România și concertul european: de la ''criza orientală'' la marile alianțe ale secolului XX

Partea 1

SPATIUL ROMÂNESC ÎN SECOLUL LUMINILOR

Context

Secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea aduc imagini noi în spaţiul Moldovei şi Ţării Româneşti.
Manifestările ideologice şi politice se realizează în ritmul evoluţiei conjuncturii revoluţionare şi
europene, în vreme ce raporturile dintre Imperiul otoman, Rusia şi puterile Europei occidentale
Franţa şi Marea Britanie sunt profund modificate de Revoluţie şi războaiele napoleoniene, de
războaiele ruso-turce care iau sfârşit odată cu căderea Imperiului otoman. O jumătate de secol de
conflicte apasă asupra spaţiului moldo-valah, solidar cu mişcările de eliberare ale naţionalităţilor
din Balcani.

Asediul Vienei

Există o distorsiune între factorii geopolitici care apasă asupra Principatelor şi puterea
influenţelor ideologice. Forţa este a Rusiei, care vrea şi deţine mijloacele unei expansiuni în
Balcani. Influenţa revendicată este cea a moştenirii Revoluţiei franceze, în timp ce Franţa, între
1815 şi 1848, nu intervenea direct în zona Principatelor. Dacă, pentru spaţiul balcanic, nu exista
o politică directă a Franţei, exista însă un limbaj „francez" care s-a instalat în centrul mişcării
naţionalităţilor.

Principatele în problema orientală: un câmp de luptă

Relaţiile dintre Marile Puteri ale vremii au fost marcate de declinul Imperiului otoman. Acest
declin este legat şi de ascensiunea în forţă a imperiului rus în Balcani. Competiţia se află în
centrul relaţiilor dintre francezi, care îşi protejează interesele din Orient, şi englezii care
protejează drumul Indiei, în timp ce Austria îşi propune să limiteze afirmarea hegemoniei ruse în
estul Europei.

Declinul otoman este combătut printr-o politică de redresare şi de reforme. Ruşii sunt consideraţi
eliberatorii, care împart cu creştinii ortodocşi aceeaşi comunitate de credinţă, ei sunt, de
asemenea, potenţialii cuceritori care îşi susţin propria cauză imperială şi panslavă. Conjuncturile
externe, la scara intereselor balcanice şi europene, apasă direct asupra Principatelor şi sunt
dirijate de diverse grupuri şi partide care, fiecare în parte, îşi revendică o protecţie din exterior: a
Rusiei, a Franţei şi a Marii Britanii.

1
Asediul Vienei în 1683, rezultat al relansării războiului antihabsburgic, ca soluţie a redresării
otomane, aduce sub zidurile capitalei imperiale pe principii celor trei ţări româneşti. Planurile se
năruiau o dată cu înfrângerea turcilor de către armatele austro-polone. Victoria coaliţiei a
reprezentat prin consecinţele ce le-a declanşat, mutaţii politice în planul Europei Centrale şi
Răsăritene. Ele vor angaja însă o semnificativă evoluţie în viaţa politică internă a Ţărilor
Române, confruntate, după succesele cu Ungaria, de competiţia celor trei mari puteri: Imperiul
habsburgic, Polonia şi Rusia. Despresurarea Vienei a fost posibilă datorită intervenției regelui
polonez Ian Sobieski.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea s-au desfăşurat, aproape

continuu, războaie ruso-turce. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, câmpul de influenţă al Rusiei
creşte în detrimentul Imperiului otoman. In 1774, prin tratatul încheiat între Rusia şi Imperiul
otoman la Kuciuc-Kainargi, Ecaterina a Il-a obţinea concesiile care urmau să direcţioneze, pentru
aproape un secol, modalităţile intervenţiilor ruseşti în imperiul otoman. Expansiunea teritorială a
fost exprimată prin ocuparea hanatului Crimeei şi a teritoriului dintre Bug şi Nistru. Rusia
obţinea astfel dreptul de navigaţie pe Marea Neagră şi Strâmtori.

În contextul războaielor ruso-austro-otomane, Ecaterina a II-a propunea crearea unui stat tampon
între cele trei mari imperii sub numele de Dacia, format din Moldova şi Ţara Românească, sub
un suveran de religie creştin-ortodoxă. Statul urma să fie independent, fără a putea să fie
încorporat de Rusia sau Austria ori să cadă sub o altă dependenţă. Atât acest proiect, cât şi
proiectul grec al Ecaterinei a II-a s-au lovit de asperităţile „problemei orientale" împrejurare care
face ca „regatul dacic" să rămână doar o recunoaştere a destinului comun al Ţărilor Române.

Evoluţia evenimentelor nu validează proiectele făurite pe parcursul evoluţiei „problemei

orientale", nici nu confirmă aşteptările Principatelor. Dimpotrivă, în urma păcilor care încheie
confruntările dintre marile puteri, Rusia, la 28 mai 1812, încorporează teritoriul dintre Nistru şi
Prut, aşa cum, în 1775, Austria anexase Bucovina. Pentru Principate, bilanţul acestei etape din
istoria „problemei orientale" în secolul al XVIII-lea indica, sub aspectul revendicărilor româneşti
un progres. Soarta lor politică a ajuns în dezbaterile internaţionale, înscriindu-se pe ordinea de zi
a discuţiilor, fiind inserată în cele din urmă, în actele păcilor încheiate. Se poate considera, că
între 1774 şi 1802, seria de firmane şi hatişerifuri pe care Poarta a fost obligată să le acorde
Principatelor au modificat statutul lor juridic. Puterea suzerană a fost constrânsă să garanteze
privilegiile Principatelor şi să ţină seama în exercitarea drepturilor sale de clauzele tratatelor
încheiate cu puterile străine.

Interferenţa expansiunii puterii teritoriale, comerciale şi spirituale ruse cu efectele războaielor

napoleoniene din Mediterana şi întinderea lor spre Balcani şi Marea Neagră, obliga
Constantinopolul la retrageri importante care vor defini rolul viitoarelor crize.

2
După pacea de la Kuciuk-Kainargi, care nu rezolvase diferendele internaţionale, „problema
orientală" s-a complicat în funcţie de noile desfăşurări militare. Imperiul rus şi monarhia
austriacă manifestau în continuare tendinţe expansioniste, iar Franţa şi Anglia deveneau tot mai
active în aria stăpânirilor otomane.

Despresurarea Vienei, datorită intervenţiei surprinzătoare a regelui polonez lan Sobieski, a avut
consecinţe excepţionale. Succesul repurtat sub zidurile vechiului burg a apropiat mai bine de un
secol două tinere puteri, Austria habsburgică şi Rusia Romanovilor, de acum încolo într-o mare
alianţă antiotomană.

Înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei a marcat începutul decăderii Imperiului Otoman și
deschiderea „Criza orientală", care odată începută avea să-şi arate urmările şi asupra spaţiului
românesc. Cu prilejul păcii de la Karlowitz (1699) s-a pus problema moștenirii Imperiului
Otoman, fapt cunoscut în istorie sub numele de problema orientală. Starea conflictuală austro-
ruso-otomană, dar mai cu seamă cea ruso-otomană, prelungită până la sfârşitul Primului Război
Mondial, a cuprins nu mai puţin de 11 înfruntări armate majore, dintre care primele şase până la
1812, şi arată clar o criză importantă - succesiunea Imperiului Oriental şi eventuala partajare a
moştenirii între competitori.

Politica hegemonică a Rusiei si Austriei, intentia clara a Angliei si a Frantei de a mentine

integritatea Imperiului Otoman au transformat criza orientala intr-o chestiune politica si
strategica a echilibrului european, in cadrul caruia Principatele Romane au ocupat un loc
important.

Într-o primă fază, Curtea de la Viena a înscris puncte importante, împingând forţele otomane
până la linia Carpaţilor. Transilvania astfel eliberată primea în 1691 „Diploma Leopoldină", care
consacra naţiunile privilegiate şi „religiile recepte".

Diminuat teritorial şi în plin conflict cu noile puteri creştine, Imperiul Otoman a încredinţat
Principatelor, devenite acum teritorii de frontieră, misiuni noi, care comportau loialitate absolută:
observarea atentă a mişcărilor inamicului şi capacitatea de a disponibiliza resurse materiale şi
umane mult sporite faţă de trecut, în even-tualitatea unui conflict armat, în cursul căruia
defecţiuni precum cea a lui Dimitrie Cantemir erau de neconceput.

Pentru că elitele boiereşti autohtone şi principii ridicaţi din rândurile lor nu se mai bucurau de
încredere, Poarta a hotărât să-i înlocuiască pe domnitorii autohtoni cu fanarioţi, o aristocraţie
greacă de dregători, mai uşor de controlat pentru că funcţiona de secole în slujba Imperiului.
Străini după nume (deşi unii dintre ei se înrudeau în antecedente îndepărtate cu familii
domnitoare din Principate, iar alţii proveneau chiar din familii boiereşti indigene), fără a şti
uneori limba ţării şi fără a avea relaţii cu elitele autohtone, ei ar fi trebuit să fie slujbaşii perfecţi
ai unui Imperiu în stare de război şi de criză.

3
Statutul fanarioţilor şi-a arătat însă de la început ambiguitatea, însărcinaţi de Poartă cu misiuni
precise, asupra lor apăsa în primul rând moştenirea greco-bizantină, care-i îndrepta spre un
ceremonial fastuos, care ascundea condiţia lor reală. În secolul fanariot, Principatele au devenit
teatrul operatiunilor militare in confruntarile dintre cele trei imperii rivale, otoman, tarist,
habsburgic. Consecintele razboaielor au fost: ocupatii militare indelungate, importante pierderi
teritoriale (Banatul si Oltenia- pacea de la Passarowitz 1718, Bucovina, dupa pacea de la Kuciuk-
Kainargi 1774, Basarabia - pacea de la Bucuresti - 1812) si umane care au stagnat progresul
societatii romanesti.

Dar asupra lor acţiona şi succesiunea voievodală românească, potrivit căreia, înăuntrul ţării sale,
puterea domnului era nelimitată, în pofida cerinţelor din ce în ce mai insistente şi imperative ale
Porţii, a incertitudinii permanente cu privire la durata mandatului lor şi, nu de puţine ori, a
ostilităţii elitelor autohtone, unii dintre ei, precum Constantin Mavrocordat (cu 10 domnii
alternative în Valahia şi Moldova în anii 1730-1769) sau Alexandru Ipsilanti (cu doar 3 domnii
între 1774 şi 1797), au încercat să racordeze Principatele la secolul luminilor, înfăptuind o
politică de reforme nu întotdeauna finalizată. Întărirea autorităţii centrale şi sporirea capacităţii
economice a contribuabilului răspundeau însă în egală măsură şi presiunii autorităţilor otomane,
interesate în fond să-şi asigure din Ţările Române un volum cât mai mare de resurse şi de
servicii.

In acest context, elitele boiereşti vor declanşa o mişcare petiţională adresată iniţial Rusiei,
ulterior Austriei, iar la începutul secolului următor şi Franţei napoleoniene. Programul încorpora
critica severă a regimului dominaţiei turco-fanariote şi prezenta o gamă largă de soluţii, de la
încorporarea Principatelor Rusiei ţariste şi ortodoxe, la consolidarea autonomiei sau, de la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, la dobândirea independenţei. Concomitent cu mişcarea
petiţionară din Principate, corifeii Şcolii Ardelene formulau, la un secol după „Diploma
Leopoldină" (1791), „Supplex Libellus Valachorum", o sinteză a programului naţional al
românilor transilvăneni, consecinţa iosefinismului în climatul generos al Revoluţiei franceze, cu
acelaşi succes ca şi acţiunile elitelor boiereşti de peste munţi. Sub presiunea Marilor Puteri,
Imperiul Otoman a renuntat la domnii fanarioti, din 1822 revenindu-se la domniile pamantene.
Aceasta nouă situatie a fost reglementata prin Conventia otomano-rusă de la Akkerman (1826),
care a marcat inceputul protectoratului tarist si prin Tratatul de la Adrianopol.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea afirmarea națională a României, lupta sa pentru

emancipare și constituirea statului național a fost strâns legată de contextul din sud-estul Europei
și de implicațiile problemei orientale asupra Europei. Evoluţia "problemei româneşti" verifică
aprecierea lui Talleyrand - "centrul de gravitaţie al lumii este Dunărea, la frontierele Europei" —
făcută la începutul secolului. Aceasta se individualiza treptat în cadrul mai larg al "problemei
orientale ", fiind propulsată de evenimentele din 1821. Revoluția din 1821 condusă de Tudor
Vladimirescu a fost problema modernizării statului și a societății române. O consecință directă a
revoluției a fost revenirea la domniile pământene în 1822. Declanşarea unui nou conflict ruso-
otoman, de data aceasta pentru eliberarea Greciei, a consfinţit protectoratul rus asupra Ţărilor
4
Române, a redat Valahiei teritoriul fostelor kazale (raiale) de la Dunăre şi a eliberat comerţul
românesc de povara „monopolului otoman".

Convenția de la Akkerman (Cetatea Albă), act aditional tratatului de pace de la Bucuresti din
1812, din 1826 încheiată între Rusia și Imperiul Otoman stabilea: revenirea la domniile
pământene pe o durată de 7 ani și redactarea unor regulamente prin care să se reglementeze
organizarea internă a Țării Românești și Moldovei. Imperiul Otoman nu a respectat Convenţia de
la Akkerman şi Rusia a declanşat un nou război împotriva turcilor (1828-1829). Acesta s-a
încheiat cu victoria Rusiei, iar Moldova şi Ţara Românească s-au aflat sub ocupaţia trupelor
ţariste până în anul 1834. La încheierea războiului, statutul internaţional al Principatelor s-a
schimbat. O importanță deosebită a avut-o războiul ruso-turc din 1828-1829. Prin Pacea de la
Adrianopol din 1829 se decidea retrocedarea raialelor către Țara Românească și se instituia
oficial protectoratul Rusiei. Se decidea de asemenea desființarea monopolului otoman asupra
comerțului exterior, ceea ce a însemnat includerea Țării Românești în circuitul economic
european, fapt care a avut drept consecință pătrunderea în societatea română a elementelor
capitaliste de dezvoltare.

În anul 1831 în Țara Românească și în 1832 în Moldova (*cf. V. Balutoiu, p. 127, 1 iulie 1831
au puse in aplicare R.O (prime acte constituționale) în Tara Românească și 1 ianuarie 1832 au
puse in aplicare R.O în Moldova iar Zoe Petre, p. 85 Regulamentele organice au intrat in vigoare
în decembrie 1831 în Țara Românească și în ianuarie 1832 în Moldova) se introduceau
regulamentele organice, o primă constituție care a funcționat în Țara Românească și prin
intermediul căreia a crescut influența Rusiei asupra Principatelor. Din cauza amestecului Rusiei,
domnii regionali nu aveau posibilitatea să ducă o politică externă proprie. Amestecul Rusiei este
evident, mai ales prin impunerea articolului adițional la regulamentele organice în anul 1835 în
Moldova, respectiv 1838 în Țara Românească, articol care prevedea că Țările Române nu pot
modifica regulamentele organice decât cu acordul Rusiei și al Porții. Partidele naționale vedeau
în țar adversarul principal al aspirațiilor românilor, în vreme ce un compromis cu sultanul era
mai plauzibil. Imperiul Habsburgic care avea sub stăpânire importante teritorii românești și
supraviețuise revoltuției de la 1848 grație sprijinului acordat de Rusia, constituia de asemenea un
obstacol în calea aspirațiilor românilor. Impunerea "articolului adiţional" la Regulamentul
Organic (1835, 1838) şi atitudinea Rusiei în 1848 au dus la reconsiderarea poziţiei "partidei
naţionale ". După revoluție emigranții români refugiați în occident atrăgeau prin atitudinea lor
simpatia opiniei publice europene și accentuau orientarea atenției cabinetelor europene spre
gurile Dunării. Brătienii, Goleştii, Bălceştii, dar şi Kogălniceanu şi Cuza vor iniţia regenerarea în
Ţările Române. Revoluţia de la 1848 s-a declanşat la laşi, la sfârşitul lui martie, şi la Izlaz, în
iunie, după revoluţia de la Paris. Programele adoptate reprezentau liberalismul european (cu un
mare accent pe libertăţile individuale), spre Franţa şi Anglia îndreptându-se toate speranţele
guvernului provizoriu din capitala Valahiei.

Rolul Principatelor Române în zonă este reevaluat din perspectiva unui nou război ruso-turc.
Emigrația pașoptistă română se afla în legătură directă cu cercurile politice occidentale.
5
Amplificarea propagandei panortodoxe şi folosirea acestei idei de către guvernul ţarist era însă
criticată, pe bună dreptate, de emigraţia paşoptistă românească aflată în legătură cu cercurile
politice occidentale. În această perioadă sunt redactate o serie de pamflete antirusești și introduse
clandestin în Principate pentru a avertiza opinia publică față de pericolul anexării rusești. Nu
întâmplător, paralela care se face între Turcia şi Rusia era pe deplin favorabilă primei,
considerată tolerantă şi chiar liberală, în comparaţie cu autocratismul rus, care îşi încălcase
propriile angajamente luate faţă de Occident în legătură cu polonezii sau românii.

În iunie 1853 Principatele sunt ocupate de Rusia care dorește să le folosească drept cap de pod
spre inima Imperiului Otoman, și care încalcă în acest fel prevederile Convenției de la Balta-
Liman din 1849, ce prevedea posibilitatea ocupării Munteniei și Moldovei doar în caz de
tulburări. Protestele diplomatice și încercările Angliei, Franței și Prusiei de a aduce Rusia la
masa tratativelor eșuează, ceea ce deschide calea războiului, începând astfel Războiul Crimeei
denumit astfel deoarece principalele operațiuni s-au desfășurat în Peninsula Crimeea, între 1853-
1856. La finalul războiului, în 1856, aliații (Franța, Anglia, Sardinia, Turcia) doresc să blocheze
pentru o perioadă cât mai lungă Rusia din ascensiunea ei în orient dar mai ales în Europa. După
înfrângerea Revoluţiei de la 1848-1849, Poarta și Rusia semnează Convenţia de la Balta-Liman
(1849), prin care domnii Principatelor sunt numiti de Rusia şi de Poartă pe o perioadă de şapte
ani. Adunările au fost înlocuite cu divane ale căror membrii , exclusiv mari boieri, erau numiţi de
domn. Trupele ruse vor rămâne în Principate până în 1851.

Sfârşitul revoluţiilor deschidea calea exilului, însă acesta nu înseamnă abandonarea luptei. Exilul
păstra visele revoluţiei: acela al lui Bălcescu, care miza pe contactele cu republicanii francezi şi
cu Mazzini. Timpul exilului a fost, de asemenea timpul perfecţionării discursului românesc
asupra dreptului, care aşează vechile capitulaţii încheiate cu Poarta în cadrul conceptual al
dreptului internaţional contemporan.

În 1856, aliaţii din războiul deja încheiat doresc să blocheze Rusia din ascensiunea ei mondială,
în Orient, dar mai ales în Europa, pentru o perioadă, pe cât posibil, cât mai lungă. Hotărârile
adoptate, inclusiv cele referitoare la soarta Principatelor, au avut în vedere acest deziderat, la
care se adaugă anumite interese clar definite ale unor puteri, de exemplu, cazul italian pentru
Franţa. În aceste condiţii, nu putem vorbi despre simpatia reprezentanţilor prezenţi la Paris
pentru o chestiune sau alta, chiar şi atunci când s-a pus problema rezolvării situaţiilor noi şi
delicate, precum realizarea unităţii popoarelor român şi italian.

Dacă Franţa, Prusia, Sardinia şi Rusia au susţinut ideea unirii românilor, Anglia, Austria şi
Imperiul Otoman s-au opus, ceea ce a transformat problema românească într-un punct delicat. De
aceea, în final, s-a adoptat o soluţie de compromis, cu atât mai mult cu cât Turcia şi Austria au
susţinut că propunerea Franţei nu se justifică, deoarece românii nu doresc unirea. Principatele
erau scoase de sub protecţia Rusiei şi puse sub regimul garanţiei colective, ceea ce însemna că
orice măsură referitoare la români nu putea fi luată decât cu acordul marilor puteri, sudul
Basarabiei, format din judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad, era retrocedat Moldovei şi astfel zona

6
strategică care asigura gurile Dunării era luată Rusiei; nu în ultimul rând, se convocau la
Bucureşti şi laşi Adunări ad-hoc pentru consultarea românilor.

Congresul de Pace de la Paris din 1856 a instaurat o nouă ordine europeană, reprezentând
momentul prielnic pentru Principatele Române de a înlătura protectoratul țarist. Tratatul de la
Paris (18/30 martie 1856) favoriza Principatele și aducea modificări statutului politico-juridic.
Protectoratul țarist era înlocuit cu garanția colectivă a celor 7 mari puteri ale lumii (Franța,
Marea Britanie, Prusia, Austria, Rusia, Sardinia și Imperiul Otoman), astfel, se hotăra ca
Moldova să primească cele 3 județe din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad și Ismail, iar la
București și Iași să se întrunească adunări ad-hoc în care românii să își spună părerea în privința
reorganizării Principatelor. O comisie europeană urma să fie trimisă la fața locului pentru a
constata situația reală. Reprezentantul Franței, contele Walewski, ministru de externe a ridicat în
cadrul Congresului chestiunea unirii Principatelor sub un prinț străin. Congresul s-a împărțit în
două tabere: pro-unionistă (Franța, Rusia, Sardinia, Prusia) și antiunionistă (Austria, Turcia, la
care a aderat și Anglia). Interesele divergente ale Marilor Puteri în această chestiune nuanțează
conflictele epocii. O adevărată "furtună diplomatică şi politică " stârnită la Paris de acest proiect
evidenţia îngrijorarea celor şapte mari puteri faţă de consecinţele pe care întemeierea noului stat
l-ar fi avut asupra hărţii Europei şi echilibrului continental. Interesele lor divergente în această
chestiune nuanţează conflictele epocii. În cercurile diplomatice de la Constantinopol se
conturaseră și reacțiile altor state față de unirea Principatelor Române (Belgia, SUA, Grecia,
Suedia, Olanda, Danemarca, și Regatul Neopole). Poarta vedea în realizarea acestui proiect
începutul dezmembrării Imperiului, întemeindu-se pe convingerea că mișcarea de emancipare
din Principate avea legături secrete cu mișcările de eliberare din Balcani (Serbia și zona
bulgărească), de aceea a avut o atitudine potrivnică unirii.

Austria considera unirea principatelor drept un avertisment, temându-se de consecințele sale

asupra Transilvaniei și Bucovinei. Franța, prin sprijinirea acestui proiect urmărea sporirea
propriei influențe în sud-estul Europei. Rusia era interesată de distrugerea alianței anglo-franceze
care îi provocase înfrângerea în războiul Crimeei, și de aceea a sprijinit unirea, în vreme ce
Prusia și Sardinia doreau un precedent diplomatic care să vină în srijinul unificării Germaniei
respectiv Italiei, proces obstrucționat de Imperiul Habsburgic.

Tratatul adoptat la Congresul de la Paris instituia garanţia colectivă a marilor puteri asupra
Principatelor Române dar, ca urmare a opoziţiei Turciei şi Austriei, decizia cu privire la unire a
fost amânată. S-a hotărât consultarea populaţiei din cele două Principate, prin Adunările ad-hoc,
cu privire la viitoarea lor organizare.

În 1857 au loc alegerile pentru adunările ad-hoc, atât în Moldova cât și în Țara Românească.
Turcia a intrat în scenă și a falsificat alegerile, fapt care a provocat reacția Marilor Puteri. În iulie
1857, Napoleon al III-lea, împăratul Franței amenința ruperea relațiilor cu Poarta. Poarta refuza
să accepte unirea pe care o considera contrară clauzelor Tratatului de la Paris. Marea Britanie și
Rusia au sfârșit prin a se pune de acord cu pozțiile Franței pentru a preveni tulburările grave în

7
Moldova și Valahia. În august 1858, Anglia și Franța ajung la un compromis: Anglia accepta
organizarea de noi alegeri, in schimb Franța era de acord cu o unire formală, fapt ratificat prin
Tratatul de la Londra. Deși i-au consultat pe români în legătură cu reorganizarea Principatelor,
Puterile garante întrunite la Paris în 1858 au ignorat cele mai importante solicitări ale acestora:
unirea într-un stat național, numele de România, și aducerea pe teritoriul țării a unui principe
străin. Prin prevederile Convenției de la Paris din 1858 se urmărea realizarea unei confederații cu
numele “Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești”.

Cu câteva luni înainte de desemnarea domnitorului, în cercurile unioniste de la Iași și București

circula ideea alegerii aceluiași domnitor în ambele principate. La 5 ianuarie 1859 a fost ales Cuza
în Moldova și profitându-se de unele neclarități din textul Convenției de la Paris, românii l-au
desemnat domnitor al Țării Românești tot pe Cuza, la 24 ianuarie 1859. Victoria Franţei asupra
Austriei (1859), care consolida hegemonia lui Napoleon al lll-lea asupra continentului, dar şi
reacţia foarte viguroasă a lui Cuza a convins Marile Puteri că Principatele sunt suficient de
mature ca să-şi asume unirea deplină şi le-au acordat-o.

Eforturile diplomatice româneşti pentru a obţine recunoaşterea dublei alegeri în cadrul

Conferinţei puterilor garante de la Paris (1859) şi acceptul pentru unificarea deplină în cadrul
Conferinţei ambasadorilor de la Constantinopol (1861) şi-au făcut drum printre interesele
divergente ale marilor puteri.

Primul obiectiv de politică externă a lui Cuza a fost recunoașterea dublei alegeri. În această
acțiune un rol important l-au jucat diplomații precum Vasile Alexandri la Paris, Roma, Torino;
Principele Obolenschi la Saint Petersburg; Ludovic Steage la Viena și Berlin, Costache Negri la
Constantinopol. Românii au utilizat cu abilitate contradicțiile dintre Marile Puteri și au beneficiat
de sprijinul constant al Franței care înfrângând Austria în 1859 își consolida hegemonia asupra
Constantinopolului. Astfel, Conferința de la Paris a recunoscut dubla alegere a lui Cuza la 26
august/ 8 septembrie 1859. Unirea deplină era mai greu de obținut întrucât presupunea
modificarea mai multor articole ale Convenției de la Paris. Vizita la Constantinopol a lui Cuza în
Septembrie 1860 a fost un mare succes, întrucât diplomații români au avut prilejul să discute
deschis despre necesitatea unirii depline în capitala puterii suzerane. Cu excepția Austriei și
imperiului Otoman celelalte puteri erau în favoarea cererilor româneși. În consecință, la
Conferința Marilor Puteri de la Constantinopol din septembrie-noiembrie 1861 cei doi adversari
au cedat. Poarta a emis un firman prin care se recunoștea unirea deplină, dar numai pe timpul
domniei lui Cuza.

Domnia lui Cuza (1859-1866) a fost marcată de inițiativa pentru realizarea independenței de
factorii: suspendarea jurisdicției consulare, înființarea agențiilor diplomatice și a ministerului de
externe, recunoașterea pașaportului românesc în 1960, modificarea prin modernizare a armatei
naționale, impunerea dreptului țării de a își modifica legile, reglementarea graniței dintre
România și Turcia pe cursul Dunării, emiterea de distincţii şi decoraţii, încercarea de a bate
moneda naţională peste capul Imperiului Otoman, devenit "omul bolnav al Europei",

8
nerecunoașterea aplicării și în cazul României a înțelegerilor comerciale încheiate între Turcia și
Marile Puteri, emiterea de distincții și decorațiuni, încercarea de a bate monedă.

Au fost inițiate relații cu patrioții maghiari și polonezi care urmăreau eliberarea țărilor lor; însă
Cuza a condiționat sprijinul acordat emigraților maghiari de soluționarea revendicărilor
românilor din Transilvania. La 27 iulie 1862, Al. I. Cuza, domn al Principatelor Unite
semna Decretul Domnesc Nr. 168 pentru înființarea Ministerului Afacerilor Străine. Decretul a
fost publicat la 1 august 1862 în Monitorul - Jurnalul Oficial al Principatelor Unite. Asadar, la 1
August 1862 a inceput sa functioneze Ministerul Afacerilor Străine al Principatelor Unite. Deşi
nu erau încă independente, Principatele Unite au realizat legături speciale cu alte ţări: în 1863, a
fost încheiată cu Serbia o convenţie de extrădare, iar în 1865, cu Austro-Ungaria, o convenţie
privind sistemul poştal şi cel de telegraf. În anul 1865, Prinipatele Unite au semnat, la Paris, o
convenţie telegrafică, dovedindu-se că erau deja considerate stat suveran de alte ţări din Europa.
După anul 1866, a crescut numărul convenţiilor semnate de România cu alte state, precum cele
comerciale şi de navigaţie cu Austro-Ungaria, din 1875. Pentru a-şi proteja economia de
concurenţa mărfurilor din Austro-Ungaria, România a dorit să negocieze, în 1886, o nouă
convenţie comercială cu acest stat, ceea ce a determinat un adevărat război vamal între cele două
ţări in 1886-1891.

În 1863 tratativele cu ungurii au fost întrerupte din cauza necesității apărării românilor din
Transilvania, provincie pe care oamenii politici maghiari o doreau anexată la Ungaria. În același
an, când un detașament armat polonez a dorit să traverseze teritoriul României pentru a participa
la răscoala antirusă a fost capturat de armata românească, pentru că ar fi pus în primejdie
securitatea românească. Cuza a stabilit relații diplomatice cu Serbia în 1862, a îngăduit trecerea
din Rusia în Serbia a unui transport de arme în ciuda protestelor Austriei, Imperiului Otoman,
Marii Britanii și chiar ale Franței. De asemenea a sprijinit emigrația bulgărească, emigrație ce
beneficia de ajutor material din partea statului român și de posibilitatea de a urma studiile de
învățământ superior. România și Serbia au încheiat și o convenție de extrădare în 1863.

Echilibrul continental stabilit în urma Războiului Crimeei a fost radical modificat prin
înfrângerea Austriei de către Prusia în 1866, constituirea Monarhiei Dualiste în 1867, unificarea
Germaniei și Italiei, scăderea influenței politice a Franței în urma înfrângerii acesteia în războiul
cu Prusia din 1870-1871. Noul raport de forțe a influențat lupta românilor pentru consolidarea
unirii și dobândirii independenței. Prințul Carol, instalat în 1866 după îndepărtarea lui Cuza, a
continuat linia de politici externe inițiată de fostul domnitor. Beneficiind de sprijinul Franței și al
Prusiei: în 1868 a încheiat un tratat de colaborare cu Serbia, în 1866-1869 au fost consultați
emisarii guvernului grec în vederea unei acțiuni comune antiotomane, de asemenea s-a menținut
sprijinul acordat emigrației bulgărești. Balcanii se conturau ca o zonă de importanță prioritară a
diplomației românești. Cucerirea independenței presupunea înlăturarea legăturilor anacronice cu
Poarta, dar și a regimului de garanție colectivă instituit de Marile Puteri în 1856.

9
Partea II

Aducerea pe tronul României a unui principe dintr-o dinastie europeană a afectat relațiile dintre
Marile Puteri în sud-estul Europei, prefigurand o redistribuire a raportului de forte in zona. Carol
I a pus deschis în discuție în consiliul de miniștri în 1873 problema dobândirii independenței, si
vorbea despre ora însemnatăde providență pentru dezrobirea Orientului și a creștinătătii.
După înfrângerea în Războiul Crimeei Rusia nu mai constituia principalul pericol pentru cauza
României, în schimb creștea animozitatea odată cu încheierea dualismului austro-ungar în 1867.
În deceniul 8 al secolului XIX, Rusia părea singura interesată să susțină dezmembrarea
Imperiului Otoman. Aceasta justifica, în condiţiile redeschiderii crizei orientale (1875), opţiunea
liberalilor pentru o alianţă cu Ţarul. În anul 1875 se redeschide problema orientală prin răscoala
Bosniei si Herțegovinei, urmate in 1876 de Bulgaria, Serbia și Muntenegru. Rusia fiind adeptă a
politicii panslaviste, sprijină revolta popoarelor balcanice si se pregateste pentru un mare război
cu Imperiul Otoman.
Oamenii politici români şi Carol I au considerat că redeschiderea problemei orientale în 1876
putea să ofere un astfel de prilej. Rusia îşi urmărea mai vechiul plan, acela de a controla
strâmtorile Bosfor şi Dardanele şi de a scoate Imperiul Otoman din Europa. De aceea, pentru a-şi
atinge obiectivul, a sprijinit o serie de răscoale antiotomane ale populaţiilor slave şi ortodoxe din
Peninsula Balcanică, aflată sub autoritatea Porţii, care i-ar fi oferit pretextul unei intervenţii
militare de sprijin în favoarea acestora. Rusia avea în vedere, în realitate, propriile interese
strategice - controlul strâmtorilor, expansiunea în Peninsula Balcanică, revanşa faţă de
înfrângerea suferită în 1856 - şi nu soarta bulgarilor, sârbilor etc, stăpâniţi de turci. Situaţia era
cu atât mai complicată cu cât unele puteri occidentale, Anglia şi Franţa mai ales, nu vedeau cu
ochi buni încercarea Rusiei de a-şi consolida poziţia în Europa prin dezechilibrarea raportului de
forţe pe continent şi manifestau prudenţă faţă de un nou conflict în Balcani.
În 1875 a început o nouă etapă a problemei orientale, ca urmare a tulburărilor din Balcani: două
mișcări insurecționare în Bosnia Herțegovina, apoi în Bulgaria, reprimate de către turci. Aceste
mișcări au provocat în Rusia dorința de a interveni în conflict în calitate de protectoare a
creștinilor din Balcani. Imperiul Otoman s-a confruntat cu o răscoală antiotomană în Bulgaria în
1876, cu războiul sârbo-muntenegro-otoman, dar și revenirea junilor turci. În Rusia s-a impus
războiul ca soluționare a păcii. Anii 1875-1877 sunt marcați de contactele dintre curțile din
Viena și Saint Petersburg, neutralitatea Vienei era indispensabilă Rusiei în condițiile începerii
războiului cu Turcia.
Decizia României de a folosi acest prilej pentru a dobândi independeța a fost precipitată de noua
constituție otomană din 1876 care califica România drept provincie privilegiată. Dacă oamenii
politici Conservatori se temeau de Rusia considerând-o cel mai mare pericol pentru tânărul stat
român, Liberalii erau in favoarea unui război antiotoman în alianță cu Imperiul Țarist. Domnul
Carol I i-a chemat la putere pe Liberali în frunte cu Ion C. Brătianu ca prim ministru. În august
1876 guvernul Liberal a preluat atitudinea de neutralitate și a hotărât să se alinieze la politica
Austro-Ungariei și Rusiei. În a doua jumătate a anului 1876, pe măsură ce relațiile dintre Rusia și
Imperiul Otoman s-au deteriorat, guvernul românesc a apreciat că era necesar să se treacă la o
înțelegere cu Rusia.
Față de evenimentele din Balcani, România si-a declarat neutralitatea, dar si-a intensificat
eforturile diplomatice pentru obtinerea independentei. Prin nota diplomatică din 4/16 ianuarie
10
1876 adresată de primul-ministru, Lascăr Catargiu, agenților diplomatici ai României în
străinatate se sublinia ca statul românnu face in niciun fel parte integrantă din Imperiul
Otoman.
În condițiile în care criza balcanică lua amploare, M. Kogălniceanu a adresat o notă diplomatică
agenților diplomatici români, la 16/28 iunie 1876, prin care se revendica, practic independența
României. Eșecurile demersurilor diplomatice l-au determinat pe prim-ministrul Ion C. Brătianu
să se orienteze spre tratativele directe cu Rusia.

Prim-ministrul Ion C. Brătianu a discutat încă din octombrie 1876 la Livadia în Crimeea cu Țarul
Rusiei Alexandru al II-lea și Cancelarul Gorceakov semnarea unei convenții militare ruso-
române în eventualitatea începerii războiului, convenție pe care Rusia a acceptat-o și România a
semnat-o la 4/ 16 aprilie 1877 prin ministrul de externe Mihail Kogălniceanu. Conventia a fost
semnata de ministrul de externe Mihail Kogălniceanu respectiv consulul rus la Bucuresti,
baronul Stuart? (Valentin Balutoiu, pag. 231). Romania a incercat obtinerea independentei prin
mijloace diplomatice; trimisul special al Romaniei, D. Brătianu a încercat obtinerea
independentei prin formula neutralitatii absolute si a garantiilor oferite Romaniei in cazul unui
razboi intre Turcia si una din marile puteri vecine. Baronul Dimitrie Stvart prevedea libera
trecere a armatei ruse pe teritoriul României iar guvernul rus se angaja să respecte drepturile și
integritatea teritorială a României.
Rusia declară război Turciei la 12/ 24 aprilie 1877. Parlamentul român a ratificat convenția cu
Rusia și a declarat război Imperiului Otoman la 30 aprilie/ 12 mai 1877. Armata otomană a
bombardat malul românesc al Dunării, artileria românească de la Calafat a ripostat bombardând
Vidinul. Răspunzând unei interpelări în Camera Deputaților, ministrul de externe Mihail
Kogălniceanu a proclamat independența României la 9/ 21 mai 1877.
Mobilizarea generală fusese declarată incă de la începutul lunii aprilie, armata ajungând să
numere aproximativ 100.000 de soldați din care 60.000 reprezentau armata activă. Principele
Carol I dorea ca armata românească să se angajeze pe deplin în luptă și prin aceasta să se asigure
recunoșterea indeendenței de către Marile Puteri. Dar țarul și comandanții militari ruși afirmau că
nu au nevoie de ajutorul militar al românilor. Însă trupele rusești au fost puse într-o situație
dificilă în fața Plevnei, ca atare Marele Duce Nicolae a solicitat printr-o telegramă ajutorul
militar al lui Carol I. Pentru a își menține pozițiile și a împiedica armata otomană să lanseze o
contraofensivă generală, țarul și comandanții ruși au făcut apel la trupele românești și au acceptat
condițiile lui Carol, ca armata românească să aibă propria bază de operații și comandă separată.
Totodată i-a oferit lui Carol comanda supremă a forțelor aliate la Plevna.
La 30 august 1877 armatele româno-ruse sub comanda principelui Carol au declarat un atac
general aupra Plevnei. Cu mari pierderi a fost cucerită reduta Grivița 1. Au murit în luptă maiorul
George Sionțu și căpitanul Walter Mărăcineanu, alături de aproximativ 1000 de ostași români. În
aceste condiții s-a hotărât ca Plevna să fie supusă asediului. La 9 noiembrie 1877 forțele române
au cucerit reduta Rahova. La 28 noiembrie 1877, Osman Pașa a fost nevoit să se predea după
aproape 3 luni de asediu. După capitularea Plevnei rușii au înaintat în direcția Sofia –
Adrianopol, iar armata românească a continuat înaintarea în direcția Vidin – Belogradcik.
Înfângerea otomană pe toate fronturile a pus capăt acestui conflict. Guvernul otoman a acceptat
condițiile Rusiei pentru încheierea armistițiului la 9/ 31 ianuarie 1878, dar reprezentanții
României nu au fost invitați la negocieri.
11
Victoriile româneşti de la Plevna şi Rahova, sacrificiile de la Smârdan, Belogradcik şi Vidin nu
puteau fi total ignorate de marile puteri. Dar Rusia şi Austro-Ungaria se înţeleseseră, cu acordul
tacit al celorlalte puteri garante, asupra revenirii stăpânirii ruse la gurile Dunării, de aceea au
acceptat reocuparea sudului Basarabiei. Încercarea Rusiei de a încheia rapid pacea cu Imperiul
Otoman, excluzând România de la tratative şi evitând amestecul celorlalte mari puteri eşua.
Austro-Ungaria nu accepta încălcarea, prin Tratatul de la San Stefano, a Convenţiei de la
Budapesta, care îi garantase, din partea Rusiei, Bosnia şi Herţegovina în schimbul revenirii sale
la gurile Dunării. Totodată, puterile occidentale nu acceptau proiectul "Bulgariei Mari" si nici
accesul Rusiei la Marea Mediterană.
Oficialii ruși au urmat aceeași conduită și în întocmirea tratatului de la San Stefano de la 19
februarie/ 3 martie 1878, care confirma condițiile armistițiului. Tratatul recunoștea independența
României și a Serbiei, autonomia Bosniei și Herțegovinei, organizarea marelui principat al
Bulgariei, Rusia anexa cele 3 județe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad) în schimbul
Dobrogei, Deltei Dunării si Insula Serpilor (primite de la otomani) nerespectând Convenția din
aprilie 1877 prin care garanta integritatea teritorială a României. Prevederile acestui tarat au
nemulțumit Austro-Ungaria, Germania, Anglia dar și România, ca urmare în 1878 au loc noi
tratative de pace la Berlin (1 iunie/ 13 iunie – 1 iulie/ 13 iulie 1878).
Tratatul de pace de Ia Berlin, 1/13 iulie 1878
„Art. 43. înaltele părţi contractante recunosc independenţa României legând-o de condiţiunile
expuse în : următoarele două articole.
Art. 44. în România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă
nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi
civile şi politice, admiterea în sarcini publice, funcţiuni şi onoruri sau exercitarea diferitelor
profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi. [...] Naţionalii tuturor puterilor, comercianţi sau
alţii, vor fi trataţi în România fără deosebire de religiune, pe piciorul unei desăvârşite egalităţi.
Art. 45. Principatul României retrocedează m.s. împăratului Rusiei porţiunea teritoriului
Basarabiei despărţită dc Rusia în urma tratatului de la Paris din 1856 [... ].
Art. 46. Insulele formând Delta Dunării, precum şi Insula Şerpilor, sandgeacul Tulcei [...] sunt
întrupate: cu România.
Principatul mai primeşte în afară de aceasta ţinutul situat la sudul Dobrogei până la o linie care
plecând de la răsărit de Silistra răspunde în Marea Neagră, la miazăzi de Mangalia."

„Azi, când tratatul de la San Stefano este obiectul dezbaterilor Europei, România îşi ia libertatea
de a supune plenipotenţiarilor Marilor Puteri următoarele puncte:

1. Nici o parte a actualul ui teritoriu al României să nu fie detaşată de România.

2. Pământul românesc să nu fie supus unui drept de trecere în folosul armatelor ruse.
3. Principatul în virtutea titlurilor sale seculare să intre în posesia insulelor şi gurilor
Dunării, inclusiv insula Şerpilor.
4. El să primească, în proporţie cu forţele militare pe care le-a pus în linie, o indemnizaţie.

12
 5. Independenţa să fie definitiv consacrată şi teritoriul să fie neutralizat. (fragment din
Memoriul delegaţiei române prezentat la Congresul de pace de la Berlin, la 12/24 iunie
1878)

Congresul de pace s-a desfășurat la Berlin (a revizuit tratatul de la San Stefano ) in 1878, semn al
supremației germane în Europa, iar Rusia și-a luat revanșa cu toate încercările diplomației
occidentale de a limita succesul acesteia. Congresul recunoștea independența României și a
Serbiei, autonomia Principatelor Bulgariei, iar Rusia reprimea sudul Basarabiei, care îi aducea
control asupra gurilor Dunării. În schimb, Dobrogea era cedată de către Turcia, României.
Reveneau in granitele tarii Dobrogea, Delta Dunarii si Insula Serpilor. Cu toate că obiectivele
politice imediate fuseseră atinse, pentru tânărul stat român se punea în continuare problema
garanțiilor de securitate care să-i asigure evoluția viitoare. La sfârșitul războiului balcanic, Rusia
amenințase cu anexarea teritoriului românesc, iar țarul ceruse dezarmarea armatei române.
Refuzul principelui Carol și probabilele complicații diplomatice salvaseră situația, dar
amenințarea rusă rămânea. Recunoșterea independenței României prin tratatul din 1 iulie 1878 a
fost condiționată și de (pe lângă retrocedarea Sudului Basarabiei către Rusia) eliminarea
restricțiilor religioase în exercitarea drepturilor politice și civile cuprinse în articolul 7 al
Constituției din 1866 și lichidarea consecințelor afacerii Stroussberg privind construcția de căi
ferate. În schimb România primea Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor. Pentru România
rezultatul cel mai important al Congresului de la Berlin a fost recunoșterea independenței, astfel
România devine un stat egal în drepturi cu alte state. În schimb, Bosnia şi Herţegovina erau date
spre administrare Austro-Ungariei, teritoriul Bulgariei era limitat la spaţiul dintre Dunăre şi
Munţii Balcani, iar insula Cipru anexată de Anglia. România a reușit să rupă legătura juridică ce
durase timp de patru secole, cu Imperiul Otoman. Ca urmare, în 1879 i-a fost recunoscut lui
Carol I titlul de "alteță regală", acordat de Parlament încă din toamna anului 1878. A fost
proclamarea României ca regat şi a lui Carol ca rege, la 14/26 martie 1881.
Vizitele făcute în Germania de Carol I și de Ion C. Brătianu în 1880 au contribuit la
reglementarea succesiunii la tronul țării, recunoașterea regatului și implicit a statutului de
independență. La 14/26 martie 1881 Parlamentul a votat transformarea României în regat, iar la
10/22 mai 1881 Carol I și Elisabeta au fost încoronați. Aceste acte politice au contribuit la
creșterea prestigiului internațional al țării, care în 1881 avea relații diplomatice cu 18 state.
Independența României ai fost recunoscută în 1878 de Rusia, Imperiul Otoman, Serbia, Austro-
Ungaria și în 1880 de Franța, Anglia, Germania. Statul român a deschis primele reprezentanţe
diplomatice, care se numeau legaţii, în alte capitale sau a ridicat la nivel de legaţie fostele agenţii
diplomatice care funcţionau în ţările respective
La sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. XX, zona de sud-est a Europei a cunoscut modificări
semnificative. După 1878, Rusia și-a întărit poziția în Bulgaria și a redevenit riverană la gurile
Dunării, adoptând o atitudine amenințătoare față de România. În acest context singura soluție
viabilă era apropierea de Puterile Centrale, dar nu lipsită de dificultăți generate de stăpânirea
unor teritorii românești de către Austro-Ungaria. Carol I rămas după expresia sa "un bun prusac
și un bun german", dorea alianța cu Germania. După semnarea tratatului Puterilor Centrale
(1879) între Germania și Austro-Ungaria, Cancelarul german Bismarck susținea o apropiere de
România. Cancelarul Bismarck inaugurase un sistem de alianţe, bazat pe semnarea unor acorduri
secrete, ceea ce-i oferea o mai mare libertate de mişcare şi împiedica Franţa, principalul rival, să
realizeze o coaliţie antigermană. Aceste acorduri au stat la baza încheierii, în 1882, a primului

13
sistem politico-militar, Tripla Alianţă sau Puterile Centrale. România a aderat în anul următor
printr-un tratat secret, care putea fi reînnoit.
În eventualitatea unui război cu Rusia, România avea nevoie de un sprijin extern, iar acesta putea
fi dat de Germania. Dar drumul către Berlin trecea prin Viena. Cancelarul german a pus direct
chestiunea aderării României la ceea ce obișnuia să numească "Liga noastră de pace", iar
ministrul de externe austro-ungar contele Kalnoky considera că prin această alianță Puterile
Centrale s-ar consolida. Tensiunile dintre Austro-Ungaria și România în legătură cu navigația pe
Dunăre și situația românilor aflați sub administrație maghiară după 1867, reprezenta un serios
obstacol. Vizita lui Carol I în 1883 în Germania și Austro-Ungaria urmată de vizita primului
ministru Ion C. Brătianu în aceleași țări, a ușurat aderarea României la Tripla Alianță. (Tripla
Alianță - formată în 1882 din Germania, Austro-Ungaria și Italia; în 1879 au aderat Germania și
Austro-Ungaria, iar Italia aderă în 1882).
Convenţie comercială încheiată între România şi Austro-Ungaria (1875)
Art. 1. Va fi plină şi întreagă libertate de comerţ şi de navigaţie între supuşii monarhiei Austro-
Ungariei şi aceia ai Principatului României, care vor putea să se stabilească fiecare pe teritoriul
celuilalt stat. [Aceştia], fie că s-ar stabili în porturile, oraşele ori alte locuri din ambele teritorii,
fie că ar rezida acolo în mod provizoriu, nu vor fi supuşi la niciun drept, impozit, taxă sau
patentă, sub orice denumire ar fi, altele sau mai ridicate decât cele ce vor fi percepute de la
propriii cetăţeni.

Tratat de alianţă între România şi Austro-Ungaria (1883)

Art. 1. înaltele Părţi contractante îşi făgăduiesc pace şi prietenie şi că nu vor intra în niciun fel de
alianţă sau luptă îndreptată împotriva vreunuia din statele lor. (...)
Art. 2. Dacă România va fi atacatăfără ca din partea ei să fi existat vreo provocare, Austro-
Ungaria va trebui să-i acorde în timp util ajutor şi asistenţă împotriva agresorului. Dacă Austro-
Ungaria ar fi atacată în aceleaşi împrejurări în vreuna din zonele statelor limitrofe României, va
fi de îndată caz de război pentru România.
Tratatul dintre România și Austro-Ungaria a fost semnat la 18/30 octombrie 1883, Germania
aderând în aceeași zi, iar Italia ulterior. Alianța avea caracter defensiv, iar prevederile sale fiind
secrete au fost cunoscute doar de suveranii statelor semnatare și de prim-miniștri. Ea a fost
reînnoită în 1892, 1902 și 1912. Actul nu a fost adus în discuția Parlamentului României de
teama respingerii sale. În contextul internațional de atunci, el a avut unele efecte favorabile: a
scos România din izolarea diplomatică în care se găsea, consolidându-i poziția în Europa de sud-
est și i-a asigurat unele avantaje pe piața Europei Centrale. Totodată, alianța cu Puterile Centrale
a stânjenit ajutorul acordat luptei românilor ardeleni. În perspectivă istorică, aceasta a mers
contrar intereselor naționale și împotriva simțămintelor marii majorități a românilor, astfel că
prevederile tratatului nu s-au putut aplica nici în 1914, nici în 1916.
În plus, relațiile cu Austro-Ungaria au continuat să se înrăutățească, situația românilor de peste
munți nu a cunoscut vreo îmbunătățire așa cum se sperase, după anularea convenției comerciale,
vamale și de navigație din 1875, de către statul român; Austro-Ungaria a declanșat un război

14
vamal (1886-1891). Această politică a guvernului de la Viena cu Peninsula Balcanică amenința
echilibrul în zonă și securitatea României.
În 1865 se semnează convenția între România și Austro-Ungaria privind sistemul poștal și cel de
telegraf. România a urmărit de asemenea și evoluția alianței franco-ruse (formată în 1893), după
1891 și apropierea dintre Marea Britanie și Franța, concretizată în acordul anglo-francez din
1904, cunoscut și sub numele de "Antanta Cordială". El a fost urmat în 1907 de acordul anglo-
rus. În acest fel a apărut cel de-al doilea sistem politic-militar Antanta, sau Tripla Înțelegere
(Franța-Anglia-Rusia).

Partea III

Raportul de forțe din Balcani a suferit importante modificări încă din ultimii ani ai sec. al XIX-
lea, prin reorientarea Serbiei spre Rusia și a a Bulgariei (răscoala antiotomană din Bulgaria -
1876) spre Austro-Ungaria. Anul 1908 a produs o inversare a alianțelor, anexarea Bosniei și
Herțegovinei de către Austro-Ungaria a fost decisivă pentru apropierea Serbiei de adversara
acesteia din răsărit (Rusia). Proclamarea independenței Bulgariei a fost însoțită de tensionarea
relațiilor sale cu Petersburgul și apropierea de Viena. Guvernul român susținea o politică de
echilibru între statele din zona și își manifesta interes pentru locuitorii români din Munții
Pindului și de pe Valea Timocului. Problema aromânilor a tensionat relațiile României cu Grecia
în timp ce relațiile cu Turcia au fost practic inexistente. Pretențiile teritoriale ale Bulgariei erau
privite cu suspiciune și răceală la București. Singurul stat din zonă cu care România a avut relații
mai apropiate a fost Serbia, Bucureștiul fiind ostil politicii antisârbești a Austro-Ungariei.
Renașterea politică și militară a Franței și constituirea Triplei Înțelegeri i-au oferit României o
alternativă politică.
În timpul crizei bosniace din 1908, Ion I. C. Brătianu exprima categoric ostilitatea față de politica
balcanică promovată de Austro-Ungaria. Atenția Puterilor Centrale față de România (prinții
moștenitori ai Germaniei și Austro-Ungariei au vizitat România, regele Carol I a fost numit
Feldmareșal al armatei germane, la împlinirea vârstei de 70 de ani) rămânea fără ecou. Ion I. C.
Brătianu și principesa Maria (soția prințului moștenitor Ferdinand) tatonau terenul pentru
reorientarea politicii românești spre Antanta. România era vizitată de misiuni militare din Anglia
și Rusia și de personalități franceze. Războaiele Balcanice (1912-1913) au evidențiat reorientarea
politicii externe românești, au oferit României ocazia de a se afirma ca principală putere între
tinerele state din zonă.
În timpul Primului Război Balcanic izbucnit în toamna anului 1912, purtat de Serbia,
Muntenegru, Bulgaria și Grecia împotriva Turciei, România și-a proclamat neutralitatea.
Întărirea Bulgariei a fost percepută la Bucureşti ca o ameninţare pentru securitatea frontierei
dobrogene. Turcia a fost repede înfrântă, Tratatul de Pace semnat la Londra părea că a rezolvat
cel puțin deocamdată problema. Neînțelegerile dintre aliați s-au manifestat repede, mai ales
datorită pretențiilor exagerate ale Bulgariei, ceea ce a determinat o acțiune comună împotriva
Bulgariei a foștilor aliați Serbia, Grecia, Muntenegru la care s-au adăugat Turcia și România.
Întărirea Bulgariei a fost percepută la București ca o amenințare pentru securitatea frontierei
dobrogene.

15
Guvernul de la București prezidat de Titu Maiorescu (prim-ministru, ministru de externe al
României între 1912-1913, președinte al Conferinței de pace de la București, 1913) a decis
intervenția militară decretând mobilizarea. Războiul a fost rapid și cu pierderi reduse. Pentru a
evita intrarea armatei române în Sofia, Bulgaria a cerut pace. Tratatul semnat la București în
1913 a oferit României Cadrilaterul (județele Durostor și Caliacra) și o frontieră sigură în sudul
Dobrogei. Găzduirea congresului de pace, la care pentru prima dată țările din sud-estul Europei
își rezolvau problemele în absența Marilor Puteri, constituia un indiciu privind creșterea
prestigiului internațional al României. Dar intervenția României în acest război a avut și o
semnificație materială, deoarece acțiunea noastră a fost în contradicție cu cea a Austro-Ungariei.
Se spunea în acei ani că „ noi luptăm în sudul Dunării cu gândul la Transilvania ". Tratatul de
pace de la Bucureşti (1913) Art. II. între Regatul Bulgariei şi Regatul României, vechea graniţă
între Dunăre şi Marea Neagră este (...) rectificată în modul următor: noua graniţă va porni de la
Dunăre, din sus de Turtucaia, ca să ajungă în Marea Neagră la miazăzi de Ekrene. (...) Bulgaria
va dărâma, cel mai târziu într-un răstimp de doi ani, lucrările fortificaţiilor existente şi nu va
construi altele la Rusciuk, Şumla, în părţile intermediare şi într-o zonă de douăzeci de kilometri
împrejurul Bahicului.
Asasinarea la Sarajevo la 15/28 iunie 1914 a arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului
Austro-Ungariei, a declanșat o reacție în lanț care a dus în cele din urmă la izbucnirea Primului
Război Mondial.
În vara anului 1914 atât Puterile Centrale cât și Antanta încercau să-și asigure concursul
României. Austro-Ungaria și Germania trimiteau la București noi miniștri potențiali: Ottokar
Czernin și Von Bussche. Tratatul din 1883 cu Austro-Ungaria la care a aderat a doua zi și
Germania a fost ținut secret, având în vedere că politicienii și opinia publică erau majoritatea
pro-francezi. Diplomația de la Viena se străduia să obțină publicarea acestui tratat, fapt care ar fi
diminuat intensitatea mișcării naționale din Transilvania. Regele Carol I s-a opus categoric și a
răspuns evaziv în legătură cu ajutorul pe care România l-ar fi acordat Austro-Ungariei în caz de
război. Cercurile politice germane și vieneze acuzau politica șovinistă maghiară care ducea la
pierderea alianței cu România. La sfârșitul anului 1913 erau inițiate tratativele între contele Tisza
și Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania, iar împăratul Wilhelm al
II-lea al Germaniei a făcut presiuni ca acestea să se finalizeze printr-un compromis acceptabil
pentru români.
Diplomația statelor din Antanta era tot atât de activă. Țarul Nicolae al II-lea împreună cu familia
sa vizita Constanța însoțit de ministrul de externe Sazonov la 1/14 iunie 1914. Discuțiile acestora
cu Carol I și prim-ministrul Ion I. C. Brătianu confirmau noua orientare politică a României.
Vizita lui Sazonov la București, urmată de o excursie cu Ion I. C. Brătianu și trecerea graniței la
Predeal au nemulțumit diplomația Austro-Ungariei. Chiar personalități marcante de la Berlin și
Viena au recunoscut că România era pierdută pentru Puterile Centrale.
Apropierea războiului implica însă o decizie privind soarta şi viitorul naţiunii. Deşi marile puteri
aveau rolul hotărâtor în viaţa internaţională, ele au acordat atenţie României, care prezenta
interes din punct de vedere economic, militar şi strategic.
Primul Război Mondial izbucnește la 15/28 iulie 1914. La 21 iulie/3 august 1914 are loc
Consiliul de Coroană de la Sinaia. Carol I vroia să determine intrarea României în război
împotriva Antantei, însă argumentele lui P.P. Carp privind intrarea țării în război de partea

16
Puterilor Centrale au fost respinse. S-a luat hotărârea adoptării expectativei armate. În timpul
celor 2 ani de neutralitate, 1914-1916, Brătianu a pregătit intrarea României în război, urmărind
ca revendicările ei să facă obiectivul unui angajament ferm din partea aliaților, iar situația de pe
fronturi să implice sacrificii umane cât mai mici.
La 18 septembrie/ 1 octombrie 1914 printr-un acord secret, Rusia se angaja să apere integritatea
teritorială a României și îi recunoștea drepturile asupra teritoriilor din Austro-Ungaria în
schimbul neutralității. Au fost negociate îndelung clauzele viitorului tratat de alianţă cu Antanta.
Statele angajate în război de o parte și de alta făceau presiuni asupra guvernului României.
Solicitările s-au intensificat după intrarea în război a Italiei (Tripla Înțelegere) și a Bulgariei
(Puterile Centrale) în 1915. Puterile Centrale sperau în cel mai fericit caz în neutralitatea
României, iar Franța și Rusia, nemulțumite de amânările lui Brătianu puneau guvernul de la
București în vara anului 1916, în fața alternativei "acum ori niciodată". La 4/17 august 1916
România a încheiat un tratat politic și o convenție militară cu Antanta (Franța, Rusia, Anglia,
Italia), iar zece zile mai tarziu incepea marele razboi pentru intregirea neamului. Tratatul politic
recunoștea dreptul României asupra Transilvaniei, Banatului și Bucovinei, iar convenția militară
prevedea acordarea de ajutor militar de către Antanta pentru: ofensiva Rusiei împotriva Austro-
Ungariei și a armatei aliate la Salonic împotriva Bulgariei, aprovizionarea armatei române cu
arme moderne și muniții. Consiliul de Coroană a discutat cele două documente (14/27 august
1916) și a aprobat declarația de război împotriva Austro-Ungariei. În războiul împotriva
României au intrat și aliații Austro-Ungariei, Germania, Turcia și Bulgaria. Armata Română a
intrat nepregătită în război din punct de vedere economic, a nerespectării de către aliați a
promisiunilor, dar și din cauza corupției. Slaba pregătire a armatei române a dus la înfângerea de
la Turtucaia din septembrie 1916, care a fost urmată de alte înfrângeri și de ocuparea Olteniei,
Munteniei și Dobrogei. Regele Ferdinand I, guvernul, parlamentul și o parte a populației s-a
refugiat în Moldova. Odată refăcută, armata română a reușit să obțină victoriile de la Mărăști,
Mărășești și Oituz din vara anului 1917 în fața Germaniei și a Austro-Ungariei. Evenimentele
revoluționare din Rusia au determinat destrămarea armatei ruse. În aceste condiții conducerea
guvernului României a fost preluată de un om politic filo-german, Alexandru Marghiloman.
România a fost nevoită să încheie pacea de la București în mai 1918, prin care era obligată să
cedeze Dobrogea Bulgariei, Înălțimile Carpaților Austro-Ungariei, iar bogățiile naturale ale
României urmau să fie exploatate de Germania timp de 90 de ani. Însă acest tratat nu a fost
niciodată în aplicare deoarece nu a fost ratificat de regele Ferdinand. Vara anului 1918 a adus
victoria Antantei pe toate fronturile. Guvernul Marghiloman și-a dat demisia, fiind înlocuit de un
guvern condus de generalul Coandă. Acesta a ordonat mobilizarea generală și intrarea României
în război de partea Antantei. Prăbușirea imperiilor Austro-Ungar și Țarist a favorizat unirea prin
voința poporului român a Basarabiei, la 27 martie/ 9 aprilie 1918, a Bucovinei la 15/28
noiembrie 1918 și a Transilvaniei la 1 decembrie 1918 cu România. România a continuat
războiul și după încheierea marii conflagrații mondiale. Conjunctura anilor 1917-1918, „cascada
tronurilor" de care între primii a vorbit Tache lonescu, a adus României beneficii însemnate.
Revoluţia bolşevică a acordat popoarelor oprimate de vechea monarhie rusă dreptul la
autodeterminare.
În Ungaria s-a instaurat un regim comunist condus de Bella Kun, care urma să păstreze granițele
statului maghiar. În condițiile primejdiei pe care ar fi constituit-o existența a două state
comuniste, la est Rusia Sovietică și la est Republica Ungară, care nu recunoșteau alipirea la
România a Basarabiei, Bucovinei și a Transilvaniei, armata română a pornit la ofensivă ocupând

17
Budapesta la 4 august 1918 și lichidând regimul comunist din Ungaria. Primul război mondial a
determinat mari schimbări, cu consecinţe deosebite asupra Europei şi lumii. A dus la modificarea
raportului de forţe în rândul marilor puteri. La sfârşitul războiului a învins principiul
naţionalităţilor. Marile imperii - german, austro-ungar, ţarist şi otoman - s-au prăbuşit ca urmare
a voinţei popoarelor constituindu-se, pe ruinele lor, noi state; altele, între care şi România si-au
desăvârşit unitatea naţională.
În ciuda faptului că terminarea războiului a găsit România de partea învingătorilor, tratativele de
pace au fost foarte dificile, prim-ministrul României Ion I. C. Brătianu, conducătorul delegației
României la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920) nu a dorit să semneze tratatul
minorităților și tratatul de pace cu Austria de la Saint Germain, întrucât aceste tratate aduceau o
atingere suveranității României; sub pretextul asigurării protecției minorităților de pe teritoriul
statelor succesoare Austro-Ungariei, Marile Puteri (Anglia, Franța, SUA, Italia) doreau să
supravegheze regiunile în care erau supuse aceste minorități. În cadrul Conferinţei de Pace de la
Paris (1919-1920) au fost semnate tratate de pace cu fiecare din statele învinse. Principalul
obiectiv al delegaţiei române participante la Conferinţă, condusă de primul ministru Ion I. C.
Brătianu, era recunoaşterea Marii Uniri înfăptuite de poporul român în anul 1918.
Tratatul de la Saint Germain - en - Laye din 10 septembrie 1919 (cu Austria), semnat de
România la 10 decembrie 1919 a recunoscut apartenența Bucovinei la România, Tratatul de la
Trianon din 4 iunie 1920 (cu Ungaria) a recunoscut unirea Transilvaniei cu România. Prin
Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920, semnat de România cu Marea Britanie, Franța, Italia
și Japonia se recunoștea unirea Basarabiei cu România. Primele trei state (Marea Britanie,
Franța, italia) au ratificat tratatul cu întârziere, în timp ce Japonia nu l-a ratificat din cauza unor
înțelegeri de natură economică încheiate cu Uniunea Sovietică. Pacea realizată la Paris nu a fost
durabilă deoarece contrar celor petrecute la congresele de pace anterioare statele învinse nu au
fost admise la tratativele de pace, statele mici din tabăra învingătoare au fost discriminate; alte
state precum Rusia Sovietică nu au fost invitate să participe la Conferința de Pace, statele învinse
fiind considerate cauza declanșării războiului. Deși s-a constituit Societatea Națiunilor care avea
ca obiectiv menținerea păcii în lume, aceasta nu avea mijloacele necesare pentru a o impune. Un
tratat de pace este semnat si cu Turcia la Sevres. Statele învinse erau dezarmate: se desfiinţa
serviciul militar obligatoriu; li se interzicea producerea unor categorii de armament.
Se trece de la Europa imperiilor la Europa naţiunilor: Germania ceda Franţei Alsacia şi Lorena;
prin dezmembrarea Imperiilor german, austro-ungar, ţarist şi otoman luau fiinţă noi state:
Austria, Ungaria, Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda;
teritoriile turceşti din Orientul Apropiat intrau sub stăpânire engleză şi franceză.
Considerate vinovate de declanşarea războiului, statele învinse erau obligate la plata reparaţiilor.

Relațiile internaționale între cele două Războaie Mondiale.

După încheierea Tratatului de Pace de la Paris (1919-1920) Tratatul de la Paris (1920):
Art. 1. înaltele Părţi Contractante (Imperiul Britanic, Franţa, Italia, Japonia) recunosc
suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României,

18
Marea Neagră, cursul Nistrului, de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar
dintre Bucovina şi Basarabia. (...)
Art. 9. înaltele Părţi Contractante vor invita Rusia să adere la Tratatul de faţade îndată ce va
exista un guvern rus recunoscut de ele, adevărat instrument de lucru în relațiile internaționale,
Europa a fost pusă în fața unor noi raporturi de putere care au confirmat schimbările teritoriale de
pe harta politică a continentului.
În acest cadru obiectivele politice ale României au fost: realizarea colaborării cu toate statele,
apărarea integrității teritoriale și independenței internaționale, respingerea tendințelor de
revizuire a tratatelor de pace. Interesele României erau apropiate de cele ale statelor mici din
Europa centrală si de sud - est care se formaseră sau îsi desăvârşiseră unitatea si ale căror
frontiere erau vizate de revizionism. Diplomaţia românească a urmărit să realizeze un bloc
antirevizionist format din statele mici situate între Marea Baltică şi Marea Egee: Polonia,
Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia, Turcia. Neînţelegerile existente între unele din ele a făcut ca
proiectul să nu se realizeze. Guvernele României au urmărit să păstreze sistemul de la Versailles
(28 iunie 1919); în acest sens ei au susținut securitatea colectivă și au sprijinit eforturile de a
transforma Liga Națiunilor în apărător al păcii și stabilității în Europa. În acest spirit a fost
realizat un sistem de alianțe bilaterale între România, Cehoslovacia și Iugoslavia (Regatul Sârbo-
Croato-Sloven din 1929, denumit Iugoslavia), cunoscut sub numele de "Mica Înțelegere" (1921).
Era o alianţă regională, sprijinită de Franţa, care îşi propunea să apere integritatea teritorială a
părţilor contractante în faţa unui atac neprovocat din partea Ungariei sau Bulgariei. Mica
Înțelegere s-a format ca reacție la nevoia resimțită de România, Cehoslovacia și Iugoslavia de a-
și asigura propria securitate pe măsură ce au început să se îndoiască de eficiența garanțiilor
cuprinse în tratatele de la Trianon cu Ungaria (4 iunie 1920) și Neuilly cu Bulgaria (27 noiembrie
1919). Mica Înțelegere promova cooperarea între statele semnatare, pe baza respectării granițelor
stabilite de tratatele de pace. Promotorul Micii Înțelegeri, marele diplomat Take Ionescu
(ministru de externe) a avut inițiativa tot în 1921 unei alianțe cu Polonia, astfel s-au semnat o
convenție politică și una militară între România și Polonia, în fapt o alianță zonală cu caracter
strict defensiv, prin care cele două diplomații încercau fundamentarea unui sistem de securitate.
Convenția militară care decurgea din cea politică specifica măsurile ce se impuneau în cazul unei
agresiuni în partea răsăriteană a unuia dintre cele două state. In anul 1921, a fost creata alianta
regionala in Europa, in spiritul Societatii Natiunilor: Mica Intelegere sau Mica Antantă.

Convenţia de alianţă defensivă între Regatul României şi Republica Poloniei, Bucureşti, 3

martie 1921
Bine hotărâţi să apere pacea dobândită cu preţul atâtor sacrificii, şeful statului Republicii Polone
şi maiestatea sa regele României au căzut de acord să încheie o convenţie de alianţă defensivă şi
au desemnat în acest scop pe plenipotenţiarii lor, cari au convenit în privinţa următorilor termeni:
Art. 1. Polonia şi România se obligă să se ajute reciproc în cazul când una din ele ar fi atacată,
fără provocare din parte-i, pe frontierele comune de la răsărit.
Ca urmare, în cazul când unul din cele două state ar fi atacat fără provocare din parte-i, celălalt
se va socoti în stare de război şi-i va da ajutor cu armele.

19
Art. 2. în scop de a coordona sforţările lor paşnice, cele două guverne se obligă să se sfătuiască
în privinţa chestiunilor de politică externă în legătură cu raporturile lor fată de vecinul de la
răsărit.
În 1926 a fost semnat Tratatul de Alianță cu Polonia, care înlocuia cele două convenții și acorda
garanții generale împotriva oricărui tip de agresiune, nu doar la granițe răsăritene. Take Ionescu
dorea crearea unui sistem de alianțe care să cuprindă atât Polonia cât și pe Grecia. Acest Proiect
nu s-a realizat din cauza neînțelegerilor dintre Cehoslovacia și Polonia, respectiv Iugoslavia și
Grecia. Pentru România era vitală orientarea tradițională a politicii externe de strângere a
relațiilor cu Franța și Marea Britanie.
Convenţia de alianţă defensivă între Regatul României şi Republica Cehoslovacă, Bucureşti,
22 aprilie 1921
Bine hotărâţi a păstra pacea dobândită cu preţul atâtor sacrificii şi prevăzută prin Pactul Societăţii
Naţiunilor, precum şi ordinea stabilită prin Tratatul încheiat la Trianon, la 4 iunie 1920, de
Puterile aliate şi asociate de o parte şi Ungaria de alta, preşedintele Republicii Cehoslovace şi
maiestatea sa regele României s-au pus de acord pentru a încheia o convenţie defensivă şi au
desemnat în acest scop pe plenipotenţiarii lor, care s-au înţeles în privinţa următoarelor
stipulaţiuni:
Art. 1. în cazul unui atac, neprovocat, din partea Ungariei, contra uneia din înaltele părţi
contractante, cealaltă parte se obligă a veni în ajutorul părţii atacate în chipul hotărât prin
învoiala prevăzută la articolul 2 al prezentei convenţii. (...)
Art. 3. Niciuna din înaltele părţi contractante nu va putea încheia vreo alianţă cu o terţă putere
fără avizul prealabil al celeilalte.
Românii au urmărit şi încheierea unui sistem de alianţe europene. În acest sens România a
încercat semnarea unei alianţe cu Franţa. Românii au propus garantarea statu-quo-ului teritorial
şi promisiunea din partea fiecărei părţi de a veni în ajutorul celeilalte în cazul unui atac
neprovocat. Tratatul semnat la 10 iunie 1926 nu angaja Franţa să vină în ajutorul României, cu
toate acestea, conducătorii României îl considerau ca având o valoare politică deosebită. Toate
eforturile depuse în perioada anilor 1920-1930 de guvernele româneşti succesive pentru a asigura
inviolabilitatea noilor frontiere ale statului s-au dovedit până la urmă lipsite de succes.
La 15 iulie 1926 a fost parafat Tratatul de Alianță și Amiciție dintre România și Franța (a fost
semnat la 10 iulie 1926). România încerca să compenseze lipsa unei înțelegeri militare prin
acorduri politice. Tratatul a oferit României doar garanții cu caracter moral, deoarece ambele
state erau interesate în menținerea principiilor care au stat la baza Pactului Societăților
Națiunilor. În lipsa unui acord militar refuzat de Paris, Tratatul Româno-Francez nu a avut o
consistență practică, reprezentând o repetare a celor statuate în Pactul Societății Națiunilor. În
ciuda acestor carențe acordul dintre Franța și România a putut constitui la nivel declarativ un
sprijin în menținerea status quo-ului teritorial. Marea Britanie nu a luat în calcul posibilitatea
încheierii unei alianțe cu România. Concomitent cu negocierile româno-franceze, diplomația de
la București a demarat tratativele și cu Italia, urmărindu-se în principal atât obținerea sprijinului
Romei pentru ratificarea Tratatului de la Paris (28 octombrie 1920) prin care era recunoscută
apartenența Basarabiei la România, cât și întărirea sistemului de garanții. Tratativele dintre cele
două state au fost îndelungate, Italia acceptând intr-un final formula unui tratat de amiciție și

20
colaborare cordială, încheiat la Roma la 16 septembrie 1926. Prin acest tratat prelungit succesiv
din 6 în 6 luni până în 1934, ambele părți aveau datoria să își acorde sprijin pentru îndeplinirea
obligațiilor asumate. Tratatul italo-român nu a cuprins clauze cu caracter militar, fiind considerat
inferior celui semnat cu Franța. Tratatul prevedea acordarea de ajutor reciproc în cazul unui atac
al altui stat. Deoarece Italia a recunoscut și încurajat pretențiile revizioniste ale Ungariei, Tratatul
Româno-Italian a devenit inoperant. Pe lângă tratatele bilaterale, România a fost semnatară, în
toată perioada dintre cele două războaie mondiale, şi a unor numeroase tratate multilaterale,
constituindu-se parte în luarea de deciziilor de către concertul european.

Încă din 1919 România a aderat la Societatea Națiunilor (constituita in 1919, cu sediul la
Geneva), organizație la nivel mondial pentru menținerea securității internaționale. De asemenea,
România a semnat Convenția Internațională Privind Statutul Definitiv al Dunării (1921),
Protocolul de la Geneva (1924) care preciza legătura dintre securitate și dezarmare, Pactul
Briand-Kellogg (1928 propus de Franta si SUA prin care se interzicea razboiul pentru rezolvarea
problemelor internationale) de reglementare a relațiilor internaționale și Protocolul de la
Moscova (1929 prin care Ro., U.R.S.S, Letonia si Polonia se angajau sa puna in vigoare, in
relatiile dintre ele pactul Briand-Kellogg). România a participat cu diferite propuneri la
Conferința asupra Dezarmării (1926-1932) și la lucrările acesteia, la Geneva (1932-1935).
La 9 februarie 1929 la Moscova, România semna împreună cu ceilalți vecini ai U.R.S.S. un
protocol în mare parte asemănător cu Briand Kellogg care dorea eliminarea războiului dar nu
menționa explicit inviolabilitatea granițelor. Această problemă a fost dezbătută și în cadrul
negocierilor româno-sovietice din 1932 de la Riga, fără ca delegația noastră să obținea vreun
rezultat, din cauza cramponării Moscovei de problema Basarabiei.
Obiectul de dispută dintre România şi Uniunea Sovietică era Basarabia. Reîncorporarea acesteia
la România în 1918 a precipitat o ruptură în relaţiile dintre ele şi avea să rămână obstacolul
principal în calea reluării acestora în 1934. La 9 iunie 1934, Litvinov şi Titulescu au făcut la
Geneva schimb de scrisori şi au stabilit relaţii diplomatice normale. Încercarea lui Nicolae
Titulescu de a semna un tratat cu URSS-ul a fost urmată de demiterea sa din funcţia de ministru
de externe. Demiterea lui Titulescu a simbolizat o schimbare subtilă în politica externă a
României în favoarea Germaniei. Astfel putem caracteriza fara de succes convorbirile din 1934,
dintre miniştrii de externe ai celor două state, Nicolae Titulescu şi Maksim Litvinov, chiar dacă
în urma lor au fost restabilite raporturile diplomatice, iar doi ani mai târziu (sau Relatiile
diplomatice cu vecinul de la Rasarit au fost reluate abia in anul 1934 iar in anul urmator, 1935,
Titulescu a negociat un tratat de asistenta mutuala cu URSS care n-a fost finalizat, nefiind
ratificat de Sovietul Suprem cf. Ioan Scurtu, ed. Gimnasium, pag. 125) s-a ajuns la negocierea
unui tratat de asistenţă mutuală româno-sovietică- Pactul de Neagresiune dintre România și
U.R.S.S. În acesta se specifica faptul că granița României este la Nistru, ceea ce ar fi însemnat
recunoașterea apartenenței Basarabiei la România. Tratatul nefiind ratificat de Sovietul Suprem.
Încercarea lui Titulescu de a semna tratatul cu U.R.S.S. a fost urmată de demiterea sa din funcția
de ministru de externe. Demisia sa simboliza o schimbare subtilă în politica externă a României
în favoarea Germaniei. Demiterea lui Titulescu a fost pretextul folosit de sovietici pentru a nu
semna pactul de asistență mutuală cu România. Din păcate, caracterul ambivalent al diplomaţiei
Kremlinului a făcut ca şi această acţiune să eşueze. România s-a aflat și printre semnatarii
Convenției de Definire a Agresiunii (Londra, 1933). Teritoriul era definit ca pământul pe care se

21
exercită autoritatea unui stat, ceea ce în concepția lui Nicolae Titulescu însemna o recunoaștere
indirectă a apartenenței Basarabiei la România. România a susţinut admiterea Uniunii Sovietice
în Societatea Naţiunilor.
În această perioadă politica externă a României a fost marcată de personalitatea marelui
diplomat Nicolae Titulescu, în mai multe rânduri ministru de externe al României (1932-1936).
El a fost un fervent susținător al politicii de securitate colectivă, a fost ales de două ori în 1930,
1931 președintele Adunării Generale a Societății Națiunilor. Cele două mandate succesive ale
sale s-au desfășurat într-un context internațional incert, datorat crizei economice mondiale cât și
tensionării treptate a situației politice. Nicolae Titulescu a fost și artizanul Înțelegerii Balcanice,
semnată la Atena la 9 februarie 1934 și având în componență România, Iugoslavia, Grecia și
Turcia; Alianța urmărea menținerea echilibrului în zona și respingerea revizionismului bulgar și
italian. Nicolae Titulescu condamnă agresiunea Italiei împotriva Abisiniei în 1935.
Relațiile cu statele vecine: Ungaria, Bulgaria și Uniunea Sovietică au fost destul de încordate în
perioada interbelică. Relațiile diplomatice cu U.R.S.S. nu au fost reluate după război. Problema
tezaurului României depozitat în Rusia în timpul războiului și nerestituit, dar mai ales problema
Basarabiei au fost cauzele dintre cele două țări. Tratativele desfășurate cu reprezentanții Uniunii
Sovietice la Copenhaga și Varșovia (1920-1921), cele de la Viena (1924) și cele de la Riga
(1932) nu au avut rezultatele scontate. Pactul de neagresiune din 23 august 1939 între Germania
şi URSS, a însemnat pentru România orientarea spre o nouă etapă a relaţiilor internaţionale şi
anume alianţa cu Germania pentru a proteja integritatea ţării. La 1 iulie 1940 guvernul român a
renunţat la garanţiile britanice din aprilie 1939 şi pe 4 iulie, Carol a adus la putere un cabinet
progerman condus de Ion Gigurtu. Guvernul şi-a declarat dorinţa de a adera la Axa Roma-Berlin
şi la 11 iulie el a anunţat retragerea României din Liga Naţiunilor.
Antonescu a pus bazele noului rol pe care România avea să-1 joace într-o Europă de Sud-Est
dominată de Hitler, întărind legăturile militare şi economice cu Germania. Până în primăvara
anului 1944, forţele politice se uniseră în efortul de a scoate ţara din război. Figura centrală era
Iuliu Maniu, conducătorul opoziţiei democratice. Între noiembrie şi martie 1943, acesta trimisese
un şir de mesaje guvernului britanic, în care explica rolul României în război şi aspiraţiile sale.
El a subliniat că opinia publică din România se opusese continuării războiului împotriva Uniunii
Sovietice dincolo de Nistru şi acum cerea doar apărarea integrităţii teritoriale a ţării, inclusiv a
Transilvaniei de Nord. Celălalt canal românesc spre Moscova, trecea prin Stockholm, unde între
decembrie 1943 şi ianuarie 1944, ministrul român Frederic Nanu a avut convorbiri cu oficialii de
la legaţia sovietică în ceea ce priveşte interesul exprimat de anumite cercuri din România de a
negocia retragerea României din război.
Premisele pe care s-a construit politica externă românească în vederea apărării integrităţii
teritoriale şi a independenţei ţării au fost false. Franţa şi Marea Britanie, pe care se conta ca
apărătoare ale statu-quo-ului au făcut compromisuri cu statele revizioniste iar Societatea
Naţiunilor a fost incapabilă să menţină pacea. Alianţele regionale, Mica înţelegere şi înţelegerea
Balcanică, au fost utile României însă ele nu erau suficiente pentru a opri revizionismul german
sau sovietic.
După venirea lui Hitler la putere în Germania (1933), unul dintre marile state europene a adoptat
revizionismul ca politică de stat, încurajând și pretențiile revizioniste ale altor state (Bulgaria,
Ungaria). În această situație România a acționat pentru apărarea securității colective. Situația

22
internațională s-a deteriorat din ce în ce mai mult din cauza unor acțiuni ale Germaniei care
încălcau în mod flagrant tratatul de la Versailles. Astfel în 1936 Germania a ocupat regiunea
demilitarizată a Renaniei, iar în 1938 a anexat Austria. Puterile Occidentale (Marea Britanie,
Franța) au încurajat acțiunile lui Hitler prin atitudinea conciliantă, ofeind Germaniei prin
Acordul de la Munchen în septembrie (cf Zoe Petre, pag 123) noiembrie 1938, regiunea Sudeta
din Cehoslovacia. Acordul de la Munchen din 1938 a reprezentat pentru România, în general,
sfârşitul sistemului său de alianţe, iar în particular, destrămarea Micii înţelegeri. În 1939
Cehoslovacia a dispărut ca stat, prin ocuparea de către Germania a Cehiei în timp ce Slovacia
devenea stat separat. Dispariția Cehoslovaciei a avut urmări negative asupra politicii externe a
României, deoarece Mica Înțelegere se destrăma.
În noua situație internațională România intra din ce în ce mai mult în orbita Germaniei, fiind
obligată să semneze un Tratat Economic cu Germania la 23 martie 1939, în termeni impuși de
Berlin. Valabil timp de 5 ani, acesta asigura o legătură mai strânsă între economiile celor două
țări. După parafarea acordului româno-german România a beneficiat de atenția sporită a Franței
și Angliei, care în contextul mai amplu al renunțării la politica de conciliere nu doreau să-și
piardă influența în zona de sud-est a Europei. Cele două puteri au încheiat acorduri economice cu
România, urmărind o contrabalansare a tratatului cu Germania.
La 13 aprilie 1939 Marea Britanie și Franța au acordat garanții României. Cele două puteri
occidentale au angajat negocieri cu Uniunea Sovietică în vederea stopării pretențiilor germane
care acum revendicau teritorii poloneze. Spre surprinderea generată la 23 august 1939, Germania
și U.R.S.S. au închiat așa numitul Pact de Neagresiune Ribbentrop-Molotov, act cu consecințe
funeste în relațiile internaționale. Deși oficial pactul era un tratat de neagresiune, cele două state
își împărțeau prin protocolul adițional al Pactului sferele de influență în Europa. În cea sovietică
intrau țările baltice, Finlanda, Basarabia și o mare parte a Poloniei. Această înțelegere însemna o
mare amenințare pentru integritatea teritorială a României și orientarea spre alianța cu Germania.
Incheierea Pactului Ribbentrop-Molotov şi apoi izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, la
1 septembrie 1939, au găsit diplomaţia de la Bucureşti într-o fază avansată de izolare. Datorită
evoluţiei operaţiilor militare în vestul Europei, România a fost nevoită să semneze cu Germania
„Pactul petrolului", prin care Bucureştiul livra Berlinului mari cantităţi de ţiţei, iar acesta
Bucureştiului arme. Teritoriul românesc a fost vizat de Pactul Ribbentrop-Molotov, de la 23
august 1939, încheiat de Germania şi U.R.S.S. În anul 1940, după ce alianţele ţării noastre au
devenit inoperabile (Franţa a capitulat în faţa Germaniei, Mica înţelegere şi înţelegerea
Balcanică nu au mai putut funcţiona), România s-a găsit izolată pe plan extern.
La 1 septembrie 1939 a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, prin atacul Germaniei asupra
Poloniei. Pe 3 septembrie Marea Britanie și Franța au declarat război Germaniei. România s-a
declarat neutră, în noua situație internațională s-au pus în practică prevederile Pactului
Ribbentrop-Molotov astfel Uniunea Sovietică a atacat la rândul ei Polonia și a ocupat partea
răsăriteană a acesteia. România a acordat Poloniei ajutor fără a-și încălca neutralitatea: tezaurul
polonez a fost îmbarcat în Constanța către Marea Britanie. La fel militari ai armatei poloneze au
putut tranzita teritoriul României, de unde au plecat în Marea Britanie continuând lupta
împotriva Germaniei. Un număr mare de civili polonezi dar și oameni politici au fost adăpostiți
în România. În fața superiorității mașinii de război germane, la 22 iunie 1940 Franța a capitulat,
iar Marea Britanie ducea singură lupta în fața Germaniei. Datorită evoluției operațiilor militare în
vestul Europei, România a fost nevoită să semneze cu Germania Pactul Petrolului, prin care
Bucureștiul livra Berlinului mari cantități de petrol, iar Germania livra arme României.

23
La 26 iunie 1940 guvernul sovietic a înaintat României un ultimatum prin care înștiința cedarea
Basarabiei și a Bucovinei de nord de partea U.R.S.S.. În Consiliul de Coroană ținut la 27 iunie
1940 a existat o dispută între partizanii rezistenței armate și cei ai menținerii statului. România
nu avea o armată puternică, fapt neglijat de guvernanții României. La 28 iunie 1940 România
primește al doilea ultimatum prin care este nevoită să renunțe la cele două provincii, la care s-a
adăugat și ținutul Herței. Astfel România a cedat 50.762 km pătrați, cu o populație de 3.776.309
locuitori. Pentru românii din teritoriile cedate a început o tragică experienţă, care a cuprins,
printre altele, ocupaţia sovietică, comunizarea şi prigoana Kremlinului, totul culminând cu
deportările masive în zone îndepărtate din URSS. Din păcate, odată cu satisfacerea de către
România a doleanţelor Kremlinului, Ungaria şi Bulgaria şi-au accentuat demersul revizionist,
ambele fiind puternic susţinute de Germania, Italia şi URSS.
La 1 iulie 1940 guvernul României a renunțat la garanțiile britanice din aprilie 1939 și la 4 iulie
Carol a adus la putere un guvern pro-german condus de Ion G. Gurtu. Regele Carol al II-lea a
solicitat garantarea Granițelor din partea lui Hitler, care a răspuns că va acorda aceste garanții
numai după ce România va rezolva problemele sale teritoriale cu Ungaria și Bulgaria. Guvernul
român și-a declarat dorința de a adera la axa Roma-Berlin-Tokyo și la 11 iulie a anunțat
retragerea României din Liga Națiunilor. Hitler era interesat ca teritoriul României să nu devină
teatru de război în condițiile în care Ungaria revendica Transilvania, deoarece avea nevoie de
petrolul românesc, vital pentru efortul de război al Reich-ului. Drept urmare a efectuat presiuni
asupra guvernului de la București să accepte discuții cu partea ungară. Acestea au avut loc la
Turnu Severin. În fața cererilor teritoriale ale Ungariei, România a propus un schimb de
populație cu mici modificări de frontieră în favoarea părții maghiare. Negocierile de la Severin
din 16 august 1940 s-au încheiat fără rezultat. În fața pericolului ca între cele două state să
izbucnească un război, la 30 august 1940 Germania și Italia au impus României Dictatul de la
Viena (Arbitrajului de la Viena).
În dimineața zilei de 30 august 1940, Consiliul de Coroană de la București a analizat opțiunile
posibile fără a ști precis ce proporție din Transilvania va fi pierdută. O serie de oameni politici au
cerut respingerea arbitrajului lui Hitler, dar Carol al II-lea și majoritatea au pledat spre
acceptarea lui, împreună cu garanțiile germane ale noilor frontiere, aceasta fiind singura cale
pentru a împiedica distrugerea țării. Decizia lui Hitler a fost citită oficial la Viena, la 30 august
1940. Prin acest dictat Ungaria primea o regiune tăiată din nord-vestul Transilvaniei (cf. Zoe
Petre, pag. 124) de la Oradea în sud, cuprinzând Clujul și regiunile de-a lungul Carpaților, până
în vecinătatea Brașovului. România era deposedată de 42.243 km pătrați cu o populație de
2.628.238 (2.600.000 km patrati cf. Felicia adascalitei, p 164.) locuitori, circa 50% români și
37% maghiari și secui. Regele Carol al ll-lea remarca, în jurnalul său, la 16 octombrie 1943:
„Am făcut greşeala de a-mi apleca urechea la cei fricoşi şi îndeosebi la Urdăreanu, care în acel
moment se făcuseră campionii închinării, de frică, în faţa aroganţei germane. E adevărat că
România ar fi suferit, dar nu mai mult decât acum, dar cel puţin n-ar fi fost umilită". Astfel
România a pierdut în total o treime din suprafață, 97. 790 km patrati cf. Felicia adascalitei, p
164.) și o populație de 6.161.317 locuitori.
În urma tratativelor desfășurate la Craiova (Tratatul de la Craiova), România ceda Bulgariei
Dobrogea de sud, prin tratatul parafat la 7 septembrie 1940. Astfel era pierdut Cadrilaterul cu
județele Durostor și Caliacra, cu o suprafață de 6.921 km pătrați și o populație de 425.000
locuitori.

24
Conform manualului de Felicia Adascalitei, pag.163: negocierile cu Bulgaria pentru fâşia din
sudul Dobrogei, pe care România o dobândise prin tratatul de la Bucureşti din 1913, s-au
încheiat repede. Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, restaura frontiera din 1912 dintre
cele două ţări. România ceda 7412 km2 şi aproximativ 360 000 de locuitori. Tratatul prevedea şi
un schimb de populaţie.
Consecinţele cedărilor teritoriale din 1940 au fost numeroase şi pe termen lung. în primul rând, a
fost o lovitură morală, deoarece s-a prăbuşit întregul sistem politico-diplomatic realizat în 1918.
România a avut de suferit urmări imediate în toate domeniile de activitate: politic, economic,
social, învăţământ, cultural etc.
În urma mișcărilor de stradă din București și din provincie împotriva politicii de cedare
teritorială, fiind considerat răspunzător de aceste pierderi, regele Carol al II-lea a abdicat în
favoarea fiului său Mihai, la 6 septembrie 1940. Regele Mihai I a depus jurământul de credință
într-o formulă schimbată, impusă de generalul Ion Antonescu, noul președinte al Consiliului de
Miniștri, care a devenit adevăratul conducător al statului. Sub presiunea Germaniei, victorioasa
in acel moment pe toate fronturile de lupta, erau adusi la carma tarii generalul Ion Antonescu si
legionarii. Antonescu a guvernat până în ianuarie 1941 cu legionarii.
La 23 noiembrie 1940, cu ocazia vizitei lui Ion Antonescu în Germania, România a aderat la
Pactul Tripartit format din Germania, Italia, Japonia, intrând astfel în sistemul de alianță al axei.
Alianța româno-germană, în ciuda unor neînțelegeri, a durat 4 ani și a reprezentat singura
alternativă pentru "diplomația" de război a Bucureștiului, de a recâștiga teritoriile pierdute în
vara anului 1940. In toată perioada colaborării româno-germane (23 noiembrie 1940-23 august
1944), problema statutului României s-a aflat în centrul atenţiei diplomaţiei de la Bucureşti,
dezbaterea ei survenind însă doar în momentele tensionate, în funcţie de evoluţia ostilităţilor. In
primavara anului 1941 trupele germane intra in tara.
Continuarea războiului peste Nistru nu a fost susţinută de cea mai mare parte a societăţii
româneşti, în condiţiile contraofensivei sovietice din anii 1943-1944, atât Ion Antonescu, cât şi
regele Mihai I şi opoziţia au iniţiat acţiuni diplomatice la Ankara, Cairo, Stockholm, pentru
ieşirea României din războiul împotriva Naţiunilor Unite.
La 22 iunie 1941 România intră în război alături de Germania și aliații săi împotriva U.R.S.S.,
având drept unic scop recuperarea teritoriilor pierdute în iunie 1940. Basarabia și Bucovina de
nord au fost eliberate de armata româna (22 iunie-26 iulie 1941), după care armata română a
luptat dincolo de Nistru, în Crimeea și apoi în Stalingrad și Caucaz. Participarea armatei române
la operațiunile militare dincolo de Nistru se explică prin considerentele militare dar și politice,
convingerea lui Antonescu că în schimbul sprijinului economic și militar oferit de România,
Germania va retroceda țării noastre Transilvania de nord-vest. Teritoriul dintre Nistru și Bulgaria
a intrat în administrație română în august 1941 - ianuarie 1944. Acest teritoriu a fost utilizat
pentru deportarea evreilor și țiganilor, unul din aspectele negative al participării României la cel
de-al Doilea Război Mondial. De la sfârșitul anului 1941, România de afla în război cu aliații
occidentali. Sub presiunea Uniunii Sovietice, Marea Britanie a declarat război României la 7
decembrie 1941. După intrarea în război a S.U.A., Germania a obligat România să își onoreze
angajamentele cuprinse în Pactul Tripartit (noiembrie 1940) și să declare război S.U.A., fapt care
s-a produs la 12 decembrie 1941 (In manualul de F. Adascalitei et. al, ed. Deva, p. 164 scrie: 12
septembrie * probabil eroare de scriere). S.U.A. a răspuns declarând război României la 5 iunie

25
1942. În vara anului 1942 un număr mare de efective românești au luat parte la ofensiva germană
din sudul Rusiei și din Caucaz. Continuarea războiului antisovietic după eliberarea provinciilor
românești a adus numeroase critici mareșalului Ion Antonescu, mai ales odată cu înfrângerile
suferite de Armata Românească la Cotul Domnului și Stalingrad. Dezastrul de la Stalingrad l-a
convins pe Antonescu că Germania nu poseda forța militară pentru a înfrânge Uniunea Sovietică
și că trebuiau găsite alte mijloace pentru a proteja țara împotriva unei invazii a Armatei Roșii,
așa că Antonescu a apelat la Occident.
În primăvara anului 1943 l-a autorizat pe Mihai Antonescu, adjunct al președintelui Consiliului
de Miniștri să inițieze contacte cu Marea Britanie și S.U.A. Ion Antonescu încerca acum
protejarea României de marele pericol din est. Prin reprezentanții României, Mihai Antonescu a
acționat consecvent în diversele întâlniri avute la Istanbul, Ankara, Stokholm, Berna, Lisabona,
cu diplomații anglo-americani și sovietici. Desfășurate într-o discreție maximă, aceste negocieri
au ajuns și la cunoștința Berlinului, motiv de sporire a tensiunilor deja acumulate. Ministrul de
externe al României, Mihai Antonescu a primit asigurări din partea celui mai important aliat al
lui Hitler în Europa, Mussolini că va lua conducerea sateliților Germaniei și va iniția negocieri de
pace, dar conducătorul Italiei a fost răsturnat de la putere în septembrie 1943. La rândul ei, cu
știrea lui Ion Antonescu , opoziția condusă de Iuliu Maniu și fruntașul liberal Constantin I. C.
Brătianu a întreprins negocieri cu aliații la Cairo, conduse de prințul Barbu Stirbei și de
Constantin Vișoianu. Toate aceste negocieri nu au dus la un rezultat concret.
Continuarea războiului în răsărit s-a dovedit a fi ruinătoare pentru România, în 3 ani de luptă
armata română pierzând circa 625.000 militari morți și dispăruți. Situația a ajuns critică odată cu
ofensiva sovietică inițiată la 20 august 1944 pe frontul românesc. Armata Roșie a străpuns
pozițiile defensive în câteva locuri. În după-amiaza zilei de 23 august 1944, regele l-a invitat pe
Ion Antonescu la palat. Când Antonescu a refuzat să accepte încheierea imediată a armistițiului,
regele a ordonat arestarea lui și a lui Mihai Antonescu care îl însoțea, si alaturarea tarii la coalitia
Natiunilor Unite. Acest act a marcat o cotitură evidentă în evoluţia militară pe Frontul de Est,
armata română aducându-şi o contribuţie însemnată la eliberarea Transilvaniei şi apoi la
înfrângerea Wehrmachtului, în luptele purtate în Ungaria, Cehoslovacia şi Austria. După luptele
de la Stalingrad, conducătorul statului afirmă că Hitler a pierdut războiul, ceea ce nu l-a
împiedicat să rămână alături de el până la sfârşit. Evenimentele de la 23 august 1944 au marcat o
spectaculoasă răsturnare. România întorcea armele împotriva Germaniei şi aliaţilor ei şi se
alătura Naţiunilor Unite. Lovitura de stat de la 23 august 1944 a fost soluţia pentru înlăturarea
mareşalului Ion Antonescu de la putere, ieşirea României din războiul antisovietic şi întoarcerea
armelor împotriva Germaniei. Actul de la 23 August 1944 a marcat o cotitură evidentă în
evoluția militară pe frontul de est. Astfel, armata română și-a adus o contribuție însemnată la
eliberarea Transilvaniei și apoi la înfrângerea Germaniei în luptele purtate în Ungaria,
Cehoslovacia, Austria (până la 25 octombrie 1944 a fost eliberat în totalitate teritoriul național-
Transilvania).
Marile puteri ale lumii, Marea Britanie, SUA, URSS şi-au împărţit lumea iar ţara noastră a intrat
în sfera de influenţă sovietică. Proclamaţia regelui Mihai I către ţară, 23 august 1944: ,,Români,
în ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit, în deplină înţelegere cu poporul meu, că nu
este decât o singură cale pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa
cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite,,

26
Era însă o socoteală parţial greşită. Noii noştri aliaţi erau desigur şi SUA şi Anglia, dar în primul
rând URSS, care a impus armistiţiul din 12 septembrie 1944 (Conventia de Armistitiu semnata
de delegatia romana trimisa la Moscova), a ocupat teritoriul României şi i-a pregătit sovietizarea.
Prevederile acesteia erau cuprinzătoare, referindu-se la teritoriu, despăgubiri, participarea în
continuare la războiul împotriva Germaniei. Multe din aceste prevederi au fost menţinute în
cadrul Tratatului de pace de la Paris.
Până la 28 august 1944 trupele românești neutralizaseră pericolul german care amenințau orașul
București. La 31 august 1944 Armata Roșie a ocupat Bucureștiul. Armata Roșie invada România
și comandanții sovietici tratau țara ca pe un teritoriu cucerit. Delegația română trimisă la
Moscova a semnat Convenția de Armistițiu la 12 septembrie 1944 cu Națiunile Unite.
Prevederile acesteia se refereau la teritoriu și despăgubirile participării în continuare la război
împotriva Germaniei.
Armistiţiul semnat în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944, între România şi URSS, cerea
guvernului român să se angajeze în efortul de război aliat cu cel puţin douăsprezece divizii de
infanterie, să permită deplasarea liberă a Armatei Roşii pe teritoriul său şi să sprijine militar şi
logistic operaţiile militare ale Aliaţilor împotriva Germaniei şi Ungariei. România îşi asuma
povara de a plăti despăgubiri care se ridicau la 300 de milioane de dolari către Uniunea
Sovietică. Singurul punct favorabil pentru România era abrogarea dictatului de la Viena şi
redobândirea Transilvaniei de Nord-Vest.
Deși România a angajat în războiul împotriva Germaniei peste o jumătate de milion de militari
pierzând o treime din trupe, prin Tratatul de Pace de la Paris României nu i-a fost recunoscut
statutul de cobeligeranță. Negocierile pentru încheierea păcii cu România au început în august
1946 și s-au finalizat prin semnarea Tratatului de la Paris la 10 februarie 1947. Delegația română
la Conferința de Pace a fost condusă de ministrul de externe al guvernului Petru Groza,
Gheorghe Tătărescu la Paris; au acționat în favoarea României și o serie de oameni politici și
diplomați români aflați în exil, în frunte cu fostul ministru de externe al României, Grigore
Gafencu. Prevederile Tratatului au fost nefavorabile. Singurul câștig a fost anularea hotărârii de
la Viena din 30 august 1940 și reintegrarea părții de nord-vest a Transilvaniei în granițele
naționale. În schimb granița cu Uniunea Sovietică rămânea cea stabilită în iunie 1940, deci
Basarabia și Nordul Bucovinei rămâneau în componența U.R.S.S. Clauzele militare se refereau
atât la situația trupelor sovietice aflate pe teritoriul țării noastre, cât și la capacitatea militară a
României. Trupele Armatei Roșii rămâneau în țară sub pretextul asigurării liniilor de
comunicație cu zona sovietică de ocupație din Austria. Această situaţie s-a prelungit până în anul
1958 favorizând instaurarea şi consolidarea noului regim totalitar de inspiraţie sovietică.
Clauzele economice erau foarte grele pentru ţară. România trebuia să plătească o despăgubire de
război de 300 milioane dolari la valoarea anului 1938, achitaţi în produse: alimente, materii
prime, echipament industrial, nave etc. Intrată în orbita sovietică, România a fost obligată să
desfăşoare o politică externă aliniată sistemului politic comunist.
Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a găsit România în sfera de influenţă sovietică, ca
urmare directă a ocupării ţării de către Armata Roşie. Ceea ce a urmat a constituit rezultatul unei
evoluţii pe care diplomaţii de la Bucureşti nu au prevăzut-o. După 1945, consecinţele intrării
României în sfera de hegemonie a Moscovei devin din ce în ce mai evidente. În cadrul
Conferinţei de pace de la Paris, după al Doilea Război Mondial, delegaţia română, condusă de
ministrul de externe in guvernul Petru Groza Gheorghe Tătărescu, nu a ridicat deloc problema

27
Basarabiei, semn clar al interdicţiei Kremlinului. România a semnat, la 10 februarie 1947,
Tratatul de pace, în urma căruia, nerecunoscându-i-se cobeligeranţa alături de Naţiunile Unite, a
avut de plătit o enormă despăgubire de război către URSS. In mai 1955, prin semnarea pactului
de la Varşovia alături de celelalte ţări socialiste din Europa centrală şi sud-estică, România
oferea consistenţa cuvenită apartenenţei ei la blocul răsăritean, opus democraţiilor occidentale
conduse de SUAşi de alianţa NATO.
Această situație s-a prelungit până în 1958 favorizând intaurarea și consolidarea noului regim
totalitar de inspirație sovietică. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial relațiile
dintre aliați s-au deteriorat, a început un conflict ideologic, politic, economic, strategic numit
Războiul Rece.
În aprilie 2004 România a devenit membru NATO, iar la 1 ianuarie 2007 a aderat la Uniunea
Europeană.

Partea IV

Documente istorice ale vremii:

Cronologie

 30 martie 1856: semnarea Tratatului de pace de la Paris

 mai-august 1858: Conferinţa de la Paris a Marilor Puteri la care se semnează Convenţia
cu privire la organizarea Principatelor Române
 aprilie 1877-ianuarie 1878: alături de Rusia, România participă la Războiul Ruso-Turc
 iunie-iulie 1878: Congresul de pace de la Berlin consfinţeşte înfrângerea Turciei,
independenţa României, a Serbiei şi Muntenegrului, autonomia Bulgariei
 1882: tratatul semnat de Germania, Austro-Ungaria şi Italia pune bazele primului sistem
politico-militar, Tripla Alianţă sau Puterile Centrale
 1883: România semnează un tratat secret cu puterile Triplei Alianţe, Germania şi Austro-
Ungaria (Italia se alătură în 1888)
 1904: acord anglo-francez (Antanta Cordială)
 1907: acordul anglo-rus definitivează alianţa franco-anglo-rusă numită Tripla înţelegere
sau Antanta
 1912-1913: cele două războaie balcanice
 28 iulie 1914: începe Primul Război Mondial

Memoriu prezentat Congresului de la Berlin de către reprezentanţii României, 12/24 iunie 1878:
România, prin subsemnaţii, îşi ia libertatea de a supune plenipotenţiarilor Marilor Puteri punctele
următoare:

1. Nicio parte a actualului teritoriu să nu fie detaşată de România.

2. Pământul românesc să nu fie supus unui drept de trecere în folosul armatei ruse.

28
 3. Principatul, în virtutea titlurilor sale seculare, să intre în posesia insulelor şi gurilor
Dunării, inclusiv Insula Şerpilor.
4. El să primească, în proporţie cu forţele militare pe care le-a pus în linie, o indemnizaţie,
în forma în care s-ar aprecia a fi mai practică.
5. Independenţa sa să fie definitiv consacrată si teritoriul să fie neutralizat.

Recunoaşterea independenţei României

Art. 43. înaltele părţi contractante recunosc independenţa României. (...)
Art. 45. Principatul României retrocedează M.S. împăratului Rusiei porţiunea teritoriului
Basarabiei, despărţită de Rusia în urma Tratatului de la Paris din 1856. (...)
Art. 46. Insulele formând Delta Dunării, precum şi Insula Şerpilor (...) sunt întrupate cu
România. Principatul mai primeşte afară de aceasta ţinutul situat la sudul Dobrogei.
Tratatul de pace de la Berlin, 1878

Rezoluţia Adunării ad-hoc a Moldovei, 19 octombrie 1857 Respectarea drepturilor principatelor

şi îndeosebi a autonomiei lor, în cuprinderea vechilor capitulaţii încheiate cu înalta Poartă.
Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România. Prinţ străin cu moştenirea
tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei şi ai cărei moştenitori să fie crescuţi în religia
ţării. Neutralitatea pământului Principatelor. Puterea legiuitoare încredinţată unei obşteşti adunări
în care să fie reprezentate toate interesele naţiei. Toate acestea sub garanţia colectivă a puterilor
care au subscris Tratatul de la Paris.

Interviu acordat de Nicolae lorga despre politica externă a României:

- Care este părerea dv. despre relaţiile României cu Austro-Ungaria?
- Eu sunt şi acum împotriva unei alianţe cu Austro-Ungaria. Cu cine să te aliezi? Cu jumătatea
austriacă, ce nu înseamnă nimic, sau cu jumătatea ungară, care ne este ostilă? Austria, după
părerea mea, nu are niciun viitor decât sprijinită de Italia şi România. Pe ce se sprijină
Germania? Pe elementul german. în perspectiva descompunerii Austriei, Germania va prefera
însă, după părerea mea, să-şi anexeze pe germani decât să sprijine o formaţiune care este
condamnată la moarte.
- Sunteţi pentru o politică de prietenie faţă de Austria sau de duşmănie?
- Nu avem niciun motiv să provocăm Austro-Ungaria, nici să o sprijinim. Noi nu ne-am menţinut
prin protecţia ei şi nici nu vom pieri fără această protecţie. „Ajută-te singur, atunci te vor ajuta şi
aliaţii tăi", aceasta este linia de orientare pe care trebuie să o urmăm.

29
Dicţionar
Tripla Alianţă (Puterile Centrale) = alianţă politico-militară constituită în anul 1882, din care fac
parte Germania, Austro-Ungaria şi Italia; în anul 1879, primele două state au încheiat un tratat de
alianţă, la care, în anul 1882, a aderat şi Italia; a fost reînnoită în anii 1887, 1891, 1902 şi 1912 şi
era îndreptată împotriva Rusiei şi Franţei. Tripla înţelegere (Antanta) - alianţă politico-militară
formată în urma unor acorduri bilaterale: între Franţa şi Rusia (1893), între Marea Britanie şi
Franţa (1904) şi între Marea

România aderă la Tripla Alianţă

Art. 1. înaltele părţi contractante îşi făgăduiesc pace şi prietenie şi că nu vor intra în niciun fel de
alianţă sau luptă îndreptată împotriva vreuneia din statele lor. Ele se angajează să ducă o politică
de prietenie şi să-şi acorde sprijin reciproc în limita intereselor lor.
Art. 2. Dacă România va fi atacată fără ca din partea ei să fi existat vreo provocare, Austro-
Ungaria va trebui să-i acorde în timp util ajutor şi asistenţă împotriva agresorului. Dacă Austro-
Ungaria ar fi atacată în aceleaşi împrejurări în vreuna din zonele limitrofe României, va fi îndată
„casus foederis" pentru România.
Art. 3. Dacă una din înaltele părţi contractante ar fi ameninţată de o agresiune în condiţiile sus-
menţionate, guvernele respective se vor pune de acord asupra măsurilor care vor trebui luate în
vederea unei cooperări a armatelor lor.
Tratatul secret încheiat între România şi Austro-Ungaria, Viena, 18/30 octombrie, 1883

Convenţia de alianţă defensivă între Regatul României şi Republica Poloniei, Bucureşti, 3 martie
1921:
Bine hotărâţi să apere pacea dobân-dită cu preţul atâtor sacrificii, şeful statului Republicii Polone
şi maiestatea sa regele României au căzut de acord să încheie o convenţie de alianţă defensivă şi
au desemnat în acest scop pe plenipotenţiarii lor, cari au convenit în privinţa următorilor termeni:
Art. 1. Polonia şi România se obligă să se ajute reciproc în cazul când una din ele ar fi atacată,
fără provocare din parte-i, pe frontierele comune de la răsărit.
Ca urmare, în cazul când unul din cele două state ar fi atacat fără provocare din parte-i, celălalt
se va socoti în stare de război şi-i va da ajutor cu armele.
Art. 2. în scop de a coordona sforţările lor paşnice, cele două guverne se obligă să se sfătuiască
în privinţa chestiunilor de politică externă în legătură cu raporturile lor fată de vecinul de la
răsărit.

30
Convenţia de alianţă defensivă între Regatul României şi Republica Cehoslovacă, Bucureşti, 22
aprilie 1921:
Bine hotărâţi a păstra pacea dobândită cu preţul atâtor sacrificii şi prevăzută prin Pactul Societăţii
Naţiunilor, precum şi ordinea stabilită prin Tratatul încheiat la Trianon, la 4 iunie 1920, de
Puterile aliate şi asociate de o parte şi Ungaria de alta, preşedintele Republicii Cehoslovace şi
maiestatea sa regele României s-au pus de acord pentru a încheia o convenţie defensivă şi au
desemnat în acest scop pe plenipotenţiarii lor, care s-au înţeles în privinţa următoarelor
stipulaţiuni:
Art. 1. în cazul unui atac, neprovocat, din partea Ungariei, contra uneia din înaltele părţi
contractante, cealaltă parte se obligă a veni în ajutorul părţii atacate în chipul hotărât prin
învoiala prevăzută la articolul 2 al prezentei convenţii. (...)
Art. 3. Niciuna din înaltele părţi contractante nu va putea încheia vreo alianţă cu o terţă putere
fără avizul prealabil al celeilalte.

Discursul lui Nicolae Titulescu la deschiderea celei de a XI-a sesiuni a Adunării Societăţii
Naţiunilor, Geneva, 10 septembrie 1930:
Toate naţiunile, fără excepţie, întâmpină în clipa de faţă dificultăţi, mai ales de ordin economic,
aşa încât nesoluţionarea unei probleme poate să atragă un regres periculos pentru civilizaţie. Nu
mă îndoiesc nicidecum de triumful cooperării internaţionale asupra tuturor năpastelor ce ne
ameninţă din umbră, cu condiţia ca fiecare să aducă aici, în opera de colaborare, cele trei
elemente fără de care nimic măreţ nu poate fi înfăptuit: dorinţa de înţelegere, voinţa şi
generozitatea. A trecut ceasul vorbelor; a sunat ceasul faptelor.

Mesajul oficial difuzat de postul de radio Praga în legătură cu poziţia României faţă de
Cehoslovacia, 2 noiembrie 1938:
În aceste clipe grele, politica României a dovedit calităţi cu adevărat cavalereşti. Numai la nevoie
se cunosc prietenii adevăraţi; şi poporul ceh împreună cu cel slovac au avut, în nenorocirea lor,
mângâierea de a putea constata lealitatea desăvârşită a României şi a nobilului ei rege.
Cehoslovacii nu vor uita niciodată dovezile de cinste şi credinţă date de poporul român.

Declaraţia prim-ministrului Ion Gigurtu privind „noua orientare" a politicii externe a României, 8
iulie 1940:
Orientarea politicii externe a României, în cadrul celor două mari naţiuni ale Axei, este un fapt
împlinit. Această orientare nu este o întâmplare sau o acţiune de moment, ci reintrăm prin ea în
vechi tradiţii ale statului nostru, tradiţii care au fost rupte pentru consideraţiuni ce nu mai sunt
actuale, şi care erau depăşite de evenimente încă cu mult înaintea actualului conflict.

31
Mihail Manoilescu, ministrul de externe al României în anul 1940, despre Arbitrajul de la Viena:
Este îngrozitor, ni se cere un arbitraj pe care trebuie să-l acceptăm până astă seară şi care pune în
discuţie o cesiune între 25 000 şi 65 000 km2. Dacă nu îl acceptăm, va fi sfârşitul României. Mi-
au spus-o clar. (...) Veni apoi momentul culminant. Pe masă stătea împăturită harta, ca o sentinţă
de moarte (...). Am urmărit cu ochii graniţa care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub
linia ferată, şi am înţeles că cuprindea şi Clujul (...). Când mi-am dat seama că graniţa coboară ca
să cuprindă Secuimea, am mai avut în disperarea mea un singur gând: Braşovul!

Proclamaţia regelui Mihai I către ţară, 23 august 1944:

Români,
în ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit, în deplină înţelegere cu poporul meu, că nu
este decât o singură cale pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa
cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite.

Inălţimea voastră [domnul Constantin Mavrocordat], ne mustraţi pentru darurile date, dar altfel
nu putem face nimic, nici nu e bine să nu dăm căci poarta marelui vizir şi cei din jurul lui sunt
nemărginit de lacomi. Când vor ceva, prima propunere o fac cu blândeţe, apoi încep ocările,
forţa, ameninţările, încât nu te poţi opune." (Reprezentanţa diplomatică a Moldovei la
Constantinopol, 1985)
Un boier din Buhuşi îşi trimite copilul să înveţe la Paris. Peste un timp, doreşte să facă şi el
călătoria. La sugestia soţiei îşi face haine europeneşti, pe care le îmbracă după multe discuţii. La
frontiera austriacă un prim şoc. Pentru cele trei ocale de tutun pe care le avea în bagaj, vameşul
austriac îi cere o taxă. De unde să ştie el, venit din-tr-o ţară unde boierii nu plăteau nici-un fel de
dări şi unde habar n-aveau de lege şi de regulament că „aşa se trăieşte în lumea civilizată". (N.
Gane, Scrieri, în Istoria României în texte)

Înainte de a primi scrisoarea marelui vizir Fuad-Paşa, Cuza scrisese unui alt înalt oficial oto-man,
explicându-i de ce a fost ne-voie să secularizeze averile mă-năstireşti şi la sfârşit adăugase aceste
cuvinte care rezumau situa-ţia: „în această chestiune, Alteţă, eu nu sunt principele românilor, eu
sunt România însăşi." (C. C. Giurescu, Viaţa şi epoca lui Cuza-Vodă, 1966)
Între 7-17 octombrie 1860, principele Al. loan Cuza a făcut o vizită sultanului, Abdul Mejid
(1839-1861). Dimitrie Bolintineanu care a descris călătoria face următoarele aprecieri:
„Vizita Măriei sale, deşi subordonată voinjei Europei, are alura unei întrevederi a doi suverani,
dintre care cel mai interesat în chestiune este împăratul otomanilor. Niciodată în cazuri de
acestea, Poarta nu a exprimat atâta dorinţă de a vedea un domn român în capitala Turciei,
niciodată nu a oferit mai multe onoruri aleşilor românilor, însă nicio¬dată un domn nu a arătat
mai multă demnitate, mândrie naţională şi mai puţină grabă de a face această vizită impusă de
tratate." (D. Bolintineanu, Călătoria domnitorului Principatelor Unite la Constantinopol, 1860

32
Legea naţionalităţilor din Ungaria (1868):
„Art. 1 - Deoarece în virtutea unităţii politice a naţiunii, limba de stat a Ungariei e limba
maghiară şi pentru viitor limba de deliberare şi discuţie a parlamentului ungar e exclusiv limba
maghiară. Legile vor fi create în limba maghiară. Acestea trebuie însă să fie editate în traducerea
autentică şi în limbile tuturor celorlalte naţionalităţi ce locuiesc în ţară. Limba oficială a
guvernului ţării e şi pe viitor în toate ramurile administraţiei limba maghiară. Art. 26 - Precum
până aici fiecare cetăţean al patriei, aparţină el oricărei naţionalităţi, fiecare comună, fiecare
biserică şi comunitate bisericească a avut dreptul, întocmai astfel vor avea dreptul de a-şi înfiinţa
prin mijloace pro¬prii, ori prin asociere, şcoli primare, secundare sau superioare."
(Istoria României în texte)

Între 13 iunie şi 13 iulie 1878 s-a desfăşurat Congresul de la Berlin. Primul-ministru, Ion C.
Brătianu, şi ministrul de externe M. Kogălniceanu au transmis Congresului un memoriu în 5
puncte:
„a) Nicio părticică de teritoriu să nu se deslipească de la statul român, b) România să nu
servească armatelor ruse ca drum de trecere, c) Principatele României, în puterea drepturilor sale
seculare, ia din nou în stăpânire insulele Dunării şi gurile Dunării, dimpreună cu Insula Şerpilor,
d) România să primească o despăgubire proporţional cu forţele ce a dus în luptă şi în forma cea
mai corespunzătoare, e) Independenţa României va fi solemn recunoscută şi teritoriul ei declarat
neutral." (Memoriile regelui Carol I al României, de un martor ocular)

La 18/30 octombrie 1883, D.A. Sturdza şi G. Kolnoky semnează la Viena Tratatul de alianţă
definitiv româno-austro-ungar:
„Art. 1 - Cele două părţi se angajează să nu intre în alianţe una împotriva celeilalte.
Art. 2 - Să-şi acorde ajutor în cazul unui atac neprovocat.
Art. 3 - Casus foederis intervine pentru Statul Român numai în cazul atacării Austro-Ungariei.
Art. 4 - în cazul unui război purtat în comun să nu încheie pacea separat. Valabilitatea tratatului
este de 5 ani." (Politica externă a României, Dicţionar cronologic, 1986)

Alianţa defensivă dintre România şi Cehoslovacia -Mica înţelegere - 22 aprilie 1921:

33
hotărâţi a păstra pacea după atâtea sacrificii (...), preşedintele Republicii Cehoslovace şi Maiesta-
tea Sa Regele României s-au pus de acord pentru a încheia o con-venţie defensivă...
Art. 1 - în cazul unui atac ne-provocat din partea Ungariei contra uneia din înaltele Părţi Contrac-
tante, cealaltă parte se obligă a veni în ajutorul părţii atacate. (...) Art. 3 -Niciuna din înaltele
Părţi Contractante nu va putea încheia vreo alianţă cu o terţă putere fără avizul prealabil al
celeilalte."

Tratatul de prietenie dintre România şi Franţa, 10 iunie 1926:

„Art. 1 - România şi Franţa îşi iau reciproc angajamentul de a nu comite, de o parte şi de alta,
niciun atac sau invaziune şi de a nu recurge de o parte şi de alta, în niciun caz, la război. (...) Art.
4 - Dacă toate intenţiile pacifice ale Guvernelor român şi francez, România sau Franţa ar fi
atacate fără provo-care din partea lor, ambele guverne se vor concerta neîntârziat asupra
acţiunilor respective ce ar urma să se exercite în cadrul pactului Societăţii Naţiunilor în scopul
salvgardării intereselor legitime naţionale, precum şi al menţinerii ordinii stabilite prin tratate..."

Scrisoarea lui A. Hitler către regele Carol al ll-lea, 15 iulie 1940:

„Pentru rezolvarea problemelor care îngrijorează pe Majestatea voastră şi întreaga Românie
există două posibilităţi: 1. O abordare tactică, aceasta însemnând să se salveze ce se poate salva,
printr-o adaptare la împrejurări pe măsură ce se produc; 2. Calea unei decizii fundamentale - în
căutarea unei soluţii definitive - şi îndeplinirea acestei decizii, chiar cu riscul unor sacrificii. (...)
A doua cale pe care o pot propune este înţelegerea loială cu Ungaria şi Bulgaria. (...) Dacă
România, Bulgaria şi Ungaria socotesc că nu se pot înţelege, atunci după părerea mea această
atitudine (...) le va pedepsi. În acest caz menirea mea nu este să împiedic o astfel de consecinţă.
Situaţia militară a Reichului s-a dezvoltat într-un mod atât de favorabil încât ne simţim în stare să
putem renunţa la livrarea petrolului. Orice raţiune dreaptă trebuie să ducă la recunoaşterea că o
revizuire nu poate fi evitată la infinit şi că aceasta va fi cu atât mai mult în avantajul său cu cât va
fi mai repede."

Acţiuni agresive ale Germaniei

 1935 - este introdus serviciul militar obligatoriu

 1936 - ocuparea zonei demilitarizate a Rinului
 martie 1938 - ocuparea Austriei
 septembrie 1938 - ocupa rea unei părţi a Cehoslovaciei
 martie 1939 - desfiinţarea statului cehoslovac
 septembrie 1939 - atacarea Poloniei
 între anii 1919-1920 s-au încheiat tratatele de pace: Versailles cu Germania, Saint
Germain cu Austria, Trianon cu Ungaria, Neuilly cu Bulgaria, Sevres cu Turcia.

34
  Statele învinse erau dezarmate: se desfiinţa serviciul militar obligatoriu; li se interzicea
producerea unor categorii de armament.
 Se trece de la Europa imperiilor la Europa naţiunilor: Germania ceda Franţei Alsacia şi
Lorena ; prin dezmembrarea Imperiilor german, austro-ungar, ţarist şi otoman luau fiinţă
noi state: Austria, Ungaria, Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, Estonia, Letonia, Lituania,
Finlanda; teritoriile turceşti din Orientul Apropiat intrau sub stăpânire engleză şi
franceză.
 Considerate vinovate de declanşarea războiului, statele învinse erau obligate la plata
reparaţiilor.

Tratatul cu Antanta, 4 august 1916:

1. Rusia, Franţa, Anglia şi Italia garantează integritatea teritorială a regatului României în

toată întinderea frontierelor sale actuale.
2. România se obligă să declare război şi să atace Austro-Ungaria în condiţiile stabilite prin
convenţia militară.

III. Franţa, Anglia şi Italia recunosc României dreptul de a anexa teritoriile Austro-
Ungarieiprevăzute şi hotărnicite în art. 4.

1. România se va bucura de aceleaşi drepturi ca şi aliaţii săi în tot ce priveşte preliminariile,

tratativele de pace, ca şi discutarea chestiunilor care vor fi supuse Conferinţei de pace ".

"Se poate spune (...) că peste Dunăre se discută chestiunea Ardealului, că se începe războiul
contra austriecilor. " N. lorga

Cronologie - România în primul război mondial

 15/28 iulie 1914- declanşarea războiului

 21 iulie/ 3 august 1914- România şi-a declarat neutralitatea
 4/17 august 1916- Convenţia politică şi militară cu Antanta
 14/27-15/28 aug.1916 - începutul ofensivei în Transilvania
 18/31 aug.-24 aug./6 sept. 1916 -bătălia de la Turtucaia
 2/16 sept. 1916 -hotărârea de oprire a ofensivei în Transilvania
 sept.-nov. 1916-ofensiva Puterilor Centrale în Oltenia şi Muntenia
 16/29 nov.-20 nov./3 dec. 1916 - bătălia de la Neajlov -Argeş
 11/24 iulie 1917 -începutul bătăliei de la Mărăşti
 24 iulie/6 aug,-6/19 aug. 1917 - bătălia de la Mărăşeşti
 26 iul./8 aug.-9/22 aug. 1917- bătălia de la Oituz

35
  26 nov./9 dec. 1917 - armistiţiul de la Focşani
 24 apr/7 mai 1918-pacea de la Bucureşti
 28 oct./l0 nov. 1918- reîncep operaţiunile militare împotriva Puterilor Centrale
 29 oct/11 nov.-capitularea Germaniei

Tratatul de aderare a României la Tripla Alianţă (30 octombrie 1883):

 avea un caracter defensiv;

 părţile îşi promiteau pace şi că nu vor încheia alianţe potrivnice;
 se angajau să-şi acorde ajutor reciproc "în limita intereselor lor" în cazul în care una
dintre ele ar fi fost atacată;
 în cazul unei agresiuni asupra uneia dintre ele celelalte urmau să stabilească printr-o
convenţie specială măsurile militare necesare;
 părţile contractante se angajau să nu încheie pace separată, să păstreze secretul asupra
tratatului.

Tratatul de la Berlin, 1878:

Art. 13. înaltele părţi contractante recunosc independenţa României.
Art. 45. Principatul României retrocedează M. S. împăratul Rusiei porţiunea teritoriului
Basarabiei, despărţită de Rusia în urma tratatului de la Paris din 1856 (...)
Art. 46. Insulele formând Delta Dunării, precum şi Insula Şerpilor, sangeacul cuprinzând
districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Macin, Babadag, Hârşova, Kiustange,
Constanţa, Medgidia sunt întrupate cu România. "

Dicţionar istoric
Garanţie colectivă = statut internaţional care indică o autonomie limitată, sub controlul marilor
puteri;
Articol adiţional = articol adăugat de Rusia la Regulamentele Organice, prin care nu se admitea
modificarea acestora fără acordul ei şi al Porţii.
Problema românească = lupta românilor pentru emancipare naţională, unitate şi independenţă,
pentru constituirea unui stat naţional modern.

Pactul înţelegerii Balcanice (9 februarie 1934):

36
Art. 1. Grecia, România, Turcia şi Iugoslavia îşi garantează mutual siguranţa tuturor frontierelor
lor balcanice.
Art. 2. înaltele Părţi Contractante se obligă să se sfătuiască asupra măsurilor de luat în faţa unor
împrejurări ce ar putea atinge interesele lor aşa cum sunt definite prin prezentul acord. (...)
Art. 3. Prezentul acord (...) va fi deschis oricărei alte ţări balcanice.

Discursul lui Nicolae Titulescu, despre politica externă a României (1934):

Izvorând din poruncile unităţii naţionale, politica noastră externă are ca scop principal păstrarea
ei, iar ca metodă de lucru, coordonarea progresivă a acţiunii noastre cu aceea a statelor cu interes
comun, până la integrarea ei în grupuri internaţionale din ce în ce mai mari. De la naţional prin
regional la universal, iată lozinca României peste graniţă.

Telegrama secretarului de stat american Cordell Huli, către ambasadorul american la Londra,
despre convorbirile privind ieşirea României din războiul cu Naţiunile Unite (1944):
Barbu Ştirbey a declarat că (...) ar dori asigurări de la Aliaţi în următoarele puncte: 1.
Independenţa României să fie menţinută. 2. Drepturile ei teritoriale săfie respectate. 3. Să i se
acorde României statutul de cobeligerant. 4. In cazul în care este atacată de Bulgaria sau
Ungaria, ea să fie ajutată de Aliaţi.

Constituirea Micii înţelegeri:

1. Convenţia de alianţă defensivă între România si Cehoslavacia (23 aprilie 1921)

(...) Regele României şi preşedintele Cehoslovaciei au convenit încheierea unei Convenţii

defensive. (...)
Art. 1. In cazul unui atac neprovocat din partea Ungariei împotriva uneia dintre înaltele Părţi
Contractante, cealaltă Parte se angajează să contribuie la apărarea Părţii atacate. (...)
Art. 6. Convenţia de faţă va fi comunicată Societăţii Naţiunilor.

1. Convenţia de alianţă defensivă încheiată între România şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven

(Iugoslavia) (7 iunie 1921)

(...) Regele României şi Regele sârbilor, croaţilor şi slovenilor au convenit încheierea unei
Convenţii defensive. (...)
Art. 1. In cazul unui atac neprovocat din partea Ungariei sau a Bulgariei, sau a acestor două
puteri, contra uneia dintre înaltele Părţi Contractante, cealaltă Parte se angajează să contribuie la
apărarea Părţii atacate. (...)

37
Art. 6. Convenţia de faţă va fi comunicată Societăţii Naţiunilor.

Instrucţiuni date de Ion I.C. Brătianu delegaţiei României care negocia la vlena relaţiile cu
U.R.S.S. (1924):
Veţi insista asupra faptului că noi nu ne-am amestecat în afacerile interne ale Rusiei şi că,
întotdeauna, am refuzat să intervenim pentru a ajuta pe duşmanii ei, oferindu-le ample asigurări
asupra intenţiilor noastre paşnice. Veţi mai declara că noi suntem pregătiţi să reluăm cu ei relaţii
normale şi amicale, dar că, pentru aceasta, recunoaşterea frontierei este necesară.

Convenţie comercială încheiată între România şi Austro-Ungaria (1875):

Art. 1. Va fi plină şi întreagă libertate de comerţ şi de navigaţie între supuşii monarhiei Austro-
Ungariei şi aceia ai Principatului României, care vor putea să se stabilească fiecare pe teritoriul
celuilalt stat. [Aceştia], fie că s-ar stabili în porturile, oraşele ori alte locuri din ambele teritorii,
fie că ar rezida acolo în mod provizoriu, nu vor fi supuşi la niciun drept, impozit, taxă sau
patentă, sub orice denumire ar fi, altele sau mai ridicate decât cele ce vor fi percepute de la
propriii cetăţeni.
Tratat de alianţă între România şi Austro-Ungaria (1883):
Art. 1. înaltele Părţi contractante îşi făgăduiesc pace şi prietenie şi că nu vor intra în niciun fel de
alianţă sau luptă îndreptată împotriva vreunuia din statele lor. (...)
Art. 2. Dacă România va fi atacatăfără ca din partea ei să fi existat vreo provocare, Austro-
Ungaria va trebui să-i acorde în timp util ajutor şi asistenţă împotriva agresorului. Dacă Austro-
Ungaria ar fi atacată în aceleaşi împrejurări în vreuna din zonele statelor limitrofe României, va
fi de îndată caz de război pentru România.

Tratatul de pace de la Bucureşti (1913):

Art. II. între Regatul Bulgariei şi Regatul României, vechea graniţă între Dunăre şi Marea
Neagră este (...) rectificată în modul următor: noua graniţă va porni de la Dunăre, din sus de
Turtucaia, ca să ajungă în Marea Neagră la miazăzi de Ekrene. (...) Bulgaria va dărâma, cel mai
târziu într-un răstimp de doi ani, lucrările fortificaţiilor existente şi nu va construi altele la
Rusciuk, Şumla, în părţile intermediare şi într-o zonă de douăzeci de kilometri împrejurul
Bahicului.

Convenţia politică dintre România şi Antanta (4/17 august 1916):

Art. I. Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia garantează integritatea teritorială a României (...).
Art. II. România se angajează să declare război şi să atace Austro-Ungaria în condiţiile prevăzute
de Convenţia militară. (...)

38
Art. III. Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia recunosc României dreptul de a anexa teritoriile
Monarhiei austro-ungare [locuite de români].

Diplomatul Vasile Stoica, despre activitatea sa în S.U.A.(1918):

Au fost zile când nu luam decât dejunul (...). M-am supus fără murmur acestor chinuri, deoarece
era o arzătoare nevoie ca vocea românismului în Washington şi în centrele politice ale Americei
să nu amuţească, şi ca alături de cuvântul cehilor, al polonezilor şi al iugoslavilor să se audă în
ţara domnului Wilson şi cuvântul românilor oprimaţi, deoarece aveam convingerea că S.U.A. vor
fi un factor decizător în Conferinţa Păcii.

Tratatul de la Paris (1920):

Art.1. înaltele Părţi Contractante (Imperiul Britanic, Franţa, Italia, Japonia) recunosc
suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României,
Marea Neagră, cursul Nistrului, de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar
dintre Bucovina şi Basarabia. (...)
Art. 9. înaltele Părţi Contractante vor invita Rusia să adere la Tratatul de faţade îndată ce va
exista un guvern rus recunoscut de ele.

Guvernul Majestăţii sale împăratului tuturor Rusiilor se obligă a menţine şi a face să se respecte
drepturile politice ale Statului român, astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente,
precum şi a menţine şi a apăra integritatea actuală a României, pentru tot timpul cât va ţine
războiul. (Articolul 2 al proiectului de Convenţie româno-rusă)
Guvernul Majestăţii sale împăratului tuturor Rusiilor se obligă a menţine şi a face să se respecte
drepturile politice ale Statului român, astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente,
precum şi a menţine şi a apăra integritatea actuală a României. (Convenţia româno-rusă, 4
aprilie/16 aprilie 1877, formularea impusă de ministrul de externe român, Mihail Kogălniceanu)

.... Domnilor, şi Camera şi Senatul, la interpelările domnilor Stolojan şi Fălcoianu au recunoscut

că suntem în stare de război, au recunoscut că suntem dezlegaţi de legăturile noastre cu înalta
Poartă şi că acele legături sunt rupte mai întâi de către înalta Poartă. Aceste două voturi au
hotărât situaţiunea şi nu mai aveau nevoie de un comentariu mai mare. în stare de război, cu
legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi; suntem naţiune de sine stătătoare... Aşadară,
domnilor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentaţiunii
Naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă. (Discursul lui Mihail Kogălniceanu în
Parlamentul României, din 9 Mai 1877)

39
Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune,
demonstraţiune şi, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata, după cum doreşti, între Jiu şi
Corabia demonstraţiunea aceasta este neapărat pentru înlesnirea mişcărilor mele. (Telegrama
trimisă lui Carol I de către Marele Duce Nicolae, comandantul armatei ruse din Balcani, 19
iulie/31 iulie 1877)

Principele Gorceakov a poftit pe Ghica la sine [reprezentantul României în capitala Rusiei, Sankt
Petersburg] şi l-a primit cu această întrebare: „E adevărat că guvernul român are de gând să
protesteze contra articolului VIII din Tratatul de la San Stefano? (Drum de etape prin România
pentru legătura trupelor de ocupaţiune din Bulgaria cu Rusia). Dacă împăratul, care e deja
supărat pe Guvernul român pentru atitudinea lui în chestiunea Basarabiei, ar afla că România a
ridicat cu adevărat un aşa protest, atunci desigur şi-ar pierde răbdarea! împăratul m-a însărcinat
să-ţi spun ca să comunici Guvernului d-tale, că dacă aveţi intenţiunea de a protesta contra
menţionatului articol sau de a vă împotrivi voinţei sale, atunci va ordona ocuparea României şi
dezarmarea armatei române. Generalul prin Ghica a răspuns că Guvernul român şi cu el întreaga
ţară văd bine că acest articol VIII vatămă drepturile şi demnitatea României. Asupra acestui
punct Rusia ar fi trebuit să se înţeleagă de-a dreptul cu România, iar nu cu Turcia, care nu are
nimic de hotărât în privinţa României. Aceasta nu s-a făcut şi de aici rezultă că Rusia consideră
ca expirată Convenţiunea din aprilie 1877, încheiată de România. Acum guvernul imperial, în loc
să intre în negocieri tot cu Guvernul român pentru prelungirea acestei Convenţiuni a făcut
învoială numai cu Turcia. Prinţul Gorceakov replică: „ Rusia a fost oprită de atitudinea din
ultimul timp a României de a mai intra în tratative cu ea. Rusia e silită însă să stăruie a avea
trecere liberă a trupelor sale prin România şi declaraţia împăratului în această privinţă e
categorică. Principele Carol invită pe Kogălniceanu să telegrafieze Prinţului Ghica la Petersburg
spre a răspunde Prinţului Gorceakov: „Principele Carol nu poate admite că acea ameninţare vine
de la împărat, iar răspunsul său este următorul: O armată care a luptat la Plevna în faţa
împăratului Alexandru al ll-lea poate să se bată până va fi nimicită, dar nu se va lăsa să fie
dezarmată." (Notă a lui Carol I, apud. Stelian Neagoe, Istoria unirii românilor)

Tratatul de Pace de la Berlin 13 iulie 1878:

Art. 43. înaltele Părţi contractante recunosc independenţa României, legând-o de condiţiunile
expuse în următoarele două articole.
Art. 44. în România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă
nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi
civile şi politice, funcţiuni şi onoruri, sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice
localitate ar fi...
Art. 45. Principatul României retrocedează Majestăţii Sale împăratului Rusiei porţiunea
teritoriului Basarabiei despărţită de Rusia în urma Tratatului de la Paris din 1856...
Art. 46. Insulele formând Delta Dunării, precum şi Insula Şerpilor, sandjacul Tulcei, cuprinzând
districtele (cazas) Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Macin, Babadag, Hârşova,
Kiustenge, Megidia sunt întrupate cu România. Principatul mai primeşte afară de aceasta ţinutul

40
situat la sudul Dobrogei, până la o linie care, plecând de la răsărit de Silistra, răspunde în Marea
Neagră, la răsărit de Mangalia,

Războaiele balcanice au deviat pentru scurt timp atenţia opiniei publice de la tot mai ascuţitul
conflict româno-maghiar din Transilvania; guvernul conservator al lui Titu Maiorescu a dus
România în cel de-al doilea război, mijlocind apoi pacea de la Bucureşti (1913), prin care
România anexa Cadrilaterul, jumătatea de Dobroge lăsată Bulgariei la 1878. A fost, fără
îndoială, o măsură pripită, care va învenina pentru multă vreme, în mod inutil, relaţiile cu
Bulgaria şi va slăbi, în chip fatal, frontul de sud în clipa intrării României în război. (Vlad
Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre)

Bucureşti, a dat satisfacţie României, care a primit aşa-numitul Cadrilater... considerat ca dând
ţării noastre o frontieră sigură în Dobrogea. Găzduirea acestui congres de pace balcanic (pentru
prima dată ţările din Europa de Sud-Est discutau şi rezolvau problemele lor fără ca marile puteri
să fie de faţă!) la Bucureşti a fost un indiciu al prestigiului căpătat de România în plan
internaţional. Mai mult decât aceste succese spectaculoase, anul 1913 a înregistrat un eveniment
ştiut numai în cercurile diplomatice: formal aliată cu Austro-Ungaria, România a desfăşurat în
criza balcanică o politică contrară intereselor Vienei, interesată să consolideze Bulgaria şi să
slăbească Serbia, percepută ca o ameninţare pentru securitatea Dublei Monarhii. (Florin
Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român)
Alianţa noastră cu Puterile Centrale nu ne fusese impusă de voinţa sau de simpatiile personale
ale regelui Carol, ea ne fusese impusă de necesităţile fatale ale împrejurărilor. Faţă de atitudinea
pe care Rusia o luase după războiul din 1877 n-aveam altă ieşire decât să ne alipim Puterilor
Centrale. (I.G.Duca, Amintiri (1914-1916) )
„Pentru intelectualii români, anul 1848 a marcat triumful ideii de naţiune. în Moldova şi în Ţara
Românească, ei au căutat să desfiinţeze protectoratul rus şi să restabilească echilibrul istoric cu
Imperiul Otoman, în vreme ce în Transilvania, Banat şi Bucovina şi-au propus să unească pe toţi
românii într-un stat autonom. Dar astfel de gânduri contraveneau pragmatismului Rusiei şi
Austriei." (Istoria românilor, 1998)

„înălţimea voastră [domnul Constantin Mavrocordat], ne mustraţi pentru darurile date, dar altfel
nu putem face nimic, nici nu e bine să nu dăm căci poarta marelui vizir şi cei din jurul lui sunt
nemărginit de lacomi. Când vor ceva, prima propunere o fac cu blândeţe, apoi încep ocările,
forţa, ameninţările, încât nu te poţi opune." (Reprezentanţa diplomatică a Moldovei la
Constantinopol, 1985)

Un boier din Buhuşi îşi trimite copilul să înveţe la Paris. Peste un timp, doreşte să facă şi el
călătoria. La sugestia soţiei îşi face haine europeneşti, pe care le îmbracă după multe discuţii. La
frontiera austriacă un prim şoc. Pentru cele trei ocale de tutun pe care le avea în bagaj, vameşul
austriac îi cere o taxă. De unde să ştie el, venit dintr-o ţară unde boierii nu plăteau nici-un fel de

41
dări şi unde habar n-aveau de lege şi de regulament că „aşa se trăieşte în lumea civilizată". (N.
Gane, Scrieri, în Istoria României în texte)

Între 7-17 octombrie 1860, principele Al. loan Cuza a făcut o vizită sultanului, Abdul Mejid
(1839-1861). Dimitrie Bolintineanu care a descris călătoria face următoarele aprecieri:
„Vizita Măriei sale, deşi subordonată voinjei Europei, are alura unei întrevederi a doi suverani,
dintre care cel mai interesat în chestiune este împăratul otomanilor. Niciodată în cazuri de
acestea, Poarta nu a exprimat atâta dorinţă de a vedea un domn român în capitala Turciei,
niciodată nu a oferit mai multe onoruri aleşilor românilor, însă niciodată un domn nu a arătat mai
multă demnitate, mândrie naţională şi mai puţină grabă de a face această vizită impusă de
tratate." (D. Bolintineanu, Călătoria domnitorului Principatelor Unite la Constantinopol, 1860)
Înainte de a primi scrisoarea marelui vizir Fuad-Paşa, Cuza scrisese unui alt înalt oficial otoman,
explicându-i de ce a fost nevoie să secularizeze averile mănăstireşti şi la sfârşit adăugase aceste
cuvinte care rezumau situaţia: „în această chestiune, Alteţă, eu nu sunt principele românilor, eu
sunt România însăşi." (C. C. Giurescu, Viaţa şi epoca lui Cuza-Vodă, 1966)

„Art. 1 - Cele două părţi se angajează să nu intre în alianţe una împotriva celeilalte. Art. 2 - Să-şi
acorde ajutor în cazul unui atac neprovocat. Art. 3 - Casus foederis intervine pentru Statul
Român numai în cazul atacării Austro-Ungariei. Art. 4 - în cazul unui război purtat în comun să
nu încheie pacea separat. Valabilitatea tratatului este de 5 ani." (Politica externă a României,
Dicţionar cronologic, 1986)

Legea naţionalităţilor din Ungaria (1868):

„Art. 1 - Deoarece în virtutea unităţii politice a naţiunii, limba de stat a Ungariei e limba
maghiară şi pentru viitor limba de deliberare şi discuţie a parlamentului ungar e exclusiv limba
maghiară. Legile vor fi create în limba maghiară. Acestea trebuie însă să fie editate în traducerea
autentică şi în limbile tuturor celorlalte naţionalităţi ce locuiesc în ţară. Limba oficială a
guvernului ţării e şi pe viitor în toate ramurile administraţiei limba maghiară. Art. 26 - Precum
până aici fiecare cetăţean al patriei, aparţină el oricărei naţionalităţi, fiecare comună, fiecare
biserică şi comunitate bisericească a avut dreptul, întocmai astfel vor avea dreptul de a-şi înfiinţa
prin mijloace proprii, ori prin asociere, şcoli primare, secundare sau superioare."
(Istoria României în texte)

Între 13 iunie şi 13 iulie 1878 s-a desfăşurat Congresul de la Berlin. Primul-ministru, Ion C.
Brătianu, şi ministrul de externe M. Kogălniceanu au transmis Congresului un memoriu în 5
puncte:

42
„a) Nicio părticică de teritoriu să nu se deslipească de la statul român, b) România să nu
servească armatelor ruse ca drum de trecere, c) Principatele României, în puterea drepturilor sale
seculare, ia din nou în stăpânire insulele Dunării şi gurile Dunării, dimpreună cu Insula Şerpilor,
d) România să primească o despăgubire proporţional cu forţele ce a dus în luptă şi în forma cea
mai corespunzătoare, e) Independenţa României va fi solemn recunoscută şi teritoriul ei declarat
neutral." (Memoriile regelui Carol I al României, de un martor ocular)

 Organizarea Congresului de pace la Berlin evidenţiază rolul pe care Germania îl are după
1871 în relaţiile internaţionale
 Mihail Kogălniceanu- ministru de externe al Romaniei in timpul razboiului ruso-romano-
turc
 Napoleon al III-lea împărat al Franţei, a acordat un important sprijin românilor în
perioada unirii şi a domniei lui Cuza
 Ion I.C. Brătianu a ocupat de mai multe ori funcţia de prim-ministru a condus delegaţia
României la Conferinţa de pace.
 Oscar Han, Monumentul Victoriei, Mărăşeşti
 Istoricii consideră că 16 iulie 1683, ziua când a fost despresurată Viena asediată de turci
şi a început expansiunea Imperiului habsburgic, marchează unul din cele 10 eveni-mente
care „au zguduit lumea" („L'Histoire"nr. 268, sept. 2002)
 Take lonescu a avut un rol important în crearea Micii înţelegeri

43