DREPT INTERNATIONAL PUBLIC

CURS NR.6

STATELE IN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC

SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL

Sunt considerate subiecte ale dreptului internaţional acele entităţi, titulare de drepturi si
obligaţii internaţionale care participa direct la raporturile juridice reglementate de dreptul
internaţional.
In sistemul subiectelor de drept internaţional, statul constituie un subiect fundamental, având
aceasta calitate in virtutea situaţiei sale de entitate politica suverana, care, prin acord de voinţa, creează
dreptul internaţional şi determina statutul juridic al altor participanţi la relaţiile internaţionale.

Statul este subiect originar, direct şi nemijlocit al dreptului internaţ ional, cu capacitate
deplină de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional, indiferent de
întinderea sa teritoriala, mărimea populaţiei, stadiul de dezvoltare. Personalitatea internaţionala a statului
este o consecinţă a faptului ca acesta constituie o entitate politica de sine stătătoare, care are un loc central
şi o însemnătate majoră in relaţiile internaţionale.
Temeiul politic si juridic al calităţii sale, de subiect al dreptului internaţional, îl formează
suveranitatea de stat, care determina caracterul şi sfera de manifestare a acestei calităţi. Suveranitatea
defineşte situaţia fiecărui stat ca entitate independenta, ca participant, in condiţii de deplina egalitate in
drepturi, la raporturile interstatale si reprezintă, totodată, un criteriu obiectiv al personalităţii sale
internaţionale.
In doctrina româneasca interbelica, in afara de state considerate “subiectul normal al dreptului
internaţional public”,se recunoaşte si altor entităţi aceasta calitate ca “persoane artificiale”,atribuita
îndeosebi Ligii Naţiunilor si Vaticanului.
In perioada postbelica, evoluţia relaţiilor internaţionale, in sensul continuei lor democratizări, al
sporirii rolului statelor, naţiunilor si popoarelor in viaţa internaţională, a confirmat necesitatea unei
concepţii realiste, care să recunoască si altor entităţi calitatea de destinatari ai normelor de drept in
raporturi reglementate de astfel de norme.
In practica internaţională si doctrina de drept internaţional, s-a format o opinie, potrivit căreia,
pentru ca o entitate sa poată avea personalitate juridica internaţionala de tip statal, se cer a fi întrunite
anumite elemente si anume: populaţia, teritoriul si existenta unui guvern independent.
Populaţia trebuie sa fie formată dintr-o colectivitate permanenta şi organizată, iar teritoriul
reprezintă cadrul spaţial de aşezare al colectivităţii umane. In ceea ce priveşte existenta unui guvern,
acesta constituie elementul care asigură integritatea teritorială şi politică a statului. Convenţia privind
drepturile şi obligaţiile statelor din 1933 stipula ca statul, ca persoana internaţionala, trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii: a)o populaţie permanenta; b)un teritoriu determinat; c)un guvern; d)
capacitatea de a intra în relaţii cu alte state.
Concepţia predominanta astăzi admite, alături de state, si existenta altor subiecte de drept
internaţional. In afara de state, sistemul subiectelor de drept cuprinde naţiunile care lupta pentru
independenta si organizaţiile internaţionale determinate ca atare prin acordul statelor membre.

Drepturile si obligaţiile fundamentale ale statelor.

Dintre toate categoriile de subiecte de drept internaţional, statul este titularul unui ansamblu de
drepturi si obligaţii internaţionale. E. de Vattel a elaborat o teorie, in secolul 18, care pornea de la analogia
drepturilor fundamentale ale omului, dăruite de natura, si cele ale statelor.
In perioada interbelica, studiul drepturilor şi obligaţiilor fundamentale a statelor a preocupat şi
literatura de drept internaţional din ţara noastră, care se referea la dreptul statului la existenta,

1
suveranitate, egalitate, independenta, respect mutual etc. Dar procesul de formare si apoi de consolidare si
afirmare a statelor ca subiecte de drept internaţional nu s-a desfăşurat uniform si nici in aceeaşi perioada
de timp, pe de o parte. Pe de altă parte, statele nu sunt egale ca mărime a teritoriului, populaţiei, forţei
economice, militare si tehnice. Urmare a acestei stări de fapt, a fost concretizată inegalitatea în raporturile
dintre state, ceea ce a condus la subordonarea unor state faţă de altele.
După al doilea război mondial, problema drepturilor şi obligaţiilor fundamentale ale statelor este
revitalizata. In acest sens, Pactul de la Bogota 1948, actul constitutiv al Organizaţiei Statelor Americane
(OSA), se ocupă de drepturile si îndatoririle fundamentale ale statelor.
Carta drepturilor si obligaţiilor economice ale statelor, se referă, intr-o serie de dispoziţii la
respectarea principiilor dreptului internaţional, la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. De
asemenea, prin Comisia de drept internaţional, ONU a elaborat un proiect de declaraţie privind drepturile
si îndatoririle fundamentale ale statelor, proiect care nu a fost insa finalizat. Deşi nu s-au formulat criterii
unitare pentru a stabili o clasificare generala si uniforma a drepturilor si îndatoririlor fundamentale a
statelor, in literatura de specialitate, se considera ca sunt insolvabile, drepturi fundamentale ale statului
sunt următoarele: *dreptul la existenţă, suveranitate; *dreptul la pace si securitate; *egalitatea în drepturi,
dreptul de a participa la viata internaţionala.; *dreptul la legitima apărare; *dreptul de a avea acces la
cuceririle ştiinţei si tehnicii, dreptul la dezvoltare si progres, cooperare, dreptul de a-si decide singure
soarta etc.
Cu privire la obligaţiile fundamentale, acestea sunt corelative drepturilor: *obligaţia de a nu
recurge la forţa sau amenitatea cu forţa; *de a respecta inviolabilitatea frontierelor si integrităţii teritoriale
a fiecărui dintre state; *de a rezolva toate diferendele pe cale paşnica; *de a îndeplini cu buna credinţa
obligaţiile internaţionale asumate; *de a proteja mediul înconjurător ; *de a dezvolta colaborarea
internaţionala şi de a promova progresul economic si social al tuturor popoarelor etc.
Din prezentarea succinta a diferitelor categorii de drepturi si îndatoriri fundamentale ale statelor,
rezulta ca aceasta instituţie a dreptului internaţional se afla si ea intr-un proces de continua dezvoltare,
precizare si adaptare la imperativele societarii internaţionale.

Formele de organizare a statelor

Ca forme de organizare statele sunt fie state unitare, fie state compuse.
Statele unitare se caracterizează prin existenta unui singur sistem de organe ale puterii, justiţiei si
administraţiei, in relaţiile externe manifestându-se ca subiecte unice de drept internaţional.
România este stat unitar, ca majoritatea statelor lumii, ceea ce înseamnă ca, pe teritoriul tarii
noastre, conducerea de stat se înfăptuieşte prin intermediul unui singur organ legislativ, un guvern si un
singur organ suprem judecătoresc.
Statele compuse au cunoscut, de-a lungul istoriei, mai multe forme de organizare si anume:
uniunea personala, uniunea reala, confederaţia de state, statul federal si alte uniuni de state.
Uniunea personala a fost creata prin asocierea a doua sau mai multe state, având aceeaşi persoana
ca sef de stat. Fiecare membru al Uniunii îşi păstra legislaţia, administraţia si justiţia, rămânea subiect
distinct de drept internaţional, având reprezentante diplomatice proprii, încheind tratate in nume propriu.
In istoria poporului nostru, o uniune personala a existat in anul 1600 prin unirea politica a celor 3
tari româneşti: Transilvania, Moldova si Ţara Românească sub un singur domnitor, Mihai Viteazul. De
asemenea, s-a realizat o uniune personala prin unirea Tarii Româneşti şi a Moldovei in ianuarie 1859 sub
un singur domnitor, Al. I. Cuza, cu denumirea de “Principatele Unite” având ca instituţii comune: Comisia
centrala de la Focşani cu atribuţii legislative si o curte de casaţie; doua armate, organizate similar; două
guverne; doua parlamente si reprezentante diplomatice distincte. In 1862 uniunea personala s-a
transformat intr-o uniune reala.
Uniunea reala este asociaţia a doua sau mai multe state, având un sef de stat comun, organe
comune de reprezentare in relaţiile cu alte state, dar care din punct de vedere constituţional, legislativ si
administrativ fiecare din statele componente continua sa exercite anumite atribute ale suveranităţii. Au

2
existat ca uniuni reale Norvegia si Suedia 1815-1905, Austria si Ungaria 1867-1918, Danemarca si
Islanda, “Principatele Unite” 1862-1864.
Uniunea reala a “Principatelor Unite” a fost creata la 24 ianuarie 1862 când, in afara de existenta
unui singur sef de stat, domnitorul Al. I. Cuza, au fost formate organe comune.
Confederaţia de state este o uniune creata de regula prin tratate internaţionale in cadrul căreia
statele participante îşi păstrează deplina independenta si calitatea de subiecte ale dreptului internaţional.
Ele au organe legislative si executive proprii si un organ comun, denumit dieta sau congres. Organele
confederaţiei pot exercita pe plan extern unele atribuţii restrânse cum ar fi, războiul cu alte state,
încheierea păcii sau a unor tratate de interes general.
De regula, confederaţia de state a fost o faza intermediara spre un stat federal. Astfel, Confederaţia
Statelor Unite creata in 1778 s-a transformat in 1787, când a fost adoptata Constituţia de la Philadelphia,
intr-un stat federal. Confederaţia renană, formată în 1806, pe teritoriul Germaniei, s-a dizolvat in anul
1813, iar in anul 1815 a fost creata Confederaţia germanica din 38 de state, existând pana in anul 1866.
Statul federal este rezultatul fuziunii mai multor state in cadrul organizării statelor complexe si
exercita pe plan intern si extern atributele deplinei suveranităţi. In timp ce uniunea federala este subiect
deplin al dreptului internaţional, statele federale dispun de unele atribute limitate, mai ales in sfera
relaţiilor externe. Astfel, in SUA, federaţia este singurul subiect de drept internaţional. Unele state
federale s-au constituit fără consultarea popoarelor in cauza, cum au fost URSS si Iugoslavia, ceea ce a
dus la tendinţe de ieşire a lor din federaţii.
Alte uniuni de state au fost create in perioada postbelica prin fuzionarea unor state, îndeosebi
foste colonii, in forme originale de asociere.
Particularitatea acestor uniuni consta in structura complexa a organelor de stat, create pe baza
constituţionala, in cadrul unui stat suveran, care se manifesta ca subiect unic al dreptului internaţional.
Aşa, după formarea Tanzaniei, au fost create, pe baza constituţiei, organele de stat comune: seful statului,
un organ central al relaţiilor externe, parlamentul si organul executiv al Uniunii.
In a doua jum. a sec. XIX o parte din colonii dobândesc statut de dominion (Canada, Noua
Zeelanda, Australia), iar după primul război mondial aceste dominioane încep să participe la viaţa
internaţionala, devenind unele din ele membre ale Ligii Naţiunilor.
In dorinţa de a păstra fostele colonii in sfera sa de influenta, Anglia, in 1931, adopta Statutul de
Westminster prin care a fost creata Comunitatea britanica de naţiuni, asociaţie a dominioanelor autonome.
In 1949, denumirea de Comunitate britanica de naţiuni a fost înlocuita cu cea de Comunitatea de naţiuni,
prin aceasta subliniind caracterul de state libere si egale in drepturi.
Reunite pe elemente de spiritualitate engleza, Comunitatea număra aproape 40 de state
independente. Suveranul Marii Britanii este recunoscut formal ca sef al Comunităţii, iar Conferinţele la
nivel înalt dezbat probleme de interes comun. Fiind vorba de o asociere de state independente, toate
statele din cadrul comunităţii sunt subiecte depline, titulare de drepturi si obligaţii in raporturile
internaţionale.