• TACTICA COLECTIVĂ ÎN ATAC

2. Acţiunile cu minge – combinaţiile în atac

• Clasificare:
1. În funcţie de direcţia de ridicare:
• a) combinaţii cu ridicare înainte (în faţă);
• b) combinaţii cu ridicare peste cap (înapoi).
2. În funcţie de modul de ridicare:
a) combinaţii cu ridicare de pe sol - înainte (în faţă)
- peste cap (înapoi)
b) combinaţii cu ridicare din săritură - înainte
- peste cap
3. În funcţie de traiectoria mingii:
a) combinaţii cu ridicarea scurtă
- de pe sol – înainte
– peste cap
- din săritură – înainte
– peste cap
b) combinaţii cu ridicare lungă - IDEM 3.a)
c) combinaţii cu ridicare în urcare - IDEM 3.a)
d) combinaţii cu ridicare cu traiectorie întinsă
4. În funcţie de numărul de lovituri:
a) combinaţii cu două lovituri (cu ridicare directă)
b) combinaţii cu trei lovituri
5. În funcţie de participarea la construcţie a unui jucător din linia a II-a.
- combinaţii cu intrare
6. În funcţie de acţiunile premergătoare finalizării întreprinse de trăgători:
a) combinaţii cu atac simultan
b) combinaţii cu schimb de locuri
c) combinaţii cu încrucişare
d) combinaţii cu atac din linia a II-a
Toate combinaţiile prezentate corespund diferitelor nivele de pregătire ale
jucătorilor. Indiferent de complexitatea lor şi nivelul la care se aplică, scopul este
de a pune în valoare, prin crearea superiorităţii în acţiune, a jucătorului care
finalizează.

2. Acţiunile cu minge – combinaţiile în atac

• Clasificare:
• Trebuie să avem în vedere că, pe scara nivelului valoric, aceste combinaţii,
sistematizate din punct de vedere didactic, nu se regăsesc ca atare şi că ele pot
fi observate în grupaj de combinaţii (ex.:
• combinaţie cu intrare – ridicare din săritură şi atac simultan, sau combinaţie cu
intrare – ridicare din săritură şi atac cu încrucişare etc.).
. Acţiunile fără minge – dublarea şi plasamentul
• Prin regulamentul său, jocul de volei nu permite unui jucător atingerea succesivă a mingii,
decât în faza de blocaj-autodublaj. În restul fazelor, un jucător al aceleiaşi echipe poate
atinge a doua oară mingea numai după ce un alt coechipier a atins-o. Aceasta înseamnă că
într-o fază de joc, în acelaşi teren un jucător poate lovi mingea de maximum două ori. De
regulă, în cadrul unei faze, un jucător atinge mingea o singură dată. Înseamnă deci că, în
jocul de volei, numărul acţiunilor fără minge este mai mare decât al celor cu mingea.
• Am menţionat acest lucru pentru a înţelege importanţa jocului
• fără minge pe parcursul unei faze, a unui set sau meci.
• Dublarea şi plasamentul sunt acţiuni fără minge, acţiuni pe care
• jucătorii le fac pentru susţinerea jucătorului care finalizează.
• Dublarea trebuie făcută de unu, doi sau trei jucători care ocupă
• spaţiul din imediata apropiere a jucătorului care finalizează şi are drept
• scop recuperarea mingii ce poate reveni în terenul propriu, din blocajul
• advers – diagrama 16 şi 17.
• Prin regulament nu se permite unui jucător atingerea succesivă a mingii, DECÂT în faza
de blocaj-autodublaj.
• Un jucător al aceleiaşi echipe poate atinge a doua oară mingea numai după ce un alt
coechipier a atins-o, deci într-o fază de joc, în acelaşi teren un jucător poate lovi mingea
de maximum două ori.
• De regulă, în cadrul unei faze, un jucător atinge mingea o singură dată. Înseamnă deci că,
în jocul de volei, numărul acţiunilor fără minge este mai mare decât al celor cu mingea.
1.2. Serviciul de sus din faţă planat (plutitor)
• unul din procedeele de serviciu de sus din faţă în care accentul cade pe traiectoria
care se imprimă mingii, traiectorie care trebuie să fie cât mai schimbătoare şi să
îngreuneze contactul celui care execută preluarea.
• Componentele mecanismului de bază sunt aceleaşi şi îşi păstrează succesiunea
prezentată anterior.
• Poziţia iniţială:
Jucătorul este orientat
cu faţa către teren,
picioarele uşor
depărtate, piciorul
opus mâinii cu care
lovim în faţă.
• Poziţia iniţială: Greutatea egal repartizată pe amândouă picioarele sau uşor pe piciorul
din faţă. Trunchiul la verticală, privirea orientată spre terenul advers. Mingea este ţinută la
nivelul pieptului în sprijin de către mâna opusă celei cu care lovim sau de către ambele
mâini. Braţul care loveşte poate fi întins pe lângă corp, îndoit la nivelul cotului sau poate
sprijini mingea.
• Elanul trunchiului şi
braţului: Trunchiul
face o uşoară ex-
tensie, iar braţul cu
care se loveşte îndoit
din cot, se duce
înapoia capului.
• Elanul trunchiului şi braţului: Braţul care susţine şi aruncă mingea se ridică oblic în sus
spre înainte. Greutatea corpului este trecută de pe piciorul din faţă pe cel din spate. Prin
extensia trunchiului, ridicarea braţului care aruncă mingea şi ducerea înapoia capului a
celui care va lovi, se favorizează avântarea. Braţul care loveşte, după depăşirea verticalei,
continuă mişcarea de avântare,
menţinând înălţimea punctului
de contact cu mingea,
până la atingerea
acesteia.
• Aruncarea mingii: Este foarte mică şi este făcută în momentul când braţul de lovire, după
ce începe avântarea, ajunge în dreptul verticalei sau o depăşeşte puţin.
• Lovirea mingii: Se face cu o porţiune dură, de regulă podul palmei, contactul făcându-se,
pe cât posibil, la nivelul centrului de greutate, pentru a nu-i da mingii
nici un efect şi a o face să-şi schimbe
traiectoria pe măsură
ce înaintează.
 • Acţiunea de după
lovire: Este mai mult
o acţiune a braţului
care, după lovire,
însoţeşte mingea.
• Acţiunea de după lovire: Este mai mult o acţiune a braţului
care, după lovire, însoţeşte mingea şi trecerea greutăţii pe piciorul din faţă şi, apoi,
deplasarea firească în teren pentru ocuparea spaţiului de joc şi intrarea în acţiune.
• Greşeli de execuţie:
• mingea este aruncată prea sus şi nu este lovită la nivelul centrului de greutate;
• mingea este lovită cu
o suprafaţă mai
puţin dură şi capătă o
rotaţie care nu-i
permite să planeze.
.1. Ridicarea înainte de pe sol
• Poziţia de bază: Jucătorul se găseşte cu picioarele uşor depărtate, unul dintre ele uşor
înaintea celuilalt, genunchii puţin îndoiţi, trunchiul uşor înclinat spre înainte, braţele
ridicate cu articulaţia pumnului la nivelul frunţii, îndoite la nivelul coatelor, degetele celor
două mâini deschise, cu policele orientat spre frunte, formând o cupă în care trebuie să
intre mingea în momentul contactului cu ea.
• Acţiunea picioarelor,
trunchiului şi braţelor:
Picioarele care, aşa cum
am menţionat, sunt
îndoite din genunchi,
încep să se îndrepte
• Acţiunea picioarelor, trunchiului şi braţelor: Mişcarea este preluată de trunchi
şi o transmite braţelor care, în momentul contactului cu mingea, încep să se
întindă până la eliberarea mingii din cupă. Această acţiune a celor trei segmente
ale corpului este o mişcare înlănţuită, continuă. Acţiunea este orientată înainte şi
spre în sus.
Contactul cu mingea: realizat cu degetele celor două mâini, care formează o cupă.
Greutatea mingii este
preluată de degetele
arătător şi mijlociu.
Degetele mari sprijină şi
ele mingea, iar inelarele
şi degetele mici contribuie
la direcţionarea acesteia
 • Acţiunea de după lovire: Este urmarea firească, în prima fază, de extensie, a
întregului corp care urmăreşte direcţia de transmitere a mingii, iar în faza a doua
de deplasare spre direcţia de ridicare pentru intrare în acţiunea ce urmează.
• Greşeli de execuţie:
– acţiunea premergătoare ocupării poziţiei de bază (deplasarea la minge) este
tardivă;
– nu se coordonează acţiunea de extensie a picioarelor, trunchiului şi braţelor
cu lovirea şi
eliberarea mingii;
– mingea se loveşte la nivel
inferior frunţii;
– direcţia de acţiune a braţelor
nu este corect aleasă.

. Lovitura de atac procedeu drept

• Denumită astfel pentru că direcţia pe care este trimisă mingea corespunde direcţiei
pe care s-a efectuat elanul, bătaia, lovirea mingii şi aterizarea.
• Urmărind sumara definiţie prezentată, putem deduce care sunt componentele
mecanismului de bază al acestui procedeu, adică: elanul, bătaia, săritura, lovirea
mingii, aterizarea şi acţiunea de după aterizare.
• Elanul: acţiunea prin care jucătorul
acumulează o anumită viteză pe
orizontală pe care ulterior o va
transforma într-o des-
prindere (săritură) pe
verticală.
• Elanul se poate executa prin efectuarea mai multor paşi. De regulă, numărul acestor paşi
este determinat de zona pe care acţionează jucătorul: centrul terenului (zona 3) sau
marginea acestuia (zona 4 şi 2). Pentru jucătorii centrali, elanul este de 1-2 paşi, iar pentru
cei de margine, acesta poate fi de trei sau mai mulţi paşi. Este necesar de ştiut că primul şi
următorii paşi sunt mai mici,
pe când ultimul este mai lung şi mai
îngenuncheat, având rolul de a
frâna deplasarea pe orizontală şi
transformarea vitezei
obţinute într-o desprin-
dere pe verticală.
• Bătaia: Se face pe ambele picioare şi este specifică jocului de volei. În momentul bătăii,
contactul cu solul se face, în primul moment, cu piciorul corespondent braţului cu care
lovim, după care, în momentul imediat următor, piciorul opus braţului de lovire se apropie
de primul depăşindu-l pe acesta cu aproximativ 15-20 cm. Este necesar de ştiut că, de
regulă, contactul cu solul se face de labele
picioarelor începând cu călcâiele, apoi
talpa şi ulterior vârful acestora.
 • În momentul bătăii, genunchii
sunt îndoiţi la un unghi
de aproximativ
100°-102°, trunchiul uşor
înclinat.
• Bătaia: trunchiul formează cu coapsele un unghi de 90°-92°, iar gamba formează cu
piciorul un unghi de 80°-82°. Braţele se găsesc în jos pe lângă corp, uşor înapoia acestuia şi
sunt îndoite la nivelul coatelor. În acest moment, centrul de greutate proiectat pe sol se
găseşte înapoia punctului de sprijin.
• Săritura: Imediat după contactul cu solul şi
începerea rulării pe cele două picioare, de la
călcâi spre vârf, picioarele se
extind puternic, iar braţele şi
trunchiul fac o mişcare
de avântare spre verti-
cală.
• Săritura: Mişcarea de extensie a picioarelor şi de avântare a braţelor şi trunchiului trebuie
începută înainte ca proiecţia centrului de greutate să ajungă deasupra punctului de sprijin.
Aceasta pentru ca săritura să fie echilibrată şi să se facă pe verticală. Imediat după
desprindere, braţele continuă mişcarea de avântare împreună cu trunchiul. Braţele se vor
ridica până la nivelul umărului, cel care nu
loveşte, iar cel care va lovi mingea se îndoaie
la nivelul cotului şi va depăşi,
spre înapoi, nivelul capului. În
acelaşi timp trunchiul va
face o extensie.
.1. Preluarea din serviciu, cu două mâini de jos
• Poziţia iniţială: Trunchiul uşor înclinat în faţă cu braţele pe lângă corp pentru a înlesni
eventuala deplasare.
• Acţiunea picioarelor, trunchiului şi braţelor. Este o mişca-re înlănţuită a celor trei
segmente, mişcare care începe prin întinderea picioarelor, îndreptarea trunchiului cu
transmiterea mişcării către braţele care, în momentul începerii acestei îndreptări, se
găsesc înlănţuire (prinse) la nivelul
mâinilor în faţa jucătorului.
Întreagă această acţiune
este orientată către
minge, direcţia fiind
către înainte şi
• oblic în sus.
• Lovirea mingii: Este realizată pe antebraţe, deasupra articulaţiei pumnilor, pe
platoul format prin apropierea acestora. Înălţimea faţă de sol, la care este
recomandată a se face întâlnirea cu mingea pentru a fi lovită, este la nivelul
bazinului. Lovirea mingii nu este o lovire scurtă, ci este o lovire urmată de o
conducere a acesteia pe direcţia de transmitere, de către braţe,
care acţionează ca o
pârghie cu punctul
de sprijin la nivelul
umerilor.

• Acţiunea de după lovire: Este urmarea firească a eliberării mingii, în vederea intrării într-o
nouă acţiune şi deplasarea jucătorului în sau spre acea zonă.
• Greşeli de execuţie:
– orientarea incorectă faţă de traiectoria pe care vine mingea;
– poziţia prea înaltă în aşteptarea mingii;
– lovirea mingii în altă zonă a antebraţelor decât cea
recomandată;
– în momentul lovirii mingii se
îndoaie coatele;
– lovirea mingii este
scurtă, lipsind
momentul de
conducere a
acesteia.

.3. Blocajul individual

– Este o procedeul prin care un jucător încearcă prin interpunerea palmelor peste
nivelul superior al fileului, între minge şi terenul propriu, să respingă în terenul
advers sau să reţină în terenul propriu, mingea care vine de la adversar, de regulă,
dintr-o lovitură de atac.
– Mecanismul de bază al blocajului are următoarele componente: poziţia iniţială,
elanul, bătaia,
săritura şi trecerea palmelor peste
nivelul superior al fileului, acţiunea
de blocare, aterizarea, acţiunea de
după aterizare.
• Poziţia iniţială: o poziţie mai înaltă, picioarele uşor depăr-tate, cu greutatea egală
repartizată pe acestea, genunchii uşor îndoiţi, braţele îndoite la nivelul coatelor cu
palmele la înălţimea umerilor, privirea urmăreşte terenul advers.
• Elanul: este scurt, de cele mai multe ori de un singur pas şi orientat lateral sau oblic
înainte. Deplasarea
pentru elan se face, de regulă, cu pas adăugat.
Pe toată durata elanului, braţele se
află îndoite din coate, cu palmele la
nivelul pieptului.
• Bătaia: respectă aproximativ carac-
teristicile de la lovirea de atac, pe
ambele picioare, contactul cu solul
făcându-se pe călcâi.
• Bătaia: după care se rulează pe toată talpa sau se poate face direct pe toată talpa, în
acest caz piciorul care face primul contactul cu solul (cel din direcţia de deplasare) are
călcâiul orientat spre exterior pentru a frâna deplasarea. În momentul bătăii, picioarele se
află îndoite la nivelul genun-chilor, braţele îndoite din coate, palmele la nivelul
pieptului sau puţin mai jos, privirea îndreptată
către terenul advers.
Săritura şi trecerea palmelor peste
nivelul superior al fileului: este o
singură acţiune. Săritura trebuie să
fie înaltă pentru a permite trecerea
palmelor cât mai mult peste fileu
• Săritura şi trecerea palmelor peste nivelul superior al fileului: mâinile
trebuie să fie depărtate una de cealaltă în flexie dorsală din articulaţia
pumnului, cu degetele încordate şi să ocupe o zonă cât se poate de mare.
• Acţiunea de blocare: Este efectuată de către palme care, sunt cu degetele
desfăcute şi orientate pe direcţia
de atac.
Aterizarea: Se face, de regulă, pe
ambele picioare şi trebuie să fie
cât mai elastică şi echilibrată pentru
a înlesni acţiunea ce urmeaza
• Acţiunea de după aterizare: Este orientată spre o nouă zonă de joc, în vederea participării
la o nouă acţiune ce poate urma.
• Greşeli de execuţie:
– elanul este tardiv şi acţiunea de blocaj întârziată;
 – săritura este mică şi nu permite trecerea palmelor
peste fileu;
– palmele sunt cu degetele închise, zona
de blocaj micşorându-se;
nu se urmăreşte intenţia atacantului