DREPT INTERNATIONAL PUBLIC

CURS NR.7

Uniunea Franceză (Comunitatea franco-africană) este formata, potrivit Constituţiei din 1946, din
Republica Franceza si teritoriile fostului imperiu colonial francez de peste mari (Senegal, Coasta de
Fildeş, Volta Superioara, Mauritania, Congo, Gabon, Madagascar). In perioada 1955-1956 s-au înregistrat
tendinţele de destrămare, ceea ce a determinat prin Constituţia din 1958 crearea Comunităţii franco-
africană în care au intrat o parte din fostele teritorii ce si-au dobândit între timp independenţă.
In istorie au existat, sub mai multe forme, state dependente care au avut unele elemente ale
calităţii de subiecte ale dreptului internaţional. In aceasta situaţie au fost statele vasale, vasalitatea fiind o
forma de dependenţă tipică evului mediu, constând in extinderea relaţiei dintre suveran şi vasal la
raporturile dintre state. Deosebit de vasalitate, a fost protectoratul o forma de dependenta constând in
aceea ca statul protejat transfera prin tratat, statului protector, conducerea relaţiilor sale externe.
Teritoriile sub mandat sau tutelă au fost teritorii detaşate de la statele învinse ca rezultat al celor
doua războaie mondiale. Sistemul de mandat creat prin Pactul Ligii Naţiunilor şi cel de tutela creat prin
Carta ONU, stabileau ca teritoriile sub mandat sau tutela nu intrau sub suveranitatea statelor respective, ci
rămâneau sub autoritatea generala a Organizaţiei pana la dobândirea independentei depline, prin
exercitarea dreptului la autodeterminare de câtre popoarele din acele teritorii.

Statul neutru ca subiect de drept international

Neutralitatea este situaţia juridică a unui stat, garantată sau recunoscută de celelalte state, constând
în obligaţia acestuia de a nu participa la nici un război împotriva altui stat. După atitudinea faţă de
beligeranţi, neutralitatea poate fi imparţială, statul neutru adoptând o asemenea atitudine faţă de toţi
beligeranţii, dar fără a lua parte la operaţiuni militare.
In zilele noastre s-a dezvoltat forma neutralităţii pozitive, adică a neutralităţii în timp de pace.
Prima reglementare, care cuprinde reguli privind drepturile statelor neutre, a fost denumită în
comerţul maritim, Consolato del Mare, o culegere de reguli publicată la Barcelona, în jurul anului 1494.
Din cele mai vechi timpuri, neutralitatea a definit situaţia juridică de imparţialitate a unui stat, faţă
de toate statele beligerante, participante la un război. Asumarea de către un stat a obligaţiei de a nu
participa la nici un conflict armat a transformat neutralitatea ocazională într-una permanentă.
In istoria dreptului internaţional, primul statut de neutralitate permanentă l-a dobândit Elveţia,
statut consacrat în Declaraţia din 20 martie 1815 a Congresului de la Viena. Neutralitatea permanentă a
Elveţiei a fost reafirmată în tratatul de la Saint-Germain din 1919.
Neutralitatea permanentă se formează pe o bază juridică complexă, implicând o serie de acte
unilaterale, bi şi multilaterale care, prin cuprinsul lor, reflectă acordul de voinţă atât a statului care
consimte la adoptarea unui astfel de statut, cât si al celorlalte state care recunosc sau garantează o astfel de
situaţie juridică.
Statul permanent neutru este şi rămâne subiect suveran, independent al dreptului internaţional,
înainte de toate prin faptul că situaţia sa juridică specială este rezultatul liberului său consimţământ, act de
suveranitate corespunzător voinţei şi intereselor sale, convergente acordului exprimat al altor state.
Principalele obligaţii ale statelor permanent neutre sunt: 1. de a nu lua parte la pacte (alianţe)
politice, militare, economice, care au ca scop pregătirea militară; 2. de a nu permite folosirea teritoriului
lor pentru amplasarea de baze militare străine, rampe de lansare a rachetelor; 3. de a nu deţine, produce,
experimenta arme nucleare.
Statul permanent neutru are dreptul la suveranitate, independenţă naţională şi integritate teritorială.
Are dreptul la autoapărare individuală şi colectivă, are dreptul de a cere ajutor şi de a fi ajutat când este
victima unei agresiuni, ca şi dreptul de a fi membru ONU.

1
 Mişcarea de nealiniere.

Instituţia neutralităţii pozitive sau a neutralităţii în timp de pace are ca element definitoriu
neparticiparea la blocurile militare. Acest principiu a creat categoria “statelor nealiniate”, care numără
peste 100 de state din Asia şi Africa, mai ales cele care si-au dobândit independenta.
Neutralitatea pozitivă, deşi nu are un statut juridic special, este in curs de a deveni o instituţie a
dreptului internaţional contemporan. Numeroasele documente adoptate, de la Declaraţia de la Bandung
din 1955, au prevăzut ca statele, care duc aceasta politica, nu pot sa facă parte din blocuri militare. Ele
trebuie sa lupte pentru menţinerea păcii, conform scopurilor şi principiilor Cartei ONU, pentru eliberarea
teritoriilor de sub dominaţie străina, pentru interzicerea bazelor militare pe teritoriul lor, de asemenea,
trebuie sa susţină dezarmarea, să combată discriminările rasiale, să contribuie la soluţionarea pe cale
paşnica a diferendelor internaţionale, să dezvolte colaborarea economica, tehnico-ştiinţifica şi culturala cu
toate statele.

Alte subiecte ale dreptului internaţional contemporan

a) Popoarele (naţiunile) ca subiecte de drept internaţional. Dreptul internaţional contemporan

consacra personalitatea juridica internaţionala popoarelor si naţiunilor care lupta pentru eliberarea si
formarea lor ca state independente, de a-si hotărî singur soarta, fiecare popor este titular de drepturi si
obligaţii internaţionale şi se bucura de protecţia nemijlocita a normelor juridice internaţionale.
In Declaraţia din 1970, asupra principiilor dreptului internaţional, se menţionează ca, in
exercitarea dreptului lor, la autodeterminare, popoarele pot sa reacţioneze si sa reziste împotriva masurilor
de constrângere prin care un stat ar încerca sa le lipsească de acest drept; totodată pot, “sa caute şi sa
primească un sprijin, conform scopurilor si principiilor Cartei Naţiunilor Unite”.
Popoarele au dreptul la autoapărare individuala si colectiva, implicând dreptul si obligaţia statelor
membre ale comunităţii internat de a acorda ajutor oricărui popor aflat in procesul eliberării sale. Calitatea
de subiect de drept internaţional poporului aflat in procesul eliberării, se manifesta şi prin exercitarea unor
drepturi şi anume: *dreptul de reprezentare diplomatica în relaţiile cu statele şi în condiţiile convenţiei;
*dreptul de participare prin reprezentanţi cu statut de observator la ONU şi alte organizaţii internaţionale;
*participarea ca membru asociat la acele organizaţii internaţionale al căror statut cuprinde dispoziţii în
acest sens; *participarea la relaţiile cu statele şi organizaţiile internaţionale prin reprezentanţii lor legitimi.
Statutul juridic al poporului (naţiunii), aflat în procesul eliberării, are o sfera de exercitare limitata
şi tranzitorie, dar de o reală însemnătate practica, în mişcarea sa de eliberare naţională. Ca sfera de
acţiune, calitatea de subiect de drept internaţional se manifesta numai în anumite domenii, iar în timp se
exercită pana la dobândirea independenţei şi a creării statului nou, care va beneficia de personalitate
juridica internaţională deplina.
b) Organizaţiile internaţionale ca subiecte de drept internaţional. Organizaţiile internaţionale
guvernamentale au apărut târziu pe scena relaţiilor internaţionale, iar personalitatea lor juridica
internaţionala a fost recunoscuta in sec. XX, prin tratatele de constituire a lor sau prin alte documente
internaţionale.
Rolul acestor organizaţii este deosebit de important in cadrul relaţiilor internaţionale, influenta lor
variind in funcţie de domeniul de activitate in care acţionează, de situaţiile si mai ales, de conjuncturile
internaţionale intervenite. Numărul impresionant al organizaţiilor internaţionale (in jur de 800) rolul lor in
rezolvarea marilor probleme, cu care se confrunta lumea contemporana, le-au transformat in instrumente
eficiente de colaborare a statelor, in diverse domenii ale relaţiilor internaţionale. O definiţie a
organizaţiilor internaţionale sau interguvernamentale (O.I.G. cum au fost numite prin Convenţia de la
Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor) este cea din textul Convenţiei privind reprezentarea statelor in
relaţiile cu organizaţiile internaţionale, adoptata in 1975. Potrivit art.1 din acest document, o organizaţie

2
reprezintă o “asociere de state constituita prin tratat având un act constitutiv si organe comune şi având o
personalitate juridica distincta de cea a statelor membre care o compun.
Organizaţia internaţionala este subiect de drept internaţional numai în măsura în care statele
membre îi conferă aceasta calitate, exercitând drepturi si asumându-şi obligaţii internaţionale. Cu alte
cuvinte, organizaţia dobândeşte personalitate juridica internaţională numai dacă statele care au înfiinţat-o
i-au atribuit o anumita capacitate de a fi titulara de drepturi şi obligaţii internaţionale.
Natura personalităţii internaţionale a unei organizaţii interstatale este determinata de voinţa
statelor membre care stabilesc, prin actul constitutiv si prin alte acte cu valoare de tratate internaţionale,
atributele organizaţiei, dreptul ei de a intra in raporturi juridice cu alte subiecte de drept internaţional.
Creşterea numărului şi rolului organizaţiilor internaţionale, in ultimele decenii, explica faptul ca, in afara
de ONU, alte organizaţii internaţionale dispun, in baza actului constitutiv stabilit de statele membre, de
drepturi si funcţii care le conferă personalitate juridica internaţionala.