Universitatea Ovidius Constanța

Facultatea de Drept și Științe Administrative

REFERAT
Aspecte ale cercetării la faţa locului a urmelor
biologice din perspectiva efectuării expertizelor
genetice judiciare

Coordonator științific:
Profesor Universitar Dr.
Drăghici Vasile

Masterand:
Ion Nicolae Sorin

CONSTANȚA
2019
 Aspecte ale cercetării la faţa locului a urmelor biologice din
perspectiva efectuării expertizelor genetice judiciare
„Să ai justiţia în sânge, să ai cromozomi de jurist”
(Valeriu Butulescu – „Frunze fără ram”).

Pregătirea cercetării

Totalitatea însuşirilor şi a laturilor esenţiale în virtutea cărora informaţiile aduse de un

profil genetic pot fi valorificate corespunzător se bazează pe o înşiruire de etape care încep
din momentul în care a avut loc infracţiunea. Chiar de la intrarea în scena infracţiunii a
personalului autorizat este bine să se ţină seama că prin necunoaşterea adecvată a materiei
asupra căreia este orientată acivitatea subiectului, pot fi introduse erori care, odată înglobate,
sunt foarte greu de corectat.
Procesul de investigare, documentare şi examinare a locului infracţiunii, din punctul
de vedere al valorificării urmelor sau microurmelor biologice prin metode de analiză genetică,
se bazează pe o serie de reguli de care va depinde calitatea informaţiilor aduse de aceste tipuri
de investigaţii.
Investigatorul trebuie să înceapă cercetarea încet şi metodic pentru a reuşi să identifice
şi să colecteze urmele şi microurmele prezente în scena infracţiunii. Decizii rapide trebuie
luate doar în cazul în care sunt identificate urme în pericol a fi distruse sau compromise.
Înainte de intrarea în scena faptei este bine ca investigatorul să fi obţinut deja cât mai
multe informaţii despre scopul cercetării şi valoarea tipului de urme care pot fi prezente.
Aceste informaţii sunt bazate pe starea împrejurilor, date despre victimă şi autor, precum şi
alte informaţii de la anchetatorii care au intrat deja în contact cu locul faptei şi au ca scop
prevenirea distrugerii sau compromiterii oricăror urme.
Investigatorul trebuie să dea un sens logic cercetării pentru descoperirea urmelor şi să
utilizeze resursele cognitive dobândite petru a face corelaţii logice între tipurile de urmă şi
zonele ţintă unde acestea pot exista.
Criminalistul trebuie să documenteze şi să înregistreze orice aspect sesizat pe
parcursul procesului de investigare a scenei infracţiunii, începând cu observarea şi finalizând
cu recoltarea probelor. Acest lucru este necesar pentru a putea reobserva de câte ori este
necesar locul faptei în condiţiile de dinaintea intrării, ridicării urmelor sau modificării
acestuia.

Cercetarea la faţa locului

Examinarea locului faptei începe de regulă cu un tur al zonei care are ca scop
marcarea prezenţei probelor, punctul de intrare al autorului, localizarea victimei şi alte detalii
care pot fi valorificate pe parcursul cercetărilor.
Constituirea unei tactici de cercetare a câmpului infracţiunii pentru identificarea
probelor biologice ce pot fi valorificate pentru genotipare judiciară trebuie să ţină cont de
tipul infracţiunii, a scenei, precum şi de starea victimei. Vor fi căutate acele suporturi de urme
sau microurme biologice care au fost accesate de autor sau victimă, în funcţie de caz, prin
intermediul cărora a fost posibilă realizarea unui transfer direct şi care vor demonstra prezenţa
autorului sau a victimei într-un spaţiu determinat. Scopul final este acela de a identifica sau
deduce obiectele suport purtătoare de urme sau microurme biologice care pot aduce înformaţii
în ancheta judiciară.

-1-
 Prezenţa probelor biologice de interes pentru anchetă în scena infracţiunii se datorează
transferului acestora în mod direct şi uneori indirect, presupunând că acestea nu au ca sursă
existenţa unei contaminări.
De modul în care organul judiciar descoperă și ridică de la fața locului urmele
biologice depinde nu numai reușita expertizei biocriminalistice, dar mai ales clarificarea unor
probleme esențiale referitoare la fapta penală. Capacitatea de a efectua analize succesive de
ADN din dovezile biologice de la locul faptei depinde foarte mult de tipul de material
biologic şi de felul în care au fost conservate. Astfel, tehnica folosită pentru a recolta
asemenea dovezi, cantitatea şi tipul materialului biologic care trebuie recoltat, modalitatea
prin care materialul trebuie împachetat şi modul de conservare a acestuia reprezintă punctele
sensibile ale programului medico-legal de testare a ADN-ului.
Există mai mulţi factori de risc ce pot compromite probele făcându-le inapte pentru
analiza genetică judiciară. Astfel, dacă urmele nu sunt recoltate, înregistrate, ambalate,
conservate şi transportate corespunzător, respectând regulile impuse prin managementul de
calitate şi dispoziţiile care reglementează această activitate, acestea nu vor satisface condiţiile
minime pentru a fi admise ca probe în justiţie. De asemenea, dacă probele nu sunt înregistrate
înaintea ridicării, iar custodia acestora nu este documentată, atunci originea lor poate fi
contestată. În plus dacă probele sunt recoltate incorect, se pot distruge, se pot contamina sau
se pot degrada. În aceste condiţii este obligatorie fotografierea şi/sau filmarea dovezilor
înainte de a fi atinse, deplasate sau recoltate, observarea poziţiei şi condiţiei în care se află
dovezile, observarea şi schiţarea distanţelor dintre dovezi şi alte obiecte de la locul faptei.
stabilirea şi schiţarea condiţiilor dovezilor biologice.
Anchetatorii trebuie să-şi adapteze tehnicile de fixare, recoltare si analiză a urmelor
biologice la cantităţile şi starea de conservare a materialului biologic, dat fiind că mijloacele
din ce în ce mai complicate şi laborioase de comitere a infractiunilor duc la prezenţa la faţa
locului a unor cantităţi mici de material biologic. Personalul implicat în cercetarea la faţa
locului trebuie să utilizeze echipament de protecţie adecvat în scopul reducerii riscului de
contaminare. Este vorba despre salopetă pentru corp cu glugă, protecţie de plastic antistatică
pentru picioare, mănuşi si mască pentru gură. Toate aceste precauţii reduc dar nu elimină
implicit contaminarea probelor ADN.
Atunci când anchetatorul poartă mască pentru gură, se recomandă să nu vorbească şi
să nu o atingă în mod repetat. Mănuşile şi masca trebuie schimbate regulat în afara locului
faptei pentru a reduce contaminarea si intercontaminarea. Mişcarea la faţa locului trebuie să
fie minimă astfel încât să permită desfăşurarea activităţilor specifice.
Accesul în perimetrul în care s-a produs infracţiunea trebuie să fie strict limitat, permis
numai celor care au motive legitime să fie acolo, iar comunicarea verbală trebuie să fie
minimă. Ca măsură de precauţie ar trebui considerată posibilitatea de a se recolta probe de
referinţă de la persoanele care participă la cercetarea la faţa locului, precum şi de la cele care
au avut acces la locul faptei, în vederea gestionării corecte a cazului în situaţiea existenţei
unei contaminări.
Urmele biologice pot fi secreţii (salivă, secreţie nazală, lapte matern), excreţii (urină,
spermă, fecale, spută, vomismente, etc), ţesuturi moi (sânge, piele, ţesut muscular, masă
cerebrală) sau ţesuturi dure (oase, ughii, păr). Urmele de la faţa locului sunt întotdeauna
asociate, iar cele mai importante sunt sângele, saliva, sperma şi firele de păr.
Modul în care organele judiciare descoperă şi ridică urmele este foarte important
pentru că ajută la elucidarea cazului1.

1
„Tactica identificării si valorificării probelor genetice din scena infracţiunilor”- articol prezentat în reviste de
specialitate - Romica Potorac

-2-
 Precautii la descoperirea şi ridicarea urmelor de sânge și salivă
Depistarea petelor de sânge se face de obicei cu surse de lumină care dispun de filtre
de culoare, dar este necesară şi aplicarea la faţa locului a metodelor biologice pentru a se
stabili cu exactitate că este vorba despre o urmă de sânge si că nu a fost confundată cu alte
categorii de urme cum ar fi coloranţi, vin, suc, cerneală ori cu pete de rugină. Folosirea
reactivilor (de orientare sau de probabilitate) este necesar să se facă cu prudenţă maximă
pentru a lăsa deschisă posibilitatea examinării complexe a urmelor de către specialist în
condiţii de laborator. Ridicarea lor necesită de asemenea maximă atenţie pentru că acestea pot
conţine si alte categorii de urme biologice care ar putea fi distruse.
În cazul urmelor de salivă trebuie respectate aceleaşi reguli ca și pentru petele de
sânge pentru a evita contaminarea.

Precauţii la descoperirea și ridicarea urmelor seminale

Ridicarea acestora necesită, poate mai mult decât alte urme biologice, precauţie
deosebită pentru păstrarea intactă a petei şi implicit a spermatozoizilor, principalul element
asupra căruia se îndreaptă examinarea. Precauţii se au în vedere şi la ambalarea acestor probe,
iar transportul lor trebuie să se facă în stare uscată, la adăpost de căldură şi de lumina soarelui.

Precauţii la descoperirea și ridicarea microurmelor

Acestea sunt urme biologice de transfer provenite din contactul cu pielea sau cu
transpiraţia. Prin manipularea de mai multe ori a unui obiect vor fi transferate pe suprafaţa
acestuia celule epiteliale care se vor depune stratificat şi ar putea fi folosite pentru
identificarea unui individ. La recoltarea microurmelor trebuie ţinut cont de această depunere
în straturi care oferă posibilitatea prelevării microurmelor biologice care provin de la mai
multe persoane. Toate aceste urme pot fi uşor distruse, deteriorate sau contaminate dacă
fixarea și ridicarea lor nu se face cu precauție şi atenţie sporită. Ridicarea obiectelor
purtătoare de urme de transpiraţie se face astfel încât prin manipulare şi transport să nu se
creeze urme noi pe respectivele obiecte. Din acest motiv, ambalajele trebuie să fie curate şi de
dimensiuni potrivite obiectelor.

Precauţii la ridicarea şi cercetarea firelor de păr

Ridicarea firelor de păr impune respectarea unor cerinţe minime cu privire la
menţinerea intactă a firului, evitarea amestecării lui cu alte fire de păr, inclusiv cu fire
provenite accidental de la cei care efectuează cercetarea. Important este să se păstreze intacte
depunerile de pe tija firului de păr, prevenindu-se aderarea de noi elemente.

Paricularităţi în descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor de salivă, sânge,

spermă şi de natură piloasă
Investigatorii şi personalul de laborator trebuie să colaboreze pentru a stabili cele mai
edificatoare componente ale probelor şi pentru a decide priorităţile. Fiecare poliţist trebuie să
fie atent la aspectele importante privind identificarea, recoltarea, transportarea şi depozitarea
probelor de ADN. Aceste probleme sunt esenţiale atât pentru echipajul de poliţie constatator,
cât şi pentru ofiţerul specialist şi cel criminalist. Materialul biologic poate conţine agenţi
patogeni periculoşi precum HIV sau virusul hepatitei B care pot cauza boli letale. Având în
vedere natura sensibilă a ADN-ului, poliţiştii trebuie să contacteze personalul laborant sau
tehnicienii, care se ocupă de ridicarea probelor atunci când există întrebări privind recoltarea
lor.
Examenul la locul faptei al urmelor biologice trebuie să descrie urma respectivă în
ceea ce priveşte forma, mărimea, culoarea, dispunerea etc, şi să fie urmat de fotografierea sau
-3-
efectuarea de schiţe ale urmelor respective. În cazul în care urmele sunt mici sau modificate,
datorită timpului scurs şi nu permit un diagnostic al naturii şi provenienţei, se va proceda la
recoltarea în vederea efectuării investigaţiilor de laborator.

Urmele de salivă
Urmele de salivă se formează prin depunerea lichidului secretat de glandele salivare
pe cele mai variate obiecte, prin contact nemijlocit al buzelor sau limbii cu respectivele
obiecte sau prin eliminarea salivei sub formă de spută. Urmele de salivă interesează cercetarea
criminalistică pentru posibilităţile de obţinere a unor date privind persoana căreia îi aparţin pe
baza grupei sanguine. De asemenea, se pot obţine informaţii cu privire la unele dintre
împrejurările în care a fost comisă infracţiunea. În prezent se poate identifica o persoană pe
baza examinării genetice a petelor de salivă 2.
Căutarea urmelor de salivă se face pe obiectele care ar fi putut veni în contact
nemijlocit cu gura omului, cum ar fi resturi alimentare, pahare, mucuri de ţigară, batiste sau
instrumente muzicale de suflat. În cazul proiectării sputei, saliva poate ajunge pe duşumele,
pe obiectele de mobilier, pe covoare sau pe sol.
Căutarea acestor urme necesită foarte mare atenţie pentru că saliva este incoloră și
fiecare obiect trebuie luminat sub diferite unghiuri, folosindu-se mijloace optice (lupe) și de
iluminare (lampa portativă cu ultraviolete) aflate în dotarea truselor criminalistice. În lumina
lămpii UV petele de salivă capătă o florescenţă albăstruie. Din sfera cercetării nu trebuie
excluse obiectele sau suporturile care aparent nu sunt apte să reţină acest tip de urme, cum ar
fi timbrele, plicurile, suporturile rujurilor. În literatura de specialitate se menţionează cazuri
de stabilie a grupei sanguine prin examinarea unei şesimi din suprafaţa unui timbru. La
căutarea urmelor de salivă nu trebuie pierdut din vedere că ele se pot confunda foarte uşor cu
alte urme biologice (spermă, secreţie vaginală, transpiraţie, mucus nazal), precum şi cu pete
de altă natură, anorganică sau organică, mai ales sucuri, vopsea, detergenti. Atunci când cade
pe suprafeţe netede saliva nu pătrunde în masa obiectului suport şi când este proaspătă are un
aspect umed, lucios, aproape incolor. Învechită, saliva se transformă într-o peliculă foarte fină
lucioasă. Pe obiectele absorbante imediat după depunere pătrunde în masa acestora,
umezindu-le uşor.
Petele de salivă de pe obiectele uşor de ridicat se iau cu tot cu obiectul suport care este
ambalat cu atenţie. De pe suporturile imposibil de transportat se ridică cu hârtie de filtru cât
timp sunt încă fluide sau se umezesc atunci cand sunt uscate. Acestea trebuie transportate de
urgenţă la laborator pentru a nu se distruge antigenele.
Interpetarea urmelor de salivă poate servi la obţinerea de date privind modalitatea de
formare a urmei, mediul profesional din care provine persoana, starea sa de sănătate, unele
deprinderi sau vicii, cum ar fi fumatul.
Urmele de salivă trebuie descrise cu exactitate în procesul verbal, precizându-se locul
şi starea în care au fost găsite. Ca o dovadă în plus acestea pot fi fotografiate.

Urmele de sânge
Urmele de sânge 3, prin frecvența cu care sunt întâlnite în câmpul infracțional dețin o
pondere particulară în cadrul investigațiilor crimialistice. Acestea pot oferi indicii necesare
clarificării împrejurărilor privind locul, timpul, mijloacele și modul de săvârșire a faptei.
Sângele reprezintă 1/13 din greutatea unei persoane şi se compune din 2 părţi principale:
plasma şi elementele celulare. Acestea sunt formate din globule roşii (hematii sau eritrocite),

2
„Tratat de Criminalistică” Ediţia a V-a - Emilian Stancu, Editura Universul Juridic Bucureşti, 2010, p.163.
3
Op.cit. p.159-161.
-4-
globule albe (leucocite) şi trombocite, fiecare avînd caracteristici distincte. Urmele
sangvinolente se pot prezenta sub formă de picături, stropi, dâre, bălţi sau mânjituri. Acestea
sunt consecinţa unei acţiuni violente exercitate asupra corpului persoanei, de natură să
determine, direct sau indirect, leziuni ale vaselor sanguine.
În funcţie de natura suportului, urmele de sînge pot fi absorbite de acesta (materiale
textile) sau pot rămâne la suprafaţă formând un strat sau o crustă distinctă (urmele de pe
mobilă, pardoseli, geamuri, arme, etc.).
Culoarea urmelor de sânge diferă în funcţie de vechimea, cantitatea, natura suportului
şi factorii care acţionează asupra lor cum ar fi temperatura, lumina, diverşi agenţi fizici şi
chimici. O urmă proaspătă este roşu stacojie şi lucioasă. Cu timpul luciul dispare, urma devine
solzoasă, iar culoarea ajunge de la brun roşcat la maroniu sau chiar negru. Pata poate avea
culoarea gri verzuie din cauza proceselor de putrefacţie. Asupra culorii urmelor de sânge,
afară de timp, care este hotărâtor, datorită oxidării treptate, mai acţionează starea atmosferică,
natura şi culoarea obiectului pe care se află, impurităţile din aer şi chiar din conţinutul
sângelui respectiv. Vechimea acestor urme mai poate fi apreciată şi după gradul deshidratării,
care se accentuează tot mai mult în funcţie de aceiaşi factori 4.
Calitatea urmelor de sânge poate fi influenţată de acţiunile exercitate de om, de
exemplu dacă se încearcă eliminarea petei prin răzuire, spălare sau prin distrugerea suportului
care conţine urma. De multe ori însă aceste încercări nu au rezultatul scontat. În plus, multe
modificări pot apărea din cauza contactului suportului purtător de urme cu alte materiale.
Descoperirea urmelor sangvinolente reprezintă o activitate de o mare importanţă.
Urmele evidente, cum ar fi o baltă de sânge, nu ridică probleme deosebite anchetatorilor care
trebuie să le identifice, însă un grad mai mare de dificultate este în depistarea urmelor care au
suferit modificări prin scurgerea timpului, a celor aflate în cantitate mică, a celor care prezintă
o culoare ce se poate confunda cu aceea a suportuui sau a petelor care au fost înlăturate în
parte de autor. Greutatea mai mare în căutarea urmelor de sânge la locul faptei se întâlneşte
când acestea au fost distruse prin spălare, la care se mai adaugă şi o perioadă lungă de timp de
la săvârşirea infracţiunii până în momentul cercetării locului respectiv. Dar şi în asemenea
situaţii, resturi din urmele de sânge spălate se pot descoperi la locul faptei, printr-o muncă
meticuloasă de examinare a zonelor mai ascunse, cum ar fi: în masa tapiţeriilor, sub duşumele
sau parchet, părţile de jos ale pereţilor ori ale mobilelor, crăpăturile mozaicurilor etc. În
procesul acestor cercetări nu trebuie de uitat că, prin spălare, cantitatea mare de sânge este
înlăturată, resturile rămase sunt puternic diluate şi amestecate cu substanţele folosite la
spălare, cu alte corpuri străine.
Căutarea urmelor de sânge se face în funcţie de particularităţile locului sau suportului
cercetat. Astfel urmele de sânge de pe îmbrăcăminte şi corpul persoanelor (victima sau
infractor) necesită o cercetare atentă mai ales în cazul autorului, care de regulă încearcă să
îndepărteze petele. Totuşi, acestea pot rămâne în profunzimea ţesăturii, la cusături, în
manşete, în interiorul buzunarelor, pe rama pantofilor, sub unghii, în păr sau pe diverse
obiecte de uz personal. Petele de sânge mai pot fi găsite și pe portiunea de teren si obiectele
de la locul infracțiunii sau de la locul unde a fost descoperit cadavrul. Este vorba despre
covoare, încheieturile parchetului sau ale dușumelei, obiecte de mobilier, ziduri, uşi, ferestre,
sol sau vegetație. Instrumentele folosite în săvîrșirea infracțiunii reprezintă și ele un suport pe
care deseori criminaliștii găsesc urme de sânge. Nu trebuie pierdute din vedere instalațiile
sanitare, vasele sau obiectele ce ar fi putut servi la înlăturarea urmelor sau a cadavrului.
Depistarea petelor care prezintă suspiciuni că ar fi sânge se face de obicei prin
folosirea surselor de lumină cu filtre de culoare, roșii sau verzi. Acestea sunt capabile să

4
„Medicina judiciară” - N.V. Popov, Editura de stat pentru literatura ştiinţifică, Bucureşti, 1954

-5-
scoată în evidență urma atunci când iluminarea suprafeței cercetate se face sub un unghi
ascuțit. O urmă de sânge poate fi ușor confundată cu alte categorii de urme şi de aceea, după
descoperirea petelor suspecte este necesară aplicarea de metode biologice pentru a se stabii
dacă este vorba într-adevăr de sânge sau de alte substanțe, cum ar fi coloranți, pete de rugină,
vin, sucuri, cerneală, etc.
Primele reacții utilizate au doar un caracter orientativ sau de probabilitate şi sunt cele
bazate pe apă oxigenată. Aceasta produce o efervescență caracteristică eliberării oxigenului
din sânge. Un alt reactiv este pe bază de luminol, care prin împrăștiere pe urmele presupuse
de sânge, sub acțiunea radiațiilor ultraviolete, determină o fluorescență oarecum particulară.
Alte reacții mai sunt cele determinate de acid sulfuric, reactivul Medinger pe bază de verde
leuco-malachit sau rectivul Adler pe bază de benzidină. Luminolul este o soluție fluorescentă,
în compunerea căreia intră perborat de sodiu, carbonat de sodiu anhidru și aminoftalhidrazidă.
Reactivul Medinger conține, pe lângă verde leuco-malachit, eter, acid acetic glacial și apă
oxigenată. Folosirea acestor reactivi de orientare trebuie făcută cu prudență și este bine să se
apeleze la un specialist în biocriminalistică, acesta urmând să facă cercetarea orientativă prin
prelevarea unor cantități mici de sânge într-un geam de ceas și verificarea lor pe baza
reactivilor orientativi.
Fixarea urmelor descoperite se face prin descrierea în procesul verbal sau prin
fotografiere. Este vorba despre fotografia schiță, cea de detaliu și de fotografia separatoare de
culori. Descrierea urmelor de sânge parcurge două faze. În prima fază se arată aspectul lor
general, formele sub care se prezintă, locul sau obiectul pe care se află, la ce distanţa faţă de
alte urme ori obiecte importante. După aceea, în faza a doua, se descrie fiecare urmă în parte,
începând cu aspectul ei, adică dacă este baltă, dâră ori mânjitură, forma sa, culoarea, starea
fluidităţii, distanţa la care se află faţă de alte urme sau de anumite obiecte fixe, dimensiunile,
eventualele corpuri străine descoperite în ea. Când asemenea urme se află pe corpul sau
hainele victimelor ori pe alte persoane, alături de cele menţionate, se mai specifică în ce zonă
a corpului sau a îmbrăcămintei se află, ce fel de urme mai sunt în apropierea lor. În acest sens,
nu se uită precizarea dacă, faţă de poziţia leziunilor, urmele descrise se găsesc în poziţie
inferioară ori nu. Distanţele la care se află se specifică în centimetri şi milimetri.
Fotografierea urmelor de sânge, de asemenea, parcurge două faze. Prima fază cuprinde
fotografiile pentru fixarea aspectului general al urmelor în cauză, în raport cu obiectele sau cu
alte urme din imediata lor apropiere. Iluminarea lor este bine dacă poate fi cea naturală,
Pentru iluminarea artificială mai potrivite sunt becurile mate decât lămpile fulger, deoarece
acestea din urmă creează umbre puternice, care atenuează multe din detaliile imaginii
realizate. Izvorul de lumină artificială poate fi aşezat în spatele aparatului de fotografiat sau
două izvoare din părţile laterale. Aparatul de fotografiat va fi cu obiectivul orientat
perpendicular pe urmele fixate prin acest procedeu.
Fotografierea în detaliu a acestor urme se realizează astfel ca, în imaginea obţinută, să
fie evidenţiate formele petei de sânge, marginile şi dimensiunile sale, folosindu-se în acest
scop rigla gradată pentru fotografia la scară. Pentru fotografierea urmelor de dimensiuni mici,
cum sunt picăturile de sânge, trebuie în prealabil astfel mărită distanţa focală încât să se poată
fotografia de la distanţe între 5 şi 10 cm, ca în cazul urmelor de mâini. Ca la toate
fotografierile de detaliu, aparatul fotografic trebuie să fie aşezat pe un stativ, cu obiectivul
orientat perpendicular pe urmă. Dacă se fotografiază cu iluminare artificială, este de preferat
utilizarea a două izvoare de lumină, aflate în părţile laterale ale aparatului fotografic, cu razele
orientate pe urmă sub un unghi ascuţit, cam de 45°. În situaţiile când avem de fotografiat mai
multe urme de sânge în grup, sub formă de picături mici, fotografiile de detaliu pot să
cuprindă mai multe asemenea picături, esenţialul este să fie redate particularităţile de formă şi
mărime.

-6-
 De obicei, urmele de sânge şi leziunile de pe corpul victimei, în ultimele decenii, se
fixează pe materiale fotosensibile color, spre a evidenţia şi pe această cale nuanţele de culoare
a urmelor descoperite 5. Pentru imprimarea pe peliculă a raportului dintre urmele de sânge şi
alte urme sau obiecte de la locul faptei, se recurge la filmare, când este potrivit să se facă apel
la serviciile unei persoane de specialitate 6.
In ceea ce priveşte recoltarea petelor de sânge trebuie respectate câteva reguli
esenţiale: această operațiune se face de către personal medical calificat, în două eprubete de
câte 5 ml fiecare, folosind EDTA ca anticoagulant; fiecare eprubetă trebuie etichetată în data,
ora, numele persoanei, numele celui care recoltează, numărul cazului şi numărul de expunere;
probele de sânge se introduc în frigider (nu îngheţate) şi trebuie date în lucru cât mai curând
posibil.
Ridicarea urmelor de sânge presupune probleme în special în cazul celor care se
găsesc pe obiecte care nu pot fi transportate. Astfel, dacă petele sunt uscate se pot răzui sau
racla împreună cu o bucată de suport. Urmele care se prezintă sub forma unei bălți se pot
absorbi cu pipeta sau cu hârtia de filtru, iar cele dispuse pe suprafețe care nu se pot răzui sau
așchia se solubilizează si se ridică tot pe o hârtie de filtru. Acestea vor trebui însă analizate cât
mai repede. Urmele formate pe zăpadă se ridică prin introducere sub aceasta a unei hârtii, a
unui tifon sau a unei hârtii de filtru. Elementele de vegetație pătate de sânge se taie, iar
pământul sau nisipul ce contine urme de sânge se ridică cu totul. Sângele lichid se recoltează
cu o seringă curată (de preferinţă sterilă) sau cu o pipetă şi se transferă într-o eprubetă curată.
Un cheag de sânge poate fi transferat într-o eprubetă curată cu o spatulă curată, dar o bucată
de bumbac curată poate fi folosită pentru a absorbi sângele lichid sau cheaguri de sânge.
Eşantioanele vor fi etichetate cu numărul cazului, numărul articolului, data ora şi numele celui
care recoltează. Dacă sunt recoltate eşantioane de sânge uscat, acestea trebuie să fie
conservate pe un anticoagulant, păstrate la frigider şi aduse cât mai curând posibil la
laborator.
Ambalarea și transportarea urmelor de sânge trebuie efectuate cu multă grijă
deooarece există riscul alterării rapide a acestora. O greșeală comisă frecvent este ambalarea
îmbrăcămintei sau obiectelor purtătoare de sânge în saci de plastic și nu în saci de hârtie. Cea
mai importantă regulă, recomandată insistent de medicii legiști, este aceea că nu se ambalează
obiectele purtătoaare de urme de sânge în stare udă sau în material plastic. Nerespectarea
acestei cerințe poate genera dificultăți în examinarea biologică și se poate ajunge chiar la
imposibilitatea de a stabilli grupa sanguină sau de a determina chiar natura petei. Obiectele
ude trebuie mai întâi lăsate să se usuce și apoi se ambalează separat. Timpul de depozitare a
acestora trebuie să fie însă cât mai scurt posibil.7
Interpretarea urmelor de sânge la fața locului este o activitate cu rezonanță în
clarificarea ulterioară a împrejurărior săvârșirii faptei. Conservarea şi consemnarea
morfologiei petelor de sânge la locul faptei prezintă un interes deosebit prin datele ce pot fi
puse la dispoziţia anchetei penale, prin expertiza criminalistică sau medico-legală. În cazul
petelor de sânge sunt relevante mai multe aspecte. Unul dintre ele este locul unde s-au găsit
(pe victimă , pe agresor, pe obiecte din mediul în care se aflau victima sau agresorul sau în
care s-au consumat faptele). Pentru consemnarea riguroasă a topografiei petelor, în afara
procesului verbal de constatare, se execută schiţe, fotografii judiciare sau înregistrări video,
care vor reda raporturile şi distanţele dintre ele şi cadavru sau obiectele din jur precum şi
detaliile morfologice. Un alt aspect important îl reprezintă suporturile pe care cad petele de

5
„Aspecte privind cercetarea la faţa locului în infracţiunile de omor” - L. Coman, Bucureşti, 1975, p.67.
6
„Filmul judiciar” - I. Anghelescu, A. Barciuc, I.G.M., Bucureşti, 1974, pag. 72-73; L. Coman, op. cit., pag. 59-
60
7
„Genetică Judiciară”, – Romica Potorac, Editura ETEA, 2005, p. 83.
-7-
sânge şi care condiţionează aspectul şi modul de conservare al acestora, aceste suporturi
putând fi conservate/neabsorbante (metale, lemn lăcuit, material plastic) sau neconservante -
absorbante (textile, pământ, tencuială, cărămidă). Pe primele se formează de obicei pelicule
lucioase, friabile, cu forma păstrată, iar pe celelalte apar urme difuze cu caracter neregulat.
Sângele se poate găsi sub forma de picături, bălţi, împroşcări, cruste, mânjituri, toate având
consecinţa modului de producere prin stropire, picurare, prelingere, ţâşnire sau contact direct.
Uneori, sângele este amestecat şi cu alte produse biologice, cum ar fi: substanţa cerebrală,
fragmente de organe, fire de păr, spermă, vomismente etc. Dacă sângele cade pe un plan
orizontal, în direcţie perpendiculară şi de la mică înălţime, se va forma o pată compactă,
circulară, cu contur zimţat. În căderile de la înălţimi mai mari, în jurul petei centrale se
formează pete mai mici, satelite, cu forme diferite, punctiforme sau lineare.
După forma pe care o ia o picătură de sânge se poate stabili înălțimea de la care a
căzut. Marginile urmei sunt cu atât mai zimțate cu cât înălțimea este mai mare. Forma rotundă
este determinată de căderea sub un unghi drept, iar forma alungită, când unghiul de incidenţă
a fost ascuţit. În cazul căderii sub un unghi drept şi de la o înălţime de până la 25 cm, picătura
de sânge are formă rotundă şi marginile netede; de la o înălţime între 25 – 150 cm, picătura
are marginile dinţate; picătura de sânge are marginile dinţate foarte pronunţat, cu stropi pe
margine sub formă de raze, când distanţa de cădere depăşeşte 150 centimetri. Desigur că
aceste forme se întâlnesc când obiectul primitor are o suprafaţă destul de netedă. Pe obiectele
poroase nu vom întâlni asemenea forme.
Pata de sânge cu o formă alungită, asemănătoare cu cea a unui semn de exclamare,
provine de la o persoană în mers. Partea ascuțită este în direcția deplasării. De asemenea se
poate stabili dacă sângele provine din artere sau vene după forma, dispunerea și cantitatea
stropilor. Dacă hemoragia este de origine venoasă, se formează lacuri, iar dacă sursa este
arteriala, sângele este proiectat în jet, la înălţime şi la distanţe mari.
Dârele de sânge stabilesc direcția în care a fost deplasat cadavrul, după cum prezența
unor mutitudini de urme, împrăștiate de o suprafață mare, poate indica nu numai că victima s-
a zbătut sau s-a luptat cu agresorul, ci și faptul că autorul infracțiunii este purtător sigur al
urmelor de sânge. Dacă la fața locului se găsesc urme de sânge aparținând a două grupe
diferite, dintre care una a victimei, sunt șanse mari ca unele dintre ele să fie ale autorului și
atunci se poate stabili grupa de sâge a acestuia.
După vechimea petei, se mai poate stabili data aproximativă de formare a urmei, dar
lucrul acesta poate fi mai sigur precizat după examenele de laborator.

Urmele de spermă
Urmele de spermă fac parte din categoria acelor urme biologice întîlnite în diverse
împrejurări, care numai aparent au o frecvenţă redusă. De regulă, prezenţa lor este
caracteristică săvârşirii unor infracţiuni cu un grad de periculozitate ridicat, cum ar fi omorul
sau infracţiunile sexuale (violul, pedofilia, seducţia, perversiunea şi corupţia sexuală,
incestul). Acestea aduc precizări în legătură cu mobilul și natura faptei. Petele seminale sunt
importante în cercetarea criminalistică pentru că ajută la obţinerea unor date utile privind
delimitarea cercului de suspecţi, iar unii specialişti spun că pe baza acestor probe se poate
identifica chiar persoana de la care provine.
Formarea urmelor de spermă se face prin depunerea pe diverse suporturi a lichidului
spermatic ejaculat în momentul unui contact sexual, al masturbării sau ca o consecinţă a unei
tulburări neuropsihice În cele mai multe cazuri petele seminale se găsesc în stare uscată.
Acestea au un contur neregulat, o culoare gri albicioasă şi sunt aspre la pipăit dacă se
formează pe suporturi absorbante, de tipul ţesătuilor din fibre natuale. La suporturile mai

-8-
puţin absorbante cum sunt cele din ţesuturi sintetice, urmele au un aspect de crustă solzoasă şi
lucioasă 8.
Căutarea acestui tip de urme presupune examinarea corpului victimei, îndeosebi a
orificiilor naturale (examinare efectuată de cadre medicale) şi a lenjeriei de corp şi de pat. Se
analizează de asemenea îmbrăcămintea. Spre deosebire de alte genuri de urme, cele de spermă
sunt mai uşor de detectat şi recunoscut datorită fluorescenţei lor specifice, de nuanţă
albăstruie, determinată de radiaţiile ultraviolete. Această fluorescentă nu reprezintă însă o
indicaţie de certitudine ci una cu caracter de orientare.
Probele de lichid spermatic găsite la faţa locului se cataloghează prin observare,
înregistrare video şi desenare. De obicei se foloseşte o seringă curată pentru a transfera
lichidul spermatic într-o eprubetă sterilă (dacă e posibil de tip Vacutainer)9 şi se etichetează
eprubeta cu numărul cazului, data, ora, localizarea şi numele celui care recoltează. Proba se
păstrează la frigider şi se aduce la laborator cât mai curând posibil. În mod alternativ, lichidul
spermatic poate fi transferat pe o bucată de bumbac prin absorbţie. Bucata de bumbac este
apoi uscată, împachetată, sigilată şi etichetată. Urmele de spermă de pe îmbrăcăminte, lenjerie
de pat, perne, şi alte obiecte transportabile, trebuie recoltate ca atare. Dacă un obiect are pe el
pete umede acestea trebuie lăsate să se usuce înainte de a fi recoltate, fiecare obiect trebuie
împachetat separat într-un recipient de hârtie curat, trebuie etichetat şi sigilat. Acestea trebuie
ţinute la frigider şi trimise la laborator cât mai curând posibil.
La ridicarea urmelor seminale este necesară o precauţie deosebită, astfel încât se ridică
întreg obiectul purtător de urme sau se taaie porţiunea care cuprinde pata, fără a se îndoi.
Urmele dispuse pe o suprafaţă tare nu se răzuiesc ci se taie cu tot cu suport, iar în cazul
picăturilor de pe păr se taie firele de păr. Petele de pe piele se recoltează prin umezirea
acestora cu apă distilată şi transferarea lor pe o hârtie de filtru. Transportul urmelor de spermă
trebuie să se facă în stare uscată, la adăpost de căldură și de lumina soarelui.
Interpretarea la faţa locului a urmelor seminale oferă date referitoare nu numai la
natura, mobilul şi modul de săvârşire a faptei, ci şi în legătură cu anumite deprinderi, aberaţii
sexuale sau anumite stări psihopatologice ale autorului.
Expertiza biocriminalistică a urmelor seminale va stabili în primul rînd dacă pata este
într-adevăr de spermă şi dacă este de origine umană sau animală. Posibilităţile de examinare a
urmelor de spermă faţă de alte urme bilogice sunt amplificate de capacitatea de supravieţuire
a spermatozoizilor. Astfel, la o femeie în viaţă spermatozoizii supravieţuiesc intravaginal
aproximativ 48 de ore, iar la un cadavru ei se pot conserva un timp mai îndelungat, chiar pînă
la 19 zile în cazul cadavrelor îngheţate. De asemenea, hainele care au calităţi absorbante bune
duc la conservarea spermatozoizilor luni bune. O particularitate deosebită a expertizei urmelor
de spermă o reprezintă posibilitatea individualizării persoanei ai cărei spermatozizi au fost
găsiţi în respectiva pată, la faţa locului sau pe victimă. Acest gen de identificare porneşte de la
faptul că, alături de spermatozoizii normali, există la fiecare individ și spermatozoizi cu forme
deosebite sau anormale. Tipurile diferite de spermatozoizi anormali alcătuiesc o mare
varietate de combinaţii, astfel încît nu pot exista doi bărbaţi cu acelaşi procentaj de celule
atipice. Rezerva exprimată în legătură cu acest gen de identificare porneşte de la faptul că
formele anormale ale spermatozoizilor nu prezintă caractere stabile, ele variind în cursul vieţii
individului, deci concluziile de identitate trebuie privite cu prudenţă..
În ultima perioadă au fost făcuţi paşi semnificativi în identificarea persoanei după
urmele de spermă, odată cu perfecţionarea tehnicilor de stabilire a tipologiei genetice a
spermei, destinate descoperirii şi cuantificării mărcilor genetice.

8
„Trata de Criminalistica” Ediţia a V-a - Emilian Stancu, Editura Universul Juridic Bucureşti, 2010, p.164.
9
,,Logica cercetării criminale,, Neculai Spirea Zamfirescu, Editura Printeuro Ploiești , p. 58-59.

-9-
 Urmele de natură piloasă
Firele de păr uman alcătuiesc o categorie distinctă de urme biologice - denumite şi
urme de natură piloasă prin a căror examinare se obţin date importante cu privire la pesoane şi
la împrejurările faptei, problemele rezolvate de expertiză înscriindu-se în aceleaşi coordonate
ca şi în cazul expertizei biocriminalistice a celorlalte urme biologice. În esenţă, se pot obţine
date despre natura, originea, caracteristicile de sex, vârstă, regiunea corporală din care
provine, pigmentaţia sau diverse particularităţi morfologice ale firului de păr 10.
Firul de păr este un element anexă al pielii, constituind sub aspect epidermic o
componentă a epidermului, a stratului cornos. Firul de păr este compus din două părţi
principale: rădăcina sau radixul şi partea liberă. Exteriorul firelor de păr, numit cuticulă, este
acoperit cu solzi cornoşi, orientaţi cu partea liberă spre vârful firului. Sub cuticulă se află
stratul cortical, alcătuit din celule alungite nenuclete, plasate paralel, uşor răsucite elicoidal.
Rădăcina părului este compusă dintr-o teacă epidermală şi una conjunctivală.
Firele de păr provin din regiunile păroase ale corpului, datorită procesului fiziologic
obişnuit al organismului, ori din cauza unor acţiuni de forţare, ca tăierea ruperea sau
smulgerea din rădăcină, cu ajutorul anumitor instrumente sau nemijlocit cu mâna. După
detaşare, firele de păr se depun pe cele mai variate obiecte de la locul faptei, pe duşumele,
canapele, covoare, fotolii, în chiuvetele de băi sau bucătării, pe instrumentele corp delict, pe
corpul victimei sau al făptuitorului. Când infracţiunea este comisă în câmp deschis ori în curţi,
livezi, grădini, aceste urme se depun pe pământ, iarbă, flori, frunze de arbuşti, iar în
accidentele de circulaţie pe vehiculele angajate în accident, pe corpul victimelor, pe diferite
obiecte aparţinătoare peroanelor participante.
Cu toate că sunt considerate uşor de examinat, firele de păr implică probleme
complexe atunci când sunt găsite la locul unei infracţiuni, fiind necesară o studiere atentă a lor
pentru a decide din ce parte a corpului uman provin, dacă sunt de origine umană sau animală,
dacă provin de la persoane de sex masculin sau feminin, vârsta persoanei, etc. În ultima
vreme, datorită progresului tehnicii criminalistice, cu ajutorul firelor de păr descoperite la
locul comiterii infracţiunii, s-a reuşit să se reducă mult cercul de suspecţi, pînă aproape de
identitate. În literatura de specialitate s-a subliniat în mod corect faptul că prezenţa firelor de
păr la faţa locului nu trebuie neapărat asociată unor acţiuni în exclusivitate violente. Sunt
destul de frecvente împrejurările în care firele de păr se pot desprinde de cap, de mâini sau de
alte părţi ale corpului fără a fi smulse sau tăiate, cum se întîmplă în cazul pălăriei sau a
fularului. De asemenea, introducerea braţului neprotejat de cămaşă într-un loc strâmt, pentru
sustragerea unui obiect, poate avea drept consecinţă căderea de fire de păr, datorită frecării
uşoare de marginea deschizăturii. Cu alte cuvinte, ne putem afla în faţa unor căderi
determinate de cauze fiziopatologice sau accidentale. Cu alte cuvinte, ne putem afla în faţa
unor căderi determinate de cauze fiziopatologice sau accidentale. Prin folosirea microscopiei
electronice se poate stabii cu mare probabilitate dacă firul de păr în litigiu aparţine sau nu
persoanei de la care s-au prelevat modelele de comparaţie, iar prin activarea cu neutroni se
poate face cu certitudine excluderea şi se stabilieşte exact dacă firul de păr în litigiu aparţine
persoanei de la care s-au prelevat modelele de comparaţie.
Particularitatile generale ale firelor de păr din diferite regiuni corporale privesc
lungimea, sfârşitul firului de păr, grosimea, secţiunea transversală, ondulaţia şi caracteristicile
capătului distal.
Lungimea de peste 10cm a firelor arată că ele nu pot proveni decât din regiunea
capului (rareori din barbă). Firele foarte scurte (0,5-2cm), când capătul lor distal este rotunjit

10
„Tratat de Criminalistică” Ediţia a V-a - Emilian Stancu, Editura Universul Juridic Bucureşti, 2010, p. 170.
- 10 -
sau ascuţit (adică este un fir întreg ), provin din sprâncene, gene sau orificiul nazal. Firele din
celelalte regiuni ale corpului au lungimea între 2 si 10 cm ( în general sub 6 cm ) şi sunt
subţiate atât parabulbar, cât mai ales către partea dinspre vârf. Aceste fire au o grosime relativ
mică și pigmentaţie variată după regiuni – mai deschise la culoare fiind pe trunchi şi
extremităţi, iar mai închise, în jurul orificiilor naturale şi ţn regiunea pubiană. In zona axilară
şi regiunea pubiană, firele sunt de regulă, ondulate, depigmentate şi macerate.
Sfârşitul firului de păr, poate fi: rotund, datorită creşterii sale fireşti într-un timp mai
îndelungat; tăiat perpendicular sau oblic; rupt; fibros – când poate fi bifurcat, trifurcat sau se
prezintă în mai multe fibre foarte subţiri, de multe ori ca rezultat al ondulării prin ardere, când
are aspectul unei pensule.
Grosimea firelor de păr variază după regiunea corpului: pe cap au 60-100 microni, pe
faţă 110-150, pe corp 60-80, pe extremităţi 40-60 microni.
Secțiunea transversală, în cazul firelor de păr de pe cap, este rotundă sau ovoidă; la
firele din barbă, sectiunea este de regulă, ovală, triunghiulară sau dreptunghiulară; la cele din
axilă este, de asemenea, ovoidă, însa acestea totdeauna au neregularităţi marginale; firele din
regiunea pubiană au mai frecvent secţiunea de formă triunghiulară rotunjită sau sub aspectul
boabei de fasole.
Descoperirea firelor de păr nu impune folosirea de metode sau mijloace tehnico-
ştiinţifice specifice deoarece sunt destul de uşor vizibile cu ochiul liber. Totuşi, pentru
facilitarea descoperirii este necesar să se recurgă la lupe şi la surse de lumină ceva mai
puternice. Se cercetează atât îmbrăcămintea, lenjeria şi corpul persoanei, cât şi alte suprafeţe,
inclusiv obiectele de igienă personală.
O atenţie deosebită trebuie acordată obiectelor corp delict (arme de foc, cuţite,
topoare, etc.). În sfera cercetărilor sunt incluse şi urmele biologice ce pot conţine fire de păr.
La cadavre nu trebuie omisă cercetarea unghiilor şi în general a mâinilor în care poate fi găsit
păr smuls de la agresor. Întrucât stabilirea naturii şi originii unui fir presupus a fi de păr nu
poate fi efectuat decât în condiţii de laborator, este indicată ridicarea tuturor firelor suspecte
după prealabila lor fixare în procesul verbal şi prin fotografiere. Firele de păr se introduc în
eprubete sau plicuri separate, preferabil din celofan, în funcţie de locul în care au fost
descoperite, făcându-se menţiuni clare şi exacte despre locul şi modalitatea de descoperire.
Recoltarea firelor de păr de la persoanele suspecte, în vederea obţinerii modelelor de
comparaţie, necesită şi ea respectarea anumitor reguli. În primul rând recoltarea se poate face
prin smulgere, pieptănare sau tăiere, deşi acest ultim procedeu lipseşte părul de o parte
importantă: rădăcina. Specialiştii recomandă să se facă recoltarea numai prin smulgere. Firele
vor fi ambalate separat în funcţie de regiunea din care au fost recoltate. Pentru părul de cap
este bine să se facă recoltări din mai multe părţi, cel mai indicat procedeu fiind acela de a se
împărţi duprafaţa capului în mai multe zone, de regulă 8, numerotate în sensul acelor de
ceasornic începând din partea dreaptă a frunţii. La fiecare fir de păr se precizează regiunea din
care provine şi modul de recoltare, fără a se omite să se indice şi numele persoanei de la care
provine.
Expertiza firelor de păr este destinată, pe de o parte cercetării structurii intime a
părului, cu numeroasele sale elemente caracteristice, iar, pe de altă parte, analizei suprafeţei
acestuia, a diverselor particule aderente, urme ale materiei în care a fost descoperit, precum şi
microurme de natura cea mai diversă.
Metodele de examinare biologică a urmelor de natură piloasă pot da răspunsuri la
diferite întrebări. Astfel se pot stabili natura şi originea firului de păr, zona corpului din care
provine, modul de detaşare, sexul, vîrsta aproximativă şi rasa persoanei, eventualele alterări
produse de diverse boli şi cel mai important: identificarea persoanei pe baza profilului ADN.
Pentru urgentarea investigaţiilor criminalistice în direcţia descoperirii autorului este
important determinarea încă de la început, a culorii şi elementelor caracteristice exterioare, ca
- 11 -
şi a impurităţilor existente pe firul de păr, ceea ce permite restrângerea rapidă a cercului de
suspecți şi determinarea mediului în care persoana căutată îşi desfăşoară activitatea.
Investigarea biocriminalistică de laborator a unui fir de păr, în direcţia stabilirii
caracteristicilor sale generale și particulare, parcurge, în principiu, trei etape principale. Prima
este examinarea modului de detaşare, a culorii sau vopselei, a particularităţilor de formă,
precum şi a aderenţelor. Cea de-a doua etapă se referă la examinarea structurii exterioare a
firului pentru determinarea speciei, a vîrstei, sexului, ca şi a regiunii corporale de unde
provine, examinare efectuată mai ales prin microscopie. Ultima etapă este examinarea
structurii interioare, respectiv a cortexului, precum şi a medularei. Natura şi originea unui fir
de păr uman se diferenţiază de firele de altă natură prin structura sa intimă şi prin solzişorii de
pe suprafaţa cuticulei. La rândul său, părul uman se distinge de părul altor mamifere datorită
caracteristicilor cuticulei, în special ale solzişorilor, ale substanţei corticale şi ale pigmenţilor
acesteia, precum şi ale medularei.
Un element important de diferenţiere este indicele medular ce se apropie la om de
0,30, spre deosebire de cel al animalelor, situat la peste 0,50.11
Prin expertiza biocriminalistică a firului de păr se mai obţin date despre regiunea
corpului de unde provine, stabilită după lungimea, grosimea, forma, starea de maceraţie a
cuticulei; vîrsta, stabilită cu anumită aproximaţie, plecându-se de la grosimea şi pigmentaţia
părului; sexul persoanei, determinat pe baza cromatinei sexuale, apreciată ca fiind în cantitate
mai mare în părul femeilor, care este, însă, lipsit de medulară, spre deosebire de părul
bărbaţilor; rasa umană, elementul de diferenţiere constituindu-l forma secţiunii transversale a
firului, ovală la albi, reniformă la negri şi rotundă la rasa galbenă.

Alte categorii de urme biologice

Urmele biologice formate în cursul săvârşirii unei infracţiuni sunt foarte diverse. Pe
lîngă cele enumerate mai sus, care sunt cel mai des întîlnite, există și alte tipuri de probe, cum
ar fi cele de urină, de materii fecale, vomismente, secreţii nazale, lichid amniotic, vernix, etc.,
prin a căror examinare biocriminalistică este posibilă obţinerea de informatii utile clarificării
multor împejurări privind natura şi modul de săvârşire a faptei, inclusiv referitoare la persoana
autorului. Organul judiciar care efectuează cercetarea, o conduce sau o supraveghează, este
obligat să solicite concursul unui specialist biocriminalist pentru descoperirea, ridicarea şi
examinarea tuturor categoriilor de urme biologice apte să servească la obtinerea de date
privitoare la persoanele implicate într-o faptă penală. De regulă, cercetarea lor, respectiv
descoperirea, fixarea, ridicarea, interpretarea, finalizată prin expertiză, prespune folosirea de
procedee similare salivei sau spermei.

Concluzii
Genetica judiciară poate furniza informaţii individuale despre evenimentele petrecute
în scena infracţiunilor sau să suplimenteze alte metode de identificare criminalistică.
Corelarea probelor biologice prezente în scena crimei cu identificarea, selectarea şi factorul
probant urmărit, este primul aspect de care trebuie ţinut seama în procesul de analiză genetică
judiciară.
Pentru a intra în scena infracţiunii şi în mod expres pentru a efectua cercetarea în
vederea identificării şi recoltării probelor biologice, este obligatoriu purtarea mijloacelor de
protecţie anticontaminare.
În prezent, este posibilă genotiparea tuturor tipurilor de urme sau microurme
biologice care conţin celule nucleate, dacă acestea nu sunt în totalitate distruse chimic sau
bacterian.

11
„Tratat de Criminalistică” Ediţia a V-a - Emilian Stancu, Editura Universul Juridic Bucureşti, 2010, p.172.
- 12 -
 BIBLIOGRAFIE

1. Emilian Stan, Tratat de criminalistică, Editia a V-a –, Editura Universul

Juridic, 2010

2. I. Anghelescu, A. Barciuc, Filmul judiciar,- I.G.M., Bucureşti, 1974

3. L. Coman, Aspecte privind cercetarea la faţa locului în infracţiunile de omor” -,

Bucureşti, 1975

4. Romica Potorac,Genetică Judiciară, Editura ETEA, 2005

5. Romica Potorac, Tactica identificării si valorificării probelor genetice din

scena infracţiunilor.

6. NV Popov , Medicina judiciară, Editura de stat pentru literatura științifică,

București, 1954.
7. Neculai Spirea Zamfirescu, Logica cercetării criminale, , Editura Printeuro
Ploiești.

- 13 -