UNIVERSITATEA "TITU MAIORESCU''

FACULTATEA DE DREPT

- BUCURESTI -

LUCRARE DE DIPLOMA

DISCIPLINA: DREPT PENAL

TEMA: OMORUL CALIFICAT

 2007

CUPRINS

CAPITOLUL I: Scurt istoric si unele aspecte de drept comparat

Sectiunea I: Consideratii introductive

Sectiunea a II-a: Scurt istoric

Sectiunea a III-a: Drept comparat în materia infractiunii de omor si omor

calificat

CAPITOLUL II: Ocrotirea vietii prin normele de drept penal

Sectiunea I: Consideratii generale asupra partii speciale a Codului penal

Sectiunea a II-a: Ocrotirea penala a vietii persoanei

CAPITOLUL III: Omorul calificat

Sectiunea I: Consideratii generale

1.Conceptul de omor calificat si caracterizare

2.Conditiile preexistente si continutul constitutiv în cazul

infractiunilor contra persoanei

 3.Conditiile preexistente si continutul constitutiv în cazul

infractiunilor contra vietii. Relatii sociale fundamentale.

Sectiunea a II-a: Obiectul si subiectii infractiunii

1.Obiectul infractiunii

1.1.Controverse asupra obiectului juridic

1.2.Obiectul juridic al infractiunii

1.3.Obiectul material al infractiunii

2.Subiectii infractiunii

2.1.Subiectul activ al infractiunii

2.2.Subiectul pasiv al infractiunii

Sectiunea a III-a: Latura obiectiva si latura subiectiva a infractiunii

1.Latura obiectiva a infractiunii

1.1.Elementul material

§1.1.1.Omorul savârsit cu premeditare

1.1.1.1.Unele aspecte de drept comparat

1.1.1.2.Art.175 lit.a)

1.1.1.3.Posibilitatea retinerii circumstantei atenuante a

provocarii

§1.1.2.Omorul savârsit din interes material

§1.1.3.Omorul savârsit asupra sotului sau unei rude apropiate

1.1.3.1.Stabilirea continutului infractiunii de

 pruncucidere si delimitarea ei de infractiunea de

omor

1.1.3.2.Încadrarea faptei de ucidere a copilului

nou-nascut în dispozitiile art.175 din Codul penal

1.1.3.3.Posibilitatea retinerii agravantei generale

prevazute la art.75 lit.b din Codul penal

§1.1.4.Omorul savârsit profitând de starea de neputinta a

victimei de a se apara

§1.1.5.Omorul savârsit prin mijloace care pun în pericol viata

mai multor persoane

1.1.5.1.Posibilitatea retinerii concursului de infractiuni

§1.1.6.Omorul savârsit în legatura cu îndeplinirea îndatoririlor

de serviciu sau publice ale victimei

§1.1.7.Omorul savârsit pentru a se sustrage sau pentru a

sustrage pe altul de la urmarire sau arestare sau de la

executarea unei pedepse

§1.1.8.Omorul savârsit pentru a înlesni sau a ascunde

savârsirea altei infractiuni

§1.1.9.Omorul savârsit în public

1.2.Urmarea imediata
 1.2.1.Omorul calificat-infractiune de rezultat

1.2.2.Moartea persoanei. Aspecte medico-legale.

1.2.3.Metode de probatiune medico-legala, mecanisme

lezionare, probleme de cauzalitate si tanatogeneza.

1.3.Legatura de cauzalitate

2.Latura subiectiva a infractiunii

2.1.Vinovatia

2.1.1.Unele probleme de calificare juridica în dreptul strain

2.1.2.Unele reflectii asupra infractiunii deviate

2.2.Mobilul

2.3.Scopul

Sectiunea a IV-a: Forme, modalitati, sanctiuni

1.Forme

1.1.Consideratii generale

1.2.Tentativa

1.2.1.Incriminarea tentativei

1.2.2.Tentativa la omor calificat si varianta agravata a punerii în

primejdie a vietii persoanei, prevazuta la art.182 alin.2

2.Modalitati

2.1.Drept comparat în materia modalitatilor normative ale infractiunii

de omor calificat
 3.Sanctiuni

3.1.Consideratii generale asupra sanctiunilor de drept penal

3.2.Pedeapsa principala a închisorii

3.3.Pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi

3.4.Individualizarea pedepsei în situatia retinerii unor circumstante

3.5.Problema responsabilitatii minorului pentru omor

Capitolul IV: Consideratiuni finale

Sectiunea I: Aspecte procesuale, precedente legislative si situatii tranzitorii

Sectiunea a II-a: Aspecte criminologice

Sectiunea a III-a: Aspecte criminalistice

Sectiunea a IV-a: Sistemul sanctionator în viziunea proiectului de Cod

penal
 Capitolul I

Scurt istoric si unele aspecte de drept comparat

Sectiunea I

Consideratii introductive

Omul este creatorul tuturor bunurilor materiale si spirituale din societate care,
transmise din generatie în generatie, au asigurat si asigura progresul continuu al
omenirii.

Sub denumirea generica de "omucidere", Codul nostru penal incrimineaza

faptele care aduc atingere vietii omului, ca atribut fundamental si indispensabil al
persoanei umane si de care depinde existenta si fiinta sa. Aceste incriminari
sanctioneaza cele mai grave atentate împotriva persoanei: omorul, omorul calificat,
omorul deosebit de grav, pruncuciderea, uciderea din culpa si determinarea sau
înlesnirea sinuciderii.

Apararea persoanei si îndeosebi, a vietii, constituie o preocupare constanta,

comuna a tuturor sistemelor de drept. din orice orânduire sociala, viata fiind ocrotita
de lege nu atât ca fenomen biologic, ci mai presus de toate, ca fenomen social, ca
valoare primara si absoluta a oricarei societati, ca o conditie indispensabila a însasi
existentei societatii omenesti. Legea ocroteste nu numai interesul fiecarui individ de
a trai, de a-si conserva si prelungi viata, dar mai ales, interesul societatii ca viata
fiecarui om sa fie pastrata si respectata de ceilalti, conservarea vietii indivizilor fiind
hotarâtoare pentru existenta societatii, care nu poate fi conceputa decât ca formata
din indivizi în viata.

Dreptul la viata al tuturor oamenilor a fost proclamat solemn odata cu

revolutiile burghezo-democratice, dându-se astfel expresie celor mai nobile nazuinte
ale omenirii. Aceleasi idei au fost exprimate si prin Declaratia universala a
drepturilor omului, adoptata de Adunarea Generala a O.N.U. la 10 decembrie
1948. În art.3 din Declaratie, se arata ca "orice om are dreptul la viata, libertate si
la inviolabilitatea persoanei", iar Pactul cu privire la drepturile civile si politice
prevede în art.6 pct.1 ca "dreptul la viata este inerent persoanei umane; acest
drept trebuie ocrotit prin lege; nimeni nu poate fi privat de viata sa în mod
arbitrar".

Acest drept figureaza si în alte importante documente internaţ 13313i87n

;ionale si anume, în Conventia europeana pentru protectia drepturilor omului si
libertatilor fundamentale (art.2), cât si în Documentul Reuniunii de la
Copenhaga a Conferintei pentru dimensiunea umana a C.S.C.E.

Constitutia României, adoptata în decembrie 1991 si modificata la 19

octombrie 2003 în urma referendumului, reglementeaza si garanteaza "dreptul la
viata si la integritate fizica si psihica" în art.22:

"Dreptul la viata, precum si dreptul la integritate fizica si psihica este recunoscut

tuturor persoanelor; nici o persoana nu poate fi supusa la tortura, precum si nici
unei pedepse inumane sau degradante; pedeapsa cu moartea este interzisa".

Sectiunea a II-a

Scurt istoric

Ocrotirea persoanelor împotriva actelor îndreptate contra vietii s-a impus ca o

necesitate obiectiva înca din timpurile cele mai îndepartate. Cei care suprimau viata
unui membru al grupului social erau alungati din comunitate si, atunci când acest
lucru nu prezenta un pericol pentru trib, partile interesate aveau la îndemâna
posibilitatea razbunarii (initial, nelimitata).

Faptuitorul alungat din cadrul tribului si lipsit de protectia grupului era

practic, condamnat la disparitie.

Treptat, un rol mai mare revine razbunarii limitate (legea talionului), raul
suferit de cel vinovat neputând sa depaseasca raul pricinuit victimei.
 În Grecia antica omorul era pedepsit, fie ca era premeditat, fie ca era
involuntar. Omorul premeditat se judeca în Aeropag, în complet alcatuit din mai
multi arhonti alesi pe viata si prezidat de arhontele-rege. Oratorii erau obligati sa se
rezume la expunerea faptelor si sa nu apeleze la pasiuni sau mila, iar sentintele
cuprindeau, fie o solutie de condamnare la moarte, fie o solutie de achitare. În caz de
paritate de voturi, presedintele adauga un vot în favoarea condamnatului.1[1]

În Roma antica, exercitarea dreptului la viata si la moarte de catre un

ascendent asupra descendentilor supusi autoritatii sale, nu constituia fapta de
omucidere astfel ca, pâna în epoca împaratului Constantin cel Mare era posibila
uciderea fiului supus puterii parintesti de catre acela care era învestit cu o asemenea
autoritate. Era însa aparat de pedeapsa cel care a ucis pe ruda adulterina.

Cel mai vechi cuvânt roman care denumea omuciderea era "parricidium" si
însemna "uciderea intentionata a unei persoane". Numai spre finele Republicii acest
termen va denumi exclusiv uciderea unei rude, crima pentru care s-a pastrat vechea
pedeapsa pentru omucidere în general.

Un aspect care ar putea fi interpretat ca referitor la premeditare, este

evidentiat de cuvântul "homicidus", care apare în latina clasica pe lânga notiunile
"sicarius" (ucigas platit) si "veneficius" (otravitor).

Legea lui Sylla asupra ucigasilor platiti si otravitorilor (lex Cornelia de

sicariis et veneficiis) a ramas fundamentala în aceasta materie, în timp ce legea lui
Pompei asupra uciderii unei rude, nu a facut decât sa modifice sanctiunile.

În dreptul barbar, spre deosebire de dreptul roman, numai începând cu

sfârsitul Evului Mediu, pe lânga omorul simplu se pedepsea si omorul agravat,
omorul prin mandat, omorul unei rude, omorul patronului, asasinatul (denumire ce
era data initial omorului prin mandat, dar care a fost extinsa apoi si la omorul
premeditat).

În ceea ce priveste legiuirile românesti, o deosebire între actul spontan de

ucidere si actul premeditat s-a facut înca din primele astfel de reglementari, precum
Cartea româneasca de învatatura. Tot aici, paricidul se referea la uciderea
parintilor, copiilor, fratilor, sotiei sau sotului si se pedepsea cu moartea, judecatorii
hotarând numai asupra modului în care se va executa pedeapsa.

1[1] Andrei Marin, Pagini alese din oratori greci, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti,
1969, p. 20.
 Anterioara Codului penal, Legiuirea Caragea a fost ultima legiuire feudala,
ea cuprinzând dispozitii despre omorul cugetat ("omorul cugetat, singur sau
dimpreuna cu altul, sa se omoare...").2[2]

Legea penala româna în vigoare, dupa cum se stie, incrinimeaza faptele

contra vietii într-o sectiune distincta, numita generic: omuciderea.

Asa cum se observa, legiuitorul roman din 1969 a simplificat mult aceasta materie,
sistematizând mai bine diferitele ipoteze legislative ale omorului, pe lânga faptul ca
a incriminat numai cele mai semnificative fapte care se savârsesc contra vietii.
Aceasta a însemnat un progres evident fata de legile penale române anterioare.

Astfel, Codul penal din 1865 incrimina ca fapte contra vietii:

- omorul simplu;

- omorul comis cu precugetare sau gândire (asasinat);

- parintuciderea;

- pruncuciderea;

- otravirea;

- omorul fara voie.

Tot astfel, Codul penal intrat în vigoare în 1936, cuprinde mai multe
ipoteze de fapte contra vietii. Astfel, erau incriminate:

- omorul simplu;

- omorul în forme agravate;

- pruncuciderea;

- oferta de omor;

- omorul din culpa;

- omorul la rugamintea victimei;

2[2] Andrei Radulescu si colab., Legiuirea Caragea, Editura Academiei, Bucuresti, 1955, p.140,
citat de Alexandru Boroi în Infractiuni contra vietii, Editura National, Bucuresti, p.37.
- determinarea la sinucidere;

- omorul din mila pentru suferintele victimei;

- sinuciderea prin tragere la sorti.

Sectiunea a III-a

Drept comparat în materia infractiunii de omor si omor calificat

Legea penala româna, în materie de omucidere, realizeaza o anumita

simplificare în raport cu legile straine de referinta.

Astfel, legea penala italiana incrimineaza ca fapte contra vietii: omorul

simplu, omorul agravat, omorul comis în alte circumstante agravante, infanticidul,
omorul cu consimtamântul victimei, instigarea sau înlesnirea sinuciderii, omorul
praeterintentionat si omuciderea din culpa.

Legea penala germana, incrimineaza ca infractiuni contra vietii: omorul

agravat, loviturile mortale, omorul comis în conditii atenuante, omorul la cerere,
avortul, genocidul, abandonul si omorul din culpa.

Desi legea penala italiana si germana se situeaza pe aceeasi pozitie în ceea ce

priveste momentul începerii vietii, atitudinea fata de infractiunea de avort, de
exemplu, este diferita. Astfel, legea germana considera avortul o infractiune contra
vietii, pe când legea italiana sistematiza aceasta infractiune pâna în 1978, în titlul 10,
intitulat "infractiuni contra integritatii corporale si sanatatii neamului". Dupa 1978,
acest titlu a fost abrogat prin lege, reglementarile în materie, facând obiectul unei
legi speciale. Solutia italiana este apropiata de cea a legii penale române, care
reglementeaza avortul, nu în cadrul infractiunilor contra vietii, ci a celor contra
integritatii corporale sau a sanatatii.

Legea penala franceza, incrimineaza sub denumirea de "infractiuni contra

vietii": omorul simplu, omorul în forma agravata (sunt prevazute trei categorii de
circumstante agravante), atentatul la viata altuia prin otravire-text care nu a figurat
în proiectul initial, fiind introdus de Parlament prin reproducerea art.301 din Codul
penal anterior-si omorul din culpa. Infractiunea de "provocare la sinucidere"
(asemanatoare celei prevazute de legea penala româna în art.179, în cadrul
capitolului referitor la infractiunile contra vietii), este incriminata în capitolul al III-
lea sub denumirea de "punerea în pericol a persoanei", într-o sectiune autonoma
intitulata provocarea la sinucidere. Tot acolo sunt incriminate si faptele de
"propaganda sau publicitate în favoarea produselor, obiectelor sau metodelor
preconizate ca mijloace de sinucidere".

În sfârsit, Codul penal spaniol, incrimineaza în "omuciderea si formele sale":

omorul simplu, omorul în circumstante agravante, omorul din culpa, îndemnul la
sinucidere si omorul la cerere. Asa cum se observa, reglementarea spaniola se
apropie mult de cea româna, cu exceptia neincriminarii distincte a pruncuciderii si a
incriminarii în schimb, a faptei de omor la cerere.

O prima concluzie care s-ar putea desprinde din aceasta analiza istorica si de
drept comparat a infractiunilor contra vietii, ar fi aceea ca majoritatea legislatiilor
moderne incrimineaza faptele de omor simplu, omor agravat (existând una, doua sau
trei forme agravate) si omor din culpa. Pruncuciderea este incriminata numai de
unele legislatii (româna, italiana), alte legislatii asimilând aceste fapte cu cele de
omor (legea penala franceza, germana, spaniola).

A doua concluzie se refera la formele agravate. Cea mai simpla formulare a

circumstantelor agravante, o cuprinde legea spaniola. Dupa aceasta lege, omorul se
pedepseste mai grav când "este comis:

- cu perfidie;

- ca pret, recompensa sau cu promisiune;

- cu înversunare;

- amplificând deliberat si inuman durerea victimei (art.139)."

În acest caz, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 20 de ani. Daca fapta se constituie

în conditiile mai multor circumstante agravante, pedeapsa este închisoarea de la 20
la 25 de ani. Este de retinut ca limitele pedepsei pentru omor simplu sunt prevazute
de la 10 la 15 ani.

La fel de simpla este si reglementarea legii penale germane. În acest caz,

omorul are caracter grav când este comis din placerea de a ucide sau de a-si
satisface pornirile sexuale ori din lacomie sau din alte motive josnice, prin viclenie,
cruzime, prin mijloace prezentând un pericol comun sau pentru a înlesni sau a
ascunde o alta infractiune. În aceste situatii, omorul se pedepseste cu detentiune pe
viata.
 Ceea ce prevaleaza în cele doua legislatii de mai sus, sunt agravantele
privitoare la atitudinea psihica a faptuitorului (motive josnice, perfidie, înversunare,
viclenie, placere, satisfactie sau scopul de a înlesni sau de a ascunde o alta
infractiune, a primi o recompensa, un pret, a îndeplini o promisiune) si, în secundar,
modul de savârsire a faptei (prin cruzimi sau prin mijloace prezentând un pericol
comun).

Mult mai numeroase si mai diversificate sunt circumstantele agravante ale

omorului cuprinse în legislatia româna, franceza, italiana si nord-americana.

Astfel, dupa legea penala italiana constituie circumstante de agravare (iar

pedeapsa este închisoarea pe viata, dupa abrogarea pedepsei cu moartea):

- omorul savârsit pentru a executa sau a ascunde o alta infractiune sau pentru a
obtine ori pentru a asigura obtinerea pentru sine sau pentru altul a produsului, a
pretului sau a nepedepsirii pentru o alta infractiune;

- omorul comis contra unui ascendent sau descendent;

- când concura una dintre urmatoarele circumstante: a actionat din motive josnice
sau usuratice, a folosit chinuri, maltratari ori a actionat cu cruzime fata de victima
sau când s-a folosit de un mijloc otravitor ori de alt mijloc insidios sau când s-a
comis cu premeditare;

- când fapta s-a comis de un fugar pentru a se sustrage de la arestare, captura sau
încarcerare sau pentru a-si procura mijloace de subzistenta în timpul cât era fugar;

- când omorul s-a comis de un asociat la infractiune pentru a se sustrage de la

arestare, captura sau încarcerare;

- cu ocazia savârsirii vreuneia dintre infractiunile prevazute în art.519 (viol), art.520

(viol prin abuz de autoritate) si art.522 (acte violente de desfrâu).

Pedeapsa este închisoarea de la 24 la 30 de ani când fapta a fost comisa

asupra sotului, fratelui, surorii, tatalui sau mamei adoptive sau asupra fiului
adoptiv sau asupra unui afin în linie directa.

Codul penal francez cuprinde de asemenea, o varietate de circumstante

agravante. Astfel, în timp ce omorul simplu se pedepseste cu închisoare pâna la 30
de ani, omorul este agravat si se pedepseste cu închisoare pe viata:
- când precede, însoteste sau urmeaza o alta crima;

- omorul savârsit în scopul de a pregati sau de a înlesni savârsirea unei infractiuni

ori de a favoriza fuga sau de a asigura nepedepsirea autorului sau a complicelui;

- omorul comis cu premeditare (asasinat);

- omorul comis asupra unui minor de pâna la 15 ani ori asupra unui ascendent
legitim sau natural ori asupra tatalui sau mamei adoptive;

- asupra unei persoane a carei stare deosebit de vulnerabila (datorita vârstei, bolii,
unei infirmitati sau deficiente fizice sau psihice sau starii de graviditate), era
aparenta sau cunoscuta de autor;

- asupra unui magistrat, jurist, avocat, functionar public sau ministerial sau asupra
oricarei alte persoane care detine o autoritate publica sau este însarcinat cu o
atributie în serviciul public, în exercitiul sau cu ocazia exercitarii functiilor sau
atributiilor sale, când calitatea victimei este aparenta sau cunoscuta de faptuitor;

- asupra unui martor, victime, parte civila, fie pentru a o împiedica sa denunte fapta,
sa formuleze plângere sau sa depuna ca martor în justitie, fie din cauza denuntarii, a
plângerii sau a depozitiei sale.3[3]

Tot astfel, legea penala româna prevede omorul agravat sub doua forme:
omor calificat4[4] si omor deosebit de grav.5[5]

În legislatia nord-americana, constituie circumstante agravante ale

omorului:

- comiterea faptei dupa condamnarea la închisoare ori când faptuitorul a mai fost
condamnat pentru omor sau pentru o fapta savârsita prin amenintarea victimei cu
acte de violenta;

- comiterea unui alt omor în timpul savârsirii acelui omor;

- când faptuitorul, cu stiinta, a creat riscul mortii mai multor persoane;

3[3] Frank Terrier si Francis Le Gunehec, Nouveau Code pénal. Mode d'emploi, Paris, p.137.

4[4] Codul penal, titlul II, capitolul I, sectiunea I, art.175 si infra. p.21-45.

5[5] Codul penal, titlul II, capitolul I, sectiunea I, art.176.

- când omorul a fost savârsit deoarece faptuitorul s-a obligat la aceasta sau a fost
complice la comiterea faptei sau a încercat sa o comita ori imediat dupa comitere
sau în încercarea de a o comite a savârsit un jaf, rapire de femei, acte sexuale
anormale prin forta sau amenintare cu forta, incendiere, spargere sau rapire de copii;

- când omorul s-a savârsit în scopul evitarii sau prevenirii arestarii;

- când omorul s-a savârsit în scopul evadarii dintr-o paza legala;

- când omorul s-a savârsit pentru a obtine un câstig;

- când omorul s-a savârsit cu cruzime, cu atrocitate, faptuitorul manifestând o

exceptionala depravare.6[6]

Asa cum se observa, categoriile de circumstante agravante sunt mult mai

diversificate în aceasta din urma legislatie. Pe lânga agravante, care se refera la
atitudinea psihica (premeditarea, mobilul, scopul) ori agravante privind modul de
comitere a infractiunii, apar agravante referitoare la calitatea subiectului activ (sot,
ruda apropiata, o persoana care a mai savârsit un omor) sau la calitatea subiectului
pasiv (sot, ruda apropiata, doua sau mai multe persoane, femeie gravida, minor pâna
la 15 ani, persoana vulnerabila, functionar public sau ministerial, tec .). Dintre
agravantele mentionate, cea mai controversata este circumstanta agravanta a
premeditarii.7[7]

Capitolul al II-lea

Ocrotirea vietii prin normele de drept penal

Sectiunea I

Consideratii generale asupra partii speciale a Codului penal

Dreptul penal, ca ramura a sistemului de drept, este alcatuita din doua parti-
partea generala si partea speciala, parti care, desi sunt strâns legate între ele, prezinta
totusi anumite particularitati.

Unii autori, îndeosebi cei francezi, pornind de la aceste particularitati, sunt înclinati
sa admita chiar existenta unui drept penal general si a unui drept penal special. Un

6[6] Model Penal Code, sectiunea 210. 6

7[7] Infra. p. 21.

asemenea punct de vedere nu a fost si nu este împartasit în literatura noastra
juridica, aceasta admitând numai diviziunea dreptului penal într-o parte generala si
una speciala, considerând ansamblul dreptului penal ca fiind o ramura de drept cu
caracter unitar.

Nu ne vom opri asupra partii generale decât cu precizarea ca aceasta cuprinde

norme ce reglementeaza în general lupta împotriva infractionalitatii prin intermediul
mijloacelor de drept penal.

Partea speciala a Codului penal cuprinde norme care, spre deosebire de cele
generale, nu prevad reguli ce se aplica la modul general, tuturor faptelor ce prezinta
pericolul social al infractiunii, ci reglementeaza lupta împotriva infractionalitatii
chiar prin stabilirea acestor fapte, precum si prin stabilirea sanctiunilor aplicabile
celor ce le savârsesc.

Astfel, putem defini partea speciala a dreptului penal ca fiind acea parte ce
cuprinde ansamblul normelor penale si în care sunt stabilite faptele de pericol
social ce constituie infractiuni, precum si sanctiunile ce se aplica celor care le
savârsesc.

Între partea speciala si cea generala a dreptului penal exista o strânsa legatura.
Astfel, ambele constituie parti ale aceleiasi ramuri de drept si urmaresc aceeasi
finalitate-apararea unor valori fundamentale în existenta carora societatea este
interesata în mod vital: suveranitatea, independenta, unitatea statului, persoana si
drepturile sale, dreptul de proprietate, precum si întreaga ordine de drept.

Se observa ca, primordiala în actualul Cod penal este apararea sigurantei statului.
De lege ferenda, se preconizeaza ca infractiunile contra persoanei sa ocupe primul
titlu al viitorului Cod penal, având în vedere o politica penala care sa tina cont în
primul rând de siguranta persoanei, de viata acesteia, de sanatatea, integritatea
corporala, libertatea si demnitatea persoanei.

Fixând cadrul legal al fiecarei fapte ce constituie infractiune, normele penale

speciale înfaptuiesc principiile si regulile stabilite în partea generala a codului pe
care astfel le concretizeaza si carora le dau prin aceasta, importanta practica.

Rolul deosebit de important al dreptului penal în ceea ce priveste apararea

valorilor fundamentale ale societatii, se evidentiaza cu mare pregnanta tocmai în
partea speciala. Prevazând si sanctionând cu severitate faptele îndreptate împotriva
persoanei, împotriva atributelor esentiale ale fiintei si personalitatii umane, ca si pe
cele îndreptate împotriva celorlalte drepturi si libertati ale omului, normele penale
speciale apara interesele care îi sunt recunoscute si prin a caror atingere s-ar afecta
grav un interes social general.

Partii speciale a stiintei dreptului penal, îi revine sarcina de a examina fiecare

din faptele prevazute de normele penale speciale, precum si modul în care acestea
sunt sanctionate, pentru a asigura întelegerea justa si aplicarea lor uniforma de catre
toate organele judiciare, în stricta concordanta cu vointa legiuitorului.

Cu alte cuvinte, partea speciala a Codului penal trebuie sa înarmeze pe cei ce

aplica normele penale speciale, cu cunostintele necesare si sa le formeze aptitudinea
de a face o corecta încadrare juridica a faptelor, aceasta asigurând legalitatea în
realizarea sarcinilor justitiei penale.

Sectiunea a II-a

Ocrotirea penala a vietii persoanei

Dintre toate valorile sociale, omul reprezinta, cu siguranta, valoarea cea mai de
pret. De aceea, legea penala îl apara atât în ceea ce priveste existenta sa fizica si
atributele fundamentale ale personalitatii sale, cât si în ceea ce priveste toate
celelalte drepturi si interese ce-i sunt recunoscute.

Facând distinctia între faptele de pericol social îndreptate împotriva drepturilor

absolute privitoare la existenta fizica si la principalele atribute ale fiintei si
personalitatii umane pe de o parte, si faptele de pericol social îndreptate împotriva
altor drepturi si interese ale persoanei, pe de alta parte, legiuitorul a inclus pe cele
dintâi într-o categorie distincta de infractiuni, concretizata în titlul infractiuni contra
persoanei.

Ocrotirea persoanei prin mijlocirea legii penale se înscrie printre cele mai
importante obiective ale dreptului penal; persoana omului este aparata atât sub
aspectul personalitatii sale fizice (viata, integritatea corporala, sanatatea), cât si a
personalitatii sale morale (demnitate, onoare, libertate, etc.).

În cadrul ocrotirii penale a persoanei, locul central îl ocupa apararea vietii

omului.

Viata, ca însusire biologica a individului, constituie atributul sintetic si

fundamental fara de care nu ar putea exista nici una dintre celelalte însusiri ale
persoanei. Ea reprezinta bunul, valoarea cea mai de pret a individului, conditia
suprema a existentei si afirmarii rolului sau în cadrul grupului social.
Societatea, de asemenea, nu poate fi conceputa decât prin existenta unor oameni,
ceea ce înseamna ca viata indivizilor devine o conditie suprema a existentei
societatii însasi. Fara respectarea vietii nu este posibila nici colectivitatea, nici
convietuirea sociala.

Implicarea dreptului în reglementarea relatiilor sociale si în ocrotirea valorilor

sociale, a transformat aceste relatii în raporturi juridice, iar raporturile juridice care
se nasc si se dezvolta în jurul valorilor sociale ocrotite, devin obiectul juridic al
infractiunii.8[8] Viata devine astfel, dintr-o valoare biologica, o valoare sociala si
juridica-adica un drept absolut la viata al individului, drept a carui ocrotire este
constatata de legea si doctrina penala si pe care toti cei din jur trebuie sa-l respecte.
Mai mult chiar, ocrotirea vietii înseamna apararea tuturor relatiilor sociale
normale si utile, deoarece fara persoana în viata, aceste relatii nu ar fi posibile.

Capitolul al III-lea

Omorul calificat

Sectiunea I

Consideratii generale

1.Conceptul de omor calificat si caracterizare

Desi fapta de omor, privita schematic, prezinta întotdeauna aceleasi

caracteristici-anume, actiunea de a ucide cu intentie o fiinta omeneasca, actiune ce
are ca rezultat moartea victimei-în realizarea concreta poate prezenta diverse
particularitati dupa cum, în jurul faptei tipice (omorul simplu) se grupeaza si diferite
elemente care, fara a schimba substanta faptei, îi dau acesteia o coloratura diferita,
sporindu-i vadit gradul de pericol social.9[9]

Legea prevede împrejurarile ce constituie elemente circumstantiale în

continutul infractiunii de omor, cerând astfel anumite modalitati normative
agravate ale acesteia.

Aceste elemente circumstantiale se alatura ca cerinte esentiale, fie laturii

obiective a infractiunii, fie laturii subiective. Alteori, împrejurarile agravante privesc
subiectul activ sau pasiv al infractiunii ori relatia care exista între cei doi subiecti.
8[8] Infra. p.15.

9[9] Alexandru Boroi, Infractiuni contra vietii, Editura National, Bucuresti, 1996, p.119.
 Asa cum am mai spus, Codul penal grupeaza aceste împrejurari care
schimba întotdeauna gradul generic de pericol social al infractiunii de omor, în
doua categorii de modalitati normative ale omorului, sub denumirile de omor
calificat si omor deosebit de grav.

Omorul calificat este fapta persoanei care savârseste un omor în anumite împrejurari
grave, anume prevazute de lege. Aceasta fapta prezinta un grad de pericol social mai
ridicat decât infractiunea de omor simplu, ceea ce explica incriminarea sa prin
dispozitii separate si sanctionarea ei mai severa.

Din punct de vedere al conceptului, omorul calificat nu difera deci de omorul simplu
decât prin elementele circumstantiale care indica un grad de pericol social mai
ridicat. Aceste elemente circumstantiale, facând parte din continutul infractiunii de
omor calificat, sunt, în acelasi timp, specifice acestei infractiuni.10[10]

2.Conditiile preexistente si continutul constitutiv în cazul infractiunilor contra

persoanei

In ceea ce priveste obiectul juridic, infractiunile contra persoanei au ca obiect

juridic comun relatiile sociale referitoare la drepturile indisolubil legate de existenta
fizica si de personalitatea omului.

Obiectul juridic generic îl constituie relatiile sociale care privesc apararea

persoanei, privita sub totalitatea atributelor sale.

Obiectul juridic special îl constituie relatiile sociale referitoare la fiecare dintre

atributele esentiale ale persoanei privite ca drepturi absolute ale acesteia, opozabile
tuturor (erga omnes). Aceste drepturi, denumite si drepturi personale
nepatrimoniale, sunt inseparabil si indisolubil legate de persoana omului, prin ele
este garantata si se ocroteste personalitatea omului, atât sub aspect fizic, material,
împotriva faptelor care aduc atingere existentei fiintei umane ori integritatii sale
corporale, cât si sub aspectul drepturilor persoanei de a se manifesta în mod liber în
societate cu respectarea atributelor personalitatii sale (libertatea de a actiona,
demnitatea, inviolabilitatea sexuala, inviolabilitatea secretului, etc.).

În doctrina penala, de asemenea, se recunoaste ca în sfera protectiei penale, sunt

cuprinse acele drepturi absolute, legate intim de persoana umana, denumite si
drepturi ale personalitatii, care sunt garantate prin normele instituite de stat pentru a
apara diferitele atribute fundamentale ale omului.
10[10] V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stanoiu, V. Rosca,
Explicatii teoretice ale Codului penal român, vol III., partea speciala, p.186.
 Unele dintre infractiunile contra persoanei (toate, in cazul omuciderii), au
si un obiect material, constând în corpul victimei infractiunii, iar altele sunt lipsite
de un asemenea obiect (cum sunt infractiunile contra libertatii persoanei, contra
demnitatii).

De regula, infractiunile contra persoanei nu sunt conditionate de o calitate

speciala a faptuitorului, astfel ca subiectul activ nemijlocit al infractiunilor contra
persoanelor, de regula, poate fi orice persoana.

Sunt si cazuri însa, în care legea cere o astfel de calitate, fie pentru existenta
infractiunii în forma simpla, fie pentru existenta unor forme mai grave: calitatea de
sot sau de ruda apropiata, în caz de omor calificat.

De regula, infractiunile contra persoanei se pot comite si în participatie, fie ca este

vorba de participatie proprie, fie improprie.

Subiectul pasiv este persoana fizica ale carei valori (viata, integritate fizica,
sanatate, libertate sau demnitate) au fost lezate prin savârsirea faptelor incriminate.

Sub aspectul laturii lor obiective, infractiunile contra persoanei constau în

fapte de o destul de mare varietate. La unele dintre aceste infractiuni (omor, ucidere
din culpa), elementul material se poate prezenta, fie sub forma unei actiuni, fie sub
forma unei inactiuni, pe când la altele (amenintare, santaj, calomnie), fapta nu se
poate realiza decât prin actiune.

În unele cazuri, legea cere si producerea unui anumit rezultat, ca de

exemplu moartea persoanei, în cazul infractiunilor contra vietii. Daca mijloacele de
savârsire a faptei sunt în general, indiferente pentru existenta infractiunii contra
persoanei, totusi, în unele cazuri, folosirea anumitor mijloace conditioneaza fie
existenta infractiunii în forma simpla, fie existenta unor forme mai grave (mijloace
care pun în pericol viata mai multor persoane, în cazul omorului).

De asemenea, locul sau timpul savârsirii faptei intereseaza în unele cazuri

existenta infractiunii în forma simpla, iar în altele, existenta unor forme mai grave
(de pilda, savârsirea omorului în public face ca fapta sa se încadreze în prevederile
art.175 din Codul penal).11[11]

Atunci când legea conditioneaza incriminarea de existenta unei urmari

materiale (cum este cazul omorului calificat), va trebui sa se stabileasca raportul de
cauzalitate între fapta si rezultat.
11[11] Codul penal, art.175 alin.1, lit.i.
 În privinta laturii subiective, cele mai multe infractiuni contra persoanei se
savârsesc cu intentie directa sau indirecta. Unele dintre acestea se savârsesc însa, si
din culpa. În sfârsit, sunt infractiuni contra persoanei care se savârsesc si cu
praeterintentie sau numai cu praeterintentie.

Stabilirea formei de vinovatie cu care a actionat faptuitorul si a modalitatilor

corespunzatoare fiecarei forme, prezinta importanta pentru încadrarea juridica a
faptei si uneori pentru individualizarea pedepsei. De regula, mobilul cu care a
actionat infractorul sau scopul urmarit de acesta, nu prezinta relevanta pentru
existenta infractiunii, ci doar pentru dozarea pedepsei. Ele sunt cuprinse, fie ca
cerinta a continutului incriminarii, fie ca circumstanta agravanta. O exceptie de la
aceasta regula exista în cazul omorului calificat, când atât scopul, cât si mobilul sunt
prevazute ca cerinte în continutul incriminarii.

3.Conditiile preexistente si continutul constitutiv în cazul infractiunilor contra vietii.

Relatii sociale fundamentale

Infractiunile contra vietii, reunite în Codul penal într-o sectiune distincta-

omuciderea, constituie cele mai grave infractiuni contra persoanei.

Asa cum rezulta si din denumirea data lor, acestea au ca obiect juridic,
relatiile sociale referitoare la atributul fundamental al fiintei umane, care este dreptul
la viata. În cadrul acestor relatii sociale, fiecare persoana, luata în consideratie în
mod individual, apare ca titulara a dreptului absolut la viata, iar toti ceilalti membri
ai societatii au obligatia de a se abtine de la savârsirea oricarei fapte prin care s-ar
aduce atingere dreptului la viata al titularului.

Ceea ce caracterizeaza în principal subgrupa infractiunilor contra vietii,

constituie valorile sociale ocrotite, care privesc existenta si securitatea fizica a
persoanei.

Infractiunile care alcatuiesc aceasta subdiviziune, se caracterizeaza apoi prin

elementul lor material, care consta într-o activitate (actiune sau inactiune) prin care
se aduce o atingere valorilor sociale ocrotite.

Aceasta atingere poate avea ca urmare consecinta cea mai grava: stingerea
vietii si desfiintarea fizica a persoanei-dar poate avea si consecinte mai putin grave
(în ipoteza faptei ramasa în forma de tentativa): vatamarea integritatii corporale sau
a sanatatii. Aceste fapte pun în primejdie nu numai securitatea fiecarei persoane, ci
implicit, a întregii colectivitati, având în vedere ca fara respectarea vietii si a
celorlalte drepturi ale persoanelor nu este posibila o linistita convietuire sociala. 12
[12]

Desi toate faptele de omucidere aduc atingere acelorasi relatii sociale si au

ori sunt susceptibile de a avea ca rezultat moartea unei persoane, gradul de pericol
social pe care îl prezinta fiecare fapta difera dupa mai multe criterii: forma de
vinovatie, modul savârsirii, relatiile între faptuitor si victima. Aceste deosebiri se
rasfrâng nu numai asupra sanctiunii, cât si asupra continutului incriminarilor.

Sectiunea a II-a

Obiectul si subiectii infractiunii

1.Obiectul infractiunii

1.1.Controverse asupra obiectului juridic13[13]

Înca din perioada constituirii scolii clasice penale, au aparut în doctrina unele
idei asupra obiectului juridic al infractiunii, chiar daca acest concept nu era înca pe
deplin clarificat si nu era diferentiat în mod clar de acela de obiect material al
infractiunii.

Întrevazând ca obiect juridic al infractiunii necesitatea ocrotirii existentei

societatii, un reprezentant al scolii clasice penale² afirma ca "faptele care trec
dincolo de necesitatea de conservare a existentei societatii, sunt nedrepte în natura
lor".

Dupa Carrara, obiectul agresiunilor este violarea idealurilor necesare pentru

colectivitatea sociala. O infractiune reprezinta o agresiune si o violare a bunului, real
sau ideal, garantat de lege.

Aceste idei vor fi aprofundate de doctrinele penale liberale moderne, mai

ales în cadrul dezbaterii controverselor create si de conceptiile national-socialiste
totalitare. Spre deosebire de acestea din urma, care promovau ideea unui drept penal
subiectivist-simptomatic, considerând infractiunea ca o violare a unei datorii de
fidelitate fata de stat si ca o forma de razvratire a individului împotriva vointei
statului, teoriile moderne asupra obiectului juridic, pun accentul pe ocrotirea

12[12] Vintila Dongoroz si colab., Explicatii teoretice..., vol. III, op. cit., p. 186.

13[13] Vasile Draghici, Controverse asupra obiectului juridic al infractiunii, în Revista "Drept
penal" nr.
valorilor fundamentale ale societatii ca obiect juridic al infractiunii, pozitie
specifica regimurilor democratice-liberale.

În doctrina italiana moderna, obiectul juridic al infractiunii este bunul sau

interesul protejat de legea penala. Prin bun juridic se întelege tot ceea ce satisface
o trebuinta umana, iar prin interes se întelege relatia dintre subiect si bun.

Într-o opinie 14[14], obiectul juridic al infractiunii este acel bun interes pe
care fapta incriminata îl lezeaza sau îl expune unui pericol si pentru ocrotirea caruia,
intervine legea penala. În opinia sa, toate infractiunile au un obiect juridic, chiar
daca unele nu au obiect material. Bunul sau interesul juridic tutelat de legea penala
reprezinta, în esenta, interesul social de a ocroti anumite valori; este vorba, prin
urmare, de ocrotirea unui bun sau a unui interes general, chiar daca, cel lezat
nemijlocit ar fi o persoana particulara.

Legea penala protejeaza anumite valori pentru conservarea lor si buna convietuire
sociala, independent de interesele indivizilor izolati sau de interesele particulare ale
acestora.

Astfel, integritatea corporala este ocrotita de legea penala în masura în care

constituie un interes în a carui conservare este interesata întreaga societate si nu
numai o persoana determinata care a fost victima unei agresiuni.

Prin urmare, obiectul juridic al oricarei infractiuni prezinta în mod necesar

un interes public, deoarece si atunci când se refera la interesele individuale, acestea
sunt protejate ca interese colective, pe care statul le apara indiferent de vointa
individului izolat.

În conceptia unor autori15[15], orice infractiune, asa cum are un subiect activ,
are si un obiect juridic, adica un bun-interes protejat de drept (de aici si denumirea
de bun juridic) si pe care norma îl protejeaza prin amenintarea cu pedeapsa a celor
ce savârsesc fapte care lezeaza valorile sociale fundamentale.

În continuarea acestei opinii, bunul juridic este orice lucru susceptibil de a satisface
o cerinta umana. El se poate înfatisa ca un lucru palpabil sau ca o entitate ideala.

În ce priveste notiunea de interes, aceasta exprima un raport între subiect si bun,

adica evaluarea de catre subiect a aptitudinii bunului de a satisface o trebuinta. Este
14[14] Vincenzo Manzini, Tratatto di dritto penale italiano, volume ottavo, Torino 1937, p.128.

15[15] Francesco Antolisei, Manuale di dritto penale, p. 165.

vorba aici de reflectarea subiectiva a bunului si exprima tendinta, aspiratia
subiectului spre conservarea acelui bun. Desi sub un anumit aspect este vorba de
notiuni diferite, majoritatea autorilor le folosesc în mod egal, considerând ca
distinctia are mai mult o valoare terminologica.

O alta problematica analizata în doctrina16[16] este tendinta de a substitui

conceptului de obiect juridic pe acela de scop al legii penale (ratiunea incriminarii),
ca si tendinta de a supraevalua importanta bunului juridic. Mai ales în cazul unor
infractiuni care au acelasi bun juridic (ca de exemplu, viata persoanei-bun juridic
ocrotit în cadrul sectiunii definita "omuciderea"), în determinarea pericolului concret
pe care îl prezinta infractiunea, se vor avea în vedere si alte elemente decât obiectul
juridic, si anume: mijloacele, modalitatile de savârsire, locul, timpul, pozitia
subiectiva a faptuitorului, raporturile dintre acesta si victima, etc.

În doctrina dreptului penal se confrunta 17[17] si conceptia dupa care

infractiunea este o agresare a propriului obiect juridic, cu cea dupa care
infractiunea este o simpla violare a unei obligatii de supunere, de obedienta în fata
normelor de drept.18[18]

Mai mult, în doctrina penala, s-a afirmat chiar ca exista infractiuni care au
un adevarat obiect juridic (normele de acest fel ar fi legitime) si infractiuni care au
numai imaginea unui obiect juridic, aceasta imagine fiind lipsita însa de orice
continut (normele de acest fel ar fi ilegitime si deci, nu ar trebui aplicate).19[19]

16[16] Francesco Antolisei, op. cit., autorul combate atât tendinta de a substitui conceptului de
obiect juridic, pe acela de scop al legii penale, cât si tendinta de a supraevalua importanta
bunului juridic.

17[17] Ferrando Mantovani, Dritto penale, Parte generale, secunda edizione, CEDAM, Padova,
1988, p.170.

18[18] aceasta din urma conceptie, însusita de doctrina national-socialista, a devenit conceptia de
baza a statului totalitar italian.

19[19] teorie a penalistilor germ. si de politica pen., folosita de legiuitorul german ca fundament
teoretic pentru depenalizarea unor infractiuni sexuale, relevata si criticata de Pagliaro, potrivit
caruia nu s-ar putea transfera argumentele de politica penala care ar putea justifica depenalizarea
unor fapte, în argumente stiintifice pentru a legitima teoretic astfel de masuri prin absenta
bunului juridic; ar însemna sa se forteze demonstratia, sustinându-se existenta unei fapte ilicite
lipsite de obiect juridic.
 Valoarea sociala trebuie înteleasa ca o valoare abstracta a ordinii sociale,
protejata juridic, pentru a carei mentinere comunitatea manifesta interes si care
poate fi atribuita, fie individului, fie colectivitatii.

Ca o categorie pur formala, obiectul juridic reprezinta categoria tuturor

obiectelor si valorilor individuale pe care legea penala le protejeaza. Teoria moderna
germana accentueaza chiar, necesitatea abstractizarii notiunii de valoare juridica,
întelegând prin aceasta relatiile sociale cu privire la anumite valori sociale vitale
pentru interesele comunitatii.

1.2.Obiectul juridic al infractiunii

Obiectul juridic generic al infractiunii de omor calificat, asa cum am mai

afirmat, îl formeaza ansamblul relatiilor sociale ce constituie obiectul juridic comun
al tuturor infractiunilor contra persoanei.

Ca si la fapta de omor simplu (art.174 C.p.), obiectul juridic special al

infractiunii de omor calificat, îl constituie relatiile sociale a caror formare,
desfasurare si dezvoltare, nu sunt posibile fara respectarea în prealabil a vietii
persoanelor.20[20]

Având ca moment initial pe cel în care, terminându-se procesul fiziologic

al nasterii, copilul este expulzat, dreptul la viata (ca o componenta a capacitatii de
folosinta a persoanei) înceteaza odata cu producerea fenomenului natural al mortii.
Desi s-ar parea ca determinarea acestui moment este simpla, în realitate nu este
deloc asa.

Dreptul la viata se naste în momentul când copilul, separat de corpul mamei, îsi
începe existenta sa proprie.

Sub reglementarea Codului penal anterior si chiar dupa intrarea în vigoare a

actualului Cod penal, s-a sustinut ca dreptul la viata exista din momentul când
copilul se angajeaza în procesul nasterii, nu neaparat din momentul respiratiei
acestuia. Acest punct de vedere nu poate fi împartasit, deoarece legiuitorul,
prevazând în art.177 C.p., pruncuciderea ca forma (ce-i drept, atenuata) a
omuciderii, deci ca infractiune contra vietii, arata ca aceasta consta în "uciderea
copilului nou-nascut savârsita imediat dupa nastere", ceea ce înseamna ca, potrivit
conceptiei sale, dreptul la viata nu se naste în momentul conceptiei si nici în
20[20] astfel fiind, vor constitui infractiuni contra vietii numai faptele prin care se aduce atingere
dreptului la viata al altuia, nu si propriei vieti; aceasta este, de altfel, si explicatia pentru care
încercarea de sinucidere nu este incriminata.
momentul când copilul se angajeaza în procesul nasterii, ci abia când acesta, fiind
expulzat, îsi începe propria sa existenta. Dreptul la viata implica existenta vietii.

Întrucât dreptul la viata este recunoscut în egala masura tuturor

persoanelor, nu intereseaza daca victima infractiunii a fost o persoana tânara sau
batrâna, sanatoasa sau bolnava, barbat sau femeie, s.a.

În discutia teoretica potrivit careia dreptul la viata este ocrotit pentru ca

raspunde unui interes al individului sau pentru ca este o valoare sociala în care este
interesata întreaga colectivitate, teza dominanta 21[21] a fost aceea ca statul ocroteste
viata umana în interesul individului, pentru care aceasta constituie bunul suprem,
însa ocrotirea priveste mai cu seama interesul colectivitatii în considerarea
obligatiilor ce revin individului fata de familie si fata de societate. Acest din urma
interes este prevalent; asa se explica de ce omorul la cerere sau cu consimtamântul
victimei, chiar în legislatiile care admit o atare reglementare, nu este în afara
sanctiunii penale( chiar daca se prevede o pedeapsa mai redusa ).22[22]

Importanta vietii individului pentru societate a determinat din totdeauna

interesul grupului social pentru ocrotirea vietii în cadrul relatiilor sociale, viata
devenind astfel, o valoare sociala-un "bun" care intereseaza întreaga colectivitate.

Concepând viata ca o relatie sociala (relatio ad alteros), se explica de ce

nu este posibila incriminarea si sanctionarea încercarii de sinucidere. Aceasta nu este
de conceput, nu pentru ca o persoana nu ar avea dreptul sa îsi ridice viata, ori pentru
ca sinuciderea ar fi în contradictie cu interesele persoanei sau ca fapta nu ar fi de
natura sa alarmeze societatea, ci pentru ca în aceasta situatie nu poate fi vorba de o
relatie sociala cu privire la viata. O persoana nu poate stabili relatii sociale cu sine
însasi, deci lipseste obiectul juridic special al ocrotirii penale, adica relatia sociala
care se creeaza în jurul acesteia si confera semnificatie acestei valori devenita astfel,
o valoare sociala.23[23]

1.3.Obiectul material al infractiunii

Obiectul material al omorului calificat, ca si în cazul omorului simplu-fiind

vorba, asa cum am mai aratat, de o varianta agravata a faptei prevazute la art.174 si

21[21] V. Dongoroz si colab., op. cit., p.184.

22[22] legislatia noastra nu admite înca o asemenea posibilitate.

23[23] A. Boroi, Infractiuni contra vietii, op. cit., p.15

de faptul ca ambele infractiuni au acelasi obiect juridic, este corpul omenesc în
complexitatea sa, iar într-o precizare mai exacta, corpul persoanei-subiect pasiv.

Având însa în vedere ca unele modalitati normative din cuprinsul textului

de lege impun o anumita calificare a subiectului pasiv, sintagma "corpul victimei" se
poate limita, în cazul acelor modalitati, la a enunta unele categorii de persoane al
caror corp poate constitui element material al infractiunii prevazute la art.175 din
Codul penal. Astfel, actiunea sau inactiunea distructiva a faptuitorului se poate
îndrepta împotriva corpului sotului sau unei a rude apropiate (lit.c), împotriva
corpului persoanei aflate în neputinta de a se apara (lit.d), al persoanei care îsi
îndeplineste îndatoririle de serviciu sau publice (lit.f) sau al persoanelor prin a caror
ucidere, faptuitorul îsi asigura sau asigura altuia sustragerea de la urmarire sau
arestare ori de la executarea unei pedepse (lit.g) sau înlesneste ori ascunde
savârsirea altei infractiuni (lit.h).

De mentionat este si observatia asupra careia ne-am oprit atentia si anterior,

potrivit careia, actiunea sau inactiunea distructiva a ucigasului nu poate viza decât
corpul unui om în viata, deoarece altfel nu se poate concepe savârsirea infractiunii
de omor, fapta neputând întruni elementele constitutive ale unei infractiuni, decât cel
mult elementele constitutive ale infractiunii de profanare de morminte, fapta
prevazuta si pedepsita de art.319 din Codul penal, atunci când profanarea exista si se
poate dovedi.24[24]

Prin urmare, obiectul material al infractiunii consta în corpul unui om în

viata, indiferent de vârsta (copil, tânar, adult, batrân), sex (barbat sau femeie), starea
sanatatii (sanatos, bolnav sau muribund) sau a normalitatii bio-antropologice
(normal, anormal, viabil sau neviabil, cu malformatii sau monstruozitati anatomice
sau antropologice).

Viata este un fenomen complex ca forma de miscare, ea având la baza

procese biologice si psihice care subordoneaza procesele inferioare (chimice, fizice,
mecanice). Daca înceteaza viata în sens biologic, înceteaza si viata ca valoare
sociala, ca relatie sociala, si implicit, înceteaza relatiile legate de ea. De aceea
intereseaza nu numai aspectul social al vietii, dar si cel biologic.

24[24] astfel, învinuitul nu va raspunde pentru omor (fapta consumata sau ramasa în forma de tentativa) daca,
crezând ca victima doarme, a luat o arma de vânatoare si a tras în directia acesteia cu intentia de a-i suprima viata,
fara a cunoaste însa ca aceasta decedase anterior, ca urmare a unui infarct.
Obiectul material nu se confunda cu subiectul pasiv. Dupa consumarea omorului,
persoana pierde calitatea de subiect pasiv si devine o victima; din subiect pasiv
devine obiect material al infractiunii. În acest caz, obiect material este corpul lipsit
de viata al persoanei ucise.

În caz de tentativa însa, persoana continuând sa traiasca, trasaturile sale ca

subiect pasiv, se confunda întru totul cu cele ale obiectului material.

În problematica definirii obiectului material al infractiunii de omor, doctrina

si practica judiciara au relevat un aspect care este din ce în ce mai mult dezbatut în
tot mai multe state: considerarea ca tentativa de omor a unei situatii care, cel putin în
dreptul nostru penal de pâna acum, era considerata fapt putativ. Altfel spus, în
analiza valorii concrete protejate de legiuitor (obiectul material al infractiunii de
omor), s-a ridicat chestiunea daca reprezinta sau nu o conditie sine qua non, faptul
ca subiectul pasiv sa fi fost în viata în momentul în care s-a comis asupra lui
elementul material al faptei.25[25] Problema este, în primul rând, ridicata de practica
si, dupa cum vom vedea în continuare, prezinta un interes cert.26[26] De asemenea,
de rezolvarea acestei probleme profita si situatia în care faptele sunt savârsite din
culpa. S-ar putea afirma ca în toate aceste cazuri, fapta savârsita este infractiune de
omor?

Este evident ca, un eventual raspuns afirmativ se bazeaza pe faptul ca autorul

nu stia ca victima decedase anterior actiunii sale si ca, din punct de vedere penal,
vinovatia lor este sinonima cu aceea a unor autori care comit fapta asupra unei
persoane aflate în viata.

Spre o asemenea solutie este înclinata mai ales jurisprudenta, în dorinta ei de a nu

lasa nesanctionata o atitudine deosebit de periculoasa pentru societate, atitudine care
s-a obiectivat. Aceasta tendinta duce la includerea faptului putativ în sfera
represiunii penale.27[27] Jurisprudenta franceza ofera un exemplu în acest sens, în
care încadrarea juridica facuta a fost aceea de tentativa la omor.28[28]
25[25] A. Filipas, în Despre convertirea faptului putativ în tentativa în materia infractiunii de omor, în RDP nr.2/1994,
p.54

26[26] de exemplu, fara a-si da seama ca tinta atacului sau este o persoana care decedase cu putin
timp înainte, faptuitorul îl împusca mortal).

27[27] R. Merle, A. Vitu, Traité de droit criminal, Droit penal special, vol. II, citati de A. Filipas,
op. cit., p.55 si A. Boroi, op. cit., p.56.

28[28] Arrêt de la chambre criminelle de la Cour de Cassation, în Code penal, Dalloz, 1989-
1990, art.296.
Aceasta conceptie, care îsi desprinde argumentele din latura subiectiva a infractiunii
si din necesitatea protejarii eficiente a ordinii sociale si a valorilor pe care ea se
întemeiaza, conduce la retinerea tentativei la infractiunea de omor în toate cazurile.

Admiterea cu valoare de principiu a unei asemenea solutii, ar putea duce însa, la o

spiritualizare a obiectului represiunii penale, deoarece aceasta nu se va mai adresa
exclusiv unui fenomen obiectivat, care a produs în realitate urmarea ceruta de lege.

2.Subiectii infractiunii

2.1.Subiectul activ al infractiunii

Subiectul activ nemijlocit (autor) al infractiunii de omor calificat, poate fi

orice persoana care savârseste un omor în vreuna din împrejurarile enumerate de
art.175 din Codul penal. În raport cu una dintre aceste împrejurari, subiect activ
nemijlocit nu poate fi decât o persoana care are o anumita calitate (art.175 lit.c.): sot
sau ruda apropiata cu subiectul pasiv.

De asemenea, subiectul activ, fara a fi calificat, trebuie sa îndeplineasca anumite

conditii pentru ca fapta savârsita de el sa îmbrace elementele constitutive ale
infractiunii de omor calificat. Astfel, subiectul activ trebuie sa fi premeditat fapta, sa
urmareasca un interes material, sa foloseasca mijloace care pun în pericol viata mai
multor persoane, sa aiba interesul de a se sustrage sau de a sustrage pe altul de la
urmarire, arestare sau de la executarea pedepsei, sa urmareasca înlesnirea sau
ascunderea unei alte infractiuni sau sa comita fapta în public.

Aceste conditii îndeplinite, infractiunea poate fi savârsita de orice persoana

care îndeplineste conditiile generale psihofizice ale raspunderii penale.

La savârsirea faptei pot contribui si alti subiecti activi (coautori,

instigatori, complici).

În cazul coautoratului, în literatura juridica se subliniaza necesitatea unei contributii

nemijlocite la fapta a coautorului (fapta consumata sau tentativa). Exista o asemenea
contributie nemijlocita a coautorului, când acesta savârseste acte care apartin
actiunii tipice, specifice laturii obiective a infractiunii date, descrise sau indicate de
verbum regens din norma incriminatoare. În cazul omorului vor fi deci, astfel de
acte, orice activitati susceptibile sa produca moartea unei persoane. Astfel, în
practica judiciara, s-a decis ca exista coautorat daca mai multe persoane au lovit
victima cu un instrument apt de a ucide (cutit, topor, briceag, ciomag, etc.), chiar
daca numai lovitura unuia dintre participanti a fost mortala; actionând simultan cu
aceeasi intentie de a ucide si completându-se unul pe altul, inculpatii sunt coautori. 29
[29]

2.2.Subiectul pasiv al infractiunii

Subiectul pasiv special si imediat este persoana a carei viata a fost

suprimata, în una din împrejurarile prevazute de art.175 din Codul penal (în cazul
faptei consumate) sau a carei viata a fost pusa în pericol de catre cel ce a avut
intentia de a ucide (în caz de tentativa).

Aceeasi persoana nu poate fi si subiect activ si subiect pasiv al infractiunii

de omor calificat. Pentru existenta subiectului pasiv al infractiunii de omor calificat
este suficient sa se constate ca:

- persoana titulara a valorii ocrotite penal a suferit raul produs prin

savârsirea infractiunii, adica moartea sau punerea în pericol a vietii;

- sa îndeplineasca cerintele speciale cerute de lege pentru încadrarea faptei

în

art.175 C.p., si anume: sa fie o persoana prin a carei ucidere

faptuitorul sa fi urmarit un interes material (lit.b), sa fie sot sau ruda apropiata
cu persoana asupra careia se îndreapta actiunea distructiva (lit.c), sa fie o
persoana în stare de neputinta de a se apara (lit.d), sa fie o persoana ucisa în
legatura cu îndeplinirea îndatoririlor sale publice sau de serviciu (lit.f) ori în
legatura cu sustragerea de la urmarire, arestare sau de la executarea unei pedepse,
a

faptuitorului sau a unei alte persoane (lit.g).

Dupa consumarea omorului, subiectul pasiv nu mai este o persoana, ci o victima.

În literatura de specialitate s-a subliniat pe drept cuvânt, ca nu trebuie

confundat subiectul pasiv al infractiunii, adica persoana vatamata, cu subiectul pasiv
de drept civil al infractiunii, respectiv persoana care a suferit paguba prin
infractiune. Distinctia este importanta fiindca, daca de cele mai multe ori persoana
vatamata este în acelasi timp si persoana pagubita prin infractiune, exista si cazuri în
care cineva poate fi subiect pasiv, deci persoana vatamata, fara a fi însa si persoana
pagubita (de exemplu, copiii victimei unei infractiuni de omor au calitatea de
29[29] Tribunalul Suprem, sect. pen. dec. nr. 1362/1983; T.S. sect. pen. dec. nr. 360/1979, în RRD
nr. 10/1979, p.66.
persoane care au suferit o paguba prin infractiune, însa nu au calitatea de persoane
vatamate).

Sectiunea a III-a

Latura obiectiva si latura subiectiva a infractiunii

1.Latura obiectiva a infractiunii

Ca de altfel în cazul tuturor infractiunilor, si în cazul celei de omor calificat,

analiza laturii obiective implica analiza elementelor componente ale acesteia:
elementul material, urmarea imediata si legatura de cauzalitate.

1.1.Elementul material

Elementul material se realizeaza, din punct de vedere obiectiv, prin uciderea

unei persoane, adica prin orice activitate materiala care are ca rezultat moartea unui
om.

Elementul material poate consta într-o actiune (comisiune) sau într-o inactiune
(omisiune). În oricare dintre ipotezele mentionate, aceasta se refera la incriminare,
nu la fapta concreta, fiind vorba de un act care sa posede o anumita forta
distructiva, respectiv, sa fie apt obiectiv sa provoace moartea persoanei în
conditiile date.

O asemenea forta distructiva exercitata asupra victimei se poate manifesta sub forma
unor actiuni fizico-mecanice (sugrumare, lovire, taiere, împuscare, întepare,
electrocutare, etc.), actiuni chimice (otravire), actiuni psihice (socuri psihice), etc.

Aceeasi forta distructiva este prezenta si în cazul inactiunii, atunci când faptuitorul
avea obligatia (legala, contractuala, sociala) de a face sau de a îndeplini actiunea
prin care s-ar fi putut împiedica sau înlatura desfasurarea unor procese de natura sa
provoace moartea victimei.30[30] De exemplu, prin omisiunea intentionata de
hranire a copilului, a unui bolnav sau neputincios, prin lasarea lor în frig, prin
neadministrarea medicamentelor, prin neaplicarea tratamentului necesar unui
bolnav, s-a dat posibilitatea sa actioneze procesele naturale care au condus la
moartea victimei.
30[30] R. Pannain, Manuale di dritto penale, Parte generale, vol. I, Torino 1967, p.296, citat de
V. Dobrinoiu, Drept penal, partea speciala, p.27.
 Actiunea ucigatoare poate fi savârsita în mod direct sau nemijlocit asupra
victimei, dar si în mod indirect, mijlocit, prin folosirea sau antrenarea unor forte sau
energii neanimate sau animate (asmutirea unui câine, folosirea unui animal salbatic,
a unei reptile veninoase) sau chiar prin folosirea energiei fizice a victimei,
constrânsa fizic sau moral la aceasta (de exemplu, prin constrângerea acesteia sa se
împuste sau sa se arunce de la înaltime).31[31]

Infractiunea exista si se pedepseste ca atare si atunci când faptuitorul, stiind

ca victima sufera de cord si ca o emotie puternica îi va provoca moartea, în dorinta
de a o ucide, îi provoaca o asemenea emotie.32[32]

Fapta ucigatoare poate fi savârsita prin orice mijloace sau instrumente (iar în
cazul prevazut la lit.e, "prin mijloace care pun în pericol viata mai multor
persoane"). Acestea pot fi clasificate în:

- mijloace fizice: corpuri contondente, arme albe, arme de foc, materiale explozive,

instrumente taietoare, întepatoare, taietor-întepatoare, etc.

- mijloace chimice: substante chimice care exercita o actiune toxica sau coroziva

cauzatoare de moarte asupra organismului uman.

- mijloace psihice prin care se provoaca un soc psihic sau stari emotive intense care

produc moartea victimei: amenintarea grava, surpriza, sperierea, intimidarea,

durerea

psihica profunda, stresul psihic, etc.33[33]

Mijloacele sau instrumentele întrebuintate trebuie sa fie apte pentru

savârsirea unei activitati ucigatoare, fie prin ele însele, fie prin întrebuintarea lor în
anumite moduri, împrejurari sau conditii.34[34]

31[31] V. Dongoroz si colab., Explicatii teoretice...Vol. III, p.204 si C.S.J., sect. pen., dec.
156/1992, în Dreptul nr.5/1993, p.80.

32[32] Opinia este unanim împartasita în literatura noastra de specialitate: T. Vasiliu si colab., op.
cit., vol. I, p.74; O. Stoica, op. cit., p.66; C. Bulai, op. cit., p.100 si Gh. Scripcaru si M.
Terbancea, Patologia medico-legala, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1978, p.53.

33[33] Gh. Scripcaru, M. Terbancea, Patologia medico-legala, p.33.

Chiar mijloacele aparent inofensive ar putea fi folosite pentru provocarea mortii
unei persoane (de exemplu, numai faptul de a da o bautura îndulcita cu zahar unei
persoane care sufera de diabet pentru a-i provoca treptat agravarea bolii si, în final,
moartea).

Infractiunea de omor implica întotdeauna aceleasi caracteristici, si anume,

existenta unei actiuni (inactiuni) comise cu intentia de a suprima viata unei
persoane, actiune care are ca rezultat moartea victimei. În realizarea sa concreta,
actiunea sau inactiunea poate prezenta însa unele particularitati, dupa cum, în
jurul faptei tipice (omorul simplu) se grupeaza diferite elemente care, fara a schimba
substanta faptei, îi dau acesteia o coloratura diferita, sporindu-i vadit gradul de
pericol social. Aceste împrejurari sunt valorificate de legiuitor si prevazute ca
elemente circumstantiale în continutul infractiunii de omor, reprezentând o
modalitate normativa agravata a acesteia.35[35]

Potrivit art.175 din Codul penal, omorul calificat consta în uciderea unei
persoane în una din urmatoarele împrejurari:

§1.1.1.Omorul savârsit cu premeditare36[36]

1.1.1.1.Unele aspecte de drept comparat

Aceasta circumstanta, desi exista sub o forma sau alta în majoritatea

legislatiilor, nu are o definitie în lege.

În conceptia clasica, premeditarea însemna comiterea infractiunii cu sânge rece, spre

deosebire de fapta comisa într-o stare de excitatie.

Cu timpul, cei mai multi autori au aderat la ideea ca premeditarea ar

presupune atât un element cronologic (o distantare în timp a actului de executare în
raport cu momentul luarii hotarârii criminale), dar si un element exterior, compus
din acte de pregatire.

34[34] Gh. Scripcaru, T. Ciornea, N. Ivanovici, op. cit. p.54

35[35] V. Dongoroz si colaboratorii, Explic teoretice..., vol III, op. cit., p.186 citat de A. Boroi în
Infractiuni contra vietii...p.119.

36[36] Codul penal, art.175 alin.1, lit.a.

În acest sens s-a pronuntat si jurisprudenta italiana. În mai multe decizii ale Casatiei
italiene,37[37] s-a argumentat ca premeditarea presupune un element cronologic, dar
si o hotarâre criminala ferma, care poate fi desprinsa numai din manifestarile
exterioare ale faptuitorului, manifestari cu valoare simptomatica: pregatirea
mijloacelor de executare, cautarea ocaziei propice si orice alte elemente din care
judecatorul ar putea desprinde concluzia asupra finalitatii urmarite de agent.

În conceptia doctrinei penale franceze, de asemenea premeditarea

presupune o executare calma, cu sânge rece, a faptei, pe baza unei gândiri
prealabile, dar proba premeditarii implica o referire la manifestarile exterioare care
au precedat sau au însotit hotarârea faptuitorului (de exemplu, o amenintare cu
moartea a victimei); când premeditarea se desprinde din manifestarile exterioare,
ea devine o circumstanta reala, care se transmite participantilor.

Teza convertirii circumstantei personale a premeditarii într-o circumstanta

reala, a fost sustinuta si în doctrina penala româna. În Codul penal român din 1865,
premeditarea este definita numai prin elementul cronologic (art.227 prevedea ca
precugetarea este atunci când, "mai înainte de comiterea faptei, s-a luat hotarârea
de a se actiona asupra vietii unei persoane anume"). Codul penal din 1936
prevedea, de asemenea premeditarea, ca o agravanta a infractiunii de omor (art.464),
însa în doctrina timpului (mai ales în comentariul elaborat de V. Dongoroz) s-a
subliniat ca premeditarea presupune nu numai un dol deliberat (dolus deliberatus),
în opunere cu dolul spontan (dolus repentius, de proposito), dar si un act de
pregatire în vederea savârsirii faptei.38[38]

1.1.1.2. Art.175 lit.a)

Premeditarea, cea mai analizata modalitate normativa care califica omorul

si îl încadreaza în art.175, nu este definita de legea româna, fiind doar enuntata ca
circumstanta de calificare.

În sensul literal al cuvântului, "premeditare" înseamna gândire anticipata,

chibzuire asupra unei activitati viitoare. Unii autori au preluat acest sens literal si au
considerat ca pemeditarea, în sens juridic, înseamna comiterea faptei dupa o gândire
prealabila cu intensitate; durata îndelungata si chibzuinta faptuitorului "la rece" sau
cu stapânire de sine, netulburat de afecte sau emotii puternice, ar însemna
premeditare.
37[37] Deciziile din 13 mai 1993, 24 iulie 1992, 14 iunie 1972.

38[38] aceeasi idee fusese dezvoltata de Carrara Manzini, Alimena, Maggiore si altii-Ratescu-"cod pen. Carol al II lea,
adnotat,editura Gocec-Bucuresti., 1937.
 În legatura cu întelesul notiunii analizate, în teoria si practica dreptului
penal s-au conturat doua puncte de vedere diferite.

Potrivit unui punct de vedere,39[39] premeditarea are un caracter complex-

subiectiv si obiectiv-deoarece presupune, pe lânga o anumita intensitate a actului de
gândire, si masuri concrete care sa justifice distinctia si modalitatea actiunii care se
va întreprinde. Ea cuprinde atât elemente de ordin psihic, cât si elemente obiective,
nefiind suficient sa treaca un anumit interval de timp mai îndelungat între luarea
hotarârii de a savârsi infractiunea si punerea ei în executare, ci trebuind sa existe si
alte acte materiale si spirituale de pregatire a infractiunii, 40[40] care fac ca rezultatul
sa fie cert. Deci, omorul premeditat trebuie sa fie pregatit efectiv prin masurile care
se iau de catre faptuitor, pentru crearea conditiilor necesare realizarii lui, nu numai
sa fie acceptat psihic si chibzuit. Ca urmare, pentru existenta premeditarii ca
circumstanta agravanta a infractiunii de omor, este necesara îndeplinirea cumulativa
a urmatoarelor conditii:

1. luarea rezolutiei infractionale trebuie sa preceada cu un oarecare interval de

timp actiunea agresiva. Exista premeditare atunci când hotarârea
(rezolutiunea) de a savârsi o infractiune premerge executarii infractiunii, în
asa fel încât, între luarea hotarârii infractionale si punerea în executare a
acesteia, s-a interpus un interval de timp în care faptuitorul a desfasurat o
activitate premergatoare constând în: luarea de informatii, procurarea de
mijloace, cautarea de complici, pândirea victimei sau atragerea acesteia în
cursa. Asadar, pentru ca hotarârea prealabila de a savârsi infractiunea sa
constituie premeditare în sensul legii penale, trebuie ca acea hotarâre sa fi fost
neaparat exteriorizata, manifestata în acte de pregatire, singur elementul timp
nefiind suficient (adica, doar existenta acelui interval între luarea hotarârii si
executarea ei).
2. hotarârea luata anterior trebuie sa se concretizeze în anumite activitati de
pregatire care trebuie sa fie de natura a înlesni savârsirea infractiunii.
3. chibzuirea infractorului trebuie sa fie suficienta. Premeditarea este deci
compusa din doua elemente care se completeaza reciproc: pe de o parte
elementul de chibzuire activa (determinat prin prefixul "pre"), iar pe de alta
parte, elementul de chibzuire pasiva (determinat prin "meditare") asupra

39[39] sustinut de I. Oancea, Grigore Rapeanu.

40[40] dec. sect. pen. nr. 1014 din 9 iun 1993-pentru a se retine savârsirea omorului cu
premeditare nu este suficient ca autorul sa comita actiunea agresiva dupa câteva minute de la
momentul conflictului, ci dupa o per, de timp în care sa poata reflecta asupra savârsirii faptei, sa
ia hotarârea de a o comite si sa faca acte concrete de pregatire în acest scop
 elementului tactic, chibzuire data în vileag prin însusi felul în care a fost
realizata infractiunea (pregatirea, înlaturarea de obstacole, luarea de
precautiuni pentru a împiedica descoperirea faptei si a faptuitorului,etc.).
Îmbinarea acestor elemente sta la baza conceptului juridic de premeditare.

Potrivit celuilalt punct de vedere,41[41] premeditarea are un caracter pur subiectiv,

constând într-o chibzuire a faptuitorului mai îndelungata decât cea obisnuita si într-o
stare de relativ calm cu privire la actiunea sau inactiunea infractionala, la timpul,
locul si la modul de savârsire a acesteia.

Adeptii acestui punct de vedere sustin în acelasi timp ca o hotarâre

infractionala pusa în aplicare imediat, nu se poate caracteriza prin premeditare, chiar
daca , în mod concret, desfasurarea în timp a actiunii ar dura mai mult. De aceea se
arata ca, pentru existenta premeditarii este necesara si trecerea unui interval de timp
de la luarea hotarârii si pâna la punerea ei în executare, pentru a spori sansele
producerii urmarii dorite.

Autorii care îmbratiseaza punctul de vedere subiectiv privind întelesul

notiunii de premeditare, sunt de parere ca actele materiale sau spirituale de
pregatire, nu fac parte din continutul premeditarii, ci sunt doar elemente cu ajutorul
carora se probeaza existenta ei, ea ramânând un factor exclusiv psihic. Tot în
sustinerea acestei opinii, s-a afirmat ca pentru existenta premeditarii, nu este necesar
nici un act de pregatire. Daca ar fi altfel, ar însemna ca omorul cu premeditare sa nu
se poata desfasura decât prin actiune, ceea ce, în opinia acestor autori, este inexact.
În plus, într-o decizie a Tribunalului Suprem, au fost semnalate situatii în care, desi
existau acte de pregatire, nu exista si premeditare.

Dupa cum se observa, în ambele puncte de vedere, se accepta ca hotarârea

de a ucide o persoana este luata, în cazul premeditarii, într-un anumit interval de
timp ce trebuie sa fie mai îndelungat decât cel obisnuit (morasu habens). El nu
este prestabilit, instanta trebuind sa-l fixeze de la caz la caz.

Unii infractori chibzuiesc mai mult, iar altii trec la executarea actiunii sau inactiunii
dupa o chibzuinta mai scurta, relevanta însa, sub aspectul premeditarii.

În orice caz, chibzuinta este un element complex care nu se rezuma în exclusivitate

la o meditatie de o oarecare durata, ci asociaza la actiunea sau inactiunea de ucidere
împrejurari concrete, pentru a obtine cu certitudine mai mare rezultatul dorit. Ea se

41[41] sustinut de L. Biro, M. Basarab.

deosebeste de "straduinta" sau "perseverenta" în finalizarea hotarârii de a ucide, care
apartine elementului subiectiv al infractiunii de omor în oricare dintre formele sale.

De asemenea, este incompatibila cu o vointa oscilanta, de a ucide sau nu.

Ea presupune vointa ferma de a suprima viata unei persoane, alegând în acelasi

timp momentul si locul unde se va savârsi infractiunea. 42[42] Nu sunt îndeplinite
conditiile premeditarii în ipoteza în care, din împrejurarile de fapt, rezulta ca
inculpatul nu cunostea persoana fata de care dorea sa se razbune, neaflându-se în
situatia de a medita cu privire la timpul, locul si modalitatea de savârsire a omorului.

Considerarea premeditarii ca o împrejurare care califica omorul, se explica

prin aceea ca o fapta savârsita în mod spontan este socotita ca fiind mai putin grava
decât fapta comisa în urma unei reflectii îndelungate, a unei deliberari prin care
faptuitorul a elaborat un plan de executare si a organizat aducerea acestuia la
îndeplinire.

În cazul premeditarii nu se poate vorbi de o simpla întâmplare, de un moment de

ratacire, de "un ceas rau" în viata faptuitorului, ci de o atitudine vadit antisociala, de
o comportare nesovaielnica în hotarârea de a savârsi infractiunea, de un grad ridicat
de periculozitate a faptuitorului.

În literatura de specialitate s-a subliniat în mod corect ca actul meditativ,

chibzuinta, presupune ca faptuitorul sa se afle în conditii de normalitate psihica
corespunzatoare. Factorii ce pot influenta chibzuinta, sunt:

- starile obsesive; în situatia în care obsesia atesta o stare psihica

anormala care are ca efect alterarea gândirii, elementul chibzuintei nu poate fi
retinut. Daca însa, faptuitorul este obsedat doar de gândul de a ucide, aceasta stare
este compatibila cu premeditarea.
- betia; betia voluntara completa nu este compatibila cu premeditarea
întrucât faptuitorul a intrat în mod voit într-o asemenea stare si a putut sa-si dea
seama de consecintele ei. În legatura cu aceasta, sunt posibile doua situatii: -
faptuitorul îsi creeaza starea de betie pentru a savârsi omorul, caz în care, evident,
actioneaza cu premeditare (betie preordinata); faptuitorul, aflându-se în stare de
betie, savârseste un omor, caz în care fapta poate fi, fie spontana, fie premeditata, în
raport de situatie;

42[42] Curtea de Apel Bucuresti a decis în mod corect ca intentia indirecta este incompatibila cu
premeditarea.
 - provocarea; faptul ca hotarârea de a savârsi fapta a fost luata sub o
anumita conditie (de exemplu, si daca persoana împotriva careia ar urma sa se
savârseasca fapta, va trece printr-un anumit loc sau daca aceasta nu va accepta o
propunere a faptuitorului ori daca va opune o oarecare rezistenta), nu exclude
premeditarea. Rezulta deci, ca între scuza provocarii si premeditare nu exista
incompatibilitate, acestea putând coexista si putând fi retinute în cadrul aceleiasi
infractiuni.

Circumstanta premeditarii exista de asemenea, si în ipoteza în care hotarârea

de a ucide nu priveste o anumita persoana, ci orice persoana. Deci premeditarea este
avuta în vedere chiar si atunci când, în locul persoanei vizate, a fost omorâta o alta
persoana în caz de error in personam sau de aberratio ictus. Astfel, daca faptuitorul
a premeditat sa ucida pe X, dar din cauza erorii asupra persoanei sau a gresitei
mânuiri a mijloacelor de executie a ucis pe Y, se va tine seama de existenta
premeditarii si fapta va fi considerata omor calificat. Bineînteles, nu se extind
efectele premeditarii atunci când faptuitorul care luase hotarârea de a ucide pe X,
întâlneste din întâmplare pe Y si în urma unei dispute îl omoara, fiindca hotarârea de
a savârsi acest omor este distincta si spontana.

Plecând de la diferenta de opinii privind continutul premeditarii, s-au

exprimat puncte de vedere diferite si în ceea ce priveste efectele premeditarii asupra
participantilor.

Astfel, dupa o parere,43[43] se apreciaza ca, întrucât premeditarea include

cu necesitate pregatirea omorului, participantii care cunosc actele de pregatire sau le
prevad raspund pentru omor cu premeditare, nu pentru omor simplu.

Dupa o alta parere, 44[44] întrucât premeditarea este o circumstanta

personala ce tine de latura subiectiva a infractiunii, ea nu se extinde asupra
participantilor care nu au actionat premeditat. Efectele sale nu se transmit între
participanti, însa aceasta, numai atunci când contributia fiecarui participant este
spontana, altfel, existenta participatiei implica premeditare în raport cu toti
participantii.

În ipoteza rar întâlnita, dar nu exclusa, a unor participanti care actioneaza cu

premeditare, iar autorul savârseste fapta spontan, premeditarea va opera pentru
participanti-nu si pentru autor.

43[43] A. Filipas, op. cit., p.98.

44[44] O. Stoica, op. cit., p.70.

 Mentionam ca în terminologia dreptului penal, omorul savârsit cu
premeditare este denumit asasinat.

1.1.1.3.Posibilitatea retinerii circumstantei atenuante a provocarii

În legatura cu posibilitatea coexistentei provocarii cu premeditarea, nu exista

un punct de vedere unitar în literatura de specialitate si în practica judiciara.

Într-o opinie, 45[45] s-a sustinut ca exista situatii când starea de puternica
tulburare sau emotie provocata, îsi pastreaza intensitatea si dupa trecerea unui
anumit interval de timp, astfel încât fapta penala se poate savârsi cu premeditare. 46
[46]

La fel, este posibil ca faptuitorul sa premediteze uciderea unei persoane alcatuindu-

si un plan conditionat de actul provocator al victimei.

Într-o alta opinie,47[47] pe care unii doctrinari o considera justa,48[48] s-a

considerat ca premeditarea omorului este incompatibila cu provocarea, întrucât
chibzuinta specifica premeditarii, contrazice prin conceptie, spontaneitatea ce
caracterizeaza starea de provocare.49[49]

Circumstantele atenuante, cum este si cazul provocarii-prevazuta în art.73

C.p. ca fiind "savârsirea infractiunii sub stapânirea unei puternice tulburari sau
emotii, determinata de o provocare din partea persoanei vatamate, produsa prin
violenta, printr-o atingere grava a demnitatii persoanei sau prin alta actiune ilicita
grava", nu tin de încadrarea juridica a faptei, ci de individualizarea pedepselor,
45[45] I. Tanoviceanu,

46[46] De pilda, conducatorul locului de munca îi da o palma unui angajat; acesta, surescitat din
cauza actului de violenta si a atingerii aduse demnitatii sale, paraseste unitatea, consuma bauturi
alcoolice si, revenind la locul de munca, aplica provocatorului o lovitura în cap. Instanta retine
omor cu premeditare savârsit în stare de provocare, întrucât nimic nu se opune ca premeditarea
sa coexiste cu provocarea.

47[47] sustinuta de L. Biro, M. Basarab, C. Niculescu.

48[48] Gheorghita Mateut, Drept penal, partea speciala, p.89.

49[49] În acelasi sens, instanta a decis ca inculpatul se face vinovat de omor cu premeditare
atunci când, în urma unor neîntelegeri repetate cu victima, a împrejmuit gradina cu un conductor
electric din sârma si , în fiecare noapte, între orele 23.00-05.00, a conectat instalatia la reteaua
electrica, fapt datorita caruia, când victima a intrat în gradina inculpatului pentru a-i distruge
legumele, aceasta a fost electrocutata mortal.
opera ce apartine magistratului. Asa cum rezulta si din litera legii, nu se impune
cerinta (deoarece textul legal nu distinge) ca tulburarea sau emotia provocata de
victima sa se materializeze în savârsirea faptei penale într-un moment imediat
urmator actiunii de provocare, asa cum se face expres precizarea de catre legiuitor în
materia pruncuciderii (fapta "savârsita imediat dupa nastere de catre mama aflata
într-o stare de tulburare pricinuita de nastere").Asa cum rezulta din textul legal al
pruncuciderii, legiuitorul a înteles ca fiind necesar sa precizeze ca tulburarea
pricinuita de nastere trebuie sa existe imediat dupa nastere.

Astfel, într-o speta care s-a aflat pe rolul Tribunalului Calarasi, la

individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, instanta a retinut în favoarea
acestuia, circumstanta atenuanta prevazuta de art.73 lit.b din Codul penal (scuza
provocarii). Împotriva sentintei de fond, Parchetul a formulat apel, vizând
urmatoarele aspecte: nejustificata retinere a scuzei provocarii, precum si gresita
condamnare, cu retinerea acestui text fara schimbarea încadrarii juridice a faptei.
Curtea, examinând actele si lucrarile din dosarul cauzei, atât din prisma motivelor de
apel invocate de Parchet, cât si din oficiu, sub toate aspectele, constata ca apelul este
nefondat. Astfel, deplin justificat si întemeindu-se pe probele concludente
administrate în cauza, instanta de fond a retinut ca între inculpat si victima aveau loc
dese conflicte, cu violente fizice si verbale reciproce. S-a dovedit ca în ziua
producerii omorului, victima a fost cea care, în mai multe rânduri, a avut o
comportare violenta si agresiva, adresându-i inculpatului insulte grave, cuvinte
deosebit de grele, apoi i-a aplicat inculpatului repetate lovituri cu u vatrai. Pe fondul
vechiului conflict ce exista între cei doi, aceste împrejurari de fapt din ziua crimei
sunt de natura sa justifice pe deplin aplicarea scuzei provocarii, având în vedere
tulburarea produsa inculpatului de comportamentul agresiv, insultator si violent al
victimei. Cât despre schimbarea încadrarii juridice potrivit art.334 C.p.p., este cu
totul neîntemeiata deoarece circumstantele atenuante tin, nu de încadrarea juridica a
faptei-pe care o da partea speciala a Codului penal, ci de individualizarea
pedepselor-opera ce este în sarcina magistratului. Apelul urmeaza a fi respins.

§1.1.2.Omorul savârsit din interes material50[50]

Aceasta împrejurare constituie elementul circumstantial al infractiunii de

omor calificat (art.175 lit.b), atunci când se constata ca faptuitorul a savârsit
infractiunea de omor, determinat fiind de un interes material.

50[50] Codul penal, art.175 alin.1, lit.b.

 Caracterul agravant al împrejurarii decurge din pericolul grav pe care îl
prezinta recurgerea la actiuni de ucidere pentru realizarea sau satisfacerea unor
interese materiale.

Interesul material, ca agravanta de calificare în materie de omor,

înseamna, în principiu, orice folos, avantaj sau beneficiu de natura patrimoniala
urmarit prin savârsirea infractiunii (de pilda, se urmaresc avantaje rezultând din
deschiderea unei succesiuni, se urmareste stingerea anumitor obligatii, modificarea
unor drepturi, etc.).

Într-o parere51[51] în continutul notiunii de interes material nu intra însa,

avantajele materiale rezultate din strângerea bunurilor victimei în momentul uciderii
ei. În cazul omorului din interes material, faptuitorul dobândeste folosinta bunurilor
sau drepturilor invocând numai vocatia patrimoniala rezultata din chiar faptul mortii
victimei. Aceasta forma de omor calificat nu subzista atunci când el a fost savârsit
din alte motive: razbunare, gelozie, în urma unor certuri, aceasta, chiar daca decesul
victimei i-ar aduce faptuitorului un avantaj material.52[52] Deci, potrivit deciziei
instantei supreme, retinerea agravantei de la lit.b este independenta de agravanta
legala de la art.75 alin.1 lit.d-"savârsirea infractiunii din motive josnice", iar la
individualizarea pedepsei, aceasta agravanta legala nu este luata în calcul, fiind
suficienta dispozitia art.175. În cazul în care motivul (mobilul) care consta în
obtinerea unui avantaj material se dovedeste a fi nereal (de exemplu, în realitate,
testamentul nu era în favoarea faptuitorului, dar acesta a considerat în mod gresit ca
are vocatie succesorala), cerinta legii este totusi îndeplinita deoarece relevanta în
aceasta situatie pentru încadrarea juridica a faptei în prevederea legala de la lit.b,
este latura subiectiva a infractiunii.

Într-o alta opinie, 53[53] interesele materiale sunt adesea provocate de

necesitati stringente asa ca, tentativa de a le realiza prin orice mijloace, chiar si prin
omor, devine extrem de îmbietoare pentru elementele lipsite de orice scrupule,
pentru firi adânc pervertite. Ocrotirea vietii oamenilor si a relatiilor sociale aferente
(cum sunt si cele patrimoniale), nu ar fi suficient asigurata fara o sanctionare a unor
astfel de elemente. Interesul material, dupa cum arata însasi notiunea, trebuie sa
constea în urmarirea unui folos, avantaj, beneficiu material concretizat fara
deosebire daca acest beneficiu provine dintr-o vocatie patrimoniala sau din
51[51] Gheorghita Mateut, Drept penal special. Sinteza de teorie si practica zudiciara., vol.I,
p.89.

52[52] T.S., dec. nr. 1004/07.05.1987.

53[53] V. Dongoroz si colab., op. cit., p.190.

culegerea spontana a bunurilor victimei dupa savârsirea faptei. Astfel, interesul
poate consta în obtinerea unei sume de bani sau a unor bunuri materiale ori a unor
titluri de valoare sau în dobândirea unei succesiuni ori stingerea unei datorii sau în
încasarea pretului promis pentru savârsirea omorului.54[54] Pentru existenta
împrejurarii agravate a interesului material, este suficienta constatarea ca
faptuitorul a urmarit un astfel de interes prin comiterea actiunii de ucidere, fiind
indiferent daca a realizat sau nu acel interes.

§1.1.3.Omorul savârsit asupra sotului sau unei rude apropiate55[55]

Omorul savârsit asupra sotului sau unei rude apropiate constituie o

împrejurare agravanta, deci un element circumstantial în continutul omorului
calificat (art.175 lit.c).

Împrejurarea consta din calitatile pe care la au reciproc, subiectul activ si

subiectul pasiv al omorului calificat (calitatea de sot sau de ruda apropiata a
faptuitorului în raport cu victima infractiunii). Aceasta legatura dintre autorul
infractiunii si subiectul pasiv al acesteia, formeaza în esenta, continutul agravantei
de la lit.c a art.175. Sfera persoanelor a caror ucidere formeaza aceasta agravanta
este precis limitata la dispozitiile explicative din art.149 din Codul penal.

Intra în aceasta sfera: - ascendentii;

- descendentii;

- fratii si surorile si copii acestora;

- persoanele devenite, potrivit legii (prin adoptie), astfel de

rude.

Considerarea legaturii dintre faptuitor si victima ca o împrejurare agravanta

îsi afla justificarea în gradul de periculozitate pe care îl prezinta subiectul activ al
unui astfel de omor. Faptuitorul încalca, nu numai datoria generala de a respecta
viata semenilor lui, ci si pe aceea speciala, de a respecta viata celor apropiati din
punct de vedere al familiei.

54[54] în cazul omorului la comanda, în timp ce în sarcina platitorului se va retine agravanta

premeditarii, în sarcina ucigasului platit se va retine savârsirea faptei în modalitatea normativa
prevazuta la lit.b-din interes material.

55[55] Codul penal, art.175 alin.1, lit.c.

 Omorul savârsit în contra sotului sau unei rude apropiate, apare deosebit de
odios în societatea contemporana, în care familia trebuie cladita pe sentimente de
stima si afectiune, de respect reciproc între soti si toti membrii acesteia.

Pentru întelesul notiunii de rude apropiate, trebuie sa ne referim, dupa cum

s-a aratat mai sus la dispozitiile art.149 din Codul penal, care, în alin.1 arata ca
"rudele apropiate sunt ascendentii si descendentii, fratii si surorile, copii
acestora, precum si persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude".

În alin.2 al art.149 se adauga ca "dispozitiile din legea penala privitoare la rude

apropiate, în limitele prevazute de alineatul precedent, se aplica, în caz de înfiere
cu efecte depline, persoanei înfiate, cât si descendentilor acesteia si în raport cu
rudele firesti, iar în caz de înfiere cu efecte restrânse, înfiatului, cât si
descendentilor acestuia si în raport cu rudele înfietorului".

Rudenia, ca institutie juridica, îsi gaseste reglementarea în dreptul familiei.

În mod firesc, la explicarea expresiei "ruda apropiata", Codul penal trebuie sa tina
seama de dispozitiile referitoare la rudenie din Codul familiei: art.45-46, art.66,
art.75, art.77.

Expresia "rude apropiate" este deseori folosita în Codul penal, atât în

partea generala (art.103 alin.1), cât si în partea speciala (art.170 alin.2, art.173
alin.5, art.175 alin.1 lit.c, art.193 alin.1, art.210 alin.1, art.221 alin.2, art.234 alin.2,
art.265 alin.2).

Calitatea de ruda apropiata priveste de cele mai multe ori, persoana

infractorului (subiect activ), constituind o cauza de nepedepsire sau o circumstanta
modificatoare de pedeapsa (agravanta sau atenuanta); la unele infractiuni, datorita
naturii lor, au calitatea de rude apropiate, atât subiectul activ, cât si cel pasiv (omorul
între rude, furtul între rude).

Cele de mai sus cu privire la frecventa folosirii în reglementarile Codului

penal a expresiei "rude apropiate", justifica existenta dispozitiei explicative din
art.149.

Dispozitia explicativa din alin.1 al art.149, prevede o enumerare limitativa a

persoanelor care, în întelesul legii penale, sunt considerate rude apropiate. Aceste
persoane sunt:

1. ascendentii si descendentii, adica acele persoane care coboara unele din

altele, unite fiind printr-o legatura de sânge, rude în linie dreapta (art.46 lit.a
 din Codul familiei); copiii recunoscuti sau pentru care s-a obtinut o hotarâre
judecatoreasca de stabilire a paternitatii, au acelasi statut juridic cu cei din
casatorie; de asemenea, pentru ascendenti sau descendenti, nu intereseaza
gradele de rudenie.
2. fratii si surorile, adica acele persoane care, fara sa coboare unele din altele
au, cu toate acestea, un ascendent comun, rude în linie colaterala de gradul
II. (art.46 lit.b din Codul familiei).
3. unchii sau matusile si nepotii sau nepoatele, rude în linie colaterala de
gradul III.
4. copiii apartinând fratilor sau surorilor, adica veri primari-rude colaterale
de gradul IV.

Calitatea de ruda apropiata, în cazul rudeniei de sânge, nu este conditionata de

împrejurarea ca aceasta rudenie provine din casatorie sau din afara casatoriei,
aceasta calitate fiind determinata de fenomenul natural al nasterii si nu de existenta
actului juridic al casatoriei.

Este de relevat faptul ca sotii nu sunt enumerati printre persoanele

considerate rude apropiate deoarece, dupa reglementarea Codului familiei,
casatoria nu creeaza raporturi de rudenie între soti. Aceasta este cauza pentru care în
partea speciala s-a folosit sintagma "sotul si rudele apropiate", pentru a se aplica
sotilor acelasi tratament juridic cu al rudelor apropiate.

Dispozitia explicativa din art.149 alin.2 extinde reglementarea din Codul

penal privitoare la rude apropiate, si la persoanele legate prin rudenie fireasca.

În cazul adoptiei cu efecte depline (art.79 C.fam.), extinderea priveste în limitele

aratate la alin.1 al art.149, atât pe cel adoptat, cât si pe descendentii acestuia în
raport cu rudele firesti ale adoptatului; în cazul adoptiei cu efecte restrânse (art.75
C.fam), extinderea priveste, între aceleasi limite legale, pe cel adoptat, cât si pe
descendentii acestuia, în raport cu rudele adoptatorului.

Potrivit acestei extinderi, în cazul înfierii cu efecte depline, daca cel înfiat
sau un descendent al sau ar ucide un ascendent sau un frate al înfiatului, i se va
aplica agravanta rudeniei apropiate; la fel în cazul înfierii cu efecte restrânse, daca
înfiatul sau un descendent al acestuia ar ucide pe un ascendent (sau un frate al
înfietorului), i se va aplica agravanta rudeniei apropiate.

Calitatea de ruda apropiata, în cazul înfierii va atrage aplicarea

dispozitiilor din Codul penal privitoare la rudele apropiate, atunci când aceasta
calitate a existat în momentul comiterii faptei penale.
 Daca, dupa savârsirea faptei prevazuta de legea penala, a intervenit
anularea sau desfacerea adoptiei, aceasta nu va influenta asupra situatiei
faptuitorului din punct de vedere al legii penale, vizând raspunderea agravata a
acestuia. Dovada înrudirii pentru constatarea calitatii de ruda apropiata, se face cu
actele întocmite sau înscrise în registrele de stare civila ori prin orice mijloc de
proba, în cazul în care aceasta dovada nu se poate face cu actele de stare civila
constatatoare.56[56]

În cazul înfierii cu efecte depline, dovada acesteia nu se poate face decât

cu actele de stare civila (art.79 alin.ultim C.fam.), iar, în caz de adoptie cu efecte
restrânse, decizia de încuviintare a adoptiei (art.73 C.fam.).

Codul penal anterior explica în art.138 pct.5, întelesul termenului "rude",

aratând ca "sunt rude ascendentii si descendentii, sotii si parintii lor, fratii si
surorile, copiii adoptivi, afinii în linie dreapta, cumnatii si cumnatele".

Dispozitiile din Codul penal anterior lamureau întelesul termenului "rude", pe când
dispozitia din codul actual, explica întelesul termenului "rude apropiate". Acesta
explica deosebirea de continut (pe lânga altele, de exemplu, sotii nu sunt rude)
dintre cele doua dispozitii lamuritoare.

În raport cu aceste deosebiri, în cazul situatiilor tranzitorii, legea mai

favorabila va fi aceea care prevede felul de rudenie ce s-ar invoca (de exemplu,
afinii si cumnatii din textul C.p. anterior sau copiii fratilor sau surorilor din textul
actualului cod). Dupa legea penala actuala, omorul este simplu, necalificat, în cazul
uciderii unui afin în linie dreapta, precum si în cazul în care victima se afla cu
victima în raporturi naturale ori când rudenia este prin alianta (de pilda, victima este
sotul matusii inculpatului, sora tatalui sau, etc.).

Raportul matrimonial trebuie sa fie valabil în momentul savârsirii

infractiunii. Daca la data savârsirii faptei, sotii divortasera sau casatoia, dintr-un
anumit motiv, era nula, împrejurarile prevazute de art.175 lit.c, nu exista.

În cazul când faptuitorul nu a cunoscut raportul sau cu victima, precum si în

caz de error in personam sau de aberratio ictus împrejurarea agravanta nu se va
pune în seama infractorului potrivit dispozitiei din alin.2 al art.51 din Codul penal
(nu constituie circumstanta agravanta împrejurarea pe care faptuitorul nu a
cunoscut-o în momentul savârsirii infractiunii57[57]).

56[56] art.24 din Decretul 31/1954.

 În cazul în care faptuitorul luase hotarârea de a savârsi omorul contra
sotului sau a unei rude apropiate, dar din eroare asupra persoanei sau din devierea
actiunii, a ucis o alta persoana, de asemenea, nu se va aplica agravanta din art.175
lit.c, deoarece legea nu ia în considerare decât agravantele efectiv realizate si
esentiala este intentia de a ucide pe sot sau pe o ruda apropiata.

Fiind o circumstanta personala, ea nu se rasfrânge asupra participantilor.

Este de mentionat ca în terminologia dreptului penal, omorului calificat,

datorita calitatii de sot sau de ruda apropiata a victimei si a faptuitorului, i se dau
uneori denumiri specifice, ca: uxoricid, patricid, fratricid, etc.

1.1.3.1.Stabilirea continutului infractiunii de pruncucidere si delimitarea ei de

infractiunea de omor

O atare analiza se arata pertinenta mai ales din perspectiva raportarii

infractiunii prevazute la art.175 lit.c C.p. ( "omor savârsit asupra sotului sau unei
rude apropiate"), la cea prevazuta la art.177 C.p.-constituie infractiune de
pruncucidere "uciderea copilului nou-nascut savârsita imediat dupa nastere de
catre mama aflata într-o stare de tulburare pricinuita de nastere".

În ipoteza prevazuta la art. 177 C.p., subiectul activ al infractiunii este

esentialmente calificat, infractiunea de pruncucidere neputându-se savârsi decât
asupra unei rude apropiate care, în cazul de fata este copilul nou-nascut si numai de
catre un singur subiect-mama copilului.

Se observa deci, o legatura indisolubila între cele doua infractiuni a caror

calificare în practica, fie ca omor calificat în modalitatea normativa prevazuta la
lit.c, fie ca pruncucidere, este necesar sa se faca în conformitate cu legea.

Pentru aceasta trebuie sa se aiba în vedere în primul rând latura subiectiva a

fiecareia dintre cele doua fapte si, cu precadere, vinovatia. In concreto, în cazul
infractiunii de pruncucidere, discernamântul subiectului activ este alterat, intentia
mamei copilului nou-nascut de a ucide neputând fi confundata cu intentia
subiectului activ al infractiunii prevazute la art.175 lit.c (mama, sot sau orice alta
ruda apropiata), caz în care, în lipsa unor circumstante-cum ar fi provocarea-nu se
poate vorbi în principiu, de un discernamânt alterat.

57[57] T.S., sect. pen., dec. nr. 472/1988; instanta a hotarât ca fapta inculpatului de a-si ucide din
gresala sotia, cu o lovitura care era destinata altei persoane, nu poate fi încadrata în prevederile
art.175, ci în cele ale art.174 (omor simplu).
 Prin urmare, pentru existenta infractiunii de pruncucidere se cere a fi
îndeplinite doua conditii: - uciderea copilului nou-nascut sa fi avut loc imediat dupa
nastere;

- mama sa se fi gasit într-o stare de tulburare pricinuita de nastere.

Cu privire la probele ce sunt necesare pentru stabilirea acestor doua

elemente constitutive, instantele nu au formulat un punct de vedere unitar.

Unele instante au considerat ca ascunderea sarcinii de catre femeia gravida,

sustragerea de la evidenta si de la controlul medical a femeii însarcinate, ascunderea
momentului nasterii prin nesolicitarea asistentei din partea altor persoane, constituie
probe hotarâtoare în dovedirea împrejurarii ca femeia care si-a ucis copilul nou-
nascut nu s-a aflat în starea de tulburare pricinuita de nastere, la care se refera
art.177 C.p.

Alte instante au considerat ca existenta starii de tulburare pricinuita de

nastere, urmeaza a se retine, indiferent de conduita anterioara a mamei, ori de câte
ori se constata, chiar si numai pe baza unor depozitii de martor, ca femeia s-a aflat
într-o stare psihica determinata de nastere care i-a diminuat capacitatea intelectiv-
volitiva si sub stapânirea acestei stari, a suprimat viata copilului printr-o activitate
comisiva ori omisiva.

În fine, alte instante au considerat ca, pentru a putea conchide asupra

elementelor constitutive ale infractiunii de pruncucidere, si anume, referitor la
existenta starii de tulburare pricinuita de nastere si la faptul ca nou-nascutul a fost
ucis imediat dupa nastere, pe lânga alte mijloace de proba, este necesara si
efectuarea unei expertize medico-legale prin care sa se ateste ca, în împrejurarile
concrete în care a fost comisa fapta, mama respectiva a actionat în conditiile
mentionate.

Aceasta din urma solutie este cea legala.

Legea penala prevede ca fapta constituie pruncucidere, numai daca

respectivul copil a fost ucis imediat dupa nastere. Constatarea corecta a împrejurarii
ca uciderea copilului a avut loc imediat dupa nastere, implicând cunostinte de
specialitate, nu poate fi facuta numai pe baza de declaratii de martori sau numai pe
baza relatarilor mamei copilului, ci instantele de judecata urmeaza sa dispuna
efectuarea unei expertize medico-legale, din care sa se poata trage o concluzie certa
cu privire la aceasta împrejurare esentiala pentru caracterizarea infractiunii de
pruncucidere.
 De asemenea, pentru existenta infractiunii de pruncucidere este necesar ca
uciderea copilului nou-nascut sa fi fost comisa de catre mama, în timp ce se afla
într-o stare de tulburare pricinuita de nastere. Din modul cum se exprima legiuitorul,
rezulta ca nu orice tulburare, cauzata chiar si de factori externi, este de natura sa
justifice încadrarea faptei în prevederile art.177 C.p., ci numai tulburarea ivita în
procesul nasterii sau consecutiva acesteia.

Procesele afective specifice nasterii ori manifestarile emotional-afective determinate

de anumite situatii neconvenabile mamei (de exemplu: împrejurarea ca a fost
parasita de barbatul cu care a întretinut relatii intime, teama ca va fi alungata de
parinti, anumite conceptii retrograde datorate nivelului cultural redus), pot fi luate în
considerare la individualizarea pedepsei, fara ca aceste împrejurari sa poata duce la
încadrarea juridica a faptei în dispozitiile art.177 din Codul penal. Pentru a se retine
existenta "tulburarii pricinuite de nastere", pe lânga alte mijloace de proba, este
necesara efectuarea si a unei expertize medico-legale.

Este evident ca în practica, nu întotdeauna pot fi examinati mama si nou-nascutul,

imediat dupa comiterea faptei, mai ales când uciderea copilului a fost descoperita
mai târziu. Totusi, si în aceste cazuri este necesara efectuarea expertizei medico-
legale, urmând ca expertul, la stabilirea concluziilor, sa tina seama si de
împrejurarile de fapt rezultând din actele de cercetare penala sau judecatoreasca.

1.1.3.2.Încadrarea faptei de ucidere a copilului nou-nascut în dispozitiile art.175

din Codul penal

Pentru cazul în care uciderea de catre mama a copilului nou-nascut nu

întruneste elementele constitutive ale faptei prevazute de art.177 C.p., iar fapta
urmeaza a se încadra ca infractiune de omor, s-a pus problema elementelor
circumstantiale ce determina încadrarea faptei în dispozitiile art.175 din cod.

Unele instante au încadrat omorul comis de mama numai în dispozitiile

art.175 lit.c din Codul penal.

Alte instante au încadrat asemenea fapte în dispozitiile art.175 lit.a si c din

acelasi cod.

În fine, alte instante au decis ca încadrarea juridica trebuie facuta

întotdeauna în dispozitiile art.175 lit.c si d din Codul penal, iar, când din probe
rezulta ca fapta a fost savârsita cu premeditare, aceasta trebuie încdrata si în
dispozitiile de la litera a. din mentionatul text de lege.
 Aceasta ultima solutie este cea legala.

Într-adevar, omorul savârsit de mama asupra unui descendent, ruda apropiata în

întelesul art.149 C.p., se încadreaza în dispozitiile art.175 lit. c din Codul penal.
Fapta urmeaza sa fie încadrata si în dispozitiile art.175 lit.d, deoarece în asemenea
cazuri, a fost suprimata viata unei persoane profitându-se de starea de neputinta a
acesteia de a se apara.

Copilul nou-nascut este, prin natura situatiei lui, în neputinta de a se apara, iar cel
care-i suprima viata, profita implicit, de aceasta stare.

În cazurile în care mama a premeditat uciderea copilului, fapta va trebui

încadrata si în lit.a din art.175 C.p. În atare caz, este de observat ca unele instante au
retinut premeditarea în împrejurarea ca femeia a ascuns sarcina fata de membrii
familiei sale ori fata de alte persoane, ca nu s-a prezentat la organele sanitare
pentru luarea în evidenta femeilor însarcinate ori pentru control, a ascuns
momentul nasterii, nu a solicitat vreo asistenta din partea altor personae, etc.

Or, numai împrejurarile sus-aratate, nu sunt suficiente pentru a se putea

deduce concluzia ca femeia însarcinata a premeditat uciderea copilului.

Premeditarea,58[58] ca element circumstantial al omorului calificat, presupune

realizarea a doua cerinte, si anume: luarea rezolutiei infractionale sa fi precedat
activitatea materiala de ucidere si, totodata, subiectul infractiunii sa fi trecut la
unele acte premergatoare ale faptei, cum sunt: procurarea de mijloace cu care sa
actioneze, cautarea de complici, alegerea locului unde sa comita fapta.

În lipsa unei chibzuiri anticipate si a unor acte de pregatire in vederea

suprimarii vietii copilului, nu se poate retine premeditarea.

In consecinta, uciderea copilului nou-nascut, de catre mama care nu se afla in stare

de tulburare pricinuita de nastere, se încadreaza in art.175 lit.c si d C.p., iar când din
administrarea probatoriului rezulta ca mama a actionat cu premeditare, încadrarea
urmeaza a se face si in dispozitiile de la lit.a din acelasi articol.

In cazul in care fapta mamei de a-si fi ucis copilul nou-nascut, constituie

infractiunea de omor calificat, activitatea celorlalti participanti (complici, instigatori,
coautori), se încadreaza, de asemenea, ca omor calificat (art.175 lit.d C.p.). În cazul
în care exista agravanta premeditarii si cu privire la acestia ori sunt rude apropiate,
fapta lor va fi încadrata si în lit.a si c din acelasi text de lege.
58[58] infra. p.22.
 Daca uciderea nou-nascutului a fost comisa de o alta persoana, activitatea
de participare a mamei urmeaza sa fie încadrata ca instigare, complicitate sau
coautorat la infractiunea prevazuta la art.175 lit. c si d din Codul penal sau si din
lit.a din mentionatul text, în cazul în care a actionat cu premeditare, deoarece
calitatea de ruda apropiata sau premeditarea, sunt împrejurari agravante personale
care determina o asemenea încadrare juridica a activitatii infractionale pe care ea a
savârsit-o, chiar daca ceilalti participanti nu sunt rude apropiate cu victima si nici nu
au actionat cu premeditare, iar încadrarea la lit.d din acelasi text de lege le este
comuna.

Pentru asigurarea unei practici judiciare comune, instanta suprema a statuat

o serie de decizii de îndrumare.59[59]

Astfel:

1. pentru ca suprimarea vietii copilului de catre mama sa fie considerate

pruncucidere in sensul art.177 C.p., trebuie sa rezulte ca uciderea, imediat
dupa nastere, a fost savarsita de catre mama aflata intr-o stare de tulburare
pricinuita de nastere. Pentru dovedirea împrejurarii ca suprimarea vietii
copilului a avut loc "imediat dup nastere", precum si a faptului ca mama si-a
ucis copilul in timp ce se afla intr-o stare de tulburare pricinuita de nastere, pe
lânga alte mijloace de proba, este necesara si efectuarea unei expertize
medico-legale, prin care sa se ateste ca, in împrejurarile concrete in care a fost
comisa fapta, mama a actionat in conditiile mentionate; daca expertiza
medico-legala nu a fost efectuata imediat dup nastere, expertul medico-legal,
in concluziile sale, va tine seama si de împrejurarile de fapt care rezulta din
actele de cercetare penala sau judecatoreasca.
2. activitatile complicitorii ale instigatorului la suprimarea vietii copilului nou-
nascut, imediat dup nastere, de catre mama, se considera complicitate sau
instigare la infractiunea de omor calificat (facând aplicate lit.d sau, dup caz, si
lit.a sau c din acelasi articol), iar nu la infractiunea de pruncucidere.
3. in lipsa unor elemente circumstantiale care sa justifice încadrarea faptei ca
pruncucidere, activitatea mamei de a fi suprimat viata copilului nou-nascut,
urmeaza a fi încadrata in dispozitiile art.175 lit.c si d din Codul penal; daca
din probe rezulta ca mama copilului a actionat cu premeditare, se va retine, ca
element circumstantial al omorului calificat, sic el prevazut la lit.a din art.175
C.p.
4. daca uciderea nou-nascutului a fost comisa de o alta persoana decât mama
copilului, activitatea de participare a mamei urmeaza sa fie încadrata ca
59[59] dec. nr. 2 din 3 apr.1976 referitoare la pruncucidere în R.R.D. nr. 5/1976.
 instigare, complicitate sau coautorat la infractiunea prevazuta de art.175 lit.c
si d din Codul penal, sau si la lit.a, în cazul în care s-a actionat cu
premeditare.

1.1.3.3.Posibilitatea retinerii circumstantei agravante prevazute la art.75 lit.b din

Codul penal

Sustinând posibilitatea retinerii circumstantelor agravante generale

reglementate de art. 75 lit.b din Codul penal în cazul infractiunii de omor calificat,
unii autori au argumentat în esenta60[60] ca infractiunea de omor calificat prevazuta
si pedepsita de art.175 lit.c nu exclude, ci impune aplicarea circumstantei agravante
generale, reglementata prin prevederea art.75 lit.b din Codul penal, în teza savârsirii
infractiunii prin violenta asupra membrilor familiei.

Cele doua texte de lege (art.75 lit.b si art.175 alin.1 lit.c) nu sunt identice,
astfel încât, prin aplicarea lor în acelasi caz, nu se realizeaza o dubla agravare a
raspunderii penale.61[61]

Problema de drept adusa în discutie, atât prin solutiile de caz ale

Tribunalului Olt62[62], cât si prin punctele de vedere doctrinare exprimate-aceea a
raporturilor dintre circumstantele generale legale de agravare a raspunderii
penale si cele speciale, constituite de aceeasi împrejurare-nu este deloc inedita, asa
cum s-a afirmat, ea fiind repetat examinata si solutionata deopotriva jurisprudential
si doctrinar.63[63]

Ineditul, determinat de modificarea prevederilor art.75 lit.b din Codul

penal, si raportarea agravantei savârsirii infractiunii prin violenta asupra membrilor
familiei, la aceea de omor calificat, prevazuta si pedepsita de art.175 lit.c din Codul
penal, este anihilat din moment ce el se circumscrie unor abordari si solutionari de
principiu preexistente care trebuie avute în vedere si luate în considerare cu atât mai
mult cu cât sunt opuse celor aduse în discutie.

60[60] C. Niculeanu si C. Turuianu

61[61] C. Niculeanu.

62[62] sent. pen. nr. 87/26 iun.2001, ramasa definitiva prin decizia nr. 545/18 oct.2001 a Curtii de
Apel Craiova.

63[63] Horia Diaconescu, Cu privire la posibilitatea retinerii circumstantei agravante generale reglementate de art.75
lit.b din C.p. în cazul infractiunii de omor calificat, prevazuta si pedepsita de art. 175 lit.c. Cp., în Dreptul nr.12/2003,
p.141.
 În conformitate cu prevederile art.75 alin.1, lit.b din Codul penal,64[64]
constituie circumstante agravante, între altele si savârsirea faptei prin acte de
cruzime, prin violenta asupra membrilor familiei sau prin metode sau mijloace
care prezinta pericol public.65[65]

Noutatea de reglementare a prevederilor art.75 lit. b aduse prin L 197, consta

în faptul ca, pe lânga împrejurarile initiale determinate si mentinute-savârsirea
infractiunii prin acte de cruzime sau prin metode sau mijloace care prezinta pericol
public, a fost adaugata aceea a comiterii infractiunii prin violenta asupra membrilor
familiei. Au fost grupate astfel, în aceleasi prevederi legale, trei împrejurari distincte
care constituie circumstante agravante legale generale, cu aceleasi efecte în planul
raspunderii penale. Legiuitorul a instituit o circumstanta legala generala, constând în
savârsirea infractiunii prin violenta asupra membrilor familiei, în care, atât subiectul
activ, cât si cel pasiv sunt membrii aceleiasi familii. Violenta, faptele de violenta
savârsite asupra membrilor familiei, pe lânga lezarea integritatii corporale sau
sanatatii acestora, pot afecta, periclita, însasi existenta acesteia, determinând nu
rareori, destramarea ei. Efectele indiscutabil si profund daunatoare ale violentei între
membrii familiei, atât pentru acestia, cât si pentru societate în ansamblul ei, ca si
recrudescenta unor asemenea acte de violenta, au impus prevenirea si combaterea
acesteia prin mijloacele proprii legii penale.

Prevederea în cadrul si limitele art.75 alin.1 lit.b C.p. si a circumstantei de

agravare a raspunderii penale în cazul savârsirii infractiunii prin violente asupra
membrilor familiei, raspunde nevoii sociale majore de aparare mai ferma, mai
eficienta a ei împotriva starilor de pericol create prin acestea. Dar acestei necesitati
îi raspund deopotriva si modificarile aduse infractiunilor de lovire sau alte violente
si de vatamare corporala prevazuta în art.181, prin L.197/2000, prin care au fost
reglementate modalitatile agravante ale acestora prin introducerea alineatelor 1¹ si 2¹
si respectiv, alineatul 1¹, atunci când faptele sunt savârsite asupra membrilor
familiei. Este, fara îndoiala, în afara oricarei discutii ca lovirea sau alte violente si
vatamarea corporala în modalitatile agravante prevazute în art.180 alin.1¹ si 2¹ si
art.181 alin.1¹ din Codul penal, sunt infractiuni care se comit prin violenta asupra
membrilor familiei. Lovirea sau alte violente si vatamarea corporala sunt,
neîndoielnic, infractiuni care se comit prin violenta si care, fiind savârsite asupra

64[64] Codul a fost astfel modificat prin Legea 197/2000 publicata în M.Of. partea I, nr.568 /15
nov. 2000.

65[65] În aceeasi masura, problematica poate fi analizata si în cazul modalitatii normative

prevazute la lit.e din art.175 - savârsirea faptei prin mijloace care pun în pericol viata mai multor
persoane.
membrilor familiei, determina existenta modalitatilor normative agravate ale
acestora.

Chiar daca solutiile de caz ale practicii judiciare au privit alte agravante
legale si alte infractiuni decât cea în discutie, ele au valoarea unor statuari de
principiu în ceea ce priveste situatia concursului dintre agravanta legala si
circumstanta de agravare normativa a unei infractiuni, atunci când sunt determinate
de aceeasi împrejurare.

Prin toate aceste solutii s-a statuat constant ca nu sunt aplicabile prevederile art.75
din Codul penal, daca aceeasi împrejurare agravanta apare în continutul
circumstantial al infractiunii în modalitatea ei agravata. Ca urmare, nu se poate
face aplicarea concomitenta a prevederilor art.75 pe de o parte si cele ale
modalitatilor agravate ale unei infractiuni, pe de alta parte în acele situatii în care
împrejurarea agravanta este unica, definindu-le, caracterizându-le deopotriva.

Doctrina juridica a sprijinit si a motivat convingator aceste solutii cu

valoare de principii în materia adusa în discutie. În toate cazurile în care
împrejurarea de circumstantiere în sens agravant este unica si inclusa ca element
circumstantial în continutul calificat sau agravat al diferitelor infractiuni, ea nu mai
poate fi retinuta si aplicata separat ca circumstanta agravanta legala. Împrejurarile
prevazute în art.75 alin.1 din Codul penal, au caracter de circumstante legale
generale. Prevederile legale pe care le reglementeaza sunt aplicabile, oricare ar fi
infractiunea savârsita, cu exceptia cazurilor în care unele dintre aceste împrejurari,
constituie elemente circumstantiale ale unei infractiuni calificate, agravate, având
caracterul unor circumstante speciale. În astfel de situatii se aplica regula potrivit
careia circumstanta speciala primeaza si exclude pe aceea generala. 66[66] Este firesc
sa fie asa pentru ca, prin retinerea agravantei speciale a infractiunii, care are
prioritate, s-a valorificat împrejurarea de fapt care constituie si o circumstanta
agravanta legala generala. Or, este inadmisibil ca una si aceeasi împrejurare sa
determine de doua ori agravarea raspunderii penale atât ca circumstanta generala
agravanta, cât si ca element de calificare, de agravare a infractiunii.

Prin prevederea art.175 lit.c din Codul penal este incriminat omorul
calificat savârsit asupra sotului sau a unei rude apropiate. El constituie indiscutabil,
cea mai grava infractiune care se savârseste prin violenta (pe care, de altfel, o
implica în mod necesar) împotriva unui membru de familie. Omorul astfel calificat
absoarbe, încorporând în continutul sau constitutiv, actele de violenta savârsite

66[66] D.Lucinescu, pag.451.

împotriva sotului sau unei rude apropiate si care, izolate de acesta si de modalitatile
calificate ale altor infractiuni, constituie agravanta generala prevazuta la art.75 lit.b.

Violentele exercitate împotriva sotului sau împotriva unei rude apropiate,

calificând omorul astfel savârsit, constituie o circumstanta speciala de calificare a
acestuia, pierzându-si statutul de circumstanta legala agravanta generala.

Într-adevar, asa cum s-a sustinut, cele doua texte de lege nu au continut
identic. Nici nu putea fi astfel, din moment ce unul incrimineaza omorul calificat, iar
al doilea stabileste o circumstanta agravanta generala. Daca ar fi avut un continut
identic, unul dintre textele de lege în discutie ar fi fost inutil si trebuia înlaturat.

Împrejurarea care circumstantiaza agravant atât modalitatea normativa a

omorului, cât si în general, raspunderea penala, este aceeasi: savârsirea unei
infractiuni prin violenta asupra persoanelor care au o anumita calitate.

Calitatea de membru al familiei, impusa de art.75 lit.b din Codul penal, este
conditionata de aceea de sot sau de ruda apropiata care califica nu numai subiectul
activ si pasiv, ci, prin acestia, însasi infractiunea de omor prevazuta si pedepsita de
art.175 alin.1 lit.c din Codul penal, fiind mai restrictiva decât acestea din urma.

Pentru ca, potrivit art.149¹ din Codul penal, prin "membru de familie" se
întelege sotul sau ruda apropiata, daca aceasta din urma locuieste si gospodareste
împreuna cu faptuitorul, raportul dintre notiunea de "sot sau ruda apropiata"-care
conditioneaza calificarea omorului-si "membrul de familie"-care circumstantiaza
agravant si general infractiunea savârsita prin violenta în conditiile art.75 lit.b, este
unul de la întreg la parte, situându-se în afara identitatii dintre membrii raportului de
mai sus, doar acele rude apropiate care nu locuiesc sau gospodaresc împreuna cu
faptuitorul, dar cu privire la care are loc circumstantierea faptei de omor si
încadrarea ei în prevederile art.175, în cazul în care respectiva fapta este îndreptata
împotriva acestora.

Deci, în reglementarea si definirea legii, membrul de familie nu poate fi

decât sotul sau ruda apropiata, cu conditia specifica acesteia din urma (nu si sotului),
de a locui si gospodari împreuna cu faptuitorul. Conditia de a locui si gospodari
împreuna cu faptuitorul, impusa numai rudei apropiate pentru a fi socotita membru
de familie, nu înlatura din vedere si limitele ce intereseaza problema în discutie,
caracterul unic al împrejurarii care circumstantiaza în sens agravant infractiunile
savârsite prin violenta asupra unei persoane care are un asemenea statut.
 Aceeasi împrejurare apare asadar, atât ca circumstanta generala de agravare,
cât si ca una speciala, definitorie pentru omor calificat, astfel încât, logic si legal, nu
poate agrava de doua ori raspunderea penala pentru uciderea sotului sau a rudei
apropiate, în masura în care aceasta din urma locuieste si gospodareste împreuna cu
faptuitorul.

Prin analogie, examinând si solutionând problema concursului între doua

agravante legale-una generala si una speciala-constituite de aceeasi împrejurare,
practica judiciara a statuat în mod constant si ca agravanta legala generala prevazuta
în art.75-"savârsirea infractiunii prin acte de cruzime"-nu poate fi aplicata în cazul
infractiunii de omor deosebit de grav, care include în continutul sau constitutiv o
circumstanta similara.

Prin urmare, toate aceste solutii pot fi calificate ca fiind rezolvari de

principiu, indiscutabil juste.

§1.1.4.Omorul savârsit profitând de starea de neputinta a victimei de a se

apara67[67]

Aceasta împrejurare agravanta este considerata ca element circumstantial al

omorului calificat la lit.d a art.175 din Codul penal.

Se considera calificat, potrivit acestei prevederi, omorul pe care faptuitorul l-a

savârsit asupra unei persoane care nu avea posibilitatea fizica de a se apara, iar
faptuitorul a profitat de aceasta stare pentru a comite omorul.

Agravanta se justifica prin aceea ca, pe de o parte, omorul asupra unei

persoane care se afla în stare de neputinta de a se apara, se savârseste mai usor, iar
pe de alta parte, ca cel care profita de o asemenea stare a victimei pentru a o ucide,
vadeste un grad sporit de pericol social.

Prin aceasta, legea a creat un plus de ocrotire pentru viata celor aflati în
neputinta de aparare. Neputinta de aparare împotriva unei actiuni de ucidere este
evident, o neputinta fizica. Starea de neputinta poate însa proveni din diferite cauze,
de ordin fizic sau psihic, cauze care diminueaza sau anihileaza aptitudinea de
aparare a unei persoane.

Aceasta agravanta se retine atunci când faptuitorul cunostea starea de neputinta a

victimei si o transforma într-un mijloc de realizare cu mai multa usurinta a
omorului.
67[67] Codul penal, art.175 alin.1,lit.d.
 Pentru retinerea acestei agravante, se cere a fi îndeplinite urmatoarele
conditii:

1. sa existe starea de neputinta a victimei de a se apara; neputinta de a

se apara a victimei este o împrejurare de natura fiziologica, care poate fi
naturala (infirmitate, convalescenta, batrânete, vârsta frageda, somn)68
[68], provocata în mod întâmplator de factori externi sau interni (de
exemplu, persoana se gaseste într-un loc izolat, fiind lipsita de vreun
mijloc de aparare ori a suferit un accident) sau provocata chiar de
victima (de pilda, betia voluntara69[69] sau administrarea de narcotice).
Sunt în neputinta de a se apara, persoanele care, datorita unei stari fizice
sau psihice ori datorita altor împrejurari, nu pot reactiona împotriva
agresorului. Aceasta circumstanta este incidenta deci, si în situatia în
care omorul a fost savârsit asupra unei persoane care, desi nu suferea de
nici o infirmitate în momentul savârsirii faptei, nu a avut posibilitatea de
a se apara, iar faptuitorul a profitat de aceasta stare pentru a comite
fapta. Dupa cum am vazut, starea de neputinta fizica sau psihica a
victimei de a reactiona, aparându-se în fata atacului, trebuie sa fie
exterioara activitatii autorului, adica sa nu se datoreze faptelor
acestuia. Este, de asemenea în neputinta de a se apara, persoana a carei
forta fizica este vadit disproportionata în raport cu a faptuitorului,
precum si persoana care, atinsa fiind de vreo maladie psihica, nu îsi da
seama de pericolul care o ameninta.
2. faptuitorul sa profite de aceasta stare; textul utilizeaza expresia
"profitând de starea de neputinta", ceea ce înseamna ca, alaturi de
conditia imposibilitatii de aparare, trebuie sa subziste si conditia folosirii
acestei stari de catre faptuitorul în cauza. A profita de starea de neputinta
a victimei de a se apara, presupune cunoasterea de catre faptuitor a
conditiei precare a victimei si hotarârea acestuia de a se folosi de aceasta
stare a victimei pentru a o ucide. Cele doua elemente (cunoasterea unei
stari si hotarârea de a se folosi de aceasta împrejurare) trebuie sa fie
68[68] asa cum s-a constatat în practica instantelor, vârsta înaintata a victimei si împrejurarea ca
aceasta sufera de anumite boli, nu duc la concluzia ca se afla în neputinta de a se apara, daca la
data uciderii aceasta ducea o viata activa, normala, desfasurând diferite activitati; C.S.J., sect.
pen., dec. nr. 881/02.04.1992

69[69] s-a decis ca lasarea unei persoane în vârsta, aflata în stare de betie voluntara completa,
dupa violarea ei, pe câmp, partial dezbracata, noaptea, la sfârsitul lunii noiembrie, pe vreme
geroasa, cu urmarea decesului prin soc hipotermic, constituie infractiunea de omor calificat
savârsita profitând de starea de neputinta a victimei de a se apara; C.S.J., sect. pen., dec. nr.
2229/21.09.1995.
 îndeplinite cumulativ, ceea ce face ca fapta sa prezinte un grad de
pericol social mai grav din punct de vedere obiectiv (neputinta victimei
de a se apara), cât si din punct de vedere subiectiv (perversitatea
faptuitorului care a ucis, profitând de aceasta împrejurare).70[70]

Sunt deci, doua conditii corelative: una privind victima, cealalta pe

faptuitor, una fara cealalta nefiind suficienta pentru a caracteriza aceasta modalitate
a omorului calificat.

Agravanta nu se aplica în ipoteza în care faptuitorul, desi cunoaste starea

de neputinta a victimei, nu se foloseste de ea în executarea omorului (spre exemplu,
se toarna otrava în mâncarea din care consuma mai multe persoane printre care si un
orb sau se provoaca o explozie în locul unde se afla un infirm, cazuri în care nu este
antrenata agravanta de la lit.d). De asemenea, eroarea faptuitorului în ceea ce
priveste starea în care se afla victima, înlatura aplicarea agravantei. Aceeasi solutie
se impune si în caz de aberratio ictus. Pentru a se aplica agravanta este necesar ca,
atât persoana efectiv ucisa, cât si persoana împotriva careia s-a îndreptat actul de
ucidere, sa nu îndeplineasca conditia aptitudinii de a se apara împotriva activitatii
faptuitorului. Circumstanta de calificare, având un caracter obiectiv, se rasfrânge
asupra participantilor, în masura în care acestia au cunoscut-o (art.28 aln.2 C.p.).

§1.1.5.Omorul savârsit prin mijloace care pun în pericol viata mai multor
persoane71[71]

Aceasta împrejurare agravanta constituie un element circumstantial al

omorului calificat (art.175 lit.e).

Aceasta circumstanta, referindu-se la mijloacele de savârsire a omorului,

are în vedere mijloace care, fie prin natura lor, fie datorita modului de folosire, fac
ca în afara mortii victimei, sa se creeze o stare de pericol si pentru viata altor
persoane.

Împrejurarea agravanta exista atunci când faptuitorul a ales ca mijloc de savârsire a

omorului un mijloc a carui folosire este de natura sa puna în pericol viata mai multor
persoane si, cu toate ca si-a dat seama de posibilitatea acestui pericol, prevazând
existenta lui, totusi s-a folosit de acel mijloc la savârsirea actiunii de ucidere.

Pentru existenta agravantei, se cere a fi îndeplinite urmatoarele conditii:

70[70] vz. CSJ, sect. pen., dec. nr. 152/1999, în Dreptul nr. 5/2000, p.56.

71[71] Codul penal, art.175 alin.1, lit.e.

 1. mijloacele folosite de faptuitor sa prezinte un pericol potential
pentru viata mai multor persoane; este vorba de acele mijloace care prin ele
însele, prin natura lor (bombe, gaze axfixiante, incendii) sau prin modul cum sunt
folosite (otravuri, diferite reptile, etc.) pot pune în pericol viata unei pluralitati de
subiecti pasivi. Astfel, punerea unei bombe într-un loc pe unde obisnuit trece
persoana împotriva careia este îndreptata actiunea de ucidere, loc pe unde pot trece
însa si alte persoane, punerea otravii în mâncarea destinata persoanei pe care
faptuitorul si-a propus s-o ucida, dar din care s-ar putea sa manânce si alte persoane,
infectarea apei din fântâna persoanei vizate de faptuitor, fântâna din care, uneori iau
apa si vecinii, sunt câteva mijloace care pun în pericol viata mai multor persoane.

Pericolul pentru viata mai multor persoane, nu este obligatoriu sa rezulte în mod
exclusiv din natura mijloacelor de ucidere folosite, ci din împrejurarile sau
circumstantele cu care, în concret, se asociaza acele mijloace, agravând pericolul.
Astfel, în practica judiciara s-a decis ca fapta inculpatului de a ucide cu o rafala de
pistol mitraliera o persoana car statea în picioare în mijlocul unei camere în care
dormeau alte trei persoane, constituie omor calificat prevazut de art.175 lit.e C.p.
deoarece, tragând mai multe gloante asupra victimei în directia în care se aflau si
alte persoane, a fost pusa în pericol si viata acestora.72[72]

Folosirea unor astfel de mijloace nu numai ca pune în pericol viata mai multor persoane, dar este
concludenta si în ceea ce priveste periculozitatea grava a celui care a recurs la astfel de mijloace,
acceptând riscul de a ridica prin fapta sa, viata unei pluralitati de persoane.

2. faptuitorul sa cunoasca pericolul pentru viata mai multor

persoane, pe care îl prezinta mijloacele folosite; în toate cazurile, faptuitorul
trebuie sa aiba cunostinta de existenta acestor circumstante la care expune prin fapta
sa, viata mai multor persoane, urmarind sau acceptând producerea rezultatului, din
punct de vedere subiectiv, fiind necesara stabilirea acestui aspect. Faptuitorul trebuie
sa aiba cunostinta de mijloacele utilizate si de pericolul potential pe care îl prezinta,
dând dovada de dispret nu numai pentru viata persoanei vizate, ci si pentru viata
tuturor persoanelor expuse pericolului de a fi ucise. Astfel, acela care amplaseaza un
dispozitiv exploziv într-un loc aglomerat, chiar daca regleaza dispozitivul astfel
încât sa ucida o anume persoana, are reprezentarea ca prin fapta sa ar putea sa
produca mai multe victime. În acest caz, chiar daca explozia nu se produce, sau, în
cazul în care se produce, nu provoaca moartea nici unei persoane, autorul va
raspunde pentru tentativa la infractiunea de omor calificat.

72[72] C.S.J., sect. pen., dec. nr. 68/2000, în Dreptul nr. 7/2001, p.58.
 În literatura de specialitate, 73[73] s-a subliniat ca în materia infractiunii de
omor calificat, în modalitatea omorului savârsit prin mijloace care pun în pericol
viata mai multor persoane, intentia este amplificata, în sensul ca este directa în ceea
ce priveste persoana vizata ca victima (neputându-se concepe ca infractorul sa
accepte numai, posibilitatea producerii mortii acelei persoane) si indirecta în ceea ce
priveste persoanele a caror viata este pusa în pericol prin mijloacele folosite,
deoarece a pune în pericol viata mai multor persoane înseamna a prevedea acest
rezultat grav, care însa nu este urmarit, ci doar acceptat de faptuitor.

Agravanta nu opereaza daca infractorul foloseste un mijloc de ucidere apt sa

provoace moartea mai multor persoane (de exemplu, o explozie), dar acest rezultat
nu este cu putinta sa se produca, la locul vizat neaflându-se sau neputând sa se afle
decât o persoana (când explozia este provocata într-un loc complet izolat).

De asemenea, pentru existenta împrejurarii agravate, nu se cere ca fapta sa fi

avut ca rezultat moartea altor persoane, fiind suficient ca viata acestora sa fi fost
pusa în primejdie prin mijlocul folosit de catre faptuitor. În situatia în care
mijloacele folosite ar produce si moartea altor (altei) persoane, fapta va constitui
omor deosebit de grav (art.176 lit.b).

Mai mult, pentru ca împrejurarea agravanta sa-si produca efectul, nu este

necesara nici uciderea persoanei vizate de catre faptuitor, deoarece tentativa la omor
calificat savârsit în modalitatea de la lit.b, se pedepseste potrivit alin.2.

Aceasta circumstanta este una reala si se rasfrânge asupra participantilor în masura

în care acestia au cunoscut-o.

În literatura de specialitate 74[74] s-a remarcat ca împrejurarea agravanta a

folosirii unor mijloace care pun în pericol viata mai multor persoane, ar fi putut fi
incriminata ca o infractiune de pericol de sine statatoare; s-a socotit însa ca un
element circumstantial al omorului calificat.

1.1.5.1.Posibilitatea retinerii concursului de infractiuni

În literatura de specialitate s-a pus problema existentei concursului de

infractiuni între infractiunea de omor calificat (pe lit.i) si cea de port fara drept a
unei arme albe (fapta prevazuta si pedepsita ca atare de art.1¹ din L.61/1990,

73[73] T. Vasiliu, V. Dondoroz, O. Stoica, I. Dobrinescu, O. Loghin.

74[74] V. Dongoroz, op. cit. p.94.

republicata) sau daca cea de-a doua este absorbita în continutul infractiunii de omor
calificat, care devine astfel, o infractiune complexa.75[75]

Analizând cele doua puncte de vedere, va fi analizat într-o prima faza

continutul infractiunii prevazute în art.1¹ din L.61/1990, articol introdus prin
L.169/10 aprilie 2002, care prevede: "constituie infractiune si se pedepseste cu
închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda, daca nu constituie o infractiune
mai grava, portul fara drept, în locurile si împrejurarile în care s-ar putea
primejdui viata sau integritatea corporala a persoanei ori s-ar putea tulbura
ordinea si linistea publica, a cutitului, pumnalului, sisului, boxului, castetului ori a
altor asemenea obiecte confectionate anume pentru taiere, împungere sau lovire,
precum si folosirea în asemenea locuri sau împrejurari, a armelor cu aer
comprimat sau cu gaze comprimate, a obiectelor confectionate pe baza de
amestecuri pirotehnice ori a dispozitivelor pentru socuri electrice".

Din sintagma "daca nu constituie o infractiune mai grava", unii autori au

apreciat ca aceasta infractiune "se absoarbe" în continutul infractiunii de omor
calificat, aceasta din urma, nefiind posibil a se savârsi fara savârsirea celei dintâi.

În opinia autorului, aceasta solutie nu poate fi acceptata. Din spiritul

L.169/2002 care a modificat L.61/1990, rezulta intentia legiuitorului de a sanctiona
portul nelegal de arme mai grav, transformând astfel de fapte din contraventii în
infractiuni. Autorul opineaza în continuare ca sintagma "daca nu constituie o
infractiune mai grava" face trimitere la infractiunea imediata-aceea a nerespectarii
armelor si munitiilor, prevazuta de art.279 din Codul penal, cât si în legile speciale
în materie.76[76]

Într-adevar, omorul în sine presupune în cele mai multe cazuri, folosirea

unei arme (în cazul de fata-arma alba) pentru suprimarea vietii. Dar aceasta se poate
realiza în cadrul unei intentii imediate, anterioare sau concomitente intentiei de a
suprima viata persoanei si în cele mai multe cazuri inculpatul nu poarta asupra sa
arma, ci foloseste drept arma un obiect vulnerant gasit în imediata apropiere. Or, din
probele administrate rezulta ca inculpatul, în urma unui conflict anterior cu victima,
simtindu-se amenintat, purta în mod obisnuit cutitul automat asupra sa, acceptând
ideea ca în cazul unui atac din partea victimei, îl va folosi, eventual chiar pentru
suprimarea vietii, ceea ce s-a si întâmplat.

75[75] Liviu Herghelegiu, în Dreptul nr. 1/2004, p.137.

76[76] L.17/ 2 apri1ie 1996→regimul armelor de foc si al munitiilor si L.126/1995, modif. si complet. prin L.464/ 18
iulie 2001→regimul materialelor explozibile.
 Din aceste considerente se poate aprecia ca inculpatul, înainte de comiterea
faptei, în mod distinct în cadrul unei intentii infractionale, a hotarât sa poarte asupra
sa în mod obisnuit, un cutit, pe care l-a purtat asupra sa si în locuri publice,
savârsind astfel infractiunea prevazuta la art.1¹ pct.1 din L.61/1990, republicata.
Pentru aceste motive, consideram ca infractiunea de omor calificat intra în concurs
real cu infractiunea de port fara drept a unei arme albe.

De lege ferenda, se considera utila modificarea L.17/2 aprilie 1996, în sensul

de a reglementa detaliat regimul portului de arma alba si a permisului de port-arma
alba, precum si a regimului de detinere si a portului armelor cu aer comprimat si a
celor cu electrosocuri.

§1.1.6.Omorul savârsit în legatura cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau

publice ale victimei77[77]

Aceasta împrejurare agravanta constituie un element circumstantial în

continutul omorului calificat (art.175 lit.f).

Considerarea acestei împrejurari ca agravanta, se justifica prin aceea ca

omorul savârsit în legatura cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale
victimei capata caracter de act de rebeliune sau de razbunare, asa încât, alaturi de
obiectul juridic special al omorului se mai adauga si atingerea adusa autoritatii
publice. Exista aceasta circumstanta si atunci când faptuitorul ucide pentru a
împiedica victima sa-si exercite îndatoririle de serviciu.

Omorul savârsit în aceasta împrejurare agravanta prezinta evident un grad sporit de

pericol social, încât calificarea lui este pe deplin justificata.

Pentru existenta acestei agravante, sunt necesare urmatoarele conditii:

1. victima sa îndeplineasca anumite îndatoriri; calitatea detinuta de victima,
constând în exercitiul unor îndatoriri de serviciu sau se refera si la cele privind
exercitiul autoritatii de stat, situatie în care infractiunea de omor în forma
calificata absoarbe si ultrajul prevazut de art.239 din Codul penal.78[78]

2. infractiunea de omor sa fie savârsita în legatura cu aceste îndatoriri; pentru

existenta agravantei, este necesar ca fapta sa fie savârsita "în legatura" cu

77[77] Codul penal, art.175 alin.1, lit.f.

78[78] Cu privire la aceasta situatie, trebuie sa se faca distinctie de cazul în care victima este
politist, jandarm, magistrat sau militar, situatie în care fapta va întruni elementele constitutive ale
infractiunii de omor deosebit de grav, prev. si ped. în art. 176 C.p.
îndatoririle de serviciu sau publice ale victimei, adica, sa fi fost determinata de
nemultumirea justa sau injusta a faptuitorului, de modul cum victima si-a îndeplinit
fata de el îndatoririle de serviciu sau publice. Daca nu exista aceasta legatura, fapta
constituie omor simplu. Legatura între infractiunea de omor si îndatoririle de
serviciu sau publice ale victimei, ceruta de lege pentru existenta acestei agravante,
consta în însasi motivatia interioara car sta la baza actiunii sau inactiunii de ucidere
si care are în vedere atât viata persoanei, cât si functia îndeplinita de ea.

Este de remarcat faptul ca, în cazul în care victima îndeplineste o functie importanta
pe linie de stat sau politica, fapta se încadreaza în art.160 din Codul penal, daca sunt
realizate si celelalte conditii cerute în cazul acestei infractiuni.

O problema de calificare se ridica în legatura cu posibilitatea retinerii

agravantei în cazul îndeplinirii necorespunzatoare sau nelegale a îndatoririlor de
serviciu de catre victima, îndeplinire datorita careia faptuitorul urmareste sa se
razbune.

În literatura si în practica judecatoreasca în materie, au fost sustinute doua

opinii.

Într-o opinie, 79[79] nu se face distinctie dupa cum victima si-a îndeplinit
corect sau incorect obligatiile de serviciu, aducându-se drept argument exprimarea
folosita de legiuitor, si din care pare sa rezulte ca în toate cazurile de omor în
legatura cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu ale victimei, agravanta opereaza
deoarece legea nu distinge.

Împotriva abuzurilor functionarului exista alte cai legale de solutionare, nefiind

permis nimanui sa suprime viata functionarului pentru modul cum acesta a înteles
sa-si îndeplineasca obligatiile de serviciu. De altfel, se poate ridica în aceasta
situatie si problema existentei provocarii din partea functionarului.

Într-o alta opinie si, mai ales în practica instantelor, s-a sustinut ca
agravanta si deci, omorul calificat, se poate retine numai în cazul îndeplinirii legale
a îndatoririlor de serviciu,80[80] nu si în cazul în care victima si-a depasit atributiile
de serviciu sau publice.

Pericolul sporit al faptei de omor în acest caz, consta în aceea ca autorul

actioneaza condus de dorinta de a se razbuna pe victima, dar nu pentru o
79[79] A. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea speciala, Editia a II-a, p.81.

80[80] V. Dongoroz si colab., op. cit. p.193;

neîntelegere personala, ci din cauza felului în care aceasta îsi exercita, în general
atributiile de serviciu. Pentru existenta acestei modalitati, este suficient ca omorul sa
fi avut ca mobil acest sentiment al razbunarii legat de îndeplinirea îndatoririlor
functiei. Ceea ce agraveaza fapta este mobilul razbunarii cu care actioneaza autorul,
dorinta lui de a-si face dreptate singur, pedepsind pe functionar pentru faptele
comise în legatura cu serviciul. O asemenea atitudine anarhica, de negare a
autoritatii, este periculoasa pentru ordinea de drept, fie ca atitudinea functionarului,
victima a omorului, a fost corecta sau nu în îndeplinirea obligatiilor de serviciu.

În doctrina se subliniaza de asemenea, ca agravanta opereaza, fie ca

nemultumirea faptuitorului fata de functionar era justa, fie injusta. În practica s-a
retinut corect aceasta împrejurare de calificare în cazul unui omor savârsit asupra
unui portar al unei întreprinderi, de catre o persoana care a urmarit sa se razbune
pentru felul corect în care victima îsi îndeplinise fata de el îndatoririle functiei sale. 81
[81]

Legea va pretinde o ordonare în timp a elementelor celor doua conditii

necesare pentru existenta acestei modalitati normative: savârsirea omorului si
îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice. Textul de lege nu pretinde
simultaneitatea si nici macar concordanta în timp între calitatea detinuta de victima
(din care decurg îndatoririle de serviciu), pe de o parte si momentul savârsirii faptei,
pe de alta parte. Este suficient ca fapta sa fie în legatura cu îndatoririle de serviciu
ale victimei, indiferent daca aceasta s-a aflat în exercitarea obligatiilor de serviciu
chiar în momentul faptei ori aceste atributii au fost exercitate în trecut, înainte de
savârsirea faptei. aceasta interpretare decurge firesc, atât din întelesul expresiei "în
legatura cu îndatoririle de serviciu sau publice" ale victimei, folosita de textul de
lege, cât si din ratiunea ce a stat la baza acestuia. Într-adevar, ceea ce a determinat
sanctionarea mai grava a omorului în aceste cazuri este, cum am mai spus, pericolul
social al unei asemenea fapte, care nu difera dupa cum ea a fost savârsita în
momentul când victima îsi îndeplinea îndatoririle de serviciu si în legatura cu care
faptuitorul era nemultumit, sau la un interval de timp-mai mare sau mai mic-dupa
îndeplinirea unor acte în cadrul îndatoririlor de serviciu.82[82]

În practica judiciara s-a decis ca, pentru a se retine ca omorul a fost

savârsit în legatura cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei,
nu este suficient ca aceasta, în momentul savârsirii faptei sa se afle în exercitiul unei

81[81] T.S., sect. pen., dec. nr. 1389/1980, în R.R.D. nr. 3/1981, p.64.

82[82] stefan Danes, Combaterea faptelor de violenta prin mijloace de drept penal, în R.R.D. nr.
11/1990, p.9.
asemenea îndatoriri, fiind necesar ca mobilul agresiunii sa fie în legatura cu
îndeplinirea ei de catre victima, iar nu cu o stare conflictuala survenita din alte
motive, straine de îndeplinirea îndatoririlor victimei.

§1.1.7.Omorul savârsit pentru a se sustrage sau pentru a sustrage pe altul de la

urmarire, arestare sau de la executarea unei pedepse83[83]

Aceasta împrejurare agravanta constituie un element circumstantial în

continutul infractiunii de omor calificat, potrivit lit.g a art.175.

Împrejurarea agravanta consta în aceea ca faptuitorul a savârsit omorul

pentru a se pune la adapost-pe el sau pe altul (legea neprevazând vreo limitare în
aceasta privinta), de o urmarire penala, de masura preventiva a arestarii sau a
executarii unei pedepse. Pericolul social sporit al omorului comis în acest fel
decurge din scopul pe care faptuitorul îl urmareste prin savârsirea omorului, astfel
încât, pe lânga atingerea adusa relatiilor sociale care formeaza obiectul juridic al
infractiunii de omor, se mai aduce atingere si relatiilor sociale privitoare la
înfaptuirea justitiei, acestea din urma fiind periclitate prin orice fapt care zdruncina,
stirbeste încrederea în aceste organe si implicit, aduce prejudicii prestigiului
justitiei; are acest caracter, orice act prin care o persoana se opune masurilor luate de
organele justitiei.

Pentru eficienta agravanta a acestei împrejurari, nu intereseaza daca

sustragerea de la urmarire priveste o infractiune savârsita cu putin timp înainte de
savârsirea omorului sau o infractiune savârsita cu mult anterior.

Ceea ce are importanta este dovada scopului urmarit de faptuitor; în

consecinta, nu intereseaza daca faptuitorul sau persoana pe care a înteles sa o
sustraga de la urmarire, arestare sau de la executarea unei pedepse, a reusit sau nu sa
atinga scopul propus.

Agravanta prevazuta la lit. g consta, în concret, în suprimarea fizica (sau

în încercarea de a suprima fizic) a persoanei chemate sa exercite acte de urmarire
penala sau sa execute mandatele emise împotriva celor în cauza, dar si împotriva
oricaror persoane ce contribuie direct sau indirect la procedura de urmarire sau
arestare (de pilda, uciderea anchetatorului pentru a face sa dispara probele, uciderea
persoanei ce urmeaza sa aduca la îndeplinire mandatul de arestare-în acest caz,
retinându-se atât aceasta agravanta a omorului, cât si cea prevazuta la lit. f). Ea
presupune îndeplinirea urmatoarelor conditii:

83[83] Codul penal, art.175 alin.1, lit.g.

 1. sa fi fost pusa în miscare o procedura de urmarire, arestare sau de
executare a unei pedepse fata de faptuitor sau fata de alta persoana; cu privire la
întelesul notiunilor de "arestare" si a celei de "executare a unei pedepse", nu exista
controverse în literatura de specialitate. Nu acelasi lucru se poate spune despre
notiunea de "urmarire", datorita faptului ca legiuitorul nu a înteles sa precizeze daca
este vorba numai de urmarirea penala sau daca a avut în vedere si sensul de urmarire
fizica. Consideram astfel, ca, în baza principiului de drept "ubi lex non distinguit,
nec nos distinguere debemus", termenul "urmarire" are atât sensul de urmarire
fizica (faptuitorul surprins în flagrant delict, este urmarit de o persoana pentru a fi
prins si predat organelor de stat), cât si sensul de urmarire penala, în acceptiunea
legii de procedura penala (faptuitorul, de exemplu, savârsind o fapta pentru care s-a
început urmarirea penala împotriva sa, comite un omor pentru a împiedica
activitatea de tragere la raspundere penala). Conform art.200 din Codul de
procedura penala, urmarirea penala este acea faza a procesului penal care are ca
obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenta infractiunii, la
identificarea faptuitorilor si la stabilirea raspunderii acestora, pentru a se
constata daca este cazul sa se dispuna trimiterea lor în judecata. Prin "arestare" se
întelege atât arestarea ca masura preventiva privativa de libertate luata de instanta
la propunerea organului de urmarire penala, cât si arestarea în vederea executarii
pedepsei, masura luata în baza unei hotarâri de condamnare definitiva. Având în
vedere ca masura preventiva a arestarii se ia în cursul urmaririi penale, iar
legiuitorul mentioneaza distinct notiunea de urmarire, se impune sa consideram-în
cazul în care se ridica întrebarea daca, pentru a exista conditia sustragerii de la
urmarire se impune sa fie luata masura preventiva privativa de libertate a arestarii
sau masura retinerii, ca, în continutul notiunii de urmarire intra toate actele de
procedura efectuate de organele de urmarire penala în vederea aducerii la îndeplinire
a obiectului fazei de urmarire penala. Prin "executarea unei pedepse" se înteleg
masurile luate pentru aducerea la îndeplinire a dispozitiilor privind executarea
pedepselor principale, complementare ori accesorii.
2. faptuitorul sa realizeze uciderea persoanei în scopul zadarnicirii
procedurii judiciare de urmarire, arestare sau executare a unei pedepse;
conditia privind scopul urmarit este formulata expres de lege: pentru a se sustrage
sau pentru a sustrage pe altul de la urmarire sau arestare sau de la executarea unei
pedepse. Legea nu pretinde si obtinerea finalitatii, adica, prin savârsirea omorului sa
fie împiedicata efectiv procedura de urmarire sau arestare. Este suficient ca acest
scop sa fi existat în momentul savârsirii infractiunii; daca el lipseste, agravanta nu
poate fi aplicata.
Daca faptuitorul savârseste omorul în scop de
evadare proprie din executarea unei pedepse,
se va face aplicarea agravantei si se va retine
infractiunea de evadare în concurs cu cea de
omor calificat. Se va tine seama totodata de
prevederile art.269 alin.3 din Codul penal,
pedeapsa pentru infractiunea de evadare
adaugându-se la pedeapsa aflata în curs de
executare, precum si de prevederile legale
referitoare la recidiva postcondamnatorie.
Daca omorul s-a comis pentru înlesnirea
evadarii altei persoane, autorul omorului va
raspunde si pentru înlesnirea evadarii.
Persoana care a beneficiat de aceste înlesniri,
va raspunde pentru evadare în conditiile
art.269 din Codul penal.
Controversata în literatura juridica este existenta modalitatii normative în
sitatia în care urmarirea penala, arestarea si masurile luate în vederea executarii
pedepsei, nu au caracter legal.

Într-o parere,84[84] agravanta va opera în orice situatie întrucât legea nu

conditioneaza agravanta de existenta unei activitati de urmarire penala, a unei
arestari sau a unei executari de pedeapsa care sa aiba un temei legal. Eventualele
nemultumiri ale inculpatului împotriva urmaririi penale, aretarii, executarii
pedepsei, etc., vor fi supuse organelor competente spre solutionare si în nici un caz

84[84] A. Boroi, Gh. Nistoreanu, op. cit. p.81.

nu este permis învinuitului sau inculpatului sa evalueze legalitatea masurilor luate
împotriva sa ori a altor persoane.

Asa cum, de pilda, nu este aparata de raspunderea penala-se sustine-persoana care

evadeaza dintr-un loc de detinere, motivând ca este nevinovata si ca pedeapsa legal
aplicata ascunde o eroare judiciara, tot astfel nu ar putea împiedica aplicarea
agravantei sustinerea ca urmarirea, arestarea sau masurile de executare a pedepsei la
care inculpatul a fost supus, nu are în fond temei legal.85[85] Consideram însa, ca
acest exemplu nu este pertinent în sustinerea acestei pozitii, deoarece relevanta
poate prezenta, nu pozitia subiectiva a faptuitorului, parerea acestuia despre
legalitatea masurilor luate, ci o vedere obiectiva, dupa lege, asupra acestor masuri.

Într-o alta parere,86[86] în ipoteza în care masura arestarii are caracter

ilegal ori executarea pedepsei nu poate fi adusa la îndeplinire, intervenind gratierea,
fapta constituie omor simplu, nu calificat. În sustinerea acestei opinii se motiveaza
ca în textul legal opereaza prezumtia ca legiuitorul a înteles sa se refere la caracterul
legal al masurilor enuntate si nu la posibilitatea încalcarii drepturilor persoanei
învinuite ulterior pentru omor calificat (sau tentativa la acesta), în varianta prevazuta
la lit.g. De altfel, arestarea ilegala sau cercetarea abuziva constituie, la rândul lor
infractiuni potrivit art.266 din Codul penal.

§1.1.8.Omorul savârsit pentru a înlesni sau a ascunde savârsirea altei

infractiuni87[87]

Aceasta împrejurare agravanta constituie un element circumstantial în

continutul omorului calificat potrivit art.175 lit.h.

Împrejurarea agravanta consta în aceea ca faptuitorul savârseste omorul în

scopul, fie de a înlesni savârsirea unei alte infractiuni, fie de a ascunde si împiedica
descoperirea acesteia. Justificarea acestei agravante este similara cu aceea a
agravantei de la lit.g.

Nu are importanta daca faptuitorul a reusit prin savârsirea omorului, sa

înlesneasca savârsirea unei alte infractiuni sau sa ascunda o infractiune comisa.

85[85] V. Dongoroz si colab. op. cit. p.259; autorul arata ca nu se poate admite un control din
partea celui retinut sau arestat asupra oportunitatii masurii luate în cazul în care s-au respectat
sau nu masurile legale.

86[86] Gh. Mateut, op. cit. p.96.

87[87] Codul penal, art.175 alin.1, lit.h.

 Prin urmare, în cazul acestei modalitati normative, sunt necesare
urmatoarele conditii:

1. sa existe o alta infractiune; prin expresia "o alta infractiune" se întelege

orice fapta care constituie infractiune potrivit legii penale si care este prevazuta în
partea speciala a Codului penal si în alte legi speciale. Potrivit art.17 din Codul
penal, constituie infractiune fapta care prezinta pericol social, este savârsita cu
vinovatie si este prevazuta de legea penala. Nu intereseaza daca infractiunea
respectiva a fost consumata sau a ramas în forma tentativei (deoarece textul de lege
foloseste expresia "alta infractiune" în sens larg, referindu-se la orice fapta pe care
legea o pedepseste ca infractiune consumata sau tentativa), ci exclusiv constatarea
ca inculpatul a comis omorul în scopul savârsirii acelei infractiuni; de asemenea, nu
prezinta importanta nici natura acelei infractiuni (cu doua exceptii) si nici faptul
daca mijlocul ales pentru comiterea omorului era sau nu adecvat scopului propus-
acoperirea celeilalte infractiuni. Legea pretinde doar ca omorul sa fie savârsit, fie
pentru înlesnirea ei (de pilda, este ucis paznicul pentru ca inculpatul sa sustraga
bunuri dintr-o unitate), fie pentru ascunderea ei (de pilda, dupa viol, victima este
ucisa pentru a se acoperi savârsirea infractiunii, astfel încât aceasta sa nu fie
descoperita). De asemenea, exista agravanta si atunci când infractiunea a carei
savârsire a fost înlesnita sau ascunsa, a fost comisa de o alta persoana decât cea care
a savârsit omorul si chiar si atunci când fapta a carei ascundere se urmareste nu a
fost înca savârsita, ci urmeaza sa se înfaptuiasca în viitor. Aceasta interpretare se
impune tot în baza principiului "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere
debemus".
De la aplicarea acestei agravante exista însa, urmatoarele exceptii:
- cazul când infractiunea înlesnita sau ascunsa
consta tot în omor sau tentativa de omor, situatie
în care se face aplicarea agravantei privind
pluralitatea de infractiuni de omor prevazuta la
art.176 lit.b-omor deosebit de grav sau tentativa la
acesta.
- cazul în care cealalta infractiune este o tâlharie
sau o piraterie, infractiuni în legatura cu care legea
instituie o forma speciala de omor-omor deosebit de
grav.
2. scopul înlesnirii sau ascunderii savârsirii altei infractiuni sa fie
determinat; în practica judiciara s-a decis ca, pentru încadrarea faptei în prevederile
art.175 lit.h, este necesar a se stabili ca infractiunea a fost savârsita efectiv pentru
înlesnirea sau ascunderea altei infractiuni. Nu exista o astfel de situatie atunci când
faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infractiunii de omor, alaturi
de alte infractiuni concomitente urmarind aceeasi finalitate.88[88] Legea pretinde ca
înlesnirea sau ascunderea savârsirii altei infractiuni, sa fi alcatuit scopul suprimarii
vietii victimei. Daca scopul s-a realizat va exista un concurs de infractiuni între
infractiunea de omor calificat si infractiunea înlesnita prin savârsirea omorului.
Agravanta nu functioneaza daca între omor si cealalta infractiune nu se stabileste
concordanta subiectiva ceruta de lege.

Aceasta din urma conditie atribuie agravantei un caracter personal, astfel încât
aceasta nu se rasfrânge asupra participantilor.

În literatura penala, 89[89] s-a subliniat ca, pentru încadrarea unei fapte în
art.175 lit.h, când este vorba de înlesnirea sau ascunderea unui viol, este necesar sa
se faca distinctie între situatia în care faptuitorul a actionat ab initio cu intentia de a
ucide în scopul savârsirii violului (caz în care violul, care presupune un subiect
pasiv în viata, nu ar mai fi posibil, savârsindu-se infractiunea prevazuta la art.319
din Codul penal-profanare de morminte) si situatia în care faptuitorul, dupa ce a
violat victima, i-a suprimat viata pentru a ascunde infractiunea savârsita (caz în care
fapta se încadreaza în prevederile art.175 lit.h teza I din Codul penal). Aceasta,
plecând de la o cauza aflata în solutionarea unei instante în care s-a decis ca
inculpatul raspunde pentru omor calificat prevazut de art.174 combinat cu art.175
lit.h C.p., retinându-se în sarcina sa ca, încercând sa întretina relatii sexuale cu
victima, a lovit-o cu pumnii si a strâns-o de gât, cauzându-i leziuni care, dupa viol,
au condus la decesul acesteia.

Într-o opinie personala, rezultatul produs (moartea victimei violului) nu

materializeaza o legatura subiectiva între infractiunea de viol si uciderea victimei
acestuia în vederea ascunderii savârsirii infractiunii, deoarece faptuitorul a actionat
cu intentia de a viola si nu de a ucide victima dupa savârsirea infractiunii, moartea
acesteia intervenind ca un rezultat mai grav fata de cel aflat în reprezentarea sa.
Deci, sub aspectul laturii subiective, vinovatia faptuitorului se caracterizeaza prin
intentie directa in ceea ce priveste savârsirea violului si culpa cu previziune în ceea
ce priveste rezultatul mai grav, ceea ce face ca fapta sa se încadreze în prevederile
art.197 alin.3 teza a II-a din Codul penal (viol urmat de moartea victimei-modalitate
agravata a infractiunii de viol).

88[88] în speta, inculpatul a lovit cu pumnul în abdomen pe fiul sau în vârsta de sase ani,
provocându-i o vatamare foarte grava, dupa care l-a aruncat în râul Bistrita, unde acesta a
decedat prin asfixie mecanica.

89[89] Rodica Stanoiu, G. Antoniu.

§1.1.9.Omorul savârsit în public90[90]

Potrivit lit.i a art.175, omorul savârsit în public constituie un element de

circumstantiere a faptei de omor calificat.

O asemenea împrejurare evidentiaza un grad sporit de periculozitate a

infractorului, iar fapta are un mare ecou social, determinând o nesiguranta publica
privind viata ca valoare sociala.

Conform legii penale (art.152 lit.a-e C.p.), fapta se considera savârsita

"în public" atunci când a fost comisa:

 într-un loc care prin natura sau destinatia lui este totdeauna accesibil
publicului, chiar daca nu este prezenta nici o persoana 91[91] (strada, piata,
parc public, gara, port, etc.);
 în orice alt loc accesibil publicului, daca sunt de fata doua sau mai multe
persoane (sala de spectacole, scoala, muzeu, alta institutie);
 în loc neaccesibil publicului, cu intentia însa ca fapta sa fie auzita sau
vazuta si daca acest rezultat s-a produs fata de doua sau mai multe
persoane;
 într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu exceptia
reuniunilor care pot fi considerate ca au caracter de familie, datorita
naturii relatiilor dintre persoanele participante;
 prin orice mijloace cu privire la care faptuitorul si-a dat seama ca fapta ar
putea ajunge la cunostinta publicului.

Prin urmare orice fapta de omor sau de tentativa la infractiunea de omor savârsita în
vreuna din împrejurarile enumerate mai sus, constituie infractiunea de omor calificat
sau infractiunea de tentativa la omor calificat.

1.2.Urmarea imediata

1.2.1. Omorul calificat-infractiune de rezultat

90[90] Codul penal, art.175 alin.1, lit.i.

91[91] fapta inculpatului care, în timp ce se afla într-un bar, a intrat în conflict cu partea vatamata,
s-a înarmat cu un cutit si i-a aplicat o lovitura, provocându-i o plaga cu hemoragie interna,
întruneste elementele constitutive ale infractiunii de tentativa la omor calificat, prev. de art. 20
rap. la art.174, 175 lit.a C.p. - si nu ale tentativei la infractiunea de omor.
 Descrierea faptei incriminate mai cuprinde, pe lânga descrierea actiunii sau
inactiunii incriminate si aratarea rezultatului, acolo unde legiuitorul conditioneaza
existenta faptei incriminate de producerea unui rezultat material, conceput ca o
entitate exterioara conduitei, diferita cronologic si logic de actiune, dar cauzata de
aceasta.

În acest caz, rezultatul face parte din descrierea actiunii (din elementul
material al laturii obiective) si constituie consecinta, urmarea acesteia. Prin urmare,
rezultatul face parte, împreuna cu actiunea sau inactiunea, din descrierea faptei
incriminate92[92] si se înfatiseaza, în cazul infractiunii de omor, sub forma unei
modificari a substantei obiectului material (de exemplu, "uciderea" unei persoane).

În cuprinsul descrierii faptei incriminate, rezultatul, de care legiuitorul

conditioneaza existenta incriminarii, este aratat de regula în mod explicit, prin
anumite expresii. în mod exceptional însa, rezultatul poate sa nu fie descris explicit,
ci sa apara ca o consecinta a modului cum este descrisa actiunea. Aceasta
sugereaza prin ea însasi necesitatea unui rezultat diferit de actiune în timp si spatiu.
În acest mod se înfatiseaza rezultatul material la infractiunea de omor. În acest caz,
substantivul folosit în sintagma "omorul savârsit în vreuna din urmatoarele
împrejurari", nu reda numai actiunea, ci si rezultatul-uciderea persoanei, consecinta
a actiunii. Este vorba aici de incriminarea cu rezultat comprimat.

Incriminarile în care legiuitorul a descris rezultatul explicit sau comprimat,

în norma de incriminare, se numesc incriminari de rezultat, spre deosebire de cele
unde lipseste o atare cerinta si care se numesc incriminari de simpla actiune
(formale). Delimitarea celor doua categorii de incriminari nu este întotdeauna usor
de facut, mai ales în ipoteza incriminarilor cu rezultat comprimat, cum este cazul
celei analizate în lucrarea de fata.

Unul dintre criteriile de delimitare ar putea fi cel al tentativei terminate;

incriminarile la care se poate concepe o asemenea modalitate a tentativei vor
constitui, incontestabil, incriminari de rezultat si nu de simpla actiune, la care nu
este posibila decât tentativa neterminata. Delimitarea este importanta deoarece
numai în cazul infractiunilor de rezultat este necesara probarea existentei
rezultatului, la cele de simpla actiune, urmarea imediata fiind implicita actiunii. Tot
astfel, legatura de cauzalitate nu trebuie stabilita decât daca norma de incriminare
prevede necesitatea producerii unui rezultat.

92[92] Horia Diaconescu, Consideratii cu privire la momentul consumarii infractiunii de omor,

în Dreptul, nr.
 În doctrina penala se discuta despre un sens restrâns al notiunii de rezultat,
care coincide cu rezultatul descris în norma de incriminare, dar si de un sens larg al
acestei notiuni, acela care ar putea fi conceput si la incriminarile de simpla actiune,
care ar consta în simpla savârsire a actiunii.

Acest sens larg al notiunii este folosit în legea penala româna atunci când
se defineste intentia prin expresia "prevede rezultatul". Daca în aceste cazuri s-ar
avea în vedere notiunea de rezultat în sens restrâns, ar fi exclusa posibilitatea ca în
norma de incriminare sa se prevada cerinta vinovatiei în raport cu incriminarile
formale, de simpla actiune.

În ipoteza omorului calificat este avuta în vedere notiunea de rezultat în

sens larg si anume, rezultatul ca finalitate a actiunii, si care cuprinde atât ipoteza în
care rezultatul este urmarea actiunii, cât si ipoteza în care acesta coincide cu
actiunea.93[93]

Aceste semnificatii ale notiunii de rezultat trebuie diferentiate de notiunea

de rezultat conceput ca o relatie logico-juridica între actiune si valoarea sociala
protejata de legea penala: obiectul juridic.

Legiuitorul nu incrimineaza decât acele actiuni sau inactiuni care aduc

atingere valorilor sociale ocrotite. În acest sens, toate incriminarile presupun ab
initio, un rezultat logico-juridic, acela care se rasfrânge asupra valorilor sociale
ocrotite. Acest rezultat, fiind implicat în orice incriminare nu apare necesitatea de a
fi probata, nici existenta sa, nici a legaturii de cauzalitate între actiune si rezultat. Nu
s-ar putea opera cu sensul mentionat al notiunii de rezultat nici pentru a defini
intentia, deoarece prevederea rezultatului care sta la baza acestor procese psihice,
trebuie raportata la consecintele firesti, nemijlocite, ale actiunii sau inactiunii
faptuitorului si nu la valorile sociale ocrotite de lege.

93[93] F. Mantovani, Dritto penale, parte generale, seconda edizione, CEDAM, Padova, 1988,
p.166; T. Padovani, Dritto penale, Giuffre editore, Milano, 1990, p.147 - acesta face deosebirea
între rezultatul în sensul naturalist si rezultatul în sens juridic; H. Jescheck, op. cit., p.234 -
autorul subliniaza ca actiunea însasi poate fi un rezultat, deoarece este consecinta impulsurilor
volitive ale agentului; sub acest aspect se poate discuta despre un rezultat în sens larg si în sens
restrâns , acesta din urma având o valoare practica, deoarece numai în acest caz se pune
problema legaturii cauzale; M. Donini, op. cit. p.15, arata ca rezultatul nu poate fi privit în afara
actiunii; rezultatul capata rezonanta si sensuri semnificative numai prin raportare la actiune (de
exemplu, suprimarea vietii unei persoane poate fi, în egala masura, rezultatul unei fapte
intentionate, din culpa sau praeterintentionate, numai actiunea putând sa clarifice semnificatia
juridica a rezultatului). Tocmai pentru ca actiunea poarta în ea rezultatul, poate fi considerata ea
însasi rezultat.
 Actul de violenta devine relevant, sub aspectul infractiunii de omor în
general-si, în special, al celei de omor calificat, în momentul în care se produce
rezultatul, constând în moartea victimei în împrejurarile speciale prevazute de
art.175 alin.1 din Codul penal. În lipsa acestui rezultat, actul de violenta poate fi luat
în considerare ca element al tentativei la infractiunea de omor calificat (art.175
alin.2) sau al altei infractiuni de violenta, dar nu ca element constitutiv al infractiunii
de omor. Aceasta, fiind o infractiune de rezultat, se cere producerea unui rezultat
determinat, indiferent daca moartea s-a produs chiar în timpul efectuarii activitatii
de ucidere, imediat dupa aceasta sau mai târziu.

În realitatea faptica pot exista situatii în care, în realizarea laturii obiective a

infractiunii de omor, apar elemente de durata. Acesta poate fi cazul uciderii victimei
prin otravire lenta, realizata prin administrarea repetata a unor doze mici de otrava,
urmând ca efectul, moartea victimei, sa survina în timp, caz în care, indiscutabil,
executarea elementului material al laturii obiective se prelungeste în timp, uneori o
durata apreciabila pâna la producerea rezultatului letal. Indiscutabil ca în asemenea
situatii, actiunea de ucidere prin otravire este una de durata.

Cu toate acestea, omorul astfel savârsit este si ramâne o infractiune

instantanee, pentru ca ceea ce este esential în aceasta privinta, este ca infractiunea se
savârseste, ia sfârsit, se consuma, odata cu producerea rezultatului.94[94]

Exista însa, si cazuri în care rezultatul (moartea persoanei), survine la un

interval de timp mai mare dupa executarea actiunii sau inactiunii care defineste
elementul material al laturii obiective.

Împrejurarea ca moartea a survenit la un anumit interval de timp, mai mare

sau mai mic dupa executarea actiunii sau inactiunii care definesc elementul material
al laturii obiective, este lipsita de relevanta juridica în ceea ce priveste caracterul si
esenta de infractiune instantanee a omorului.

Infractiunea de omor este savârsita, consumata, la survenirea mortii victimei,

deoarece atunci se produce rezultatul cerut de lege pentru existenta ei, indiferent de
timpul în care a avut loc si înceteaza executarea actiunii sau a inactiunii. Intervalul
de timp scurs din momentul în care actiunea sau inactiunea a luat sfârsit si pâna s-a
produs moartea victimei, nu modifica, nu poate schimba caracterul instantaneu al
infractiunii de omor, a carui savârsire, consumare, nu poate fi conceputa fara
survenirea acestui rezultat.

94[94] G. Antoniu, Ocrotirea penala a vietii persoanei, în R.D.P. nr. ...p.10

 Atunci când în caracterizarea infractiunilor instantanee, cum este aceea de
omor, activitatea infractionala ia sfârsit odata cu survenirea rezultatului, se impune
concluzia ca, dupa instalarea acestuia, ea nu se mai prelungeste în timp.95[95]

Fie ca privesc savârsirea actiunii sau inactiunii propriu-zise, fie timpul scurs
între încetarea acestora si producerea rezultatului, aspectele de durata anterioare
acestui moment sunt lipsite de relevanta din unghiul de vedere al determinarii si
definirii caracterului instantaneu al infractiunii de omor.

Din acest punct de vedere, sunt cel putin discutabile unele concluzii si
solutionari de principiu ale practicii judiciare la cel mai înalt nivel, care, chiar daca
au fost statornicite cu mai multa vreme în urma, pot influenta si în prezent, tocmai
prin caracterul lor orientativ, îndrumator.

Confruntata cu practica neunitara a instantelor de judecata si având de

rezolvat problema de a statornici întelesul notiunii "data savârsirii infractiunii", de
care legea penala leaga anumite efecte juridice-cum poate fi vorba de aplicarea
prevederilor art.13 din Codul penal, a celor referitoare la regimul penal al minorului,
prescriptia raspunderii penale, amnistie si gratiere, stare de recidiva si formele
acesteia-plenul instantei supreme a statuat ca prin aceasta se întelege data actului
de executare care caracterizeaza latura obiectiva a infractiunii, si nu data
consumarii acesteia prin producerea rezultatului.

Ca urmare, s-a statuat ca, în cazul infractiunilor instantanee, care de regula

se comit printr-un singur act de executare, cum sunt cele contra vietii persoanei, data
savârsirii lor nu poate fi alta decât cea a executarii actiunii sau inactiunii,
consecintele juridice amintite urmând a fi raportate la aceasta data. În aceasta
conceptie, ultimul act de executare a elementului material al laturii obiective
trebuie considerat ca data savârsirii infractiunii, chiar si atunci când consumarea
ei prin producerea rezultatului are loc la o data ulterioara.

Deci, în cazul omorului, infractiune instantanee si de rezultat, are loc o

suprapunere a momentului savârsirii cu acela al consumarii. Asa fiind, nu credem ca
se mai poate deosebi între cele doua momente (cel al savârsirii si cel al consumarii
infractiunii).

1.2.2.Moartea persoanei. Aspecte medico-legale.

95[95] Horia Diaconescu, Consideratii cu privire la momentul consumarii infractiunii de omor, în

Dreptul nr. p.145.
 La fel de discutabil este momentul producerii rezultatului, adica moartea
persoanei.

De asta data, legiuitorul - atât cel român, cât si cel strain, nu ofera nici un termen
legal de referinta si nici nu este silit sa clarifice acest moment pentru a distinge
infractiunea de omor de alte infractiuni.

De regula, legislatiile folosesc expresiile: omor, ucidere, ucigas, etc., care, desi
evoca rezultatul actiunii, si anume moartea victimei, nu o definesc si nici în alt mod
nu precizeaza momentul când intervine acest rezultat. În aceasta privinta trebuie sa
ne adresam cercetatorilor medicali.

Potrivit constatarilor medicale, moartea constituie un proces compus din

mai multe etape:

1. preagonia-aparitia de stari de luciditate, stari euforice, anxietate.

2. agonia-momentul când are loc trecerea de la viata la moarte clinica,
fenomenele biologice fiind treptat anihilate de cele tanatologice.
3. moartea clinica-disparitia functiei respiratorii si a celei cardiace, disparitia
activitatii reflexe, a activitatii electrice a creierului.
4. moartea cerebrala-încetarea functiilor psihice, leziuni morfologice,
ireversibile ale neuronilor corticali.
5. moartea reala-oprirea metabolismului si aparitia semnelor mortii reale, a
modificarilor cadaverice ca urmare a actiunii factorilor de mediu asupra
cadavrului.

De regula, odata cu instalarea mortii cerebrale se poate afirma ca s-a produs

rezultatul cerut de norma de incriminare.

Dupa confirmarea mortii cerebrale este posibila efectuarea de transplanturi de

organe si tesuturi în scop terapeutic, cu consimtamântul - bineînteles, prealabil
mortii, al defunctului (vointa sa trebuie exprimata în scris) sau al sotului sau al
rudelor (parinti, copil major, frate, sora).

În doctrina penala engleza, de asemenea, s-a remarcat ca nu exista o definitie

legala a momentului mortii unei persoane.

Daca în trecut se considera ca o persoana este moarta atunci când inima înceta sa
mai bata si când persoana înceta sa mai respire, în prezent aceste criterii au fost
depasite.
Autorii englezi au criticat sever lipsa unei precizari legale a momentului morii
victimei, subliniindu-se ca aceasta creeaza o anumita incertitudine in rezolvarea
cauzelor in care stabilirea acestui moment este esentiala pentru stabilirea existentei
sau inexistentei faptei de omor.

Se sugereaza a se adopta solutii care exista si in alte legislatii, anume ca

momentul mortii sa fie considerat cel al încetarii functiilor creierului.

Legea penala nu descrie conduita susceptibila sa provoace rezultatul, de

aceea moartea poate fi provocata prin orice mijloace ( infractiunea de omor face
parte dintre infractiunile cu continut deschis de incriminare sau infractiune in
forma libera ).

Suprimarea vietii poate avea loc printr-o actiune sau printr-o inactiune, prin
mijloace directe sau indirecte-de exemplu, îndemnând un animal sa ucida ori prin
expunerea victimei la frig, etc.,-prin mijloace fizice ( arma, otrava, forta musculara,
curent electric, gaze axfixiante,etc. ) ori psihice ( provocarea spaimei, a unei dureri
atroce cardiace ), mijloace periculoase prin ele insele sau mijloace nepericuloase
prin ele insele, ci numai asociate cu alti factori preexistenti , concomitenti sau
surveniti ( de exemplu, obligarea unui diabetic sa bea o solutie zaharoasa
concentrata ).

1.2.3.Metode de probatiune medico-legala, mecanisme lezionale, probleme de

cauzalitate si tanatogeneza96[96].

Ca si în cazul vatamarii integritatii corporale sau a sanatatii si, având în

vedere în mod deosebit, periculozitatea sociala a faptei, medicul legist este acela
care, prin constatarile si concluziile sale, ofera justitiei principala proba de
obiectivare a realitatii, conditiile si împrejurarile comiterii infractiunii.

Codul de procedura penala arata conditiile si cazurile in care se solicita

expertiza medico-legala, metodologia acesteia, modul de redactare si continutul
raportului medico-legal in astfel de cazuri.

Regulamenul de aplicare a Decretului 446/1966 privind organizarea

instructiilor si serviciilor medico-legale detaliaza atributiile medicilor legisti,
precizând competenta expertilor, conditiile si modul de redactare a raportului
medico-legal in astfel de cazuri.

96[96] Vladimir Belis, Medicina legala, p.

In acest mod se ofera justitiei elemente de ordin medical indispensabile încadrarii
faptei, precum si gradarii pedepsei in raport cu o serie de factori cu rol determinant,
favorizant sau conditionat in cazul infractiunii de omor.

Varietatea mare a modalitatilor traumatice posibile in cadrul omuciderii in

general si a omorului in special, reprezinta un cadru mult mai larg decât se impune a
analiza in cadrul acestei probleme.

Indiferent de încadrarea juridica a faptei, in cazul infractiunii de omor,

medicul legist are rolul de a elucida diferite aspecte legate de organismul uman si
anumiti factori de ordin biologic care pot constitui probe obiective in justitie pentru
dovedirea si încadrarea faptei.

Examenul victimei in cazurile de omor consta in necropsia medico-legala si

în examinarile complementare de laborator pe materialul recoltat de la cadavru in
conditiile impuse de cauza respectiva.

Examenul autorului sau a presupusului autor al faptei, cuprinde examenul

clinic privind diferite afectiuni patologice, infirmitati fizice preexistente, ca si
leziuni traumatice recente, recoltarea de probe de laborator (alcoolemie, grupa
sangvina) si examenul psihiatric si psihologic pentru precizarea unei eventuale boli
psihice cu afectarea discernamântului.

Participarea medicului legist la cercetarea locului faptei vine ca o necesitate

practica pentru rezolvarea unor probleme ca:

. un prim examen al victimei cu precizarea realitatii si a datei mortii; examinarea

imbracamintii, descrierea sumara a leziunilor traumatice si, eventual, a modului de
producere, cum este cazul celor rezultând din aparare.

. descrierea obiectului sau a corpurilor delicte cu care se puteau produce leziunile

constatate (atunci când acestea se gasesc la locul faptei);

. descrierea si recoltarea de produse biologice sau substante toxice ce pot fi gasite la

locul faptei sau in apropierea acestuia.

In cazuri deosebite, medical legist este chemat sa participe si sa-si

formuleze unele opinii in cadrul reconstituirii conditiilor in care s-a putut savari
fapta.
 In infractiunea de omor, atât subiectul pasiv, cat sic el active este omul,
astfel încât, mai mult decât in orice alte cauze, rolul medicului legist este evident, iar
colaborarea sa cu organul de urmarire penala este obligatorie. In aceste conditii, si
tinand seama de periculozitatea sociala a faptei, necesitând o probatiune temeinica,
medical legist isi extinde activitatea pe toata desfasurarea urmaririi penale, atât
alaturi de organelle judiciare, cat si prin examinarile sale de specialitate. In
colaborarea sa cu criminalistul sau cu organul de urmarire penala, medical legist are
rolul de consilier al acestora in problemele de specialitate, dar ara sa-si depaseasca
propria competenta, atât in cercetarea locului faptei, cat si prin aprecieri asupra
încadrarii faptei.

Principala activitate a medicului legist o reprezinta examinarea victimei,

respective, necropsia. Metodologia si tehnica acesteia urmeaza regulile generale
cunoscute, raportul medico-legal întocmit trebuie sa fie amanuntit, neomitandu-se
nici un detaliu, chiar daca acesta, aparent nu are legatura cu cauza respective.

In cazul victimelor neidentificate (pe lânga sarcina organelor de

specialitate), medical legist va urmari cat mai multe detalii de ordin general (talie,
greutate, sex, vârsta) cat si particulare (culoarea parului, a ochilor, forma fetei, a
nasului, urechilor, formula dentara, cicatrici posttraumatice sau postoperatorii,
eventuale tatuaje, nervi pigmentari, etc.).

1.3.Legatura de cauzalitate

Este unanim acceptat faptul ca între activitatea desfasurata de faptuitor si

moartea victimei, trebuie sa existe un raport de cauzalitate. În descrierea faptei de
omor, si cu atât mai mult, în descrierea celei de omor calificat, nu apare o expresie
anume care sa sugereze legatura cauzala, însa aceasta rezulta implicit, din descrierea
actiunii (fiind o actiune cu rezultat comprimat). Astfel, substantivul derivat dintr-un
verb-uciderea, folosit în descrierea faptei de omor, arata nu numai în ce consta
actiunea incriminata, dar si rezultatul, deci, potentele cauzale ale actiunii.97[97]

Însa, chiar atunci când în descrierea faptei incriminate este exprimata

explicit cerinta legaturii cauzale, legiuitorul nu clarifica în nici un fel continutul
acestei relatii. Din aceasta cauza, o atare îndatorire îi revine doctrinei penale.

97[97] A. Boroi, Gh. Nistoreanu, op. cit. p.86.

 În acest sens s-au exprimat multiple pareri, considerându-se ca poate avea
caracter cauzal: conditia eficienta, conditia preponderenta, conditia ilicita, conditia
tipica, conditia indispensabila, etc.98[98] În dreptul anglo-american s-a exprimat
ideea ca are caracter cauzal, conditia cea mai apropiata si în relatie directa si
imediata cu rezultatul (proximate causae).

Teoria dominanta considera ca, de regula, este cauza a rezultatului, orice

actiune care a constituit conditia necesara producerii rezultatului (conditio sine qua
non).99[99]

Pentru a nu se ajunge însa la concluzii absurde (ca de exemplu, sa se ajunga sa fie

considerat drept cauza a mortii, însusi faptul nasterii), s-a propus introducerea unor
corective care sa limiteze cercul conditiilor cauza. Acest rol, într-o conceptie, ar
putea sa-l joace vinovatia, în sensul ca numai conditia necesara creata de o persoana
care a actionat cu vinovatie, ar putea avea caracterul de cauza. O asemenea
conceptie ar duce la o evaluare subiectiva a relatiei cauzale, desi principial, aceasta
are caracter obiectiv.

În doctrina s-a ales si un alt corectiv-caracterul adecvat, conditia necesara pentru a

provoca rezultatul, în sensul de a se verifica daca, în raport cu experienta comuna de
viata, actiunea sau inactiunea analizata drept conditie a rezultatului, era în stare sa
provoace prin ea însasi, rezultatul.

Tot ca un asemenea corectiv, pentru a evita excesele teoriei conditiei necesare, s-a
propus selectarea conditiei-cauza din ansamblul conditiilor rezultatului prin analiza
cerintelor continutului incriminarii, considerându-se ca acesta releva cu suficienta
care trebuie sa fie conditia completa cu rol cauzal (teoria relevantei), limitând
corespunzator cercul persoanelor susceptibile sa raspunda pentru o infractiune
determinata.

Dar si cu aceste corective, nu au fost remediate insuficientele conceptiei

conditiei necesare. Asa de pilda, s-a observat ca rezultatul poate fi produs nu numai
printr-o cauza unica, ci si printr-o pluralitate de cauze. În aceasta situatie, ar putea
aparea atât o cauza necesara, cât si o cauza ne necesara, care s-a alaturat celei
necesare. Ca urmare, chiar si o conditie ne necesara poate fi considerata cauza (de
exemplu, daca mai multe persoane lovesc victima, actiunea tuturor va fi considerata
98[98] V. Dongoroz, op. cit. p.225; G. Antoniu, op. cit., p.109; R. Maurach, op. cit., p.161; A.
Vitu, op. cit., p.417; G. Bettiol, Dritto penale, parte generale, p. 251.

99[99] În acelasi sens este si jurisprudenta româna: exista legatura de cauzalitate daca, fara
existenta actiunii ilicite de a lovi pe victima, nu s-ar fi produs rezultatul mortal.
cauza a rezultatului, desi este posibil ca numai lovitura unuia dintre participanti sa fi
fost mortala si sa fi constituit cauza necesara a rezultatului).

De asemenea, cerinta impusa conditiei, de a fi necesara, poate fi îndeplinita

numai daca, în prealabil s-a cunoscut cauza rezultatului; numai atunci se poate
afirma daca o conditie a fost necesara producerii rezultatului sau nu. Daca nu se
cunoaste cauza rezultatului, nici nu se poate afirma daca o anumita conditie a fost
necesara.

Jurisprudenta a mai învederat situatii când o conditie a atras raspunderea

penala a subiectului, fara ca, în realitate, aceasta sa fi fost cauzal, legata de rezultat
si fara sa fi avut loc o selectie a cauzei necesare, din ansamblul conditiilor
rezultatului. Dar chiar în acele situatii când instanta a urmarit sa identifice cauza
reala dintr-un complex de conditii, s-a dovedit ca simpla experienta a acesteia nu
este suficienta, fiind necesar sa se apeleze la persoane de specialitate care sa
determine legatura cauzala dintre actiune si rezultat, orientând, implicit, solutia
juridica.100[100]

În final, trecând în revista toate aceste teorii, tragem concluzia ca, pentru a
exista infractiunea consumata de omor calificat, actiunea sau inactiunea faptuitorului
trebuie sa fi cauzat moartea victimei. Sunt deci aplicabile regulile cunoscute în
materie de cauzalitate. Cu privire la cauzalitate, au fost exprimate numeroase puncte
de vedere si în. literatura juridica straina.

Astfel, în jurisprudenta italiana, divizându-se complexul cauzal care a dus

la moartea victimei si acordându-se o importanta mai mare laturii subiective, s-a
decis ca provocarea mortii, nu ca urmare a loviturilor grave aplicate victimei, ci a
îngroparii acesteia (autorul crezând ca victima a decedat în urma loviturilor), atrage
raspunderea penala pentru un concurs de infractiuni: tentativa de omor si ucidere din
culpa.101[101]

În viziunea doctrinei penale engleze, faptuitorul ar putea fi tras la

raspundere pentru omor numai daca a produs în fapt rezultatul (factual causation)

100[100] de exemplu, daca A si B toarna câte o cantitate de otrava în ceasca lui C fara sa stie unul
de altul si victima moare, conditia care a produs rezultatul nu poate fi stabilita decât prin analiza
cantitatii si a calitatii otravii varsate de fiecare dintre agenti si a efectului acesteia asupra
organismului victimei; numai astfel se va stabili cine raspunde pentru infractiunea consumata de
omor si cine pentru tentativa la aceasta infractiune.

101[101] Casatia italiana, sectia I, decizia din 2mai 1988; aceasta solutie a fost aprobata în
doctrina de Antolisei si Pannain.
si daca, din punct de vedere legal poate fi considerat autor al mortii victimei (legal
causation). Moartea victimei a fost provocata în fapt de faptuitor numai daca, fara
conduita acestuia înainte de deces, nu s-ar fi produs rezultatul mortal. În "speta
White" (1910), inculpatul a dat mamei sale o cantitate de otrava, însa, pâna ce otrava
sa-si faca efectul, victima a decedat ca urmare a unui atac de cord. În acest caz,
instanta nu a retinut în sarcina inculpatului infractiunea de omor. A doua conditie
pentru existenta în fapt a legaturii cauzale, este aceea ca actiunea sau omisiunea
faptuitorului sa constituie mai mult decât o contributie minima la moartea victimei.
Aceasta înseamna ca nu este suficient ca prin conduita sa faptuitorul sa fi accelerat
producerea mortii, ci trebuie sa o fi determinat.

Dupa stabilirea de catre judecator ca, în fapt, inculpatul a provocat moartea victimei,
el va trebui sa puna în fata juratilor chestiunea daca actul inculpatului a fost
suficient, sub aspect legal, sa provoace moartea victimei. În aceasta privinta, trebuie
sa se faca proba ca actiunea sau omisiunea inculpatului a fost cauza determinanta si
semnificativa a mortii.

Tot cu privire la relatia cauza-efect, în "speta R. Contra Smith" (1959),

instanta a considerat ca interventia tardiva a medicului si tratamentul neadecvat
aplicat de acesta, nu întrerup legatura cauzala dintre loviturile grave initiale aplicate
victimei si moartea acesteia.

Tot astfel, întreruperea de catre inculpat a aparatului care mentinea în viata

victima ("speta R. Contra Malcherek si Steel-1981) când a aparut clar ca au încetat
functiile creierului, nu întrerupe legatura cauzala între vatamarile initiale produse
victimei si moartea acesteia.

Exista, sub aspect legal, legatura de cauzalitate si când actul care a

intervenit si a provocat moartea era previzibil pentru inculpat (de exemplu, daca
inculpatul, dupa ce a lovit victima, a lasat-o în stare de inconstienta pe o plaja, stiind
ca fluxul va veni curând si ca o va îneca). Dimpotriva, în "speta R. Contra Corbett
(1996), inculpatul a lovit de mai multe ori victima, aceasta a fugit, a cazut într-un
sant si a fost lovita de o masina, fapt în urma caruia a decedat. Instanta l-a achitat,
motivând ca purtarea ulterioara a victimei nu a fost previzibila pentru inculpat. Un
punct de vedere similar se sustine si în doctrina nord-americana.102[102]

O alta analiza priveste problema existentei sau inexistentei legaturii de

cauzalitate în cazul în care a trecut un interval îndelungat de timp între momentul
aplicarii unor lovituri victimei si momentul survenirii decesului acesteia.

102[102] General principles of criminal law, New York, 1960, p.247.

 O regula traditionala a dreptului englez era aceea ca o persoana nu poate fi
trasa la raspundere pentru omucidere daca au trecut 366 de zile (un an si o zi) de la
data aplicarii loviturilor victimei. Daca se depasea acest termen, se considera ca
autorul mortii nu este inculpatul, lipsind legatura de cauzalitate între actiunea sau
omisiunea sa si rezultat. Aceasta regula a fost mult timp criticata în doctrina penala
engleza pentru caracterul ei excesiv de formal. S-a aratat în acest sens ca cercetarea
medicala evidentiaza ca o persoana poate sa traiasca înca multa vreme dupa
producerea unor vatamari corporale, chiar daca aceste vatamari au reprezentat în
final, cauza mortii. Aceste observatii critice au convins autoritatile engleze sa
renunte la regula de mai sus prin reforma din anul 1996. S-a prevazut însa, ca pentru
evitarea oricaror abuzuri, este necesara, pentru începerea urmaririi penale, aprobarea
procurorului general, în cazul când victima moare dupa 3 ani de la data când i s-au
produs vatamarile despre care se afirma ca i-au produs moartea sau dupa ce
faptuitorul a fost condamnat anterior pentru vatamarile initiale.

2.Latura subiectiva a infractiunii

Asa cum am mai afirmat, latura subiectiva a infractiunii reprezinta pozitia

intelectiv-volitiva a faptuitorului, iar analiza acesteia presupune analiza
urmatoarelor elemente: vinovatia infractorului, mobilul infractiunii si scopul în care
a fost savârsita infractiunea.

2.1.Vinovatia

Omorul calificat se savârseste cu intentia de a suprima viata unei persoane,

adica, fie cu intentie directa, atunci când a prevazut si a urmarit rezultatul actiunii
sale (moartea victimei), fie cu intentie indirecta, când faptuitorul a prevazut
rezultatul actiuni sale si fara a-l urmari, a acceptat totusi posibilitatea survenirii
acestuia.

În practica judiciara, intentia de ucidere se deduce din materialitatea

actului, care, în cele mai multe cazuri releva pozitia faptuitorului fata de rezultat.
Demonstreaza astfel, intentia de ucidere, urmatoarele: perseverenta cu care
inculpatul a aplicat victimei numeroase lovituri cu piciorul si cu un lemn, care au
cauzat leziuni osoase grave si ruperi pulmonare; multitudinea loviturilor si locul
aplicarii lor, unele interesând regiuni vitale ale corpului (cord, rinichi, ficat);
aplicarea unei singure lovituri în regiunea gâtului, în profunzime; intensitatea cu
care loviturile au fost aplicate si repetarea lor pe tot corpul victimei, folosindu-se un
obiect dur.
 Exista intentia de a ucide si atunci când, desi activitatea faptuitorului nu ar
fi apta, în general, sa produca rezultatul, acesta actioneaza cunoscând starea victimei
asupra careia îsi dirijeaza forta distructiva. Astfel, inculpatul care loveste pe socrul
sau în vârsta de 75 de ani cauzându-i o hemoragie meningo-cerebrala, exteriorizeaza
intentia de a ucide, nu de a vatama corporal. 103[103] La fel, faptul de a lovi doar cu
palma, pe o fetita de doua luni, dar în mod repetat, ceea ce a provocat fractura boltii
craniene si moartea ei, constituie infractiunea de omor, iar nu aceea de loviri sau
vatamari cauzatoare de moarte.104[104]

Atât în literatura de specialitate, cât si în practica judiciara, s-a aratat ca

pozitia psihica a faptuitorului trebuie stabilita în fiecare caz, în raport cu
împrejurarile concrete si îndeosebi, în raport cu instrumentul folosit de faptuitor
(instrument apt sau nu de a produce moartea), cu regiunea corpului lovita (o zona
vitala sau nu), cu numarul si intensitatea loviturilor (o singura lovitura sau mai
multe lovituri aplicate cu mare intensitate), cu raporturile dintre infractor si victima
anterioare savârsirii faptei (de dusmanie sau de prietenie), atitudinea infractorului
dupa savârsirea faptei (a încercat sa dea un prim ajutor victimei sau a lasat-o în
starea în care a adus-o).

De asemenea, s-a subliniat ca este necesara luarea în considerare a tuturor acestor

împrejurari, si nu numai a unora, deoarece, chiar daca unele împrejurari par
concludente, privite izolat, pot duce la o încadrare juridica gresita a faptei. Astfel, de
exemplu, împrejurarea ca faptuitorul a folosit un cutit, deci o arma alba apta de a
produce moartea victimei, nu este suficienta pentru determinarea intentiei de a
ucide, deoarece cu un astfel de instrument se poate realiza si numai o vatamare
corporala. Daca însa, acestei împrejurari i se adauga si altele, cum ar fi lovirea
victimei în zona inimii, în mod repetat si cu mare intensitate, se va retine fara nici o
dificultate ca faptuitorul a actionat cu intentia de a ucide.105[105]

Într-o alta problema, eroarea asupra persoanei victimei, nu are nici o

influenta asupra vinovatiei faptuitorului si nu înlatura raspunderea sa penala,
deoarece aceasta eroare nu are caracter esential, adica nu se refera la o împrejurare
de care depinde caracterul penal al faptei. Astfel, se sustine ca legea penala apara
viata oricarei persoane, în genere, astfel ca eroarea agentului asupra identitatii
victimei nu are relevanta penala. De asemenea, infractiunea exista si atunci când

103[103] Trib. Mun. Bucuresti, Sect. a II-a Penala, dec. nr. 332/1992, în Dreptul nr. 2/1993, p.82.

104[104] T.J. Constanta, dec. pen. nr. 268/1993, în Dreptul nr. 5/1994, p.73.

105[105] C.S.J. sect. pen. dec. nr. 223/1993, în Dreptul nr. 15/1994, p.80.
faptuitorul îsi îndreapta actiunea asupra unei persoane pe care vrea s-o ucida, dar
datorita unei gresite manipulari a instrumentului folosit sau a altor cauze
accidentale, rezultatul urmarit se produce asupra unei alte persoane. Agentul va
raspunde în raport cu victima reala, pentru infractiunea consumata de omor si care s-
ar fi retinut si daca nu se producea eroarea de executie în raport cu victima aflata în
reprezentarea acestuia.

2.1.1.Unele probleme de calificare juridica în dreptul strain

Sub aspect subiectiv, legea penala romana incrimineaza omorul savarsit cu
intentie directa sau indirecta si omorul savarsit din culpa, sub ambele modalitati:
culpa cu previziune sau culpa simpla.

Situatiile cunoscute sub numele de error in personam si aberratio ictus, nu

influenteaza raspunderea autorului pentru omor intentionat. Acest tratament se
extinde si asupra participantilor.

Unele procese subiective constituie elemente circumstantiale de

agravare. Este cazul omorului savarsit cu premeditare (omor calificat), la fel, al
omorului savarsit cu un anumit mobil-din interes material ( omor calificat) sau intr-
un anumit scop-pentru a se sustrage sau pentru a sustrage pe altul de la urmarire sau
arestare sau de la executarea unei pedepse ori pentru a înlesni sau a ascunde
savarsirea unei alte infractiuni (de asemenea, omor calificat).

Legea penala italiana, incrimineaza omorul intentionat: "acela care

cauzeaza in mod voluntar, moarte altuia". Doctrina considera ca este vorba de un
dol generic, fiind suficiente constiinta si vointa autorului de a ucide. Altfel spus,
autorul trebuie sa aiba reprezentarea ca moartea victimei constituie o consecinta a
actiunii sau inactiunii sale si sa voiasca acest rezultat (dol direct) ori sa voiasca
oricare dintre alternativele aflate in reprezentarea sa (dol indirect alternativ) ori sa
voiasca rezultatul ca o eventualitate, acceptând riscul producerii mortii victimei (dol
indirect eventual).

Teza dolului eventual este acceptata de majoritatea doctrinei italiene si de

jurisprudenta.106[106]

In doctrina italiana s-a exprimat si punctul de vedere² dupa care dolul

eventual nu ar fi suficient pentru existenta infractiunii de omor, ci ar trebui ca,
întotdeauna autorul sa voiasca producerea rezultatului, nu numai sa accepte

106[106]Daca autorul a admis riscul uciderii victimei, însa aceasta s-a salvat, Casatia italiana a decis ca va exista o
tentativa la omor, cu dol eventual.
producerea lui. Acest punct de vedere, desi a fost consacrat si printr-o decizie a
Curtii de Casatie italiene (decizia din 10 decembrie 1971), a ramas izolat.

Prin numeroase alte decizii, Casatia italiana a hotarât ca, pentru existenta infractiunii
de omor este suficient dolul eventual (decizia din 27 ianuarie 1979).

Astfel, raspunde pentru omor cu titlu de dol eventual, acela care, pentru a
scapa de arestare, isi face scut dintr-un ostatic care este ranit mortal de politistii care
au deschis focul asupra inculpatului. In acest caz, uciderea ostaticului a fost un
rezultat previzibil si acceptat de cel care a procedat astfel; acesta a admis riscul ca
ostaticul sa fie ranit mortal³.

In doctrina franceza, raspunderea penala pentru savarsirea infractiunii de

omor, presupune doua elemente: vointa de a comite o atare fapta aflata in
reprezentarea autorului si concomitenta intre intentie si actiune. (pentru a distinge
dolul generic de premeditare).

Legea penala germana incrimineaza omorul savarsit cu intentie sau din

culpa. Constituie elemente circumstantiale agravante, omorul comis dintr-un anumit
mobil (din placerea de a ucide, din lacomie sau din alte motive josnice) ori pentru
realizarea unui anumit scop (satisfacerea pornirilor sexuale ori pentru a înlesni sau a
ascunde savarsirea unei alte infractiuni).

In doctrina engleza se face deosebirea intre omor (murder), notiune care

nu este definite in lege, ci in common law, ca reprezentând "uciderea unei persoane
cu premeditare", din rautate-malice aforethought si omorul spontan, savarsit cu
vointa (voluntary manslaughter) sau comis fara vointa (involuntary
manslaughter).

In cazul omorului (murder), latura subiectiva (mens rea), consta din

intentia premeditata de a omori sau de a provoca serioase vatamari corporale
victimei¹.(speta r contra j)

Autorii englezi subliniaza faptul ca instantele socotesc ca exista omor si

când autorul nu a actionat cu rautate. De pilda, daca a savarsit omorul din motive de
mila, compasiune (eutanasie). Dar si conditia unei deliberari, a unei hotarâri
anticipate, nu este ceruta întotdeauna. Daca exista intentia evidenta de a omori sau
de a provoca serioase vatamari corporale victimei, se va retine infractiunea de omor,
chiar daca faptuitorul a comis fapta sub imperiul momentului (on the spur of the
moment).
 Mai mult chiar, instantele admit ca poate exista omor savarsit atât cu
intentie directa, cat si cu intentie indirecta (oblique intention).

Exista intentia directa de omor când autorul doreste in fapt rezultatul care se
produce si se straduieste sa-l realizeze (de exemplu, faptuitorul, in mod voluntar
îndreapta arma spre victima, doreste sa o ucida si o impusca)

Intentia indirecta exista atunci când inculpatul nu doreste un rezultat anume, insa
actioneaza ca si cum l-ar dori, acceptând riscul ca rezultatul sa se produca.

In cazul omorului se pronunta obligatoriu pedeapsa cu închisoarea pe viata

(the mandatory life sentence). In toate cazurile când nu exista conditiile infractiunii
de omor (murder), fapta va fi considerate manslaughter.

Aceasta forma de omucidere poate fi voluntara sau involuntara.

Omuciderea este voluntara când, desi actus reus (conduita faptuitorului), ca si mens
rea (pozitia lui subiectiva) sunt similare infractiunii de omor, fapta se comite in
anumite circumstante atenunte care determina o raspundere mai putin grava a
faptuitorului. Aceste circumstante, potrivit legii penale engleze¹, sunt:

- provocarea, când prin lovituri sau injurii din partea

victimei, faptuitorul isi pierde brusc si temporar autocontrolul, atitudine
evaluata in raport cu reactia unei personae rationale; autorii englezi critica
reglementarea existenta in materie de provocare, deoarece creeaza o
discriminare intre femei si barbati, in sensul ca femeia nu poate invoca aceasta
circumstanta, daca isi ucide sotul ca urmare a batailor repetate suferite, decât
daca reactioneaza spontan, imediat, la agresiunea sotului. S-a relevat insa, ca
reactia femeii la provocare nu este similara cu a barbatului, de regula, femeia
reactionand mai târziu.
- responsabilitatea diminuata ca urmare a unor stari
anormale psihice datorate privatiunii de libertate sau dezvoltarii întârziate a
creierului sau altor cauze, cum ar fi o boala sau o vatamare corporala, constituie
o alta circumstanta care converteste omorul premeditate in omor atenuat
(manslaughter).
- existenta unui pact de sinucidere reciproca intre
coparticipanti, constituie ultima astfel de circumstanta.

In cazul omuciderii de tip manslaughter, savarsita involuntar, fapta se comite din

neglijenta grava sau prin neindeplinirea unei obligatii de diligenta sau printr-o
conducere periculoasa pe drumurile publice.
 Autorii englezi propun in perspectiva, abolirea distinctiei intre murder si
manslaughter, creându-se o singura infractiune de omucidere voluntara, ca si
abolirea obligativitatii de a se pronunta o sentinta cu privatiune de libertate pe viata,
in caz de omor.

S-a argumentat, sub acest din urma aspect, ca nu se poate pune pe acelasi
plan omorul savarsit in mod salbatic, cu sânge rece sau de catre elemente teroriste,
cu omorul comis fata de personae grav suferinde de o boala incurabila, din mila si
pentru curmarea suferintelor.

De altfel, o comisie a Camerei Lorzilor a propus inca din 1989 abolirea acestor
dispozitii, sugerând sa se lase la aprecierea instantei aplicarea pedepsei si in caz de
omor.

Autorii englezi discuta, de asemenea, situatia culpei cu previziune

(reckless), daca aceasta este o forma de omucidere involuntara sau este o forma
specifica de manslaughter.

Legislatia si doctrina nord-americana clasifica, de asemenea, formele de

omucidere tot in raport cu pozitia subiectiva a faptuitorului, in: omor, omor atenuat
(manslaughter) si omucidere din neglijenta.

"Constituie omucidere criminala, fapta de a cauza anume, cu stiinta, cu temeritate

sau din neglijenta, moartea altei fiinte umane".¹

Deci, omorul înseamna uciderea unei personae anume sau cu stiinta sau cu
temeritate sau in circumstanta care dovedesc o totala indiferenta fata de valoarea
vietii umane. O atare indiferenta si temeritate sunt prezumate, daca faptuitorul se
angajeaza, ca autor sau complice, "sa comita sau sa încerce sa comita un omor, sau
dupa comitere sau dupa încercarea de a-l comite, savarseste un jaf, rapirea de femei,
relatii sexuale anormale prin forta sau prin amenintare cu forta, comite o fapta de
incendiere, spargere, rapirea de copii sau evadare".²

Manslaughter presupune savarsirea faptei cu temeritate sau sub influenta

unei tulburari mintale sau emotionale, pentru care exista o explicatie rationala sau o
scuza, din punct de vedere al unei personae rationale care s-ar afla in situatia
autorului si in circumstantele in care aceasta actioneaza.³

"Exista omucidere din neglijenta când fapta se comite din culpa.*¹

2.1.2.Unele reflectii asupra infractiunii deviate

 Infractiunea deviate este una dintre cele mai dificile si controversate
probleme in materia unitatii naturale de infractiune, sub cele doua forme ale sale:
error in personam si aberratio ictus.

Dupa cum se cunoaste, atât doctrina româna, cât si jurisprudenta, au

adoptat solutia unitarii de infractiune, in cazul erorii privind obiectul material, ca si
in cazul devierii actiunii asupra altui obiect material, retinandu-se o singura actiune
consumata, savarsita cu intentie. Aceasta solutie simplificatoare, desi contravine
unor principii, cum ar fi vinovatia penala, pluralitatea de infractiuni, raspunderea
penala, etc., are totusi meritul de a fi creat o practica unitara indiferent de tipul de
infractiune si relativ echitabila din punct de vedere al corelarii raspunderii penale, cu
gravitatea faptei savarsite.

Problematica infractiunii deviate a preocupat doctrina penala inca de la

începutul secolului XX, fiind exprimate o serie de opinii.

Cu toate acestea, in situatia in care se suprima viata altei personae decât cea aflata in
reprezentarea faptuitorului, din eroare sau datorita devierii actiunii, nu s-ar putea
retine o infractiune de ucidere din culpa sau o tentative la infractiunea de omor, ci o
singura infractiune de omor (in forma calificata, dupa împrejurari), întrucât, "din o
singura intentie si actiune nu se pot naste doua infractiuni".¹ infractiunea de omor nu
poate fi contestata, oricare ar fi victima (persoana vizata sau cealalta).

Infractiunea deviata este apreciata ca fiind o forma a unitarii naturale de

infractiune, întrucât tentativa asupra persoanei vizate de catre faptuitor, nu se
absoarbe in infractiunea consumata.²

Profesorul V. Dongoroz, care a avut un rol important in sistematizarea si

structurarea dupa criterii logice, a materiei unitarii si pluralitatii de infractiune,
combate teoriile potrivit carora ar trebui retinut un concurs de infractiuni intre o
tentative si o infractiune consumata din culpa, motivând ca legea penala ocroteste
anumite valori sociale in mod indeterminat, iar pentru corecta încadrare juridica a
activitatii infractionale, nu intereseaza daca s-a suprimat viata unei alte personae
decât cea vizata de catre faptuitor; din moment ce s-a actionat cu intentie, sunt
realizate cerintele unitarii reale (de fapt) si juridice specifice unitarii naturale de
infractiune.

In doctrina penala mai noua s-a sustinut ca nu in toate cazurile trebuie

retinuta o singura infractiune si ca, in cazul lui aberratio ictus, s-ar impune sa se
adopte solutia concursului intre tentative pedepsibila la infractiunea aflata in
reprezentarea faptuitorului si infractiunea consumata cu intentie, realizata asupra
altui obiect material, retinandu-se in ambele cazuri intentia ca forma de vinovatie.
Se motiveaza ca tentative împotriva unei personae nu poate fi absorbita in
infractiunea consumata, realizata împotriva altei personae, cu atât mai putin in
ipoteza in care persoana vizata a fost totusi vatamata corporal de catre faptuitorul
care a dorit sa-i suprime viata, dar care a ucis o alta persoana datorita devierii
actiunii.

S-a sustinut de asemenea si parerea ca, in situatia infractiunii deviate sunt

posibile numai doua solutii: ori sa se retina o singura infractiune intentionata comisa
asupra persoanei efectiv vatamate, considerându-se, in baza unei fictiuni juridice, ca
faptuitorul a actionat împotriva acestei victime cu aceeasi pozitie psihica cu care ar
fi actionat fata de persoana aflata in reprezentarea sa; ori sa se excluda orice fel de
fictiune si a se tina seama de realitatile procesului psihic care a stat la baza faptei,
retinandu-se comiterea unei tentative la infractiunea dorita si a unei fapte
consumate, din culpa sau fara vinovatie, fata de persoana efectiv vatamata.

Referitor la argumentul dupa care legea penala ocroteste persoana umana

indiferent de identitatea ei, in sustinerea solutiei unitarii de infractiune, se arata ca
acesta este discutabil. Normele de incriminare se refera la persoana umana in
general, întrucât incriminarile nu pot fi decât abstracte si generale, insa ceea ce
intereseaza pentru stabilirea corecta a încadrarii juridice si a raspunderii penale, in
situatia infractiunii deviate, este pozitia psihica cu care faptuitorul a actionat,
raportata la fapta savarsita in realitate.

In literatura juridica italiana au fost analizate si alte modalitati de deviere

a actiunii, cum ar fi: aberratio causae si aberratio delicti. Acestea constituie tot
erori asupra capacitatii executive.

In cazul lui aberratio causae, rezultatul infractiunii se produce, nu potrivit

cu lantul causal aflat in reprezentarea faptuitorului, ci datorita unei cauze
neprevazute de acesta, cum ar fi, spre exemplu, producerea decesului victimei
aruncate in apa spre a se îneca, drept urmare a lovirii cu capul de o piatra aflata sub
apa. Aceasta împrejurare nu va influenta raspunderea penala a faptuitorului, pentru
ca el a luat hotarârea si a actionat pentru a suprima viata victimei, iar actiunea sa, de
fapt, a condus la producerea urmarii periculoase. Specific acestei situatii este si
faptul ca autorul nu mai exercita vreun control asupra procesului causal, din
momentul terminarii actiunii sale si cel al producerii rezultatului.¹

Modalitatea aberratio delicti se refera la situatia când subiectul, datorita

devierii actiunii, produce din culpa, o alta încalcare a legii decât cea aflata in
reprezentarea sa. In acest caz, daca rezultatul intentionat nu s-a produs, el va
raspunde numai pentru fapta din culpa (daca este incriminata).

In doctrina germana, opinia majoritara considera ca eroarea asupra

subiectului pasiv este neesentiala, astfel ca, in situatia infractiunii deviate sub forma
error in personam, se va retine o singura infractiune consumata savarsita cu intentie
in dauna persoanei efectiv vatamate. Se admite totusi, ca in unele cazuri, eroarea
asupra persoanei vatamate este esentiala, cum ar fi situatia in care faptuitorul nu
cunoaste calitatea ceruta de lege pentru subiectul pasiv. S-a exprimat si opinia
potrivit careia eroarea asupra victimei este esentiala, impunându-se solutia
concursului de infractiuni, cu unele exceptii, cum ar fi ipoteza dolului impersonal,
când faptuitorul s-a hotarât sa suprime viata oricarei personae pe care o va întâlni,
situatie in care eroarea nu are practice, nici o importanta.

Referitor la aberratio ictus, in doctrina germana se considera ca se impune

solutia concursului intre tentative la infractiunea fata de persoana vizata si
infractiunea din culpa, in raport cu rezultatul produs asupra victimei efectiv
vatamate, solutie care este adoptata si in practica.

In cazul lui aberratio causae, când rezultatul se produce in alt mod decât cel aflat in
reprezentarea faptuitorului, se arata ca, de regula, eroarea este neesentiala sin u
influenteaza încadrarea juridica a faptei. Numai in cazul incriminarii cu continut
închis, când legea prevede o anumita modalitate de producere a rezultatului, eroarea
devine esentiala, inlaturand intentia in raport cu fapta respective, daca rezultatul s-a
produs in alt mod decât isi reprezentase faptuitorul.

Ipoteza mentionata nu trebuie confundata insa, cu situatia când in

desfasurarea actiunii si producerea rezultatului, se interpune un alt lant cauzal,
urmarea producându-se datorita acestui lant cauzal. In acest caz, urmarea nu este
imputabila faptuitorului, desfasurarea cauzala initiala fiind întrerupta. Spre exemplu,
faptuitorul nu va raspunde pentru infractiunea consumata de omor calificat, ci pentru
tentative la infractiunea de omor calificat, daca a lovit mortal victima, insa aceasta a
decedat din cauza unui accident de circulatie produs in drum spre spital de catre
soferul autovehiculului care o transporta.

In literatura juridica franceza, majoritatea autorilor considera ca eroarea

asupra identitatii subiectului pasiv este neesentiala, deoarece legea apara generic
persoana umana, indiferent de particularitatile subiectului pasiv concret, astfel ca in
situatia lui "error in personam" se va retine o singura infractiune intentionata
referitoare la victima efectiv lezata.
 Cu privire la "aberratio ictus", jurisprudenta franceza si opinia majoritara
in doctrina, au adoptat solutia unitarii de infractiune, in sarcina faptuitorului urmând
a se retine o singura infractiune intentionata comisa împotriva persoanei lezata
efectiv. S-a exprimat insa, si opinia potrivit careia solutia jurisprudentei franceze ar
trebui reevaluata dupa modelul german actual, recunoscându-se ca in cazul aberratio
ictus s-a comis un concurs de infractiuni.¹

In doctrina engleza exista de asemenea, opinia ca, in ipoteza "error in

personam", se impune solutia retinerii unei singure infractiuni intentionate împotriva
persoanei lezate efectiv, întrucât eroarea asupra subiectului pasiv nu înlatura intentia
faptuitorului. Referitor la "aberratio ictus", se sustine necesitatea adoptarii solutiei
concursului de infractiuni.

Aceasta trecere in revista a doctrinei penale romane si straine in materie,

releva o tratare inca incompleta a problemelor specifice infractiunii deviate sub cele
doua forme ale sale. Opiniile exprimate au in vedere numai anumite aspecte sau se
refera la cazuri particulare, solutiile preconizate nefiind corelate cu celelalte
principii si cu reglementarile referitoare la alte institutii juridice. Pentru o rezolvare
corespunzatoare a acestei problematici, ar fi necesar sa se stabileasca in primul rând
sfera infractiunii deviate prin studierea posibilelor modalitati de realizare I raport cu
fiecare categorie de infractiuni, dupa care, prin generalizarea concluziilor desprinse,
sa se formuleze o definitie corespunzatoare, aplicabila pentru fiecare caz concret. De
asemenea, solutiile ar trebui corelate cu principiile de drept penal (legislatia
incriminarii si a raspunderii penale, individualizarea sanctiunilor de drept penal) si
cu alte institutii care au o legatura cu situatiile analizate (vinovatia, concursul de
infractiuni), pentru a se ajunge la o încadrare juridica corespunzatoare cu gravitatea
activitatii infractionale si a urmarilor produse. Cu privire la sfera infractiunii
deviate, consideram ca aceasta forma de unitate naturala de infractiune se poate
realiza in mai multe situatii decât cele analizate in doctrina.

2.2.Mobilul

Mobilul este cel de-al doilea element al laturii volitiv-intentionale a

infractiunii si formeaza, alaturi de scop, continutul legal al omorului calificat,
exprimând unul dintre elementele de circumstantiere si în acelasi timp, de agravare,
care determina încadrarea juridica a faptei.

Desi la omorul simplu, latura subiectiva nu include cerinta savârsirii

faptei dintr-un anumit mobil, în cazul omorului calificat, mobilul (motivul)
infractiunii este esential legat de existenta unor modalitati normative ale acesteia.
Astfel, savârsirea faptei din interes material (art.175 alin1 lit.b) sau în legatura cu
îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei (art.175 alin.1 lit.f),
confera omorului un caracter calificat.*³(vezi pag. x-post)

2.3.Scopul

Ca si în cazul mobilului, omorul, în forma sa simpla, nu este conditionat

nici de savârsirea faptei într-un anumit scop. Nu este cazul însa, al omorului
calificat, care exista prin însasi existenta unor circumstante de agravare a faptei.

Întrucât scopul, ca si mobilul, influenteaza periculozitatea sociala a faptei si a

faptuitorului, organele de urmarire penala si instantele de judecata vor fi preocupate
sa-l stabileasca în fiecare caz, atât în vederea încadrarii faptei în art.175 din Codul
penal, cât si în vederea unei juste individualizari judiciare a pedepsei. Astfel, un
anumit scop care, potrivit aprecierii legiuitorului confera un grad de pericol social
mai ridicat omorului, este prevazut ca circumstanta agravanta (alin.1 lit.g-"pentru a
se sustrage sau a sustrage pe altul de la urmarire sau arestare sau de la executarea
unei pedepse" si alin.1 lit.h-"pentru a înlesni sau a ascunde savârsirea unei alte
infractiuni").

Sectiunea a IV-a

Forme, modalitati, sanctiuni

1.Forme

1.1.Consideratii generale

Ca si infractiunea de omor prevazuta în art.174, fapta prevazuta în art.175,

fiind o infractiune comisiva (care poate fi realizata atât prin actiune cât si prin
inactiune) si o infractiune materiala conditionata de producerea unui rezultat distinct
de actiune în timp si spatiu si determinat de aceasta, este susceptibila de desfasurare
în timp si deci, de forme imperfecte, cum ar fi actele preparatorii si tentativa.

Actele preparatorii nu se pedepsesc, în schimb, potrivit art.175 alin.2 din

Codul penal, "tentativa se pedepseste", ea fiind posibila în toate formele sale.

1.2.Tentativa

1.2.1.Incriminarea tentativei
 Ca forma de activitate infractionala incriminata si pedepsita, tentativa este,
în esenta, o infractiune. Ca este asa, rezulta din art.144 C.p., care arata ca prin
expresiile "savârsirea unei infractiuni" si "comiterea unei infractiuni" se întelege
savârsirea oricareia dintre faptele pe care legea le pedepseste ca infractiune
consumata sau ca tentativa (astfel ca, în cazul în care s-ar retine o circumstanta
atenuanta, reducerile de pedeapsa pe care le prevede art.76, trebuie raportate la
pedeapsa prevazuta de lege pentru tentativa).

Potrivit art.21 din Codul penal, "tentativa se pedepseste numai când legea
prevede expres aceasta. Tentativa se sanctioneaza cu o pedeapsa cuprinsa între
jumatatea minimului si jumatatea maximului prevazute de lege pentru infractiunea
consumata, fara ca minimul sa fie mai mic decât minimul general al pedepsei. În
cazul când pedeapsa prevazuta de lege este detentiunea pe viata, se aplica pedeapsa
închisorii de la 10 la 25 de ani".

Tentativa la infractiunea de omor calificat poate fi întrerupta atunci când

activitatea autorului a fost oprita si împiedicata sa se desfasoare din cauze exterioare
vointei faptuitorului. Spre exemplu, în practica judiciara s-a retinut tentativa
întrerupta la infractiunea de omor calificat în varianta normativa prevazuta la lit.a, în
sarcina unei persoane care a aplicat victimei doua lovituri de cutit în zona toracelui,
dupa care a fost imobilizata de catre cei prezenti.¹

Infractiunea de omor poate îmbraca si forma tentativei perfecte, care se

realizeaza atunci când actiunea tipica a fost executata în întregime, dar rezultatul-
moartea victimei, nu s-a produs. Exista o asemenea modalitate când faptuitorul a
aruncat victima de la etajul 5 al unei cladiri, actiune care nu s-a soldat cu moartea
victimei datorita faptului ca a cazut întâmplator pe un sol afânat si acoperit cu
vegetatie. De asemenea, s-a retinut frecvent tentativa perfecta la infractiunea de
omor calificat, în cazurile în care, prin modul în care a actionat asupra victimei,
infractorul a pus intentionat în pericol viata acesteia, dar rezultatul socialmente
periculos, respectiv moartea, nu s-a produs datorita interventiilor medicale prompte
si calificate.¹

Tentativa la infractiunea de omor calificat poate îmbraca si forma tentativei

relativ improprii, care se caracterizeaza prin caracterul impropriu sau inapt al
mijloacelor folosite, precum si prin lipsa obiectului de la locul unde faptuitorul
credea ca se afla.

În practica judiciara s-a retinut aceasta modalitate a tentativei în situatia când

faptuitorul, pentru a suprima viata victimei, i-a administrat o doza de otrava
insuficienta² sau atunci când, în vederea uciderii unor persoane, infractorul a folosit
o cantitate insuficienta de explozibil, pe care a plasat-o defectuos sub cladirea în
care se afla victima³ (facându-se încadrarea juridica a faptei în dispozitiile art.175
alin.2 cu aplicarea art.175 alin.1 lit.e).

Tentativa poate fi comisa si cu intentie indirecta, daca inculpatul a aplicat

sotiei sale mai multe lovituri, cu obiecte grele, din care unele asupra capului si cu
intensitate. În acest caz, inculpatul, prevazând posibilitatea mortii acesteia, nu a
dorit producerea acestui rezultat, dar l-a acceptat.

Este însa discutabil daca tentativa se poate comite cu intentie indirecta. Într-o opinie
s-a motivat ca, în cazul tentativei exista acelasi continut subiectiv ca si în cazul
infractiunii consumate, deoarece tentativa nu este decât un fragment dinamic din
actiunea tipica susceptibila sa duca la consumarea infractiunii; deci, ca si
infractiunea consumata, si tentativa poate fi comisa cu intentie indirecta.

Împotriva acestui punct de vedere*¹ s-ar putea sustine ca, tentativa, asa
cum este reglementata în art.20 din Codul penal, consta în punerea în executare a
hotarârii de a comite infractiunea, de unde se deduce ca numai actele care releva
intentia directa a inculpatului, ar putea avea caracterul de acte de executare si ar fi
susceptibile, în caz de întrerupere sau de neproducere a rezultatului, sa constituie
tentativa la infractiunea respectiva.*²

Hotarârea de a comite infractiunea face parte din continutul psihic al

intentiei, autorul prevazând rezultatul faptei si urmarind producerea lui. A urmari
producerea rezultatului înseamna a da expresie, prin conduita exterioara, hotarârii de
a comite o fapta determinata. În cazul hotarârii indirecte, autorul urmareste sa obtina
un alt rezultat (fie si ilicit), însa adite posibilitatea survenirii si a unui rezultat care
sa-i atraga raspunderea penala, iar pe acesta, desi îl prevede, nu îl si urmareste, ci
numai îl accepta ca o consecinta posibila a actelor de executare îndreptate spre
obtinerea primului rezultat.

De aceea, asemenea acte de executare (îndreptate spre obtinerea unui

rezultat care a fost numai acceptat, nu si urmarit), s-ar parea ca nu se înscriu în
continutul art.20 si nu ar trebui sa atraga raspunderea penala pentru tentativa la
infractiunea consumata daca au fost întrerupte ori nu si-au produs efectul.
Faptuitorul ar putea raspunde în acest caz numai odata cu consumarea faptei si
producerea rezultatului prevazut, dar pe care nu l-a urmarit, deoarece numai din
acest moment rezultatul posibil si acceptat a devenit relevant din punct de vedere
juridic.
 Unii autori si-au exprimat rezerva daca prin notiunea de "hotarâre" folosita
de legiuitor în art.20 se exprima intentia în ambele forme, asa cum se arata în prima
opinie, si daca s-ar putea vorbi de hotarâre în cazul intentiei indirecte. Aceasta
pentru ca s-ar parea ca notiunea de "hotarâre" face referire numai la rezultatul aflat
în reprezentarea faptuitorului, nu si la actiunea prin care acesta va ajunge la aceasta
finalitate. Actiunea, chiar susceptibila de rezultate multiple, ar putea sa reflecte o
anumita hotarâre a faptuitorului, dar ceea ce intereseaza, în raport cu prevederile
art.20, este rezultatul urmarit si pe care faptuitorul este hotarât sa-l realizeze. Or, a fi
hotarât sa realizeze rezultatul, implica, în sensul art.20, intentia directa.

În practica judiciara însa, foarte multe instante au retinut ca tentativa nu este

incompatibila cu intentia indirecta. În sprijinul acestei solutii s-ar putea arata ca
fiecare act de executare a faptei are acelasi caracter ca si fapta în ansamblul sau.
Fiecare act de executare are vocatia sa realizeze atât rezultatul urmarit, cât si pe cel
acceptat. De aceea, întreruperea acestor acte trebuie sa atraga raspunderea penala a
autorului pentru tentativa la infractiunea consumata, chiar daca fapta a fost savârsita
cu intentie indirecta, daca tentativa pentru infractiunea respectiva este pedepsibila
(deci, indiferent daca faptuitorul a urmarit producerea rezultatului, ori numai a
acceptat realizarea lui). Acesta este, de altfel si motivul pentru care instantele au
aderat la prima opinie.

De lege ferenda propunem folosirea, în locul notiunii "hotarârea" a notiunii

mai largi-"intentia ".

Deosebirea dintre infractiunea consumata si cea tentata, fiind numai de ordin

cantitativ, nu calitativ (relatia dintre ele fiind aceea de la întreg la parte), nu s-ar
putea pune conditiile subiective de tragere la raspundere pentru savârsirea întregului
a acelora care privesc partea. O asemenea rezolvare ar trebui consacrata si în
cuprinsul art.20, prin modificarea corespunzatoare a acestor prevederi.

Infractiunea de omor calificat se consuma în momentul în care activitatea de ucidere

a produs urmarea imediata, adica moarte victimei.¹(vezi pag. x-ante)

Pâna la producerea rezultatului, care poate surveni la un oarecare interval de

timp dupa efectuarea activitatii de ucidere, fapta constituie o tentativa de omor
calificat si va fi urmarita si sanctionata ca atare, sub rezerva schimbarii încadrarii în
cazul când, ulterior, se va produce consumarea.

1.2.2.Tentativa la omor calificat si varianta agravata a punerii în primejdie a vietii

persoanei, prevazuta la art.182 alin.2
 În multiple cauze ajunse pe rolul instantelor judecatoresti, s-a pus problema
distinctiei între tentativa la infractiunea de omor calificat (în fapt, tentativa la
infractiunea de omor) si infractiunea de vatamare corporala grava, în varianta
punerii în primejdie a vietii persoanei (art.182 alin.2 C.p.).

Se cunoaste faptul ca cele doua infractiuni au un obiect material comun, care

este corpul persoanei (în viata) asupra careia faptuitorul exercita actiunea
socialmente periculoasa. În ceea ce priveste subiectul activ si cel pasiv nu se ridica
probleme deosebite, deoarece fapta de omor calificat si cea de vatamare corporala
grava, pot avea, deopotriva, aceiasi subiecti (de exemplu, poate fi subiect activ al
infractiunii de vatamare corporala grava oricare dintre subiectii circumstantiati de la
art.175, cum de altfel, poate fi si subiect pasiv-sotul sau ruda apropiata poate fi
subiect activ sau pasiv, atât în cazul unei infractiuni, cât si în celalalt).

Sub aspectul laturii obiective, de asemenea nu sunt deosebiri esentiale,

ambele infractiuni putându-se savârsi atât printr-o actiune, cât si printr-o inactiune,
cu conditia ca acestea sa fie apte a produce moartea.

Între infractiunea de vatamare corporala grava prin punere în primejdie a

vietii persoanei si tentativa la infractiunea de omor, exista deosebiri de esenta în
ceea ce priveste latura subiectiva ce caracterizeaza activitatea ilicita a autorului
faptei.

Latura subiectiva a tentativei de omor calificat consta în intentie directa sau

indirecta, dupa cum faptuitorul a urmarit moartea victimei (rezultat care nu s-a
produs însa-intentie directa) sau doar a acceptat posibilitatea producerii rezultatului
(intentie indirecta). Având în vedere teoria sustinuta în doctrina, potrivit careia
tentativa la omor calificat nu se poate savârsi cu intentie indirecta, autorii acesteia au
sustinut ca, în cazul în care, prin actul de primejduire a vietii, s-a acceptat
posibilitatea producerii mortii persoanei, încadrarea juridica corecta este în art.182
din Codul penal. Tot în sustinerea acestei opinii, punerea în primejdie a vietii
persoanei constituie tentativa la infractiunea de omor calificat, numai în cazul
intentiei directe, când prin actul de primejduire a vietii s-a urmarit rezultatul mortal.

În ceea ce priveste latura subiectiva caracteristica infractiunii de vatamare

corporala grava, nu exista deci, un punct de vedere unitar în literatura de
specialitate.

Astfel, într-o prima opinie s-a sustinut ca în forma de baza prevazuta în

alin.1 al art.182 anterior modificarii prin legea 169/2002, când aceasta modalitate
normativa a fost prevazuta la alin.2 al aceluiasi articol, vinovatia cu care s-a comis
infractiunea se traduce numai prin praeterintentie, iar forma agravata prevazuta în
alin.2 (anterior modificarii), putea fi comisa numai cu intentie directa.

Într-o alta opinie, s-a afirmat ca forma de baza a infractiunii de vatamare

corporala grava în varianta punerii în primejdie a vietii persoanei, putea fi comisa cu
praeterintentie, iar forma agravata, atât cu intentie directa, cât si cu intentie
indirecta.

Alti autori sunt adeptii punctului de vedere potrivit caruia, forma infractiunii
prevazute în art.182 alin.1 C.p.,anterior modificarii, putea fi comisa, fie cu intentie
indirecta, fie cu praeterintentie, iar forma agravata se poate comite numai cu
intentie directa.

Potrivit unui alt punct de vedere¹, forma de vinovatie cu care poate fi

comisa infractiunea de vatamare corporala grava, nu este aceeasi în cazul tuturor
modalitatilor prevazute în art.182. Astfel, daca fapta prin care s-a pricinuit punerea
în primejdie a vietii persoanei, a fost comisa cu praeterintentie, ea va fi încadrata ca
infractiune de vatamare corporala grava, iar daca a fost comisa cu intentie indirecta,
fapta va constitui tentativa la infractiunea de omor calificat (daca sunt îndeplinite
conditiile vreunei modalitati normative prevazute la art.175), deoarece faptuitorul
prevede posibilitatea punerii în primejdie a vietii persoanei, ceea ce presupune faptul
ca faptuitorul prevede si posibilitatea producerii mortii acesteia si, desi nu o
urmareste, accepta posibilitatea producerii acestei urmari.

Autorii adepti ai acestei opinii sunt deci, de parere ca forma agravata a infractiunii
de vatamare corporala grava în varianta punerii în primejdie a vietii persoanei
(prevazuta la actualul alin.2 al art.182), poate fi comisa numai cu praeterintentie sau
cu intentie directa. Se pune astfel întrebarea, cum se justifica prezenta alin.3 al
aceluiasi articol, care se refera la savârsirea faptei "cu scopul" (deci cu intentia
directa) de a produce urmarile prevazute în alineatul precedent (deci, si punerea în
primejdie a vietii persoanei). Asupra acestei probleme vom reveni în final.

Potrivit unei alte pareri¹ întâlnite în literatura juridica, vinovatia cu care a

fost savârsita infractiunea în discutie, poate consta fie în intentie indirecta (atunci
când, lovind victima sau vatamând cu intentie integritatea corporala sau sanatatea
unei persoane, faptuitorul prevede posibilitatea cauzarii vreuneia dintre urmarile
grave enumerate în art.182 si, cu toate ca nu doreste, accepta posibilitatea producerii
oricareia dintre ele), fie în praeterintentie (atunci când, actionând în acelasi mod,
faptuitorul nu prevede rezultatul ce caracterizeaza infractiunea de vatamare
corporala grava, desi trebuia si putea sa-l prevada sau, cu toate ca-l prevede, spera
fara temei ca el nu se va produce).

Ca urmare a intrarii în vigoare a legii 169/2002, art.182 din Codul penal a

suferit unele modificari, în sensul ca alin.1 incrimineaza fapta prin care s-a pricinuit
integritatii corporale sau sanatatii persoanei o vatamare care necesita pentru
vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile. În aceasta forma de baza,
consideram ca fapta se poate savârsi fie cu intentie directa, fie cu intentie indirecta,
fie cu praeterintentie, în acest din urma caz, faptuitorul urmarind sa loveasca victima
ori sa-i cauzeze o vatamare corporala, însa actiunea sa are un rezultat mai grav decât
cel dorit-cauzarea unei vatamari corporale grave pentru a carei vindecare sunt
necesare mai mult de 60 de zile de îngrijiri medicale, consecinta care depaseste
intentia sa si în raport cu care se afla în culpa. De asemenea, trebuie acceptata
posibilitatea ca fapta care a avut urmarea prevazuta în acest alineat, sa fie savârsita
si cu intentie indirecta deoarece, în situatia în care o persoana, prin actiunea sa
vatamatoare asupra alteia, are reprezentarea rezultatului faptei sale (rezultat pe care,
desi nu îl urmareste, îl accepta)-doar o vatamare corporala, fapta sa nu va putea fi
încadrata ca tentativa la omor calificat atâta timp cât aceasta nu a avut reprezentarea
pe plan psihic, a posibilitatii producerii mortii persoanei.

În ceea ce priveste fapta care a avut ca urmare punerea în primejdie a vietii

persoanei (prevazuta la alin.2 al art.182), pentru a putea fi încadrata în art. 182 C.p.,
esential este sa se stabileasca faptul ca autorul infractiunii nu a actionat cu intentia
de a ucide victima, ci cu aceea de a produce o vatamare corporala, însa prin modul
în care actioneaza, el creeaza posibilitatea concreta ca victima sa înceteze din viata.
În cazul în care, actionând violent asupra victimei, faptuitorul are reprezentata
posibilitatea producerii mortii acesteia, urmare pe care o doreste sau, desi nu o
doreste, o accepta, fapta va fi încadrata ca tentativa la omor calificat, savârsita cu
intentie directa, respectiv, indirecta. Daca nu are aceasta reprezentare, fapta
constituie infractiunea de vatamare corporala grava, în varianta punerii în primejdie
a vietii persoanei.²

Într-o opinie personala si în consideratia exacta a textului de lege, ratiunea

pentru care legiuitorul a vazut necesara reglementarea de la alin.3 al actualului
art.182 C.p. si divizarea alin.1 în doua alineate, este tocmai sistematizarea laturii
subiective a infractiunii. Astfel, plecând de la textul alin.3 (când fapta a fost
savârsita în scopul producerii consecintelor prevazute în alin.1 si 2) si având în
vedere ca infractiunea de vatamare corporala din culpa este incriminata separat, se
poate trage concluzia ca faptele prevazute la alineatele 1 si 2 ale art.182 se pot
savârsi numai cu praeterintentie sau cu intentie indirecta (în ambele cazuri,
faptuitorul având în reprezentare si intentionând faptele prevazute la art.180 sau la
art.181), în timp ce, daca acestea se vor savârsi în scopul producerii acelor urmari,
se va face aplicatia alin.3, considerându-se ca au fost savârsite cu intentie directa.

În sfârsit, se impune a analiza o problema de terminologie. Astfel,

expresiile moartea persoanei si punerea în primejdie a vietii persoanei, nu pot fi
confundate, ele necaracterizându-se prin identitate, fiind folosite din ratiuni diferite.
Deci, prevederea de catre faptuitor a faptului punerii în primejdie a vietii persoanei,
nu înseamna si prevederea de catre acesta a faptului mortii acesteia. Faptuitorul
poate actiona cu intentia (directa sau indirecta) de a pune în primejdie viata
persoanei, însa aceasta intentie nu poate fi interpretata depasit astfel încât sa se
poata afirma ca faptuitorul a pus în executare hotarârea de a ucide, hotarâre care a
fost întrerupta sau nu si-a produs efectul.

Pentru a diferentia cele doua fapte, organele judiciare trebuie sa stabileasca

în mod corect pozitia subiectiva a autorului în momentul comiterii infractiunii.

La stabilirea intentiei cu care actioneaza autorul, trebuie avute în vedere

toate împrejurarile concrete ale savârsirii faptei: natura obiectului vulnerant folosit
(apt sau nu de a produce moartea), regiunea corpului în care s-au aplicat loviturile,
precum si cea vizata de faptuitor (zona vitala sau nu), numarul si intensitatea
loviturilor, raporturile dintre autor si victima anterioare savârsirii faptei sau
atitudinea faptuitorului dupa comiterea faptei. De asemenea, mai trebuie tinut
seama de persoana faptuitorului, de constitutia sa fizica în raport cu cea a victimei,
precum si de sistarea de catre acesta a actelor vatamatoare din proprie initiativa.

Aceste împrejurari trebuie avute în vedere împreuna, iar nu separat,

deoarece unele împrejurari care ar fi apte prin ele însele sa produca moartea, totusi,
privite izolat, pot duce la o încadrare juridica gresita a faptei.¹

În literatura de specialitate s-a subliniat ca, pentru clarificarea pozitiei

subiective a faptuitorului, mai trebuie sa se stabileasca si pâna la ce limita ar fi
continuat el sa exercite actele de violenta daca nu ar fi fost dezarmat sau imobilizat
(de exemplu, daca loviturile nu au putut fi continuate datorita interventiei unui tert).

Tot în raport cu pozitia subiectiva a faptuitorului si cu împrejurarile

concrete ale savârsirii faptei, se face distinctia si între infractiunea de omor calificat
si cea prevazuta la art.183 C.p.-loviri sau vatamari cauzatoare de moarte.

În cazul lovirii sau vatamarii cauzatoare de moarte, legiuitorul foloseste expresia

"daca vreuna din faptele prevazute în art.180-182 C.p. a avut ca urmare moartea
victimei", deci avem pe de o parte o lovire (vatamare), cu caracteristicile prevazute
de articolele precedente, care nu provoaca, în mod obisnuit, prin ea însasi, rezultatul
letal, iar pe de alta parte, moartea (conditie specifica pentru existenta acestei
infractiuni), elementul sau circumstantial.

2.Modalitati

Faptele contra persoanei pot fi incriminate sub numeroase modalitati

normative: simple sau calificate (atenuate sau agravate). În cazul omorului calificat
este vorba numai de modalitati normative agravate¹(vezi pag. x-ante). Infractiunea
însasi este un cumul de modalitati normative, o specie a omorului prevazut la
art.174 din Codul penal.

Asa cum am aratat, omorul calificat se consuma ca si infractiunea de omor

prevazuta la art.174, în momentul în care, datorita actiunii de ucidere, victima a
decedat.

Ca forma agravata a infractiunii tip, omorul calificat pastreaza componentele

esentiale ale omorului simplu, la care se va alatura una sau mai multe dintre
împrejurarile prevazute în dispozitia incriminatoare la literele a)-h) din art.175 C.p.,
ca elemente de circumstantiere. În afara de aceste modalitati normative, în raport
cu fiecare dintre acestea, omorul calificat poate prezenta numeroase si variate
modalitati faptice, determinate de împrejurarile concrete în care a fost savârsita
fiecare fapta.

Elementele circumstantiale care pot intra în continutul infractiunii de omor

calificat, sunt:

2.1.Drept comparat în materia modalitatilor normative ale infractiunii de omor

calificat

Încercând sa facem o comparatie între elementele circumstantiale de

agravare din legea penala româna si cele din legislatiile straine continentale luate
drept referinta, observam ca exista unele circumstante de agravare comune mai
multor legislatii, cum ar fi: premeditarea, savârsirea faptei asupra sotului sau a unei
rude apropiate ori pentru a se sustrage sau pentru a sustrage pe altul de la urmarire,
arestare sau de la executarea unei pedepse (prevazute si de legea penala italiana si
franceza), din interes material (prevazuta si de legea penala italiana si germana),
prin mijloace care pun în pericol viata mai multor persoane (prevazuta si de legea
penala germana), în legatura cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale
victimei (prevazuta si în legea penala franceza), pentru a înlesni sau a ascunde
savârsirea unei alte infractiuni (prevazuta si în legislatia penala franceza, italiana si
germana).

Unele circumstante sunt proprii numai legii penale române, cum este
omorul comis profitând de neputinta victimei de a se apara sau omorul comis în
public, iar alte agravante sunt specifice fiecarei legislatii:

- legea penala spaniola: omorul comis cu viclenie, ca pret, recompensa sau

promisiune;

- legea penala italiana: omorul comis cu mijloace otravitoare sau cu alte mijloace
insidioase;

- legea penala franceza: omorul comis contra unui minor de pâna la 15 ani, a unei
persoane vulnerabile datorita vârstei, bolii, infirmitatii fizice sau psihice;

- legea penala germana: omorul comis din placere, pentru satisfacerea placerilor
sexuale, din viclenie;

Potrivit unei opinii emise în literatura de specialitate², daca ar fi sa

reflectam la solutia cea mai corespunzatoare în privinta agravantelor la omor, s-ar
putea sugera o reducere simtitoare a numarului acestora si o formulare mai sintetica
a acestora.

Astfel, s-ar putea agrava sanctiunea pentru omor în raport cu scopul de a obtine
anumite avantaje ilegale ori daca fapta a fost savârsita prin modalitati susceptibile sa
usureze comiterea ei sau sa-i confere o mai mare rezonanta sociala sau daca fapta
este savârsita asupra unor persoane care au nevoie de o ocrotire deosebita ca urmare
a functiei lor în organele ce exercita autoritatea de stat, ca urmare a vârstei, a bolii
sau deficientelor fizice sau psihice sau a relatiilor de rudenie cu faptuitorul. Aceste
circumstante agravante ar putea fi prevazute în continuarea omorului simplu, nefiind
absolut necesara sistematizarea ca în prezent a acestor agravante.

Tot potrivit acestei opinii, s-au exprimat rezerve cu privire la posibilitatea prevederii
unei dispozitii anume în ceea ce priveste omorul savârsit în conditii atenuante
(provocarea sau alte împrejurari agravante), dupa modelul legii germane.
Reglementarea existenta în legea penala româna, în sensul de a lasa sa opereze
circumstantele generale legale si judiciare atenuante, este mai potrivita. În felul
acesta ar opera si provocarea ca circumstanta atenuanta, precum si alte împrejurari
care ar imprima faptei un caracter mai putin grav, circumstante la care se refera si
legea germana.

Legislatia penala nord-americana prevede multiple ipoteze când omorul

are caracter atenuat si care ar putea fi avute în vedere si de legiuitorul român¹.

Astfel, constituie omor savârsit în circumstante atenuate: omorul comis de o

persoana infractor primar; omorul comis de o persoana sub influenta unei tulburari
puternice mintale sau emotionale; omorul savârsit cu participarea victimei si cu
consimtamântul acesteia; omorul comis în circumstante în care faptuitorul crede ca
purtarea sa era justificata moral sau ca beneficia de o atenuare, omorul comis în
calitate de complice, însa cu o participare minora; omorul comis sub constrângere
sau din cauza dominatiei altei persoane; omorul comis din cauza tineretii
faptuitorului²(vezi sect.210.6).

În ceea ce priveste alte fapte contra vietii, subscriem la solutia abrogarii dispozitiilor
referitoare la pruncucidere (solutie deja luata de legea franceza, spaniola si
germana), lasând sa opereze prevederile generale de incriminare a faptei de omor
calificat (lit.c).

În felul acesta, legea penala româna s-ar înscrie pe linia tendintelor

moderne în materie, care nu mai fac deosebire nici între uciderea copilului natural
sau legitim, nici între vârstele copilului si nici între limitele de pedeapsa aplicabile
în cazul uciderii copilului nou-nascut sau a oricarei alte persoane.

Diferentierile de pericol social, vor fi analizate de la caz la caz, putându-

se opera oricare dintre reducerile prevazute de lege pentru sanctionarea faptelor
comise în conditii atenuante, fie ca evaluarea lor ca atenuante apartine legiuitorului,
fie judecatorului.

3.Sanctiuni

3.1.Consideratii generale asupra sanctiunilor de drept penal

Sanctiunile de drept penal sunt consecintele pe care legea penala le

impune în cazul încalcarii preceptelor sale, masuri de constrângere pe care le atrage
comiterea faptelor prevazute de legea penala si totodata, instrumente de realizare si
de restabilire a ordinii de drept.

Norma penala nu cuprinde numai descrierea conduitei interzise,

incriminarea, ci si indicarea expresa si precisa a consecintelor coercitive pe care
trebuie sa le suporte cel care nesocoteste norma penala. Aceste consecinte constau,
în esenta, în anumite privatiuni si suferinte la care este supus faptuitorul si care
trebuie, în acelasi timp, sa aiba aptitudinea de a exercita o functie inhibatorie, în
masura sa-i determine pe aceia care ar fi înclinati sa încalce legea penala, sa se
abtina de la o astfel de conduita. Sanctiunile au menirea de a determina, prin
aplicarea lor fata de cei care au comis fapte interzise, o schimbare a mentalitatii si
atitudinii fata de valorile sociale fundamentale ocrotite de legea penala si fata de
relatiile sociale care apar si se dezvolta în jurul acestor valori.

Prezenta sanctiunilor în normele penale asigura functia preventiva a legii

penale, preîntâmpina posibilitatea de a se comite din nou fapte asemanatoare celor
care au servit ca sursa de inspiratie pentru legiuitor. Elemente fundamentale ale
reglementarii juridice penale, sanctiunile sunt necesare si pentru a exprima
grevitatea abstracta a faptei interzise si intensitatea avertismentului pe care legea
penala îl adreseaza destinatarilor sai.

Notiunea de "sanctiuni de drept penal" desemneaza sanctiunile pe care

dreptul penal le reglementeaza în mod special-anume: pedepsele, masurile
educative si masurile de siguranta. Acestea formeaza cadrul special al sanctiunilor
dreptului penal.

Pedepsele reprezinta cele mai importante sanctiuni de drept penal, fiind

totodata, sanctiunile specifice dreptului penal si obiectul prezentului capitol.

Prin dispozitia înscrisa în art.52 C.p., legiuitorul a definit pedeapsa ca o

masura de constrângere si, în acelasi timp, ca un mijloc de reeducare a celui
condamnat. din aceasta definitie rezulta ca în dreptul nostru penal, pedeapsa are un
dublu caracter: unul coercitiv si altul corectiv, fiecare dintre aceste doua caractere
implicând o finalitate distincta.

Cadrul de pedepse statornicit în cod, cuprinde trei categorii de pedepse

diferentiate dupa modul de aplicare:

a) pedepse principale: detentiunea pe viata, pedeapsa cu închisoarea si

amenda penala.
b) pedepse complementare: interzicerea unor drepturi si degradarea militara.
 c) pedeapsa accesorie: interzicerea unor drepturi anume prevazute de lege.

Infractiunea de omor calificat este sanctionata (mai sever decât omorul

simplu) cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani (pedeapsa principala) si cu
interzicerea unor drepturi (pedeapsa complementara ce poate fi dispusa pentru un
termen de la 1 an la 10 ani). Dispozitia sanctionatorie este prevazuta în teza finala a
alin.1, indiferent daca exista una singura sau mai multe împrejurari dintre cele
aratate la lit. a-i.

În ceea ce priveste sanctionarea faptei ramase în forma de tentativa, se

poate vorbi despre sanctionarea tentativei la infractiunea de omor calificat, în doua
acceptiuni: prima se refera la însasi prevederea sanctionarii acesteia în alin.2 al
art.175 din Codul penal (deoarece tentativa se pedepseste numai când legea
prevede expres aceasta-art.21 alin.1), iar cea de-a doua are în vedere sanctionarea
concreta a acestei infractiuni. Astfel fiind, potrivit art.21 alin.2 din cod, tentativa se
sanctioneaza cu o pedeapsa cuprinsa între jumatatea minimului si jumatatea
maximului prevazute de lege pentru infractiunea consumata, fara ca minimul sa
fie mai mic decât minimul general al pedepsei. Prin urmare, pedeapsa pentru
tentativa este cuprinsa între 7 ani si 6 luni si 12 ani si 6 luni.

3.2.Pedeapsa principala a închisorii

Pedeapsa închisorii, ca masura de constrângere, consta în izolarea de

societate a celui condamnat, prin încarcerarea acestuia sub regimul legal.
Închisoarea se executa în locuri anume destinate detentiei, barbatii, femeile si
minorii fiind detinuti separat. Regimul executarii se întemeiaza pe obligatia
condamnatilor de a presta o munca utila, pe actiunea educativa, pe respectarea de
catre acestia a disciplinei muncii si a ordinii interioare, precum si pe stimularea si
recompensarea celor staruitori în munca, disciplinati si care dau dovezi temeinice de
îndreptare (nu au obligatia de a munci condamnatii barbati care au îndeplinit 60 de
ani si condamnatele femei care au împlinit vârsta de 55 de ani si acestia putând fi
admisi la munca daca solicita aceasta si daca sunt apti din punct de vedere medical-
cerându-se si avizul medicului în astfel de cazuri).

Potrivit art.58 din Codul penal, munca prestata de condamnati este remunerata.
Retribuirea muncii acestora se face dupa cantitatea si calitatea acesteia, potrivit
normelor stabilite de ramura de activitate unde acestia muncesc.

Limitele de pedeapsa prevazute în art.175 pentru savârsirea infractiunii de

omor calificat, constituie limite speciale de pedeapsa, încadrându-se sub aspectul
cuantumului, în categoria pedepselor grave, diferenta fata de pedeapsa legala pentru
omor deosebit de grav facând-o prevederea în continutul art.176 a detentiunii pe
viata, alternativ cu pedeapsa închisorii.

3.3.Pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi

Aceste categorii de pedepse sunt întotdeauna alaturate pedepsei principale,

pe care o completeaza. Ele nu pot fi pronuntate singure, de sine statatoare. În raport
cu modul lor de aplicare, ele se aplica de instanta, functionând numai ope judiciis.
Aplicarea lor poate fi obligatorie (când legea prevede aceasta-cum este si cazul
art.175) sau facultativa (aplicarea ei este lasata la aprecierea instantei), dar atunci
când sunt aplicate, functioneaza întotdeauna cumulativ cu pedeapsa principala.

În ceea ce priveste aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor

drepturi, aceasta se va face conform prevederilor art.64 din partea generala a
Codului penal, constând în interzicerea unuia sau unora dintre urmatoarele drepturi:

a) dreptul de a alege si de a fi ales în autoritatile publice sau în functii elective

publice;
b) dreptul de a ocupa o functie implicând exercitiul autoritatii de stat;
c) dreptul de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie de natura celei de
care s-a folosit condamnatul pentru savârsirea infractiunii;
d) drepturile parintesti (pedeapsa aplicata mai ales în cazul savârsirii faptei
prevazute la litera c.) ;
e) dreptul de a fi tutore sau curator.

Instanta judecatoreasca are obligatia de a indica în hotarârea de condamnare ce

anume drepturi din cele prevazute în art.64 interzice si pe ce durata. Se stie ca
instanta poate dispune interzicerea unor drepturi numai atunci când a aplicat
condamnatului pedeapsa închisorii de cel putin 2 ani, iar aceasta pedeapsa este
necesara tinând cont de natura si gravitatea infractiunii, de împrejurarile în care s-a
comis si de persoana infractorului-situatie care nu ridica probleme în cazul omorului
calificat.

Executarea pedepsei complementare începe dupa executarea pedepsei

închisorii, dupa gratiere (totala sau partiala) sau dupa prescriptia executarii pedepsei
închisorii.

3.4.Individualizarea pedepsei în situatia retinerii unor circumstante

În cazul în care se retin circumstante atenuante, pedeapsa poate fi

coborâta, daca tinem seama de prevederile art.76 lit.a C.p. ("când minimul special al
pedepsei închisorii este de 10 ani sau mai mare, pedeapsa se coboara sub minimul
special, dar nu mai jos de 3 ani."), pâna la 3 ani. Consideram însa, ca aplicabil în
aceasta situatie este, nu alin.1 lit.a al art.76, ci alin.2 al aceluiasi articol, potrivit
caruia "în cazul infractiunilor contra sigurantei statului, infractiunilor contra pacii
si omenirii, al infractiunii de omor, al infractiunilor savârsite cu intentie care au
avut ca urmare moartea unei persoane sau al infractiunilor prin care s-au produs
consecinte deosebit de grave, daca se constata ca exista circumstante atenuante,
pedeapsa închisorii poate fi redusa cel mult pâna la o treime din minimul special",
din cuprinsul caruia ne intereseaza mentiunile referitoare la omor si la infractiunile
savârsite cu intentie care au avut ca urmare moartea unei persoane.

Se observa deci, ca aceasta prevedere legala include fara nici un fel de

dubiu infractiunea de omor calificat în forma consumata. În textul legal de mai sus
nu este avuta în vedere tentativa, aceasta rezultând atât din folosirea notiunii
singulare de "omor" si din expresia "au avut ca urmare moartea unei persoane"
(legiuitorul întelegând sa sanctioneze mai grav si sa rezerve o prevedere speciala
pentru fapta de omor în forma consumata), cât si-indirect-din contextul întregului
text legal, care se refera la fapte de o gravitate deosebita si la un element al laturii
subiective, care confera o periculozitate sporita celui ce savârseste acele fapte.

De asemenea, potrivit alin.3 al aceluiasi articol, "când exista circumstante

atenuante, pedeapsa complementara de interzicere a unor drepturi, prevazuta de
lege pentru infractiunea savârsita, poate fi înlaturata."

Pe de alta parte, atunci când se constata existenta unor circumstante

agravante, se poate aplica "o pedeapsa pâna la maximul special (25 de ani). Daca
maximul special este neîndestulator, se poate adauga un spor de pâna la 5 ani"
(art.78 C.p.).

3.5.Problema responsabilitatii minorului pentru omor

In reglementarea legii penale, nu constituie infractiune fapta prevazuta de

legea penala savarsita de catre un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea
conditiile legale pentru a raspunde penal.¹

Este reglementata astfel, o cauza de înlaturare a caracterului penal al faptei

întemeiata pe împrejurarea ca faptuitorul este un minor care, potrivit legii nu
raspunde penal.

Potrivit prevederilor art.99 din Codul penal, minorul care nu a împlinit

vârsta de 14 ani nu raspunde penal, cel care are vârsta intre 14-16 ani raspunde penal
numai daca se dovedeste ca a savarsit fapta cu discernamânt, iar minorul care a
împlinit vârsta de 16 ani raspunde penal.²

Asadar , in reglementarea legii penale romane, minorii care nu raspund

penal sunt:

a) cei care nu au împlinit vârsta de 14 ani; acestia nu raspund niciodata pentru

faptele prevazuta de legea penal ape care le-ar savarsi.
b) cei care au depasit vârsta de 14 ani, dar nu au împlinit 16 ani, si care, de
principiu, nu raspund penal, existând prezumtia ca nu au dezvoltarea psihica
necesara; aceasta prezumtie este insa una relative, putându-se face proba
contrara, ca minorul a savarsit fapta cu discernamânt, situatie in care acesta
va raspunde penal. Raspunderea penala a minorului din aceasta categorie
este dublu conditionata -de limita de vârsta (14-16 ani) si -de existenta
discernamântului.³

Din prevederile legale amintite rezulta asadar, fara îndoiala si in afara de orice
discutie, ca raspunderea penala a minorului pentru omor si regimul sanctionator
aplicat acestuia, sunt determinate si reglementate in raport cu momentul savarsirii
faptei prevazute de legea penala in materialitatea ei (actiune sau inactiune) sin u de
acela al realizarii continutului constitutive al infractiunii.

Ele exclude posibilitatea, întrevazuta de instant-si pe care aceasta a vrut sa o

înlature prin hotarârea sa, ca in cazul infractiunilor contra vietii, integritatii
corporale sau sanatatii persoanei, al caror rezultat survine in timp, in raport cu data
savarsirii faptei (actiune sau inactiune) sa fie angajata raspunderea penala a celui
care, fiind minor la acea data, nu împlinise vârsta de 14 ani ori sa fie supus
regimului sanctionator pentru major, daca intre timp a dobândit acest statut.

Autorul unei asemenea fapte va raspunde penal sau nu ori va suporta

regimul sanctionator stabilit pentru minor daca a avut acest statut juridic in
momentul savarsirii faptei prevazute de legea penala si nu in acela al realizarii
continutului constitutiv al infractiunii, care include si rezultatul, componenta a
laturii obiective a acesteia.

Capitolul al IV-lea
 Consideratiuni finale

Sectiunea I

Aspecte procesuale, precedente legislative si situatii tranzitorii

Actiunea penala, pentru infractiunea de omor calificat, se pune în miscare

din oficiu. Urmarirea penala se efectueaza în mod obligatoriu de catre procuror
potrivit art.209 alin.3 din Codul de procedura penala, iar potrivit alin.4 al aceluiasi
articol, " este competent sa efectueze urmarirea penala si sa exercite supravegherea
asupra activitatii de cercetare penala, procurorul de la parchetul corespunzator
instantei care, potrivit legii, judeca în prima instanta cauza".

Fapta de omor calificat este de competenta în prima instanta, a

Tribunalului Judetean (art.27 pct.1 lit.a C.p.p.).

În cauzele penale privitoare la omorul calificat, pentru a se stabili cauzele mortii,

este necesara efectuarea unei constatari medico-legale sau chiar a unei expertize,
pentru a se stabili cu exactitate cauza mortii, fapt prevazut de art.114 din Codul de
procedura penala: "în caz de moarte violenta, de moarte a carei cauza nu se cunoaste
ori este suspecta, pentru a se constata pe corpul victimei urmele infractiunii, organul
de urmarire penala dispune efectuarea unei constatari medico-legale si cere
organului medico-legal sa efectueze aceasta constatare". Daca nu s-a întocmit un
raport medico-legal, este obligatoriu sa se efectueze o experiza.

În Codul penal de la 1864, împrejurarile care calificau omorul erau

prevazute în dispozitiile articolelor 226-234; aceste împrejurari erau:

- premeditarea;

- pândirea;

- patricidul;

- pruncuciderea;

- otravirea;

- folosirea de cazne sau chinuri;

- savârsirea omorului înainte, deodata sau dupa savârsirea unei crime;

- savârsirea pentru a înlesni sau a ascunde comiterea unui delict.

Codul de la 1936 prevedea împrejurarile care constituiau circumstante

agravante legale ale omorului în dispozitiile art.464. Aceste împrejurari erau:

- premeditarea;

- ascunderea unei crime sau a unui delict;

- sustragerea de la urmarire sau arestare;

- savârsirea faptei asupra unui ascendent sau descendent, frate sau sora.

Actualul Cod penal contine în art.175 o enumerare a împrejurarilor

agravante numai partial asemanatoare cele din codul anterior. Sunt prevazute noi
împrejurari agravante la literele b, d si e, iar cele care existau si în codul de la 1936
au primit unele îmbunatatiri redactionale.

Cât priveste împrejurarea prevazuta la lit.c din actualul cod, continutul

acesteia reprezinta unificarea unor situatii prevazute în codul de la 1936 în alineate
(puncte) diferite (art.464 punctele 3,4,5).

De asemenea, împrejurarea prevazuta la lit.g din actualul cod, figura si în

Codul penal anterior la art.464 pct.2, însa în codul actual a primit o noua
sistematizare si un continut mai larg. Astfel, continutul împrejurarii a fost largit în
sensul ca a fost prevazuta si sustragerea de la executarea unei pedepse, cu precizarea
ca, în toate cazurile sustragerea poate privi fie pe faptuitor, fie o alta persoana.

În sfârsit, împrejurarea prevazuta la lit h a capatat de asemenea, în actuala

reglementare, un continut mai larg, în sensul ca s-a adaugat si ipoteza omorului
savârsit în scopul de a înlesni savârsirea unei infractiuni.

Sub raportul situatiilor tranzitorii si al aplicarii legii mai favorabile în

cazul omorului savârsit în împrejurarile agravante introduse în actualul Cod penal
(lit.b, d si e), aceste agravante nu se vor aplica si omorul va fi socotit ca simplu
atunci când fapta a fost savârsita înainte de intrarea în vigoare a Codului penal,
deoarece codul anterior nu prevedea aceste împrejurari. Relativ la pedeapsa pentru
omorul calificat, legea mai favorabila este actualul Cod penal, care prevede
închisoarea de la 15 la 25 de ani fata de codul de la 1936, care prevedea munca
silnica pe viata.
Sectiunea a II-a

Aspecte criminologice

Societatea româneasca plateste un tribut greu infractionalitatii care aduce atingere

vietii, deoarece continuu sunt curmate vietile a numeroase persoane. O succinta
trecere în revista a datelor statistice privind evolutia criminalitatii în cazul
infractiunilor contra vietii în perioada post-totalitara a României, este suficienta
pentru a ridica numeroase semne de întrebare privind ocrotirea vietii în societatea
actuala.

Se stie ca violenta este un indiciu asupra crizei unei societati, o dovada a

faptului ca ea nu mai ofera modele viabile membrilor sai ori nu mai reuseste sa-si
impuna valorile si sa-si faca respectate normele.

Încercând unele generalitati asupra cauzelor infractiunilor contra vietii este

de observat ca, în majoritatea cazurilor, aceste infractiuni sunt comise de indivizi
care si-au pierdut simtul uman, indivizi dominati de mentalitati profund retrograde,
de conceptii suburbane, primitive si josnice, elemente inadaptate ale caror structuri
psihologice si etice proiecteaza rasturnat valorile sociale, acestia manifestând o
desavârsita sensibilitate, cel mai adesea unita cu o imbecilizare intelectuala, cu
trasaturi esentialmente dizarmonice (tendinte impulsive, agresive, obsesive,
paranoide sau chiar schizoide) ori cu sugestibilitate exacerbata.

Majoritatea teoriilor care trateaza etiologia faptelor contra vietii utilizeaza

conceptul de "personalitate criminala" ca baza teoretica a explicarii acestui tip de
comportament.

Astfel, din perspectiva teoriei psihanalitice a doctorului Sigmund Freud,

entitatile responsabile pentru agresivitatea individuala ar fi atât sinele, cât si
supereul. Totusi, Freud insista asupra faptului ca, în mod frecvent, entitatea psihica
vinovata de comportamentul antisocial, este supereul, în functie de tipul sau de
structurare. Astfel, insuficienta structurare a supereului permite acceptarea
nediferentiata a instinctelor si tendintelor abisale cu caracter antisocial, iar
structurarea negativa a acestuia, sugereaza existenta unei personalitati profund
antisociale care, în timp, a asimilat norme si valori total opuse celor general
acceptate de societate.

În aceasta a doua categorie, se plaseaza infractorii care savârsesc infractiuni

de omor calificat si omor deosebit de grav. Principala lor caracteristica, alaturi de
agresivitate, este indiferenta afectiva, lipsa de sensibilitate fata de suferinta umana.
 Referindu-ne la societatea actuala din România, observam ca, începând cu
anul 1990, criminalitatea contra vietii în tara noastra îsi are cauzele si motivatiile
strâns legate de perioada de criza pe care o traversam.

Prima dintre cauze este specifica evenimentelor revolutionare în general si

rezida în declansarea unei stari anomice de ansamblu, cu consecinte greu de evaluat
pe termen mediu sau lung. Starea de anomie, înteleasa ca o stare de anormalitate
sociala determinata de crize de amploare, determina o devalorizare a sistemului de
norme si valori, care par sa apartina unei epoci trecute.

Aceasta situatie a dus la o diminuare considerabila a respectului fata de lege

si fata de institutiile însarcinate cu impunerea acesteia. Lipsa de reactie a acestor
institutii a permis crearea unei false imagini asupra drepturilor si obligatiilor
indivizilor certati cu normele morale si legale, în reprezentarea carora democratia
permite orice si care si-au imaginat ca pot scapa nepedepsiti pentru faptele lor
antisociale.

O alta cauza a fost lipsa de reactie a factorilor de putere în cazul unor

tensiuni sociale, politice si economice, fapt care a permis initierea, desfasurarea si
amplificarea unor conflicte majore, soldate cu morti si raniti.

Tot la nivelul ansamblului social post-revolutionar se remarca aparitia unei

cauzalitati economice din ce în ce mai pronuntata, determinata pe de o parte, de
goana dupa o îmbogatire rapida, iar pe alta parte, de lipsa efectiva a mijloacelor de
trai.

În ceea ce priveste dinamica infractiunilor contra vietii la nivel mondial,

procentul de omucideri, cât si a celorlalte infractiuni contra vietii, a crescut în
ultimii ani.

Mai mult, statisticile nationale ale majoritatii tarilor occidentale reflecta

participarea, din ce în ce mai masiva, a minorilor la criminalitatea care vizeaza viata
persoanei. Exista o strânsa si nemijlocita relatie între escaladarea infractiunilor
contra vietii si consumul de alcool si de stupefiante, mai cu seama la tineri-
reprezentând pentru cei care se drogheaza, mijlocul la care recurg în mod disperat
pentru procurarea banilor necesari consumului costisitor de stupefiante.*(A.Dincu,
bazele criminologiei, Editura Proarcadia, bucuresti,1993, p.100.)

Sectiunea a III-a

Aspecte criminalistice
 Într-o acceptiune mai larga, criminalistica a fost definita ca stiinta care are
drept obiect cercetarea mijloacelor si elaborarea metodelor pentru strângerea, fixarea
si examinarea probelor judiciare în vederea descoperirii infractiunilor si
infractorilor, precum si gasirea unor procedee de prevenire a savârsirii
infractiunilor.*

În cercetarea infractiunii de omor, organelor de politie le revin o

multitudine de sarcini pe linia cercetarii, administrarii probelor, identificarii si
prinderii faptuitorului. Organele de politie au îndatorirea sa cunoasca în detaliu
modalitatile de comitere a infractiunii si, în raport cu acestea si cu particularitatile
fiecarei cauze în parte, sa aleaga metodica de cercetare cea mai adecvata.

Problematica ce trebuie sa-si gaseasca rezolvarea pe parcursul cercetarii este

deosebit de variata si de complexa. Atât în forma sa tipica, dar si în formele
agravate, omorul poate prezenta o multitudine de modalitati faptice determinate de
împrejurarile concrete în care a fost savârsit.

Dar, indiferent de modalitatile de comitere sau de particularitatile ce tin de

realizarea concreta a actiunii de ucidere, cercetarea trebuie sa clarifice, în principal,
urmatoarele probleme: natura mortii (neviolenta-patologica sau fiziologica-sau
violenta, sinucidere sau accident, organele de urmarire penala trebuind sa
lamureasca daca rezultatul produs este sau nu urmarea directa a actiunii de ucidere),
cauza nemijlocita a mortii (daca între activitatea desfasurata de faptuitor, mijloacele
folosite de acesta si rezultatul produs, exista sau nu o legatura de cauzalitate), locul
si timpul savârsirii infractiunii (în functie de care, organele de urmarire penala vor
putea stabili cu aproximatie traseul si activitatile desfasurate de victima înainte de
savârsirea infractiunii asupra sa, persoanele care au vazut-o ultima data, eventualele
incidente avute, s.a.), metodele si mijloacele folosite pentru savârsirea si acoperirea
infractiunii (în functie de care poate fi descoperit mult mai repede autorul),
identitatea si calitatea victimei, faptuitorii, calitatea acestora si contributia la
savârsirea infractiunii, mobilul si scopul savârsirii infractiunii, precum si conditiile
si împrejurarile care au generat, facilitat sau favorizat savârsirea omorului.

Printre activitatile de urmarire penala urgente la care organele de cercetare

penala ale politiei participa nemijlocit, se înscriu:

- cercetarea la fata locului;

- dispunerea constatarii sau a expertizei medico-legale;

- dispunerea constatarilor tehnico-stiintifice sau a expertizelor criminalistice;

- stabilirea identitatii victimei;

- identificarea si ascultarea martorilor;

- efectuarea perchezitiilor;

- identificarea, urmarirea si prinderea faptuitorilor.

Toate aceste activitati, exceptând cercetarea la fata locului, nu se desfasoara

într-o ordine prestabilita. Aceasta, din considerentul ca toate activitatile mentionate,
fie ca privesc stabilirea identitatii victimei, fie ca au menirea sa duca la identificarea
faptuitorului si probarea activitatii infractionale, converg si se completeaza reciproc
în realizarea scopului procesului penal, respectiv, aflarea adevarului în cauza si
asigurarea tragerii la raspundere penala a celor vinovati.

Desfasurarea cu prioritate a uneia sau alteia dintre activitatile mentionate, tine

de specificul fiecarei cauze, determinate de împrejurarile concrete în care s-a
savârsit fapta si de considerente ce tin de tactica adoptata în cercetare.

Sectiunea a IV-a

Sistemul sanctionator în viziunea proiectului de Cod penal

(D.nr.2/2003, pag.21-Stefan Danes)

În evolutia oricarei legislatii penale, adoptarea unui nou Cod penal constituie o
initiativa legislativa de interes national deoarece ea marcheaza un moment important
pentru apararea, în conditii cât mai eficiente, a persoanei, a drepturilor si libertatilor
acesteia, a societatii în general, împotriva infractiunilor.

Privita din aceasta perspectiva, initiativa legislativa privind elaborarea unui nou Cod
penal, înscrisa în programul de guvernare 2001-2004 în vederea aducerii la
îndeplinire a obiectivelor referitoare la "reconsiderarea reformei în domeniul
justitiei", constituie o cerinta stringenta determinata de întinderea si profunzimea
schimbarilor produse în plan economic si social, precum si de noile realitati juridice.
 Constituind un instrument juridic de interes general, noul Cod penal va
trebui sa cuprinda dispozitii fundamentate pe solutii stiintifice temeinice si durabile.
De asemenea, dispozitiile sale trebuie sa reflecte progresele obtinute în plan penal în
domeniul legislativ si pe tarâm juridic, dupa adoptarea Codului penal actual si, mai
ales, dupa 1989.

Adaptarea legislatiei penale la nevoile practicii judiciare este un proces

continuu si absolut necesar, dinamica acestui proces fiind determinata de cauzele
penale numeroase si deosebit de variate din practica judiciara, de nevoia cresterii
capacitatii legii procesual penale de a exercita o influenta pozitiva în crearea unei
practici judiciare unitare si mai ales, de cerinta de a spori rolul legislatiei penale în
influentarea atitudinii faptuitorilor, componenta esentiala a procesului de reintegrare
sociala.

În afara de obiectivul de a satisface cerintele practicii judiciare si de a

influenta atitudinea faptuitorului, este necesar ca la elaborarea noului Cod penal sa
se tina seama de obiectivele legislatiei Uniunii Europene, de Conventia pentru
aplicarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si de Rezolutiile
Consiliului Europei.

Proiectul Codului penal, în varianta cvasidefinitiva data publicitatii la sfârsitul

lunii aprilie 2003, parcurge una din etapele importante premergatoare definitivarii
lui de catre comisia de specialisti care îl elaboreaza în vederea intrarii în procedura
parlamentara de dezbatere si adoptare.

Analiza de ansamblu a proiectului învedereaza ca la elaborare au prezidat

cel putin trei mari idei (obiective): în primul rând, realizarea unui instrument juridic
eficace în lupta cu sfidarile multiple si grave ale fenomenului criminalitatii; în al
doilea rând, încercarea de a aborda atât fenomenul criminalitatii, cât si reactia
sociala la infractiune din perspectiva interesului statului de drept, urmarindu-se
consolidarea democratiei constitutionale si promovarea relatiilor sociale specifice
economiei de piata; în al treilea rând, odata cu integrarea principiilor si solutiilor de
baza ale dreptului penal într-o conceptie realista, pragmatica, s-a pus un accent
deosebit pe caracterul modern al reglementarii penale, cu scopul promovarii lor în
circuitul european al ideilor de specialitate, asigurându-se într-un grad cât mai înalt
integrarea României, iar din acest punct de vedere, în orientarile si exigentele în
domeniu ale comunitatii statelor Uniunii Europene.
 Sistemul pedepselor¹ constituie într-un Cod penal, piatra unghiulara a
acestuia. În proiect, acest sistem este diversificat în functie de natura faptelor (crime
sau delicte) si de subiectii activi ai infractiunii (persoana fizica sau juridica).

În ce priveste pedepsele privative de libertate, proiectul mentine, în genere,

reglementarea actuala, desi, cu toata ofensiva formelor grave ale fenomenului
criminalitatii, este momentul reevaluarii limitelor maxime (generale si speciale) ale
pedepselor. În mileniul al treilea, pedepse de 25 sau 30 de ani de închisoare, pe
lânga faptul ca atrag caracterizarea Codului penal ca fiind represiv, nu par în acord
cu evolutiile în materie din legile penale europene moderne si în orice caz, nu sunt
în consens cu scopul declarat al pedepsei.

Pe de alta parte, nici nu trebuie demonstrat ca eficacitatea unei pedepse nu

este determinata de durata ei cât mai mare, cu toate disfunctiile majore privind viata
în penitenciar, ci de promtitudinea aplicari si de modul executari ei.

Credem ²ca fiind înca actuala si exacta aprecierea formulata cu multi ani în
urma de catre profesorul polonez Katarbinski potrivit careia, nu se poate face nici
un calcul de rentabilitate între o pedeapsa de 10 ani de închisoare si una de 15 sau
25 de ani.

Categoriile juridico-penale de crima si delict par a fi complicat sistemul

pedepselor adoptat în proiect, neputându-se stabili praguri rationale de pedepse, în
special limite maxime rezonabile în raport cu gravitatea infractiunilor. Disfunctii
vizibile apar mai ales în ipotezele de agravare a pedepselor când, sub presiunea
inertiala a unor pedepse severe sau foarte severe si a teoriei "sporurilor de
pedeapsa", nu s-au gasit alte solutii decât în depasirea, în astfel de cazuri, a limitelor
maxime speciale ale pedepsei, fie pentru delicte, fie pentru crime, durata acestora
conducând la schimbarea caracterizarii juridice a faptei definite initial delict. În
acest fel, proiectul cuprinde infractiuni care, în forma tipica constituie delicte, iar în
unele forme, în regimul prevazut pentru delictul sau crima în forma neagravata,
probabilitatea depasirii limitelor maxime ale pedepselor intersecteaza principiul
legalitatii incriminarii si sanctiunilor penale. Sunt si pareri ca astfel de temeri sunt
nemotivate din moment ce însasi legea penala prevede un astfel de sistem
sanctionator.

BIBLIOGRAFIE
I. CONSTITUŢIA ROMÂNIEI, CODUL PENAL, CODUL DE
PROCEDURĂ PENALĂ
II. TRATATE, CURSURI, MANUALE
1. Alexandru Boroi - Infractiuni contra vietii, Editura National, 1996.
2. Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu - Drept penal, Partea speciala,
Editura All Beck, Bucuresti, 2002.
3. Alexandru Boroi - Drept penal, Partea generala, Editura All Beck, Bucuresti,
2002.
4. Gheorghe Nistoreanu, Vasile Dobrinoiu, Ion Molnar, Ilie Pascu, Alexandru
Boroi, Valerica Lazar - Drept penal. Partea speciala, Editura Continent, XXI,
Bucuresti, 1995.
5. Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta
Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stanoiu, Victor Rosca - Explicatii
6. teoretice ale Codului penal roman, Partea speciala, vol. III, Editura
Academiei, Bucuresti, 1971.
7. Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta
Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stanoiu - Explicatii teoretice ale Codului
penal roman, Partea generala, vol. I, Editura Academiei, Bucuresti, 1969.
8. Vintila Dongoroz - Drept penal, Bucuresti, 1939.
9. Constantin Bulai - Curs de drept penal, Partea speciala, vol. I, Bucuresti,
1975.
10. Ion Dobrinescu - Infractiuni contra vietii persoanei, Editura Academiei,
Bucuresti, 1987.
11. Octavian Loghin, Tudorel Toader - Drept penal roman, Partea speciala, Casa
de editura si presa "sansa" S.R.L., 1994.
12. Gheorghe Nistoreanu, Costica Paun - Criminologie, Editura Didactica si
Pedagogica, Bucuresti, 1995.
13. Matei Basarab - Drept penal, partea speciala, vol. I, Cluj-Napoca, 1985.
14. Ion Neagu - Drept procesual penal, vol. I, II, III, Editura S.C. Euro Trading,
1993.
15. Emilian Stancu - Criminalistica, vol. I, II, Editura Proarcadia, Bucuresti,
1993.
16. Vladimir Hanga - Istoria dreptului românesc, vol. I, Editura Academiei,
Bucuresti, 1980.
17. Andrei Radulescu - Legiuirea Caragea, Editura Academiei, Bucuresti, 1955.
18. Vladimir Belis - Medicina legala, Editura Juridica, editia a IV-a, Bucuresti,
2003.
19. Giuseppe Bettiol - Dritto penale, Parte generale, ottavo editione, CEDAM,
Padova, 1973.
20. Hans Heinrich Jescheck - Lehrbuch des Strafrechts, Allgemainer Teil, vierte
Auflage, Duncker und Humblot, Berlin, 1988.
21. Vincenzo Manzini - Trattato di dritto penale italiano, volume ottavo, Torino,
1937.
22. Reinhardt Maurach - Deutsches Strafrecht, allgemainer Tail, dreite Auflage,
1965.
23. Andre Vitu - Traite de droit criminel, Droit penal special, Editions Cujas,
1982.
24. Remo Pannain - Manuale di dritto penale, Parte generale, vol. I, Torino,
1967.
25. Tullio Padovani - Dritto penale, Giuffre Editore, Milano, 1990.
26. Donnedieu de Vabres - Traite de droit criminel et de legislation penale
comparee, troisieme edition, Sirey, Paris, 1947.
III. ARTICOLE, STUDII

1. Avram Filipas - Despre convertirea faptului putativ în tentativa în materia

infractiunii de omor, R.D.P. nr. 2/1994.
2. Cristina Maracinescu - Tentativa la infractiunea de omor calificat si
vatamarea corporala grava, R.D.P. nr.
3. Iulian Popescu - Proiectul noului Cod penal, revista "Dreptul", nr.8/2003.
4. Gavril Paraschiv - Reflectii asupra infractiunii deviate, R.D.P. nr.
5. stefan Danes - Opinii cu privire la adoptarea unui nou Cod penal, în revista
"Dreptul", nr.2/2003.
6. Vasile Draghici - Controverse asupra obiectului juridic al infractiunii, în
R.D.P. nr.
7. George Antoniu - Forme moderne ale justitiei private, în R.D.P. nr.
8. George Antoniu - Ocrotirea penala a vietii persoanei, în R.D.P. nr.
9. Horia Diaconescu - Consideratii cu privire la momentul consumarii
infractiunii de omor, în "Dreptul" nr.3/2003.
10. Horia Diaconescu - Cu privire la posibilitatea retinerii circumstantei
agravante generale reglementate de art.75 lit.b din Codul penal în cazul
infractiunii de omor calificat, prevazuta si pedepsita de art.175 lit.c din cod,
în "Dreptul" nr.12/2003.
11. Liviu Herghelegiu - Cu privire la posibilitatea retinerii concursului între
infractiunea de omor si cea de port fara drept a unei arme albe, în "Dreptul"
nr.1/2004.
IV. PRACTICĂ JUDICIARĂ
1. George Antoniu, Constantin Bulai, Rodica Stanoiu, Avram Filipas,
Constantin Mitrache, Vasile Papadopol, Cristiana Filisanu - Practica
judiciara penala, vol. III, Partea speciala, Editura Academiei,
 Bucuresti, 1992.

2. George Antoniu, Nicolae Volonciu, Ion Neagu, Valeriu Stoica, Vasile

Papadopol - Practica judiciara penala, vol. IV, Procedura penala, Editura
Academiei Române, Bucuresti, 1993.
3. Constantin Bulai, Constantin Mitrache - Culegere de probleme din practica
judiciara, Casa de Editura si Presa "sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994.
4. Curtea de Apel Bucuresti, Culegere de practica judiciara pe anul 1999,
Editura Rosetti, Bucuresti 2001.
5. Curtea de Apel Bucuresti, Culegere de practica judiciara pe anul 2001,
Editura Rosetti, Bucuresti 2003.
6. C.S.J., Buletinul jurisprudentei, Culegere de decizii pe anul 1993, Editurile
"Continent XXI" & "Universul", Bucuresti, 1994.
7. C.S.J., Culegere de decizii pe anul 2000, Editura "Juris Argessis", 2001.
V. ALTE PUBLICAŢII
1. Homicide Act, 1957
2. Model Penal Code