Ştiinţe socioumane, ediţia a XII-a, nr.

Ion SLISARENCO,
lector asistent al Catedrei „Drept penal”
a Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI, master în drept, doctorand

ESENŢA PREMEDITĂRII CA CIRCUMSTANŢĂ SPECIALĂ CARE AGRAVEAZĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

Rezumat
Premeditarea în sensul literar al cuvântului, înseamnă gândirea anticipată, chibzuirea asupra unei activităţi ce
urmează a fi desfăşurată în viitor. Unii autori au preluat acest sens literar şi consideră că premeditarea, în sens juridic
înseamnă comiterea faptei după o gândire prealabilă cu intensitate; durata îndelungată şi chibzuinţa făptuitorului la
rece sau cu stăpânire de sine, netulburat de afecte sau emoţii puternice, ar însemna premeditare.

Summary
The premeditation in the literal meaning of the word means thinking early, reflection on an activity to be un-
dertaken in future. Some writers have taken this literally meaning and believes that premeditation, in the legal sense,
means committing the offense after a prior thinking with intensity; a long time and cold wisdom or forbearance of the
perpetrator, undisturbed by affects or strong emotions, means premeditation.

Este incontestabil faptul că săvârşirea gândire prealabilă cu intensitate; durata înde-

de către o persoană a unei infracţiuni cu pre-
meditare manifestă un pericol social mult mai
sporit al făptuitorului, care este reprezentat de
faptul că acesta, chibzuit şi bine pus la punct,
comite o faptă penal condamnabilă, negând
totalitatea relaţiilor dominante în societate.
Respectiv, aceasta presupune şi survenirea
unor consecinţe infracţionale mai grave, pro-
vocând daune sporite valorilor şi intereselor
ocrotite de legea penală.
Iată de ce a şi apărut necesitatea de a in-
stitui un tratament juridic specific, acomodat
la persoana care în mod conştient şi bine re-
flectat încalcă legea penală, ceea ce a şi făcut
legiuitorul, adică a consolidat prin interme-
diul normelor juridico-penale o tratare juridi-
că distinctă numită „săvârşirea unei infracţi-
uni cu premeditare”.
În literatura de specialitate, premedita-
rea se defineşte pornind de la elucidarea sem-
nificaţiei termenului. De altfel, premeditarea
în domeniul dreptului penal are acelaşi înţeles
pe care îl are şi în limbajul comun.
Premeditarea în sensul literar al cuvân-
tului înseamnă gândirea anticipată, chibzui-
rea asupra unei activităţi ce urmează a fi des-
făşurată în viitor. Unii autori au preluat acest
sens literar şi consideră că premeditarea, în
sens juridic, înseamnă comiterea faptei după o
147
lungată şi chibzuinţa făptuitorului la rece sau
cu stăpânire de sine, netulburat de afecte sau
emoţii puternice, ar însemna premeditare1.
În realitate, premeditarea, în accepţiu-
nea legii penale, presupune realizarea a ceva
mai mult decât o simplă gândire anticipată.
Spre exemplu, la alin.(1) al art.145 C.
pen. al RM este incriminat „omorul intenţi-
onat al unei persoane” (omorul simplu), în
cadrul căreia este integrată intenţia subită, ea
doar se presupune, reieşind din alin.(2) lit.a)
al aceluiaşi articol, adică „Omorul săvârşit cu
premeditare”. Doar că în Partea generală a
Codului penal la art.17-20 o astfel de intenţie
nu se prevede, aceasta fiind explicată clar în
doctrina de specialitate.
Întru elucidarea mai detaliată a acestei
circumstanţe agravante speciale, vom lua ca
reper infracţiunea prevăzută de alin.(2) lit.a)
art.145 C. pen. al RM – „Omorul săvârşit cu
premeditare”.
Omorul săvârşit cu premeditare presu-
pune întrunirea concomitentă a trei condiţii.
O primă condiţie priveşte trecerea unui interval
de timp din momentul luării deciziei şi până în
momentul executării nemijlocite a omorului.
1
Gh. Nistoreanu, A. Boroi, Drept penal. Partea specială,
ediţia a II-a, Bucureşti, 1995.
Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova
Durata acestui interval este apreciată
în fiecare caz în funcţie de calităţile subiec-
tive ale făptuitorului, precum şi de celelalte
împrejurări ale cauzei. În fiecare caz, instanţa
de judecată va constata dacă această condiţie
este sau nu îndeplinită, ţinând seama de îm-
prejurările concrete ale cauzei şi, îndeosebi,
de particularităţile făptuitorului; în funcţie de
aceste particularităţi, pe când o altă persoană
poate avea nevoie de un interval mare de timp
pentru a chibzui, o anumită persoană poate să
se hotărască mai repede. În practica judicia-
ră, s-a considerat îndeplinită această condiţie
şi s-a reţinut omor săvârşit cu premeditare, în
cazul inculpatului care, în urma unui conflict
cu victima, a plecat acasă, s-a înarmat cu un
cuţit şi a revenit în acelaşi loc după o oră, pân-
dind-o şi aplicându-i o lovitură în inimă, cu
efect mortal2.
O a doua condiţie priveşte activitatea
psihică a făptuitorului de reflectare, de chib-
zuire asupra modului în care va săvârşi infrac-
ţiunea. Dacă făptuitorul nu a avut posibilitatea
să mediteze, să cântărească şansele de realiza-
re a deciziei, în intervalul de timp cuprins în-
tre momentul luării hotărârii infracţionale şi
momentul începerii executării omorului, nu
suntem în prezenţa unei infracţiuni săvârşite
cu premeditare.
O a treia condiţie este că făptuitorul tre-
buie să săvârşească unele acte de pregătire de
natură să consolideze decizia luată şi să asigu-
re realizarea ei. Dacă lipseşte vreo una dintre
condiţiile menţionate, omorul este simplu, nu
agravat.
Premeditarea atribuie infracţiunii un
caracter agravant, deoarece, presupunând, pe
de o parte, o concentrare a forţelor psihice ale
făptuitorului, iar pe de altă parte, o pregătire a
comiterii faptei, asigură acestuia şanse sporite
de reuşită.
În sensul art.145 C. pen. al RM o simplă
deliberare anterioară nu constituie agravanta
premeditării, ci mai este necesar ca omorul
să fi fost pregătit dinainte. Existenţa numai a
unei hotărâri luate cu un oarecare timp îna-
inte de a comite omorul va putea fi avută în
vedere la individualizarea pedepsei, putând să
2
A. Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Editura All Beck,
Bucureşti, 1999.
148
constituie o împrejurare care agravează vino-
văţia făptuitorului, dar nu conduce la existen-
ţa premeditării3.
Acţiunea premeditată implică o hotărâ-
re prealabilă şi activităţi materiale premergă-
toare săvârşirii infracţiunii cum ar fi cele de
procurare sau de adaptare a instrumentelor,
sau de creare a condiţiilor favorabile necesare
comiterii faptei.
Premeditarea în cazul conţinutului
agravant al infracţiunii de omor constituie o
cerinţă a laturii subiective a infracţiunii.
Dar premeditarea, deşi este, în esenţă,
o activitate psihică şi ar urma să constituie o
circumstanţă personală, totuşi, când cel care
a premeditat săvârşirea faptei efectuează acte
de pregătire împreună cu alte persoane care
cunosc scopul pregătirii, constatăm o circum-
stanţă reală ce se răsfrânge asupra tuturor par-
ticipanţilor.
Penalistul Gh. Nistoreanu susţine păre-
rea că, dimpotrivă, nu va exista premeditare
dacă inculpaţii au comis fapta în urma unui
incident cu victima, produs întâmplător, în
afara localului unde se aflaseră împreună şi pe
care au lovit-o cu obiectele ce le aveau asupra
lor, deoarece în condiţiile date, ei nu au fost în
situaţia de a cântări posibilităţile de săvârşire
a faptei şi nici consecinţele legate de hotărârea
luată4.
În acest context, autorul susţine că, pe
lângă activitatea psihică a făptuitorului, de
reflectare, de chibzuire a modului în care va
săvârşi infracţiunea, în intervalul de timp cu-
prins între momentul luării hotărârii infracţi-
onale şi momentul începerii executării acestei
hotărâri, premeditarea mai presupune să se fi
trecut la săvârşirea unor acte pregătitoare, de
natură să întărească hotărârea luată şi să asi-
gure realizarea ei.
Profesorul V. Dongoroz afirmă că pre-
cizarea elementelor menţionate mai sus are o
mare importanţă pentru încadrarea juridică
corectă a faptei. Agravanta premeditării pre-
supune un proces care se desfăşoară în psihica
făptuitorului, remarcă în continuare autorul,
este o circumstanţă personală subiectivă, care
3
V. Dobrinoiu, Drept penal. Partea specială, vol. I, Edi-
tura Lumina Lex, 2000.
4
Gh. Nistoreanu, op. cit., p. 74.

nu se răsfrânge asupra celorlalţi participanţi.
Dacă cel care a premeditat săvârşirea omoru-
lui a efectuat acte de pregătire împreună cu
alte persoane care au cunoscut scopul pregăti-
rii, premeditarea se converteşte într-o circum-
stanţă reală şi, ca atare, se răsfrânge şi asupra
celorlalţi participanţi5 (de exemplu, cel care
îl ajută pe autor să-şi procure arma, ştiind că
acesta se pregătea să folosească arma pentru
comiterea omorului, răspunde pentru com-
plicitate la omor calificat). Prin urmare, pre-
meditarea, ca să atragă răspunderea pentru
omor calificat, trebuie să întrunească ambele
cerinţe, şi anume: autorul trebuie să fi chibzuit
în vederea săvârşirii faptei şi să fi luat măsuri
de pregătire a săvârşirii faptei, de creare a con-
diţiilor pentru producerea rezultatului aflat în
închipuirea sa.
În continuare autorul afirmă că circum-
stanţa agravată a premeditării poate exista şi
în cazul erorii asupra persoanei victimei, ca
şi în cazul devierii loviturii, deoarece ceea ce
interesează este ca făptuitorul să fi premeditat
suprimarea vieţii unui om6.
Autorii V. Bujor şi V. Şleahtiţchi susţin
părerea că este posibilă coexistenţa premedită-
rii cu provocare. Deşi premeditarea presupu-
ne o stare de calm, iar provocarea presupune
o stare de tulburare, totuşi nu este exclusă po-
sibilitatea să fie îndeplinite condiţiile ambelor
circumstanţe. Astfel, este posibil ca făptuito-
rul să premediteze omorul, condiţionând să-
vârşirea acestuia de un act provocator comis
de victimă. De asemenea, este posibil ca cel
provocat să nu riposteze imediat prin săvârşi-
rea omorului, ci după scurgerea unui interval
de timp, în care să mediteze asupra hotărârii
luate şi să efectueze acte de pregătire7.
În acest context, autorul Gh. Nisto-
reanu este de acord cu autorii V. Bujor şi V.
Şleahtiţchi care susţin că, desigur, instanţa de
judecată va aprecia în fiecare caz, examinând
cu atenţie împrejurările concrete ale cauzei,
5
V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului
penal român, vol. I, p. 222.
6
V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului
penal român, vol. III, p. 189.
7
V. Bujor, V. Şleahtiţchi, Omorul şi vătămarea gravă a
integrităţii corporale, p.57.
149
Ştiinţe socioumane, ediţia a XII-a, nr.2
dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile cerute
de lege pentru existenţa premeditării, şi dacă
aceasta se conciliază cu existenţa provocării.
Desigur, instanţa supremă, de asemenea, se
situează pe poziţia că, principial, cele două
procese psihice nu sunt inconciliabile. Deşi
premeditarea presupune chibzuinţă, stăpânire
de sine, sânge rece, pe când provocarea se ca-
racterizează prin impulsivitate, spontaneitate,
reacţie incomplet controlată, aceste procese ar
putea să se opună nu „în general”, ci numai în
raport cu datele concrete ale studiului de caz,
fie că provocarea este anterioară premeditării,
fie posterioară8.
Profesorul I. Macari susţinea părerea că
omor intenţionat săvârşit cu premeditare se
recunoaşte un omor, care a fost pregătit din
timp, bine gândit, chibzuit din toate punctele
de vedere de către ucigaş. De exemplu, A. şi B.,
aflaţi în stare de ebrietate s-au bătut. A., fiind
mai voinic, l-a învins pe B., motiv din care B.
a hotărât să se răzbune pe A. În acest scop, el
a procurat la piaţă un cuţit şi timp de o săptă-
mână la urmărit pe A. Într-o zi, l-a atacat pe
neaşteptate, lovindu-l cu cuţitul de două ori în
piept. A. a decedat pe loc.
În cazul de faţă, observăm că:
– B. a hotărât din timp să se răzbune pe A.;
– în acest scop a procurat un cuţit;
– l-a urmărit pe A. timp îndelungat;
– l-a atacat pe A. pe neaşteptate.
Motivele omorului intenţionat săvârşit cu
premeditare pot fi diverse: răzbunare, gelozie,
ură şi alte motive josnice, aceleaşi ca şi în cazul
unui omor „simplu” (prevăzut la art.145 alin.
(1) C. pen. al RM. Deosebirea constă în aceea
că omorul prevăzut la art.145 alin.(1) C. pen. al
RM este săvârşită în lipsa unei pregătiri, adică
este săvârşită atunci când a apărut motivul, iar
omorul intenţionat, săvârşit cu premeditare,
are loc după o pregătire prealabilă9.
Pentru ca o persoană să fie conside-
rată vinovată de săvârşirea unui omor pre-
meditat este necesar de demonstrat faptul că
această persoană îşi dădea seama de pericolul
8
V. Bujor, V. Şleahtiţchi, op. cit., p. 57; Gh. Nistoreanu,
op. cit., p. 75.
9
I. Macari, Drept penal. Partea specială, Chişinău, 1999,
p. 44.
Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova
acţiunilor sale şi totodată dorea survenirea
consecinţelor social-periculoase, adică în ca-
zul dat – survenirea morţii victimei.
În literatura de specialitate întâlnim mai
multe păreri potrivit cărora omorul premedi-
tat poate fi săvârşit atât cu intenţie directă, cât
şi cu intenţie indirectă.
Se arată că, de obicei, în cazul omorului
săvârşit cu intenţie directă acţiunile infracto-
rului sunt mai rapide, mai agresive, adică în-
dreptate spre un anumit ţel. Mai des atare in-
fracţiuni sunt: omorul cu scopul de a ascunde
o altă infracţiune sau de a înlesni săvârşirea ei,
omorul din interes material, omorul cu deo-
sebită cruzime, precum şi din motive sadice,
omorul cu scopul de a preleva şi/sau utiliza ori
comercializa organele sau ţesuturile victimei.
În concluzie, aş putea afirma că infrac-
ţiunea săvârşită cu premeditate presupune
întrunirea concomitentă a trei condiţii. Prima
condiţie: de la luarea rezoluţiei până în mo-
mentul săvârşirii faptei. Durata acestui inter-
val de timp va fi apreciată, în fiecare caz, în
funcţie de calităţile subiective ale făptuitoru-
lui, precum şi de celelalte împrejurări ale cau-
zei. O persoană poate avea nevoie de un inter-
val mare de timp pentru a chibzui, pe când o
altă persoană poate chibzui cu multă eficienţă
într-un interval de timp cu mult mai scurt. A
doua condiţie: activitatea psihică de reflecţie,
de chibzuire a făptuitorului asupra modului în
care va săvârşi infracţiunea. Dacă făptuitorul
nu a avut posibilitatea să mediteze pentru a
spori şansele de realizare a rezoluţiei fiind în-
tr-o activitate continuă, circumstanţa preme-
ditării se exclude. În sfârşit, a treia condiţie:
pentru existenţa premeditării se mai cere ca,
în intervalul de timp cuprins între momen-
tul luării hotărârii infracţionale şi momentul
începerii executării hotărârii, făptuitorul să
treacă la săvârşirea unor acte de pregătire de
natură să consolideze rezoluţia luată şi să asi-
gure realizarea ei. De exemplu, pregătirea in-
strumentelor şi mijloacelor pentru săvârşirea
omorului. Dacă lipseşte vreuna dintre condi-
ţiile menţionate mai sus, omorul este simplu
şi nu agravat.
Astfel, concluzionăm că premeditarea
atribuie omorului un caracter agravat, deoa-
rece, presupunând, pe de o parte, o concen-
150
trare a forţelor psihice ale făptuitorului, iar
pe de altă parte, o pregătire a comiterii fap-
tei, asigură acestuia şanse sporite de reuşită şi
considerăm că prezenţa acestei circumstanţe
în rândul celor care agravează răspunderea
penală este foarte oportună.
Bibliografie
1. Codul penal al Republicii Moldova din 18
aprilie 2002, nr.985-XV.
2. Hotărârea Plenului din 15 noiembrie 1993
nr.9 cu modificările introduse prin hotă-
rârea Plenului din 10 iunie 1998, nr.20 şi
din 20 decembrie 1999, nr.38 cu privire la
practica judiciară în cauzele despre omor
premeditat.
3. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de
Justiţie din 19 iunie 2000 nr.17 privind
aplicarea în practica judiciară de către in-
stanţele judecătoreşti a unor prevederi ale
Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
4. A. Borodac, Curs de drept penal. Partea
specială, vol. I, Chişinău, 1996.
5. S. Brînză, Infracţiuni contra vieţii, sănătă-
ţii şi demnităţii persoanei, Chişinău, 1999.
6. A. Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Bucu-
reşti, 1996.
7. A. Boroi, Aspecte teoretice şi practice pri-
vind infracţiunile de omor şi loviturile sau
vătămările cauzate de moarte, Bucureşti,
1991.
8. V. Bujor, V. Şleahtiţchi, Omorul şi vătăma-
rea gravă a integrităţii corporale, Chişinău,
1999.
9. I. Macari, Drept penal. Partea specială,
Chişinău, 1999.
10. V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice
ale Codului penal român, Vol.I-III.
11. Gh. Nistoreanu, Drept penal român. Par-
tea specială, Bucureşti, 1993.
12. V. Dobrinoiu, Drept penal. Partea specială,
vol. I, Editura Lex, Bucureşti, 2000.
13. Gh. Nistoreanu, A. Boroi, Drept penal.
Partea specială, ediţia a II-a, Bucureşti,
1995.