„Emoţie de toamnă” de Nichita Stănescu

Apartenenţa operei la genul liric

Nichita Stănescu (1933-1983) se înscrie în literatura contemporană, remarcându-se prin

expresivitatea limbajului şi o viziune cu totul inedită asupra cuvântului.
Poezia „Emoţie de toamnă” de Nichita Stănescu a fost publicată în volumul din 1964,
intitulat sugestiv „O viziune a sentimentelor”.
Titlul poeziei este o metaforă, prin care eul liric îşi exprimă teama profundă pentru o iubire
pe cale de a se sfârşi, starea de amărăciune provocată de o dragoste aflată în pragul destrămării.
Astfel spus, metafora titlului este formată din cuvântul sugestiv pentru trăirea interioară a eului liric,
„emoţie” şi cuvântul „toamna”, care nu se referă la anotimp, ci la starea de deprimare a eului liric,
provocată de o iubire care a trecut odată cu scurgerea timpului.
Structură, semnificaţii şi limbaj artistic
Poezia „Emoţie de toamnă” de Nichita Stănescu este alcătuită din două strofe inegale ca
mărime şi este structurată în două secvenţe lirice, corespunzătoare strofelor.
Prima strofă începe printr-o afirmaţie aparentă, „A venit toamna”, care este o metaforă
sugestivă privind starea de tristeţe a eului liric, o percepere amară a „toamnei” sufleteşti, care nu se
referă la anotimp, ci la starea de deprimare a eului liric, provocată de o iubire care a trecut odată cu
scurgerea timpului. Fiindu-i teamă de suferinţa iminentă, poetul imploră, printr-un imperativ:
„acoperă-mi inima cu ceva”, să-i fie protejată inima, cel puţin cu iluzia iubirii, semnificată prin
metaforele „umbra unui copac”, poetul preferând ocrotirea iubitei: „sau mai bine cu umbra ta”. Eul
liric, care-l simbolizează pe îndrăgostit, exprimă un acut sentiment de teamă, izvorât fie din cauză că
nu-şi va mai vedea iubita: „Mă tem că n-am să te mai văd”, fie din speranţa iluzorie că îl va cuprinde
din nou entuziasmul iubirii, care se dovedeşte neîmplinită: „că or să-mi crească aripi ascuţite până
la nori”. Metafora din ultimul vers citat sugerează elanul zborului interior, înălţarea sufletului spre
extazul iubirii şi teama de deziluzie, aceasta din urmă fiind exprimată prin lipsa de consistenţă a
norilor. Starea interioară a îndrăgostitului este disperarea că iubita îi va părea, în curând, o străină:
„că ai să te ascunzi într-un ochi străin”. Amărăciunea care îl va cuprinde este exprimată prin
metafora sugestivă a frunzei de pelin, ce va închide definitiv în el speranţa iubirii: „o să se-nchidă cu-
o frunză de pelin”.
Exteriorizarea stării de deprimare a eului liric, provocată de iubirea ce se stinge, este
reliefată de verbe sugestive atât prin sensul lor, cât şi prin timpul şi modul la care sunt puse. Astfel,
trecuta iubire este sugerată de o metaforă, în care verbul este la perfect compus: „a venit toamna”,
care semnifică un suflet „desfrunzit”. Starea prezentă a îndrăgostitului este de disperare şi poetul
imploră să-i fie protejat sufletul printr-un verb la imperativ: „acoperă-mi inima cu ceva”. Viitorul este
sumbru, poetul presupune mai multe ipostaze, posibilităţi pe care le comunică imaginar iubitei, prin
verbe la viitorul popular, pentru a da impresia de oralitate. Astfel el presupune că va fi cuprins de
teamă: „n-am să te mai văd”, ori de speranţa împăcării: „or să-mi crească aripi” sau, şi mai rău, că
iubita îi va părea o străină, nu va mai avea pentru ea niciun sentiment: „ai să te-ascunzi într-un ochi
străin” şi acest fapt îi va provoca o profundă amărăciune: „o să se-nchidă cu-o frunză de pelin”.
În strofa a doua poetul transferă sentimentul de iubire, care până atunci se răsfrânsese asupra
femeii iubite, în alt plan de manifestare, sugerat de elemente ale planului terestru îmbinate cu cele ale
planului cosmic, idee specifică lui Nichita Stănescu. Tăria sentimentului de dragoste este exprimată
prin metafora pietrelor, iar tăcerea ilustrează imposibilitatea comunicării acestui sentiment unei fiinţe
apropiate: „Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac”. Sufletul său, golit de iubirea stinsă, se umple de
încântarea naturii fascinante. De aceea, îndrăgostitul se refugiază în sine, iar marea îi primeşte
cuvintele tandre, înecându-le, pentru că nu mai are o iubită căreia să i le spună: „iau cuvintele şi le-nec
în mare”. Universul său interior este simbolizat de îmbinarea armonioasă a planului teluric: „de
pietre”, „în mare”, cu cel cosmic: „luna”, revigorându-se spiritual. Forţa iubirii se manifestă acum
asupra astrului ceresc: „luna”, a cărui strălucire tainică a luminat dintotdeauna pe îndrăgostiţi. Puterea
dragostei a rămas în sufletul îndrăgostitului la fel de mare, încât el poate să facă luna să răsară, pentru
a-i împărtăşi taina iubirii: „Şuier luna şi o răsar şi o prefac / Într-o dragoste mare”, deoarece inima lui
tânjeşte necontenit după acest sentiment.

1
 În poezia lui Nichita Stănescu, natura nu compune un „decor” exterior, ci unul interior, ca
stare sufletească ce poate cuprinde întreg universul. Arzătoarea dorinţă de „a iubi” îi dă eului liric
o forţă interioară nebănuită, o disponibilitate de a simţi, în permanenţă, sentimentul de dragoste.
Puternica trăire a eului liric este exprimată prin verbe la prezent, al căror sens potenţează
sentimentul de dragoste interiorizat: „mă apropii de pietre şi tac”, „iau cuvintele şi le-nec în mare”,
„şuier luna şi o răsar şi o prefac”.
Prozodia. Măsura este fpoarte variată, versurile având între 7 şi 15 silabe, iar rima se
diferenţiază în cele două secvenţe lirice. Prima strofă, care conţine şase versuri, are rimă
împerecheată, iar în ultima strofă, care este un catren, rima este încrucişată.
În poezia „Emoţie de toamnă”, Nichita Stănescu îşi exprimă în mod direct sentimente şi
stări sufleteşti prin intermediul eului liric, într-un limbaj artistic modern. De aceea poezia aparţine
genului liric, fiind o creaţie poetică.