- lupin alb; 4 - lupin galben; 5 - arahide; 6 - fasole; 7- soia; 8 - bob
(după D.Costache, 1988, citat de Gh.V.Roman, V.Ion, Lenuța Iuliana Epure, 2006)

Florile ◆ au forma specifică papilionaceelor, sunt hermafrodite şi sunt grupate în raceme sau
dispuse solitar, cu poziţie axilară (la subsuoara frunzelor) sau terminală. Gineceul este
format dintr-o singură carpelă, cu o singură lojă, cu număr diferit de ovule (fig. 69);

◆ polenizarea este autogamă (la linte şi lupin), cu procente mai mari sau mai mici de
alogamie (rar alogamă la mazăre, soia, fasole; mai frecvent alogamă la bob şi
fasoliţă).
237
Fig. 69. Floarea şi inflorescenţa la leguminoase
1 - racem axial, la fasole; 2 - racem terminal, la lupin alb; 3 - flori solitare, la năut
(după D.Costache, 1988, citat de Gh.V.Roman, V.Ion, Lenuța Iuliana Epure, 2006)

Fructul ◆ este o păstaie care provine din carpela îndoită, cu marginile sudate, şi conţine una
sau mai multe seminţe;

◆ păstăile pot fi dehiscente la maturitate (la mazăre, fasole, fasoliţă), greu dehiscente
(la soia, linte, năut, bob, lupin) sau indehiscente (la arahide) (fig. 70).

Fig. 70. Păstăi de leguminoase pentru boabe


1 - mazăre; 2 - fasole; 3 - soia; 4 - bob; 5 - lupin alb; 6 - năut; 7 - linte
(după Gh.V.Roman, V.Ion, Lenuța Iuliana Epure, 2006)

Sămânţa la leguminoase este din punct de vedere botanic o sămânţă autentică (fig.
71). În alcătuirea ei se disting tegumentul şi embrionul cu cele două cotiledoane şi cu celelalte
părţi ale viitoarei plante.

238
Fig. 71. Semințe de leguminoase
1 - mazăre; 2 - fasole; 3 - soia; 4 - năut; 5 - linte; 6 - lupin alb; 7 - bob
(după Gh.V.Roman, V.Ion, Lenuța Iuliana Epure, 2006)

22.2. Ciclul de vegetaţie. Codificarea vegetaţiei


Ciclul de vegetatie. Prin comparaţie cu cerealele, la care etapa generativă (reproductivă) se
diferenţiază clar şi succede etapei vegetative, o particularitate a leguminoasele este
evoluţia concomitentă, o perioadă mai îndelungată, a etapei vegetative şi a celei
generative. În consecinţă, în faza de înflorire, plantele de leguminoase continuă să
formeze, în paralel, organe vegetative şi generative; între cele două procese se
manifestă o competiţie pentru aprovizionarea cu asimilatele necesare creşterii şi
dezvoltării. Ca rezultat, aceste specii sunt mai sensibile la factorii de stres, iar
formarea recoltei este mai mult influenţată de condiţiile de mediu (de exemplu, de
insuficienţa apei).

Codificarea vegetaţiei. La leguminoasele pentru boabe, codificarea vegetaţiei (după scara


BBCH) este structurată pe aceleaşi stadii principale (macrostadii) ca şi în cazul cerealelor (tab.
40).

∙ Vegetaţia începe cu declanşarea procesului de germinaţie (stadiul principal 0); mărimea


seminţelor şi tipul de germinaţie imprimă cerinţe diferite faţă de apă şi anumite adâncimi de
semănat.

∙ Începutul dezvoltării frunzelor (stadiul principal 1) este marcat prin apariţia din sămânţă a
frunzelor embrionare. La speciile cu germinaţie hipogeică, cotiledoanele rămân în sol, iar
primele care apar la suprafaţa solului sunt frunzuliţele embrionare, care se prezintă ca nişte
239
solzi (şi care cad de timpuriu). La speciile cu germinaţie epigeică cotiledoanele apar la
suprafaţa solului, înverzesc şi contribuie la asimilaţie. În continuare se dezvoltă pe rând
frunzele propriu-zise (adevărate), prevăzute cu stipele şi (la unele specii) cu cârcei.

∙ După dezvoltarea a 4 frunze (cu unele diferenţe între specii) începe alungirea internodurilor
tulpinii (stadiul principal 3). În prima parte a acestui stadiu şi înainte de începutul creşterii
rapide în lungime, este iniţiată diferenţierea organelor generative. În această perioadă are loc şi
inocularea rădăcinii principale cu bacterii fixatoare de azot.

∙ Primii muguri florali (stadiul principal 5) devin vizibili la primele noduri formate şi
procesul continuă spre partea superioară a tulpinii. În paralel se dezvoltă florile; acestea apar
întâi la primele inflorescenţe formate şi sunt primele care se deschid (stadiul principal 6).
Dezvoltarea florilor şi înflorirea continuă pe tulpina principală, apoi pe ramificaţiile laterale.
În funcţie de condiţiile de vegetaţie din perioada de înflorire se poate reduce numărului de
flori şi de păstăi, datorită procesului de avortare.

∙ După fecundare, din mugurii florali se dezvoltă păstăile. Stadiul principal 7 se consideră
început atunci când circa 10% din păstăi au ajuns la mărimea specifică soiului. În această
perioadă, tecile păstăilor contribuie alături de frunze la suprafaţa de asimilaţie.
Tabelul 40
Stadiile de dezvoltare la mazăre
(după Weber şi Bleiholder, 1990; W.Aufhammer, 1998, citaţi de Gh.V.Roman, 2011)
Codul
BBCH* Caracterizarea
0 Germinarea
00 Sămânţa uscată
01 Începutul imbibiţiei
03 Încheierea imbibiţiei
05 Radicula iese din bob
07 Muguraşul şi frunzele embrionare au străbătut înveluşul seminţei
08 Muguraşul şi frunzele embrionare cresc spre suprafaţa solului
09 Răsărirea: muguraşul străbate suprafaţa solului
1 Dezvoltarea frunzelor
10 Primele două frunzuliţe ca nişte solzi, vizibile
11 Prima frunză (adevărată) cu stipele, dezvoltată
12 A doua frunză cu stipele şi cârcel, dezvoltată
13 A treia frunză cu stipele şi cârcei complexi, dezvoltată
19 Nouă sau mai multe frunze cu stipele şi cârcei, dezvoltate

240
3 Creşterea în lungime (tulpina principală); alungirea tulpinii
31 Începutul creşterii în lungime
32 Primul internod alungit, vizibil
33 Al doilea internod alungit, vizibil
39 Al nouălea internod alungit, vizibil
5 Apariţia organelor florale (pe tulpina principală)
51 Primul mugure floral vizibil
55 Prima floare solitară încă închisă, vizibilă
59 Numeroase flori formate, încă închise. Prima petală vizibilă
6 Înflorirea (pe tulpina principală)
61 Începutul înfloririi: circa 10% din flori deschise
63 Circa 30% din flori deschise
65 Înflorirea deplină: circa 50% din flori deschise
67 Înflorirea în desfăşurare
69 Încheierea înfloririi
7 Formarea fructului
71 Circa 10% din păstăi au ajuns la mărimea specifică soiului
73 Circa 30% din păstăi au ajuns la mărimea specifică soiului
75 Circa 50% din păstăi au ajuns la mărimea specifică soiului
77 Circa 70% din păstăi au ajuns la mărimea specifică soiului
79 Aproape toate păstăile au ajuns la mărimea specifică; seminţele sunt
complet formate (maturitatea verde)
8 Coacerea păstăilor şi seminţelor
81 Circa 10% din seminţe au culoarea specifică soiului, sunt uscate şi tari
83 Circa 30% din seminţe au culoarea specifică soiului, sunt uscate şi tari
85 Circa 50% din seminţe au culoarea specifică soiului, sunt uscate şi tari
87 Circa 70% din seminţe au culoarea specifică soiului, sunt uscate şi tari
89 Coacerea deplină: păstăile de pe întreaga plantă sunt uscate şi de culoare
brună. Seminţele sunt uscate şi tari
9 Uscarea plantei
97 Plantele au murit
99 Faza de recoltare

* Colaborare a firmelor BASF-AG, Bayer-AG, Ciba-Geigy-AG, Hoechst-AG


∙ Dezvoltarea seminţelor începe prin creşterea cotiledoanelor, care au rolul de depozitare a
substanţelor de rezervă, provenite din procesul de asimilaţie şi prin remobilizarea substanţelor din
organele vegetative. Aprecierea stadiului de dezvoltare al păstrăilor şi seminţelor trebuie să ţină cont
de poziţia păstăilor la nodurile bazale, centrale sau apicale, pe tulpina principală sau pe ramificaţiile

241
laterale. Stadiul principal 7 este considerat încheiat atunci când aproape toate păstăile au ajuns la
mărimea caracteristică şi seminţele sunt complet dezvoltare (deşi sunt încă verzi).
În funcţie de specie, tipul de creştere şi condiţiile de vegetaţie, încep să se manifeste procesele
de senescenţă şi are loc eliminarea apei din organele vegetative. Procesele de formare a seminţelor şi
de coacere se eşalonează pe o durată mai mare de timp. Pentru aprecierea evoluţiei coacerii sunt
importante culoarea păstăilor şi culoarea seminţelor, caracteristice speciei şi soiului.

∙ Stadiul principal 8 caracterizează etapele coacerii păstăilor şi seminţelor, la care interesează


evoluţia culorii şi umidităţii seminţelor. Stadiul se încheie cu faza de coacere deplină, momentul în
care păstăile de pe întreaga plantă sunt uscate şi au culoarea specifică, iar seminţele sunt uscate şi tari.
Aceleaşi caracteristici sunt luate în considerare şi pentru Stadiul principal 9, când plantele sunt
complet uscate şi trebuie recoltate.
Fazele coacerii la leguminoasele pentru boabe şi simptomele acestora sunt următoarele:
- coacerea verde sau în lapte: frunzele, păstăile şi seminţele sunt verzi; interiorul seminţelor
este lăptos, cu peste 60% apă;
- coacerea galbenă sau în pârgă: frunzele sunt îngălbenite şi încep să cadă (cu diferenţe în
funcţie de specie); seminţele îşi schimbă treptat culoarea, începând din zona hilului; interiorul
seminţelor are consistenţa aluatului şi conţine peste 40% apă;
- coacerea deplină: toate organele plantei sunt îngălbenite; frunzele continuă să cadă (în
funcţie de specie); interiorul seminţelor este tare şi conţine circa 20% apă;
- supracoacerea: toate organele vegetative ale plantei sunt uscate; păstăile se pot deschide şi
împrăştia seminţele; conţinutul seminţelor este tare, cu sub 20% apă.

22.3. Formarea recoltei


În legătură cu formarea componentelor de producţie, ciclul de vegetaţie al mazării se divide în
4 perioade:
- perioada I - începe cu răsăritul plăntuţei şi se încheie la începutul înfloritului; este perioada
în care planta formează numai organe vegetative;
- perioada a II-a - debutează la începutul înfloritului şi durează până la atingerea stadiului
limită de avortare (SLA); începutul acestui stadiu este marcat de momentul în care la prima
păstaie, lungimea unei seminţe este de 6 mm; din acest moment se consideră că păstaia
respectivă nu mai poate avorta;
- perioada a III-a - corespunde intervalului cuprins între stadiul limită de avortare şi până
când păstaia de pe ultimul etaj florifer conţine o sămânţă mai mare de 6 mm;

242
- perioada a IV-a - durează până la maturitatea fiziologică; este faza când are loc umplerea
seminţelor şi în care se manifestă o competiţie între diferitele etaje ale plantei pentru
asimilatele necesare formării boabelor.
Etapele formării componentelor de producţie (elementele productivităţii) rezultă din
perioadele ciclului vegetativ (fig. 72):

Fig. 72. Schema creşterii şi dezvoltării la mazăre;


formarea componentelor de producţie
(după „Techniques agricoles”, 1993, citat de Gh.V.Roman, 1995)

∎ Densitatea lanului joacă un rol important în elaborarea producţiei. Numărul de plante/m2


rezultă din densitatea de semănat şi procentul de răsărire; acest component se formează în perioada I.
Planta de leguminoasă posedă capacitatea de a ramifica, prin care poate compensa, parţial, efectul unei
densităţi prea mici.

∎ Numărul de seminţe (boabe) pe plantă este considerat componentul cel mai important în
elaborarea producţiei. Acesta depinde de alte două componente: numărul de noduri fertile pe o plantă,
care este determinat de: durata înfloririi; numărul de boabe format la un nod fertil. Numărul de
seminţe/plantă este format începând de la iniţierea florală şi până la încheierea perioadei a III-a.

243
∎ Mărimea seminţelor (MMB) depinde de felul în care se desfăşoară procesele de umplere a
boabelor şi depinde, la rândul său, de alţi doi factori: ritmul de creştere a boabelor, determinat de
cantitatea de asimilate disponibile; durata umplerii boabelor. Mărimea boabelor este stabilită în
intervalul de la începutul stadiului limită de avortare şi până la maturitate.
După cum se poate constata din cele prezentate, leguminoasele pentru boabe au caracteristici
deosebit de valoroase, dar prezintă unele deficienţe care explică extinderea lor relativ limitată:
- recoltare dificilă, cu pierderi mari de boabe datorită: neuniformităţii maturităţii, din cauza
perioadei îndelungate de înflorit şi fructificare; portului culcat al plantelor la maturitate şi inserţiei
joase a păstăilor bazale; dehiscenţei păstăilor la maturitate şi scuturării cu uşurinţă a boabelor;
spargerii seminţelor la treierat;
- productivitate scăzută, comparativ cu cerealele; producţii nesigure şi fluctuante datorită
secetei, excesului de umiditate, atacului de boli şi dăunători.
Este necesar în primul rând să fie îmbunătăţită productivitatea leguminoaselor, prin
ameliorarea formelor cultivate şi perfecţionarea tehnologiilor, astfel încât producţia să crească.

Cu toate dificultăţile prezentate, având în vedere cerinţele de proteină pe plan mondial şi


valoarea acestor specii în cadrul rotaţiilor agricole, se poate considera că suprafeţele cultivate cu
leguminoase pentru boabe sunt mult prea reduse.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care este rolul bacteriilor din genul Rhizobium în cultura leguminoaselor pentru boabe?
Răspuns:
Bacteriile din genul Rhizobium trăiesc în simbioză pe rădăcinile leguminoaselor şi fixează azotul
atmosferic pe care îl pun la dispoziţia plantei gazdă.

2. Care sunt deficiențele leguminoaselor pentru boabe care explică extinderea lor relativ
limitată?
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Precizaţi care sunt speciile de leguminoase cu germinaţie-răsărire epigeică (două răspunsuri
corecte):

244
a) Năut, linte.
b) Fasole, lupin.
c) Mazăre, bob.
d) Soia, fasoliţă.
Rezolvare: b, d
De rezolvat:
2. Ordinea formării componentelor de producţie la leguminoase este următoarea:
a) MMB; numărul de plante/m2; numărul de seminţe/plantă.
b) Numărul de seminţe/plantă; numărul de plante/m2; MMB.
c) Numărul de plante/m2; numărul de seminţe/plantă; MMB.
Rezolvare:

REZUMATUL TEMEI
22. Morfologica şi biologia leguminoaselor pentru boabe
22.1. Particularități morfologice şi biologice (tipuri de germinație/răsărire; simbioza cu bacteriile
fixatoare de azot; tipuri de creștere; tipuri de frunză - caracter de recunoaștere în câmp; dehiscența
păstăilor).
22.2. Ciclul de vegetaţie. Codificarea vegetaţiei
a) Etape și faze de vegetație.
b) Descrierea codurilor - macrostadii și microstadii.
22.3. Formarea recoltei
a) Componentele de producţie (elementele productivităţii) la leguminoasele pentru boabe.
b) Perioadele ciclului de vegetație și formarea componentelor de producţie.
c) Deficienţe ale leguminoaselor pentru boabe care limitează extinderea cultivării.

245
Tema nr. 23
Mazărea

Unităţi de învăţare:
 Importanţă. Calitatea recoltei.
 Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice.
 Particularităţi ale tehnologiei de cultivare.
Obiectivele temei:
- să aprofundați caracteristicile morfologice, biologice, ecologice şi de calitate ale plantei de mazăre
pentru a fundamenta necesitatea extinderii culturii în anumite zone de pe teritoriul Românei;
- să corelați particularităţile menţionate cu stabilirea măsurilor tehnologice într-un anumit context
pedoclimatic şi economic.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii smeinţelor destinate semănatului.
Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Toader Maria, Ionescu-Truţa Alina Maria, Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, Duşa Elena
Mirela, Băşa A.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru Culturi agricole
alternative. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

23.1. Importanţă. Calitatea recoltei


Importanţă
∙ boabele de mazăre pot fi folosite în alimentaţie în stare nematură, ca legumă sau în stare matură
(boabe uscate), decorticate şi transformate în făină, apoi preparate sub formă de supe sau piure. Consumul
boabelor mature de mazăre are tradiţie în Europa Centrală şi de Vest;

∙ mazărea are utilizări furajere multiple: boabele, întregi sau uruite sunt folosite în hrana
animalelor, îndeosebi a tineretului; planta de mazăre intră în componenţa amestecurilor furajere, alături de
ovăz (borceag de primăvară), consumate ca nutreţ verde sau fân; resturile vegetale (vrejii şi tecile), au un
246
conţinut ridicat în proteină şi sunt foarte apreciate în furajarea animalelor, mai ales a ovinelor;

∙ importanţa agronomică: cultura este mecanizabilă în întregime; mazărea părăseşte terenul


devreme, lăsându-l îmbogăţit în substanţă organică şi azot, curat de buruieni, fără resturi vegetale, cu
umiditate suficientă pentru a fi lucrat timpuriu şi în condiţii bune. Ca urmare, mazărea este o
premergătoare foarte bună pentru majoritatea culturilor şi o excelentă premergătoare pentru grâul de
toamnă. Datorită recoltării foarte timpurii, este posibilă amplasarea după mazăre a culturilor succesive.

Suprafaţa cultivată pe glob cu mazăre pentru seminţe uscate a fost în anul 2011 de 6.214 mii ha,
cu o producţie medie de 1.538 kg/ha. Suprafeţe mai importante se află în Federaţia Rusă, Ucraina, China,
India, Canada. În Europa au fost semănate cu mazăre 2.116 mii ha, care au produs în medie 1.870 kg
boabe/ha, suprafeţe mai mari fiind cultivate în Franţa, Spania şi Germania, ţări în care producţiile
depăşesc frecvent 3.500 kg boabe/ha.
În România, suprafeţele ocupate cu mazăre au fost foarte fluctuante: 31 mii ha în perioada 1930 -
1939, 109 mii ha în anul 1952, doar 12,5 mii ha în 1979, şi din nou aproape de 100 mii ha în 1987. În
ultimele decenii, mazărea s-a restrâns mult în cultură: 22 mii ha în 1992, 11 mii ha în anul 2001, 20 mii ha
în 2005 şi 29 mii ha în 2011; cea mai mare producţie medie, de 2.086 kg/ha, a fost recoltată în anul 2008.
Trebuie subliniat că există exploataţii agricole care au recoltat la mazăre 2.500 - 3.500 kg boabe/ha.
Prin comparaţie, mazărea verde (legumă) se cultivă pe glob pe 2,24 mil. ha, îndeosebi în Asia
(1,71 mil. ha) şi mai puţin în Europa (223 mii ha). România a cultivat anual în ultimul deceniu circa 5 mii
ha cu mazăre de grădină.

Sistematică. Soiuri cultivate


Mazărea cultivată aparţine genului Pisum, cu speciile: Pisum sativum L. subsp. sativum - mazărea
comună, cu flori mari, albe, şi Pisum arvense L. - mazărea furajeră, cu flori roşii-violacee şi un inel
violaceu la baza stipelelor. Specia Pisum sativum cuprinde un număr mare de varietăţi, diferenţiate după
mărimea, aspectul suprafeţei şi culoarea tegumentului seminţelor.
Soiurile de mazăre de câmp cultivate în prezent, aparţin varietăţii vulgatum, caracterizată prin
seminţe de mărime mijlocie, netede, de culoare albă-gălbuie: Aurora creat la INCDA Fundulea, Dorica
(fost Dora) creat la SCDA Turda, Magistra Liv creat la SCDA Livada, Vedea TR creat la SCDA
Teleorman (soiuri româneşti); 3 soiuri străine: Athos, Atika şi Austin (de creaţie franceză).

247
! ! ! În ultimile decenii, în ţările care cultivă mazărea pentru boabe uscate pe suprafeţe mai mari au fost
create şi extinse în cultură soiuri cu anumite caracteristici care favorizează recoltarea directă, reducând
dificultăţile întâmpinate, în mod obişnuit, la recoltare şi limitând pierderile:
- dezvoltarea grupată şi coacerea mai uniformă a păstăilor;
- soiurile de tip "afila", la care foliolele frunzelor sunt transformate în cârcei, plantele din lan se
susţin între ele rămânând relativ erecte la maturitate şi permiţând recoltarea directă cu combina. Soiurile
Dorica şi Aurora, creaţii ale amelioratorilor români de mazăre, aparţin tipului "afila".

Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări


⇨ seminţele de mazăre conţin o cantitatea mare de substanţe proteice şi de calitate superioară,
prin ponderea importantă a aminoacizilor esenţiali, îndeosebi lizină şi treonină (tab. 41). Prezenţa în
cantităţi mari a amidonului, conferă boabelor de mazăre o valoare energetică deosebită; seminţele de
mazăre uscate conţin 271 kcal/100 g boabe, vitaminele complexului B, şi vitaminele A, K, C;
Tabelul 41
Compoziţia chimică a seminţelor de mazăre (g/100 g s.u.)
(după “Techniques agricoles“, 1990, citat de Gh.V.Roman, 1995)
Specificare Mazăre Grâu Turte de soia
Proteine: 25,0 12,9 51,9
- lizină 1,85 0,37 3,30
- metionină 0,25 0,21 0,73
- cistină 0,37 0,32 0,83
- treonină 0,96 0,40 2,02
- triptofan 0,20 0,16 0,70
Amidon 50,0 68,5 3,4
Lipide 1,2 1,7 1,5
Celuloză 6,1 2,8 6,0
Săruri minerale: 3,5 1,9 7,2
- fosfor 0,40 0,38 0,78
- calciu 0,09 0,07 0,31

⇨ ca urmare, seminţele au o valoare alimentară şi furajeră excepţională. Ele pot fi folosite cu


bune rezultate în furajarea tuturor speciilor de animale (păsări, porci, rumegătoare, vaci cu lapte, tăuraşi şi
berbecuţi la îngrăşat);
248
⇨ seminţele nemature (verzi) conţin (raportat la 100 g): 81 kcal, 6,55 g proteine, 16,0 g glucide,
0,48 g lipide, 0,92 g săruri minerale şi sunt o sursă importantă de vitamine.

23.2. Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice


Particularităţi morfologice şi biologice
Ciclul vegetativ al mazărei durează 100 - 120 zile, de la semănat la maturitate.
Germinaţia-răsărirea este hipogeică, ceea ce imprimă o bună putere de străbatere şi permite un
semănat mai adânc.
Rădăcina - este pivotantă, ramificată, destul de bine dezvoltată, putând atinge 1 m adâncime;
- pe rădăcină se formează nodozităţi, datorită inoculării cu bacterii fixatoare de azot,
aparţinând speciei Rhizobium leguminosarum, existente în sol sau provenind de la tratarea
seminţelor înainte de semănat. Nodozităţile sunt mici, foarte numeroase în primii 30 cm
adâncime şi se formează mai ales pe ramificaţiile laterale ale rădăcinii. Existenţa
nodozităţilor pe rădăcini conferă mazării pretenţii mari faţă de aerarea solului, precum şi
sensibilitate la excesul de apă din sol, care inhibă formarea nodozităţilor.
Tulpina - este înaltă de 60 - 150 cm; la formele normale de mazăre,
până la înflorire, tulpina este erectă sau semierectă; apoi, pe măsură ce se formează
păstăile şi boabele, planta se culcă sub greutatea acestora, dar şi din cauză că ţesuturile
mecanice ale tulpinii sunt slab dezvoltate (fig. 73).
Frunzele - sunt paripenat compuse, având 1 - 3 perechi de foliole, stipele mari la bază şi cârcei
la partea superioară;
- la soiurile de tip "afila" foliolele sunt înlocuite cu cârcei (fig. 74). La aceste soiuri,
plantele se susţin între ele datorită cârceilor şi nu se culcă la pământ la maturitate;
pagubele în perioadele ploioase sunt mai mici şi, în plus, foarte important, lanul poate fi
recoltat dintr-o singură trecere cu combina.
Florile - mazărea înfloreşte devreme, în mod obişnuit începând din luna mai. Florile albe au
constituţia specifică leguminoaselor şi sunt grupate în raceme dispuse la subsuoara
frunzelor; se formează, de regulă, 2 - 3 flori pe un etaj (la un nod), îndeosebi la primele 4
- 7 etaje (noduri) bazale, care sunt şi cele mai productive; fecundarea este autogamă.
Fructul - este o păstaie, conţinând, de regulă, 3 - 6 boabe; păstăile sunt uşor dehiscente la
maturitate, ceea ce creează dificultăţi la recoltare şi poate determina pierderi mari de
boabe prin scuturare.

249
Fig. 73. Plantă matură de mazăre
(după J.-P. Laconde, B. Ney, M. Giban, 1994, citați de Gh.V.Roman, 1995)

Fig.74. Frunze de mazăre


(după J.-P. Laconde, 1994, citat de Gh.V.Roman, 1995)

Seminţele - (boabele) au MMB=200 - 350 g; MH= 75 - 80 kg; ele se sparg cu uşurinţă la recoltare
şi la orice manipulări mecanice.

250
Relaţii cu factorii de vegetaţie
Cerinţe faţă de temperatură ∙ mazărea este o plantă a climatelor mai umede şi răcoroase;
dezvoltarea normală a plantelor este favorizată de temperaturile moderate şi umiditatea
suficientă;

∙ la germinat are cerinţe reduse faţă de temperatură (1 - 3°C) şi cerinţe mari faţă de apă
(100 - 120% apă din masa bobului); după răsărire plantele de mazăre suportă, pe perioadă
scurtă, temperaturi negative, de -4...-6°C;

∙ înfloritul începe după circa 30 zile de la răsărire la soiurile mai timpurii şi după 40 - 50
zile la soiurile ceva mai tardive. Temperatura optimă la înflorit este 15 - 18°C, iar după
fecundare temperaturile favorabile sunt de 15 - 20°C;

∙ planta reacţionează puternic la lungimea zilei (fotoperioadă). Ca urmare, se impune


semănatul culturilor de mazăre cât mai timpuriu în primăvară, pentru ca plantele să
crească în perioada cu zile ceva mai scurte şi vreme umedă şi răcoroasă.
Cerinţe faţă de umiditate - mazărea are pretenţii mari faţă de umiditate; coeficientul de
transpiraţie este de 600 - 700 (prin comparaţie cu 500 la grâu); perioada de consum
maxim al apei este cuprinsă între faza premergătoare înfloritului (circa 2 săptămâni) şi
aproximativ 2 săptămâni după încheierea înfloritului.
Cerinţe faţă de sol - mazărea preferă solurile mijlocii, luto-nisipoate sau nisipo-lutoase, bine
drenate, cu o bună capacitate de reţinere a apei, bogate în humus, fosfor, potasiu şi calciu,
cu reacţie neutră (pH = 6,5 - 7,5), bine structurate;
- nu sunt potrivite solurile grele, argiloase, acide, cu exces de apă sau cu stagnarea apei, şi
nici cele nisipoase, sărace în materie organică;
- mazărea este considerată leguminoasa cernoziomurilor, a zonelor foarte favorabile
pentru grâu.
Zonarea culturii mazărei în România
Zona foarte favorabilă pentru cultura mazărei se află în Câmpia de Vest, caracterizată prin
precipitaţii bine repartizate şi 20°C temperatura medie în perioada de fructificare (fig. 75).
Zona favorabilă se situează în sudul Câmpiei Române, Câmpia Transilvaniei, a Crişurilor şi în
partea de nord-vest a ţării. Zonele cu cernoziom din Dobrogea, Bărăgan, Moldova, cu climat
secetos, în general, poate asigura producţii bune la mazăre, cu condiţia unui semănat cât mai
timpuriu.

251
Fig. 75. Harta ecologică a mazării în România
(după N. Zamfirescu, 1965)

23.3. Particularităţi ale tehnologiei de cultivare


Amplasarea culturii (rotaţia)

◆ este de dorit ca mazărea să urmeze după plante care părăsesc terenul devreme, permiţând
lucrarea mai timpurie a solului, care să fie - din toamnă - nivelat, fără resturi vegetale şi buruieni; cele mai
bune rezultate se obţin după cereale păioase şi după culturi prăşitoare cu recoltare mai timpurie şi în
condiţiile în care au fost combătute bine buruienile; fiind o plantă amelioratoare a fertilităţii solului este
indicat ca mazărea să urmeze după porumb sau floarea-soarelui;

◆ nu se recomandă amplasarea culturilor de mazăre după alte leguminoase din cauza perpetuării
şi amplificării atacului unor boli, dar şi deoarece ar fi neraţional să se renunţe la efectul ameliorator al
leguminoasei în asolament;

◆ mazărea este o plantă la care monocultura este exclusă. În cazul cultivării repetate a mazării pe
acelaşi teren, a fost semnalat fenomenul de "oboseala solului", care se manifestă prin: tulburări de
creştere; absenţa formării nodozităţilor pe rădăcini; putrezirea rădăcinilor şi a tulpinii; se amplifică
îmburuienarea terenului, atacul de boli şi dăunători, astfel că producţiile scad considerabil;

◆ mazărea este o premergătoare foarte bună pentru multe culturi şi o excelentă premergătoare
pentru grâu; sunt situaţii când, după mazărea recoltată timpuriu, în luna iunie, pot fi semănate culturi
succesive, care folosesc bine disponibilul termic rămas până în toamnă.

252
Administrarea îngrăşămintelor
Consumul specific - pentru o recoltă de 1 tonă boabe plus resturile vegetale aferente, cultura de
mazăre consumă, în medie, 60 kg N, 8 kg P2O5, 30 kg K2O, 25 kg CaO, 6 kg Mg.

Azotul ∙ în condiţii normale de cultivare, cea mai mare parte din azotul necesar plantelor de
mazăre (42 - 75%) este asigurat prin activitatea bacteriilor fixatoare, iar restul provine din
rezervele solului sau din remanenţa îngrăşămintelor aplicate plantei premergătoare; ca
urmare, pe terenurile fertile, bine cultivate an de an, după premergătoare fertilizate,
mazărea nu necesită îngrăşăminte cu azot;

∙ din contră, azotul, în cantităţi mai mari, poate avea o serie de efecte nefavorabile:
favorizează dezvoltarea vegetativă în dauna formării păstăilor şi a boabelor; amplifică
problemele legate de buruieni; este influenţată nefavorabil formarea nodozităţilor şi
fixarea azotului de către bacteriile din nodozităţi;

∙ administrarea îngrăşămintelor cu azot în cultura mazării este recomandată numai în


condiţii de cultivare mai puţin favorabile: pe solurile mai puţin fertile, cum sunt cele acide
sau cele nisipoase, care oferă condiţii mai puţin bune pentru activitatea bacteriilor
fixatoare; după premergătoare care sărăcesc solul în azot. Dozele pot fi de 20 - 50 kg
N/ha, întreaga doză aplicată la pregătirea patului germinativ.
Fosforul - este important în dezvoltarea mazării, influenţând favorabil formarea nodozităţilor,
deci fixarea azotului, şi determină un înflorit mai bogat şi o legare mai bună a
fructificaţiilor;
- consumul de fosfor este moderat, totuşi mazărea reacţionează puternic la insuficienţa
fosforului; în toate situaţiile se recomandă administrarea îngrăşămintelor cu fosfor, dozele
fiind de 25 - 35 kg P2O5/ha pe terenurile fertile şi de până la 50 - 60 kg P2O5/ha pe
terenurile mai sărace.
Potasiul - pe solurile uşoare, superficiale, administrarea potasiului poate fi necesară, în doze de
40 - 60 kg K2O/ha, aplicate odată cu fosforul, sub arătură (ca îngrăşăminte simple) sau la
patul germinativ (ca îngrăşăminte complexe).
Îngrăşămintele cu microelemente - au o influenţa favorabilă borul, molibdenul, manganul.
Microelementele contribuie la îmbunătăţirea fixării simbiotice a azotului şi la o mai bună
dezvoltare a plantelor. Îngrăşămintele pot fi administrate prin încorporare în sol, înainte
de semănat sau în vegetaţie, prin stropiri pe frunze.

253
Lucrările solului
√ semănată primăvara foarte timpuriu, mazărea are pretenţii deosebite faţă de lucrările de
pregătire a terenului; imediat după recoltarea plantei premergătoare şi eliberarea terenului de
resturile vegetale, se recomandă o lucrare de dezmiriştit, cu scopul mărunţirii buruienilor, a
resturilor vegetale (miriştea) şi a stratului superficial al solului; cât mai curând posibil terenul se
ară cu plugul în agregat cu grapa, la adâncimea de 25 - 30 cm; arăturile efectuate vara se lucrează
până în toamnă (se grăpează), pentru a nivela terenul, a mărunţi bulgării şi a distruge buruienile
care răsar;

√ arăturile efectuate după premergătoare cu recoltare mai târzie pot fi lucrate încă din toamnă sau
pot fi lăsate în “brazdă crudă“. Grăparea şi nivelarea arăturii în toamnă, oferă avantajul că, la
desprimăvărare sunt evitate lucrările repetate, care contribuie la pierderea apei, tasarea solului,
întârzierea semănatului şi măresc costurile; agricultorii din zonele secetoase (de exemplu,
Dobrogea, Bărăgan) şi din arealele cu soluri uşoare preferă acest sistem de lucrare a solului;

√ în zonele cu soluri grele şi unde cad cantităţi mari de precipitaţii în sezonul rece, grăparea şi
nivelarea terenului în toamnă pot conduce la compactarea exagerată a solului pe timpul iernii,
acesta se usucă mai greu în primăvară şi se întârzie semănatul. În asemenea situaţii este de
preferat ca arătura să fie lăsată nelucrată peste iarnă;

√ în primăvară, terenul se lucrează cât mai timpuriu posibil, dar după ce apa s-a scurs în
profunzime, pentru a evita tasarea exagerată prin trecerea agregatelor agricole; din aceleaşi
motive, trebuie redus la minimum numărul de treceri pe teren. Tendinţa este ca în primăvară să fie
efectuată o singură lucrare a solului sau se seamănă direct, în teren nelucrat primăvara; uneori, în
primăvară sunt necesare două lucrări: o lucrare de grăpat la desprimăvărare, pentru nivelarea
terenului şi mobilizarea solului compactat peste iarnă şi o a doua lucrare, chiar înainte de semănat,
cu combinatorul;

√ prin toate lucrările solului trebuie urmărit să se obţină un teren foarte bine nivelat, care să
permită un semănat uniform, ca adâncime şi ca distribuire a seminţelor, realizarea unui lan
uniform dezvoltat, foarte important pentru a înlesni recoltarea mecanizată a culturii.

Sămânţa şi semănatul
Sămânţa - trebuie să provină din culturi certificate, să fie sănătoasă (maximum 5% germeni cu
infecţie de antracnoză), nefisurată, fără atac de gărgăriţă (nu se admit exemplare vii de

254
Bruchus pisorum), să aibă puritatea fizică minimum 98% şi germinaţia totală minimum
80%;
- tratarea seminţelor înainte de semănat, împotriva agenţilor patogeni care produc
putregaiul plantuţelor (Pythium spp.), mana (Peronospora pisi), fuzarioza (Fusarium spp.)
şi antracnoza (Ascochyta pisi), este obligatorie; sunt recomandate preparate pe bază de
metalaxil-M+mefenoxam (APRON XL 350 ES, 1 l/t de sămânţă). Tratamentele sunt
efectuate cu circa 2 săptămâni înainte de semănat, pentru a nu diminua eficacitatea
preparatelor bacteriene;
- tratarea cu preparate bacteriene se efectuează chiar înainte de semănat sau concomitent
cu semănatul. În România este folosit preparatul Nitragin-mazăre (care conţine bacteria
specifică mazărei Rhizobium leguminosarum), în doză de 2 - 4 flacoane pentru cantitatea
de sămânţă semănată la un hectar.
Epoca de semănat - mazărea este semănată primăvară cât mai timpuriu, atunci când se poate
pregăti terenul în condiţii bune (solul s-a zvântat, fără a se tasa). Calendaristic, în
România, culturile de mazăre sunt semănate în cursul lunii martie; spre nord şi în unii ani
cu desprimăvărare târzie, sunt situaţii în care mazărea este semănată la începutul lunii
aprilie;
- semănatul timpuriu oferă avantajul că sunt folosite bine cele 100 - 120 zile cu vreme
favorabilă mazării, sub aspectul condiţiilor de umiditate, temperatură şi lungime a zilei
(lunile martie-iunie); semănatul întârziat antrenează scăderea importantă a producţiilor
(se discută de pierderi de producţie de până la 50%, la o întârziere de 20 zile faţă de
perioada optimă de semănat). Sunt afectate toate componentele de producţie şi îndeosebi
numărul de boabe formate pe o plantă.
Densitatea de semănat - folosită în România este de 125 - 140 b.g./m2, pentru a se realiza 100 -
120 plante recoltabile/m2. Cu cât zona de cultivare are un climat mai moderat, sub
aspectul regimului termic şi pluviometric, cu atât se poate semăna cu densităţi mai mici,
iar întârzierea semănatului are efecte negative mai puţin pronunţate. Din contră, cu cât
zona de cultivare este mai secetoasă, cu atât trebuie semănat mai devreme şi se va lucra cu
densităţi mai mari.
Cantităţile de sămânţă - corespunzătoare densităţilor menţionate sunt de 250 - 300 kg/ha.
Distanţele de semănat - mazărea este semănată în rânduri dese (12,5 - 15 cm), prin care se
asigură o bună distribuire a seminţelor. Semănatul în cărări permite aplicarea
tratamentelor de combatere a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor, foarte uniform şi până în

255
faze de vegetaţie mai avansate.
Adâncimea de semănat - mazărea trebuie semănată mai adânc din cauza cerinţelor mari față de
umiditate în faza de germinare; în condiţiile din România se recomandă seamănatul la 5 -
6 cm adâncime;
- semănatul superficial este dăunător deoarece conduce la un răsărit neuniform şi sporeşte
pagubele produse de atacul păsărilor. Semănatul exagerat de adânc este, de asemenea,
defavorabil: aprovizionarea cu oxigen a seminţelor în curs de germinare este insuficientă,
se amplifică atacul de boli şi, ca urmare, se înregistrează pierderi importante de densitate.

Lucrările de îngrijire

∎ Combaterea buruienilor - se poate afirma că, acolo unde terenul a fost bine lucrat înainte de semănat
şi s-a semănat devreme, lanul este uniform şi cu densitate normală, nu sunt probleme deosebite cu
buruienile. Totuşi, la începutul vegetaţiei, mazărea este sensibilă la concurenţa buruienilor, care pot
diminua considerabil producţiile şi pot crea dificultăţi la recoltare.

Dacă este necesar, lucrarea se realizează cu ajutorul erbicidelor. Pentru combaterea buruienilor
dicotiledonate, anuale şi perene, cele mai frecvente şi mai dăunătoare în culturile de mazăre de la noi
(Sinapis, Sonchus, Cirsium, Raphanus, Polygonum, Chenopodium), se recomandă aplicarea în vegetaţie a
unor tratamente cu preparate pe bază de MCPB - Na (BUTOXONE M 40, 2,0 - 2,5 l/ha), când plantele de
mazăre au 10 - 12 cm înălţime, iar buruienile sunt în faza de 2 - 4 frunze (pentru dicotiledonatele anuale)
sau au sub 10 cm înălţime (pentru dicotiledonatele perene). Pentru buruienile dicotiledonate anuale (cu
excepţia speciilor de Polygonum şi Chenopodium) şi unele monocotiledonate anuale (genurile Setaria,
Echinochloa ş.a.) se recomandă imazamox (PULSAR 40, 0,75 - 1,0 l/ha) administrat postemergent
timpuriu, în funcţie de gradul de îmburuienare;
- dacă în culturile de mazăre se dezvoltă costreiul din rizomi, acesta poate fi combătut prin
tratamente cu quizalofop-p-etil (LEOPARD 5 EC, 1,5 - 1,75 l/ha) sau propaquizafop (AGIL 100 EC, 1,0 –
1,5 l/ha) administrate postemergent, în funcţie de gradul de infestare şi înălţimea plantelor. Aceste
preparate controlează şi buruienile monocotiledonate anuale, dacă sunt administrate în doză de 0,7 l/ha
postemergent, respectiv 0,8 l/ha, în faza de 2 - 4 frunze pentru speciile de monocotiledonate;
- în zonele umede şi răcoroase pot să apară buruieni monocotiledonate anuale specifice acestor
zone, cum este iarba vântului (Apera spica venti); în asemenea situaţii se pot efectua tratamente cu
fenoxapropetil (FURORE SUPER 75 EW, 0,8 - 1,0 l/ha), asociat, eventual, cu erbicide pentru controlul

256
dicotiledonatelor.
- Mazărea furajeră se elimină prin plivit; se recunoaşte după: culoarea purpurie a florilor, inelul
violaceu de la baza stipelelor, păstăile mai mici, seminţele mai mici şi de culoare brună, marmorate.
Lucrarea este dificil de realizat şi destul de costisitoare; ca urmare, este de dorit ca această operaţiune să
fie efectuată cu atenţie în loturile semincere.

! ! ! Combaterea dăunătorilor - gărgăriţa mazării (Bruchus pisorum) este cel mai periculos dăunător din
culturile de mazăre de la noi, foarte păgubitoare în câmp, dar şi în depozite. Adulţii hibernanţi apar în
câmp în cursul lunii mai şi îşi depun ouăle pe păstăile în formare. Larvele consumă conţinutul seminţelor.
La coacere, larvele rod în învelişul seminţelor o ferestruică acoperită, care poate fi străbătută de adult în
primăvara următoare.
Pentru combatere sunt necesare tratamente în câmp, la începutul înfloritului, pentru distrugerea
adulţilor (la un PED de 2 adulţi/m2), cu produse pe bază de tiametoxam (ACTARA 25 WG, 0,08-0,1
kg/ha) sau pirimifos metil (ACTELIC 50 EC, 1%). Tratamentele se pot repeta la interval de 7 - 10 zile, cu
scopul distrugerii larvelor.
După recoltare şi înainte de depozitare este obligatorie tratarea seminţelor în spaţii ermetic închise
(la un PED de 5 larve/100 boabe sau 10% boabe cu orificii); se foloseşte fosfură de aluminiu (AGROXIN,
3 - 5 tablete/t de sămânţă).

∎ Combaterea bolilor - se realizează prin măsuri preventive: evitarea revenirii mazării prea
curând pe acelaşi teren; tratarea seminţei înainte de semănat. În situaţii extreme, pentru combaterea
antracnozei mazării (Ascochyta pisi), boală răspândită îndeosebi în primăverile ploioase, sunt necesare
tratamente în vegetaţie, efectuate la avertizare, după controlul culturilor: primul tratament imediat după
răsărit, repetat la începutul înfloritului şi după formarea primelor păstăi. Se utilizează preparate pe bază
de oxiclorură de cupru (ALCUPRAL 50 PU, 2,5 kg/ha).

Recoltarea
► se poate afirma că recoltarea este cea mai dificilă lucrare din tehnologia de cultivare a mazării,
din mai multe motive: coacerea eşalonată a boabelor şi a păstăilor; dehiscenţa păstăilor şi
scuturarea cu uşurinţă a boabelor; culcarea tulpinilor la pământ, la maturitate; spargerea uşoară a
boabelor la treierat;
► perioada optimă de recoltare a unui lan de mazăre este foarte scurtă, de numai 4 - 5 zile. Ca
urmare, lanurile de mazăre trebuie recoltate cu prioritate faţă de alte lucrări agricole. La recoltare,

257
terenul trebuie să fie foarte bine nivelat şi fără buruieni;
► se recomandă să se înceapă recoltatul atunci când plantele s-au îngălbenit, frunzele s-au uscat,
75% din păstăi sunt galbene, pergamentoase şi boabele s-au întărit. Treieratul se desfăşoară cel
mai bine când umiditatea boabelor este cuprinsă între 18 şi 20%; sub 15% boabele se sparg uşor,
iar la peste 22% treieratul se efectuează cu dificultate. De regulă, maturarea şi recoltarea mazării
au loc în a doua jumătate a lunii iunie; în zonele umede şi răcoroase şi în unii ani mai ploioşi, se
întârzie până în prima decadă a lunii iulie;
► în ţara noastră, în mod tradiţional, recoltarea lanurilor de mazăre a fost efectuată divizat (în
două faze): în prima fază plantele sunt tăiate cu maşina de recoltat mazăre (sau smulse manual, pe
suprafeţe mici) după care sunt lăsate în brazdă continuă câteva zile pentru uniformizarea coacerii;
în faza următoare se treieră cu combina de cereale, prevăzută cu ridicător de brazdă, cu unele
reglaje specifice, cu scopul limitării spargerii boabelor.
Dificultăţile întâmpinate la recoltarea mazării impun o foarte bună organizare; se lucrează de
preferat dimineaţa devreme, pe rouă şi spre seară.

Unii cultivatori de mazăre evită recoltarea în două faze prin montarea la aparatul de tăiere al
combinei a pieselor ridicătoare de lan, ceea ce permite recoltarea dintr-o singură trecere a lanurilor de
mazăre culcate la pământ (fig. 76).
Extinderea în cultură a soiurilor de tip "afila", la care plantele nu se culcă la pământ la maturitate,
permite recoltarea directă a lanurilor de mazăre dintr-o singură trecere cu combina.

Resturile vegetale, tocate şi împrăştiate uniform pe suprafaţa solului, reprezintă o sursă importantă
de materie organică, având un raport C/N apropiat de cerinţele solului; alături de azotul acumulat în sol în
urma activităţii bacteriilor fixatoare, acestea contribuie la menţinerea şi sporirea fertilităţii terenurilor
agricole.
Adunarea resturilor vegetale cu presa pentru furaje şi transportul acestora sunt practicate numai în
anumite situaţii. Vrejii de mazăre au valoare furajeră ridicată şi se poate conta pe recolte de 1,5 - 3 t
vreji/ha. Din producția totală de biomasă, boabele reprezintă 35-50%.

258
Fig.76. Recoltarea la mazăre
(după D. Soltner, 1999)

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt pretenţiile mazării faţă de amplasare (rotaţie) ?
Răspuns:
Mazărea trebuie: să urmeze după plante cu recoltare mai timpurie (cereale păioase, prăşitoare cu
recoltare mai timpurie); nu se acceptă monocultura şi nici amplasarea după alte leguminoase; este o
premergătoare foarte bună pentru majoritatea culturilor și excelentă premergătoare pentru grâul de
toamnă.

2. Notaţi câteva reguli generale privind administrarea îngrăşămintelor în cultura mazării.


Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care este dăunătorul specific şi foarte păgubitor al culturilor de mazăre ?
a) Gândacul bălos.
b) Sfredelitorul porumbului.
c) Gărgăriţa mazării
d) Păduchele verde al cerealelor.
Rezolvare: c
De rezolvat:
2. Care este cea mai dificilă lucrare din tehnologia mazării:
a) Lucrările solului.
259
b) Recoltarea.
c) Administrarea îngrăşămintelor.
d) Semănatul.
Rezolvare:

REZUMATUL TEMEI
23. Mazărea
23.1. Importanţă. Calitatea recoltei
a) Importanţa alimentară, furajeră şi agronomică - plantă amelioratoare a fertilității terenurilor și foarte
bună premergătoare pentru majoritatea culturilor.
b) Cultivarea mazării în lume, Europa şi România.
c) Soiurile cultivate - soiuri clasice și soiuri ”afila”.
d) Compoziţia chimică a boabelor şi calitatea recoltei.
23.2. Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice
a) Particularităţi morfologice şi biologice.
b) Relaţii cu factorii de vegetaţie - plantă a climatelor umede și răcoroase.
c) Zonarea culturii mazării în România - leguminoasa cernoziomurilor.
23.3. Particularităţi ale tehnologiei de cultivare

Tema nr. 24
Fasolea

Unităţi de învăţare:
 Importanţă. Calitatea recoltei.
 Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice.
 Particularităţi ale tehnologiei de cultivare..
Obiectivele temei:
- să fundamentați recomandările pentru cultivarea fasolei prin valoarea alimentară şi importanţa
agronomică;
- să aprofundați cunoaşterea particularităţilor morfologice, biologice şi ecologice ale fasolei pentru a
decide asupra amplasării culturii şi asupra măsurilor tehnologice.
Timpul alocat temei: 2 ore
260
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate semănatului.
Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Toader Maria, Ionescu-Truţa Alina Maria, Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, Duşa Elena
Mirela, Băşa A.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru Culturi agricole
alternative. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

24.1. Importanţă. Calitatea recoltei


Importanţă
⇨ boabele de fasole sunt folosite în alimentaţia umană, ca unul dintre alimentele de bază; acestea
au un conţinut ridicat în proteine de foarte bună calitate, bogate în aminoacizi esenţiali (lizină,
arginină, triptofan). Valoarea energetică este apreciată la circa 335 calorii/100 g boabe uscate;

⇨ preparatele culinare din fasole uscată au calităţi gustative deosebite, iar păstăile verzi
reprezintă o legumă foarte apreciată;

⇨ vrejii reprezintă un furaj valoros, îndeosebi pentru ovine şi caprine;

⇨ tecile păstăilor uscate au şi utilizare medicinală, fiind recomandate sub formă de ceai în
tratarea diabetului;

⇨ importanţa agronomică - fasolea este recoltată vara, destul de devreme (lunile iulie-august),
lăsând terenul îmbogăţit în azot, curat de buruieni, fără resturi vegetale, lucrările solului se efectuează în
condiţii bune, astfel că este o premergătoare bună pentru alte culturi agricole şi îndeosebi pentru grâul de
toamnă.

Suprafaţa mondială cultivată cu fasole în ultimii ani a fost de 24.000 - 29.000 mii ha, iar producţia
medie mondială de 672 - 796 kg boabe/ha. Printre ţările mari cultivatoare de fasole se menţionează: India,
Brazilia, Kenya, Uganda, China. În Europa, fasolea este cultivată ca plantă de cultură mare pe 257 mii ha,
suprafeţe mai mari existând în Federaţia Rusă, Belarus şi zona Balcanilor. Producţii bune sunt raportate în
Belgia (4.488 kg/ha), Irlanda (5.600 kg/ha), Olanda (3.249 kg/ha), Belarus (2.323 kg/ha).
În România, fasolea este o cultură agricolă importantă. În perioada 1934 - 1938 se cultivau 49 mii
261
ha în cultură pură şi 917 mii ha în cultură intercalată prin porumb. În deceniile următoare, suprafeţele au
crescut până la 170 mii ha în cultură pură şi 1.400 mii în cultură intercalată (în anii 1987 - 1989). După
1990, cultura fasolei a cunoscut un regres evident (58 mii ha în 1992, 29 mii ha în 1998), iar pentru anul
2011, statisticile oficiale menţionează 24 mii ha cultivate cu fasole. O contribuţie importantă pentru
acoperirea consumului o are fasolea cultivată prin grădini. Producţiile medii recoltate în ţara noastră
situează fasolea printre culturile cele mai puţin productive: 655 kg/ha în 1930 - 1939, 229 kg/ha în 1979-
1981, 737 kg/ha în 1994. Trebuie subliniat că unele exploataţii agricole au realizat şi peste 2.000 kg
boabe/ha.

Sistematică. Soiuri cultivate


∙ Genul Phaseolus cuprinde aproximativ 20 de specii cultivate, de origine americană sau asiatică.

∙ Phaseolus vulgaris (L.) Savi. (fasolea comună) este specia de origine americană cea mai
răspândită; are forme numeroase, grupate în 4 varietăţi, diferenţiate după forma boabelor (sphaericus,
ellipticus, oblongus, compressus). Această specie este cultivată pe suprafeţe întinse în Europa, America de
Sud, Africa. Boabele sunt de culori foarte diferite, dar predomină culoarea albă.

∙ Dintre celelalte specii se menţionează: Ph. multiflorus Wild. (sin. Ph. coccineus L.) (fasolea de
Spania) şi Ph. lunatus L. (fasolea de Lima) (ambele de origine americană); Ph. aureus (Roxb.) Piper şi Ph.
angularis (Wild.) W. (fasolea de Azuki) (ambele de origine asiatică).

∙ În România se cultivă aproape în exclusivitate fasolea comună. Sortimentul de soiuri existente,


în prezent, în cultură în România (tab. 42) cuprinde 7 soiuri de creaţie românească.

Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări


◆ În compoziţia chimică a boabelor de fasole predomină glucidele (50,0 - 58,0%, din care 47,3%
amidon) şi proteinele (17 - 32%), alături de care mai conţin lipide (0,8 - 2,8%), săruri minerale (2,1 -
2,3%), celuloză (3,8 - 7,9%) (tab. 43).

◆ Prezenţa unor aminoacizi esenţiali în proporţie mai ridicată: lizină (1,59 g/100 g boabe),
triptofan (0,21 g/100 g), tirozină (0,81 g/100 g), a carotenului (provitamina A) şi a acidului ascorbic
(vitamina C), conferă boabelor o valoare nutritivă excepţională. Durata de fierbere este un indice
important de apreciere a soiurilor de fasole, care este influenţat, printre altele, de grosimea învelişului şi de
vechimea boabelor.

262
Tabelul 42
Soiurile de fasole de câmp recomandate în România
(prelucrat după T.Robu, 2011)
Perioada
Soiuri Anul Varietatea Tulpina de MMB Zone de
înregis- Tip de creştere vegetaţie cultură
trării (zile) (g)
Avans 1981 ellipticus semivolubil, 79-97 280- Silvostepa
(2009) nedeterminat 370 Munteniei,
Colinele
Olteniei
Delia 2003 ellipticus semivolubil 85 250 Moldova,
semideterminat Banat
Florena 1995 ellipticus x semivolubil, 85 180- Sud-vestul
compressus semideterminat 240 României,
Transilvania
Lizica 2005 ellipticus semivolubil, 92 220 Sudul
nedeterminat. României
Starter 1989 ellipticus x semivolubil, 70-90 200- Sud şi vestul
compressus semideterminat 280 României
Sortimentul mai include soiurile: Lechinţa şi Prut, ambele înregistrate în anul 2011

Tabelul 43
Repartizarea în bobul de fasole a principalilor constituenţi chimici (% din s.u.)
(după N. Olaru, 1982, citat de T.Robu, 2011)
Specificare Bobul întreg Cotiledoane Tegument
Proteine 20,8 - 26,5 24,0 - 27,0 3,0
Glucide 50,8 - 58,0 52,0 - 60,0 34,0 - 46,0
Lipide 0,8 - 1,5 1,0 – 1,6 0,1 - 0,9
Celuloză 5,2 - 7,9 1,0 – 1,7 46,0 - 59,0
Săruri minerale 2,1 - 2,3 2,1 – 2,3 2,1 - 2,3

263
24.2. Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice
Particularităţi morfologice şi biologice
Rădăcina - plantei de fasole este mai slab dezvoltată decât a celorlalte leguminoase, majoritatea
rădăcinilor fiind răspândite în stratul arabil (0 - 25 cm); nodozităţile care se formează pe
rădăcini sunt mici şi rotunde şi sunt situate îndeosebi pe ramificaţiile mai subţiri.

! ! ! Germinaţia-răsărirea este epigeică la majoritatea speciilor de fasole (şi hipogeică la specia Ph.
multiflorus). Datorită tipului de germinaţie, germenii au putere mică de străbatere, îndeosebi pe solurile
grele care sunt predispuse la formarea crustei, ceea ce impune atenţie la efectuarea lucrărilor solului şi la
respectarea adâncimii de semănat. În cazul în care crusta întârzie răsăritul, precum şi pe solurile slab
drenate şi reci, cu multă apă, seminţele putrezesc uşor.

Tulpina - la fasolea oloagă sau pitică, cu creştere determinată, tulpina este scundă, de 30 - 50 cm
înălţime, cu port erect şi ramificată. Acest tip de fasole se pretează pentru cultura mare;
- la formele urcătoare sau volubile, cu creştere nedeterminată, tulpina poate fi lungă,
chiar până la 3 - 6 m, necesitând suporţi de susţinere; nu este potrivită pentru cultura
mare;
- există şi forme intermediare, semivolubile care merg în cultura mare. Diferenţierea între
formele pitice şi cele volubile apare la câteva zile după formarea primelor frunze
trifoliate, când începe alungirea tulpinii subţiri, specifice, cu tendinţă de răsucire şi
căţărare.
Frunzele - după răsărire, marcată prin apariţia cotiledoanelor la suprafaţa solului, planta de fasole
formează primele 2 frunze adevărate, care sunt simple; următoarele frunze sunt trifoliate,
având foliolele cordiforme, cu vârful ascuţit.
Florile - au culori diferite (predomină culoarea albă) şi sunt situate la subsuoara frunzelor, grupate
în raceme scurte; fecundarea este dominant alogamă, dar cu numeroase cazuri de
alogamie; deschiderea florilor are loc de la bază spre vârful plantei. Înflorirea este
eşalonată pe o perioadă cuprinsă între 20 de zile la fasolea oloagă şi chiar peste 60 zile la
formele de fasole urcătoare. Seceta şi căldura scurtează această perioadă, iar vremea
umedă şi răcoroasă o prelungeşte.
Fructul - este o păstaie, dehiscentă la maturitate.
Bobul (sămânţa) - seminţele au culori diferite (predomină culoarea albă) şi mărimi foarte variabile

264
(MMB între 200 şi 400 g); tegumentul seminal are straturile periferice formate din celule
cu pereţii îngroşaţi şi cu celulele strâns unite, adesea greu permeabile pentru apă şi gaze;
ca urmare, materialul semincer la fasole conţine, adesea, un număr mare de seminţe tari,
care germinează cu întârziere (fig. 77).

Fig. 77. Sămânţă de fasole - aspectul exterior:


(după Gh.V.Roman, 2006)
1 - micropil; 2 - hil; 3 - şalază (dreapta); structura anatomică: a - cotiledon;
b - tegument; c - primordiile primelor două frunze; d - gemulă;
e - punct de prindere a celui de-al doilea cotiledon; f - radiculă; g - cotiledon (stânga)

Relaţii cu factorii de vegetaţie


Cerinţe faţă de temperatură - fasolea este o plantă termofilă; pentru un ciclu de vegetaţie de 90 –
120 zile, necesarul de căldură este de 1.400 - 1.900°C (suma temperaturilor mai mari de
10°C); boabele germinează la minimum 8 - 10°C şi absorb pentru germinat o cantitate
mare de apă (110 - 120% din masa uscată a bobului); în condiţii favorabile de
temperatură şi umiditate, răsărirea are loc după 10 - 12 zile de la semănat;
- după răsărire, plăntuţele sunt distruse de temperaturile uşor negative (de -1...-2°C) sau
chiar de brume uşoare; sensibilitatea maximă se manifestă imediat după răsărire, când
cotiledoanele degeră foarte uşor; în perioada următoare, cerinţele plantei de fasole faţă de
temperatură cresc, optimum termic la înflorire situându-se în jur de 22 - 25oC; la
temperaturi mai ridicate, însoţite de seceta atmosferică, florile rămân nefecundate, se
usucă şi cad (avortează). Maturitatea este accelerată de temperaturile mai ridicate şi de
condiţiile de secetă, dar în detrimentul mărimii recoltei.
Cerinţe faţă de umiditate - deşi nu necesită o cantitate de apă mai mare decât alte culturi, fasolea
este deosebit de sensibilă la asigurarea umidităţii, mai ales în fazele de germinare-răsărire
şi la înflorire-formarea păstăilor şi a boabelor (când se înregistrează consumul maxim de

265
apă); în perioadele de secetă planta se ofileşte în orele de amiază, iar în condiţii extreme
păstăile rămân mici şi avortează;
- plantele de fasole suportă mai bine seceta din sol decât seceta atmosferică; vânturile
uscate şi calde sunt deosebit de dăunătoare. Ca urmare, în zonele de stepă a apărut
necesitatea cultivării intercalate a fasolei (de regulă, prin porumb). Fasolea “oloagă“ este
mai rezistentă la secetă, datorită precocităţii sale (plantele înfloresc şi îşi formează
păstăile înainte de instalarea secetelor din vară) şi masei vegetale mai reduse. Adesea, în
zona de sud a ţării este necesar un aport suplimentar de apă, prin irigare;
- umiditatea prea ridicată este, de asemenea, dăunătoare. Precipitaţiile prea bogate şi
timpul umed prelungesc perioada de înflorire şi stânjenesc fecundarea. Excesul de
umiditate măreşte sensibilitatea plantelor la boli şi depreciază calitatea boabelor.
Cerinţe faţă de sol - solul potrivit pentru fasole trebuie să fie bine afânat, pentru a permite
pătrunderea în adâncime a rădăcinilor şi să nu formeze crustă, pentru a favoriza aerarea şi
încălzirea solului şi o răsărire cât mai rapidă;
- reacţia optimă a solului este neutră (pH = 6 - 7,5), potrivită pentru formarea nodozităţilor
şi pentru asigurarea unui regim normal de nutriţie cu azot;
- fasolea poate vegeta pe soluri diferite, chiar pe solurile superficiale, cu condiţia să fie
asigurată umiditatea necesară. Preferă solurile cu textură mijlocie, fertile, din categoria
cernoziomurilor, solurile preluvosol-roşcate şi aluviosoluri fertile;
- fasolea se comportă slab pe solurile podzolite, acide, sau pe cele umede, nisipoase sau
salinizate. Se adaptează mai bine decât mazărea pe solurile grele, dar trebuie evitată
formarea crustei. Fără condiţii de irigare, solurile nisipoase sunt improprii pentru cultura
fasolei.

Zonarea culturii fasolei în România (fig. 78)


Zona foarte favorabilă - Câmpia de Vest (în jurul Aradului, mai ales pe Valea Mureşului, pe
aluviunile fertile ale Timişului şi văile Crişurilor, pe Valea Someşului) şi în Transilvania (pe
luncile Mureşului şi Târnavelor). În aceste areale, condiţiile de temperatură şi umiditate sunt
favorabile, solurile sunt fertile, cu reacţie şi textură favorabile, apa freatică nu prea adâncă.
Zona favorabilă - cea mai mare parte a terenurilor arabile din România (în Oltenia, Muntenia,
Moldova, Transilvania), cu unele diferenţe de favorabilitate în cuprinsul acesteia, legate de
fertilitatea solurilor şi de cantităţile de precipitaţii din lunile iunie şi iulie. Se evidenţiază, prin
favorabilitate, văile inferioare ale Jiului şi Oltului, Valea Siretului, Depresiunea Jijiei.
266
Condiţii favorabile pentru cultura fasolei se întrunesc şi în lunca îndiguită a Dunării unde
umiditatea atmosferică este mai ridicată şi există aport freatic, dar este necesară drenarea terenului, pentru
a evita băltirea apei şi excesul de umiditate în sol. În zona de sud a ţării, amplasarea culturilor de fasole (în
cultură principală sau succesivă) trebuie făcută cu prioritate în perimetrele irigate.

Fig. 78. Zonarea ecologică a fasolei în România


(după O.Berbecel, 1960, citat de Gh.V.Roman, 1995)

24.3. Particularităţi ale tehnologiei de cultivare


Amplasarea culturii (rotaţia)
∙ fasolea este o plantă cu pretenţii moderate faţă de cultura premergătoare. Cere un teren bine
lucrat încă din toamnă, curat de buruieni şi fără resturi vegetale, într-o stare bună de fertilitate şi afânat
profund, având în vedere că sistemul radicular este destul de slab dezvoltat şi se dezvolta îndeosebi în
stratul superficial al solului; premergătoarele cele mai favorabile sunt cerealele păioase (în primul rând,
grâul şi orzul de toamnă), precum şi prăşitoarele (porumb, sfeclă pentru zahăr, cartof), recoltate cât mai
devreme;

∙ nu se recomandă amplasarea fasolei după plante cu care are boli comune (floarea-soarelui, soia,
alte leguminoase), după care fasolea nu trebuie să revină mai devreme de 3 - 4 ani; cultura repetată a
fasolei nu este acceptată, îndeosebi din cauza atacului de boli (antracnoză, bacterioză, rugini, putregai
cenuşiu), fiind necesar un interval de pauză de minimum 3 ani;
267
∙ fasolea este o foarte bună premergătoare pentru majoritatea culturilor şi o excelentă
premergătoare pentru grâul de toamnă.

Administrarea îngrăşămintelor
► Consumul specific - pentru a produce 1 tonă de boabe şi producţia aferentă de tulpini, fasolea
consumă 60 - 65 kg N, 17 kg P2O5 şi 45 kg MgO; fasolea are cerinţe ridicate faţă de elementele
nutritive din sol, în primul rând din cauza sistemului radicular slab dezvoltat; reacţionează
moderat la îngrăşăminte, deoarece îşi poate asigura cea mai mare parte din necesarul de azot (până
la 75%) pe cale simbiotică (tab. 44).
► Fosforul - îngrăşarea cu fosfor este obligatorie în cultura fasolei pe toate tipurile de sol;
- pe solurile mijlociu aprovizionate cu fosfor (2 - 5 mg P2O5/100 g sol) se recomandă 30 -
40 kg P2O5/ha, iar pe cele slab aprovizionate (< 2 mg P2O5/100 g sol) doza se măreşte la
40 - 60 kg P2O5/ha; administrarea îngrăşămintelor se efectuează înainte de arătură sau la
pregătirea patului germinativ (sub formă de îngrăşăminte complexe);
► Azotul - necesitatea administrării îngrăşămintelor cu azot la fasole se stabileşte în funcţie de
mai mulţi factori: planta premergătoare, fertilitatea naturală a solului, eficienţa activităţii
de fixare simbiotică a azotului. În principiu, pe solurile fertile şi dacă au fost efectuate
tratamente cu preparate bacteriene, nu se administrează îngrăşăminte cu azot înainte de
semănat;
- la circa 20 - 25 de zile după răsărit se recomandă efectuarea unor controale asupra
dezvoltării nodozităţilor şi a activităţii acestora. În funcţie de rezultatul controlului se
stabileşte mărimea dozei de azot: în mod obişnuit se aplică 30 - 50 kg N/ha, doza
mărindu-se până la 50 - 90 kg N/ha dacă “bacterizarea“ nu a reuşit. Îngrăşămintele se
administrează concomitent cu lucrările de prăşit mecanic, cu ajutorul echipamentelor de
fertilizare montate pe cultivator.
Tabelul 44
Dozele de îngrăşăminte cu azot la fasole în funcţie de formarea nodozităţilor
(după Gh.Popa, 1978, citat de T.Robu, 2011)
Număr de nodozităţi Plante cu nodozităţi Azot
pe plantă (%) (kg/ha)
Mai mult de 5 > 80% 25-30
1-5 > 50% 30-40
Lipsă 0 40-60
268
► Potasiul - necesitatea îngrăşării cu potasiu apare numai pe solurile insuficient aprovizionate
cu acest element (sub 14 mg K2O/100 g sol); se folosesc doze de 40 - 60 kg K2O, epoca
de aplicare fiind similară cu cea a fosforului.
► Microelementele - în cultura fasolei este semnalată posibilitatea apariţiei simptomelor
insuficienţei unor microelemente (bor, zinc sau molibden). În asemenea situaţii se
recomandă folosirea îngrăşămintelor cu microelemente, aplicate înainte de semănat sau în
timpul vegetaţiei, prin stropiri pe frunze.
► Corectarea reacţiei acide - în cazul cultivării fasolei pe soluri cu reacţie acidă, este
obligatorie administrarea amendamentelor calcaroase, deoarece fasolea nu suportă reacţia
acidă.

Lucrările solului
⇨ fasolea are putere redusă de străbatere a germenilor spre suprafaţă şi necesar mare de apă
pentru germinat, care impun o atenţie mai mare decât pentru alte culturi, la efectuarea lucrărilor
solului;

⇨ lucrările solului constau în: dezmiriştit, imediat după recoltarea premergătoarei; arătura
adâncă (la 25 - 30 cm), pentru afânarea profundă a solului şi distrugerea buruienilor perene; lucrări de
grăpat, pentru mărunţirea şi nivelarea arăturii şi distrugerea buruienilor. Este importantă evitarea
denivelării terenului prin lucrările solului pentru a realiza un semănat uniform şi a obţine o dezvoltare
uniformă a culturii, şi care să faciliteze recoltarea mecanizată;

⇨ în primăvară, imediat după zvântarea solului este necesară o lucrare de grăpat, cu scopul
afânării şi mobilizării solului, care s-a tasat peste iarnă;

⇨ patul germinativ se pregăteşte chiar înainte de semănat, printr-o lucrare cu combinatorul,


efectuată superficial (6 - 7 cm adâncime). Pe terenurile tasate, insuficient nivelate, ultima lucrare înainte
de semănat se efectuează cu grapa cu discuri în agregat cu o grapă uşoară.
În cultura fasolei trebuie evitat un număr prea mare de lucrări în primăvară: solul pierde multă apă
prin evaporare şi, ca urmare, se va semăna în sol uscat, răsăritul va fi întârziat şi neuniform, eficacitatea
inoculării bacteriene scade; pulverizarea solului facilitează formarea crustei după semănat.
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa - trebuie să aibă puritatea fizică de minimum 98%, germinaţia totală de minimum 80%
şi să provină din culturi neinfestate cu boli. Condiţionarea cu echipamente speciale (sau alegerea

269
la masă a seminţelor, pentru micii cultivatori) sunt necesare uneori, cu scopul eliminării
semințelor pătate şi a celor sparte sau fisurate;
- tratarea seminţelor înainte de semănat, cu scopul distrugerii agenţilor patogeni prezenţi pe
tegumentul seminţei (Phytium și Fusarium) este obligatorie; se recomandă folosirea preparatelor
pe bază de difenoconazol (DIVIDENT M 030 FS, 1,7 l/t de sămânţă);
- tratarea cu preparate bacteriene (Nitragin-fasole, conţinând bacteria Rhizobium phaseoli) se
efectuează chiar înainte de semănat (sau concomitent cu semănatul), folosind o suspensie
bacteriană preparată din 4 flacoane de Nitragin şi 2 l apă pentru sămânţă necesară pentru un
hectar.
Epoca de semănat - perioada optimă pentru semănatul fasolei este atunci când se realizează în sol
la adâncimea de semănat, temperaturi de 8 - 10°C şi vremea este în curs încălzire;
calendaristic, semănatul culturilor de fasole din România se efectuează în intervalele: 10 -
25 aprilie în Câmpia Română, Dobrogea, Câmpia de Vest; 15 - 30 aprilie în centrul
Moldovei şi Câmpia Transilvaniei; 10 - 15 mai în zonele nordice şi în depresiunile reci;
- întârzierea semănatului este extrem de dăunătoare: solul pierde apă şi se usucă, astfel
încât germinarea şi răsărirea întârzie şi sunt neuniforme; înfloritul şi fecundarea întârzie şi
se prelungesc în perioada secetoasă şi cu arşiţă din vară, ceea ce amplifică procesele de
avortare şi sterilitate; producţiile se reduc considerabil; semănatul prea timpuriu este, de
asemenea, dăunător: în solul umed şi rece, răsărirea este întârziată, favorizând clocirea şi
putrezirea boabelor.
Densitatea de semănat - se seamănă 35 - 45 b.g./m2 la neirigat şi 50 - 55 b.g./m2 la irigat, pentru
a realiza, la recoltare, densităţi de 25 - 35 plante/m2 în cultură neirigată şi 40 - 45
plante/m2 în cultură irigată;
- densităţile prea mici (situaţie frecvent întâlnită în culturile de fasole de la noi)
favorizează ramificarea plantelor, din care cauză se prelungeşte perioada de înflorire, iar
maturarea păstăilor şi boabelor vor fi foarte neuniforme.
Cantităţile de sămânţă - 80 - 200 kg/ha (în funcţie de mărimea seminţelor).
Distanţele între rânduri - fasolea este semănată în benzi de câte 3 rânduri, distanţate la 45 cm şi
lăsând 70 cm între benzi, sau echidistant, la 50 cm între rânduri.
Adâncimea de semănat - este corelată cu umiditatea şi textura solului: 4 - 5 cm în solurile cu
textură mijlocie şi umiditate suficientă; 5 - 6 cm în solurile uşoare şi ceva mai uscate; în
primăverile umede, când solul este reavăn, se poate semăna chiar mai superficial, la 3 - 4
cm adâncime (trebuie urmărită zilnic pierderea umidităţii din stratul superficial al solului).

270
Lucrările de îngrijire
∎ Combaterea buruienilor - este cea mai importantă lucrare de îngrijire din tehnologia de
cultivare a fasolei: fasolea este o plantă care luptă destul de slab cu buruienile şi este sensibilă la
îmburuienare, îndeosebi la începutul vegetaţiei, dar este expusă şi la îmburuienarea târzie. Este necesară o
strategie complexă de combatere integrată a buruienilor, prin asocierea măsurilor preventive (rotaţie,
lucrările solului) cu măsurile curative (de combatere);

⇨ pentru buruienile monocotiledonate anuale și unele dicotiledonate anuale sunt generalizate


tratamentele cu preparate pe bază de S-metolaclor (DUAL GOLD 960 EC, 1,0 - 1,5 l/ha), administrate
înainte de semănat, cu încorporare;

⇨ pentru combaterea dicotiledonatelor anuale se recomandă tratamente în vegetaţie, prin


administrarea unor erbicide conţinând MCPB-Na (BUTOXONE M40, 2,5 - 3,0 l/ha) sau bentazon
(BASAGRAN FORTE, 2,0 - 2,5 l/ha);

⇨ pe terenurile îmburuienate cu monocotiledonate anuale şi perene, inclusiv cu costrei din rizomi


se recomandă tratamente postemergente cu quizalofop-p-etil (LEOPARD 5 EC, 0,7 l/ha pentru monocotile
anuale şi 1,5 - 1,75 l/ha pentru costrei). După tratament se suspendă lucrările de prăşit, pentru a nu
întrerupe translocarea substanţei active în rizomii de costrei şi a nu diminua eficacitatea tratamentului.
Sunt recomandate şi alte preparate cu efect similar şi aceeaşi fază de aplicare: propaquizafop (AGIL 100
EC, 0,8 l/ha pentru monocotiledonate anuale și 1 - 1,5 l/ha pentru costreiul din rizomi) sau cletadin
(SELECT SUPER, 0,6 - 1,0 l/ha pentru monocotiledonate anuale și 1,5 - 2,0 l/ha pentru costreiul din
rizomi).

⇨ Combaterea chimică poate fi completată cu 1 - 2 praşile mecanice şi, eventual, o lucrare de


prăşit + plivit manual pe rând (praşile selective), cu scopul distrugerii buruienilor rezistente la erbicide.
Se recomandă ca lucrările de prăşit să fie încheiate, cel mai târziu la începutul înfloritului plantelor de
fasole, pentru a nu stânjeni procesele de fecundare a florilor şi de legare a fructificaţiilor.

∎ Combaterea bolilor - constau din tratamente la sămânţă şi din tratamente în vegetaţie;

⇨ antracnoza (Colletotrichum lindemuthianum), este boala cea mai răspândită, mai


frecventă şi mai păgubitoare. Ciuperca se transmite prin miceliile din tegumentul seminţei
şi prin resturile de plante rămase pe teren după recoltare. Se recomandă verificarea
repetată a culturilor şi tratamente în vegetaţie, la avertizare. Primul tratament se
efectuează, de regulă, imediat după răsărit, în cazul că se constată atac în faza de

271
cotiledoane; tratamentele se repetă la începutul înfloritului şi la formarea păstăilor. Se
folosesc preparate pe bază de captan (CAPTAN 50 WR, 0,25% sau MERPAN 50 WP,
0,25%);

⇨ bacterioza (Xanthomonas phaseoli) este o boală răspândită şi păgubitoare, care se


transmite prin sămânţă şi prin resturile vegetale rămase după recoltare. În vegetaţie se
efectuează 3 tratamente, primul după răsărit şi până la apariţia frunzelor trifoliate, al
doilea înainte de înflorire, iar al treilea la formarea păstăilor. Se folosește oxiclorură de
cupru (ALCUPRAL 50 PU, 2,5 kg/ha).

∎ Combaterea dăunătorilor - gărgăriţa fasolei (Acanthoscelides obtectus) este cel mai


periculos dăunător, care atacă boabele şi în care roade galerii numeroase. Are o singură
generaţie pe an în câmp şi 2 - 3 generaţii în depozite. În câmp este necesar să fie efectuat
un tratament la avertizarea cu produse pe bază de alfa-cipermetrin (FASTAC 10 EC,
0,01%) la avertizarea apariţiei în masă a adulţilor (a doua jumătate a lunii iulie). De
asemenea, înainte de depozitare sunt obligatorii tratamente preventive, efectuate în spaţii
ermetic închise.

∎ Irigarea - este o lucrare foarte importantă din tehnologia de cultivare a fasolei - plantă
deosebit de sensibilă la secetă şi care reacţionează favorabil la irigare. Adesea, în zonele
de câmpie din sud, irigarea este o condiţie esenţială pentru a realiza recolte bune la fasole.
Se recomandă să se aplice o udare la începutul înfloritului, după care udările se repetă la
interval de 10 - 15 zile; pot fi necesare 2 - 3 udări, aplicate prin aspersiune sau pe brazde
(după Vl. Ionescu-Șișești şi col., 1982, citat de Gh.V.Roman, 1995).

Recoltarea
! ! ! Lucrările de recoltare a culturilor de fasole de câmp pun probleme deosebite din cauza:
coacerii neuniforme a păstăilor şi a boabelor; dehiscenţei păstăilor; plantele formează tufă joasă şi
au la maturitate portul semiculcat; păstăile bazale au inserţia joasă; boabele se sparg uşor la
treierat. Ca urmare, momentul optim de recoltare este dificil de surprins la fasole. Se recomandă
să se înceapă recoltatul atunci când 75% din păstăi s-au maturizat şi boabele au ajuns la 17%
umiditate.

272
Recoltarea lanurilor de fasole se efectuează divizat:
► în prima faza, se dislocă sau se smulg plantele cu diferite utilaje mecanice (maşini
speciale pentru recoltat fasole, dislocatoare pentru culturi legumicole) sau manual (pe
suprafeţe mici);
► plantele sunt lăsate câteva zile pe teren (2 - 3 zile), pentru uscare, în brazdă continuă
sau în căpiţe mici (adunate manual, cu furca), apoi se treieră cu combina, reglată
corespunzător; în timpul treieratului alimentarea combinei se asigură prin montarea
ridicătoarelor de brazdă sau manual, cu furca. Este necesară reglarea foarte atentă a
combinei pentru limitarea spargerii boabelor.

Problema recoltării fasolei de câmp nu este rezolvată integral în România, ceea ce


limitează extinderea suprafeţele cultivate cu această plantă şi obţinerea unor producţii
bune. Se apelează încă, destul de frecvent, la recoltatul manual al culturilor de fasole de
câmp, lucrare foarte laborioasă şi costisitoare, care necesită multă forţă de muncă şi
durează mai mult timp.

Cultura intercalată a fasolei


- este un sistem tradiţional de cultivare a fasolei, practicat şi în ţara noastră, prin care aceasta este
semănată prin porumb. Astfel, plantele de fasole sunt protejate de vânturile uscate şi arşiţa din
lunile de vară şi se asigură un microclimat favorabil fecundării şi formării păstăilor. În sistem
gospodăresc, cultivarea fasolei prin porumb necesită un volum mare de muncă manuală, pentru
combaterea buruienilor şi recoltare;
- există diferite sisteme de cultivare a fasolei prin porumb. De regulă, la porumb este recomandată
tehnologia obişnuită, iar fasolea este considerată o recoltă suplimentară; ca urmare, la fasole se
seamănă densităţi mai mici decât în cultură pură, de 10 - 20 mii cuiburi/ha;
- semănatul porumbului se efectuează mecanizat, după tehnologia obişnuită. Fasolea poate fi
semănată mecanizat (concomitent cu porumbul, utilizând semănători dotate cu brăzdare speciale)
sau poate fi semănată manual, în cuiburi (cu 3 - 4 boabe/cuib), în momentul în care porumbul a
început să răsară;
- combaterea buruienilor se realizează cu dificultate, prin prăşit mecanic, între rânduri şi prăşit +
plivit manual pe rând;
- fasolea se recoltează prin smulgerea manuală a plantelor, urmată de treieratul efectuat la
staţionar; se pot realiza producţii de 150 - 400 kg boabe/ha. La porumb se înregistrează, uneori, o
273
uşoară diminuare de recoltă, prin comparaţie cu producţiile realizate în cultura pură.

Cultura succesivă a fasolei


∙ se poate practica cu bune rezultate în sudul ţării, unde regimul termic şi perioada scurtă de
vegetaţie a plantelor de fasole permit ajungerea la maturitate până la răcirea vremii în toamnă.
Este obligatorie amplasarea culturilor succesive în condiţii de irigare; se semănată după plante
care părăsesc devreme terenul, cum ar fi orzul, soiurile timpurii de grâu sau unele culturi furajere;

∙ pregătirea terenului în vederea semănatului se efectuează diferit, în funcţie de starea terenului.


Mai potrivită este cultivarea fasolei fără arătură, numai prin lucrarea superficială a terenului sau se
semănă în teren nelucrat, folosind semănători speciale; semănatul trebuie efectuat cât mai repede
posibil şi nu mai târziu de 1 - 5 iulie;

∙ pentru cultura succesivă au prioritate îngrăşămintele cu azot, aplicate în doze moderate; fosforul
este asigurat prin efectul remanent al îngrăşămintelor aplicate premergătoarei;

∙ la lucrările de îngrijire se pune accent pe combaterea buruienilor monocotiledonate şi a


samulastrei de păioase. Aplicarea udărilor (imediat după semănat şi apoi în funcţie de evoluţia
umidităţii solului şi regimul precipitaţiilor) este obligatorie;

∙ în anii cu o evoluţie normală a vremii, recoltarea se poate efectua până la 10 - 15 octombrie. Pot
rezulta producţii similare sau chiar mai mari decât în cultura principală, deoarece în luna
septembrie (când plantele de fasole sunt la înflorire-fecundare), condiţiile de temperatură şi
umiditate sunt, uneori, mai favorabile decât în lunile de vară.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt condiţiile pentru reuşita culturilor succesive de fasole?
Răspuns:
Reuşita culturilor succesive de fasole este condiţionată de: amplasarea în sudul ţării în condiţii de irigare
şi efectuarea semănatului până cel târziu 1 - 5 iulie; pregătirea terenului fără arătură şi evetual semănat
direct în teren nelucrat.

2. Care sunt pretenţiile fasolei faţă de starea solului la semănat şi adâncimea de semănat, în
legătură cu tipul de germinaţie şi cerinţele faţă de umiditate?

274
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Cum se stabileşte necesarul de îngrăşăminte cu azot în cultura fasolei:
a) Pe baza consumului specific şi a producţiei prevăzută a se realiza.
b) Prin comparaţie cu dozele aplicate în anii anteriori.
c) În funcţie de reuşita bacterizării (dezvoltarea nodozităţilor şi activitatea acestora), controlate la circa 20-
25 de zile după semănat.
Rezolvare: c
De rezolvat:
2. Două din bolile menţionate mai jos nu sunt specifice fasolei:
a) Bacterioza (Xanthomonas phaseoli).
b) Făinarea (Blumeria sin. Erysiphe graminis).
c) Mana (Peronospora manshurica).
d) Antracnoza (Colletotrichum lindemuthianum).
Rezolvare:

REZUMATUL TEMEI
24. Fasolea
24.1. Importană. Calitatea recoltei
a) Importanţa alimentară şi agronomică a fasolei - aliment de bază, plantă amelioratoare a fertilității,
foarte bună premergătoare.
b) Importanţa culturii pe plan mondial şi pentru România.
c) Specii şi soiuri de fasole.
d) Compoziţia chimică a boabelor - utilizările recoltei, legumă și semințe mature.
24.2. Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice
a) Particularităţi morfologice şi biologice - fasole ”oloagă”, fasole urcătoare.
b) Relaţii cu factorii de vegetaţie - plantă termofilă, sensibilă la seceta atmosferică.
c) Zonarea culturii fasolei în România - amplasare pe terenuri fertile și bine aprovizionate cu apă (luncile
râurilor).
24.3. Particularităţi ale tehnologiei de cultivare
24.4. Cultura intercalată (prin porumb) şi cultura succesivă (în sudul țării, și în condiții de irigare)

275
TEST RECAPITULATIV
Substanţele proteice (globulinele) din seminţele Avenină şi hordeină a
de leguminoase sunt constituite în principal din: Vicilină şi legumină b
Zeină şi kafirine c
Gliadină şi glutelină d
Tipul de creştere nedeterminată a tulpinii se Fasolea volubilă (urcătoare) a
întâlneşte la: Soia, soiuri târzii b
Mazăre „afila” c
Fasole pitică (oloagă) d
În care dintre variantele prezentate specia de Soia - Rhizobium phaseoli a
bacterii fixatoare de azot corespunde cu specia Fasole - Rhizobium cicerii b
de leguminoasă pentru boabe: Năut - Bradyrhizobium japonicum c
Mazăre - Rhizobium leguminosarum d
La următoarele specii de leguminoase cu păstăi Arahide a
uşor dehiscente trebuie luate măsuri Bob şi lupin b
suplimentare pentru limitarea pierderilor prin Mazăre şi fasole c
scuturare: Soia şi năut d
Procesul de avortare a florilor şi fructificaţiilor Plantele aproape mature, au început să se a
este frecvent la leguminoase, iar stadiul limită îngălbenească
de avortare se referă la momentul în care: Într-o păstaie, lungimea seminţei este de 6 mm b
Interiorul seminţelor este lăptos, cu peste 60% c
apă
Toate organele vegetative ale plantei sunt uscate d
Soiurile de mazăre de tip „afila” la care Păstăi indehiscente a
recoltarea mecanizată este mult înlesnită, se Inserţie înaltă a păstăilor bazale b
caracterizează prin: Foliolele frunzelor sunt transformate în cârcei c
Dezvoltarea grupată şi coacerea uniformă a d
păstăilor
În seminţele de mazăre (ca şi la fasole), Glucide şi proteine a
predomină anumite grupe de substanţe, care le Proteine şi lipide b
fac să fie un aliment complet: Celuloză şi săruri minerale c
Vitamine şi lipide d
Cerinţele mari faţă de umiditate ale mazării sunt Amplasarea cu prioritate în perimetrele irigate a
satisfăcute prin: Amplasarea pe terenurile cu aport freatic b
Amplasarea în zone mai umede şi semănatul c
timpuriu
Semănatul în cultură succesivă d
În primăvară, lucrările solului pentru mazăre Lucrări repetate pentru afânarea adâncă a solului a
trebuie să includă: Cât mai puţine lucrări superficiale, efectuate b
după ce s-a scurs bine solul
Obligatoriu 2 - 3 lucrări cu grapa cu discuri c
Nu există recomandări speciale în acest sens d
Densitatea de semănat la mazăre trebuie Planta premergătoare a
corelată cu: Speciile de buruieni prezente b
Regimul termic şi pluviometric c
Tehnologia recoltatului d
Cel mai bine pentru cultura mare se pretează Urcătoare sau volubile a
soiurile de fasole: Toate tipurile de fasole se pretează pentru cultura b
mare
Intermediare sau semivolubile c
Oloage sau pitice d

276
Cultivarea intercalată a fasolei prin porumb are Volum mare de muncă manuală, pentru a
unele dezavantaje: combaterea buruienilor şi recoltare
Se obţin două recolte de pe aceeaşi suprafaţă de b
teren
Fasolea este protejată de vânturile uscate şi arşiţă c
Se asigură un microclimat favorabil fecundării şi d
formării păstăilor
Având în vedere cerinţele termice Mazării a
asemănătoare, epoca de semănat a fasolei Porumbului b
coincide cu semănatul: Orezului c
Orzului d
Gărgăriţa fasolei (Acanthoscelides obtectus) Are o generaţie şi atacă numai în câmp a
este un dăunător foarte păgubitor care: Are o generaţie şi atacă numai în depozite b
Are o generaţie în câmp şi 2 - 3 generaţii în c
depozite
Roade şi distruge sistemul radicular al plantelor d
de fasole
Tehnologia recoltatului la fasolea de câmp din Recoltarea directa cu combina universală a
sole mari constă în: Recoltarea manuală b
Recoltarea dintr-o singură trecere, cu combina de c
recoltat fasole
Recoltarea în două faze (dislocat sau smuls, apoi d
treierat)

277
SOIA
Tema nr. 25
Importanţă. Sitematică. Morfologia, biologia şi ecologiei soiei

Unităţi de învăţare:
 Importanţă soiei. Sistematică. Calitatea recoltei.
 Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice.
Obiectivele temei:
- să cunoaşteți în profunzime caracteristicile soiei ca plantă alimentară, furajeră, sursă de materii prime
industriale şi componentă valoroasă a asolamentelor, pentru a înţelege extinderea pe care a luat-o
cultivarea la nivel mondial și a evalua perspectivele pentru România;
- să aprofundați problema soiurilor la soia pentru a putea alege corect sortimentul de soiuri pentru o
anumită zonă;
- să fundamentați amplasarea culturii soiei în anumite areale, în funcţie de particularităţile
morfologice, biologice şi ecologice.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate semănatului.
Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuța Iuliana, Toader Maria, Bășa Gh.A., Ionescu-Truță Alina Maria, Dușa
Elena Mirela, 2009. Ghid de bune practici agricole în sistem ecologic pentru plante tehnice. Editura
„ALPHA MDN”, Buzău.

25.1. Importanţa soiei. Sistematică. Calitatea recoltei.


25.1.1. Importanţă
- seminţele de soia sunt foarte valoroase datorită conţinutului bogat în proteine şi ulei; din
seminţe se obţine ulei utilizat în alimentaţie, la obţinerea margarinei, fabricarea maselor
plastice, linoleumului, ş.a.;
- şroturile (turtele, făina) rezultate în urma extragerii uleiului constituie principala sursă de
proteină în furajele combinate. Din făină se pot obţine concentrate proteice cu conţinut ridicat
în aminoacizi esenţiali. Proteinele texturate extrase din soia sunt utilizate în preparate culinare

278
ca substituenţi ai cărnii sau pentru a obţine produse fermentate, înlocuitori ai laptelui;
- seminţele şi păstăile verzi pot fi utilizate ca şi fasolea verde în diverse preparate culinare sau
conservate, fiind de valoare nutritivă excepţională;
- soia poate fi cultivată pentru masă verde, singură sau în amestec cu o graminee (porumb,
iarbă de Sudan). Planta verde poate fi însilozată sau păşunată;
- după treierat, tulpinile şi păstăile constituie un furaj valoros, în special pentru ovine;
- importanţa agronomică - în structura de culturi, soia contribuie la îmbunătăţirea fertilităţii
solului prin aportul de azot fixat simbiotic. Totodată, contribuie la îmbunătăţirea însuşirilor
fizice ale solului, prin structurarea şi afânarea lui. În zonele favorabile pentru cultura soiei,
date fiind valoarea nutritivă a boabelor şi cantităţile de azot fixate de soia (pâna la 220 kg
N/ha), absenţa soiei din structura culturilor este o gravă eroare !!

Suprafeţele cultivate cu soia au cunoscut creşteri spectaculoase în a doua jumătate a sec. XX:
de la circa 6.000 mii ha perioada 1948 - 1952, la 32.300 mii ha în intervalul 1969 - 1971, iar în prezent
s-au depăşit 100 mil. ha, soia situându-se pe locul 4 între plantele cultivate, după grâu, porumb şi orez.
Ţările mari cultivatoare de soia sunt SUA, Brazilia, Argentina, India, China. În Europa, soia ocupă
2.973 mii ha, mai mult în Federaţia Rusă şi Ucraina. Reţin atenţia producţiile medii de peste 3.000
kg/ha obţinute în unele ţări europene, printre care Franţa şi Italia (tab. 45).
În România în anul 1938 se cultivau 70 mii ha, în 1939 aproape 100 mii ha (întreaga producţie
fiind livrată în Germania, unde era utilizată în industriile alimentară şi chimică). După război,
suprafeţele cultivate au scăzut la 12 mii ha, apoi au reînceput să crească la circa 80 mii ha în 1970, 400
mii ha în 1981 - 1983 şi circa 390 - 500 mii ha în 1987 - 1989, România devenind cel mai mare
producător de soia din Europa. După 1990, urmare a schimbărilor survenite în organizarea agriculturii,
suprafeţele au scăzut la 108 mii ha în 1991 şi 38 mii ha în 2001. În intervalul 2001 - 2006, cultura
soiei a cunoscut un reviriment marcat prin sporirea suprafeţelor până la 190 mii, deoarece a fost
posibilă cultivarea soiurilor modificate genetic. Din anul 2007, prin aderarea României la UE a fost
interzisă cultivarea soiei transgenice, şi suprafeţele s-au redus la 40 - 45 mii ha (şi 72 mii ha în anul
2013).

25.1.2. Sistematică. Soiuri cultivate


Soia aparţine familiei Fabaceae, subfamiliei Papilionoideae, genul Glycine L. Specia cultivată
este Glycine max (L.) Merril. (sin. Glycine hispida (Moench) Maxim), care cuprinde mai multe
subspecii, dintre care în ţara noastră este cultivată subsp. manshurica. În cadrul subsp. manshurica
există mai multe varietăţi cărora le aparţin soiurile cultivate în România: var. communis (perişorii de
pe plantă de culoare albă, păstăi brune-deschis, seminţe galbene, hil galben); var. serotina (perişori de

279
culoare albă-argintie, păstăi brune-deschis, seminţe galbene, hil negru); var. latifolia (perişori de
culoare roşcastă, păstăi castaniu-deschis, seminţe galbene, hil negru).
Tabelul 45
Situaţia culturii soiei pe glob şi în ţările mari cultivatoare
(FAOSTAT, 2011)
Suprafaţa semănată Producţia medie Producţia totală
Continentul, ţara
(mii ha) (kg/ha) (mii tone)
Pe glob 102.993 2.533 260.916
AFRICA 1.507 1.186 1.787
- Nigeria 609 926 564
- Africa de Sud 418 1.699 710
- Uganda 150 1.200 180
AMERICA DE NORD 31.342 2.789 87.418
- Canada 1.542 2.754 4.246
- SUA 29.800 2.791 83.172
AMERICA DE SUD ŞI
CENTRALĂ 47.701 2.857 136.291
- Argentina 18.765 2.605 48.879
- Brazilia 23.969 3.121 74.815
- Paraguay 2.805 2.963 8.310
ASIA 19.452 1.521 29.593
- China 7.650 1.893 14.485
- India 9.950 1.234 12.282
- Turcia 26 3.923 102
EUROPA 2.973 1.950 5.797
- Italia 166 3.398 564
- România 72 1.986 143
- Republica Moldova 58 1.362 79
- Federaţia Rusă 1.187 1.479 1.756
- Serbia 165 2.673 441
- Ucraina 1.110 2.040 2.264
- Ungaria 41 2.317 95
OCEANIA 17 1.765 30

În funcţie de perioada de vegetaţie, soiurile de soia sunt încadrate în următoarele grupe de


precocitate (tab. 46):
000 - soiuri foarte timpurii (necesită 1.000 - 1.150oC, temperaturi mai mari de 10 oC);
00 - soiuri timpurii (necesită 1.150 - 1.250oC);
0 - soiuri semitimpurii (necesită 1.250 - 1.350oC);
I - soiuri semitardive (necesită 1.350 - 1.450oC);
II - soiuri tardive (necesită peste 1.450oC).

280
Soiurile din grupa 000 sunt recomandate pentru cultura succesivă şi în zonele mai reci, cele
din grupa 00 în Transilvania, Câmpia din nord-vestul ţării şi în vestul Câmpiei de Vest şi de Sud, cele
din grupa 0 în Bărăgan, zona colinară din sud, Câmpia de Vest şi de Sud, iar cele din grupa I se pot
cultiva în Câmpiile de Sud (și grupa II) şi de Vest.
Tabelul 46
Soiurile de soia recomandate pentru cultivare în România
(după Catalogul Oficial al Soiurilor, 2012)
Anul
Denumirea Menţinătorul Anul reînscrierii Grupa de
soiului înregistrării (radierii) precocitate
Balkan Novi Sad (Serbia) 2003 I
Columna INCDA Fundulea 1995 2009 0
Crina F INCDA Fundulea 2011 I
Cristina TD SCDA Turda 2012 00
Daciana INCDA Fundulea 2006 0
Danubiana INCDA Fundulea 1983 2009 I
Darina TD SCDA Turda 2012 00
Eugen SCDA Turda 2002 00
Felix SCDA Turda 2005 00
Galina Novi Sad (Serbia) 2011 I
Isidor Euralis Semences 2010 I
(Franța)
Mălina TD SCDA Turda 2012 00
Neoplanta Novi Sad (Serbia) 2004 0
Oana F INCDA Fundulea 2009 00
Onix SCDA Turda 2002 00
Perla SCDA Turda 1994 2009 000
Proteinka Novi Sad (Serbia) 2002 0
Românesc 99 INCDA Fundulea 1999 2009 00
Triumf INCDA Fundulea 1996 2009 I
Venerra Novi Sad (Serbia) 2004 II
PS 1012; S.C. Procera 2010 I
PS 1020 Agrochemicals
S.R.L. (Romania)
NS Mercury Novi Sad 2011 I
NS Rubin (Serbia) I
NS Trijumf 00
SG Eider, S.G. CERESCO 2012 I
SGSR Picor Inc. (Canada) 00

25.1.3. Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări


Compoziţia chimică a boabelor de soia este prezentată în tab. 47.

- proteinele din boabele de soia au valoare nutritivă foarte ridicată, datorită conţinutului mare
în aminoacizi esenţiali, apropiindu-se de produsele animaliere (tab. 48);
- proteina caracteristică soiei este glicinina, o substanţă complexă cu grad ridicat de
digestibilitate, având un indice de solubilitate în apă de 61 - 92%;

281
Tabelul 47
Compoziţia chimică a boabelor de soia
(după P.Pîrşan, 2011)
O. Diaconescu (1971) diferiţi autori citaţi de
Constituentul
media (%) limite (%) L.S.Muntean (1995)
Apă 11 5-17 -
Proteine 38,5 36-50 39,9
Lipide 17 13-27 20,78
Glucide 20 14-24 34,43
Celuloză 4,8 3,6-6,9 -
Săruri minerale - - 4,89

Tabelul 48
Conţinutul în aminoacizi al izolatelor proteice de soia comparativ cu unele produse animaliere (%)
(după O. Diaconescu şi E. Miclea, 1971, citaţi de P.Pîrşan, 2011)

Izolate proteice Carne Lapte Ouă


Aminoacidul Peşte
de soia de porc de vacă de găină
Izoleucină 6,8 4,0 0,22 0,34 0,92
Leucină 8,1 7,5 0,34 1,12 1,37
Lizină 6,8 7,8 0,27 0,82 1,59
Metionină 1,2 2,5 0,09 0,40 0,53
Fenilalamină 5,4 4,1 0,17 0,74 0,68
Treonină 3,8 5,1 0,18 0,56 0,49
Triptofan 2,0 1,4 0,05 0,22 0,18
Valină 7,2 5,0 0,24 0,96 0,97

- boabele de soia se caracterizează şi prin conţinut ridicat în lipide, care variază între 13 şi
27%, în compoziţia cărora intră acizii linoleic, oleic, palmitic, stearic, fitosterina, colesterina şi
lecitina (2 - 4%); uleiul este semisicativ, cu indicele iod 107 - 139; în producţia mondială de ulei soia
deţine primul loc cu circa 30%;
- glucidele sunt compuse din galactan, pentozani, stahioză, rafinoză, zaharoză, dextrine,
substanţe pectice, etc. Amidonul lipseşte în boabele mature de soia;
- seminţele sunt bogate în săruri minerale şi vitaminele A, B1, B2, D, E, C, şi K.

282
25.2. Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice
25.2.1. Particularităţi morfologice şi biologice
- Soia are o germinaţie-răsărire epigeică. Cotiledoanele sunt ridicate la suprafaţa solului în
urma creşterii hipocotilului (fig. 79). Răsărirea are loc în 5 - 10 zile, în funcţie de temperatură şi
aprovizionarea cu apă.
Rădăcina - sistemul radicular este pivotant, pătrunde în sol până la 200 cm, iar marea masă a
rădăcinilor (75%) se dezvoltă până la o adâncime de 30 cm;
- pe rădăcinile soiei se formează nodozităţi ca urmare a simbiozei între plantă şi bacteriile
Bradyrhizobium japonicum.

Fig. 79. Stadii de germinare şi de creştere a plantulei de soia


(după Dzikowski, 1936, citat din ”Soybeans”, 1976)

Tulpina - este erectă, cu înălţimea de 40 - 150 cm, cu un grad de ramificare diferit în funcţie
de soi şi densitate şi este acoperită cu perişori. Arhitectura plantei este puternic
influenţată de desitatea de semănat şi de forma spaţiului de nutriţie, determinată de
distanţa între rânduri. Aceste două elemente influenţează, de asemenea, înălţimea de
inserţie a primului etaj de păstăi, formarea ramificaţiilor de la baza plantei şi rezistenţa
la cădere a culturii.
Frunzele - primele frunze care apar la suprafaţa solului sunt cele cotiledonale; la al doilea nod
al tulpinii se formează două frunze simple, unifoliate. Începând cu al treilea nod,
frunzele ce se formează sunt trifoliate şi dispuse altern. Foliolele sunt de formă ovală,
lanceolată, rombică ş.a., acoperite cu perişori pe ambele feţe. La maturitate frunzele
cad, îmbogăţind solul în substanţe organice.
Florile - de culoare albă sau violacee, sunt grupate câte 3 - 9 în raceme axilare sau terminale.
Înflorirea începe de jos în sus pe tulpină şi pe ramificaţii. La soiurile timpurii plantele
înfloresc la 38 - 41 zile de la semănat, iar la cele semitardive la 55 - 81 zile.
Fecundarea este autogamă;
- în condiţii de secetă a solului şi/sau aerului apare fenomenul de avortare a florilor.

283
Fructul - este o păstaie, uşor curbată sau dreaptă, ce conţine 1 - 5 seminţe, de obicei 2 - 3 și
are lungimea de 2 - 7 cm şi lăţimea de 0,5 - 1,5 cm; păstaia are culori diferite
(galbenă, cenuşie, roşcată, brună sau neagră) şi este acoperită cu perişori argintii sau
roşcaţi (în funcţie de varietate). Obişnuit, pe o plantă se formează un număr mare de
păstăi, dar ajung la maturitate 30 - 60 păstăi. La maturitate avansată păstaia este
dehiscentă.
Sămânţa - este aproape sferică, cu tegumentul de culoare galbenă, brună, neagră, cu hilul de
aceeaşi culoare sau diferită. MMB= 100 - 200 g. În condiţii de secetă în perioada
formării păstăilor şi umplerii boabelor are loc blocarea umplerii boabelor, rezultând
păstăi seci.

25.2.2. Relaţii cu factorii de vegetaţie


Cerinţe faţă de temperatură - temperatura minimă de germinaţie este de 7C, iar cea optimă de
30C; după răsărire şi până la apariţia frunzelor adevărate soia rezistă la -2....-3C,
dacă îngheţul este de scurtă durată; în perioada creşterii intense temperatura optimă
este de 14C, fără oscilaţii mari de la zi la noapte. La începutul înfloririi temperatura
optimă este de 18 - 20C. Fructificarea se desfăşoară în cele mai bune condiţii la
temperaturi de 20 - 22C;
- temperaturile de peste 30C însoţite de scăderea umidităţii solului şi a aerului
determină avortarea florilor în proporţii foarte mari (70 - 75%); fenomenul de avortare
a florilor se înregistrează şi atunci când în sol există apă în cantităţi moderate, dar
umiditatea relativă a aerului este redusă, însoţită de temperatură ridicată şi vânt. În
această situaţie se ajunge la un dezechilibru între absorţia radiculară şi transpiraţia
plantelor, fapt care determină căderea florilor.
Cerinţe faţă de umiditate - soia are cerinţe ridicate încă de la germinat, când seminţele necesită
120 - 150% apă faţă de masa bobului uscat. Consumul mediu zilnic de apă la soia este
mai mare în fazele de înflorit - formarea păstăilor; excesul de umiditate este tot atât de
dăunător ca şi lipsa apei, în toate fazele de vegetaţie.
Cerinţe faţă de sol - soia se adaptează bine la o mare diversitate de soluri, de la cele cu textură
luto-nisipoasă până la cele luto-argiloase. Cele mai potrivite sunt solurile cu textură
mijlocie, cu un procent de argilă şi praf cuprins între 20 şi 50, iar cel de nisip să nu
depăşească 60%. Pe solurile argiloase soia dă producţii mici, deoarece după semănat
crusta împiedică răsărirea, iar rădăcinile pătrund greu în sol. La fel, nici solurile
nisipoase nu sunt indicate datorită capacităţii reduse de reţinere a apei.
- soia creşte şi se dezvoltă bine pe solurile cernoziomice, pe cele de luncă şi pe
solurile preluvosol roşcate;
284
- valorile optime ale pH sunt cuprinse între 6,5 şi 7. Pe solurile acide, aplicarea
amendamentelor calcaroase determină sporuri semnificative de recoltă, favorizând
instalarea simbiozelor fixatoare de azot.

25.2.3. Zonarea culturii soiei în România (fig. 80)


Zona I - cuprinde partea de sud a Câmpiei Române şi Dobrogea, cu resurse termice ridicate
(1.600 - 1.750oC), unde se cultivă soiuri tardive, semitardive şi semitimpurii, în condiţii de
irigare sau pe terenuri cu aport freatic.
Zona a II-a - cuprinde Câmpia de Vest, unde se realizează 1.400 - 1.600oC, cu cantităţi mai
mari de precipitaţii şi unde soia se cultivă la neirigat. Se recomandă soiurile semitardive şi
semitimpurii.
Zona a III-a - cuprinde partea de nord a Câmpiei Române şi sudul Moldovei, unde se
acumulează 1.100 - 1.400oC şi soia se amplasează pe terenuri irigate sau pe cele cu aport
freatic. Se recomandă soiurile semitardive, semitimpurii şi timpurii.
Zona a IV-a - este situată în partea de est a Moldovei şi Câmpia de Nord-Vest a ţării, unde se
acumulează 1.200 - 1.400oC, Sunt recomandate soiurile semitimpurii şi timpurii, iar spre nord
soiuri foarte timpurii.
Zona a V-a - cuprinde partea de vest şi sud-vest a Transilvaniei (luncile Mureşului,
Târnavelor, Someşului) şi partea de nord-est a Moldovei, unde se realizează 1.100 - 1.200oC.
Predomină soiurile timpurii, spre nord soiurile foarte timpurii, iar spre sud soiurile
semitimpurii.

Fig. 80. Zone de cultură la soia, în funcţie de suma gradelor utile


(după S.Dencescu, 1982, citat de M.Axinte, 2006)
I - 1.600-1.750oC; II - 1.400-1.600 oC; III - 1.100-1.400 oC;
IV - 1.200-1.400 oC; V - 1.100-1.250 oC

285
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt componenţii biochimici care conferă calitatea recoltei la soia?
Răspuns:
Valoarea recoltei la soia este conferită de conţinutul ridicat în proteine (circa 40%) şi lipide (circa
20%). Proteina caracteristică soiei este glicinina, care are un grad ridicat de digestibilitate şi un
indice mare de solubilizare. Uleiul din soia este semisicativ şi are utilizări alimentare şi nelimentare
diverse.

2. Care sunt cauzele care considerați că au contribuit la diminuarea suprafețelor cultivate cu


soia în România, după anul 1990?
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Criteriul de bază pentru zonarea culturii soiei și pentru repartizarea soiurilor pe zone este:
a) Regimul precipitațiilor.
b) Fertilitatea solurilor.
c) Resursele termice.
d) Gradul de îmburuienare a terenurilor.
Rezolvare: c
De rezolvat:

2. Vă rugăm să alegeţi soiurile de soia, în funcţie de potenţialul termic al zonei în care vă


desfăşuraţi activitatea (zona de domiciliu) (precizaţi zona):
a) Soiuri din grupa I (Danubiana, Crina F, Triumf).
b) Soiuri din grupa 0 (Columna, Daciana, Perla).
c) Soiuri din grupa 00 (Cristina TD, Eugen, Oana F).
Rezolvare:

286
REZUMATUL TEMEI
SOIA
25. Importanţă. Sistematică. Morfologia, biologia şi ecologia soiei.
25.1. Importanţa soiei. Sistematică. Calitatea recoltei
a) Importanţa alimentară şi agronomică a soiei - necesitatea includerii soiei în asolament.
b) Evoluţia cultivării soiei în lume şi în România - situaţia actuală şi perspective.
c) Problema soiurilor la soia - clasificare în funcţie de cerinţele termice şi zonare.
d) Compoziţia chimică, calitatea recoltei, utilizări specifice. Cea mai importantă plantă oleaginoasă,
cea
mai importantă furnizoare de furaje proteice și materie primă pentru alimente dietetice.
25.2. Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice
a) Particularităţi morfologice şi biologice.
b) Relaţii cu factorii de vegetaţie - plantă termofilă, sensibilitate la secetă (seceta atmosferică).
c) Zonarea culturii soiei în România și recomandări privind sortimentul de soiuri.

Tema nr. 26
Tehnologia de cultivare a soiei (1)

Unităţi de învăţare:
 Amplasarea culturii (rotaţia).
 Administrarea îngrăşămintelor.
 Lucrările solului.
Obiectivele temei:
- să fundamentați amplasarea culturii soiei în anumite areale, în funcţie de particularităţile
morfologice, biologice şi ecologice;
- să aprofundați particularitățile de nutriție a soiei și să puteți elabora un plan de fertilizare
fundamentat;
- să înţelegeți cerinţele plantei de soia față de pregătirea terenului și să decideți asupra celei mai
potrivite succesiuni a lucrărilor într-un context dat.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.

287
3. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate semănatului.
Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuța Iuliana, Toader Maria, Bășa Gh.A., Ionescu-Truță Alina Maria, Dușa
Elena Mirela, 2009. Ghid de bune practici agricole în sistem ecologic pentru plante tehnice. Editura
„ALPHA MDN”, Buzău.

26.1. Amplasarea culturii (rotaţia)


- comparativ cu alte culturi, soia este mai puţin pretenţioasă faţă de planta premergătoare;
preferă ca premergătoare cereale păioase (grâu, orz), graminee furajere, prăşitoare (sfeclă
pentru zahăr, cartof, porumb);
- nu sunt recomandate ca premergătoare: floarea-soarelui şi rapiţa (boli comune), şi nici alte
leguminoase anuale sau perene, întrucât efectul pozitiv asupra fertilității solurilor este
valorificat superior de plante din alte familii botanice;
- soia suportă monocultura (practica agricolă a demonstrat că în anul a doilea producţiile sunt
mai mari, datorită formării nodozităţilor în număr mai mare); monocultura nu este de dorit,
deoarece se renunţă la rolul soiei de plantă amelioratoare a fertilităţii şi de bună premergătoare
pentru majoritatea culturilor;
- soiurile timpurii şi semitimpurii de soia sunt bune premergătoare pentru grâul de toamnă.
După soia, în vederea semănării grâului, se poate renunţa la arătură, care va fi înlocuită prin
două lucrări energice cu grapa cu discuri. Lăsând în sol cantităţi mari de azot (60 - 168 kg/ha),
mobilizând formele mai greu solubile de fosfor din sol şi ameliorând însuşirile fizice ale
solului, soia este o bună premergătoare pentru majoritatea plantelor neleguminoase.

26.2. Administrarea îngrăşămintelor


Consumul specific - pentru o producţie de 1 tonă boabe şi producţia secundară aferentă, soia
consumă: 93 - 104 kg N; 22 - 26 kg P2O5 şi 29 - 44 kg K2O (O. Diaconescu şi E. Miclea, 1971,
citaţi de P.Pîrşan, 2011);
Azotul - soia are capacitatea să-şi asigure azotul prin absorbţie din rezervele solului şi prin
azotul fixat biologic cu ajutorul bacteriei Bradyrhizobium japonicum;
- faza critică în nutriţia cu azot a plantelor este perioada premergătoare înfloritului (2
săptămâni înainte de înflorire), care nu poate fi compensată ulterior prin fertilizarea cu azot;
dozele de îngrăşăminte cu azot se stabilesc ţinând cont de fertilitatea solului şi de reuşita
bacterizării.

Problema aplicării azotului la cultura soiei este mult discutată. Doze reduse, de 20 - 30 kg/ha
înainte de semănat pot fi aplicate pe orice tip de sol, chiar pe cele bine aprovizionate în acest

288
element, determinând creşteri de recoltă semnificative şi economice. Aplicarea unei doze
reduse de azot la semănat asigură necesarul de azot al plantelor până când simbioza devine
funcţională;
 după 20 - 25 zile de la răsărire (1 - 2 frunze trifoliate) se stabileşte reuşita bacterizării
determinând numărul de nodozităţi totale şi active (roşii în secţiune) pe plantă, precum şi
procentul de plante cu nodozităţi. În funcţie de aceste date se stabileşte doza de azot ce se
va aplica în vegetaţie (tab. 49).

Tabelul 49
Dozele de îngrăşăminte cu azot la soia în funcţie de formarea nodozităţiilor
(după I. Picu, 1978, citat de P.Pîrşan, 2011)
Frecvenţa plantelor doza de azot (kg/ha ş.a.)
Nodozităţi Momentul
cu nodozităţi
pe plantă irigat neirigat aplicării
(%)
peste 85 peste 5 30-50 0-30 la praşila a II -a
50-85 1-5 40-60 30-60 la praşila I sau II
0 Lipsă 60-100 50-70 la praşila I sau II

Fosforul - favorizează instalarea şi funcţionarea simbiozelor fixatoare de azot, determinând


creşterea numărului de nodozităţi. Soia are o mare capacitate de solubilizare a
fosforului, de fosforul astfel mobilizat beneficiind şi plantele postmergătoare;
- insuficienţa fosforului duce la încetinirea ritmului de creştere a plantelor, care au
frunzele de culoare albăstrui-verzuie, iar după înflorit pe frunze apar pete brune şi
seminţele obţinute au o germinaţie slabă; excesul de fosfor datorat unor doze foarte
mari provoacă fenomene de toxicitate, reducând creşterea şi productivitatea plantelor.
Îngrăşămintele cu fosfor sunt mai eficiente pe solurile cu conţinut mai redus de 30
ppm fosfor (tab. 50).
Potasiul - potasiul favorizează formarea nodozităţilor şi fixarea simbiotică a azotului;
insuficienţa potasiului afectează puternic procesele biochimice şi fiziologice din
plantă. Aceasta se exteriorizează prin pete galbene ce apar pe marginea frunzelor şi se
extind, rămânând verzi numai centrul şi baza frunzei, iar rezistenţa plantelor la cădere
scade. Fertilizarea cu potasiu este necesară numai pe solurile care conţin sub 120 ppm
K şi pentru producţii foarte ridicate (tab. 51). Aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor şi
potasiu se poate efectua sub arătura de bază, dar mai bine sub formă de îngrăşăminte
complexe la pregătirea patului germinativ.
Îngrăşămintele cu microelementelor - efectul acestora asupra soiei se manifestă prin

289
creşterea suprafeţei foliare şi a intensităţii fotosintezei, precum şi direct asupra
simbiozelor, ele intrând în constituţia enzimelor cu rol în fixarea azotului. De
exemplu, pe solurile acide unde este stânjenită creşterea plantelor şi fixarea azotului,
aplicarea molibdenului a determinat o creştere de recoltă de 25% (Rusu, 1972, citat de
P.Pîrşan, 2011). În vegetaţie, prin fertilizarea foliară cu macro şi microelemente
determină importante creşteri ale producţiei de boabe, proteină şi lipide la hectar.
Aplicarea amendamentelor calcaroase pe solurile acide aduce sporuri de recoltă şi permite
creşterea arealului de cultură al soiei.

Tabelul 50
Dozele medii de îngrășăminte cu P2O5 (din superfosfat simplu), optime din punct de
vedere economic, aplicabile la cultura soiei
(după Cr. Hera şi Z.Borlan, 1980, citaţi de P.Pîrşan, 2011)
Prod. Dozele de P2O5 kg/ha, atunci când PAL este (în ppm P) de:
q/ha 5 10 15 20 25 30 35 40 45 50 60 70 80
20,0 101 71 49 34 22 14 9 5
22,5 112 82 60 45 33 25 20 16 13 13 13 13 13
25,0 122 92 70 55 43 35 30 26 23 23 23 23 23
27,5 132 102 79 65 53 45 39 35 33 32 34 33 34
30,0 140 110 88 73 61 54 48 44 41 41 43 42 42
32,5 148 118 96 81 70 62 56 52 50 49 51 50 50
35,0 156 126 104 89 77 69 64 60 57 57 58 58 58
37,5 163 132 110 95 84 76 70 67 64 62 60 58 57
40,0 169 138 116 103 90 82 76 73 70 68 66 64 63
42,5 175 145 122 108 97 89 82 79 76 75 72 70 69
45,0 181 150 128 114 103 95 88 85 82 81 78 76 75
47,5 187 156 134 119 108 100 94 91 88 87 84 82 81
50,0 192 161 139 124 113 105 99 96 93 92 89 87 86
Notă: PAL = conţinutul în fosfaţi mobili în stratul arabil al solului (valori corectate).

290
Tabelul 51
Dozele medii de îngrășăminte cu K2O (din sarea potasică 40%), optime din punct de vedere economic,
aplicabile la cultura soiei (după Cr. Hera şi Z. Borlan, 1980, citaţi de P.Pîrşan, 2011)

Prod. Doza de K2O, kg/ha, atunci când KAL, este (în ppm) de:
q/ha 40 60 80 100 120 140 180 220 260
20,0 91 68 49 34 23 13 1
22,5 102 78 59 44 33 24 11 4 3
25,0 111 87 69 54 42 33 20 13 13
27,5 119 96 77 62 51 42 29 22 21
30,0 127 103 85 70 58 49 36 29 29
32,5 134 110 91 77 65 56 43 36 35
35,0 140 117 98 83 72 62 50 42 42
37,5 145 122 103 89 78 69 56 48 42
40,0 150 127 108 94 82 73 60 52 47
42,5 156 133 114 100 88 79 66 58 53
45,0 160 137 118 104 92 83 70 62 57
47,5 165 141 122 109 96 87 75 66 62
50,0 168 145 126 113 100 91 79 70 66
Notă. KAL = conţinutul în potasiu mobil în stratul arabil al solului (valori corectate)

26.3. Lucrările solului


- arătura de bază se execută imediat după recoltarea plantei premergătoare, fiind precedată
sau nu de o lucrare superficială cu grapa cu discuri, în funcţie de prezenţa resturilor
vegetale. În cazul premergătoarelor târzii (porumb, sfeclă, etc.), discuirea miriştei este
obligatorie. În sistemul de lucrare fără întoarcerea brazdei se efectuează o afânare la 30 - 40
cm. Adâncimea arăturii pe solurile uşoare şi mijlocii va fi de 20 - 25 cm, iar pe solurile grele
cu textură argilo-lutoasă de 28 - 30 cm;
- după arătura de vară şi până la intrarea în iarnă solul se menţine curat de buruieni prin 1 - 2
lucrări cu grapa cu discuri;
- după arătura de toamnă, dacă terenul permite, se va efectua o lucrare cu grapa cu discuri în
vederea mărunţirii şi nivelării solului. Este de preferat ca solul să intre în iarnă cât mai bine
pregătit (excepţie fac solurile nestructurate care se tasează uşor în timpul iernii, sau cele cu
conţinut ridicat în argilă), pentru a reduce numărul de lucrări din primăvară, care duc la
pierderea apei din sol şi tasarea acestuia;
- patul germinativ trebuie să fie nivelat, mărunţit, reavăn, fără resturi vegetale, afânat pe
adâncimea de semănat. Pe terenurile bine lucrate din toamnă, în primăvară, patul germinativ se
pregăteşte prin 1 - 2 lucrări cu combinatorul. În cazul terenurilor denivelate, cu resturi
291
vegetale neîncorporate, solul se lucrează mai întâi cu grapa cu discuri şi apoi cu
combinatorul.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Cum poate fi caracterizată soia ca o componentă a asolamentelor de câmp ?
Răspuns:
Soia preferă ca premergătoare cerealele păioase şi plantele prăşitoare; este o bună premergătoare
pentru grâul de toamnă; deşi suportă monocultura, nu va fi amplasată după ea însăşi şi nici după alte
leguminoase. În cadrul asolamentului, soia contribuie la sporirea fertilității solului.

2. Cum se pune problema aplicării îngrăşămintelor cu azot la soia ?


Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1.Dintre macroelemente (azot, fosfor, potasiu), prioritate pentru soia (ca de altfel pentru toate
leguminoasele) trebuie să aibă îngrășămintele cu:
a) Azot.
b) Fosfor.
c) Potasiu.
d) Nici unul dintre elementele menționate nu are importanță.
2. Caracterul soiei de bună (sau foarte bună) premergătoare pentru grâul de toamnă este legat și
de faptul că terenul poate fi pregătit astfel:
a) Se poate renunța la arătură.
b) Numai prin arătură adâncă.
c) Numai prin arat și discuiri repetate.
d) Numai cu grapa cu colți reglabili.
Rezolvare:

292
REZUMATUL TEMEI
26. Tehnologia de cultivare a soiei (1)
26.1. Amplasarea culturii (rotaţia)
a) Restricții la amplasarea culturii.
b) Plante foarte bune premergătoare.
c) Soia ca premergătoare.
26.2. Administrarea îngrăşămintelor
a) Consumul specific.
b) Particularități de nutriție.
c) Simbioza cu bacteriile fixatoare de azot.
d) Reacția favorabilă la îngrășămintele cu microelemente.
26.3. Lucrările solului
a) Tehnologia clasică.
b) Diferențierea lucrărilor la desprimăvărare.

Tema nr. 27
Tehnologia de cultivare a soiei (2)

Unităţi de învăţare:
 Sămânţa şi semănatul.
 Lucările de îngrijire.
 Recoltarea.
Obiectivele temei:
- să cunoașteți cerințele soiei față de calitatea materialului semincer și parametrii semănatului pentru a
putea decide într-un anumit context pedoclimatic și socio-economic;
- să puteți fundamenta anumite măsuri pentru controlul organismelor dăunătoare în funcție de
buruienile, dăunătorii și bolile prezente în cultură;
- să stabilăți momentul optim de recoltare și tehnologia recoltării pe baza cunoașterii particularităților
plantei de soia.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.

293
3. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate semănatului.
Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuța Iuliana, Toader Maria, Bășa Gh.A., Ionescu-Truță Alina Maria, Dușa
Elena Mirela, 2009. Ghid de bune practici agricole în sistem ecologic pentru plante tehnice. Editura
„ALPHA MDN”, Buzău.

27.1. Sămânţa şi semănatul


Sămânţa - trebuie să aparţină unui soi zonat, să aibă puritatea peste 98%, iar germinaţia peste
80%. Tratarea seminţei de soia împotriva bolilor şi dăunătorilor se va efectua cu circa două
săptămâni înainte de semănat, pentru a nu diminua eficacitatea tratamentelor bacteriene. Se
recomandă produse pe bază de difenoconazol (DIVIDENT M, 1,7 l/t de sămânță)
Tratarea seminţelor cu Nitragin pe substrat de agar se efectuează utilizând 2 - 4
flacoane pentru cantitatea de sămânţă necesară semănatului unui hectar. Cantitatea de
suspensie bacteriană necesară pentru tratarea a 100 kg sămânţă este de 1 - 2 litri. Se va lucra la
adăpost de razele solare, de preferinţă la capătul parcelei de semănat, astfel încât până la
semănat seminţele să rămână umede pentru a se evita moartea bacteriilor. Se practică şi
pulverizarea suspensiei bacteriene în brazdă, concomitent cu semănatul,
În cazul biopreparatul Nitragin produs pe suport de turbă, se vor utiliza 200 grame de
biopreparat pentru cantitatea de sămânţă folosită la hectar.

◆ Epoca de semănat - soia se însămânţează când temperatura solului la adâncimea de


semănat ajunge la 7 - 8oC; calendaristic, în sudul ţării semănatul soiei se efectuează în
prima şi a doua decadă a lunii aprilie, iar în celelalte zone în decadele a doua şi a treia.
Mai întâi se vor semăna soiurile tardive şi semitardive, apoi cele semitimpurii şi
timpurii;
- în cazul semănatului mai timpuriu, perioada semănat-răsărire se prelungeşte, timp în
care seminţele pot mucegăi în condiţiile în care solul este umed şi rece; întârzierea
semănatului conduce la obţinerea unor lanuri cu densităţi scăzute, predispuse la
îmburuienare, maturitatea se prelungeşte şi sunt create dificultăţi la recoltare.

◆ Densitatea de semănat - se urmăreşte să se asigure 40 - 45 plante/m2 la culturile semănate


în rânduri rare şi 50 - 55 plante/m2 la cele semănate în rânduri apropiate. Pentru
realizarea acestor densităţi se vor semăna 50 - 55 b.g./m2 respectiv 60 - 65 b.g./m2
(fig. 81).

294
Fig. 81. Influența densității de semănat asupra ramificării plantei la soia
(după D. Soltner, 1999)

◆ Cantitatea de sămânţă - este cuprinsă între 70 şi 100 kg/ha.

◆ Distanţe de semănat - soia se cultivă preponderent ca prăşitoare, distanţa între rânduri fiind
de 50 cm echidistant sau în benzi de 3 rânduri la 45 cm cu 60 - 70 cm între benzi,
pe urma roţilor de tractor.
- semănatul în rânduri dese (12,5 - 15 sau 25 cm) poate fi practicat pe terenuri
neinfestate cu buruieni perene sau anuale rezistente la erbicide şi când este asigurată
gama de erbicide necesară unei combateri integrale a buruienilor.

◆ Adâncimea de semănat - în funcţie de textura, umiditatea şi temperatura solului, este


cuprinsă între 3 şi 5 cm. Având o răsărire epigeică soia este considerată o plantă cu o
putere mică de străbatere în cazul formării crustei după semănat (fig. 82).

Fig. 82. Influența adâncimii de semănat asupra răsăririi la soia


(după D. Soltner, 1999)

27.2. Lucrările de îngrijire


∙ Combaterea buruienilor - soia este o plantă sensibilă la îmburuienare şi în special în prima
parte a perioadei de vegetaţie (circa 20 - 25 zile), caracterizată printr-o dezvoltare lentă a plantelor.
Speciile de buruieni mai frecvente în culturile de soia sunt cele menționate la porumb, la care trebuie
adăugată zârna - Solanum nigrum.
295
⇨ Combaterea integrată - presupune măsuri agrotehnice: rotaţie; lucrări de dezmiriştit după
planta premergătoare care stimulează răsărirea buruienilor; arături de calitate cu întoarcerea brazdei;
distrugerea buruienilor prin lucrările de pregătire a patului germinativ.

⇨ În tehnologia clasică, combaterea buruienilor se realizează prin lucrări de prăşit mecanic


între rânduri începând cu faza de 1 - 2 frunze trifoliate. În general, se recomandă 2 - 3 lucrări,
ultima executându-se înainte de înfloritul soiei. Adâncimea de lucru la prima praşilă va fi de 6
şi 8 cm şi la următoarele praşile de 8 - 10 cm. La prăşit se va evita denivelarea terenului între
rânduri care determină dificultăţi la recoltare.

⇨ Combaterea buruienilor cu ajutorul erbicidelor este o lucrare obligatorie în tehnologia


soiei. În funcţie de buruienile existente în parcela respectivă se pot utiliza variante de combatere prin
tratamente aplicate la pregătirea patului germinativ, preemergent sau în vegetaţie.
Tendinţa actuală este de a combate buruienile în vegetaţie, aceasta având avantajul că se evită
erbicidatul înainte de semănat atunci când se lucrează sub presiunea timpului în vederea încadrării în
perioada optimă de semănat. Aplicarea erbicidelor în vegetaţie are avantajul cunoaşterii spectrului de
buruieni existente, dar există riscul ca, datorită unor perioade mai îndelungate de vreme nefavorabilă
(ploi şi vânt) să nu se poată interveni în primele faze de dezvoltare a buruienilor, atunci când gradul de
combatere este cel mai mare.
Când parcela este infestată cu buruieni perene se recomandă tratamente în vegetaţie
(postemergente), întrucât erbicidele care combat buruienile perene combat şi buruienile anuale, în
acest fel reducându-se costurile şi impactul negativ asupra mediului.
În tab. 52 sunt prezentate recomandările de erbicide pentru controlul buruienilor
monocotiledonate anuale, dicotiledonate anuale și monocotiledonate anuale și perene.

∙ Combaterea bolilor - cele mai frecvente boli întâlnite la soia sunt mana (Peronospora
manshurica), fuzarioza (Fusarium spp.), arsura bacteriană (Pseudomonas glycine), putregaiul alb
(Sclerotinia sclerotiorum), rizoctonioza (Rizoctonia sp.). În condiţii climatice normale şi ale unei
tehnologii corespunzătoare pagubele produse de boli la soia nu sunt însemnate.
În câmp, mana şi arsura bacteriană se combat prin tratamente cu mefenoxam+mancozeb
(RIDOMIL GOLD WG, 2,5 kg/ha) sau EBDC Zn/Mn (VONDOZEB 75 DG, 2 kg/ha).

∙ Combaterea dăunătorilor - dintre dăunători, păianjenul roşu (Tetranichus urticae) produce


pagube însemnate în special în anii secetoşi, iar molia păstăilor (Etiella zinckenella) este mai puțin
frecventă în culturile de la noi. Atacul se manifestă prin îngălbenirea frunzelor şi apoi căderea lor
prematură. Păianjenii, greu de văzut cu ochiul liber, se găsesc pe partea inferioară a frunzelor înşiraţi
de-a lungul nervurilor. Combaterea se efectuează prin tratamente cu acaricide pe bază de hexithiazox
(NISSORUN 10 WP, 0,4 kg/ha) sau spirodiclofen (ENVIDOR 240 SC, 0,3 l/ha).

296
Tabelul 52
Erbicide recomandate pentru combaterea buruienilor din cultura de soia
(prelucrat după N.Şarpe, citat de P.Pârşan, 2011)
Produsul comercial Substanţa activă Doza Momentul
conţinut (kg, l/ha) aplicării
Buruieni monocotiledonate și unele
dicotiledonate anuale
DUAL GOLD 960 EC S-metolaclor 1,0-1,5 l/ha ppi. sau preeme.
FRONTIER FORTE S-dimetenamid 0,8-1,4 l/ha ppi. sau preeme.
Buruieni monocotiledonate anuale
ARAMO 50 Tepraloxidim 1,0 l/ha postem.
LEOPARD 50 EC Quizalofop-p-etil 0,7 l/ha postem.
Buruieni dicotiledonate anuale
Bentazon 480 g+
BASAGRAN FORTE 2,0 - 2,5 l/ha postem.
Wettol 150 g/l
Thifensulfuron-metil +
HARMONY 12 g/ha postem.
Adjuvant TREND 0,1%
Buruieni dicotiledonate și unele
monocotiledonate anuale
PLEDGE 50 WP Flumioxazin 50% 90 g/ha preem.
PULSAR 40 Imazamox 40 g/l 0,75 - 1 l/ha postem.
Buruieni monocotiledonate anuale şi
perene
AGIL 100 EC Propaquizafop - 100 g 0,8 - 1,5 postem
FURORE SUPER 75 EW Fenoxaprop-p-etil - 75 g 2,5 l/ha postem
FUSILADE FORTE 150 EC Fluazifop-p-butil - 150 g 8,0 - 1,5 postem
TARGA SUPER 5 E Quizalofop-p-etil 1,0 l/ha postem.
ELEGANTO 5 EC Quizalofop-p-etil - 50 g 0,75 - 2,0 l/ha postem
Quizalofop-p-tefuril 40
PANTERA 40 EC 1,5 - 2,0 l/ha postem
g/l

∙ Irigarea - este o lucrare importantă din tehnologia soiei, deoarece sporurile de producţie
realizate la cultura soiei prin irigare pot ajunge la 200% (P.Pîrşan, 2011).
Udările pot fi necesare şi în primăverile secetoase având în vedere necesarul mare de apă al
seminţelor pentru a germina. Prin irigare se menţine umiditatea solului la peste 50% din I.U.A.
efectuându-se udări, de regulă, de la începutul înfloritului, la intervale de 8 - 14 zile, până la coacerea
în ceară.

27.3. Recoltarea
- la recoltarea soiei, sunt două aspecte care trebuie urmărite cu prioritate: inserţia joasă a
păstăilor şi dehiscenţa păstăilor;
- pentru a nu pierde primul şi chiar a doilea etaj de păstăi, înălţimea de tăiere a plantelor
trebuie să fie cât mai mică (de dorit sub 10 cm) şi uniformă;
- la maturitate frunzele cad, păstăile capătă culoarea specifică soiului, tulpinile se brunifică.
Dacă există posibilitatea de a usca seminţele, recoltatul poate începe când umiditatea acestora

297
este de 14 - 15%, evitându-se pierderile prin deschiderea păstăilor. Atunci când nu există
posibilităţi de uscare a producţiei, recoltarea se efectuează la umiditatea de 11 - 12%.

27.4. Cultura succesivă a soiei


Pe terenurile irigate din sudul ţării şi după premnergătoare cu recoltare timpurie (orz, soiuri
timpurii de grâu, borceag) se poate practica cultura succesivă a soiei.
Trebuie semănate soiurile cele mai timpurii (de dorit din grupa 000).
Tehnologia de cultivare nu diferă de cultura principală. Este obligatorie administrarea azotului
în doze de 40 - 50 kg/ha şi irigarea (o udare de răsărire cu 300 - 400 m3/ha şi 3 - 5 udări în vegetaţie,
cu 500 - 600 m3/ha).

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Cum se pune problema combaterii buruienilor din culturile de soia ?
Răspuns:
Soia este o plantă sensibilă la îmburuienare, îndeosebi în prima parte a vegetaţiei şi este necesară
combaterea integrată, prin măsuri preventive şi curative. Combaterea cu ajutorul erbicidelor este o
lucrare obligatorie.
2. Care sunt recomandările privind tratarea seminţelor de soia cu preparate bacteriene?
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Cel mai frecvent dăunător din culturile de soia este:
a) Păianjenul roşu (Tetranycus urticae).
b) Cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia segetum).
c) Molia florii-soarelui (Homoeosoma nebulella).
d) Musca de Hessa (Mayetiola destructor).
Rezolvare: a
De rezolvat:
2. Dintre speciile de leguminoase pentru boabe, recoltarea mecanizată este cel mai lesne de
efectuat la:
a) Mazăre.
b) Soia.
c) Fasole.
Rezolvare:

298
REZUMATUL TEMEI
27. Tehnologia de cultivare a soiei (2)
27.1. Sămânţa şi semănatul
a) Cerințe față de calitatea semințelor.
b) Parametrii semănatului.
c) Diferențierea distanței între rânduri în funcție de condițiile concrete.
27.2. Lucrările de îngrijire
a) Sensibilitatea la îmburuienare. Strategia complexă a controlului buruienilor. Obligativitatea
administrării erbicidelor.
b) Combaterea bolilor.