Sunteți pe pagina 1din 141

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA RELAŢII INTERNAŢIONALE,


ŞTIINŢE POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

CATEDRA ŞTIINŢE POLITICE


ŞI ADMINISTRATIVE

Cu titlu de manuscris
C.Z.U.: 329(478)(043.2)

BUCĂTARU Igor

INSTITUŢIONALIZAREA PARTIDELOR POLITICE


DIN REPUBLICA MOLDOVA:
STUDIU INTERDISCIPLINAR

Specialitatea 23.00.01 – Teoria, metodologia


şi istoria politologiei; instituţii şi procese politice

Teză de doctor în ştiinţe politice

Conducător ştiinţific: MOŞNEAGA Valeriu


dr. hab., prof. univ.
Autorul BUCĂTARU Igor

Chişinău
2005
CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………..…3
CAPITOLUL I: INSTITUŢIONALIZAREA PARTIDELOR POLITICE:
BAZELE TEORETICO-METODOLOGICE.……………………………………12
§ 1. Instituţionalizarea politică: esenţă, criterii, tipuri…………………………...…...12
§ 2. Multidimensionalitatea abordărilor teoretice a instituţionalizării partidelor
politice………………………………………………………………………….…….22
CAPITOLUL II: SPECIFICUL INSTITUŢIONALIZĂRII PARTIDELOR
POLITICE ÎN REPUBLICA MOLDOVA……...………………………………...38
§ 1. Contextul politico-istoric şi socio-cultural al procesului de formare şi
consolidare a pluripartidismului moldovenesc………………………………………38
§ 2. Aspecte politico-sociologice ale procesului de instituţionalizare..……………...54
§ 3. Dimensiunea politico-juridică al instituţionalizării partidelor politice..………...71
CAPITOLUL III: EFECTELE INSTITUŢIONALIZĂRII PARTIDELOR
POLITICE DIN REPUBLICA MOLDOVA ÎN PERIOADA DE TRANZIŢIE.88
§ 1. Impactul instituţionalizării partidelor asupra sistemului politic…………………88
§ 2. Rolul formaţiunilor politice în consolidarea societăţii civile……………………97
SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE……………………………………..106
CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI……………………………….……………...107
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………..……111
ANEXE……………………………………………………………………………..125
REZUMATE……………………………………………………………………….136
CUVINTE CHEIE…………………………………………………………………139
LISTA ABREVIERILOR……...……………………………………………….…140
INTRODUCERE
Actualitatea temei investigate. Dinamismul sporit al proceselor de edificare şi consolidare
a sistemului de partide în Republica Moldova a condus la formarea unei reţele largi de organizaţii
social-politice care cuprind aria creativităţii politice şi civice ale cetăţenilor, conform diversităţii de
interese, opinii, credinţe. Odată cu apariţia pluripartidismului, materializat prin formarea unui
număr impunător de formaţiuni social-politice, societatea moldovenească cunoaşte o schimbare de
esenţă. Partidele devin purtătorii principali ai valorilor democratice. Iar procesul de democratizare a
societăţii devine direct dependent de gradul de consolidare instituţională a organizaţiilor social-
politice.
Actualitatea studiului de faţă rezultă din importanţa pe care o deţine gradul de
instituţionalizare a partidele politice în raport cu procesul de consolidare a democraţiei. Sistemul de
partide din Republica Moldova a depăşit faza incipientă de formare. Acum se află în plină afirmare
un alt proces definitoriu pentru calitatea sistemului – instituţionalizarea partidelor. Proces ce
semnifică devenirea partidelor politice veritabile, puternice, stabile. Formaţiuni ce reuşesc să facă
faţă funcţiilor deţinute, rămânând în cadrul sistemului şi permanentizându-se. Din momentul în care
apare un obiect de studiu nou, distinct – procesul de instituţionalizare a partidelor politice în cazul
Republicii Moldova – devine necesar de a efectua o cercetare a acestuia.
Partidele, în sens general, nu apar şi nu se dezvoltă toate în aceeaşi perioadă şi în cadrul
aceleiaşi structuri de oportunităţi, determinate de cadrul instituţional, de legislaţia electorală, de
transformările economice, de cultura socială, de evenimentele internaţionale. Dezvoltarea partidelor
într-un mediu social anumit implică afirmarea unor trăsături specifice şi realizarea unor modificări
structural-organizatorice, determinate atât de scenariul oportunităţilor în care activează partidele, cât
şi de caracteristicele lor ideologice şi funcţionale, atât de interesele pe care le reprezintă, cât şi de
scopurile, electorale şi politice, pe care le propun.
În prezent, rolul partidelor politice în dezvoltarea societăţilor democratice şi competitive
este incomensurabil. În cazul Republicii Moldova suntem martorii unei cronologii scurte a
partidelor, dar destul de impetuoasă. Faptul că partidele sunt constituite şi înregistrate, încă nu ne
serveşte drept motiv întemeiat pentru a le accepta în calitate de instituţii de-la-sine-înţelese. Pentru
ca organizaţia să devină cu adevărat instituţie este necesară permanentizarea acesteia în condiţiile
unei eficienţe funcţionale, atât în relaţii cu statul, cât şi în relaţii cu societatea.

3
Actualitatea temei investigate este determinată şi de faptul că esenţa, criteriile şi
desfăşurarea instituţionalizării partidelor sunt studiate încă într-un mod insuficient de ştiinţa politică
din Republica Moldova. Studiile realizate până la moment au un caracter fragmentar şi difuz, iar
instituţionalizarea este integrată în procese social-politice mai vaste şi nu constituie un obiect de
studiu de sine stătător.
Studiul profund şi multilateral al subiectului în cauză devine posibil doar în cazul unei
abordări interdisciplinare. Instituţionalizarea partidelor, fiind un proces politic, poate fi analizat în
mod exhaustiv doar printr-o optică interdisciplinară. Reducţionismul în cazul nostru nu permite o
evaluare la nivel a fenomenului.
Procesul de instituţionalizare a partidelor s-a aflat în vizorul unui număr impunător de
cercetători interesaţi de aspectele structurale şi funcţionale ale organizaţiilor social-politice.
Specificul gradului de cercetare a procesului de instituţionalizare este spectrul larg de specialităţi
ştiinţifice incluse în demersul euristic vizat.
Gradul de studiere a temei. Despre modalităţile şi etapele procesului de apariţie,
dezvoltare şi consolidare organizaţională a partidelor ne vorbesc prin opera lor impunătoare giganţii
ştiinţei despre partide: M.Duverger [vezi: 125], M.Weber, R.Michels, G.Sartori, M.Ostrogorski, D.-
L. Seiler [vezi: 101], S.Rokkan, J.LaPalombara, M.Wiener. Autorii, în pofida faptului că nu
utilizează termenul de instituţionalizare, şi-au consacrat potenţialul şi munca analizei diverselor
modalităţi de dezvoltare a partidelor, supraveţuire şi fortificare în calitate de instituţii ale
democraţiei. Astfel M.Weber încearcă să deducă criteriile de legitimitate a organizaţiilor social-
politice, în postura sa de reprezentant de vază a şcolii sociologice de factură instituţională [vezi:
86]. M.Duverger, S.Neumann, ca şi R.Darendorf mai târziu, insistă asupra concurenţei politice ca
factor determinant al consolidării partidelor. În acest sens important pentru M.Duverger este
trecerea de partide de cadre la cele de masă, de partide de creaţie internă (parlamentară) la cele de
creaţie exterioară (în afara parlamentului) [27, p.187]. Destul de mult a insistat asupra genezei
partidelor S.Rokkan, care de rând cu S.Lipset, a teoretizat şi promovat paradigma clivajelor în
vederea explicării scenariilor de formare şi evoluţie a formaţiunilor social-politice [vezi: 102].
R.Michels şi M.Ostrogorski ne vorbesc de pericolul ce planează asupra partidelor privind
birocratizarea şi anarhia internă a partidelor [31, p.176-178]. În fine, J.LaPalombara şi M.Wiener
sunt preocupaţi de următoarele aspecte ale calităţii organizaţionale ale partidelor: continuitatea
organizaţiei, caracterul naţional al organizaţiei şi potenţa de a exercita puterea [1, p.212-214].
Autorii nominalizaţi s-au referit în ansamblu la dezvoltarea partidelor. Ei nu au particularizat
procesul de instituţionalizare.

4
Printre primii de instituţionalizare, utilizând termenul respectiv, sunt preocupaţi
reprezentanţii şcolii sociologice de factură instituţională. Printre aceştia merită subliniat aportul lui
T.Parsons, R.Scott, P.Berger şi Th.Luckmann [87, p.29-48]. Autorii analizează instituţionalizarea
cu referinţă la termenul de “valoare”. Instituţionalizarea, în accepţiunea şcolii sociologice date,
presupune rutinizarea comportamentelor în conformitate cu un set de valori şi norme particulare, ce
se realizează printr-un proces de internalizare. Integrarea normativă a individului reprezintă o
necesitate funcţională a existenţei umane. Ordinea socială nu este posibilă decât prin integrare
instituţională, realizată prin intermediul structurilor internalizate ale personalităţii. În pofida faptului
că reprezentanţii şcolii sociologice respective analizează doar marginal instituţionalizarea politică,
şi aceasta cu referinţă la persoană, meritul acestor studii este incontestabil. În mare parte scheletul
conceptual al instituţionalizării va fi preluat de cercetătorii din domeniile ştiinţelor politice şi
juridice. Sociologiei de factură instituţională datorăm şi aparatul categorial utilizat.
Despre instituţionalizare politică (nu neapărat cu referinţă la partidele politice) ne vorbeşte
în termeni profunzi S.Huntington [44, p.20-30]. Autorului îi aparţine meritul de a transfera termenul
de “instituţionalizare” din domeniul pur sociologic în cel al ştiinţelor politice. S.Huntington, de rând
cu S.Eisenstadt, utilizează termenul de instituţionalizare în corelaţie cu aşa sintagme ca dezvoltarea,
modernizarea şi consolidarea politică. Cercetătorii sunt de părere că într-o societate complexă
comunitatea politică depinde de puterea organizaţiilor şi procedurilor politice din societate. La
rândul ei această putere depinde de nivelul de instituţionalizare a organizaţiilor şi procedurilor
vizate. Lui S.Huntington îi aparţine cea mai cunoscută definire a conceptului de instituţionalizare –
“procesul prin care organizaţiile şi procedurile acumulează valori şi stabilitate”. Iar gradul de
instituţionalizare al oricărui sistem politic, în opinia autorului, poate fi definit de adaptibilitatea,
complexitatea, autonomia şi coerenţa organizaţiilor şi procedurilor sale. Acelaşi punct de vedere
este sesizabil şi în opera lui D.Fisichella [31, p.106-107, 124-125]. Autorul analizează termenul de
instituţionalizare prin prisma dinamicii “schimbare, dezvoltare, modernizare”. Se insistă asupra
unor relaţii de tip “parte-întreg”, considerându-se că instituţionalizarea constituie o parte a
dezvoltării, în sensul că dezvoltarea poate să fie însoţită de procesele instituţionalizării.
Odată ajuns în sfera politică, termenul de instituţionalizare se leagă în mod firesc de una din
principalele instituţii ale sistemului politic – partidul politic. În rezultat are loc naşterea structurală
şi funcţională a unei noi sintagme, definitorii pentru studiul de faţă – instituţionalizarea partidelor
politice. Paradigma instituţionalistă a fost printre primele ce a încercat să fixeze coordonatele
instituţionalizării partidelor. Informaţie şi analiză privitor la problema dată găsim la O.Trăsnea
[vezi: 113], C.Pârvulescu [vezi: 82] şi L.Pop [vezi. 87]. Autorii realizează o sinteză a dezbaterilor
privind utilizarea teoriilor instituţionale şi neoinstituţionale, implicaţiile acestora asupra statutului

5
partidelor în calitate de instituţii juridice. În mod firesc, acest mod de abordare a presupus un studiu
a relaţiilor dintre stat şi partide, ca instituţii politice. În acest sens au excelat aşa autori ca H.Kelsen
şi H.Triepel, care au analizat etapele şi modalităţile de interacţiune între stat şi partide. La fel ei pot
fi consideraţi fondatorii viziunii juridice asupra instituţionalizării partidelor [apud: 122].
Abordarea juridică a procesului analizat a fost un domeniu în care au lucrat în special
reprezentanţii ştiinţei sovietice. Istoricul instituţionalizării partidelor este regăsit în opera semnată
de V.Danilenco [vezi: 124] şi G.Beknazar-Iuzbaşev [vezi: 122]. Conceptualizarea termenului este o
temă preferată pentru V.Evdochimov [vezi: 126] şi B.Starodubschi [vezi: 145]. Autorii concep
instituţionalizarea drept procesul de reglementare juridică a partidelor. Aşa aspect definitoriu pentru
activitatea partidelor politice contemporane ca legislaţia privind finanţarea se găseşte la Iu.Iudin
[vezi: 149]. În fine, faza constituţionalistă a instituţionalizării este “dezbătută” în opera semnată de
V.Cirkin [146], A.Patrzalek etc.
Dacă juriştii s-au axat în cercetarea temei pe cazul procedurilor (reglementarea juridică),
atunci reprezentanţii ştiinţei politice îşi focalizează atenţia asupra partidelor, însuşi, în calitate de
obiect de studiu. Tematica principală fiind definirea procesului de instituţionalizare a partidelor şi
identificarea criteriilor şi parametrilor de instituţionalizare a organizaţiilor social-politice. Cazul
“societăţilor în schimbare” este analizat de S.Huntington. Autorul se axează în special pe exemplul
statelor din America Latină şi cel al democraţiilor asiatice în devenire [44, p.350-361]. O analiză
mai apropiată de realităţile noastre observăm la G.Toka [vezi: 112] şi P.Kopecky [vezi: 51],
cercetători cointeresaţi de situaţia partidelor politice din Europa Centrală şi de Est. Un studiu
comparat consistent este realizat de K.Janda. Meritul autorului este de a analiza circa 158 de partide
din 50 ţări. Concluziile sale sunt susţinute şi de opera lui Y.Meny, care generalizează informaţia
privind accepţiunile termenului de instituţionalizare şi fundamentează parametrii deduşi de K.Janda
[vezi: 59]. Despre unul din aceşti parametri – depersonalizarea – aflăm mai multă informaţie de la
S.Mainwaring şi T.Scully, care în cercetările efectuate, subliniază rolul structurilor şi nu a
persoanelor în consolidarea instituţiilor partizane [apud: 112].
În acest context merită subliniat şi aportul a aşa autori ca A.Lijphart, J.Linz, R.Gunther,
N.Diamandouros şi H.-J.Puhle. Cercetătorii utilizează conceptul cu referinţă la instituţionalizarea
“tranziţiei democratice”. Ei consideră că termenul dat poate fi egalat conceptual cu cel de
consolidare. Relaţia dintre aceste două procese fiind una de suprapunere [144, p.224-239].
În Republica Moldova instituţionalizarea partidelor la fel constituie un subiect de un mare
interes pentru cercetători. În acest sens, excelează prin travaliul depus colaboratorii catedrei “Ştiinţe
Politice şi Administrative” ale Universităţii de Stat din Moldova. Rezultatele cercetărilor realizate
se pot vedea în baza revistei ştiinţifice “MOLDOSCOPIE” (Probleme de analiză politică), care

6
cuprinde un şir de articole consacrate formării, evoluţiei şi consolidării sistemului de partide
moldovenesc. Informaţie utilă cu referinţă la sistemul pluripartidist moldovenesc găsim, de
asemenea, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova (Seria “Ştiinţe
socioumanistice”), în “Revista de filosofie şi drept” etc. O importantă încărcătură informaţională de
factură descriptivă şi analitică se conţine pe site-ul Asociaţiei pentru Democraţie Participativă
(ADEPT) – www.e-democracy.md.
Problemele ce ţin de geneza şi dezvoltarea partidelor, atât vizavi de practica occidentală, cât
şi ce se referă în mod aparte la cazul Republicii Moldova (relaţia general-particular) sunt dezbătute
de V.Moşneaga [vezi: 132], Gh.Rusnac [vezi: 70], V.Rusnac [vezi: 92], V.Cujbă [vezi: 17], V.Saca
[vezi: 97], P.Varzaru [vezi: 118], C.Ciurea [vezi: 11], C.Mânăscurtă [vezi: 62] etc. Aspectele
electorale ale procesului politic din Republica Moldova sunt analizate reuşit de aşa autori ca
Gh.Rusnac, R.Tănasă [vezi: 110], V.Ţurcanu [vezi: 114], A.Zavtur [vezi: 121] şi I.Boţan [vezi:
198]. Dimensiunea tranzitorie sau transformaţională a instituţionalizării partidelor o găsim în mod
expres cercetată de către V.Saca [vezi: 104]. Tematica studiului interdisciplinar a activităţii
partidelor politice moldoveneşti este valorificată în mod insistent de V.Moşneaga. Cercetătorul a
realizat numeroase studii cu privire la calitatea sistemului de partide moldovenesc reieşind din
pluralismul contextual de afirmare a formaţiunilor partizane: istoric, juridic, social, electoral etc
[vezi: 134]. Aspectele juridice ale procesului de instituţionalizare a constituit un obiect de studiu
preferat de R.Dimitriev [vezi: 25], V.Pântea [vezi: 85] etc. Instituţionalizarea juridică a partidelor,
dar nu atât în Republica Moldova, cât în sistemele liberal-democratice ale lumii, se regăseşte la
P.Fruntaşu [35, p.110-113]. Per ansamblu, procesul de dezvoltare a partidelor este unul des abordat.
Însă cazul particular al instituţionalizării, în special la capitolul teoretico-metodologic, este unul
puţin studiat în Republica Moldova.
Scopul şi obiectivele tezei. Luând în consideraţie actualitatea şi gradul de cercetare a temei,
subliniem că scopul cercetării constă în evaluarea şi aprecierea gradului de instituţionalizare a
partidelor politice din Republica Moldova. Realizarea dezideratului menţionat presupune
îndeplinirea următoarelor obiective:
- studiul şi analiza informaţiei cu privire la coordonatele conceptuale ale sintagmei
“instituţionalizarea partidelor politice”;
- determinarea şi analiza criteriilor cu privire la gradul de instituţionalizare a partidelor
politice din Republica Moldova;
- identificarea particularităţilor istorice şi socio-culturale ale instituţionalizării partidelor
politice moldoveneşti;

7
- examinarea cadrului legal, în baza căruia activează organizaţiile social-politice
moldoveneşti;
- identificarea partidelor cu cea mai mare “speranţă de instituţionalizare” din Republica
Moldova;
- elucidarea efectelor instituţionalizării partidelor politice asupra dezvoltării societăţii
moldoveneşti.
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al cercetării. Caracterul ştiinţific al tezei este
asigurat de un şir de metode şi abordări ce-i acordă o semnificaţie teoretică deosebită. Pluralismul
metodologic fiind determinat, în mod aparte, de caracterul interdisciplinar al studiului.
Abordarea sociologică, în acest sens, este una de importanţă primordială. Tratarea
subiectului, din acest punct de vedere, presupune analiza politicului din perspectiva sociologiei
politice. Faptul dat implică luarea în consideraţie a relaţiilor ce se stabilesc între partide şi mediul
social prin luarea deciziilor politice şi implementarea acestora în viaţa socială. Abordarea
sociologică permite să identificăm răspunsul la întrebarea - în ce măsură partidele reuşesc să
organizeze şi să conducă societatea, să menţină ordinea ei internă, moderând conflictele, tensiunile
şi clivajele, în scopul statornicirii, legalizării şi legitimizării dominaţiei unui anumit grup
organizaţional.
O a doua metodă definitorie pentru lucrarea prezentă este metoda instituţională, care
reprezintă analiza structurii, a modului de organizare şi de funcţionare a instituţiilor, în primul rând
a statului. Creatorul şcolii instituţionaliste - M.Hauriou consideră instituţiile drept fundamente ale
societăţii. Analiza proceselor politice, din acest punct de vedere, vizează cu precădere actorii
politici. Esenţialul constă în cercetarea structurii şi a modului de funcţionare a instituţiilor.
Instituţionalismul, în varianta sa clasică, utilizează un aparat categorial împrumutat în mare parte
din ştiinţa juridică, legitimându-se în acest sens utilizarea analizei juridice în ştiinţa politologică.
Pornind de la ideea că instituţionalismul practică îndeosebi abordarea statică a fenomenului
politic, estompând astfel procesualitatea lui şi în consecinţă legitatea, tendinţa subiectivă a
dezvoltării şi modernizării politice, oamenii de ştiinţă au simţit necesitatea în revizuirea teoriei
instituţionaliste clasice. În rezultat apare neoinstituţională, curent teoretic ce se delimitează atât de
behaviorism centrat pe analiza instituţiilor ca principal factor de inducere a comportamentului
individual sau public, dar şi de instituţionalismul descriptiv al începutului de secol XX. Noua
perspectivă instituţionalistă este interesată nu atât de rezultatul politicii partidelor, cât de analiza
proceselor de elaborare a politicilor. În acest sens varianta neoinstituţională este influenţată mai
mult de sociologie, decât de ştiinţa juridică. În cercetările realizate s-a ţinut cont de ambele variante
ale instituţionalismului.

8
O altă “cărămidă” ce se adaugă la fundamentul teoretic al lucrării este abordarea
funcţionalist-structurală. Metoda respectivă porneşte, în analiza sistemelor politice în ansamblu, de
la examinarea relaţiilor dintre structuri şi funcţii. Funcţionalismul structural statuează îndeplinirea
anumitor funcţii necesare pentru ca un sistem să se menţină şi să-şi consolideze structurile proprii.
Trebuie precizat că, în acest context, funcţia se referă la un scop servit pentru menţinerea şi
perpetuarea sistemului, în timp ce structura priveşte orice set de roluri relaţionale, incluzând
structurile organizaţionale concrete: partide politice, parlamente, guverne.
În particular, funcţionalismul aspiră la dezvoltarea unei teorii integrate, apte a contribui în
mod relevant, la explicarea şi evaluarea unui fenomen politic în raport cu dependenţa sa de anumite
funcţii. La rândul ei – funcţia – este ansamblul activităţilor, acţiunilor şi proceselor vitale ale
sistemului politic, ce asigură menţinerea, funcţionarea lui şi-i conferă capacitatea de a interacţiona
cu mediul, de a da răspuns solicitărilor acestuia. În cadrul studiului autorii analizează în ce măsură
partidele politice moldoveneşti reuşesc să facă faţă funcţiilor deţinute, în general, şi să răspundă
aşteptărilor ce vin din partea populaţiei (electoratului) Republicii Moldova, în particular.
Pe parcursul tezei a fost utilizată şi abordarea istorică, metodă ce a permis evaluarea
tradiţiei pluripartidiste în spaţiul pruto-nistrean, precum şi scoaterea în evidenţă a factorilor care au
determinat particularităţile sistemului de partide moldovenesc actual. De asemenea au fost analizate
şi etapele în evoluţia cadrului legal de activitate a partidelor politice din Republica Moldova.
În procesul de investigare s-a apelat, de asemenea, la analiză şi sinteză, inducţie şi deducţie,
la generalizare, ceea ce ne-a permis crearea unei viziuni adecvate privind instituţionalizarea
partidelor moldoveneşti.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Caracterul inedit şi original al investigaţiei
este asigurat de următoarele considerente:
- este un prim studiu în ştiinţa politică moldovenească orientat în mod expres spre
elucidarea şi investigarea gradului de instituţionalizare a partidelor politice din
Republica Moldova. Toate studiile realizate până la moment, cu referinţă la
instituţionalizarea organizaţiilor social-politice, concep procesul respectiv ca parte
integrantă a dezvoltării partidelor şi nu în calitate de obiect de studiu independent;
- este înfăptuită o abordare interdisciplinară şi multidimensională a instituţionalizării
partidelor politice. Utilizarea respectivei modalităţi de abordare nu reprezintă un
“capriciu al modei”, ci o necesitate ce ţine de valorificarea cât mai profundă şi
multilaterală a subiectului supus cercetării. Viziunile politologice, sociologice, juridice şi
istorico-culturale, integrate în dimensiunea tranzitorie, acordă tezei de faţă o imagine
mai bogată şi o forţă euristică deosebită;

9
- autorul a elaborat şi descris un grup de criterii de instituţionalizare specifici sistemului
pluripartidist moldovenesc. Acesta este rezultatul transpunerii informaţiei teoretice
semnate de autori străini consacraţi în domeniu asupra realităţilor politice moldoveneşti;
- sunt desemnate cele mai instituţionalizate partide politice moldoveneşti în baza unor
operaţii strict ştiinţifice şi nu în urma unor generalizări subiective şi lapidare. Este
important de a sublinia că autorul înaintează un şir de propuneri ce ar îmbunătăţi situaţia
formaţiunilor social-politice vizate;
- sunt stabilite şi examinate, în premieră, efectele şi consecinţele instituţionalizării
partidelor pentru calitatea sistemului politic din Republica Moldova. Autorul a
argumentat poziţia că instituţionalizarea partidelor nu este un scop în sine. Existenţa
unor partide puternice permite şi asigură consolidarea structurilor, relaţiilor şi valorilor
democratice în cadrul unui sistem competitiv.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Valoarea aplicativă şi semnificaţia
teoretică a lucrării derivă, în mod aparte, din sintezele şi rezultatele deduse pe parcursul
investigaţiilor. Concluziile şi recomandările lucrării, per ansamblu, pot fi utilizate de către studenţi
şi cadrele didactice, de politicieni şi legislatori în vederea sporirii gradului de instituţionalizare a
partidelor politice din Republica Moldova.
În particular, este vorba în primul rând de studenţi şi profesori care vor utiliza informaţia
prezentată cu scopul de a eficientiza şi fundamenta teoretic şi factologic procesul de predare-
învăţare. Rezultatele lucrării pot fi utilizate ca suport teoretic şi empiric la un şir de cursuri
universitare: “Politologia”, “Stasiologia”, “Marketing politic”, “Istoria gândirii politice în Moldova”
etc. În al doilea rând, ne referim la specialiştii în tehnologii electorale, pentru care la fel informaţia
prezentată este una de un mare interes. În al treilea rând, insistăm asupra unei valori aplicative a
informaţiei prezentate pentru legislatori, care urmează să monitorizeze cadrul legal de activitate a
partidelor politice. În fine şi liderii de partid pot consulta rezultatele cercetării, pentru a face
cunoştinţă cu o viziune din afară, obiectivă, asupra gradului de instituţionalizare a partidelor
conduse de ei.
Aprobarea rezultatelor. Rezultatele studiului, concluziile şi recomandările expuse pe
parcursul acestuia nu sunt produsul unor cercetări “cu uşile închise”. În vederea testării,
argumentării şi acordării unui grad cât mai explicit a informaţiei descriptive şi analitice prezentate,
materialele lucrării au fost discutate şi aprobate în cadrul a şase conferinţe ştiinţifice naţionale şi
internaţionale. Printre acestea aşi menţiona: seminarul ştiinţifico-practic “Puterea şi opoziţia în
contextul managementului politic” (8-10 octombrie 2004), masa rotundă “Participarea politică a
tineretului” (2 iulie 2004), conferinţa internaţională “Unificarea Europeană: Filosofia diversităţii”

10
(7-8 mai 2004), conferinţa internaţională “Conceptul de contribuţie civică în contextul pregătirii
universitare” (17-23 mai 2003) etc.
Materialele prezentate au determinat un viu interes din partea politicienilor, cadrelor
didactice universitare, a tineretului studios. Dovadă fiind articolele şi tezele publicate în rezultatul
acestor conferinţe. La acest capitol merită specificat şi rolul procesului de predare-învăţare, în care
autorul este implicat în calitate de cadru didactic. Discuţiile în cadrul orelor de stasiologie,
management politic şi politologie au fost, la fel, foarte prolifice în vederea testării veridicităţii
tezelor înserate în lucrare. Concepţiile de bază ale tezei sunt expuse în nouă articole ştiinţifice.
Lucrarea a fost discutată şi aprobată la şedinţa Catedrei Ştiinţe Politice şi Administrative a
Facultăţii Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative a Universităţii de Stat din
Moldova şi a Seminarului Ştiinţific de profil.

11
CAPITOLUL I:
Instituţionalizarea partidelor politice:
bazele teoretico-metodologice
În cadrul acestui capitol vor fi puse în dezbatere diferite opinii, abordări conceptuale şi
metodologice privind natura şi esenţa sintagmei “instituţionalizarea partidelor politice”. Va fi
efectuată o sistematizare a datelor teoretico-metodologice privind procesul de instituţionalizare
memorate în sistemul ştiinţelor sociale. În baza acestora vor fi deduse un şir de concluzii, ce se vor
prezenta în calitate de teren de lansare a investigaţiilor privind gradul de instituţionalizare a
partidelor politice din Republica Moldova, pe parcursul celui de al doilea capitol.
În prima secţiune a capitolului se va încerca o reliefare a rădăcinilor conceptuale ale
instituţionalizării politice. De asemenea, vom elucida pluralismul de accepţiuni şi criterii de
identificare şi tipuri ale procesului vizat. Cea de a doua parte a capitolului va conţine informaţie de
natură teoretică, în special, privind pluralismul de abordări conceptuale ale procesului de
instituţionalizare a partidelor politice. În aşa fel, în prima parte a capitolului se va încerca o
teoretizare a procesului de instituţionalizare politică, ca element general, iar în a doua parte – se va
vorbi despre instituţionalizarea partidelor politice, ca element particular.

§ 1. Instituţionalizarea politică: esenţă, criterii, tipuri


În domeniul ştiinţelor sociale (sociologie, politologie, ştiinţe juridice etc.) termenul
“instituţionalizare” dispune de semnificaţii şi definiţii destul de numeroase. Moment ce presupune
că nu putem neglija existenţa unui vast inventar al acestora. O astfel de polivalenţă semantică
subliniază, de rând cu necesitatea unor definiţii cât mai precise, importanţa citirii şi interpretării
cuvintelor, reieşind din contextul argumentativ şi discursiv în care acestea sunt utilizate, capacitatea
de trecere de la o semnificaţie la alta echivalând cu o gimnastică mintală necesară şi utilă.
Ştiinţa politică recurge şi ea la noţiunea de “instituţionalizare”, elaborând conceptul de
“instituţionalizare politică”. Acesta fiind utilizat în diverse ipostaze, dar în special cu referinţă la
partidele politice. Polivalenţa semantică a termenului pus în discuţie implică formularea tezei, în
corespundere cu care - orice tentativă de delimitare conceptuală definitivă presupune numeroase
controverse, depăşirea cărora necesită un efort mintal destul de ridicat.

12
Din start am dori să atenţionăm asupra faptului că pe parcursul lucrării de faţă termenul de
“instituţionalizare” este utilizat cu sensul de proces. El manifestând o calitate dinamică în raport cu
“instituţia”, care este acceptat în calitate de fenomen. Demarând de la teza enunţată, considerăm că
în termeni simpli instituţionalizarea ar presupune procesul de “naştere, devenire” a instituţiei. Din
considerentul respectiv, suntem de părere că un prim pas în demersul nostru euristic îl constituie
conceptualizarea cuvântului “instituţie”.
Este cert faptul că a încerca să prezinţi istoria completă a conceptului de instituţie riscă să se
transforme într-o întreprindere inutilă, din care cauză o să ne axăm asupra unor definiţii mai
explicite, în opinia noastră, aparţinând unor nume notorii ale ştiinţelor sociale moderne şi
contemporane. Un prim demers ţine de definiţiile ce vin din partea sociologiei, acestea fiind cele
mai vechi, dar şi cele mai generale, avându-se în vedere identitatea nu atât a instituţiilor politice cât
a celor sociale.
Astfel, E.Durkheim utilizează pentru definirea fenomenului vizat un concept înrudit: faptul
social [apud: 87, p.29-30]. Autorul consideră că “Faptele sociale sunt structuri sociale, valori şi
norme culturale exterioare individului şi coercitive în raport cu acţiunea şi percepţia umană… Ele se
constituie ca realităţi sociale, obiective şi independente de conştiinţele individuale”. Autorul a reuşit
printre primii destul de reuşit să elucideze trăsăturile definitorii ale instituţiei sociale. Avem în
vedere: caracterul de structură, impersonalitatea, caracter de coerciţie în raport cu individul…
Meritul lui E.Durkheim mai constă şi în faptul, că acesta din start a atenţionat că faptele sociale pot
fi nu doar materiale (statul, partidele, biserica…), ci pot fi şi non-materiale – moralitatea,
reprezentările şi conştiinţa colectivă etc.
Tradiţia sociologică în studiul instituţiilor sociale este continuată de opera lui A.Giddens, ce
specifică că “Instituţiile sunt prin definiţie elementele cele mai stabile ale vieţii sociale, conferind
“soliditate” sistemelor sociale în timp şi spaţiu” [apud: 100, p.70].
Problematica instituţională s-a aflat în permanenţă în vizorul lui R.Scott, care a scris
probabil una dintre cele mai cuprinzătoare lucrări privind analizele şi abordările instituţionale în
diferitele domenii de cercetare a ştiinţelor sociale [vezi: 100]. Autorul propune o definiţie omnibus
a instituţiilor sociale, care să fie valabilă pentru toate tipurile de teorii instituţionale actuale. Astfel,
“instituţiile se compun din structuri şi activităţi cognitive, normative şi de reglementare ce conferă
stabilitate şi semnificaţie comportamentului social. Instituţiile sunt transportate de diferiţi purtători
– culturi, structuri sau rutine – şi operează la niveluri multiple de jurisdicţie”[100, p.26-29].
Încercând o generalizare a viziunii sociologice privind conceptul de instituţie, accentuăm că
instituţiile sociale sunt nişte structuri atât materiale, cât şi non-materiale, care se reproduc prin
rutină.

13
Viziuni mai restrictive care s-ar referi la calitatea politică a instituţiilor întâlnim în studiile
juridice, în special, în cele de drept constituţional. Juriştii tind să reducă conceptul de instituţie
socială la sisteme de raporturi reglementate juridic. “Analiza juridică consideră instituţiile ca
structuri fundamentale care permit identificarea regimului politic şi permit departajarea între simpla
voinţă a actorilor sociali şi interesele de natură politică” [82, p.34]. În conformitate cu acest punct
de vedere, “instituţiile politice desemnează în mod obişnuit organele statului ce exercită funcţii
legate de exerciţiul suveranităţii (elaborarea legilor, punerea lor în practică şi inducerea ordinii
publice)” [82, p.35]. Această abordare, fiind una extrem de restrictivă a determinat şi unele
completări. Astfel o altă optică presupune definirea instituţiilor politice în baza proceselor
electorale. “Instituţiile politice ar fi deci cele ce rezultă direct din competiţia electorală”[82, p.36].
Concluzia ce se cere a fi remarcată este că viziunea juridistă asupra problemei este una restrictivă,
plasând accentul pe caracterul de organizaţie a instituţiei.
În cadrul ştiinţei politice are loc o colaborare între viziunile juridică şi sociologică privind
natura şi esenţa instituţiilor politice. În baza acestora putem distinge două curente : sociologic şi
instituţional-juridic. Abordarea sociologică vizează întâi de tot ordonarea relaţiilor sociale. Ea
presupune analiza “performanţei instituţionale” (termen împrumutat din opera lui R.Putnam [vezi:
88]) prin prisma categoriilor socialului, a satisfacerii intereselor şi necesităţilor indivizilor, ce
aparţin unui spaţiu comun şi doresc să-şi ordoneze activitatea. Tradiţia sociologică se originează în
lucrările lui M.Weber, care este considerat a fi iniţiator al analizelor sociologice asupra organizaţiei.
Opera sa îmbrăţişează o arie problematică deosebit de diversificată, în parte sintetizată în
monumentala sa lucrare “Wirtschaft und Gesellschaft” (Economie şi societate) apărută postum în
1922 [43, p.33], care analiza instituţia “prin prisma asocierii indivizilor în grupuri în funcţie de
reglementări structurate pe baza unor criterii bine determinate de acţiunile caracteristice unei zone
clar delimitate. Instituţiile sunt privite în acest caz în primul rând ca reglatori ai raporturilor sociale
şi abia apoi ca modele organizaţionale” [82 p.34]. Principiul reglator contribuie la organizarea
activităţilor membrilor unei comunităţi după un model organizaţional definit în funcţie de
problemele sau nevoile fundamentale. Conceptul de instituţionalizare presupune astfel procesele şi
acţiunile ce urmăresc să organizeze în mod stabil modelele sociale. Din această perspectivă
instituţiile se caracterizează prin adaptibilitate, complexitate şi autonomie, dar şi prin coerenţă cu
valorile şi aşteptările guvernanţilor. Din aceeaşi perspectivă, M.Duverger concepe instituţia “ca un
organism social, cu un caracter mai mult sau mai puţin stabil, care comportă o serie de trăsături
reciproce mai mult sau mai puţin durabile” [60, p.242].
Tradiţia juridistă în politologie este reprezentată de paradigma instituţionalistă. Acest mod
de abordare practicat presupune că “esenţialul, dacă nu în totalitate, analiza politică se reduce la

14
cercetarea structurii şi a modelului de funcţionare a instituţiilor şi în primul rând a “instituţiei
instituţiilor” (M.Hauriou) adică a statului”[60, p.242]. M.Hauriou, creatorul şcolii instituţionaliste,
considera instituţiile drept fundament al societăţii şi a dreptului. “Gândirea instituţionalistă
consideră că la baza anumitor forme de organizare sau moduri de viaţă se află instituţiile a căror
specificitate – caracterul permanent – exprimă o necesitate socială” [82, p.33]. Astfel instituţiile
operaţionalizează valori, principii sau orientări relevante la nivel comunitar ce iau forme de
organizare permanentă şi stabilă. Paradigma instituţionalistă atrage atenţia asupra funcţionalităţii
instituţiilor, asupra relaţiilor acestora cu mediul social. O viziune diferită au adoptat-o
neoinstituţionaliştii. În conformitate cu paradigma neoinstituţionalistă contează nu interacţiunea
dintre instituţii, ci procesele ce se desfăşoară în interiorul acestora. Aici putem face o paralelă cu
abordările sistemului politic din perspectiva lui D.Easton, care accepta calitatea instituţiilor de “cutii
negre” în favoare interesului pentru interacţiunile dintre aceste cutii cu mediul social global; şi
viziunea lui G.Almond, care era interesat de structura, componentele şi interacţiunile din interiorul
sistemului politic. Pe parcursul studiului procesul de instituţionalizare va fi desfăşurat prin prisma
ambelor paradigme, în vederea unor analize mai reuşite. Pericolul ce apare din momentul în care
acordăm prioritate acestui instrument metodologic este unul suficient de mare, şi anume cel de
juridizare a politicului. Din care cauză urmează să ţinem cont atât de priorităţile, cât şi
inconvenienţile acestuia.
În virtutea pluralismului de accepţiuni menţionat mai sus, deducem, cu pretenţii de
generalizare, o definiţie “extinsă” a noţiunii de instituţie. Astfel fenomenul de instituţie se
caracterizează prin [vezi: 127]:
- permanenţă. Instituţia reprezintă acel model de relaţii care în permanenţă se
reproduce în diferite situaţii şi contexte sociale;
- impersonalitate. Relaţiile din cadrul instituţiei nu se află în dependenţă
directă de personalitatea agenţilor sociali participanţi la acestea;
- funcţionalitate. Nu există instituţii lipsite de funcţii. În calitate de parte a
socialului, fiecare instituţie se cristalizează în jurul unei anumite funcţii sociale;
- caracter de sistem. Fiecare instituţie este inclusă în sistemul relaţiilor sociale
ca o parte a acestuia. Există o anumită ierarhie;
- caracter autonom. Instituţia dispune de interacţiuni interne, care-i creează
autonomia şi individualitatea;
- durabilitate. Instituţia dispune de posibilitatea şi potenţa de a opune rezistenţă
factorilor din exterior orientaţi spre distrugerea acestuia;

15
- flexibilitate. Instituţia este în stare să se preteze schimbărilor şi cerinţelor
mediului înconjurător;
- caracter raţional. Activitatea, vivacitatea instituţiei este asigurată de
participanţi în mod raţional prin adaptarea de hotărâri şi decizii.
Dacă până la moment a fost vorba despre “instituţie” ca fenomen imanent organizării umane
actuale, în cele ce urmează ne vom axa pe subiectul “naşterii” acesteia – procesul de
instituţionalizare. Studiul de mai departe va arăta în ce măsură pluralismul de abordări a conceptului
de “instituţie” influenţează identificarea conceptuală a “instituţionalizării”.
Conceptul de instituţionalizare, de rând cu cel de instituţie, apare în mod explicit pentru
prima dată în opera lui T.Parsons. Autorul face loc mai degrabă marginal instituţiilor, integrându-le
sistemului social ca mediu general al acţiunii sociale. Chiar şi acţiunile economice, consideră
T.Parsons, sunt integrate într-un cadru instituţional. Instituţiile sociale sunt pentru el patternuri
normative ce definesc adecvarea, legitimitatea sau dezirabilitatea acţiunilor sociale într-o anumită
societate, patternuri ce guvernează acţiunea în vederea realizării unor scopuri imediate în termenii
conformităţii lor cu sistemul de valori comune ale comunităţii. Conceptul de instituţionalizare
ocupă un loc central în sistemul social al lui T.Parsons. “Instituţionalizarea – rutinizarea
comportamentelor în conformitate cu un set de valori şi norme particulare – se realizează printr-un
proces de internalizare, similar celui de socializare dezvoltat de S.Freud. Integrarea normativă
devine un imperativ funcţional în sistemul parsonsian. Ordinea socială nu este posibilă decât prin
integrară instituţională, realizată prin intermediul structurilor internalizate ale personalităţii” [87,
p.30]. În accepţiunea lui Parsons, instituţionalizarea unei valori parcurge patru etape distincte, în
raport cu patru elemente constitutive:
- Specificarea – ce presupune o unitate a viziunii privind definirea şi extensia
valorii acţionale;
- Ideologia – valoarea dedusă trebuie să corespundă concepţiilor dominante
asupra naturii şi societăţii;
- Interesele – trebuie să existe o necesitate pentru această valoare;
- Jurisdicţia – instituţionalizarea presupune, în final, posibilitatea controlului
concret asupra acţiunii actorului social, accesibilitatea mecanismelor de control.
Tradiţia sociologică este continuată în opera lui P.Berger şi Th.Luckmann care specifică că
“instituţionalizarea – obiectivarea realităţii sociale” [apud: 140]. Autorii concep instituţionalizarea
prin prisma relaţiei “individ-societate”. În acest sens, procesul este acceptat drept o reducere a
libertăţilor umane în cadrul directivelor instituţionale. Instituţionalizarea implică procesul prin care
obligaţiile şi procesele sociale ajung să capete un statut de lege în gândirea şi acţiunea socială.

16
“Instituţionalizarea este procesul prin care fiecare actor individual transmite ceea ce este social
definit ca fiind real şi, în acelaşi timp, în orice moment al procesului, semnificaţia unui act poate fi
definită drept o parte, mai mult sau mai puţin de-la-sine-înţeleasă, a acestei realităţi” [87, p.46].
Evoluţia termenului a determinat intrarea acestuia în dicţionare generale şi de specialitate.
Dicţionarul enciclopedic al limbii române prevede următorul sens pentru verbul “a instituţionaliza”:
“a face să dobândească, a conferi un caracter instituţional, oficial” [23, p.442]. Se observă influenţa
juridistă. Mai puţin această amprentă este sesizabilă în dicţionarele de specialitate (politologie):
“conceptul de instituţionalizare vizează procesele şi acţiunile care tind să organizeze structurile
sociale conform unui model stabil” [24, p.140]. Legătura dintre procesul de instituţionalizare şi
fenomenul stabilităţii sesizăm şi în alte definiţii: “Instituţionalizarea politică – procesul de formare,
consolidare şi recunoaştere de către actorii politici principali a normelor, procedurilor valorilor şi
etaloanelor comportamentului politic, precum şi a modalităţilor de control a respectării acestora.
Instituţionalizarea politică este o condiţie de bază a stabilităţii politice. Ea depinde de gradul de
autonomie a structurilor politice, de procesul de adaptare şi integrare a acestora” [142, p.98].
Autorii exprimă ideea că gradul de instituţionalizare politică este direct proporţional elementelor
menţionate: autonomie, adaptare şi integrare.
În privinţa autonomiei este specificat că este vorba despre “o noţiune ce caracterizează
gradul de dezvoltare, diferenţiere şi independenţă relativă a instituţiilor politice. Gradul înalt de
autonomie este specific regimurilor democratice, cel redus – autoritare şi dictatoriale” [142, p.9].
Adaptarea politică este percepută drept “acomodarea sistemului politic, a structurilor politice la
cerinţele mediului înconjurător, ce se exprimă prin schimbarea funcţiilor, adoptarea unor noi sarcini
şi scopuri, şi elaborarea de noi modalităţi, abordări privind soluţionarea sarcinilor” [142, p.11].
Ceea ce ţine de integrarea politică, atunci aceasta este o “stare de coeziune care există într-o
comunitate politică, stare care îşi găseşte expresia într-un înalt grad de interacţiune politică mutuală,
întemeiată mai mult pe consimţământ, decât pe coerciţie” [109, p.133].
Un studiu profund al procesului de instituţionalizare politică o găsim la S.Huntington [44,
p.20-30, 350-361]. Autorul sugerează nişte ecuaţii care apar drept indicaţii interesante în privinţa
modului cum, în ce bază şi în temeiul căror indici să fie stabilite verificările empirice apte să
estimeze cota de instituţionalizare a organizaţiilor şi procedurilor.
Un prim demers ţine de definirea noţiunii de instituţionalizare, care în opinia autorului este
“procesul prin care organizaţiile şi procedurile acumulează valori şi stabilitate” [44, p.20]. Definiţia
prezentată aspiră la un înalt grad de generalitate, din care cauză pe parcurs este specificat că
“…Nivelul de instituţionalizare al oricărui sistem politic poate fi definit de adaptibilitatea,
complexitatea, autonomia şi coerenţa organizaţiilor şi procedurilor sale. La fel, nivelul de

17
instituţionalizare al oricărei organizaţii sau proceduri particulare poate fi măsurat de adaptibilitatea,
complexitatea, autonomia şi coerenţa sa” [44, p.20]. Autorul ne propune patru criterii în
conformitate cu care putem testa, după modelul hârtiei de turnesol, gradul de instituţionalizare
politică. Criteriile de instituţionalizare ne sunt prezentate în pereche cu contrariile acestora:
adaptibilitate-rigiditate, complexitate-simplitate, autonomie-subordonare, coerenţă-dezbinare.
Referitor la adaptibilitate sau flexibilitate ne este prezentată ipoteza că cu cât o
organizaţie sau o procedură este mai adaptabilă, cu atât este mai instituţionalizată şi viceversa – cu
cât este mai rigidă şi mai puţin adaptabilă, cu atât mai scăzut este nivelul ei de instituţionalizare.
Adaptabilitatea este o caracteristică organizaţională dobândită. Nivelul de adaptibilitate depinzând
extrem de mult de provocările impuse organizaţiilor şi procedurilor de epoca sa. Cu cât provocările
sunt mai numeroase şi epoca este mai grandioasă, cu atât gradul de adaptibilitate este mai ridicat.
S.Huntington ne propune trei moduri de măsurare a adaptabilităţii.
În primul rând este vorba de cel cronologic: cu cât o organizaţie sau o procedură este mai
longevivă, cu atât nivelul de instituţionalizare este mai înalt. Cu cât o organizaţie este mai veche, cu
atât este mai probabil să supraveţuiască timpurile viitoare [44, p.21].
A doua măsură a adaptabilităţii este cea ce ţine de succesiunea generaţiilor. Atât timp cât la
cârma unei organizaţii se situează generaţiile ce au fondat-o, atât timp cât o procedură este
îndeplinită în mare parte doar de cei care au înfăptuit-o prima dată, adaptibilitatea ei este pusă sub
semnul întrebării. Cu cât organizaţia depăşeşte mai lejer şi mai des problema succesiunii unor lideri
aparţinând unei generaţii cu alţii ce reprezintă o altă generaţie, cu atât ea este mai instituţionalizată.
În fine, adaptibilitatea poate fi evaluată în dependenţă de funcţiile pe care le exercită o
organizaţie sau o procedură anumită. De obicei o organizaţie este creată să îndeplinească o funcţie
particulară. Când această funcţie nu mai este necesară organizaţia este pusă în faţa unei dileme: sau
găseşte o nouă funcţie, sau se împacă cu dispariţia latentă. De exemplu poate fi cazul partidelor ce
se luptă pentru eliberarea naţională. Acestea se confruntă cu o criză majoră din momentul în care
ele îşi ating scopul şi trebuie să se adapteze la o funcţie diferită – acea de guvernare a ţării.
Cea ce ţine de următorul criteriu – complexitatea, atunci S.Huntington susţine că “cu cât
organizaţia este mai complicată, cu atât este mai instituţionalizată” [44, p.25]. Complexitatea ţine de
pluralismul de subunităţi organizaţionale, atât pe orizontală cât şi pe verticală. Cu cât este mai mare
numărul şi varietatea de subunităţi, susţine autorul, cu atât mai mare este abilitatea organizaţiei de a
asigura şi menţine loialitatea membrilor săi. Diferenţierea subunităţilor într-o organizaţie poate să
urmeze ori nu liniile funcţionale. Dacă este funcţională în caracteristici, subunităţile însele sunt mai
puţin instituţionalizate decât întregul din care fac parte. Însă, schimbările în funcţiile întregului sunt
uşor reflectate de schimbările legate de puterile şi rolul subunităţilor. Dacă subunităţile sunt

18
multifuncţionale, ele au o mai mare putere funcţională, dar, de asemenea, chiar din acest motiv, ele
pot determina o flexibilitate mai redusă a organizaţiei ca întreg.
O altă măsură asupra căreia autorul insistă în continuare este autonomia – “gradul în care
organizaţiile şi procedurile politice există independent de alte grupări sociale şi sisteme de
comportament” [44, p.27]. În continuare autorul specifică faptul că “…La nivelul ei cel mai concret,
autonomia implică relaţiile dintre forţele sociale, pe de o parte, şi organizaţiile politice , pe de altă
parte. Instituţionalizarea politică în sensul autonomiei, înseamnă dezvoltarea organizaţiilor şi
procedurilor politice care nu reprezintă doar expresiile intereselor unor grupuri sociale particulare.
Unei organizaţii politice instrument al unui grup social – familie, clan, clasă – îi lipseşte autonomia
şi instituţionalizarea” [44, p.27]. Drept exemplu, pentru teza expusă, poate servi un partid politic ce
reprezintă interesele în termeni exclusivişti a unui singur grup din societate – fie al muncitorilor,
intelectualilor ori a burgheziei – este mai puţin autonom decât unul care exprimă interesele câtorva
grupuri sociale.
În fine, o ultimă variabilă propusă de S.Huntigton este coerenţa. “Cu cât o organizaţie este
mai unită şi mai coerentă, cu atât ea este mai instituţionalizată; cu cât dezbinarea organizaţiei este
mai mare, cu atât ea este mai puţin instituţionalizată” [44, p.28]. Conceptul de coerenţă este strâns
lipit de cel de consens. O organizaţie cu un înalt grad de coerenţă presupune acceptarea consensului
atât în ceea ce ţine de acţiunile funcţionale, cât şi în ceea ce se referă la procedurile de soluţionare a
disputelor ce apar în interiorul organizaţiei. În vederea sporirii gradului de coerenţă într-o anumită
organizaţie sunt deosebit de importante aşa aspecte ca disciplina, capacităţile de coordonare a
liderilor, spiritul şi morala. În acest sens autorul face o paralelă între arta războiului şi arta politică,
accentuând că din punct de vedere istoric societăţile pricepute în arta războiului erau experte şi în
politică.
Acesta este în linii mar aportul adus de S.Huntington la conceptualizarea procesului de
instituţionalizare politică. În pofida anumitor obiecţii prezentate de unii politologi, considerăm că
analiza realizată este una de referinţă pentru studiul problematicii respective [31, p.106-107].
Instituţionalizarea politică reprezintă un proces multidimensional, ce se întâlneşte şi se
manifestă în raport cu numeroase realităţi social-politice. Printre aspectele primordiale ale
interconexiunilor formate aşi specifica instituţionalizarea, cu sens de stabilizare, a sistemelor
politice în schimbare. Este vorba, în primul rând, de studiile semnate de S.Huntington, despre care
am vorbit anterior. În esenţă acestea reprezintă o veritabilă teorie a stabilităţii, care poate fi aplicată
sistemelor politice în curs de modernizare, fie ele democratice ori nedemocratice.
Un alt grup de cercetători ce teoretizează procesul de instituţionalizare politică este format
din A.Lijphart, J.Linz, R.Gunther, N.Diamandouros şi H.-J.Puhle [apud: 144, p.234-246]. Autorii

19
utilizează conceptul cu referinţă la instituţionalizarea “tranziţiei democratice”. Ei consideră că
termenul dat poate fi egalat conceptual cu cel de consolidare. Relaţia dintre aceste două procese
fiind una de suprapunere. Printre indicatorii în baza cărora putem vorbi despre instituţionalizarea
regimului democratic sunt nominalizaţi:
- succesiunea, perindarea la putere a concurenţilor politici;
- durabilitatea, stabilitatea şi forţa sprijinului opiniei publice pe parcursul crizelor
economice de durată;
- victoria asupra unor anumite grupuri de răsculaţi, reprezentanţi ai huntelor militare ce
demarează o lovitură de stat;
- stabilitatea regimului vizavi de restructurarea radicală a sistemului de partide;
- lipsa unui partid puternic sau a unei mişcări sociale antisistem.
În această ordine de idei Ph.Shmitter califică instituţionalizarea drept un compromis ce
urmează să se stabilească vizavi de anumite reguli de joc la care participă politicienii şi alegătorii.
Devine necesar ca să se ajungă la un numitor comun în ceea ce priveşte instituţiile politice cu care
să fie de acord elita politică şi care să fie susţinute, sprijinite de electorat [144, p.234-246].
Conceptul de instituţionalizare este des utilizat şi în corelaţie cu puterea politică [vezi: 105].
Prin putere politică având în vedere forţa şi autoritatea instituţionalizată. Procesul de
instituţionalizare a puterii politice cuprinde cel puţin două variabile: legitimitatea şi legalitatea.
Vorbind de legitimitate avem în vedere în primul rând gradul de participare politică. Prin legalitate
subînţelegând aspectul pur juridic de reglementare a mecanismelor de realizare a puterii politice.
Dincolo de controversele teoretice, instituţionalizarea puterii politice reprezintă justificarea
monopolului forţei cu referire la un interes general, care se identifică cu instaurarea şi menţinerea
păcii, şi a ordinii civile. Chiar dacă poate lipsi concordanţa dintre diverse sinteze politologice,
asupra modalităţilor politice, asupra instrumentelor instituţionale, asupra tipurilor de echilibru
social, necesare pentru configurarea şi realizarea obiectivului de securitate, atât internă cât şi
externă, şi de ordine civilă.
În fine, un tip de instituţionalizare politică aparte este cea cu referinţă la comportamentul
partidelor, în calitate de instituţii ale sistemului politic. Sintagma “instituţionalizarea partidelor
politice” aparţine aparatului categorial al ştiinţelor politice şi juridice. Este un concept ce a prins
teren în vocabularul ştiinţific modern fiind utilizat în diverse ipostaze, dar în special cu referinţă la
forţa şi stabilitatea partidelor politice. La acest capitol merită accentuat travaliul depus de Y.Meny,
care în studiile sale a încercat o reflectare multilaterală şi profundă a procesului de instituţionalizare
politică [59, p.65-72]. Autorul specifică multitudinea de aspecte al procesului de instituţionalizare a
partidelor politice. Din punct de vedere sociologic, instituţionalizarea se referă la transformarea

20
organizaţiilor mai mult sau mai puţin structurate în veritabile partide în vederea cuceririi şi
exercitării puterii publice. Acest tip de instituţionalizare, în optica lui Y.Meny, presupune o
combinare, o conjuncţie a elementelor “obiective” (devenirea partidelor în calitate de instituţii), şi
“subiective”(acceptarea socială a partidelor, recunoaşterea legitimităţii acestora). Un alt punct de
vedere asupra procesului, detectat de cercetător, este cel juridic. Optica respectivă presupune
recunoaşterea şi integrarea constituţională a partidelor în sistemul politic [84, p.158-160].
O arhitectură teoretico-metodologică a multitudinii de abordări conceptuale, apropiată de
cea a lui Y.Meny, este propusă de D.Levcik şi S.Zaslavski. Autorii propun o tratare a procesului,
reieşind din caracterul interdisciplinar al acestuia, demarând de la constatarea faptului că termenul
“instituţionalizare a partidelor” aparţine aparatului categorial atât a ştiinţelor politice, cât şi a celor
juridice. Dar cu semnificaţii diferite, reieşind din contrarietatea abordărilor. Unde, “ştiinţa juridică,
în mod univoc, defineşte instituţionalizarea partidelor drept un proces de reglementare juridică, de
devenire a acestora în calitate de componente a mecanismului de stat” [vezi: 129]. Iar în politologie
“termenul de instituţionalizare conţine un cu totul alt sens, decât în dreptul constituţional. Spre
deosebire de acesta, care limitează conţinutul fenomenului exclusiv la aspectul juridist, în ştiinţa
politică obiect de studiu este însuşi partidul, în calitate de instituţie a sistemului politic şi subiect al
procesului politic” [vezi: 129].
O viziune aparte, destul de originală, asupra subiectului pus în discuţie o are Iu.Iudin [vezi:
148]. Autorul adoptă o poziţie teoretico-metodologică distinctă şi deosebită, ce-i permite să-şi
structureze un propriu aparat categorial, unde termenii cunoscuţi capătă o semnificaţie puţin
deosebită de cea tradiţională. I.Iudin utilizează în studiul său în calitate de protagonişti principali
termenii: instituţionalizare politică, care semnifică procesul de formare şi devenire a partidelor în
calitate de instituţii sociale, cu caracter politic; şi instituţionalizare juridică – procesul de
transformare a partidelor în instituţii de drept, prin reglementarea juridică a relaţiilor ce se stabilesc
pe parcursul proceselor de parcursul procedurilor de formare, organizare şi funcţionare a partidelor
politice. În corespundere cu punctul de viziunea conceptuală adoptată, cercetătorul distinge, din
punct de vedere istoric, instituţionalizarea politică – un proces propriu perioade de intrare a
partidelor în viaţa socială (ce s-a desfăşurat în Europa Occidentală şi America de Nord în perioada
ce a cuprins sfârşitul sec. XVIII - începutul sec. XX); şi instituţionalizare juridică – proces ce a
demarat, în opinia autorului în perioada interbelică (sec. XX). Deducem că în acest sens prin
instituţionalizare juridică se realizează o constatare de jure a stării de facto deja existente.
Pentru a trage concluziile necesare la finele paragrafului de faţă vom parcurge calea logică
“de la simplu la compus” şi vom demara prin constatarea faptului că instituţionalizarea este
procesul de “naştere” a instituţiilor. În condiţiile în care instituţiile sunt nişte structuri sociale, valori

21
şi norme culturale ce se constituie în urma rutinizării şi comportă următoarele trăsături definitorii:
permanenţă, durabilitate, impersonalitate, raţionalitate şi caracter de sistem.
Transferat în domeniul politic termenul de instituţionalizare este caracterizat de aşa variabile
ca adaptibilitatea, integritatea, complexitatea, autonomia şi coerenţa. De cele mai dese ori cuvântul
instituţionalizare este utilizat în cadrul unor astfel de sintagme ca “instituţionalizarea partidelor
politice”, “instituţionalizarea puterii politice”, “instituţionalizarea tranziţiei democratice” etc.
Indiferent de contextul în care termenul instituţionalizare este implicat, important este ca autorii cu
bună ştiinţă să-l utilizeze. Problema este că de multe ori conceptul este folosit fără a cunoaşte sigur
conţinutul acestuia. În acest sens unul din obiectivele studiului de faţă este de a defini termenul de
instituţionalizare politică ce se prezintă drept procesul prin intermediul căruia organizaţiile,
procedurile şi comportamentele politice se permanentizează, acumulează valori şi stabilitate, fiind
acceptate şi recunoscute în calitate de structuri de-la-sine-înţelese a realităţii social-politice.

§ 2. Multidimensionalitatea abordărilor teoretice a instituţionalizării partidelor politice


Procesul de instituţionalizare a partidelor politice a constituit subiectul unor discuţii
ştiinţifice în special pe parcursul celei de a doua jumătăţi ai secolului al XX-lea. Aceasta din cauza
că la acel moment partidele s-au transformat într-un element important al sistemelor politice
democratice, fiind cu mult lărgit spectrul activităţii lor şi influenţei asupra proceselor politice ce se
desfăşoară în societate. Pluralismul de viziuni şi algoritmi teoretico-metodologici utilizaţi în analiza
instituţionalizării partidelor s-a aflat în vizorul a numeroşi politologi şi jurişti, istorici şi sociologi
preocupaţi de studiul organizaţiilor social-politice.
În baza celor expuse subliniem că multitudinea de abordări şi viziuni asupra definirii
procesului de instituţionalizare a partidelor pot fi grupate în două optici distincte:
• Abordarea politologică
Această viziune este una de sorginte sociologică şi din acest punct de vedere procesul de
instituţionalizare a partidelor politice se referă, pe de o parte, la gradul de permanentizare şi
stabilitate a organizaţiilor social-politice în calitate de instituţii ale sistemului politic, iar pe de altă
parte, se are în vedere gradul de acceptare de către populaţie (electorat) a rolului şi statutului
acestora. Viziunea sociologică, în termeni stricţi, implică o delimitare a “organizaţiei” de
“instituţie”, cea din urmă fiind o treaptă superioară în dezvoltarea partidelor.
Procesul de dezvoltare şi consolidare partidelor a fost analizat din momentul primelor
demersuri ştiinţifice ce aveau în calitate de obiect de studiu partidele politice. Însă despre o utilizare
a cuvântului “instituţionalizare”, care s-ar referi la un obiect de studiu particularizat al dezvoltării
instituţiei de partid, suntem în drept să vorbim abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea. De

22
altfel, pe parcursul capitolului de faţă nu ne vom opri în mod expres la cazul operelor fundamentale
semnate de M.Weber, R.Michels, M.Duvereger, M.Ostrogorski, J.LaPalombara, M.Wiener sau
G.Sartori. Aceasta, în primul rând, din cauza că scopul propus spre realizare este de a sistematiza
informaţia descriptivă şi analitică cu privire la termenul de “instituţionalizare”, ce este lipsă în
lucrările aparţinând autorilor nominalizaţi.
Punctul acesta de vedere îl găsim dezvoltat într-un mod destul de aprofundat la
S.Huntington. Autorul dezvoltă conceptul de instituţionalizare prin prisma corelaţiei dintre partide
şi stabilitatea politică. Accentul este plasat pe cazul societăţilor în schimbare. În opinia
cercetătorului evoluţia partidului se desfăşoară de obicei în patru etape: facţiunea, polarizarea,
extinderea şi instituţionalizarea [44, p.350-360].
Facţionalismul este etapa caracterizată printr-o participare şi instituţionalizare politică puţin
palpabilă. Indivizii şi grupurile distrug modelele tradiţionale de comportament politic, dar fără să
dezvoltat altele noi. Grupările politice noi apărute, în marea majoritate, au un caracter efemer. Ele
reprezintă, de regulă, proiecţiile unor ambiţii particulare, în contextul dominat de rivalităţi şi afiliaţii
personale. Aceste facţiuni se pot autodenumi partide, dar le lipsesc organizarea şi sprijinul social
care constituie esenţa unui partid. Această situaţie nu a fost una străină nici sistemului politic
moldovenesc în formare. Este vorba de legislativul din 1990-1994, şi în mod aparte de anii 1990-
1992: când în Parlament existau zeci de partide şi în majoritatea cazurilor liderii nu reprezentau pe
nimeni alţii decât persoana proprie [vezi: 11]. Facţiunile sunt direcţionate mai curând să manevreze
legislativul decât să-şi desfăşoare activitatea electorală pe teren. Ele sunt nişte organizaţii mai mult
parlamentare decât electorale.
Polarizarea semnifică un moment crucial în evoluţia sistemului politic, când se sparge cercul
mic al facţiunilor ce au monopolizat viaţa politică. În plan cantitativ polarizarea presupune lărgirea
participării politice, apariţia a noi forţe sociale pe arena politică. În plan calitativ este vorba de
trecerea de la interes personal la interes de grup. Au loc polarizări, sciziuni, asocieri. În cazul
Republicii Moldova ar fi vorba de perioada ce a demarat prin alegerile din 1994, dar cu părere de
rău persistă şi la moment [vezi: 71].
Extinderea reprezintă etapa pe parcursul căreia are loc “mersul partidelor în popor”. Un
partid puternic face apel la masele largi ale populaţiei şi, printr-o organizare eficientă, uneşte aceste
mase în jurul lui. Liderii politici sunt motivaţi să facă aceste apeluri şi să creeze astfel de legături
organizaţionale numai atunci când respectivele acţiuni sunt necesare pentru realizarea scopurilor
propuse. Lărgirea participării şi organizarea participării în partide este deci produsul unei intense
lupte politice.

23
În fine, cea de a patra etapă în dezvoltarea unui partid într-o societate în schimbare este, în
opinia lui S.Huntington, instituţionalizarea. Autorul insistă asupra rolului jucat de acest proces, din
perspectiva stabilităţii politice. “Stabilitatea unui sistem politic modernizator depinde de forţa
partidelor sale. La rândul lui un partid este puternic în măsura în care a instituţionalizat sprijinul de
masă” [44, p.350]. În opinia cercetătorului forţa instituţională a unui partid se află la discreţia
următoarelor variabile:
- capacitatea partidului de a supraveţui dispariţia fondatorului sau liderului carismatic ce-l
aduce la putere;
- complexitatea şi profunzimea organizaţională a partidelor. La acest capitol ar fi vorba
despre legăturile dintre partid şi sindicate, de exemplu. Dar în măsura în care partidul s-a
identificat cu expresia organizată a unei singure forţe sociale, el a avut tendinţa să-şi
piardă propria identitate. În cazul nostru partidele trebuie să subordoneze sindicatele,
pentru a supraveţui;
- gradul în care activiştii de partid şi liderii acestuia se identifică cu partidul şi gradul în
care ei folosesc partidul pur şi simplu ca mijloc de realizare a scopurilor personale. Într-
un sistem de partide instituţionalizate sunt rare cazurile când un lider politic trece de la
un partid la altul, iar mişcarea grupurilor şi claselor sociale de la un partid la altul este de
obicei un proces istoric şi de lungă durată.
Un studiu la fel de profund privind gradul de instituţionalizare a partidelor politice a fost
realizat de K.Janda [apud: 59, p.65-68]. În cercetarea întreprinsă, cuprinzând 50 de ţări şi 158 de
partide reprezentative pentru diferite orientări din lumea întreagă, autorul propune trei parametri
pentru identificarea gradului de instituţionalizare a partidelor:
- vârsta. Din studiile semnate de K.Janda rezultă că gradul de instituţionalizare depinde în
primul rând de vârsta partidului, care pe de altă parte, ţine de vârsta şi dezvoltarea
statului şi a celorlalte instituţii din sistemul politic în care activează. În acest sens nu este
deloc surprinzător că două din cele mai instituţionalizate partide sunt considerate a fi
Partidul Democrat american (1828) şi Partidul Conservator britanic (1832). În contrast –
partidele franceze sunt considerate a fi mai puţin instituţionalizate;
- depersonalizarea. Se are în vedere depăşirea temporală a fondatorului de către partid.
Până ce partidul nu va depăşi criza înlocuirii fondatorului, până ce procedura de
succesiune nu va fi legitimă în viziunea membrilor nu se va putea vorbi despre o
instituţionalizare veritabilă;
- difirenţa organizaţională. Partidele nu trebuie să fie nişte structuri ad-hoc, este necesar ca
ele să dispună de trăsături organizatorice specifice. Ne referim atât la mijloacele sale

24
(recrutarea militanţilor, selecţia candidaţilor pentru alegeri…), cât şi la metodele sale. În
general, partidele nu se pot menţine decât recurgând la o organizare riguroasă, în care
structurile sunt definite prin finalităţile şi nevoile proprii.
Pe lângă aceşti trei parametri “obiectivi” ai instituţionalizării partidelor se adaugă şi un
element suplimentar: legitimitatea, fenomen dezvoltat în mod aparte în opera unor astfel de titani ai
ştiinţei politice ca M.Weber, M.Duverger, A.Parisi, G.Pasquino etc [120, p.154-159]. În termeni
generali “legitimitatea” ar presupune gradul de încredere, de acceptare de către opinia publică ori
electorat, în genere, a partidelor.
Un şir de autori atrag atenţia asupra unor anumite criterii, considerate a fi decisive. J.-
E.Lone şi S.Ersson vorbesc despre un astfel de criteriu ca tendinţa de fuzionare şi coalizare a
partidelor. în cazul în care ponderea fuzionărilor este mai mare decât cea a sciziunilor, suntem
martorii instituţionalizării partidelor. R.Rose şi T.Mackie sunt de părere că indicatorul principal al
instituţionalizării este cel electoral. Partidul poate fi considerat instituţionalizat doar atunci când a
reuşit să i-a parte la cel puţin trei scrutine electorale consecutive [apud: 134].
Problematica discutată s-a aflat şi în vizorul unor astfel de notorietăţi în domeniu ca
S.Mainwaring şi T.Scully. Aceştia specifică faptul că instituţionalizarea partidelor este prezentă în
cazul în care “organizaţiile de partid nu sunt subordonate intereselor liderilor ambiţioşi, ele câştigă
un statut şi o valoare proprie independentă. Partidul devine autonom faţă de mişcările sau
organizaţiile care iniţial le-au creat pentru scopuri instrumentale” [vezi: 112]. În continuare autorii
deduc faptul că în rezultatul instituţionalizării “principalii actori politici acordă legitimitate
procesului electoral şi partidelor”.
O altă notorietate în domeniu care a analizat, fie şi nu în mod expres, puterea partidelor este
R.Dahl. Autorul indică rolul jucat de concurenţa politică, determinată de introducerea votului
universal, asupra procesului de instituţionalizare a partidelor. “Concurenţa şi aria de cuprindere
induc schimbări chiar şi în ceea ce priveşte sistemul de partide... Partidele îşi schimbă, de asemenea
structura şi organizarea. Pe măsură ce se lărgeşte electoratul, aranjamentele tradiţionale, informale
cu un grup restrâns de alegători... nu se mai pretează la noua situaţie” [22, p.48].
D.Levcic şi S.Zaslavschi consideră că procesul de instituţionalizare a partidului se realizează
pe parcursul unei perioade destul de îndelungate, după formarea acestuia, şi se exprimă prin [vezi:
129]:
- legitimizarea partidelor. De altfel autorii concep legitimitatea mai mult cu sens de
legalitate;
- procesul de organizare internă a partidelor. Se are în vedere stabilirea de relaţii ierarhice,
transformarea legăturilor pe orizontală, apariţia relaţiilor de dependenţă verticală etc.;

25
- funcţionalismul partidelor. Autorii prin sintagma dată presupun cristalizarea direcţiilor
principale în activitatea acestui tip de organizare politică;
- identificarea politică a partidelor. Determinarea poziţiei doctrinare ocupate de partid în
sistemul de partide prezent.
Dacă până acum a fost vorba, în mare parte, despre studii cu caracter fundamental şi general,
atunci în cele ce urmează ne vom axa pe analizele societăţilor din Europa Centrală şi de Est, care se
pretează cazului unor sisteme postsocialiste, din care face parte şi Republica Moldova. În acest sens
merită remarcată cercetarea întreprinsă de G.Toka [vezi: 112]. Autorul încearcă să identifice acei
piloni care ar asigura instituţionalizarea unui sistem de partide în plină afirmare. În urma studiului
comparativ realizat G.Toka deduce următorii indicatori ai performanţei şi dezvoltării partidelor
politice:
- volatilitatea electorală. Fenomen ce presupune gradul de loialitate faţă de partid,
ataşamentul partizan rezonabil de puternic. Cel mai mare obstacol în construcţia unor
sisteme de partid stabile îl constituie instabilitatea sprijinului pentru partide şi a
identităţilor de partid. Gradul înalt al volatilităţii este determinat de trecerea masivă a
voturilor de la un partid la altul;
- vârsta partidelor. Unul din motivele pentru care loialităţile de partid în Europa Centrală
şi de Est este că majoritatea partidelor din această zonă există de puţină vreme. În acest
sens se prezintă destul de reuşit studiul semnat de S.Mainwaring şi T.Scully. Autorii
subliniază că la începutul anilor '90 partidele înfiinţate înainte de 1950 deţineau între
56% şi 98% din votul alegătorilor din statele din America de Sud. Aceasta se referă şi la
aşa zisele “partide istorice”, care în afară de nume nu au nimic comun cu predecesorii
[vezi: 112];
- stabilitatea partidelor şi a instituţiilor electorale. Facem referinţă la stabilitatea variabilă
a instituţiilor electorale, ce s-ar exprima prin: modificări ale legilor electorale, scindări şi
fuziuni între partidele mature şi emergenţa unor partide noi;
- legătura dintre grupurile sociale şi partidele politice. Se are în vedere în ce măsură
partidele sunt ancorate în structurile sociale, în ce măsură ele dispun de alegători regulaţi
şi strict determinaţi;
- structurarea programatică. Element ce semnifică gradul în care competiţia electorală este
structurată prin diferenţe clare de program. Dacă structurarea ideologică a sistemului de
partide este slabă, este foarte probabil ca alegătorii să nu ştie ce consecinţe va avea votul
lor.

26
O viziune pozitivă asupra procesului de dezvoltare a partidelor din Europa de Est emană şi
din studiile semnate de P.Kopecky. Autorul consemnează că “… noile partide din ţările estului
european şi-au asumat treptat o poziţie centrală printre instituţiile în curs de constituire. Ele vor juca
un rol decisiv în guvernarea regimurilor democratice noi în care înfruntarea electorală democratică,
ca şi funcţionarea guvernelor şi parlamentelor este de neconceput fără ele. Rezultatele optimiste în
plan constituţional sunt de negândit fără înţelegerea dintre partidele politice” [vezi: 51].
În cele ce urmează o să trecem în revistă munca depusă de cercetătorii din Republica
Moldova care s-au preocupat de “performanţa instituţională” a partidelor politice. Aşi specifica
studiile efectuate de V.Moşneaga, Gh.Rusnac, V.Cujbă şi C.Ciurea.
Studiile şi cercetările întreprinse de V.Moşneaga, în mare parte în colaborare cu Gh.Rusnac,
vizavi de problematica partizană excelează printr-un caracter profund şi atotcuprinzător [vezi: 134].
Autorul încearcă să evalueze gradul de instituţionalizare a partidelor politice din Republica
Moldova din perspectiva mai multor aspecte:
- contextul istoric şi socio-cultural;
- contextul juridico-constituţional, ce ţine de gradul de reglementare juridică;
- din perspectiva prestaţiei electorale a partidelor;
- prin prisma fenomenului de legitimitate a formaţiunilor social-politice, axându-se pe
atitudinea populaţiei faţă de partide.
Un alt cercetător care a insistat asupra rolului jucat de procesul analizat în lucrarea dată este
V.Cujbă. În studiile sale consacrate atât obiectului logic cât şi obiectului real, vizând atât conceptul
de partid cât şi partidul politic ca instituţie, autorul atrage atenţia asupra unor astfel de caractere
necesare unui partid puternic în cazul pluripartidismului moldovenesc [vezi: 17]:
- o bază doctrinară explicită şi coerentă, atât în ceea ce priveşte intensionalitatea, cât şi
extensionalitatea;
- o identificare cât mai realistă şi mai exactă a grupurilor şi segmentelor de interese pe
care le agregă şi le exprimă;
- o replasare a centrului de greutate de la persoane la structuri, ceea ce ar echivala cu
“depersonalizarea partidelor”;
- o grilă de selecţie a personalului, în sensul tehnicizării şi “politizării” criteriilor de
selecţie şi promovare.
În fine, prestaţia instituţională a partidelor politice s-a aflat şi în vizorul lui C.Ciurea [vezi:
10]. Autorul consideră că pentru ca un sistem de partide democratic să fie instituţionalizat,
componentele acestuia ar trebui să se conformeze următoarelor condiţii:
- să existe o stabilitate a regulilor şi concurenţei interpartinice;

27
- partidele trebuie să fie bine înrădăcinate în societate. Cetăţenii nu trebuie să întâmpine
dificultăţi în identificarea exactă a intereselor pe care le reprezintă partidele;
- partidele urmează să joace rolul de actori principali în determinarea accesului la putere;
- autonomia organizaţiilor de partid, care nu se supun unor lideri ambiţioşi.
Per ansamblu, din multitudinea de criterii prezentate putem desemna următoarele ca fiind
definitorii pentru vivacitatea, potenţa şi continuitatea partidelor politice:
- vârsta partidului;
- capacitatea partidului de a supraveţui dispariţia fondatorului;
- complexitatea şi profunzimea organizaţională;
- legitimitatea partidelor, înrădăcinarea acestora în societate;
- stabilitatea partidelor şi a instituţiilor electorale;
- identificarea şi poziţionarea doctrinară sigură şi explicită;
- existenţa unui electorat, a unui sprijin stabil şi permanent.
• Abordarea juridică
Viziunea juridică asupra problemei plasează accentul pe problematica reglementării
normative a activităţii partidelor politice, iar însuşi procesul de instituţionalizare este privit ca un
lanţ de modificări consecutive în mecanismul de reglementare juridică a partidelor politice.
Metodologic acest tip de abordare se originează în metoda instituţionalistă (atât clasică, cât şi
neoclasică). Definirea legislativă a fenomenului partidist presupune valorificarea unor astfel de
direcţii ca locul şi rolul partidelor în societate, specificul procedurii de constituire şi înregistrare,
reglementarea formelor de participare în procesul electoral etc.
Despre necesitatea unei reglementări “juridico-constituţionale” a partidelor politice, a
recunoaşterii de jure a unei stări de facto, demult stabilite, ne relatează printre primii juristul
austriac H.Kelsen [apud: 122, p.114]. Acesta fiind considerat şi părintele tratării juridiste a
procesului de instituţionalizare a partidelor politice.
Constituţionalistul german H.Triepel a continuat opera savantului austriac, încercând un
studiu a problematicii din perspectiva etatistă. Juristul a elaborat o tipologie a fazelor procesului de
dezvoltare a partidelor, prin prisma relaţiei acestora cu statul [122, p.116]:
1. Etapa ciocnirilor, luptelor. Este faza înăbuşirii a orice fel de iniţiative aparţinând
partidelor politice din partea statului. Se referă la perioada existenţei statelor feudale de
până în sec. XVIII;
2. Ignorarea partidelor. Este vorba de sfârşitul secolului al XVIII - sfârşitul secolului al
XIX. În această perioadă regimurile liberal-burgheze permiteau, în baza principiului
“laissez-faire”, dar nu acordau nici o atenţie partidelor.

28
3. O următoare fază ţine de recunoaşterea şi legalizarea partidelor. În termeni temporali
este vorba de jumătatea secolului al XX-lea.
4. A patra etapă este numită “era incorporării constituţionale”. La această fază partidele
definitiv se transformă în mediatori între stat şi societate civilă. Această “eră”
demarează, sporadic totuşi, în perioada interbelică, dar se accentuează în a doua jumătate
a secolului al XX-lea.
Instituţionalizarea cuprinde ultimele două etape, de unde deducem ideea că procesul de
instituţionalizare a partidelor politice (în accepţiunea juridică) este un fenomen specific în
exclusivitate secolului precedent. Această teză fiind susţinută şi de constituţionalistul sovietic
V.Danilenko. Savantul rus este de părere că “procesul de instituţionalizare a partidelor a început
după cel de al doilea război mondial, iar o redactare tehnico-juridică, care permite în ultima instanţă
utilizarea de-la-sine-înţeles a termenului de “instituţionalizare”, s-a făcut observabilă în anii ’60-
’70” [124, p.85-95].
V.Danilenko continue tematica istorică privind procesul de reglementare juridică a
partidelor politice, el axânduse pe ultimele două etape din cele patru menţionate, altfel spus
încercând o etapizare a însuşi procesului de instituţionalizare juridică a partidelor [124, p.95]:
1. Reglementarea activităţii partidelor politice, prin acte normative care se referă la
anumite aspecte ale funcţionării “diferitor instituţii şi proceduri politico-juridice”. Este
cazul Codurilor electorale, care vizează comportamentul partidelor în perioada
alegerilor. Sau poate fi exemplul regulamentelor de funcţionare a parlamentelor etc.;
2. Utilizarea hotărârilor şi precedentelor judecătoreşti, apărute în baza proceselor privind
soluţionarea litigiilor ce ţin de activitatea partidelor politice;
3. “Intrarea partidelor în Constituţii” este o etapă cronologică următoare, în opinia
autorului. În Legile fundamentale sunt stipulate de regulă prevederi generale, ce servesc
drept bază juridică pentru o lege organică ulterioară;
4. elaborarea unor acte normative (cu statut de lege organică) care prevăd în mod expres
condiţia juridică a partidelor politice. Problemele reglementate fiind: condiţiile de
formare şi înregistrare, funcţiile principale, activitatea financiară etc.
Autorii ce în lucrările lor au realizat un studiu a instituţionalizării politice în calitate de
proces pur juridic, sunt de părere că este vorba despre un obiect de studiu al ştiinţelor juridice, şi în
mod aparte a dreptului constituţional [vezi: 129]. Din punctul acesta de vedere este pus semnul
egalităţii între sintagmele “instituţionalizarea partidelor politice” şi “instituţionalizarea juridică
partidelor politice”, acestea desemnând aceleaşi relaţii obiectuale. Subliniem ideea că obiectul

29
instituţionalizării juridice nu este instituţia partidului, ci procedura de reglementare normativă.
Aceste moment fiind principal în delimitarea accepţiunii juridiste de cea politologică.
Ideea de reglementare legală a partidelor apare în sânul şcolii germane de drept, consfinţind
necesitatea unui control al partidelor din partea statului, control ce ar putea permite un anumit grad
de stabilitate politică în societate. Ulterior însă subiectul de investigaţie respectiv, a fost dezvoltat în
mare parte de juriştii constituţionalişti din Uniunea Sovietică. Fenomenul dat poate fi explicat prin
mai multe argumente şi poate constitui un subiect de discuţie pentru un studiu aparte. Ceea ce am
dori însă ca noi să subliniem este faptul că cercetătorii şi oamenii de ştiinţă sovietici, preocupaţi de
problema partidelor burgheze din start în virtutea unor considerente ideologice nu puteau concepe
un altfel de sens al instituţionalizării. Este vorba în această ordine de idei de aşa specialişti în
domeniu ca: B.Starodubski, V.Danilenko, I.Levin, A.Avtonomov, A.Mişin, Iu.Iudin, R.Matveev,
V.Evdokimov, M.Marcenko, M.Faruşkin etc. Nu putea fi acceptat ca partidele “burgheze
antipopulare” să se bucure de exemplu de suportul populaţiei, şi implicit de un anume grad de
legitimitate. În opinia cercetătorilor sovietici în domeniu partidele burgheze prin definiţie nu puteau
fi reprezentative [vezi: 130]. Dincolo de aceste aspecte de luptă ideologică, meritul
constituţionaliştilor sovietici în elucidarea aspectelor juridice ale instituţionalizării partidelor
politice este incontestabil.
În cele ce urmează, o să încercăm să definim procesul pus în discuţie. Au fost expuse o
multitudine de definiţii, dintre care o să încercăm să le prezentăm pe cele mai consistente.
B.Starodubski susţine că “instituţionalizarea partidelor – recunoaşterea directă a calităţii de
instituţie distinctă din partea legii” [145, p.24]. Mai departe autorul specifică faptul că
instituţionalizarea reprezintă nu o simplă menţionare a acestora în legislaţie, ci “o reglementare
expresă a ordinii de formare şi organizare a partidelor, în particular acordarea acestora a unor
drepturi, de care nu dispun alte formaţiuni sociale” [145, p.24]. Din cele relatate mai sus deducem
ideea că autorul pune semnul egalităţii între “instituţionalizarea partidelor” şi “reglementarea
juridică a partidelor politice”. Instituţionalizarea ar presupune, în opinia lui B.Starodubski,
procedura de creare a unui cadru juridic specific partidelor ce le-ar delimita de alte formaţiuni
sociale. Şi în această ordine de idei el analizează şi subliniază aşa direcţii ca: procedura de formare,
organizare şi funcţionare a partidelor politice.
În aceeaşi linie de idei se înscrie demersul semnat de V.Evdokimov. Instituţionalizarea
partidelor politice, în opinia juristului, reprezintă reglementarea proceselor de constituire şi
activitate a acestora în calitatea de instituţii de drept distincte [126, p.42]. Prin instituţionalizare
partidele îşi obţin o proprie individualitate în cadrul juridic al societăţii, cu drepturi şi obligaţii
specifice.

30
Un alt autor care a dezvoltat aceeaşi linie de subiect este Iu.Iudin, care în lucrările sale
atenţionează că “instituţionalizarea reprezintă o manifestare a încercărilor de control şi dirijare din
partea statului a structurilor sociale din societate” [vezi: 147]. Meritul savantului este cel de a
recunoaşte pluralismul de accepţiuni a sintagmei puse în discuţie, specificând că “în ştiinţa
sovietică instituţionalizarea partidelor politice reprezintă procesul de reglementare juridică a
acestora” [vezi: 147]. Autorul continuă prin a preciza că instituţionalizarea nu se reduce doar la
recunoaşterea rolului politic al partidelor, dar şi defineşte bazele organizării şi funcţionării acestora.
Un alt cercetător preocupat de problematica dată este V.Danilenko. Juristul sovietic
subliniază că instituţionalizarea juridică a partidelor reprezintă “crearea unei baze juridice
dezvoltate pentru activitatea acestora, prin intermediul căreia are loc organizarea şi direcţionarea
activităţii partidelor, sunt soluţionate probleme ce ţin de organizarea internă, finanţarea etc.” [124,
p.85]. În opinia lui V.Danilenko instituţionalizarea este determinată de creşterea rolului partidelor în
viaţa politică, intensificarea interacţiunii cu instituţiile de stat. Necesitatea intstituţionalizării
intervine din momentul în care apare necesitatea de a reduce practicile negative de utilizare cu rea
credinţă a banilor partidelor, finanţării ilicite a campaniilor electorale. Este interesant că autorul
recunoaşte că reglementarea juridică a partidelor este în primul rând o problemă politică, ce ţine de
voinţa clasei dominante. Printre direcţiile principale ale mecanismului de reglementare juridică sunt
specificate [124, p.89]:
- Definirea fenomenului de partid, determinarea coordonatelor sale conceptuale;
- Fortificarea instituţiei partidului politic. Pe de o parte este vorba de specificarea rolului
major jucat de acesta în sistemul politic, în relaţiile cu statul. Pe de altă parte este vorba
despre o consolidare instituţională internă prin fixarea normativă a exigenţelor şi
imperativelor de natură organizaţională;
- Reglementarea problemelor ce ţin de finanţarea partidelor, în special dezvoltate fiind
aspectele restrictive. Practica juridică internaţională consfinţeşte existenţa a trei surse
principale de finanţare a partidelor: internă, din surse private şi finanţarea din partea
statului[vezi: 149];
- Stabilizarea sistemului de partid existent prin fixarea condiţiilor de înregistrare şi
activitate a partidelor. Condiţiile de înregistrare, sau mai bine fiind spus gradul lor de
dificultate diferă de la stat la stat. Altfel fiind spus, procesul de constituire a partidelor
politice în diferite ţări are specificul său, însă acesta nu poartă un caracter spontan, ci
este reglementat în temei de diferite institute statale. În unele ţări (Marea Britanie, de
exemplu) înregistrarea partidelor e o procedură destul de simplificată şi deseori are un
caracter formal. Pentru ca o organizaţie să obţină statut de partid e suficient ca organelor

31
competente să fie depuse programul, statutul, precum şi datele despre liderii partidului.
De rând cu aceste exemple, subliniem că în multe state pentru înregistrarea partidelor se
cere un număr minimal (1-5 persoane) de membri (este cazul Olandei, Germaniei,
Austriei) [35, p.110-113];
- Ordonarea relaţiilor cu instituţiile statului. În această ordine de idei merită subliniat
faptul că V.Danilenko vorbeşte despre necesitatea unei delimitări stricte a funcţiilor
exercitate de partide şi de stat. “Partidele în activitatea lor nu trebuie să concrească cu
statul, ele nu trebuie în nici într-un caz să se transforme într-o instituţie a statului” [124,
p.93]. În cazul dat partidele nu vor fi în stare să-şi păstreze statutul de mijlocitori între
societatea civilă şi instituţia statală. Despre un atare pericol ne relatează şi M.Offerle
care specifică că “partidul devine un model redus al statului. Ca şi acesta el dispune de
propria Constituţie (statut), de organe centrale: executiv (biroul politic permanent),
legislativ (consiliu, congres…), de propriul spaţiu politic etc. [80, p.8].
Faza superioară a instituţionalizării se consumă prin constatarea faptului că “…partidele au
pătruns în Constituţie” [76, p.292-316]. Despre “condiţiile de trai” a partidelor în legile
fundamentale a diferitor state ale lumii ne vorbeşte constituţionalistul rus V.Cirkin [vezi: 146].
Autorul distinge cinci tipuri de Constituţii, în dependenţă de gradul de reprezentare a partidelor
politice în acestea:
1. În statele aparţinând sistemului de drept anglo-saxon până în prezent partidele sunt
acceptate în calitate de “domeniu privat” al cetăţenilor. În Constituţiile SUA, Marii
Britanii, Canadei (în cazul ultimilor două putem vorbi de legi considerate
constituţionale) până în prezent nu există stipulaţii despre partide. Nu există nici legi
organice consacrate exclusiv condiţiei juridice a partidelor politice.
2. O situaţie diferită întâlnim în statele aparţinând sistemului de drept romano-german. În
Constituţiile Germaniei Federale (1949), Franţei (1958), Portugaliei (1976), după care
în Legile fundamentale aparţinând unor colonii (Benin, Angola etc.), precum şi în cele
aparţinând majorităţii fostelor republici socialiste şi sovietice (inclusiv Republica
Moldova) există prevederi ce se refera în mod exclusiv la condiţia juridică a
organizaţiilor social-politice;
3. A treia modalitate de abordare a problemei întâlnim în statele cu regim politic totalitar,
indiferent de orientarea ideologică împărtăşită: atât de stânga cât şi de dreapta. În
Constituţiile statelor de orientare capitalistă era legiferată existenţa unui singur partid,
pluralismul fiind din start interzis (în trecut Zair, Zambia, Gabon). În regimurile
totalitare de stânga (în trecut Algeria, Benin, Etiopia) nu existau de jure astfel de

32
restricţii. Constituţia nu specifica că alte partide nu pot activa, dar, în schimb, era
specificat rolul conducător al partidului comunist din statul dat.
4. A patra categorie de Constituţii o constituie cele aparţinând regimurilor fundamentaliste
islamice. În legile fundamentale ale acestor ţări sunt interzise orice fel de manifestări de
partizanat politic. Partidele sunt calificate drept un factor destabilizator în calea unităţii
comunităţii islamice. Chiar şi în cele mai recente Constituţii (Oman - 1996, Arabia
Saudită - 1992) nu sunt menţionate partidele politice.
5. În fine, în unele ţări cu regim politic de tip dictatorial (atât totalitar, cât şi autoritar) prin
Constituţie este reglementat chiar numărul exact de partide care ar fi necesar societăţii
respective. De altfel, merită subliniat faptul că aceste regimuri sunt efemere. În calitate
de exemplu ale unor astfel de regimuri, specificăm: Brazilia, după lovitura de stat din
1964, unde se permitea existenţa a două partide – unul conducător şi altul de opoziţie.
Rolul important jucat de Constituţii în reglementarea activităţii partidelor politice i-a
determinat pe unii cercetători să delimiteze statutul legilor fundamentale de celelalte acte normative
cu referinţă la condiţia juridică a partidelor. În acest sens este distinctă poziţia savantului polonez
A.Patrzalek, care lansează termenul de constituţionalizare diferit de cel de instituţionalizare [apud:
126, p.42]. Termenul nou introdus ar urma să semnifice “recunoaşterea constituţională a existenţei
partidelor politice şi definirea generală a rolului acestora în societate şi în stat” [vezi: 147]. Pe când
instituţionalizarea este privită drept acceptarea juridică a partidelor politice în calitate de instituţii
politice. Dar poziţia teoretico-metodologică enunţată a fost una vehement criticată în special în
cercetările semnate de Iu.Iudin şi V.Evdokimov. În mare parte fiind de acord cu criticile aduse
acestui punct de vedere, am considera că separarea constituţionalizării, ca modalitate aparte de
reglementare juridică nu ni se pare firească, ci dimpotrivă – forţată chiar. Constituţionalizarea poate
fi acceptată drept o fază superioară a procesului de instituţionalizare, dar nici într-un caz în calitate
de ceva distinct şi deosebit.
Vizavi de relaţia “instituţionalizare - constituţionalizare” Y.Meny adoptă o poziţie aparte
[59, p.68-72]. Autorul concepe instituţionalizarea drept recunoaşterea şi integrarea constituţională a
partidelor. Altfel fiind spus, instituţionalizarea este redusă la tratarea constituţională a partidelor.
O încercare de definire găsim şi în operele cercetătorilor din Republica Moldova. Un studiu
fundamental privind evoluţia istorică a procesului de reglementare juridică, precum şi implicaţiile
acestuia asupra calităţii partidelor politice găsim la V.Moşneaga şi Gh.Rusnac [vezi: 68]. Ceea ce
deosebeşte aceste studii, pe lângă caracterul aprofundat, este şi viziunea optimistă privitor la
perspectivele instituţionalizării juridice în cazul Republicii Moldova.

33
De instituţionalizare, în sensul juridic al procesului, s-a preocupat şi P.Fruntaşu. Autorul a
ţinut să elucideze în mod aparte cazul sistemelor politice liberal-democratice stabile, mai puţin
axându-se pe cazul Republicii Moldova. P.Fruntaşu este de părere că “instituţionalizarea partidelor
politice nu e altceva decât reglementarea de către stat a procesului de constituire şi activitate în
calitate de institut juridic special” [35, p.110]. În continuare cercetătorul dezvoltă ideea despre
faptul că gradul de instituţionalizare a partidelor poate fi influenţat de diverşi factori: istorici,
culturali, politici, social-economici şi de altă natură. “Nu în zădar, cel mai pe larg este reglementată
juridic activitatea partidelor în acele state, care până nu demult au avut un sistem de guvernare
autoritar (Spania, Portugalia, RFG); viceversa, în ţările cu un sistem democratic stabil (Marea
Britanie, Belgia, Olanda, Elveţia şi altele) normele de drept ating doar numai unele aspecte ale
activităţii partidelor, reieşind din considerentele că aceste probleme trebuie puse pe seama fiecărui
cetăţean, fiind o responsabilitate civică a lui” [35, p.110-111]. Aceeaşi idee o găsim şi în opera
târzie a lui Iu.Iudin, care argumentează teza că în statele post-socialiste instituţionalizarea juridică a
partidelor politice reprezintă una din garanţiile principale în calea restaurării trecutului totalitar
[vezi: 148].
În sens juridic, instituţionalizarea partidelor politice este un proces ce presupune crearea şi
asigurarea unui cadru legal democratic, în interiorul căruia partidele ar putea nestingherit să-şi
exercite funcţiile imanente existenţei lor.
Pe lângă aceste două modalităţi de abordare tradiţionale, utilizate în studiul instituţionalizării
partidelor politice, în general, pentru cazul Republicii Moldova este necesar de a ţine cont şi de -
implicaţiile tranzitologice. Insistăm asupra necesităţii unui asemenea punct de vedere din cauza că
Republica Moldova se înscrie în categoria societăţilor de tip tranzitoriu. Multitudinea de procese şi
fenomene politice, ce se desfăşoară în societatea moldovenească nu pot fi explicate totalmente fără
a lua în consideraţie implicaţiile de natură tranzitorie. Din care cauză suntem conştienţi de faptul că
configuraţia şi individualitatea sistemului de partide moldovenesc sunt direct conectate la realităţile
social-politice transformaţionale.
Caracterul divers şi complex al problematicii sociale a tranziţiei este însoţit de o abordare
ştiinţifică a ei, pe cât de variată, pe atât de contradictorie. Multidimensionalitatea tranziţiei a dat
naştere diferitor poziţii în definirea lor. În această ordine de idei se înscriu şi teoriile tranzitologiei
politice, împărtăşite de D.Rustow, A.Przeworski, Ph.Shmitter, S.Huntington, G.Linz… [95, p.21].
Spaţiul postsocialist a intrat în vizorul unor astfel de autori ca: M.Boari, B.Kapustin, M.Molcianov,
V.Ghelman etc. [95, p.10]. În mare parte la acest capitol se înscrie şi cazul Republicii Moldova.

34
În ce priveşte ştiinţa politică naţională, atunci de o atenţie deosebită se bucură studiile
semnate de V.Saca şi V.Moşneaga. Savanţii nominalizaţi au înscris în dimensiunile tranzitorii
realităţile partidiste autohtone.
Revenind la problema instituţionalizării partidelor politice în Republica Moldova, subliniem
că procesul deseori este analizat necondiţionat în relaţie cu experienţa de partid acumulată în
democraţiile dezvoltate, fără a se atenţiona suficient asupra specificului naţional, a elaborării unor
mecanisme reale de îmbinare raţională a începutului pluripartidist moldovenesc cu cel occidental.
Ideea este că nu trebuie să ne conducem în mod absolut de studiile şi cercetările efectuate de
reprezentanţii şcolii politice din Vest. În opinia lui V.Saca, în condiţiile copierii oarbe a exemplelor
occidentale pot apărea “pericolele vesternizării şi globalizării” care ţin în special de transferarea
mecanică a experienţei vest-europene în spaţiul estic [vezi: 94]. Fiind acceptate ca sui-generis în
condiţiile sociale ale ţărilor de tipul Republicii Moldova, fără o acomodare a lor conform rigorilor
locale, aceste realizări nu pot duce decât la instabilitate şi criză politică, la perturbaţii funcţionale şi
structurale [vezi: 128].
Pentru desemnarea situaţiei analizate ştiinţa politică contemporană utilizează un aparat
categorial divers, dominat de două concepte: “tranziţie” şi “transformaţie”. V.Saca, ce se preocupă
în mod aparte de problema dată în Republica Moldova, susţine că “formula noţională “tranziţie-
transformaţie” reflectă raporturile dintre general şi particular din cadrul unuia şi aceluiaşi proces de
schimbare structurală. Tranziţia ca noţiune este mai largă mai complexă, implică mai multe
variabile decât transformaţia propriu-zisă” [vezi: 94]. O părere puţin diferită găsim la V.Moşneaga,
savantul fiind de părere că conceptele se deosebesc în special prin raţionamente teleologice.
“Termenul “tranziţie” în cea mai mare parte răspunde la întrebarea “unde ne îndreptăm?”, în timp
ce termenul “transformaţie” în cea mai mare parte plasează accentul pe răspunsul la întrebarea “ce
modificăm?””[vezi: 132]. Autorul consideră mai potrivit conceptul de tranformaţie, reieşindu-se din
ambiguitatea traiectoriei dezvoltării sociale.
Republica Moldova face parte din categoria statelor postsovietice, care practic au început de
la zero edificarea pluripartidismului. Acest aspect explică în mare măsură caracterul de durată a
transformaţiei partidiste. Dacă în cazul statelor postsocialiste, de tipul Republicii Cehia, Ungariei
sau României, suntem pe deplin motivaţi să susţinem existenţa unei anumite tradiţii în consolidarea
sistemelor de partide democratice, atunci în cazul societăţilor postsovietice acesta este în mare parte
lipsă [vezi: 123].
Pornind de la aceste postulate savanţii moldoveni au reuşit să delimiteze un şir de trăsături
particulare sistemelor politice postsovietice aflate în tranziţie (din care face parte şi Republica
Moldova). Printre acestea am cita [vezi: 94]:

35
- caracterul complex, eterogen al schimbărilor. Fapt ce face problematic de a identifica
semnificaţiile componentelor ei conceptuale: valorice (democratice/totalitare),
structurale (statale/civile), spaţiale (centralism/descentralism)…;
- disconcordanţă manifestă între diferite tipuri de schimbări (politice, economice, sociale,
culturale) fapt ce atribuie conceptului de transformaţie instabilitate;
- caracterul paradoxal al subiecţilor transformaţiei sociale inclusiv partidiste. Aceasta se
referă în special la faptul că majoritatea subiecţilor sunt de formaţie veche, dar pretind
schimbări şi reforme inovaţionale;
- instabilitatea transformaţiei sociale, ca urmare a incapacităţii actorilor tranziţionali de a
se încadra în acţiuni colective coordonate;
- subordonarea transformărilor sociale, inclusiv partidiste politicii standardului dublu. Se
are în vedere prezenţa dacalajului între declaraţii şi fapte, mentalitate şi comportament.
Aceste caracteristici ne vor permite să evaluăm şi mai reuşit gradul de instituţionalizare a
partidelor politice din Republica Moldova.
În finalul paragrafului subliniem că instituţionalizarea partidelor politice reprezintă un
proces de natură politică ce vizează succesiunea de stări, etape, stadii prin care trec organizaţiile
social-politice înregistrate, conform legislaţiei în vigoare, pe parcursul procesului de transformare în
veritabile instituţii politice. În literatura ştiinţifică dedicată acestui subiect, procesul de
instituţionalizare este analizat, în special, din două puncte de vedere: politico-juridic şi politico-
sociologic. Fapt ce permite o elucidare mai fundamentală a procesului pus în discuţie. Aspectele
juridice ale procesului vizează gradul de reglementare juridică a partidelor, accentul fiind plasat pe
procedura de înregistrare, finanţare şi participare la procesul electoral. Viziunea sociologică ţine să
elucideze în ce măsură partidul reuşeşte să se cramponeze în sistemul politic al societăţii. Aceste
două modalităţi de tratare a calităţii partidelor politice nu trebuiesc privite în mod separat, fiindcă
utilizarea lor paralelă, repetăm, presupune realizarea unui studiu ştiinţific mai argumentat. Pe de
asupra ambele abordări ţin de una şi aceeaşi finalitate – dezvoltarea şi consolidarea partidelor
politice. Aceste viziuni, în vederea unor investigaţii mai reuşite, vor fi utilizate în corespundere cu
dimensiunile tranzitorii ale societăţii moldoveneşti.
Vorbind despre studiul juridic şi sociologic al procesului de instituţionalizare, nu trebuie să
uităm de caracterul politic al acestora. Pornim de la constatarea faptului că partidele politice
reprezintă prin definiţie obiectul de studiu al ştiinţei politice. Din care cauză şi instituţionalizarea
partidelor, implicit, ţine de domeniul nominalizat. Când vorbim despre aspectele juridice şi
sociologice ale instituţionalizării nu avem în vedere caracterul pur al acestora şi lipsa oricăror
implicaţii de ordin politic şi/sau politologic. Interdisciplinarismul, în cazul dat, se manifestă, în

36
special, la nivel de metodă şi de aparat categorial utilizat. Până la urmă, orice modificare legislativă,
de exemplu, ce se referă la partide are la bază o raţiune de ordin politic. Respectiv, făcând referinţă
la aspectele juridice şi sociologice ale instituţionalizării, suntem pe deplin motivaţi să vorbim despre
“aspecte politico-juridice” şi “politico-sociologice”.
Încercând o generalizare a informaţiei prezentate pe parcursul capitolului, subliniem că
instituţionalizarea partidelor politice este un proces foarte important pentru dezvoltarea şi
funcţionalitatea formaţiunilor social-politice. Apariţia, formarea sau înregistrarea partidelor încă nu
semnifică şi existenţa veritabilă a acestora. Pentru ca partidul nu doar să existe ci şi să funcţioneze,
este necesar ca acesta să fie instituţionalizat.
Instituţionalizarea partidelor, fiind un proces situat la interferenţa mai multor disciplini,
presupune o multitudine de definiţii şi tratări. Toate însă presupun o singură finalitate: înrădăcinarea
partidelor în viaţa societăţii. Ceea ce presupune legitimarea relaţiilor atât cu electoratul, cât şi cu
instituţiile statului.
În pofida faptului că cuvântul “instituţionalizare” este unul relativ recent, realitatea politică
desemnată de acesta este prezentă din momentul activităţii primelor formaţiuni social-politice
moderne. De asemenea, cu toate că sintagma “instituţionalizarea partidelor” este apropiată de
expresii de tipul “dezvoltarea partidelor” şi “consolidarea partidelor”, în ştiinţa politică
contemporană termenul de “instituţionalizare” şi-a câştigat dreptul la existenţă independentă,
desemnând o realitate politică distinctă.

37
CAPITOLUL II:
Specificul instituţionalizării
partidelor politice în Republica Moldova
Pe parcursul celui de al doilea capitol vom încerca să realizăm un studiu interdisciplinar, în
baza informaţiei teoretice şi a instrumentarului metodologic deduse în primul capitol, privind gradul
de instituţionalizare a partidelor politice din Republica Moldova. Un prim demers va fi unul de
natură isorică, prin care vom încerca să vedem în ce măsură putem vorbi despre o continuitate, o
tradiţie a pluralismului politic şi a pluripartidismului, în special, în spaţiul geografic dintre Nistru şi
Prut. Coordonatele geografice ale pluripartidismului moldovenesc contemporan, în cadrul studiului,
vor ţine de teritoriul în limitele căruia partidele activează de facto (exceptând regiunea
transnistreană). Următoarele paragrafe vor include analiza aspectelor politico-juridice şi politico-
sociologice ale procesului de instituţionalizare în vederea diagnosticării forţei instituţionale a
formaţiunilor social-politice din Republica Moldova. În finalul capitolului vom insista asupra
consecinţelor procesului de instituţionalizare.
Ipoteza în baza căreia demarează studiul ţine de constatarea unui grad redus al
instituţionalizării partidelor politice moldoveneşti.

§ 1. Contextul politico-istoric şi socio-cultural al procesului de formare şi consolidare a


pluripartidismului moldovenesc
În cadrul paragrafului va fi realizată o analiză politologică şi culturologică a procesului
istoric traversat de fenomenul partizan în spaţiul pruto-nistrean din momentul primelor manifestări
pluripartidiste şi până la etapa actuală. Demersul euristic întreprins pe parcursul studiului nu va
implica doar constatarea faptelor istorice, ci şi o tentativă de elucidare a condiţiilor socio-culturale
ce au determinat specificul traiectoriei evoluţiei pluripartidiste în Republica Moldova. Pentru o mai
bună structurare a paragrafului vom analiza fenomenul partizan prin intermediul etapelor istorice
parcurse.
Pentru o mai reuşită înţelegere a analizelor efectuate prezentăm pe scurt cele mai cunoscute
teorii cu privire la geneza partidelor. În acest sens, teoria modernizării politice este una de sorginte
weberiană şi presupune geneza partidelor în rezultatul trecerii de la autoritatea „eternului ieri” la cea
legal-raţională. Aici se include procedura de depersonalizare a politicii, înlocuirea autorităţii

38
patriarhale cu procedura democratică de selectare a clasei politice. Teoria situaţional-istorică este
atribuită şcolii americane şi presupune ”naşterea” partidelor în urma unor crize social-politice şi
economice de arvengură (revoluţii, explozii şi implozii geopolitice, crize economice de proporţii
etc.). Iar teoria instituţională, în fine, presupune elucidarea genezei partidelor din instituţia
parlamentară. M.Duverger, dezvoltându-şi teoria, insista asupra partidelor de creaţie internă şi
externă (din interiorul parlamentului şi din afara acestuia).
• Trăsăturile pluripartidismului basarabean revoluţionar (1905-1918)
Despre existenţa unor partide, despre încercările de a edifica un sistem de partide ce ar
corespunde într-o măsură oarecare funcţiilor şi rolului jucat de acesta într-un sistem politic
democratic, putem vorbi doar la începutul secolului al XX-lea [vezi: 61].
De altfel, în Basarabia primele cercuri politice apar în anii ’70 al sec. XIX-lea. Predominau
curentele anarhiste şi socialiste, promovate de tineretul care îşi făcea studiile în centrele universitare
din Imperiu. Printre aceştea erau Z.Ralli-Arbore, N.Zubcu-Codreanu, M.Negrescul şi alţii.
Socialismul şi anarhismul, fiind curente revoluţionare, captau în mod aparte atenţia tineretului. Pe
când ideile liberale, fiind mai „serioase”, mai rezervate faţă de elanul revoluţionar, îşi găseau lăcaş
în minţile şi inimile boierilor cu viziuni progresiste, ale intelectualilor trecuţi de vârsta tinereţii:
C.Stamati-Ciurea, V.Laşcu, P.Leonard etc. Existenţa unor purtători de idei, al căror rol nu poate fi
nici într-un fel ignorat, nu implică însă şi existenţa unor organizaţii care ar putea încerca
transpunerea în fapte a acestor viziuni şi idei politice. Pentru apariţia unor structuri organizatorice,
din punctul de vedere al exercitării puterii politice, erau necesare mutaţii serioase şi semnificative în
structura sistemului politic.
Acestea au avut loc. Ne referim la revoluţiile ruse din 1905 şi 1917, evenimente care au
provocat schimbări de esenţă nu doar interne ci şi internaţionale. Basarabia, fiind parte componentă
a Imperiului Ţarist, a fost influenţată direct şi masiv de dinamica evenimentelor revoluţionare.
Specificul vieţii politice basarabene s-a conturat şi în condiţiile hotarului cu statul român. Astfel, pe
de o parte viaţa politică din Basarabia repeta policromia politică din Imperiul Rus, iar pe de altă
parte – se modifica în dependenţă de situaţia pe frontul românesc şi în dependenţă de potenţialul
politico-militar al Regatului Român.
În rezultatul revoluţiei din 1905 şi îndeosebi a celor din 1917, în Basarabia a avut loc un
boom al activismului politic. Despre primele manifestări ale pluripartidismului în regiune putem
vorbi făcând referinţă la anii revoluţionari 1905-1907 [vezi: 134]. În regiune apar cca. 50 partide şi
grupări politice care acoperă întregul spectru politic [48, p.131]. Constituirea acestora a fost posibilă
în virtutea unor schimbări de scurtă durată în sistemul politic al Imperiului, generate de prima

39
revoluţie rusă. Organizaţiile social-politice apărute, însă, aveau un caracter instabil, erau efemere şi
nu se bucurau de un sprijin stabil din partea populaţiei.
Revenind la teoriile privind geneza partidelor, nominalizate mai sus, cu referinţă la cazul
Basarabiei de la începutul sec. XX-lea, menţionăm:
- În primul rând, la baza procesului de apariţie şi evoluţie a partidelor s-a situat teoria
situaţional–istorică. Avem în vedere acele crize sociale majore care au provocat
perturbaţi masive în sistemul social-global, crize ce au intrat în istorie sub denumirea de
revoluţiile ruse din 1905 şi 1917;
- În al doilea rând, este important de subliniat faptul că revoluţiile ruse se înscriu perfect
în procesul de modernizare politică. În rezultatul acestor crize în Imperiul Rus la nivel
instituţional şi social s-a încercat a trece de la autoritatea tradiţională la cea legal-
raţională;
- În fine, vorbind despre cea de a treia teorie, considerăm că ea doar a influenţat, nu şi a
determinat evoluţia partidelor din Basarabia în primele decenii ale sec. XX-lea. În cazul
Basarabiei instituţia parlamentară a fost reprezentată de Sfatul Ţării, despre care va fi
vorba mai târziu.
În cele ce urmează vom încerca o trecere în revistă a celor mai semnificative formaţiuni
politice din perioada dată. Vom utiliza tradiţionala repartizare: stânga-dreapta. Drept criteriu
principal de departajare este cel a inovaţiei sociale. Formaţiunile care doresc păstrarea situaţiei
existente vor fi amplasate în dreapta abscisei politice, iar cele care insistă asupra schimbărilor – pe
stânga. Repartizarea respectivă este una foarte flexibilă şi relativă. Evoluţia tumultoasă şi deseori
imprevizibilă a evenimentelor pe parcursul lui 1917 va determina mutaţii permanente în ceea ce
priveşte structura şi componenţa sistemului politic. Din care cauză subliniem că repartizarea
efectuată este valabilă pentru perioada amplasată în imediata apropiere de revoluţia din februarie
1917.
Extrema stângă era reprezentată de o formaţiunea încă nu prea numeroasă, dar deosebit de
activă – Partidul Muncitoresc Social-Democrat din Rusia (aripa bolşevică) condus de V.Lenin. În
Basarabia, de rând cu bolşevicii, erau manifeşti prin atitudine revoluţionară şi anarhiştii. Ambele
curente se arătau profund dezamăgite de consecinţele revoluţiei din februarie 1917. Ei doreau o
luptă până la final. Programele curentelor politice vizate conţineau prevederi despre necesitatea
unor schimbări radicale în societate: distrugerea sistemului politic existent (anarhiştii doreau
lichidarea statului ca instituţie, iar bolşevicii insistau asupra instaurării dictaturii proletariatului şi a
puterii sovietelor), încetarea războiului, nimicirea capitaliştilor etc.

40
Pe poziţii ideologice apropiate, dar nu extremiste, erau plasaţi socialiştii revoluţionari.
Aceştea se situau pe poziţii reformiste şi nu revoluţionare, îndeosebi după consumarea revoluţiei din
februarie, pe care ei o considerau finală. Eserii (cum mai erau numiţi socialiştii revoluţionari) optau
pentru lichidarea instituţiei monarhice (nu şi a reprezentanţilor acesteia) şi instaurarea unei republici
democratice. Liderii partidului vorbeau despre autonomia regiunilor etnice, dar insistau asupra
păstrării intacte a hotarelor imperiului. De asemenea, optau pentru continuarea războiului până la
victoria finală. Imediat după revoluţia din februarie, în raport cu bolşevicii şi anarhiştii, socialiştii
revoluţionari au devenit formaţiune politică de dreaptă.
Centrul politic la începutul lui 1917 era reprezentat de Partidul Constituţional-Democrat.
Cadeţii (constituţionaliştii democraţi) nu doreau lichidarea sistemului politic existent. Ei optau
pentru o reformare limitată a acestuia. Spre deosebire de curentele analizate mai sus, ei insistau să
păstreze instituţia monarhiei, dar într-o formulă mai democratică – monarhie constituţională.
În fine, aripa dreaptă a segmentului politic basarabean era reprezentată de formaţiuni
politice, care doreau păstrarea situaţiei existente, în special, ceea ce ţine de rolul monarhului. O
doză mare de extremism era administrată acestor formaţiuni prin lozincile şi activităţile velicoruse
şovine. Printre liderii de seamă a mişcărilor respective poate fi nominalizat P.Cruşevan. Iar
formaţiunile politice reprezentative pentru acest segment politic au fost Uniunea Poporului Rus şi
Liga Patriotică Basarabeană.
De asemenea existau formaţiuni politice fără o poziţie ideologică stabilă, dar care apărau în
primul rând etniile minoritare în baza cărora au fost constituite. Printre acestea menţionăm Uniunea
Generală Muncitorească a Evreilor (Bundul evreiesc).
În cele ce urmează am dori să subliniem un aspect pe cât de interesant, pe atât şi de
important. Ne referim la faptul că viaţa politică, implicit – activitatea partidelor politice, în perioada
nominalizată se desfăşura exclusiv în mediul urban (Chişinăul, în special). Iar pornind de la faptul
că oraşele erau populate în mare parte de alogeni, deducem ideea că activismul politic era specific
în majoritatea cazurilor reprezentanţilor altor etnii, decât celei titulare. Băştinaşii nu se prea grăbeau
în ale politicii.
Unica formaţiune politică care prin definiţie urma să apere interesele moldovenilor era
Partidul Naţional Moldovenesc (PNM) [48, p.133]. Această organizaţie social-politică a fost
fondată în aprilie 1917 prin implicarea directă a unor astfel de personalităţi marcante româneşti ca
V.Stroiescu, P.Halippa şi O.Ghibu. Ea poate fi calificată drept succesoare ideologică a Partidului
Naţional-Democratic Românesc, ce activa în perioada revoluţiei din 1905. Mişcarea politică dată a
fost inspirată de C.Stere şi I.Pelivan. Printre revendicările acestui partid menţionăm cele de ordin
spiritual: stoparea rusificării şi autonomia culturală a ţinutului. Activitatea formaţiunii a fost de

41
scurtă durată, iar ponderea ei pe piaţa politică - nesemnificativă. Importantă este, însă, ideea că prin
crearea unei organizaţii de acest gen s-a demonstrat autorităţilor ţariste că conştiinţa naţională în
regiune nu a fost stârpită complet.
În viaţa politică basarabeană din perioada anului 1917, PNM-ul s-a manifestat ca un caz
aparte şi distinct. În primul rând individualitatea se exprimă prin faptul că era practic unica
formaţiune politică „serioasă” ce reprezenta interesele populaţiei băştinaşe. În al doilea rând –
specificul partidului a constat în faptul că în interiorul acestuia se ducea o luptă aprigă şi deseori
ireconciliabilă între două curente politice: cel naţional (O.Ghibu) şi cel social (P.Halippa). Liderii
primului curent, şi aşi accentua în mod aparte meritul lui O.Ghibu – eminent pedagog şi iluminist
ardelean, insistau asupra problematicii naţionale în mesajul partidului. Aripa naţională era de părere
că programul formaţiunii trebuie să conţină revendicări ce ar privi ca ţintă primordială renaşterea
naţională a basarabenilor. O.Ghibu, fiind din Transilvania, utiliza exemplul Partidului Naţional
Român de acolo. Se insista asupra editării ziarelor de limbă română cu caractere latine, se dorea
alfabetizarea populaţiei rurale şi crearea oastei naţionale [vezi: 39].
Situaţia din Basarabia era însă de altă natură. Aici revendicările naţionale cedau în faţa celor
sociale. P.Halippa era marcat profund de ideile socialiste cu privire la împroprietărirea ţăranilor, ca
de altfel şi majoritatea basarabenilor. Lupta continuă între aceste două curente politice din interiorul
PNM nu ne permite să-i găsim acestuia un plasament ideologic sigur în cadrul spectrului politic
autohton al timpului.
De altfel, rolul Partidului Naţional Moldovenesc în desfăşurarea evenimentelor
premergătoare unirii nu a fost unul decisiv, după cum al dori să arate unii istorici [vezi: 78]. Însuşi
cursul politic al Partidului a fost influenţat de evenimente, şi nu invers. Toate cele expuse însă nu
ştirbesc nimic din valoarea şi rolul jucat de PNM, ca modalitate de reflectare instituţionalizată a
aspiraţiilor şi pretenţiilor românilor basarabeni anterioare actului unirii.
Încă un moment asupra căruia dorim să insistăm şi fără de care ar fi imposibil studiul
pluripartidismului din 1917-1918 este activitatea Sfatului Ţării. Procesul de constituire şi
legitimizare a respectivei instituţii parlamentare a determinat în numeroase opinii şi tratări, deseori
opuse. Pentru studiul nostru este importantă, însă, problema corelaţiei dintre partidele politice şi
adunarea reprezentativă vizată. Utilizând criterii contemporane caracteristice regimului democratic,
deducem practic lipsa oricărei legături directe între partide şi Sfatul Ţării. Aceasta din cauză că
alegerile parlamentare nu au fost directe şi cu participarea nemijlocită a partidelor. Informaţie
veridică despre aceste evenimente găsim la I.Nistor. Autorul consemnează că „… În lipsa unei
organizaţiuni administrative solide alegerile pentru adunarea legislativă nu se putură face direct. De
altfel populaţiunea bărbătească între 19 şi 48 de ani nici nu se întorseseră de pe diversele fronturi

42
ruseşti... Din pricina aceasta sa recurs la alegeri indirecte prin comitetele ostăşeşti, ţărăneşti şi
muncitoreşti, precum şi prin corporaţiunile profesionale constituite” [78, p.278].
Reieşind din specificul politic al vremii putem califica Sfatul Ţării drept un organ legitim.
Neimplicarea directă a partidelor nu ştirbesc nici într-un fel din legitimitatea forului legislativ, din
momentul în care însuşi formaţiunile social-politice sufereau o profundă criză de legitimitate
politică.
După evenimentele din octombrie 1917 viaţa politică din Rusia şi în mod firesc cea din
Basarabia a cunoscut schimbări de proporţii. Forţe politice influente până nu de mult au început să
dispară treptat atât la figurat cât şi la propriu. Calea monarhiştilor a fost urmată de constituţionaliştii
democraţi şi de eseri. În prim planul vieţii politice apar bolşevicii, fiind secundaţi pentru moment de
menşevici şi anarhişti. Deoarece Sfatul Ţării avea o componenţă prerevoluţionară, în mare parte
ostilă bolşevicilor, aceştea şi-au desfăşurat activitatea în calitate de forţă politică extraparlamentară
şi antisistem.
În ceea ce priveşte „partidele parlamentare”, atunci către finele activităţii sale Sfatul Ţării
cuprindea:
− Blocul Moldovenesc, care a jucat un rol decisiv în procesul de votare a autonomiei,
independenţei şi ulterior a Unirii. Miezul blocului era format din intelectualitatea şi ostăşimea
naţională;
− Fracţiunea ţărănească, ce revendica chestiuni de ordin social şi în primul rând –
problema pământului. „Ţăranii deşi marcaţi de o anumită coeziune etnică în limitele restrânse,
definite în sens geografic-rudimentar (satul, comuna), erau refractari în raport cu programul
naţionaliştilor, care transcendea, bineînţeles, localismul” [33, p.119];
− Minoritarii etnici. Din start minorităţile etnice au fost asigurate cu 30% din locurile din
Sfatul Ţării. Majoritatea numerică printre minoritarii etnici o deţineau ucrainenii şi ruşii. Erau
prezenţi de asemenea polonezi, evrei şi germani. De multe ori opiniile acestora nu coincideau cu
cele ale reprezentanţilor celorlalte blocuri. Disensiunile s-au acutizat din momentul în care
ucrainenii revendicau includerea Basarabiei în componenţa statului lor.
Încercând o generalizare a informaţiei prezentate la acest capitol, subliniem:
− În perioada analizată (1917-1918) nu avem de afacere cu un sistem de partide în sensul
actual al conceptului. Sistemul presupune organizare şi ordonare, elemente ce practic lipseau în
structura organizatorică a partidelor, precum şi în relaţiile dintre acestea. Exista o viaţă politică
tumultoasă, dezordonată şi instabilă;

43
− Partidele politice din perioada dată au fost nişte structuri organizatorice slabe, care nu
au reuşit să controleze procesul politic, să-l direcţioneze. Aceasta, în mare parte, din cauza factorilor
de ordin extern, care au fost decisivi în arhitectura vieţii politice din Basarabia;
− Nu putem insista asupra unui grad anumit al instituţionalizării partidelor politice. Nu a
existat nici o bază juridică relevantă, precum şi a lipsit un proces electoral care ar oferi legitmitate
formaţiunilor politice vizate;
− Populaţia Basarabiei, în mod aparte – cea din mediul rural puţin s-a implicat în
activitatea politică. Activismul partidelor se reducea la străzile Chişinăului. În consecinţă nu putem
vorbi despre o cultură participativă observată în comportamentul basarabenilor.
− Per ansamblu, anii 1905-1907, dar în primul rând 1917-1918 au marcat debutul
pluripartidismului în spaţiul pruto-nistrean. În pofida caracterului său rudimentar fenomenul merită
un studiu profund şi o apreciere pe potrivă.
• Evoluţia fenomenului partizan basarabean în condiţiile sistemului pluripartidist românesc
interbelic (1918-1938)
Din momentul realizării Unirii păşim într-o nouă fază a tradiţiei pluripartidiste basarabene.
Este o etapă calitativ nouă prima ce cât de cât se integrează în rigorile democratice actuale. În
termeni cronologici suntem martorii unei perioade de două decenii (1918-1938). Perioada pe
parcursul căreia populaţia Basarabiei a avut posibilitate în premieră să participe la alegeri
parlamentare în bază pluripartidistă. Din punct de vedere a culturii politice a fost o experienţă
inedită, unică în felul său pentru electoratul din regiune. Experienţă ce va pute a fi retrăită abia la
începutul anilor ’90 ai sec. XX. Însă după cum afirma A.Tocqueville „Nu există nimic mai fecund
în minuni ca arta de a fi liber, dar nimic nu e mai greu decât ucenicia libertăţii”.
O primă problemă analizată este cea a continuităţii. Ne referim la cea legătură ce ar urma să
existe între pluripartidismul basarabean revoluţionar (1917-1918) şi cel interbelic. Despre
continuitatea am putea vorbi în termeni doctrinari, precum şi la nivel de reprezentanţi. Facem
referinţă la faptul că o parte din liderii autohtoni de partide şi de opinie care au dominat viaţa
politică revoluţionară au supraveţuit politic şi s-au bucurat de o anumită priză la electorat şi în
perioada interbelică. Este cazul lui C.Stere, P.Halippa, I.Buzdugan, I.Inculeţ etc. În linii mari însă
„elita politică basarabeană nu a fost inclusă în cea românească”[33, p.130].
De asemenea putem vorbi de continuitate la nivel de idei şi stipulări de program. Liderii
politici basarabeni continuau să se orienteze spre ţărănime. Primatul revendicărilor sociale
confereau acestora o puternică nuanţă socialistă. Nu în zădar mulţi dintre ei erau etichetaţi drept
bolşevici.

44
În plan organizaţional însă suntem martorii unei discontinuităţi. Formaţiunile politice ce au
existat până la Unire acolo au şi rămas. În mod firesc, nu fiind bine închegate şi legitime aceste
partide au fost înghiţite de sistemul pluripartidist naţional. Au existat tentative de a crea partide
regionale, dar fără de succes. Drept exemplu ar fi Partidul Ţărănesc din Basarabia, condus de
C.Stere (1918-1919) sau Liga Democratică a Ordinii şi Dreptului în Basarabia, conducă de Oranov
(1922-1928). Colapsul ideii şi fenomenului de partid regional îşi poate găsi explicaţie în cel puţin
trei ipoteze: a) forţa partidelor naţionale; b) lipsa dorinţei din partea liderilor locali de a lansa o
mişcare regională; c) slaba potenţă a liderilor locali.
O a doua chestiune asupra căreia vom insista este calitatea sistemului pluripartidist român în
perioada interbelică. În pofida numeroaselor succese obţinute în cadrul procesului de democratizare,
situaţia nu poate fi privită doar în roz. Constituţia din 1923 şi Legea electorală au găsit societatea
românească nepregătită pentru a înfrunta provocările regimului democratic. În mod aparte situaţia
se referă la Basarabia, lipsită complet de practica participativă şi ce a ajuns să se decepţioneze
profund în procesul electoral românesc. Pluripartidismul excesiv, mutaţiile (dezbinările, alieri) dese
şi instabilitatea guvernamentală sunt un rezultat al acestor acte normative fundamentale, sau mai
bine zis a aplicării lor în lipsa unor condiţii favorabile. „Multipartidismul interbelic se mai
caracteriza prin instabilitate guvernamentală şi politică, fărâmiţarea partizană, apariţia partidelor
extremiste, politicianismul...” [119, p.33].
Toate aceste elemente negative care au ieşit la suprafaţă pe parcursul anilor ’20 - ’30 au
determinat absenteismul politic în Basarabia. Mecanisme democratice existau, dar democraţia
lipsea. Electoratului nu i se cultivase „mitul cetăţeanului puternic” [14, p.181-182].
Cele mai populare în Basarabia erau formaţiunile politice care aveau în program stipulaţii
despre ameliorarea situaţiei ţăranilor. Ideologia ţărănistă se bucura de cel mai mare succes în
regiune. O primă dovadă l-a constituit succesul repurtat de Partidul Ţărănesc din Basarabia, condus
de C.Stere [64, p.188]. Partidul a delegat în Parlament şi în Senat, în rezultatul alegerilor din 1919,
70 şi respectiv 30 de deputaţi. Ulterior acesta se uneşte cu Partidul Ţărănesc din vechiul regat, după
care activează ca parte componentă a Partidului Naţional Ţărănesc, condus de I.Maniu. Mai apoi
filiala basarabeană a partidului este condusă de P.Halippa.
Cealaltă formaţiune importantă a momentului – Partidul Naţional Liberal, nu se bucura de
prea mare popularitate în Basarabia, „având o influenţă neînsemnată” [64, p.189]. Istoricul
A.Moraru menţiona în continuare „( Partidul Naţional Liberal) ...nu avea bază socială. Iar politica
lor se asocia cu sărăcia, aroganţa şi vărsări de sânge. Politica „prin noi înşine” nu era potrivită
pentru Basarabia”.

45
Specific pentru Basarabia era activismul forţelor de extremă: atât stânga cât şi dreapta.
Forţele de extremă stângă erau coagulate în jurul organizaţiei comuniste basarabene. Conform
datelor prezentate de acelaşi istoric dinamica cantitativă a organizaţiei se prezintă în felul următor:
anul 1919 – 800 membri, anul 1931 – 321 membri, anul 1940 – 370 membri. Un fenomen
interesant: dacă în perioada anilor 1919-1929 majoritatea o reprezentau ruşii şi ucrainenii, atunci în
anul 1940 – 90% evrei [64, p.197-204].
Din datele prezentate deducem puţină implicare a moldovenilor în activitatea comunistă
subversivă. În pofida acestui fapt „când cineva vorbeşte de provincia răsăriteană, de obicei, fie în
glumă, fie în serios, neapărat întrebuinţează cuvântul „bolşevic”” [5, p.183]. Caracterul bolşevic al
Basarabiei era alimentat atât de comportamentul localnicilor (alogenilor în special), cât şi de
atitudinea sau mai bine zis steriotipurile românilor de peste Prut. Se pot face paralele cu realităţile
actuale.
Forţele de extremă dreaptă sunt cunoscute sub denumirea „mişcarea legionară” [64, p.192-
194]. Mişcarea legionară a cunoscut două curente. Pe de o parte este vorba de Liga Naţional
Ţărănească de Apărare constituită în martie 1923 şi condusă de profesorul ieşean A.Cuza (de aici şi
denumirea de “cuzişti”). Aceasta în 1935 fuzionează cu Partidul Naţional Agrar (O.Goga) şi
formează Partidul Naţional Creştin. Iar pe de altă parte avem Asociaţia Studenţilor Creştini
constituită în 1922 de C.Zelea-Codreanu. În 1927 ea devine Legiunea Arhanghelului Mihail, iar în
1931 – Garda de Fier. Legionarismul se bucura de o anumită popularitate şi în Basarabia. În
activitatea lor legionarii se bazau pe trei piloni: a) anticomunism, b) antisemitism, c) ţărănism.
Printre realizările organizaţiei, care le-a creat o imagine publică pozitivă în regiune se numără:
organizarea concertelor, a meciurilor de fotbal, a unor marşuri de muncă în ajutorul ţăranilor,
edificarea unei biserici. Dacă iniţial activitatea legionarilor mai putea fi justificată, atunci ulterior ei
au deraiat complet de pe „calea cea bună”. Îndeosebi dacă privim prin prisma normelor şi valorilor
democratice actuale.
Încercând o recapitulare a situaţiei din perioada interbelică, subliniem:
- Pentru prima dată populaţia dintre Prut şi Nistru a avut posibilitatea să participe la
alegeri libere. Au avut posibilitatea să cunoască pluralismul ofertei politice.
- În regiune nu au existat formaţiuni politice independente puternice. Elita politică
autohtonă nu dispunea de o experienţă în acest domeniu.
- Ceea ce ţine de cultura politică a populaţiei, atunci majoritatea indivizilor au fost
ancoraţi în limitele unei culturi politice parohiale, ei neavând cel puţin o viziune
minimală asupra orizontului public şi politic. Unei bune părţi a basarbenilor i se poate

46
atribui formula “familism apolitic”. Când familia era unicul mediu de afirmare a
calităţilor şi virtuţilor individuale.
• Specificul activităţii de partid în perioada sovietică (1944-1988)
Revenirea în prim plan a partidelor, sau mai bine fiind spus – a partidului, a avut loc în
1944, când teritoriul Basarabiei intră sub jurisdicţia şi controlul politic al Uniunii Sovietice. Viaţa
politică şi nu doar ea, este reprezentată de autoritatea unei singure formaţiuni politice – Partidul
Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). Procesul de legitimizare a puterii demarează prin alegerile
din 10 februarie 1946 în Sovietul Suprem al URSS de legislatura a doua. Au participat 99,8% (!)
din alegători şi 99,6% (!) au votat pentru “blocul comuniştilor şi a celor fără de partid” [64, p.370].
Un următor pas în legitimizarea puterii Partidului Comunist (b) al Moldovei (PCM) a fost
convocarea la 13 mai 1947 a Sovietului Suprem al RSSM de legislatura a doua (prima a fost în
1941).
Opoziţie politică nu exista. Unele încercări au fost înfăptuite în primii ani de regim stalinist,
când şi-au desfăşurat activitatea asemenea grupuri ilegale anticomuniste ca “Arcaşii lui Ştefan”,
“Sabia Dreptăţii”, “Armata Neagră”, “Uniunea Democrată a Libertăţii”. Acestea însă erau nişte
cazuri singulare care n-au trecut în particular sau general. Orice posibilitate de opoziţie organizată a
fost exclusă din start prin deportările masive a intelectualităţii, reprezentanţilor administraţiei
publice, ţăranilor consideraţi înstăriţi etc.
Totuşi, către anii ’60 ai sec. XX-lea asistăm la o înviorare a sentimentelor şi predispoziţiilor
de nemulţumire faţă de politica de deznaţionalizare promovată de conducerea comunistă.
Fenomenul se explică prin apariţia unui nou val de intelectuali basarabeni, care încercau să se opună
cât de cât ideologiei oficiale. Soarta acestora n-a fost însă una de invidiat. N.Testimiţianu,
N.Corlăteanu, S.Rădăuţan au fost persecutaţi pe motivul propagării naţionalismului. Cazul lui
Gh.Ghimpu, M.Moroşan, A.Şoltoianu a fost şi mai grav, ei fiind condamnaţi pentru organizarea de
demonstraţii anticomuniste şi organizaţii ilegale de rezistenţă antisovietică.
În acest sens, este cazul de amintit de fenomenul disidenţei, ce era unica manifestare a
opoziţiei în perioada comunistă. De multe ori, când se face referinţă la disidenţă în Moldova
Sovietică este vehiculat cazul lui I.Druţă. Scriitorul a fost “exilat” la Moscova unde devenise un
lider spiritual al acelor intelectuali moldoveni, care era “nemulţumiţi uşor” de politica naţională
promovată de PCM. Studiind exemplul lui I.Druţă pe de o parte şi cel al lui Gh.Ghimpu sau
A.Şoltoianu, pe de alta, I.Fruntaşu deduce existenţa a două tipuri de disidenţă: autorizată şi
neautorizată [33, p.222]. Adevărata opoziţie, în opinia autorului, întotdeauna a fost persecutată într-
un regim de tip dictatorial, cum a fost şi cazul Uniunii Sovietice. În cazul lui I.Druţă, însă, am fi
martorii unui fenomen autorizat, aprobat şi chiar sprijinit de regim.

47
Problema istoriei neamului şi cea lingvistică au fost practic singurele care au determinat
opoziţie faţă de politica partidului comunist din partea unui grup mic de intelectuali. Per ansamblu,
însă, populaţia Republicii Sovietice Moldoveneşti accepta tacit politica guvernării comuniste. Pe de
asupra lipsea orice solidaritate şi coeziune socială între cetăţeni şi personalităţile menţionate mai
sus. Explicaţia poate fi găsită în lipsa societăţii civile, în reuşita politicii de sovietizare şi
deznaţionalizare. Pentru etapa respectivă este caracteristic conformismul şi inerţia politică a
cetăţenilor sovietici.
În perioada sovietică sistemul politic era caracterizat prin existenţa unui singur partid, care
dirija toate sferele vieţii sociale. Populaţia statului sovietic participa în mod ordonat la alegeri (cifra
standard fiind de 99,9%), dar diversitatea ofertei politice lipsea. Cetăţenii nu conştientizau că de
votul lor va depinde ceva, că el va fi unul util. În studiile de filosofie politică situaţia dată este
denumită „clientelism politic”. „Regimul comunist a adus şi impus raporturi de tip clientelar, în care
relaţiile au fost puternic personalizate, înlocuind astfel mecanismele şi legile impersonale neutre
proprii regimurilor democratice. Astfel, raporturile sociale, pe fondul inegalităţii politice au căpătat
treptat natura unei legări ilicite patron-client, cu toate conivenţele negative născute de aici. În fapt
clientelismul este expresia unor relaţii de dominaţii bazate pe subordonare condiţionată în schimbul
unor avantaje materiale” [14, p.174].
Faza monopatridistă a procesului de evoluţie partizană în Moldova dintre Prut şi Nistru a
durat până la finele anilor ’80 ai secolului XX, când prăbuşirea puterii sovietice a provocat o
situaţie noua, inedit pentru spaţiul nostru mioritic: independenţa statală (facem abstracţie de la cazul
Republicii Democratice Moldoveneşti (decembrie 1917 - martie1918)).
• Geneza sistemului pluripartidist moldovenesc actual: esenţa şi specificul procesului
Este cunoscut faptul că procesul de constituire a partidelor politice în Republica Moldova
este un caz particular, ce în comparaţie cu generalul dispune de un şir de particularităţi. Printre
acestea am menţiona: lipsa unei tradiţii pluraliste la nivel ideatic şi organizaţional, trecutul comunist
totalitar şi autoritar, lipsa unei experienţe în ceea ce priveşte independenţa statală... Totuşi „geneza
partidelor politice în Moldova şi în ţările din Occident nu trebuie considerată ca iremediabil izolate.
Mai degrabă am observa că ea se situează pe un continuum unitare...” [vezi: 17]. Reieşind din teza
prezentată, suntem de părere că pentru cazul partidelor politice din Republica Moldova putem
utiliza cu succes teoriile general acceptate de ştiinţa politologică privind geneza partidelor (despre
care s-a vorbit în debutul paragrafului): teoria modernizării politice, teoria situaţional istorică şi
teoria instituţională.
Atenţionăm în primul rând asupra rolului jucat de crizele şi perturbaţiile social-politice (vezi
teoria situaţional-istorică). Formaţiunile social-politice de alternativă au apărut în Moldova doar în

48
rezultatul evenimentelor de la finele anilor ’80 ai sec. al XX-lea. Facem referinţă la procesul de
restructurare şi apariţie a Fronturilor Populare şi a Interfronturilor pe întreg cuprinsul Uniunii
Sovietice. Este cunoscut faptul că aceste organizaţii au fost gândite şi realizate de structurile KGB-
ului [vezi: 134]. Prăbuşirea statului sovietic şi implicit a puterii Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice (PCUS) a permis „dezgheţul politic” în republicile unionale. Apariţia în Republica
Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) a unor astfel de formaţiuni ca Frontul Popular din
Moldova (FPM), Interfrontul, mişcarea Gagauz-Halkî şi asociaţia bulgarilor „Vozrojdenie”, a fost
posibilă doar în rezultatul acordului dat de autorităţile centrale. Ulterior procesul demarat nu a mai
fost posibil de stopat. Dar pentru acea perioadă (1987-1990) încă nu poate fi vorba despre un
pluripartidism real. Toate structurile nominalizate nu prezentau, din punct de vedere juridic, o
alternativă Partidului Comunist din Moldova (PCM).
Despre o etapă următoare în geneza pluripartidismului în Moldova post-sovietică putem
vorbi cu referinţă la activitatea primului Parlament din istoria recentă a Republicii Moldova (1990-
1994). În acest context putem utiliza deja teoria instituţională [vezi: 11]. Astfel, instituţia
parlamentară a jucat un rol decisiv în formarea pluripartidismului. Majoritatea partidelor înregistrate
în baza legii din 17 septembrie 1991 sunt de creaţie parlamentară (interioară) [vezi: 159].
Din punct de vedere legal la alegerile din februarie-martie 1990 a participat o singură
formaţiune politică - PCM. După modificările constituţionale din mai 1990, însă, calea a fost
deschisă şi altor organizaţii politice [vezi: 155]. Dacă în Parlament, iniţial, existau doar două
fracţiuni puternice – PCM şi FPM, către anul 1991, bipartidismul parlamentar cedează în faţa
pluralismului excesiv, care va marca încă mult timp viaţa politică moldovenească. În primii de
existenţă a pluralismului politic în Republica Moldova activitatea politică a partidelor se purta
exclusiv în mediul parlamentar. Aceasta din cauza că practic toţi liderii politici ai momentului se
bucurau de reprezentare parlamentară (să nu uităm că la acel moment în Parlament activau cca. 380
deputaţi). Majoritatea partidelor de dreapta şi centriste au „ieşit” din FPM. Cele de stânga s-au
dezvoltat în baza PCM şi a Interfrontului, ulterior. Exemplu clasic, pentru pluripartidismul
autohton, de partid de creaţie internă este Partidul Democrat Agrar (PDAM). Acesta a apărut în
baza fracţiunii parlamentare „Viaţa satului”.
În fine, merită o atenţie aparte şi cea de a treia teorie – privind modernizarea politică. În
cazul spaţiului postsovietic modernizarea politică poată fi tratată cu sensul de democratizare. În
termeni weberieni modernizarea se referă la trecerea de la feudalism la capitalism, de la monarhie la
republică. Modernul politic implică dreptul cetăţeanului de a decide singur soarta politică a
societăţii. Pe când în vremurile anterioare el era pus în faţa faptului împlinit – înlocuirea unui
conducător prin altul în baza principiului ereditar.

49
Pentru cazul nostru modernizarea s-a suprapus democratizării postcomuniste. Prin
modernizare cetăţenii din spaţiul postsovietic au primit posibilitatea singuri de a hotărî componenţa
clasei politice şi, respectiv, vectorul de dezvoltare a societăţii.
Drept concluzie, subliniem că ideea de pluralism politic şi primele manifestări ale acestuia
au fost posibile în virtutea crizelor şi perturbaţiilor sociale de arvengură ce au avut loc în lagărul
socialist la sfârşitul anilor optzeci ai sec. al XX-lea (teoria situaţional-istorică). Pe când geneza
propriu-zisă a primelor formaţiuni politice caracteristice pluripartidismului moldovenesc
contemporan s-a desfăşurat în cadrul instituţiei parlamentare (teoria instituţională). Toate aceste
momente s-au înscris perfect în procesul de democratizare a societăţilor postcomuniste ce a demarat
odată cu prăbuşirea dictatului din partea PCUS (teoria modernizării politice).
Pe lângă teoriile clasice menţionate, pentru o mai reuşită elucidare a problemei, vom utiliza
şi teoria clivajelor. S.Lipset şi S.Rokkan consemnează existenţa a patru clivaje importante:
proprietari-muncitori, oraş-sat, centru-periferie şi stat-biserică. Pe lângă aceste patru clivaje de tip
clasic pe parcurs diferiţi autori prezentau diferite exemple de clivaje neoclasice. La moment suntem
martorii unui segment conflictogen de tip nou: europesimişti – eurooptimişti, în baza căruia în
statele aparţinând Uniunii Europene se constituie partide noi, ce nu se înscriu în sistemul doctrinar
clasic. Revenind la tipologia clasică lansată de S.Lipset şi S.Rokkan subliniem că acestea sunt
caracteristice, în mod special, timpului pentru care au fost proiectate (sec.XIX). Este dificil de a le
utiliza completamente pentru cazul Republicii Moldova. Pentru a investiga geneza partidelor
autohtone vom utiliza şi alte tipuri de clivaje, caracteristice momentului. Iniţial, apariţia
formaţiunilor social-politice a fost determinată de opoziţia „comunism-anticomunism”. Este cazul
segmentului conflictogen „PCM-FPM”. Ulterior, când relaţia se prăbuşeşte prin scoaterea în afara
legii a comuniştilor, suntem martorii unui nou clivaj determinant: cosmopolitism (tovărăşism)-
naţionalism. În baza acestuia au evoluat Interfrontul, Partidul Socialist etc.
În ceea ce priveşte clivajele clasice, tradiţionale pentru geneza partidelor în statele
occidentale industriale, atunci acestea pot fi utilizate în calitate de matrice pentru cazul Moldovei
postcomuniste doar cu anumite rezerve.
Un prim clivaj este: muncitor-proprietar. Această linie de conflict este una determinantă
pentru o societate aflată în plin proces de industrializare. În cazul Moldovei postcomuniste
conflictul rămâne valabil, dar nu şi determinant. Clivajul „muncitor-proprietar” a fost prezent, dar
puţin conştientizat. El s-a manifestat în mai multe ipostaze: „săraci-bogaţi”, „tovarăşi-domni” etc.
În baza acestui clivaj au apărut partidele socialiste şi social-democrate, iar ulterior a fost reactivată
mişcarea politică a comuniştilor. De cealaltă parte au apărut formaţiuni politice liberale: Partidul
Naţional Liberal, Partidul Reformei (iniţial se ţinea de doctrina liberală) etc.

50
Clivajul „oraş-sat” la fel a fost prezent. Ar fi cazul de menţionat la acest capitol aşa partide,
care îmbrăţişau anumite idei din doctrina ţărănistă, ca Partidul Democrat Agrar (PDAM) sau
Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (PNŢCD). Toate aceste formaţiuni încercau să se
arate la maxim îngrijorate de situaţia oamenilor de la sate. Însă ele concepeau în termeni diferiţi
bunăstarea populaţiei rurale. Putem distinge două optici diferite vizavi de politica agrară: PDAM-ul
insista asupra păstrării principiului colectivist de gospodărire (colhozuri, sovhozuri) iar PNŢCD-ul,
de exemplu, opta pentru favorizarea iniţiativei private a fermierilor. Ceea ce ţine de formaţiuni
politice „orăşeneşti”, atunci acestea practic nu existau. Nici un partid nu era orientat exclusiv spre
mediul urban, ceea ce este firesc pentru geografia politică a electoratului moldovenesc.
Clivajul „centru-periferie” a determinat apariţia partidelor regionale, care se formau în mare
parte în baza criteriului etnic şi nu cel social-geografic („nordul bogat-sudul sărac”, de exemplu).
Astfel de formaţiuni au fost: mişcarea populară a găgăuzilor „Gagauz-Halkî”, asociaţia culturală a
bulgarilor „Vozrojdenie”, mişcarea muncitorească rusofonă din stânga Nistrului – OSTK. Dar prin
Legea partidelor din 17 septembrie 1991 s-a făcut imposibilă din punct de vedere juridic tentativa
de creare a formaţiunilor politice regionale.
În fine, ultimul clivaj „stat-biserică” la fel a lăsat amprente în viaţa politică moldovenească.
Sunt două aspecte de menţionat la acest capitol. Pe de o parte s-a încercat constituirea unor partide
politice confesionale (Partidul Naţional Creştin de ex.), dar cu puţin succes. În acest context nu
trebuie de luat în consideraţie cazul Frontului (Partidului) Popular Creştin Democrat, care nu este
unul confesional. Pe de altă parte – conflictul dintre guvernul Republicii Moldova şi Biserica
Ortodoxă Basarabiei (aflată sub jurisdicţia Patriarhiei Române) a determinat implicarea politică din
partea unor astfel de partide ca: Frontul Popular Creştin Democrat, Partidul Forţelor Democratice,
Partidul Naţional Democrat etc.
La final conchidem că teoriile clasice nominalizate pot fi utilizate în calitate de instrument
metodologic pentru un studiu al genezei partidelor în Republica Moldova. Însă nu trebuie privite
exclusivist. Sistemul pluripartidist moldovenesc dispune de particularul (reieşind din tranziţia
postcomunistă) şi de singularul (reieşind din parcursul istoric şi cultural specific) propriu. Ceea ce
implică o analiză multilaterală, utilizând atât generalul din experienţa sistemelor pluripartidiste
străine, cât şi specificul partizanatului politic din Republica Moldova.
Cât priveşte cultura politică din Republica Moldova postcomunistă atunci, în opina autorilor
P.Fruntaşu şi Gh.Rusnac, ea poate fi calificată drept “fragmentară şi conflictuală” [37, p.76].
Contradicţiile se referă atât la exponenţii şi purtătorii ei, cât şi la modalităţile de exprimare şi
funcţionare. În cazul orientărilor politice ale electoratului cultura politică se exprimă prin starea de

51
sciziune, lipsa de acord între purtătorii diferitor orientări ideologice, în ce priveşte valorile
fundamentale, idealurile şi scopurile urmărite.
În calitate de Concluzii, pentru etapele istorice analizate pe parcursul paragrafului,
specificăm că din momentul apariţiei primelor formaţiuni sociale de alternativă (Frontul Popular din
Moldova, Mişcarea Internaţionalistă „Unitate - Edinsvo”, formaţiunea „Gagauz–Halcî” şi societatea
culturală a bulgarilor „Vozrojdenie”) şi îndeosebi după lichidarea de jure a rolului conducător a
Partidului Comunist asistăm la procesul de constituire a sistemului pluripartidist moldovenesc
contemporan.
În perioada anilor nouăzeci pluripartidismul moldovenesc a cunoscut o dezvoltare foarte
controversată. Au existat numeroase probleme legate de calitatea partidelor politice. Acest fenomen
a fost unul firesc, specific statelor ce au trecut prin tranziţia post comunistă. Dar situaţia a fost
agravată de lipsa unor tradiţii pluraliste. Sistemul pluripartidist actual din Republica Moldova din
start a fost unul slab dezvoltat. Evoluţia sa de peste un deceniu a generat numeroase critici la adresa
partidelor şi liderilor acestora. În mare parte aceste critici sunt fundamentate. Însă pe lângă aceste
cauze de ordin subiectiv (calitatea liderilor de exemplu) o parte considerabilă din responsabilitatea
pentru situaţia creată aparţine cauzelor de ordin obiectiv. Facem referinţă, în mod aparte, la
tumultosul parcurs istoric, ce a influenţat în opinia noastră cultura politică a societăţii moldoveneşti
(atât de nivel de elită cât şi la nivel de electorat). Nu avem intenţia de ai elibera de răspundere pe
majoritatea liderilor politici moldoveni, dorim însă să atragem atenţia asupra unor momente care ar
explica într-o anumită măsură situaţia.
În primul rând asistăm la o premieră în ceea ce priveşte independenţa durabilă a acestui
teritoriu. În consecinţă clasa politică pentru prima dată urma să fie recrutată exclusiv din cadre
naţionale. Cea ce ţine de pluripartidism atunci la fel asistăm la o premieră în domeniu. Toate aceste
constatări implică recunoaşterea firească a lipsei de experienţă în domeniul pluralismului politic.
Fapt ce a determinat numeroase impedimente în procesul de consolidare a pluripartidismului
moldovenesc. Vorbind despre absenţa unui minim de experienţă, avem în vedere atât cazul liderilor
politici – în majoritate de formaţie comunist-comsomolistă, obişnuiţi să conducă conform
indicaţiilor, cât şi cazul electoratului – care nu s-a obişnuit nici până la moment cu pluralismul
ofertei. El este chiar reticent acestuia, insistând asupra monismului.
În al doilea rând, susţinem ideea că din momentul în care teritoriul Republicii Moldova s-a
aflat practic întotdeauna în componenţa altor state sau sub dominaţia acestora, populaţia s-a obişnuit
să vadă în instituţiile statului şi a puterii, în general, forţe incontrolabile în faţa cărora singura
atitudine ar putea fi cea de tăcută docilitate şi resemnare. Prin aceasta se poate de explicat
patriarhalismul electoratului moldovenesc. Doar schimbul de generaţii va permite depăşirea

52
problemelor la nivel de mentalitate. Un stat independent şi liber va putea fi edificat doar de cetăţeni
liberi şi independenţi.
În fine, la baza majorităţii problemelor se află cultura politică insuficientă a populaţiei.
Aceasta fiind o moştenire atât a vremurilor de odinioară (răscrucea secolelor XIX-XX) cât şi a celor
de adineaori (perioada sovietică). Perioada sovietică, de altfel, a fost decisivă în cultivarea unei
culturi politice dependente. Putem deduce chiar o relaţie direct proporţională între intensitatea
procesului de sovietizare şi durata tranziţiei postcomuniste. Activitatea instituţiilor politice, gradul
de dezvoltare a lor se află în dependenţă directă de calitatea culturii politice din societatea
respectivă. Factorul cultural, de rând cu contextul istoric, face ca instituţiile politice similare, dar
aparţinând diferitor societăţi, să se deosebească esenţial unele de altele prin mecanismele şi
modalităţile de organizare a procesului politic, precum şi prin rezultatele obţinute.
La moment, pentru cazul Republicii Moldova putem utiliza aşa modele de cultură politică ca
cele „pasivă ” şi „parohială”, în care valorile civic participative sunt încă minoritare. Majoritatea
populaţiei nu este conştientă de drepturile, libertăţile şi obligaţiile politice personale. Cetăţenii încă
sunt în aşteptarea liderului salvator. Paternalismul ca formă a raporturilor dintre stat şi individ este
periculos prin aceea că generează în conştiinţa cetăţenilor speranţe iluzorii şi deci o denaturează,
cultivă o psihologie “de întreţinere”. Societatea moldovenească păstrează încă un tipar puternic
centralizat, pe fondul căruia iniţiativele ce vin din partea elementelor şi structurilor asociative rămân
insuficiente şi nesemnificative.
În mod aparte subliniem ideea că în spaţiul geografic dintre Nistru şi Prut nu putem vorbi
despre o continuitate a elementului partidist. Partidele politice ce au activat pe acest teritoriu pe
parcursul secolului al XX-lea sau au fost implantate din exterior sau au avut un caracter efemer. În
acest caz pluripartidismul moldovenesc a pornit de la zero. Iar fenomenul “partidelor istorice” este
unul inventat. În afară de nume nimic comun între partidele “renăscute” şi cele prototip nu există.
Este elocvent şi exemplul aşa-ziselor “partide istorice” din România. Dacă în deceniul trecut se mai
încerca de a vorbi despre o anumită continuitate, atunci la moment acest subiect nu mai este pus în
discuţie în sistemul politic menţionat.
Toate aceste elemente explică şi caracterizează calitatea pluripartidismului moldovenesc în
primul său deceniu de dezvoltare. Suntem convinşi în faptul că cea mai mare parte a acestor
probleme vor fi depăşite. Soluţionarea problemelor nominalizate va fi posibilă doar prin existenţa
unor partide politice instituţionalizate. În special ca urmare a procesului firesc de schimb de
generaţii atât la nivel de clasă politică cât şi la nivel de electorat.

53
§ 2. Aspecte politico-sociologice ale procesului de instituţionalizare
Despre un partid veritabil putem vorbi, doar din momentul în care el poate fi considerat
instituţionalizat, şi nu din clipa în care acesta fost înregistrat. Doar un sistem de partide
instituţionalizate poate conferi legitimitate sistemului şi regimului politic existent.
Conceptul de instituţionalizare în sens politico-sociologic presupune reflectarea gradului în
care partidul reuşeşte să devină o instituţie politică veritabilă, capabilă de a realiza funcţia sa
principală: cucerirea şi exercitarea puterii. Dacă în cazul instituţionalizării politico-juridice,
partidele sunt analizate, în special, în corelaţie cu statul, atunci în cazul instituţionalizării din
perspectiva sociologică ne apar în prim-plan, pe de o parte, relaţiile intra-partidiste, şi pe de alta –
între partide şi mediul social-global. În termeni simpli un partid instituţionalizat este o organizaţie
social-politică ce reuşeşte să-şi legitimeze dreptul la activitate şi exercitare a funcţiilor imanente
existenţei sale.
Revenind la cazul Republicii Moldova, pornim de la ideea că în cazul sistemului de partide
vizat nu putem utiliza parametrii de instituţionalizare în termeni absoluţi. Din start accentuăm că
reieşind din specificul transformaţional al societăţii noastre trebuie să acceptăm termenul de
instituţionalizare în sens relativ sau limitat. Pentru ca partidele în particular şi sistemul în general să
dea dovadă de un grad înalt al performanţei instituţionale este necesar de o anumită extindere
temporală. Or, în cazul Republicii Moldova suntem martorii unui sistem de partide în devenire, cu
un istoric recent marcat de specificul tranzitoriu al societăţii moldoveneşti [vezi: 97]. În consecinţă,
pe parcursul paragrafului de faţă vom utiliza termenul de instituţionalizare reieşindu-se din
specificul menţionat.
Gradul de instituţionalizare sociologică a partidelor a fost diagnosticat de diferiţi autori în
mod diferit (a se vedea Capitolul I). În studiul de faţă vom încerca să prezentăm un instrumentar de
măsurare a performanţei instituţionale şi a forţei partidelor, reieşind din sinteza informaţiei
prezentate de autori consacraţi în domeniu.
În calitate de obiect de studiu se prezintă cele 21 de formaţiuni social-politice înregistrate la
moment în Republica Moldova (la data de 29.11.2004)*. Acestea sunt [vezi: 55]:
1. Partidul Popular Creştin-Democrat (PPCD);
2. Partidul Social-Democrat din Moldova (PSDM);
3. Partidului Agrar din Moldova (PAM) (fostul Partid Democrat-Agrar din Moldova);
4. Partidul Ecologist “Alianţa Verde” din Moldova (PEMAVE);
5. Partidul Naţional Român (PNR);
6. Partidul Socialist din Moldova (PSM);
7. Partidul Reformei (PR);

54
8. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM);
9. Partidul Democrat din Moldova (PDM);
10. Mişcarea Profesioniştilor “Speranţa-Надежда” (MP “Speranţa-Надежда”);
11. Mişcarea social-politică “Forţa Nouă” (MSP “Forţa Nouă”);
12. Partidului Socialiştilor din Republica Moldova (PSRM);
13. Partidul Dreptăţii Social-Economice din Moldova (PDSEM);
14. Noul Partid Naţional Moldovenesc (NPNM);
15. Mişcarea social-politică Republicană “Ravnopravie” (MSPR “Ravnopravie”);
16. Partidul Ţărănesc Creştin Democrat din Moldova (PŢCDM);
17. Partidul Republican din Moldova (PRM);
18. Uniunea Muncii (UM);
19. Uniunea Centristă din Moldova (UCM);
20. Partidul Social-Liberal (PSL);
21. Partidul “Alianţa «Moldova Noastră»” (PAMN).
*din lista prezentată de Ministerul Justiţiei autorul a exclus Partidul Democrat-Popular din Moldova ce s-a
încadrat în AMN şi se află în proces de lichidare din 27.09.2003.
• Un prim criteriu sau parametru a instituţionalizării partidelor, în sens politico-
sociologic, este cel cronologic – vechimea partidelor. În sens proxim această sintagmă prevede că
de câte ori o organizaţie este mai veche, de atâtea ori este mai probabil să-şi continue existenţa într-
o anumită perioadă de timp viitoare.
Reieşind din caracterul juvenil al sistemului politic moldovenesc actual, deducem cel puţin
două aspecte ale parametrului cronologic. Fapt ce va permite o elucidare mai profundă, în opinia
autorilor, a subiectului pus în discuţie. Astfel, vechimea poate fi acceptată atât în sensul de
extensiune cronologică – aspectul cantitativ, cât şi în sens de participare şi performanţă electorală –
aspect calitativ.
Analiza conţinutului acestui aspect (extensiunea cronologică, sau vechimea propriu-zisă)
este realizată în baza Anexei 1. Din tabelul prezentat observăm că cele mai vechi partide din
Republica Moldova sunt Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD), Partidul Social-Democrat din
Moldova (PSDM), Partidului Agrar din Moldova (PAM), iar cele mai noi sunt - Partidul Social-
Liberal (PSL) şi Partidul “Alianţa «Moldova Noastră»” (PAMN). Referitor la data constituirii
anumitor formaţiuni politice au existat un şir de discuţii. Este cazul PPCD, PCRM şi PAMN. În
vederea justificării cifrelor prezentate în tabel, aducem următoarele argumente. Este vorba în primul
rând de cazul creştin-democraţilor, formaţiune politică care a monopolizat dreptul la succesiune
vizavi de Mişcarea Democratică din Moldova (1988-1989) şi Frontul Popular din Moldova (1989-

55
1992). Din care cauză drept moment de fondare nu poate fi considerat anul 1992, când s-a constituit
Frontul Popular Creştin Democrat (FPCD), ci anul 1989 – fondarea Frontului Popular din Moldova
(FPM). Dreptul la succesiunea FPM era revendicat în anii ’90 (sec. XX) şi de Partidul Forţelor
Democratice (PFD). Pretenţiile erau argumentate prin prezenţa unui număr impunător de
conducători ai vechiului Front în elita de partid pefedistă. În rest, PFD-ul s-a plasat pe poziţii
revizioniste vizavi de prevederile programatice frontiste. De altfel, programul Frontului Popular s-a
permanentizat în mare parte şi a supraveţuit, în special, în virtutea mesajului creştin-democrat. Per
ansamblu, prin fuzionarea PFD cu PSL, creştin-democraţii poate fi calificat fără drept de replică
succesor legitim al FPM.
Al doilea moment ce implică o incursiune în istorie ţine de cazul Partidului Comuniştilor din
Republica Moldova (PCRM). Întrebarea ce apare ţine de elucidarea elementelor de continuitate-
discontinuitate în relaţia comuniştilor actuali cu cei din perioada sovietică. În documentele oficiale
ale partidului (a se vedea de ex. Programul PCRM cu modificările din 11 decembrie 2004) nu este
specificată legătura de drept cu Partidul Comunist din Moldova (perioada sovietică) [vezi: 206]. De
altfel, dacă e şi să acceptăm o anumită continuitate, atunci doar din punct de vedere politic şi
nicidecum juridic. În concluzie, nu putem vorbi despre o “dezinstituţionalizare” şi, respectiv, o “re-
instituţionalizare” a organizaţiei social-politice comuniste moldoveneşti. În fine, anumite semne de
întrebare pot fi ridicate şi în cazul PAMN. Aceasta din cauza că fuziunea s-a produs în baza juridică
a Alianţei Social-Democrate din Moldova (ASDM). Respectiv drept an de fondare a PAMN, ar
putea fi luată data constituirii ASDM. Dar această opinie nu are sorţi de izbândă din momentul în
care se constată că PMAN-ul nu a moştenit nimic de la ASDM, cu excepţia dreptului de
reprezentare parlamentară. Aceasta fiind practic unica sursă motivaţională ce ar justifica
paternitatea ASDM. Pe când doctrina, statutul, programul partidului nou format diferă complet de
prevederile programatice ale Alianţei Social-Democrate. Alianţa “Moldova Noastră” este o
formaţiune nouă, care încearcă să-şi găsească plasamentul în sistemul de partide actual. Până la
urmă totul va depinde de voinţa politică a liderilor.
Revenind la măsurarea gradului de instituţionalizare deducem că:
- cele mai instituţionalizate, din punctul de vedere vizat, sunt: Partidul Popular Creştin-
Democrat, Partidul Social-Democrat din Moldova (PSDM), Partidul Agrar din Moldova
(PAM), Partidul Ecologist “Alianţa Verde” (PEMAVE), Partidul Naţional Român,
Partidul Socialist din Moldova (PSM), Partidul Reformei (PR) şi Partidul Comuniştilor
din Republica Moldova;

56
- O a doua concluzie ce merită subliniată – majoritatea partidelor s-au format în ajunul
alegerilor. Şi cel mai roditor în acest sens este anul 1997 (12 formaţiuni social-politice
înregistrate);
- Dacă în anii 1997-1998 procesul de formare a noilor partide cunoaşte un veritabil
apogeu, atunci în perioada imediat premergătoare asistăm la o scădere substanţială a
numărului de partide înregistrate (2001 – un partid, 2002 – 0, iar în 2003 – iarăşi un
singur partid). Ideea este că procesul de formare, deseori nejustificată, a noilor
formaţiuni social-politice se stopează. Partidele ce apar în ultima perioadă de timp sunt
rezultatul fuzionării organizaţiilor social-politice existente deja. Un alt argument forte ce
vine în sprijinul tezelor de mai sus este faptul că persoanele din lumea business-ului, ce
dispun de capital financiar, dar îşi doresc şi politic, nu-şi creează partide noi, ci încearcă
să se încadreze în arhitectura existentă deja. Aici ar fi cazul de amintit situaţia lui
I.Muşuc (PSDM), N.Andronic (PŢCDM) şi N.Alexei (PDSEM).
Este cert faptul că vechimea partidelor, în sens cronologic, fiind un criteriu fundamental
pentru democraţiile stabile de durată, nu reprezintă nici pe de parte un parametru relevant pentru
cazul Republicii Moldova. Din care cauză este necesar la acest capitol să analizăm şi aspectul
calitativ al problemei puse în discuţie – performanţa electorală reuşită pe durata activităţii
partidului.
În cele ce urmează prezentăm concluziile autorilor deduse în baza datelor din Anexa 2. În
primul rând, din punct de vedere al instituţionalizării politice este foarte important ca partidele, în
cea mai mare parte, să se prezinte individual la alegeri. Doar în acest caz putem evalua performanţa
organizaţională a acestuia. În mod aparte în cazul unui sistem de partide în formare, practica
prezenţei în bloc la alegeri nu contribuie mult la sporirea forţei partidului. Mai benefică ar fi
coalizarea postelectorală, iar cea preelectorală, în anumite cazuri, ar trebui să treacă în fuzionare.
În al doilea rând, reieşind din datele înserate în schemă deducem următoarele categorii de
partide (PSL şi PAMN nu cad sub incidenţa analizei):
- Partide cu “speranţă mare de instituţionalizare”: PCRM, PPCD şi PDM;
- Partide cu “şanse incerte de instituţionalizare”: PSDM, într-o anumită măsură – PSM,
MSPR “Ravnopravie” şi PAM;
- Partide cu “şanse minime de instituţionalizare”: PEMAVE, PNR, PR, MP “Speranţa-
Nadejda”, MSP “Forţa Nouă”, PSRM, PDSEM, NPNM, PŢCDM, PRM, UM şi UCM.
Reieşind din cele expuse până acum la capitolul vechimea partidelor, ţinând cont atât de
aspectele cantitative cât şi cele calitative, deducem că cele mai instituţionalizate partide, în ordine

57
descendentă sunt: Partidul Comuniştilor din Republica Moldova, Partidul Popular Creştin-
Democrat şi Partidul Democrat.
• Un al doilea criteriu clasic de stabilire a stabilirii gradului de instituţionalizare este
cel al depersonalizării. Conceptualizarea în extensiune a fenomenului dat presupune elucidarea a
cel puţin două aspecte: capacitatea de a supraveţui dispariţia fondatorului şi replasarea centrului de
greutate, în ceea ce priveşte forţa partidului, de la persoană la instituţie.
Referitor la primul aspect al problemei accentuăm că atât timp cât organizaţia îi mai are pe
primii lideri, atât timp cât o procedură este înfăptuită de cei care au îndeplinit-o prima dată, forţa ei
instituţională trezeşte încă îndoială. Cu cât organizaţia depăşeşte mai des problema succesiunii
paşnice şi înlocuirea unui grup de lideri cu altul, cu atât ea este mai instituţionalizată. Cazul
Republicii Moldova este prezentat în Anexa 3. Partidele care sunt conduse de un singur lider din
momentul fondării sunt: PSM, PCRM, PDM, MP “Speranţa-Nadejda”, MSP “Forţa Nouă”, PSRM,
NPNM, MSPR “Ravnopravie”, PRM, UM şi PSL. Partide ce au depăşit criza fondatorului: PPCD,
PAM, PEMAVE, PNR, PR, PSDM, PDSEM, PŢCDM şi UCM.
În cazul Republicii Moldova acest aspect al problemei, la fel, nu este unul suficient de
relevant, din cel puţin două cauze:
- partidele există de puţin timp, ceea ce nu permite o diagnosticare eficientă;
- de multe ori liderii de partid nu sunt şi fondatorii acestuia. Poate fi cazul UCM, crearea
căruia a fost o comandă politică.
Din care cauză încercăm să punem în dezbatere cea de a doua accepţiune a fenomenului
“depersonalizare” – primatul instituţionalului asupra personalului. La acest capitol avem în vedere
faptul că de multe ori personalitatea liderului “înghite” personalitatea partidului în calitate de
organizaţie. Aceasta loveşte mult în forţa instituţională a organizaţiei. În măsura în care partidul se
identifică în mod accentuat cu persoana liderului, este prezent pericolul ca partidul să-şi piardă
identitatea copiind-o pe cea a liderului.
În cazul sistemului de partide moldovenesc acest pericol vizează mai multe formaţiuni
politice. Un prim exemplu care se pretează la situaţia dată ar fi “partidul lui Roşca” - PPCD-ul.
Devine cert faptul că creştin-democraţii se identifică cu stilul de conducere, comportamentul
liderului lor – I.Roşca. Forţa partidului în mare parte se suprapune potenţei politice a liderului. În
acest sens, dacă lansăm ipoteza că din anumite motive I.Roşca va părăsi funcţia deţinută, privitor la
viitorul formaţiunii pot apărea multiple semne de întrebare. Gradul de adaptibilitate a partidului
fiind unul, în mare parte, redus. Pe de altă parte, însă, faptul că PPCD a monopolizat mesajul
naţional (integraţionist românesc) îi permite să spere la un anumit electorat chiar în cazul
schimbului de elite.

58
O altă formaţiune social-politică, ce merită menţionată în legătură cu rolul liderului, ar fi
PDM-ul sau “partidul lui Diacov”. În cazul democraţilor situaţia este mai gravă. Forţa partidului
este în dependenţă direct proporţională de personalitatea liderului, care este şi fondatorul acestuia
(dacă nu ţinem cont de rolul lui P.Lucinschi în procesul de creare a partidului). Situaţia este
agravată de faptul că Partidul Democrat nu deţine o poziţie stabilă pe eşichierul politic moldovenesc
şi nu se identifică cu un mesaj politic stabil. Dacă acceptăm ipoteza că D.Diacov ar părăsi funcţia
deţinută în partid, atunci foarte probabil forţa instituţională a partidului va fi pusă sub semnul
întrebării.
Pericolul “înghiţirii” partidului de către lider este foarte prezent şi în cazul PŢCDM.
Actualul lider al partidului – N.Andronic – este o persoană cu mult mai cunoscută decât partidul la
cârma căruia se află. Şi este foarte probabil faptul că partidul va fi asociat cu numele
conducătorului. În categoria vizată mai includem cazul Partidului Reformei, ce la moment practic
totalmente este asociat cu liderul M.Ghimpu, şi cel al Dreptăţii Social-Economice, condus de
N.Alexei (vezi: Anexa 3).
Un caz aparte este cel al PCRM-ului, unde relaţia lider-partid este una destul de
controversată (în sensul primordialităţii). Pornim de la constatarea unui fapt indubitabil –
V.Voronin este cel mai popular om politic din Republica Moldova [vezi: 47]. Pe de asupra el este şi
fondatorul Partidului Comuniştilor. În acest sens este foarte probabil ca autoritatea liderului să
acopere forţa structurală a PCRM. Pe de asupra există şi pericolul ce ţine de depăşirea crizei
înlocuirii fondatorului. Dar la fel de incontestabilă este şi teza despre puterea şi potenţa
organizaţională a formaţiunii comuniste, care rămâne a fi un exemplu de partid cu un pronunţat
caracter de masă. În acest fel dacă am lansa o ipoteză că V.Voronin ar părăsi funcţia deţinută în
cadrul PCRM, nu am fi siguri de faptul că pasul dat va provoca “decesul politic” a formaţiunii
comuniste. Drept dovadă ne sunt promisiunile, lansate de liderul comuniştilor moldoveni imediat
după realegerea sa la postul de preşedinte al Republicii Moldova, cu privire la dezicirea de la
principiul afilierii politice.
Reieşind din analiza efectuată privitor la gradul de instituţionalizare a partidelor din
Republica Moldova, ţinând cont de un astfel de parametru ca depersonalizarea, deducem că cele
mai instituţionalizate sunt: PSDM, PAM, PEMAVE, PNR (vezi: Anexa 3).
• Un al treilea criteriu selectat şi sintetizat pentru cazul Republicii Moldova ar fi cel ce
ţine de complexitatea şi profunzimea organizaţională. Se are în vedere faptul cât de bine este
organizat partidul în calitate de instrument de mobilizare a suportului politic. Demarând de la
conceptul de funcţionalitate a partidelor ajungem la ideea că partidul politic este diferit de simplele
organizaţii obşteşti, deşi el poate împrumuta sau păstra anumite trăsături ale acestora. Aşa zisele

59
partide, care nu reuşesc să instaleze un anumit sistem organizaţional sunt obligate să dispară. Să ne
aducem aminte de axioma lui S.Huntington: “cu cât o organizaţie este mai complicată, cu atât ea
este mai instituţionalizată” [44, p.25]. Cu cât este mai mare numărul şi varietatea de subunităţi, cu
atât este mai mare abilitatea organizaţiei de a asigura şi menţine abilitatea membrilor săi.
În vederea detectării gradului de profunzime organizaţională a partidelor vom încerca să
studiem în ce măsură acestea reuşesc să mobilizeze suportul politic. Pentru a da un răspuns cât mai
profund şi mai fundamentat vom pune în discuţie trei aspecte ale acestui parametru: volatilitatea
electorală, stabilitatea instituţiilor şi reprezentativitatea la scară naţională a sprijinului din partea
maselor.
În primul rând, urmează să analizăm fenomenul volatilităţii electorale. Dacă formarea unui
sistem de partide înseamnă întâi de toate dezvoltarea unui tipar stabil de interacţiuni între partidele
politice concurente, pe de o parte, şi între aceste partide şi alegători, pe de alta, atunci unul din
marile obstacole în instituţionalizarea sistemelor de partide îl constituie instabilitatea sprijinului
pentru partide şi a identităţilor de partid. În absenţa unor ataşamente partizane rezonabil de
puternice în rândul electoratului suportul electoral pentru un partid se poate modifica drastic, în
special în perioada de recesiune economică.
Volatilitatea se referă la gradul în care un partid dispune de electorat stabil [vezi: 112].
Volatilitatea ridicată explică situaţia în care voturile trec de la un partid la altul. Ceea ce presupune
în ultima instanţă un grad scăzut al instituţionalizării. Pentru studiul nostru vom utiliza calcularea
volatilităţii agregate – reprezentată prin procentul de voturi ce trec de la un partid la altul între două
alegeri consecutive. Volatilitatea la nivel agregat sau netă reprezintă jumătate din suma valorii
absolute a diferenţelor dintre proporţia voturilor fiecărui partid în două alegeri consecutive.
În cazul Republicii Moldova gradul de volatilitate este unul suficient de ridicat. În special
dacă este vorba de primii ani ai pluripartidismului moldovenesc. Este foarte relevant faptul dat dacă
comparăm componenţa parlamentară 1994 şi 1998. Formaţiunile majoritare din legislativul 1994-
1998: Partidul Democrat-Agrar din Moldova (actualul PAM) şi “Unitatea Socialistă” nu au reuşit să
treacă pragul electoral în cadrul alegerilor parlamentare din martie 1998. În mare parte situaţia dată
s-a repetat şi la alegerile din februarie 2001, când aşa formaţiuni politice semnificative pentru anii
1998-2001 ca Partidul Renaşterii şi Concilierii din Moldova (PRCM), Partidul Forţelor
Democratice (PFD) şi Partidul Democrat (la acel moment – Mişcarea pentru o Moldovă Democrată
şi Prosperă) nu au reuşit să depăşească barajul de 6%. Anexa 4 ilustrează că în Republica Moldova
între 1998 şi 2001 valoarea volatilităţii totale a fost de 20,9%. Valoarea dată este una suficient de
ridicată, dar nu chiar catastrofală. Spre comparaţie, în Polonia la începutul anilor ’90 era de 22,3%,
iar în Grecia în perioada stabilirii sistemului de partide (1946-1964) cifrele erau de 19%. Este o

60
cifră mare, dar comparabilă şi compatibilă, simultan, cu realitatea unui sistem de partide în
devenire. Este cert că nu putem să comparăm cu situaţia din majoritatea democraţiilor stabile din
Europa de Vest, unde la moment volatilitatea totală este în medie sub 9% [144, p.353].
Rezultatele alegerilor parlamentare din 6 martie 2005 sunt o dovadă concludentă a
procesului de stabilizare a sprijinului electoral. Drept exemplu ne pot servi aşa formaţiuni ca
PCRM. PPCD şi PD ce nu s-au abătut radical de la valorile atinse în 2001. Partea negativă a
fenomenului este determinată de participarea blocurilor electorale la alegeri, lipsite de un viitor post
electoral sigur.
Vorbind despre volatilitatea sistemului de partide, volens-nolens ne ciocnim cu fenomenul
de “loialitatea de partid”, care prevede în ce măsură partidul dispune de un electorat stabil. În cadrul
studiului nostru despre stabilitatea electoratului vom vorbi, în mare parte, ţinând cont de factorii
cantitativi. Detectarea componenţei calitative al suportului electoral reprezintă obiectul unui studiu
fundamental care nu se încadrează în arhitectura tezei de faţă.
Dacă volatilitatea este un termen ce se referă la sistemul de partide, atunci loialitatea este un
caz particular ce se pretează partidelor, în parte. Per ansamblu, un grad scăzut al volatilităţii
electorale poate fi asigurat în cazul în care partidul va dispune de un electorat stabil. Termenul
“stabil” nu trebuie să treacă în “rigid”. Este oportun de a aminti că “o organizaţie cu multe scopuri
se poate adapta mai bine la pierderea unuia dintre ele, decât o organizaţie care are un singur scop. O
corporaţie cu activitate diversificată este clar mai puţin vulnerabilă decât acea care realizează un
singur produs pentru o singură piaţă” [44, p.25]. Replasând tezele date la cazul nostru, deducem că
rolul volatilităţii scăzute nu trebuie privit în termeni absoluţi. Stabilitatea electoratului nu presupune
rigidizarea, “osificarea” acestuia. Studiile de management şi marketing politic ne îndreaptă spre
stabilirea unui segment social-ţintă, însă nu trebuie să abordăm exclusivist şi reducţionist problema
dată. Un exemplu relevant este cazul Partidului Naţional Român, care dispune de un electorat stabil,
dar puţin la număr şi în permanentă descreştere. Un alt partid asigurat cu un electorat stabil cu
tendinţă spre rigid este formaţiunea creştin-democrată (PPCD). În cazul în care mesajul nu va fi
diversificat, sunt puţine şanse de a depăşi acele 6%-8% sigure. De aici şi tendinţa liderilor PPCD de
a trece de la mesajul naţionalist la cel anticorupţionist, problemă ce implică o adeziune socială mai
mare. În aceeaşi ordine de idei se înscrie şi tactica de coalizare adoptată de creştin-democraţi după
alegerile din 6 martie 2005.
Încercând o generalizare a datelor empirice deţinute, specificăm existenţa a următoarelor
grupuri de partide, din punctul de vedere al volatilităţii electorale (sunt luate în consideraţie
formaţiunile social-politice ce au participat la mai multe electorale, şi prestaţia cărora cade sub
incidenţa studiului privind stabilitatea sprijinului electoral):

61
- partide cu electorat rigid: de ex. PNR, MSPR “Ravnopravie”. În cazul formaţiunii
politice conduse de V.Klimenko sprijinul electoral este realizat de reprezentanţii
minorităţilor naţionale de pe teritoriul Republicii Moldova care se consideră
marginalizaţi. În pofida internaţionalismului promovat programatic, în mod real suntem
martorii naţionalism filorus pronunţat.
- partide cu electorat stabil: de ex. PCRM, PPCD. În cazul comuniştilor, până la alegerile
din 2001, se încerca de a fundamenta ideea despre faptul că este un partid al
minorităţilor (ruşi, ucraineni, găgăuzi etc.). De aici şi acele 40% acumulate în 1998. Dar
rezultatele obţinute la maratonul electoral din 2001 au demonstrat caracterul eronat al
acestor opinii. La moment, electoratul comuniştilor se identifică în primul rând prin
criterii social-economici şi nu etnici. Acesta fiind constituit în mare parte din pături
social vulnerabile (pensionari, în primul rând).
- partide cu electorat flotant (incert): PD, PSDM, PAM. În cazul Partidului Democrat,
reieşind din indicatorii electorali de la ultimele două scrutine, s-ar putea crea impresia
unui electorat stabil. Ne permitem să nu fim de acord cu această teză. Faptul că elita
partidului migrează în continuare în căutarea propriei poziţii în spaţiul politic
moldovenesc (de la stânga la dreapta şi viceversa) ne indică că ei însuşi nu văd o poziţie
sigură a partidului. În cazul PSDM, electoratul a votat în cadrul ultimilor alegeri nu atât
pentru organizaţie cât pentru liderul de atunci al partidului – O.Nantoi. Iar în ce-i
priveşte pe agrarieni, suntem mai degrabă martorii unei stabilităţi în ceea ce priveşte
tendinţa de descreştere a numărului de alegători.
Gradul de volatilitate electorală se află în relaţii direct dependente cu cel de al doilea aspect
a parametrului analizat (complexitatea şi profunzimea organizaţională) şi anume – stabilitatea
instituţională. Volatilitatea ridicată a sistemului de partide este determinată în mare parte de
instabilitatea instituţională a sistemului analizat: scindări şi fuziuni între partide mature şi emergenţa
unor partide noi. Din tabelul prezentat se observă cu certitudine tendinţa în dinamica
sciziuni/fuziuni.

Tabelul 1. Corelarea proceselor de fuziune şi sciziune în cadrul sistemului


de partide moldovenesc [vezi: 126]
Până la 17.09.1991 Până la 30.09.1998 După 30.09.1998

Numărul de partide 14 55 30
Num. de sciziuni 8 (100%) 22 (57,89%) -
Num. de fuziuni - 16 (42,11%) 9 (100%)

62
Dacă până la adoptarea legii privind partidele (17 septembrie 1991) viaţa politică a cunoscut
doar sciziuni, ceea ce este firesc de altfel pentru un sistem de partide în formare, atunci în perioada
1991-1998 la 22 de sciziuni revin 16 fuziuni. Nemaivorbind că după 1998, din datele prezentate în
tabel, sunt prezente doar fuziuni. Merită toată aprecierea faptul că partidele noi înregistrate nu sunt
rezultatul emergenţei noilor formaţiuni politice, ci produsul fuziunii organizaţiilor social-politice
existente deja, mature. Acesta este cazul, în primul rând, a Alianţei “Moldova Noastră”. Partidul
“Alianţa «Moldova Noastră»” (PAMN) s-a constituit la 19 iulie 2003 prin fuziunea Alianţei Social-
Democrate din Moldova (ASDM), Partidului Liberal (PL) şi a Alianţei Independenţilor din
Republica Moldova (AIRM). În ziua constituirii sale, la PAMN a aderat Partidul Democrat-Popular
din Moldova (PDPM). Fuziunea s-a produs în baza juridică a ASDM. În fruntea partidului nou
format se află trei co-preşedinţi: D.Braghiş (copreşedinte-coordonator), S.Urechean şi V.Untilă. În
total PAMN “a înghiţit” 8 formaţiuni politice, ceea ce se înscrie perfect în tendinţa de
instituţionalizare a sistemului de partide moldovenesc. Un alt partid ce s-a format în ultimii ani este
PSL, care a inclus în componenţa sa Liga Creştin-Democrată a Femeilor (LCDF - constituită în
1990), urmată de Liga Naţională a Tineretului din Moldova (LNTM - fondată în 1991) şi Partidul
Forţelor Democratice (PFD) - fuzionare realizată la 1 decembrie 2002.
În fine, suntem de părere că aceste exemple nu sunt ultimele, fiind convinşi de faptul că
procesul de fuzionare a partidelor va cunoaşte continuare. Faptul dat constituie un indice favorabil
vizavi de tentativa de evaluare a gradului de instituţionalizare a partidelor politice din Republica
Moldova.
Cel de al treilea aspect al criteriului organizatoric este reprezentativitatea sprijinului
electoral. Aici este de vorba de complexitatea ramificaţiilor organizatorico-structurale a partidului
în raport cu dimensiunea geografică a sprijinului electoral. Cu cât partidul este mai “naţional”, cu
cât se bucură de o mai puternică acoperire teritorială cu atât el este mai instituţionalizat. Existenţa
unor “pete albe” în geografia suportului electoral al partidelor ne indică asupra unor carenţe de
ordin organizatoric şi funcţional în raport cu mobilizarea suportului politic. Un indiciu în demersul
euristic întreprins ar fi datele cu privire la repartizarea geografică a membrilor de partid, fenomen
irelevant în cazul sistemului moldovenesc de partide. Criteriul de care vom ţine cont se referă la
procentul de voturi acumulat de candidaţii electorali în unităţile administrativ-teritoriale de gradul
doi. Vom analiza procesele electorale din anii 2001 (alegeri naţionale), 2003 (alegeri locale) şi 2005
(alegeri naţionale). Candidaţii electorali ce cad sub incidenţa studiului sunt: PCRM, PPCD, PDM şi
PAMN. Pentru alegerile parlamentare din 2001 prin unităţi administrativ-teritoriale de gradul doi
avem în vedere judeţele.

63
În baza datelor prezentate în Anexa 5 deducem că din cei trei concurenţi analizaţi din
punctul de vedere al reprezentativităţii teritoriale stă cel mai bine PCRM-ul, care nu coboară sub
41% nici într-o unitate administrativ-teritorială vizată. Prin stabilitate se caracterizează şi PDM-ul, a
cărui scor electoral variază între 3,44% şi 6,10%. Puţin mai gravă este situaţia creştin-democraţilor,
a căror reprezentativitate este una flotantă. Formaţiunea politică dată nu a reuşit să se impună pe
întreg cuprinsul Republicii Moldova: în Unitatea Teritorial-Administrativă Gagauzia (U.T.A.G.)
PPCD a acumulat doar 0,32%, iar în Taraclia – 1,22%.
Veridicitatea tezelor expuse este demonstrată de cazul alegerilor locale din 2003. Din patru
formaţiuni analizate (PCRM, PAMN, PPCD şi PDM) doar PCRM-ul se bucură de reprezentare în
absolut toate consiliile raionale ale ţării [72, p.171-204]. PAMN-ul este lipsă în consiliul raional
Taraclia. Creştin-Democraţii nu sunt prezenţi în consiliile raionale din Basarabeasca, Dubăsari,
Taraclia. Iar PDM-ul nu a reuşit să se impună în Bălţi, Leova, Nisporeni, Rezina şi Taraclia. În
cazul U.T.A.G. doar PCRM şi PAMN se bucură de reprezentare în consiliile orăşăneşti şi săteşti
(comunale).
Tendinţa respectivă s-a păstrat şi după maratonul electoral din 6 martie 2005. Partidul
Comuniştilor domină scena politică din toate raioanele ţării. Excepţie este UTAG, unde poziţiile au
fost pierdute în favoarea blocului electoral “Patria-Rodina”.
Complexitatea şi profunzimea organizaţională este un parametru ce indică deopotrivă
asupra gradului de instituţionalizare a partidelor în parte, cât şi a sistemului, în general. Ideile ce pot
fi deduse din analiza criteriului dat ţin în primul rând de constatarea unei tendinţe accentuate de
instituţionalizare continuă a sistemului de partide din punctul de vedere al volatilităţii (stabilizarea
electoratului) şi stabilităţii instituţiilor (supremaţia totală a fuziunilor în detrimentul sciziunilor). În
al doilea rând deducem că cele mai organizate, din punctul de vedere al mobilizării electoratului,
sunt PCRM, PAMN, PPCD şi PDM.
• O altă modalitate de a explica instituţionalizarea partidelor politice din Republica
Moldova se referă la cogniţiile politice şi caută dovezi că alegătorilor din sistemele de partide mai
puţin instituţionalizate le este mai dificil să identifice diferenţele programatice între partide. Gradul
de instituţionalizare a unui sistem de partide este direct dependent de măsura în care partidele pot fi
identificate doctrinar. Dacă structurarea ideologică a sistemului de partide este slabă (cu alte
cuvinte, variaţiile poziţiilor partidelor în privinţa temelor individuale sunt doar în mică măsură
constrânse de locul partidelor pe una sau două “supradimensiuni” ideologice, de tipul stânga vs.
dreapta sau naţionalist vs. cosmopolitan), e mai probabil ca alegătorii să nu ştie ce consecinţe are
votul.

64
În pofida tuturor discuţiilor cu privire la “apusul ideologiilor”, autorii studiului sunt de
părere că termenii “ideologie politică ” şi “doctrină politică” au dreptul la existenţă şi în condiţiile
procesului politic actual. O identitate doctrinară explicită şi coerentă constituie o condiţie necesară
şi foarte importantă a procesului de instituţionalizare a partidelor. În condiţiile în care democraţiile
consolidate continuă să utilizeze deopotrivă ideologiile clasice (conservatorism, liberalism,
socialism) şi cele postclasice (ecologismul, pacifismul, feminismul etc.) în vederea ordonării şi
orientării politice a societăţilor lor, este anormal ca sistemul politic moldovenesc să abandoneze
aceste “tematici ideatice universaliste” fără a le valorifica cât de puţin.
O identitate doctrinară clară permite partidelor să-şi edifice un mesaj politic desluşit, evident
şi distinct. Ceea ce în ultima instanţă asigură un caracter durabil al relaţiilor ce se stabilesc atât între
partide însuşi, cât şi între partide şi electorat. O primă condiţie a unui sistem de partide
instituţionalizate ar fi un pluralism real al ofertei doctrinare. Se are în vedere, întâi de tot, impunerea
pluralismului în detrimentul monismului ideologic şi, în al doilea rând, doctrinele împărtăşite de
partide să acopere, în mare parte, tendinţele şi orientările doctrinare existente în societate. În Anexa
6 sunt prezentate orientările doctrinare ale partidelor politice din Republica Moldova.
Un factor important în procesul de instituţionalizare a partidelor l-a constituit abandonarea
populismului la capitolul denumirea partidului (este vorba de aşa cazuri ca: Partidul Renaşterii şi
Concelierii, Mişcarea pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă etc.), în favoarea unor nume
explicite, utilizarea cărora din start ar permite alegătorului poziţionarea partidului într-o anumită
parte a eşichierului politic.
Totuşi nu trebuie să absolutizăm aceste tendinţe din momentul în care în sistemul de partide
moldovenesc continue să existe formaţiuni cu nişte nume foarte interesante, moştenite din
pluripartidismul moldovenesc al anilor ’90 ai sec. XX-lea, de tipul: Uniunea Centristă din Moldova,
Partidul Republican etc. Aceste formaţiuni, pe de asupra, având şi nişte programe politice foarte
spălăcite, lipsite de expresii şi cogniţii ideatice sigure şi explicite, deseori contradictorii.
În pofida acestor inconvenienţe autorii studiului au încercat o distribuire şi poziţionare pe
scena politică a formaţiunilor politice din Republica Moldova. Configuraţia obţinută nu este rodul
unor presupuneri ori intuiţii, ci a unui studiu realizat în baza prevederilor de program aparţinând
partidelor. În vederea realizării unei cercetări cât mai relevante am utilizat o arhitectură clasică de
poziţionare, de tipul “stânga-dreapta” în baza atât a criteriilor clasice de delimitare, cât şi a celor cu
specific autohton. Rezultatele studiului sunt evaluate în baza unui sistem de notare de la 1 (stânga)
la 20 (dreapta). Formaţiunile ce au obţinut un scor mai mic (sub 10 puncte) – sunt expresia stângii,
iar cele ce deţin un număr mai mare de puncte (peste media de 10 puncte) – se referă la segmentul

65
de dreapta. Criteriile şi punctajul obţinut de partide în baza acestora sunt prezentate în Anexa 6.
Rezultatele studiului le puteţi analiza în baza tabelului de mai jos.

Tabelul 2. Identitatea doctrinară a partidelor


Mişcarea social-politică Republicană 2,25 Partidul Ecologist “Alianţa Verde” 10,25
“Ravnopravie” din Moldova (PEMAVE)
Partidul Socialist din Moldova (PSM) 2,25 Mişcarea social-politică “Forţa 10,5
Nouă” (MSP “Forţa Nouă” )
Partidul Comuniştilor din Republica 3,125 Uniunea Centristă din Moldova 10,625
Moldova (PCRM) (6,25)* (UCM)
Mişcarea Profesioniştilor “Speranţa- 3,5 Partidul “Alianţa «Moldova 12,75
Надежда” (MP “Speranţa-Надежда”) Noastră»” (PAMN)
Uniunea Muncii (UM) 4,125 Partidul Social-Liberal (PSL) 13,5

Partidului Socialiştilor din Republica 4,25 Noul Partid Naţional Moldovenesc 13,875
Moldova (PSRM) (NPNM)
Partidul Agrar din Moldova (PAM) 5,25 Partidul Ţărănesc Creştin Democrat 14,625
din Moldova (PŢCDM)
Partidul Republican din Moldova (PRM) 6,875 Partidul Reformei (PR) 15,5

Partidul Dreptăţii Social-Economice din 7,375 Partidul Popular Creştin Democrat 15,75
Moldova (PDSEM) (PPCD)
Partidul Social-Democrat din Moldova 7,625 Partidul Naţional Român (PNR) 16,875
(PSDM)
Partidul Democrat din Moldova (PDM) 10,125

* Cifra înserată între paranteze indică modificările intervenite în strategia partidului în rezultatul desfăşurării celui de al
V-lea Congresului al Partidului Comuniştilor din Republica Moldova.

Datele prezentate în tabelele ce vizează structurarea ideologică a sistemului de partide din


Republica Moldova impun deducerea a unui şir de concluzii relevante pentru studiul consacrat
gradului de instituţionalizare a formaţiunilor social-politice. În primul rând, constatăm că forţa
instituţională a partidului este direct proporţională cu gradul de corespundere a programului
partidului cu activitatea sa. În ce măsură organizaţia politică dată reuşeşte să reflecteze în activitatea
sa prevederile de program. La acest capitol se cere insistent de subliniat exemplul comuniştilor.
PCRM-ul în programul politic din aprilie 2001, din inerţie credem noi, utilizează o retorică
specifică unei formaţiuni din opoziţie. După patru ani de guvernare, în baza mai multor subiecte,
poziţiile dintre “zis şi făcut” diferă totalmente. Congresul desfăşurat pe 11 decembrie 2004 a fost o
încercare de a depăşi situaţia dată. Schimbări radicale nu s-au realizat, în mare măsură din cauza
apropiatei campanii electorale. Totuşi V.Voronin, în calitate de preşedinte de partid, a lăsat să se
înţeleagă că membrii partidului trebuie să fie pregătiţi pentru a face faţă unor schimbări calitative pe
viitor [vezi: 141]. Aceasta din cauza că pentru o instituţionalizare veritabilă este necesară
sincronizarea programului de intenţii cu programul de activitate. După alegerile parlamentare din
2005, PCRM – ul a adoptat o poziţie total diferită de cea din 2001. La moment se cere o revizuire a
programei şi a denumirii acestei formaţiuni politice.

66
În al doilea rând, am dori să accentuăm încă o exigenţă de ordin instituţional şi anume –
coerenţa informaţiei şi ideilor prezentate în program. În unele din statutele şi programele de partid
nu se întrevede explicit ce poziţie adoptă partidul dat vizavi de o problemă anume. Un exemplu de
acest gen este Partidului Republican, care pe de o parte insistă asupra liberalizării vieţii politice şi
economice, iar pe de altă parte insistă asupra întăririi statului, fortificarea instituţiei prezidenţiale.
În al treilea rând am dori să prezentăm proporţia dintre partidele de dreapta (10-20) şi cele
de stânga (1-20). În baza Tabelului 2 deducem existenţa în Republica Moldova:
- partide de dreapta: PNR, PPCD, PR, PŢCDM, NPNM, PSL, PAMN;
- partide de stânga: PCRM, MSP “Ravnopravie”, PSM, MP “Speranţa-Надежда”, UM,
PSRM, PAM, PRM, PDSEM, PSDM;
- partide lipsite de o poziţie sigură în sistemul de partide moldovenesc (centriste): PDM,
UCM, PEMAVE, MSP “Forţa Nouă”.
În rezultatul unui proces îndelung de consolidare a sistemului pluripartidist moldovenesc, la
moment, se prefigurează existenţa a patru centre de atracţie doctrinară:
- creştin-democrat, cu nuanţă naţională: PPCD, PR, PŢCDM, PNR, NPNM;
- social-liberal: PAMN, PSL, MSP “Forţa Nouă” şi în acest spectru încearcă să se implice
PEMAVE;
- social-democrat (ce contestă trecutul comunist): PSDM, PD, PSRM, PR, UCM;
- socialist (ce pornesc de la trecutul comunist): PCRM, PSM, UM, PAM, PDSEM, MP
“Speranţa-Надежда”, MSPR “Ravnopravie”.
• La parametrii analizaţi până acum, care mai mult sau mai puţin pot fi catalogaţi drept
“obiectivi”, se adaugă unul de natură “subiectivă” – legitimitatea partidelor. Se are în vederea
gradul în care opinia publică acceptă organizaţiile social-politice. Dacă până acum criteriile de
instituţionalizare analizate au vizat, în majoritatea cazurilor, partidele în mod individual, atunci
acest parametru (legitimitatea) va fi privit în contextul sistemului de interacţiuni şi conexiuni
partidiste. Pe scurt se va referi la partid în calitate de instituţie a sistemului politic. Din păcate, nu
există date sigure şi omogene privind evaluarea gradului de percepţie politică a partidelor de către
electori. În astfel de condiţii este dificil de a prezenta un model explicativ general şi atotcuprinzător
al legitimităţii partidelor politice. Sub titlu de ipoteză se poate doar avansa ideea că ea rezultă, în
fiecare societate, din procese complexe din care stabilesc dreptul unei sau mai multor organizaţii să
selecţioneze conducători conform unor criterii şi procese la rândul lor diverse. În cadrul studiului de
faţă vom încerca să identificăm anumiţi indicatori cu privire la încrederea pe care o are populaţia
vizavi de potenţa partidelor din Republica Moldova. Aceştea se înscriu în legitimitatea de opinie,
conceptualizată în opera semnată de A.Parisi şi G.Pasquino [apud: 84, p.160-162].

67
Ne referim, în primul rând, la activismul electoral al alegătorilor în cadrul scrutinelor
(parlamentare şi locale) [vezi: 72]. În opinia noastră, prezenţa la vot constituie un indiciu al
încrederii populaţiei cu drept de vot faţă de organizaţiile social-politice din Republica Moldova. În
acest sens sunt relevante datele prezentate în tabelele 3 şi 4.
Tabelul 3. Activismul electoratului în perioada alegerilor parlamentare
1994 1998 2001 2005
Anul
Alegători în liste 2 356 614 2 431 218 2 379 491 2430537
electorale
Au participat la 1 869 090 1 680 470 1 606 703 1576079
votare
Procentul participării 79,31% 69,12% 67,52% 64,84%

Tabelul 4. Activismul electoratului în perioada alegerilor locale


Anul 1995 1999 2003

Alegători în liste 2 379 103 2 265 852 2 206 034


electorale
Au participat la 1 427 865 1 324 469 1 294 025
votare
Procentul participării 60,02% 58,45% 58,66%

Informaţia prezentată este una ce necesită o analiză “la rece” a cifrelor, iar concluziile nu
trebuie deduse în mod pripit. O primă idee ce apare la trecerea cu privirea a datelor este tendinţa de
micşorare a numărului de alegători ce se prezintă la vot. Proces manifest atât în cazul alegerilor
parlamentare, cât şi îndeosebi în cazul celor locale. Aprecierea respectivă ar determina lansarea
ipotezei despre micşorarea constantă a gradului de legitimitate a partidelor politice din Republica
Moldova pe parcursul anilor de independenţă. Dar, ne permitem să nu cădem de acord cu afirmaţia
dată, cel puţin din următoarele considerente:
- scăderea procentului de alegători are o explicaţie obiectivă, în primul rând. Ne referim la
faptul că în perioada sovietică participarea la alegeri era o acţiune, în mare parte,
obligatorie. În consecinţă, în primii ani de independenţă cetăţenii au continuat să voteze
din inerţie, fiindcă aşa trebuie. Participarea politică conştientizată a presupus în mod
normal reducerea numărului de alegători. Nemaivorbind de faptul că absenteismul
politic fiind un flagel ce provoacă bătaie de cap în multe din democraţiile stabile ale
lumii;
- numărul de alegători ce se prezintă la secţiile de votare în cadrul alegerilor naţionale
(parlamentare) este mai mare decât acel ce se prezintă la alegerile locale. Să nu uităm de
faptul că alegerile parlamentare se identifică, în primul rând cu partidele, iar cele locale

68
cu candidaţii independenţi – cu “gospodarii”. Explicaţia ce se cere verbalizată este că
partidele în calitate de factori de decizie naţionali, conştient sau inconştient, provoacă un
interes mai mare pentru alegători decât administraţia publică locală;
- în fine, un ultim moment asupra căruia dorim să insistăm este că numărul persoanelor ce
părăsesc Republica Moldova este în continuă creştere. Creşterea fiind una foarte
substanţială, fapt ce nu este palpabil şi sesizabil în urma analizei cifrelor prezentate în
tabelele 3, 4. Mai mult chiar am putea lansa ipoteza că prezenţa la vot este una stabilă,
reieşindu-se din numărul persoanelor cu drept de vot ce părăsesc zilnic hotarele statului
moldovenesc.
Dacă până la acest moment a fost vorba despre alegători, în calitate de sursă a legitimităţii,
atunci în cele ce urmează ne vom axa pe cazul opiniei publice. Sprijinul acesteia poate fi evaluat în
urma analizei sondajelor de opinie publică.

Tabelul 5. Nivelul de încredere faţă de partide [vezi: 47]


Noiembrie Martie- Aprilie- Noiembrie Aprilie Noiembrie
Opţiunea 2001 aprilie mai 2003 2003 2004 2004
/ Data 2002

nu am 42% 28% 35% 29,2% 33,1% 25,3%


încredere
deloc
nu prea am 32% 40% 35% 33,2% 27,7% 34,9%
încredere

oarecare 13% 19% 18% 20,7% 17,3% 25,6%


încredere

foarte multă 2% 2% 1% 3% 0,9% 2,9%


încredere

Despre criza partidelor politice se vorbeşte din momentul apariţiei acestora (să ne aducem
aminte de cazul ideologiilor, despre “decesul” cărora la fel se vorbeşte de mult timp) [144, p.307-
309]. De aici şi punctul de vedere în conformitate cu care partidele în regimurile democratice sunt
acceptate în calitate de “rău necesar”. Aceste poziţii teoretice sunt o reflectare a unui nivel mic al
încrederii de care se bucură partidele din partea opiniei publice. Datele prezentate în tabel trebuiesc
privite într-un context general al raitingului mic de care se bucură partidele atât în sistemele politice
în schimbare, cât şi în cele stabile. De exemplu, în România, unde Barometrele de Opinie Publică la
capitolul “Încrederea în următoarele instituţii …” nu implică şi cazul partidelor, Parlamentul (care
implicit reflectă starea partidelor politice) este instituţia cu cel mai prost rezultat (33,7%) [vezi:
221]. În Rusia circa 40% din populaţie este de părere că partidele în genere nu sunt necesare ori este

69
necesar unul singur [vezi: 200]. Vorbind de cazul democraţiilor consolidate specificăm că în Europa
de Vest cifrele ce vizualizează încrederea faţă de partide variază între 5% şi 10% [vezi: 112].
În pofida faptului că procentele variază semnificativ într-o perioadă relativ scurtă de timp,
ceea ce presupune lipsa unei poziţii sigure din partea electoratului, se observă totuşi faptul că în
comparaţie cu anul 2001, în anii următori suntem martorii unei aprecieri mai bune a activităţii
partidelor.
Încercând o generalizare a informaţiei prezentate în acest paragraf, deducem un şir de
concluzii despre gradul de instituţionalizare a sistemului de partide din Republica Moldova, în
general, şi despre instituţionalizarea partidelor moldoveneşti, în particular. Din start suntem nevoiţi
să constatăm faptul că sistemul moldovenesc de partide nu este încă unul instituţionalizat pe deplin,
chiar mai mult – unul puţin instituţionalizat. Totuşi, dacă să privim strategic situaţia, plasând
accentul pe tendinţă (dinamica) şi nu pe situaţia de moment (staticul), atunci cu uşurinţă observăm,
în urma analizelor efectuate, că sistemul de partide vizat este unul “cu o speranţă înaltă de
instituţionalizare”.
Ceea ce ţine de cazul partidelor concrete, subliniem că cele mai instituţionalizate partide
politice din Republica Moldova (în ordine descrescătoare) sunt: Partidul Comuniştilor din
Republica Moldova, Partidul Popular Creştin-Democrat, Partidul Democrat şi Alianţa “Moldova
Noastră”. În continuare vom analiza fiecare formaţiune în parte:
- PCRM este cel mai instituţionalizat la moment partid politic din Republica Moldova.
Fapt demonstrat şi de prestaţia electorală a comuniştilor moldoveni. Dar această
formaţiune are şi anumite “puncte” slabe în arhitectura sa instituţională. Este vorba, în
primul rând, de lipsa elementului de corespundere între prevederile programatice şi
politica reală a partidului. La anumite capitole (orientarea politică externă, soluţionarea
conflictului transnistrean etc.) decalajul între “zis” şi “făcut” este substanţial. De
asemenea este o lipsă de coerenţă în mesajul liderilor comunişti, existând informaţie de
“uz intern” şi cea de “uz extern”. Un al doilea pericol ce planează asupra formaţiunii
comuniste este cel al personalizării partidului. Doar după “abdicarea politică” a
fondatorului şi liderului actual – V.Voronin, se va putea discuta forţa instituţională a
partidului.
- PPCD-ul este a doua formaţiune politică, ce în opinia autorilor, dispune de un grad de
instituţionalizare mai ridicat (comparativ cu majoritatea partidelor politice din Republica
Moldova). Însă creştin-democraţii, în opinia autorilor, urmează să soluţioneze un şir de
probleme ce apar în calea procesului de instituţionalizare. Este vorba, în primul rând, de
pericolul personalizării partidului. Al doilea moment asupra căruia insistăm este cel al

70
“rigidizării” suportului electoral. De aici şi porneşte o altă problemă a partidului care
riscă să se transforme în unul de “veşnică opoziţie” – marginalizarea. În fine, rămâne la
ordinea de zi şi necesitatea de transformare dintr-un partid frontist în unul creştin-
democrat.
- PDM-ul este o organizaţie social-politică ce parcurge foarte anevoios calea spre
instituţionalizare. În pofida rezultatelor, relativ sigure, obţinute în cadrul “examenelor”
electorale la care a luat parte, nu poate fi catalogată drept una puternic consolidată din
punct de vedere instituţional. În primul rând este vorba de faptul că Partidul Democrat
nu dispune de o poziţie doctrinară sigură în spectrul politic moldovenesc. Suntem
martorii unei veritabile navete de la dreapta politică la stânga în căutarea mandatelor
parlamentare şi guvernamentale (de la stânga la dreapta şi viceversa). Migrarea
partidului creează dificultăţi electoratului, provocând instabilitatea acestuia şi, respectiv,
volatilitate electorală. Un alt pericol prezent, ca şi în celelalte cazuri nominalizate, este
cel al “înghiţirii” personalităţii partidului de personalitatea liderului. În fine, un domeniu
asupra căruia va fi necesar de perseverat este cel al reprezentativităţii naţionale.
- Un ultim partid ce este inclus în lista concluziilor este Alianţa “Moldova Noastră”.
Această formaţiune social-politică, importantă la moment, nu s-a pretat unui şir de
parametri nominalizaţi pe parcursul paragrafului în virtutea “vârstei juvenile” de care dă
dovadă. Pe lângă faptul că este un partid tânăr, mai “dureros” este că AMN dispune de
un viitor incert. La moment această organizaţie social-politică este una mai mult a
“pretenţiilor” şi a “speranţelor”. Gradul de instituţionalizare a partidului se va afla în
dependenţă directă de măsura în care vor fi depăşite dificultăţile, în special, de ordin
organizatoric (unificarea doctrinară şi administrativă a numeroaselor organizaţii
teritoriale, înlocuirea triumviratului cu conducerea unui singur lider, ce s-ar bucura de
autoritate etc.) şi doctrinar (crearea şi lansarea unui mesaj politic clar, concis şi coerent,
identificarea unei poziţionări sigure în cadrul sistemului de partide moldovenesc).

§ 3. Dimensiunea politico-juridică al instituţionalizării partidelor politice


Procesul de instituţionalizare juridică a fost şi continuă să rămână unul destul de consistent
în cazul Republicii Moldova. Aceasta în mare parte din cauza trecutului totalitar comunist [vezi:
150]. Imediat după ce a demarat dezasamblarea vechiului sistem politic şi asamblarea unuia nou –
democratic, s-a trecut la construcţia unui sistem de imunitate juridic care nu ar permite revenirea la
trecutul ideologic monist. Pe parcursul paragrafului de faţă vom încerca să vedem care sunt actele
normative ce reglementează condiţia juridică a partidelor din sistemul pluripartidist moldovenesc şi

71
cum a evoluat conţinutul legilor pe parcursul anilor. Se va încerca de a identifica în ce măsură
cadrul legal existent satisface necesităţile partidelor, şi în ce măsură acesta contribuie la
instituţionalizarea sistemului de partide din Republica Moldova.
Procesul de constituire şi optimizare a cadrului juridic preocupat de reglementarea
sistemului pluripartidist din Republica Moldova a cuprins mai multe etape succesive. O primă etapă
este cea cuprinsă între anii 1989-1991, aceasta fiind cea mai de scurtă durată dar şi cea mai
vertiginoasă, şi bogată în evenimente. Demararea procesului de restructurare de către conducerea
comunistă de la Moscova a determinat apariţia unui şir de formaţiuni “obşteşti” pe tot cuprinsul
Uniunii Sovietice. Acesta este şi cazul Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM), unde
activitatea formaţiunilor sociale, în mare parte anticomuniste, a impus luarea de atitudine din partea
Partidului Comunist al Moldovei (PCM), recunoscându-se că organizaţiile de partid nu sunt
pregătite să facă faţă evenimentelor. Referitor la formaţiunile sociale noi apărute se specifică că în
ele au pătruns “numeroase elemente de spirit extremiste şi naţionaliste” [152].
Creşterea numerică a asociaţilor “obşteşti” precum şi sporirea influenţei asupra maselor
populare din partea acestora au impus organele de conducere ale RSSM să creeze o bază legislativă
corespunzătoare noilor realităţi social-politice. În consecinţă la 25 august este semnat Decretul
Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti “Cu privire la modul provizoriu de înregistrare
a asociaţilor obşteşti ale cetăţenilor în RSS Moldovenească” [153]. Acest document în premieră
legifera pluralismul socio-politic în societatea moldovenească. Pe parcursul Decretului sunt
specificate de numeroase ori “asociaţiile obşteşti”, dar nu este indicat caracterul politic al acestora,
pentru a nu atenta la statutul monist al partidului conducător. Formaţiunile obşteşti aveau totuşi
dreptul să înainteze candidaţi la alegeri. Faptul dat însă nu ne permite de a le susţine calitatea de
instituţii politice, fiindcă de a prezenta candidaţi pentru alegeri aveau dreptul şi colectivele de
muncă de la uzine, de exemplu. În total au fost înregistrate 144 de asociaţii obşteşti ale cetăţenilor,
dintre care 127 erau sociale, iar 17 social-politice [vezi: 69].
Următorul document juridic ce a influenţat procesul social-politic din RSSM, ca parte
integrantă a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, a fost Legea URSS cu privire la alegerea
deputaţilor poporului [151]. Acest act normativ de importanţă unională a preparat teren juridic
pentru desfăşurarea alegerilor în Sovietul Suprem al URSS. O consecinţă logică şi legică a acestuia
a fost Legea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti cu privire la alegerile de deputaţi ai
poporului ai RSS Moldoveneşti [154]. Acest act normativ a stabilit cadrul juridic în vederea
viitoarelor alegeri (1990) în Sovietul Suprem al RSSM. Respectiva lege legaliza existenţa a 380 de
circumscripţii electorale uninominale (art.15). În primul articol a legii era stipulată utilizarea
scrutinului majoritar: “Alegerile de deputaţi ai poporului ai RSSM se efectuează în circumscripţii

72
electorale cu un singur mandat pe baza dreptului de vot universal, egal, direct, liber şi secret”. În
consecinţă numărul de aleşi ai poporului era la fel de 380. Aceasta este o cifră destul de exagerată,
de altfel. Un articol care merită să fie analizat este art.31. Aici este stipulat faptul că “dreptul de a
propune candidaţi îl au colectivele de muncă (cel puţin 100 persoane), organele raionale, orăşeneşti
şi mişcările obşteşti”. Astfel toate mişcările obşteşti inclusiv cele autoproclamate “social-politice”
aveau dreptul de a-şi promova candidaţii săi. Acest fapt nu înseamnă însă că în 1990 avem de
afacere cu alegeri pe baza pluripartidistă. Lupta electorală se purta şi în continuare între comunişti şi
oameni “fără de partid”.
Către anul 1990 se putea de observat că procesul de “restructurare” şi democratizare a
sistemului comunist iese vertiginos de sub controlul partidului de guvernământ. În rezultat, la 10
mai 1990 este aprobată Legea “Cu privire la introducerea unor modificări în articolele 6,7,49 din
Constituţia (Legea Fundamentală) a RSSM” [155]. În conformitate cu aceste modificări: a fost
lichidat de jure rolul conducător al Partidului Comunist în societatea moldovenească (accentuăm de
jure, fiindcă de facto el (PCM) îl pierduse anterior); pentru prima dată în cadrul unui act normativ,
şi anume în Legea Fundamentală, este recunoscută în mod oficial existenţa “organizaţiilor obşteşti
cu caracter politic” – partidele politice; se creează un cadru juridic, ce ar legaliza existenţa
pluripartidismului. Aceeaşi politică de reducere legală a poziţiei comuniştilor este continuată prin
Decretul “Cu privire la puterea de stat” [156]. În cazul dat suntem martorii unui proces de
“dezinstituţionalizare” [vezi: 129] a partidului comunist (atât la nivel unional, cât şi republican),
care a culminat prin interzicerea respectivei structuri şi confiscarea patrimoniului [157]. Procesul
dat a fost catalizat în rezultatul eşuării tentativei de lovitură de stat din august 1991 de la Moscova,
întreprinsă de cea mai mare parte din conducerea PCUS.
A doua etapă în termeni temporali se exprimă prin perioada 1991-1994. Este etapa când
demarează instituţionalizarea juridică, propriu-zisă, a partidelor politice moldoveneşti. În această
etapă sunt adoptate primele acte normative fundamentale şi definitorii pentru statutul legal al
organizaţiilor social-politice din arealul geografic vizat. Primii paşi spre democraţie şi spre un stat
de drept au fost: Declaraţia de suveranitate şi de independenţă, adoptarea Legii cu privire la
cetăţenie, precum şi punerea în aplicare a Legii cu privire la partide şi alte organizaţii social-
politice. Legea partidelor a fost adoptată la 17 septembrie 1991 [159]. Ea a marcat începutul unei
noi etape în evoluţia bazei legislative a pluripartidismului moldovenesc.
În art.1 a prezentei legi sunt enumerate trăsăturile definitorii care determină şi structurează
individualitatea unei formaţiuni politice. Astfel, “partide şi alte organizaţii social-politice, în sensul
prezentei legi, sunt asociaţii benevole ale cetăţenilor, …care contribuie la realizarea voinţei politice
a unei anumite părţi ale populaţiei , …participă la elaborarea politicii republicii, la conducerea

73
treburilor statului”. Primul articol ne permite de a departaja, din punct de vedere juridic,
organizaţiile social-politice de “organizaţii independente ale cetăţenilor, constituite pe principiul
interesului profesional, cultural etc.” [161]. Prin acest articol legislatorul a tras o linie de demarcaţie
între uniunile politice şi cele apolitice. Este un pas ce merită întreaga apreciere. Prin art.2 se
consacră dreptul cetăţenilor Republicii Moldova la asociere în partide. Pentru a fi membru a unui
partid este impus „cenzul” de 18 ani (art.2).
Cele mai multe probleme şi incertitudini ulterioare a provocat art.5 a Legii. Şi anume
prevederile următoare: “Statutul partidului sau al organizaţiei social-politice se înregistrează în
cazul în care acest partid face dovadă că are cel puţin 300 de membri, program şi organe de
conducere alese”. Cifra respectivă a fost unul din factorii ce a determinat înregistrarea unui număr
foarte mare de partide, chiar din momentul adoptării legii. Însă acesta a fost mai degrabă un factor
catalizator şi nu unul determinant. Per ansamblu, după întrarea în vigoare a Legii privind partidele
şi alte organizaţii social-politice, în republică activau 60 de formaţiuni politice [vezi: 65].
Prin art.8 s-a încercat de a limita implicaţia partidelor în activitatea unor aşa categorii de
lucrători ca: militarii, lucrătorii organelor afacerilor interne şi a securităţii, a lucrătorilor presei şi
radioteleviziunii oficiale, a judecătorilor şi procurorilor… Art. 9 vizează necesitatea depolitizării
învăţământului. Ulterior termenul “depolitizare” va fi substituit cu “deideologizare”. Aceasta din
considerentul că “depolitizarea” este un fenomen prea larg, ce ar putea să atenteze şi la procesul de
predare în instituţiile de învăţământ liceal şi superior a disciplinilor politologice. Ideologizarea
desemnând mai concret partizanatul politic. În art. 10 sunt indicate interdicţiile privind finanţarea
partidelor. din start este specificat că statul nu participă la finanţarea partidelor, cu excepţia
campaniilor electorale. În art.13 sunt menţionate documentele şi procedurile necesare înregistrării.
Condiţiile fiind destul de lejere. Art.15 este dedicat completamente drepturilor de care beneficiază
partidele politice: să participe la alegeri pentru organele reprezentative ale puterii de stat, să dispună
de iniţiativă legislativă în persoana organelor republicane, să dispună de mijloace de informare în
masă proprii etc. În esenţă partidele politice din Republica Moldova dispun de toate drepturile
general recunoscute formaţiunilor politice. Art.23 prevede cazurile de suspendare şi durata
suspendării: activitatea partidului poate fi suspendată pe un termen de până la şase luni. În caz de
încălcare repetată până la un an. Articolele 24 şi 25 se referă la cazurile de încetare a activităţii
partidelor. Astfel sînt deduse două modalităţi: autodizolvarea, în conformitate cu statutul şi
dizolvarea sancţionară, prin decizia Judecătoriei Supreme.
Legea iniţială a avut un pronunţat caracter permisiv. Ne referim la faptul că ea crea un cadru
legal destul de libertin şi favorabil partidelor, în special, ce ţine de condiţiile de înregistrare. Fapt ce
este în strânsă corespundere cu pluralismul extrem din perioada imediat posttotalitară. Ulterior, în

74
virtutea unor condiţii atât de ordin obiectiv, cât şi subiectiv (despre care va fi vorba mai târziu),
acestea se vor modifica în direcţia restrictivă. Importanţa şi valoarea Legii privind partidele şi alte
organizaţii social-politice este însă incontestabilă. Specificăm câteva aspecte ce vin în sprijinul
afirmaţiei date. În primul rând, Legea a reprezentat un fenomen generat. Adoptarea sa a fost
“impusă” de evoluţia procesului democratic. Fiindcă de facto în Republica Moldova pluralismul
politic organizat face primii paşi la răscrucea anilor 1989-1990. Însă aceasta nu era suficient. Se
impunea o reglementare juridică, o bază legislativă expresă ce ar permite instituţionalizarea propriu
zisă a formaţiunilor social politice. Adoptarea legii a reprezentat o urmare logică şi firească a
evenimentelor de la 1989 încoace. În al doilea rând legea ne apare în rolul de generator. Prin acest
act normativ s-a creat cadrul juridic în interiorul căruia partidele politice urmau să-şi promoveze
liber şi nestingherit ideile şi scopurile sale politice, în cazul în care aceste activităţi nu contravin
Constituţiei şi prezentei legi.
Când vorbim despre valoarea incontestabilă a acestei legi nu trebuie să ne facem iluzia
perfecţiunii sale. De altfel legea vizată a suferit numeroase modificări. Acesta este cazul Legii
Republica Moldova pentru modificarea şi completarea Legii privind partidele şi alte organizaţii
social politice adoptată la 19 octombrie 1993 [164]. Revizuirea a ţinut de aşa aspecte ca: finanţarea
partidelor şi simbolica acestora, precum şi calitatea specifică de persoană juridică noncomercială a
partidelor [vezi: 25]. La capitolul finanţare, atenţionăm că s-a majorat numărul de categorii ce cad
sub incidenţa art.10. În mod firesc s-a interzis finanţarea partidelor din partea persoanelor anonime
şi asociaţiilor de persoane neânregistrate. Ceea ce ţine de simbolică, de asemenea, a fost suplinit un
gol important: s-a interzis partidelor de a utiliza simbolica de stat în codificarea mesajului propriu.
Un articol important supus modificării a fost cel cu numărul 17. În varianta iniţială era specificat că
partidul îşi formează mijloacele băneşti în baza cotizaţiilor de intrare. Acest punct de vedere
excelează deopotrivă prin romantism şi lipsă de profesionalism. În varianta reformulată au fost
indicate şi alte surse de finanţare: donaţii, beneficiu obţinut în baza vânzării literaturii, a confecţiilor
cu simbolica partidelor etc.
În afară de aceste acte normative Parlamentul Republicii Moldova a adoptat în perioada dată
(1991-1994) un şir de alte acte legislative, care reglementează indirect relaţiile reciproce între
partidele politice, condiţia lor juridică şi corelaţia partidelor politice cu alte instituţii ale sistemului
politic. Dar care la fel se înscriu perfect în procesul de instituţionalizare juridică a partidelor. În
acest context pot fi menţionate următoarele documente emise de legislativ: Legea cu privire la
alegerile Preşedintelui Republicii Moldova, adoptată în toamna anului 1991 [160] şi abrogarea
Hotărârii Prezidiului Parlamentului prin care era interzisă activitatea Partidului Comunist ca
formaţiune politică anticonstituţională [158]. Un alt act normativ ce indirect se referă la activitatea

75
formaţiunilor social politice este Legea privind alegerea Parlamentului [162] precum şi Hotărârea
Parlamentului Republicii Moldova privind alegerile anticipate în Parlament [165].
În Legea privind alegerea Parlamentului (art.6) se atenţionează că principalii actori ai
companiei electorale sunt partidele, alianţele şi blocurile electorale. Pentru accederea în Parlament
este fixat pragul electoral de 4% (art.6 alineatul 2). Durata mandatului de deputat va fi de patru ani
şi nu de cinci ca în cazurile anterioare.
Etapa a treia (1994 – zilele noastre) de evoluţie a cadrului juridic se caracterizează prin
tendinţa de optimizare a bazei legislative a pluripartidismului. Instituţionalizarea partidelor politice
intrând într-o nouă fază calitativă, are loc “constituţionalizarea” acestora. Trecem în faza superioară
a instituţionalizării juridice. Această etapă demarează prin validarea primelor alegeri parlamentare
desfăşurate pe baza pluripartidistă în 1994.
Prin aceste alegeri s-a demonstrat că partidele politice devin componentele indispensabile
ale procesului democratic [vezi: 71]. Ca rezultat al alegerilor a fost realizată practic interacţiunea
dintre partidele politice şi Parlamentul Republicii Moldova, legalizată reprezentanţa partidelor
politice în Parlament, realizat şi legitimizat mecanismul constituirii democratice, pe bază de
pluripartidism, a organului legislativ al ţării. Asupra acestor concluzii ne indică şi noul Regulament
al Parlamentului [166].
Moment crucial în evoluţia statalităţii moldoveneşti la constituit adoptarea Constituţiei din
29 iulie 1994 [167]. Acest document are şi un şir de referinţe şi la partidele politice. Constituţia
Republicii Moldova include în sine un articol separat dedicat partidelor politice. Acesta este
articolul 41 “Libertatea partidelor şi altor organizaţii social-politice”. Printre menţiunile de bază ale
acestui articol am putea specifica rolul partidelor şi altor organizaţii social politice în definirea şi
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor. Considerăm că trebuie să fie apreciat faptul că în
Constituţia Republicii Moldova partidelor şi alte organizaţii social politice le este dedicat un articol
separat.
Un următor act normativ ce a jucat un rol important în legalizarea activităţii partidelor
politice la nivelul puterii publice locale a fost Legea cu privire la alegerile locale [168]. Acest
document s-a înscris perfect în şirul format de Legea cu privire la alegerile în Parlament şi Legea cu
privire la alegerile Preşedintelui. Astfel s-a constituit o bază legislativă deplină ce are permite
funcţionarea şi activitatea partidelor politice la alegerile de toate nivelurile.
Următoarele documente legislative care au afectat tangenţial existenţa formaţiunilor politice
au fost noul Regulament al Parlamentului adoptat în aprilie 1996 [9] şi Legea cu privire la alegerile
Preşedintelui Republicii Moldova [170]. În acelaşi an sunt operate şi un şir de modificări la Legea
cu privire la partidele politice şi alte formaţiuni social politice din 17 septembrie 1991 [172].

76
Modificările realizate au fost de natură cosmetică şi neesenţială. Ele ţin de schimbarea termenilor de
Judecătoria Supremă prin Curtea Supremă de Justiţie (art.3, 13, 24, 25, 26).
Un document esenţial al timpului l-a reprezentat Codul Electoral [173]. Acesta este cel de al
treilea act normativ, pe lângă Constituţia Republicii Moldova şi Legea privind partidele şi alte
organizaţii social-politice, ce fixează coordonatele instituţionalizării juridice a partidelor
moldoveneşti. El a marcat atât unificarea procedurii de alegeri la toate nivelurile funcţionării
sistemului electoral cît şi interacţiunii dintre partidele politice şi organele puterii de stat. Subliniem
că dacă Legea partidelor era preocupată în special de viaţa partidelor în perioada între alegeri (pre-,
şi post-electorală), atunci prevederile Codului Electoral ţin expres să reflecteze condiţia juridică a
partidelor în perioada electorală. Prin art. 41 sunt menţionate structurile abilitate cu dreptul de a
desemna candidaţi pentru alegeri: partidele şi alte organizaţii social politice înregistrate; blocurile
electorale; cetăţenii Republicii Moldova care îşi înaintează propria candidatură. Este cert faptul că
partidele politice sunt subiecţii activi principali ai tuturor campaniilor electorale. Problemele ce ţin
de finanţarea partidelor în campania electorală, condiţiile de promovare a agitaţiei electorale, pragul
electoral (de 4% pentru partide), precum şi altele sunt încadrate în art.72-94.
La 30 septembrie 1998 este semnată Legea pentru modificarea şi completarea Legii privind
partidele şi alte organizaţii social politice [174]. Adoptarea acestui act normativ a fost impusă de
procesul de consolidare a pluripartidismului. Către anul 1998 s-a ajuns la o stare calitativă nouă care
impune modificări şi stipulaţii noi. Cele mai importante modificări s-au operat în articolul 5:
“statutul partidului s-au al altei organizaţii social politice se înregistrează” dacă: a) are cel puţin 5
mii de membri domiciliaţi în cel puţin jumătate din unităţile administrativ teritoriale de nivelul 2,
dar nu mai puţin de 150 în fiecare din unităţile menţionate şi, b) dacă are program şi organe de
conducere alese.” S-a realizat modificarea necesară. Cifra de 300 a fost înlocuită cu 5000. În art.2 s-
a stipulat necesitatea procedurii de reânregistrare. Procesul de reânregistrarea demarat prin prezenta
lege avea drept scop consolidarea sistemului pluripartidist din Republica Moldova. Un moment
important al consolidării îl reprezintă înregistrarea partidelor care ar dispune de o bază electorală în
cel puţin jumătate din unităţile administrativ teritoriale de nivelul doi din Republica Moldova. Sunt
necesare nu nişte partide regionale, ci formaţiuni cu reprezentare la nivel republican. De aici şi acel
novator: “150 de membri în fiecare din unităţile menţionate”.
În 1999 devenise cert faptul că nu doar legea privind partidele politice trebuie supuse
modificărilor. Era necesar de a modifica şi Codul Electoral. Această necesitate a fost determinată de
alegerile locale ce se apropiau. În consecinţă la 3 martie 1999 este semnat Decretul privind
promulgarea Legii privind modificarea şi completarea Codului Electoral [175]. În linii generale
modificările ţin de reforma teritorială administrativă realizată la acel moment (înlocuirea cuvintelor

77
„raion”, „raional” cu „judeţ”, „judeţean”). O următoarea lege privind modificarea şi completarea
Codului Electoral s-a adoptat la 19 mai 1999 [176]. Completările introduse au ţinut în mod special
de contestarea alegerilor deja desfăşurate. Pentru partidele politice din Republica Moldova aceste
modificări nu au fost importante.
În acelaşi timp este adoptată şi o Lege privind modificarea şi completarea Legii privind
partidele şi alte organizaţii social politice [177]. În conformitate cu prevederile prezentei legi în
art.5 alineatul 3 cifrele 150 vor fi substituite prin 600. În consecinţă se impune un număr mai mare
de membri domiciliaţi în fiecare din unităţile teritorial administrative de nivelul doi (modificare ce
se înscrie în mod firesc în procedura de trecere de la raioane la judeţe). La 30 iulie 1999 este emis
Decretul Preşedintelui pentru promulgarea Legii privind modificarea şi completarea Codului
Electoral [178]. Stipulaţiile prezentei legi ating doar tangenţial activitatea partidelor politice
(înlocuirea postului vacant de deputat).
Prin Legea din 3 februarie 2000 se modifică articolele 23-26 din Legea din 17 septembrie
1991 [180]. În aşa mod problemele şi divergenţele ce ţin de suspendarea activităţii partidelor şi altor
organizaţii social-politice, de încetare a activităţii lor, precum şi a dizolvării sancţionate vor fi
judecate de Curtea Supremă de Justiţie.
La 6 aprilie 2000 Preşedintele semnează Decretul privind promulgarea Legii pentru
modificarea şi completarea Legii privind partidele şi alte organizaţii social politice [181]. Specificul
acestui act normativ constă în faptul că dacă până la moment toate prevederile legislative cu
referinţă la partidele politice ţineau de condiţia juridică externă a partidelor, atunci acest document
se referă la condiţia juridică internă a formaţiunilor social politice. Altfel fiind spus legea dată se
referă la organizarea internă a partidelor: organizarea şi desfăşurarea conferinţelor şi congreselor de
partid, existenţa subdiviziunilor de partid teritoriale şi calitatea de membru de partid.
Multitudinea de modificări operate în Legea partidelor a determinat adoptarea unui nou act
normativ ce ar ţine cont de toate modificările şi completările anterioare. În aceste condiţii la 4 mai
2000 este publicată în Monitorul Oficial Legea privind partidele şi alte organizaţii social-politice în
varianta modificată [182]. În varianta sa nouă Legea conţine 35 de articole faţă de 28 din varianta
originală. Principalele modificări operate variantei iniţiale sunt: majorarea numărului minim de
membri necesari pentru înregistrare (de la 300 la 5000) şi obligativitatea congreselor şi
conferinţelor (cel puţin o dată la patru ani), introducerea taxei pentru înregistrare (de zece salarii
minime).
Legea privind partidele şi alte organizaţii social-politice în varianta 2000 a reprezentat în
sine constatarea faptului că partidele politice şi pluripartidismul în Republica Moldova a realizat un

78
salt calitativ. Ea a înglobat în sine toate modificările şi completările impuse de procesul politic din
Republica Moldova pe parcursul ultimului deceniu.
Un următor document analizat va fi Legea pentru modificarea şi completarea Codului
Electoral [184]. Prin Legea respectivă se introduc un şir de stipulaţii ce vor caracteriza evoluţia
ulterioară a evenimentelor: introducerea a unei noi noţiuni – alegeri anticipate, ridicarea pragului
electoral de la 4% la 6%, desemnarea candidaţilor pentru alegeri doar de către partidele înregistrate
cu 2 ani înainte de alegerile date. Modificarea respectivă nu a avut totuşi sorţi de izbândă, ea fiind
atacată în faţa Curţii Constituţionale a cărei verdict a fost – “anticonstituţional” [185]. Deosebit de
importante sunt modificările din art.86 şi 87. Articolul 86 alineatul 2 stabileşte că partidele şi
blocurile electorale care au întrunit mai puţin de 6% din voturile valabil exprimate în ansamblu pe
ţară se exclud din operaţia de retribuire a mandatelor. Pentru candidaţii independenţi este stabilit
pragul de 3%.
Mari schimbări ai calităţii sistemului politic moldovenesc au fost operate în iulie 2000, când
s-a consumat o adevărată lovitură de teatru. Procesul legislativ de transformare a Republicii
Moldova într-un stat de tip parlamentar a demarat la 5 iulie 2000 prin adoptarea de către deputaţi a
Legii cu privire la modificarea şi completarea Constituţiei Republicii Moldova [183]. Aceste
documente legislative aveau drept scop final edificarea unui cadru juridic specific unui stat
parlamentar, dar ele influenţează indirect şi condiţia politică a partidelor. Modificările operate
implică o mai mare responsabilitate din partea partidelor politice. Aceasta rezultă din faptul că
Parlamentul în Republicii Moldova se asociază în special cu partidele politice.
Evenimentele ce s-au derulat după alegerile din februarie 2001 au determinat un şir de
schimbări în baza legislativă a statului nostru. Au fost realizate unele modificări a legislaţiei în
vigoare, deseori controversate şi chiar anticonstituţionale, care în ultima instanţă sunt orientate spre
simplificarea spectrului politic moldovenesc. Un şir de măsuri de acest gen au atins şi legislaţia cu
privire la partide. Un rol aparte în acest sens a jucat-o Legea pentru modificarea şi completarea
Codului Electoral din 25 ianuarie 2002 [186].
Principalul moment asupra căruia trebuie de insistat este modificarea art.86 din Codul
Electoral, ce se referă ”stabilirea pragului de reprezentare”: pentru un partid, organizaţie social
politică – 6%; pentru un bloc electoral format din două partide şi/sau organizaţii social politice –
9%; pentru un bloc electoral format din trei şi mai multe partide şi/sau organizaţii social politice –
12%.
De o rezonanţă deosebită s-a bucurat Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi
completarea Legii nr.718-XII din 17 septembrie 1991 privind partidele si alte organizaţii social-
politice din 13 decembrie 2002 [188]. Acest act normativ (abrogat ulterior) conţinea un şir de

79
prevederi noi, printre care excelează ideea că partidele trebuie “să prezinte Ministerului Justiţiei
anual, în perioada 1ianuarie - 1 martie, listele membrilor săi pentru reconfirmarea numărului lor
minim...” Aceste prevederi au determinat critici vehemente din partea majorităţii partidelor din
Republica Moldova. De analiza acestor prevederi ne vom preocupa în partea a doua a studiului. La
acest capitol, însă, urmează să amintim decizia de revizuire a acestor stipulaţii printr-o nouă Lege,
care prevede, că “La articolul 18 alineatul 3 subalineatul 4, textul “în perioada 1ianuarie - 1 martie”
se înlocuieşte cu textul "până la 1 decembrie"” [190].
De asemenea merită atenţie şi modificările operate în art.32 alineatul 1, care sună în felul
următor: “Curtea Suprema de Justiţie, in baza cererii Ministerului Justiţiei, va constata încetarea
activităţii partidului sau a altei organizaţii social-politice şi va dispune procedura de lichidare a
acesteia în cazul în care: partidul sau alta organizate social-politica nu a convocat nici un congres
sau nici o conferinţa timp de 4 ani; partidul sau alta organizaţie social-politica nu a prezentat, în
termenul prevăzut de lege, listele membrilor săi, reînnoite anual, pentru reconfirmarea numărului
minim de membri stabilit de lege; la data verificării listelor membrilor partidului sau ai altei
organizaţii social-politice, se constata ca numărul de membri a scăzut sub limita stabilita de
prezenta lege pentru înregistrarea statutului.”
Un următor act normativ al studiului nostru retrospectiv este Legea Republicii Moldova
pentru modificarea şi completarea Codului electoral din 13 februarie 2003, care se referă tangenţial
la situaţia pluriparidismului din Moldova: “partidele, alte organizaţii social-politice si blocuri
electorale pot propune câte o singura candidatură pentru funcţia de primar în fiecare circumscripţie
electorală. O persoana nu poate candida în mai multe circumscripţii electorale de acelaşi nivel”
[189].
Perioada multiplelor modificări efectuate au coincis cu criza politică din republică
determinată de grevele şi demonstraţiile non-stop anticomuniste. De aici vine şi caracterul pripit şi
negândit a acestor modificări legislative, care par nefireşti în desfăşurarea logică a instituţionalizării
juridice. Dar revenirea la normal a avut loc, când s-a trecut de la sentimente la logică. În rezultat o
mare parte din noutăţile introduse în legea partidelor, ce împiedica mult viaţa partidelor
extraparlamentare, şi de opoziţie, au fost abrogate. Ne referim la Legea din 21 noiembrie 2003, cu
nr 470-XV [191]. O primă modificare ţine de art.5, unde cifra de “600 în fiecare din unităţile
administrativ-teritoriale menţionate” este înlocuită cu “150”. A fost o rectificare întârziată, dar
oricum binevenită ce se pretează la reforma administrativ-teritorială din 2001 – revenirea de la
judeţe la raioane. Principalele schimbări au ţinut de articolele 18 şi 20. Se are în vederea excluderea
din conţinutul legii a prevederilor despre obligativitatea de a prezente “Ministerului Justiţiei anual,
până la 1 decembrie, listele membrilor săi pentru reconfirmarea numărului lor minim”. De

80
asemenea în art.27 este exclus aliniatul ca prevedea ca activitatea partidelor politice să fie
supravegheată de organele procuraturii. Per ansamblu, indiferent de caracterul intern ori extern al
condiţiilor ce au determinat adoptarea acestui act normativ, prin Legea despre modificări vizată s-a
produs o revenire la normal.
Pe parcursul anului 2004 nu s-au efectuat modificări legislative esenţiale, ceea ce indică o
anumită reuşită a instituţionalizării politico-juridice în cazul sistemului pluripartidist moldovenesc.
Este necesar de menţionat că Legea privind partidele a fost republicată pentru a doua oară în
rezultatul tuturor modificărilor operate începând cu 1998 [192].
Încercând o generalizare a materialului expus în cadrul studiului retrospectiv privind fazele
instituţionalizării juridice în Republica Moldova subliniem faptul că cadrul juridic al activităţii
partidelor politice în Republica Moldova este asigurat de trei acte normative principale: Constituţia
Republicii Moldova, Legea privind partidele si alte organizaţii social-politice si Codul Electoral. Pe
lângă Legea Fundamentală şi aceste două legi organice, instituţionalizarea juridică a partidelor
moldoveneşti mai este asigurată şi de alte acte normative. Acestea însa doar tangenţial se referă la
activitatea formaţiunilor partizane (Legea privind alegerile Parlamentului, de exemplu). In cele ce
urmează, pentru o mai reuşita elucidare a problemei vom analiza fiecare document juridic în parte.
Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994, prin art. 41 “Libertatea partidelor şi a
altor organizaţii social-politice”, care conţine şapte aliniate, prescrie coordonatele constituţionale
ale activităţii organizaţiilor social-politice moldoveneşti [167]. Merită apreciat însuşi faptul intrării
partidelor în Constituţie. Prezenţa acestora în Legea Fundamentală a statului este o dovadă în plus a
rolului jucat de acestea în societatea moldovenească. Aliniatul 1 este definitoriu în această ordine de
idei, el specifcând că “Cetăţenii se pot asocia liber în partide şi în alte organizaţii social-politice”. În
continuare legislatorul aminteşte că partidele “contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei
politice a cetăţenilor şi, în condiţiile legii, participă la alegeri”. Printre celelalte stipulaţii
constituţionale am menţiona: partidele sunt egale în faţa legii; statul asigură respectarea drepturilor
şi intereselor legitime ale cetăţenilor…; sunt declarate anticonstituţionale partidele ce atentează
împotriva pluralismului politic, suveranităţii şi independenţei, al integrităţii teritoriale a Republicii
Moldova. În pofida caracterului general ale prevederilor (fireşti în cazul Constituţiei) merită
apreciere însuşi prezenţa partidelor în acest act normativ cu caracter fundamental.
Legea privind partidele şi alte organizaţii social-politice din 17 septembrie 1991 (cu
modificările ulterioare) este legea cu caracter organic ce prevede în mod expres condiţia juridică, şi
în mod implicit gradul de instituţionalizare, a partidelor politice din Republica Moldova [159].
Actul normativ enunţat prevede dezvoltarea şi elucidarea următoarelor probleme şi direcţii de o
importanţă vitală pentru o activitate eficientă şi eficace a partidelor politice moldoveneşti:

81
- Definirea fenomenului de partid, determinarea coordonatelor sale conceptuale. Se are în
vedere în mod special departajarea organizaţiilor cu caracter politic de cele apolitice
(art.1);
- Fortificarea instituţiei partidului politic. Ne referim în mod aparte la consolidarea
organizaţional internă prin fixarea normativă a exigenţelor şi imperativelor de natură
organizatorică (art.4, 7, 8, 19);
- Reglementarea problemelor ce ţin de finanţarea partidelor. Legislaţia autohtonă se
înscrie în practica juridică internaţională, care consfinţeşte existenţa a trei surse
principale de finanţare a partidelor: internă, din surse private şi finanţarea din partea
statului (art. 12, 18, 22). Specificul reglementării juridice moldoveneşti este că statul
poate finanţa partidele doar în perioada electorală. De asemenea, în lege sunt stipulate
activităţile concrete în urma cărora partidul poate obţine profit (activitate editorială,
organizarea de festivaluri etc.);
- Stabilizarea sistemului de partid existent prin fixarea condiţiilor de înregistrare şi
activitate a partidelor (art.5, 15, 16);
- Ordonarea relaţiilor cu instituţiile statului, în special ceea ce ţine de procedura de
înregistrare, suspendare şi încetare a activităţii (art.15, 29, 30).
Codul Electoral al Republicii Moldova din 21 noiembrie 1997 este cel de al treilea act
normativ asupra căruia vom insista în cele ce urmează [173].
Dacă Legea partidelor s-a referit în mod expres la condiţia juridică internă a partidelor
politice, atunci Codul Electoral accentuează atenţia asupra relaţiei partidelor cu alte instituţii ale
sistemului politic în cadrul procesului electoral. Articolele codului elucidează aşa probleme ca:
- Calitatea organizaţiilor social-politice de concurenţi electorali (art.1);
- Cazurile, condiţiile şi modurile de susţinere materială a concurenţilor electorali (art.37,
38);
- Limitele temporale, condiţiile şi posesorii dreptului de desemnare şi înregistrare a
candidaţilor (art.41);
- Specificarea drepturilor garantate concurenţilor electorali, în special ceea ce ţine de
desfăşurarea agitaţiei electorale (art.46, 47);
- Drepturile şi obligaţiile partidelor în cadrul alegerilor parlamentare (art.73-88);
- Condiţiile de desfăşurare a alegerilor repetate şi noi, în cazurile declarării nulităţii şi
nevalabilităţii alegerilor (art.91-94).
Pe parcursul anilor de independenţă acte normative nominalizate mai sus (în special, Legea
privind partidele şi alte organizaţii social-politice) au suferit numeroase modificări, procesul de

82
instituţionalizare juridică cunoscând schimbări de orientări deseori contradictorii . Fenomenul
respectiv nu trebuie apreciat doar în termeni negativi. Modificările legislative efectuate racordându-
se în mod firesc la procesul de evoluţie tumultoasă a sistemului pluripartidist moldovenesc.
În opinia autorilor există cel puţin două explicaţii ale numărului mare de modifică operate de
legislatorii noştri. O primă explicaţie este de ordin obiectiv. Ne referim la faptul că în democraţiile
stabile procesul de instituţionalizare politică, de sorginte sociologică, a fost unul aprioric celui de
instituţionalizare juridică. Partidele politice în statele democratice occidentale apar în a doua
jumătate a secolului XIX (Franţa, Germania, Marea Britanie etc.), iar reglementarea legislativă a
acestor formaţiuni politice a avut loc de abia începând cu perioada interbelică al sec. XX-lea şi
accentuându-se după al doilea război mondial (în mod aparte ne referim la faza constituţionalizării).
Altfel fiind spus prin Constituţii şi legile organice adoptate, legislativele au realizat o constatare de
jure a unor realităţi de facto stabile. Pe când în cazul sistemului politic din Republica Moldova
suntem martorii unui proces simultan de instituţionalizare juridică şi sociologică a fenomenului
partizan. Fapt ce presupune o evoluţie instituţională instabilă.
Cea de a doua explicaţie este una de ordin subiectiv şi se referă la mecanismele juridico-
administrative de consolidare a sistemului pluripartidist din Republica Moldova, utilizate de
partidele de guvernământ, în particular, şi cele parlamentare, în general. De regulă partidele
parlamentare efectuând o anumită modificare legislativă se ascunde în spatele necesităţii
consolidării pluripartidismului moldovenesc. În realitate, însă, crearea de noi impedimente în
procesul de înregistrare şi activitate a partidelor deseori serveşte altor scopuri decât cele invocate, şi
anume consolidarea propriilor poziţii în defavoarea celor extraparlamentare. Se doreşte o
permanentizare a poziţiei şi împiedicarea procesului de “circulaţie a elitelor”. La acest capitol se
referă acele acţiuni care survin din exterior, din partea statului, prin intermediul pârghiilor
administrative, cu scopul de a schimba calitatea sistemului de partide din Republica Moldova.
În prima parte a studiului am ţinut să evaluăm latura cantitativă a acestui proces. În cele ce
urmează să deducem aspectele calitative ale procesului de instituţionalizare juridică a partidelor din
Republica Moldova. Pornind de la ideea că partidele politice dispun de un cadru legal în mare parte
benefic. Nu trebuie să trecem cu vederea, însă, şi impedimentele întâlnite pe parcursul procesului de
instituţionalizare. În opinia autorilor cele mai multe modificări legislative au insistat asupra:
modificării sistemului electoral, a legii partidelor şi a codului electoral.
În primul rând să analizăm cazurile de modificare a sistemului electoral. În Republica
Moldova pentru desfăşurarea alegerilor parlamentare se utilizează sistemul Reprezentării
Proporţionale (RP). Pe parcursul primului deceniu de utilizare (din 1994) a acestuia în permanenţă
se aud voci insistente, din partea societăţii civile şi politice, de revizuire a sistemului RP. Această

83
modalitate de scrutin fiind considerată chiar unul din ţapii ispăşitori responsabili de situaţia precară
din republică, în pofida faptului că procesul electoral din Republica Moldova este considerat de
instituţiile internaţionale specializate drept unul democratic şi onest [vezi: 198]. Este dificil de a ne
pronunţa asupra necesităţii revizuirii sistemului electoral existent în Republica Moldova, în special
din cauza că scurta istorie politică a acestui stat nu ne permite să găsim momente de referinţă sau
comparaţie cu perioada actuală.
Din care cauză vom apela la practica internaţională. De altfel RP este cea mai utilizată
modalitate de scrutin în cadrul alegerilor parlamentare în demoraţiile lumii, fiind calificată drept cea
mai echitabilă [144, p.343]. Se are în vedere faptul că în esenţă numărul de mandate corespunde
forţei electorale a formaţiunilor politice. Făcând referinţă la relaţia „sistem electoral-sistem de
partide”, este imposibil să nu amintim de “legile” lui M.Duverger expuse încă în 1945 la o
conferinţă de la Universitatea din Bordeaux [144, p.351]. Esenţa legilor se reduce la ideea că RP
determină fragmentarea şi diversificarea eşichierului politic, iar sistemul majoritar orientează spre
bipartidism.
Dar aceste postulate nu trebuie de ridicat la gradul de “axiomă”, fiindcă după cum a
recunoscut însuşi M.Duverger ulterior “acţiunea sistemelor electorale poate fi comparată cu o frână
sau un accelerator” [58, p.116]. Altfel spus, procedura electorală doar influenţează dar nu şi
determină calitatea sistemului de partide. În cazul Republicii Moldova ar fi pur şi simplu ironic să
credem că utilizarea unui sistem majoritar ar permite evoluţia pluripartidismului spre bipartidism.
Până la urmă la baza calităţii sistemului de partide se află specificul situaţional-istoric, cultural şi
social al ţării în cauză.
În acelaşi timp, accentuăm că este eronată ideea despre faptul că RP determină o
fragmentarea excesivă a eşichierului politic naţional. Drept dovadă ne serveşte ENPS (effective
number of party seats) sau numărul efectiv de partide parlamentare este şi mai relevant: 1994 –
2,63; 1998 – 3,5; 2001 – 1,86. Indicii, din câte observăm, nu sunt nici pe departe exageraţi. Aceste
cifre au fost obţinute în baza următoarei formule: ENPS = 1/ Σ Si2 ,unde Si este procentul
mandatelor deţinute de partidele parlamentare [vezi: 54, p.79-114]. După alegerile din martie 2005
tendinţa optimistă s-a păstrat. Totuşi prăbuşirea Blocului Moldova Democrată a făcut ca numărul
partidelor parlamentare să ajungă la cifra cinci.
RP ar urma să fie înlocuită, conform majorităţii iniţiativelor, cu sistemul electoral mixt
(îmbinarea aspectelor de scrutin majoritar şi proporţional) [vezi: 198]. Cea mai răsunătoare a fost
campania politică iniţiată de Alianţa Social Democrată din Moldova (actualmente – componentă
AMN). Intenţia are drept suport ideatic teza despre faptul că scrutinul mixt va crea o “punte” între

84
alegători şi aleşi, va impulsiona colaborarea între acestea, contribuind la un grad mai ridicat de
instituţionalizare a partidelor politice.
Scrutinul mixt este unul relativ nou în ceea ce priveşte practica de utilizare. În practica
internaţională cel mai durabil exemplu de utilizare este cazul Germaniei federale, care utilizează
scrutinul mixt din 1949 [144, p.343-351]. În rest, scrutinul mixt a început să fie folosit în special
după 1990: Rusia (1993), Italia (1993), Japonia (1995) etc. Astfel putem deduce la moment două
concluzii: pe de o parte numărul statelor ce utilizează scrutinul mixt este relativ redus, iar pe de altă
parte trecerea la acest tip de scrutin este o tendinţă accentuată a ultimului deceniu.
În cazul Republicii Moldova este dificil de a pronostica calitatea sistemului pluripartidist
moldovenesc în condiţiile trecerii la scrutinul mixt. Cert, însă în opinia autorilor, este faptul că
sistemul de partide autohton nu este pregătit pentru o astfel de încercare dificilă. Altfel spus este
prematur de a trece la sistemul electoral mixt. Partidele politice din Republica Moldova, în
particular, şi societatea moldovenească, în general, nefiind pregătite pentru o astfel de încercare,
care presupune un grad înalt de instituţionalizare a partidelor politice şi o cultură politică
paricipativă evoluată.
În al doilea rând, este vorba despre modificarea legii partidelor. La acest capitol se înscrie
întâi de tot problema numărului minim de membri necesar pentru înregistrarea formaţiunilor
politice. Iniţial (1991) acest număr era de 300. Un efect firesc a acestor prevederi a fost numărul
mare de partide care se puteau înregistra cu lejeritate. Ulterior (1998) numărul a fost mărit
considerabil de la 300 la 5000. Considerăm că această modificare trebuie analizată prin prisma
categoriilor „efect imediat”, şi „efect de durată”. Astfel vorbind despre consecinţele imediate,
observăm o micşorare a număului de partide: dacă până în 1998 existau peste 50 de formaţiuni
politice înregistrate, atunci procedura de reânregistrare a fost depăşită de doar 25 partide [vezi:
197]. Dar dacă ne referim la efectele de durată, strategice, observăm că ideea în linii generale s-a
compromis, rezultatele fiind sub aşteptări. Majorarea numărului minim de membri nu a avut ca
efect micşorarea substanţială a numărului de partide (către anul 2000 numărul de partide înregistrate
a trecut peste 30). Până la urmă este evident că numărul de membri nu este un criteriu elocvent în
tentativa de a determina forţa electorală a partidelor. Avem multiple exemple de acest gen în istoria
politică a Republicii Moldova. Unul din acestea ar fi cazul alegerilor parlamentare din 1994, când
Mişcarea pentru egalitatea în drepturi “Unitate - Edinstvo” s-a prezentat cu 390 de membri,
acumulând 22%; iar Asociaţia Femeilor din Moldova cu 10.000 de membri au acumulat 2,89%.
Un alt aspect ce trebuie analizat se referă la faptul că în opinia unor autori, are loc lezarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului de asociere liberă în partide (art.41 al
Constituţiei Republicii Moldova). Dincolo de aceste opinii, experienţa internaţională ne indică

85
asupra faptului că în multe state pentru înregistrarea partidelor se cere un număr minimal (1-5
persoane) de membri (este cazul Olandei, Germaniei, Austriei) [81, p.18]. Totuşi, din momentul în
care partidele nu sunt nişte simple asociaţii care influenţează viaţa societăţii, ci formaţiuni social-
politice care o dirijează şi exercită puterea politică într-un spaţiu social-uman, este necesară
reprezentativitatea acestora. Principiul reprezentativităţii se referă pe de o parte la numărul minim
de membri necesari (în cazul nostru 5000), iar pe de altă parte la repartizarea acestora în cel puţin
jumătate din unităţile teritorial-administrative de gradul doi (minim 150). Autorii studiului sunt de
acord cu cifrele existente la moment în legislaţie, considerându-le oportune procesului de
consolidare a pluripartidismului moldovenesc.
Un alt moment, cu referinţă la Legea partidelor, este procedura de reânregistrare care ar fi
fost necesar să se desfăşoare anual. Iniţial se presupunea efectuarea acestea în termen de 2 luni (1
ianuarie - 1 martie), ulterior după numeroase critici s-a ajuns la fixarea doar a termenului limită (1
decembrie). Indiferent de aceste modificări situaţia în esenţă nu se schimbă. Suntem de părere că
procedura de reânregistrare anuală este una de prisos, inutilă şi ineficientă. Ea va necesita multiple
eforturi zadarnice, în special financiare. Dar calitatea sistemului de partide nu va fi influenţată.
Mult mai eficient ar fi de acordat atenţia procedurilor şi condiţiilor de participare la alegeri
şi nu celor ce ţin de înregistrare. Aşa de exemplu poate fi fixată o interdicţie partidelor ce nu au
reuşit pe parcursul a două campanii electorale să acumuleze un anumit număr de voturi (de exemplu
de la 1% la 3%) de a mai participa la scrutinele electorale ulterioare. În acest sens se va efectua o
salubrizare mult mai eficientă şi puţin costisitoare a sistemului pluripartidist din Republica
Moldova.
În fine al treilea aspect pus în discuţie ţine de modificarea Codului Electoral. În cadrul
acestui compartiment vom analiza implicaţiile utilizării pragului electoral pentru calitatea sistemului
de partide moldovenesc. Republica Moldova dispune de o istorie scurtă, dar bogată în ceea ce
priveşte practica folosirii pragului electoral. Iniţial el a fost de 4% pentru partidele politice
(electorala 1994, 1998), ulterior a fost majorat la 6% (electorala 2001). În prezent avem o situaţie şi
mai drastică: pentru un partid, organizaţie social politică – 6%; pentru un bloc electoral format din
două partide şi/sau organizaţii social-politice – 9%; pentru un bloc electoral format din trei şi mai
multe partide şi/sau organizaţii social politice – 12%.
În practica internaţională utilizarea pragurilor electorale este justificată de necesitatea de a
reduce gradul de fragmentare şi fărâmiţare a sistemului de partide. Acesta este un fenomen pe
deplin firesc pentru sistemele de partide ce utilizează reprezentarea proporţională. Aici se include şi
cazul Republicii Moldova, pentru care existenţa pragului electoral este pe deplin justificată.
Altceva, însă este mărimea acestuia. După cum am menţionat anterior există o tendinţă de continuă

86
creştere. Dacă să comparăm mărimea pragului electoral utilizat în Republica Moldova cu indicii din
statele democratice stabile ale lumii ( ex. Franţa – 5%, Spania – 3%, Olanda – 1%, Israel – 1% etc.)
se observă calitatea exagerată a acestuia [144, p.351].
Pragul electoral actual a lovit în special, în practica des utilizată anterior de creare a
blocurilor electorale. Această procedură, dăunătoare de altfel, defavoriza partidele care se prezentau
individual la alegeri. Suntem de părere că în conformitate cu practica democratică internaţională,
justificată ar fi coalizarea post-electorală, şi nu cea electorală. Pe parcursul procesului electoral
partidele în mod individual trebuie să demonstreze consistenţa pretenţiilor şi aspiraţiilor la putere.
În concluzie, considerăm necesară păstrarea temporară a pragului electoral existent, până la
consolidarea şi stabilizarea sistemului de partide moldovenesc. Ulterior aceste cifre vor fi micşorate
ca valoare.
Din analiza calitativă a procesului de instituţionalizare juridică a partidelor politice din
Republica Moldova se observă că atenţia legislatorilor a fost atrasă în special de procedurile de
înregistrare a partidelor şi de accedere a acestora în Parlament. Faptul dat poate fi calificat ca ceva
firesc. Dar din momentul în care se insistă asupra unor proceduri din ce în ce mai riguroase şi mai
reducţioniste, ar apărea pericolul trecerii de la pluralism la monism. Gradul înalt de
instituţionalizare a partidelor urmează să fie asigurat, în opinia legislatorilor, de numărul cât mai
mic al acestora. Or aceasta nu este deloc normal, reamintind că numărul de partide nu este un factor
determinant în diagnosticarea gradului de instituţionalizare a sistemului. Per ansamblu, suntem de
părere că cifrele existente (cu referinţă la pragul electoral şi numărul minim de membri necesar
înregistrării) nu mai urmează să fie supuse procesului de majorare. Iar atenţia legislatorilor să fie
orientată spre alte direcţii ce ar urma să ridice gradul de instituţionalizare a partidelor politice
(imixtiunea organelor de stat şi a persoanelor oficiale în activitatea partidelor, şi invers; statutul
deputaţilor ce au abandonat fracţiunile parlamentare în baza cărora au ajuns în legislativ etc.).
Pe parcursul celui de al doilea capitol au fost efectuate cercetări şi analize, ce ar urma să
identifice gradul de instituţionalizare a partidelor politice din Republica Moldova. În acest scop a
fost analizat pentru început fundamentul politico-istoric şi cel culturologic, după care a urmat un
studiu interdisciplinar prin prisma viziunilor politico-sociologică şi politico-juridică. Concluzia
principală este că în pofida numeroaselor impedimente detectate (de ordin istorico-cultural, social-
economic etc.) sistemul de partide din Republica Moldova parcurge o etapă de continuă
consolidare. În condiţiile vieţii politice contemporane, unde partidul (în calitate de instituţie) joacă
un rol enorm în evoluţia procesului social, despre o societate competitivă, consolidată şi
democratică va fi posibil de vorbit doar în prezenţa unor partide politice instituţionalizate.

87
CAPITOLUL III:
Efectele instituţionalizării partidelor politice
din Republica Moldova în perioada de tranziţie
În primele capitole ale lucrării de faţă au fost precăutate condiţiile, criteriile şi gradul de
instituţionalizare a partidelor politice, atât în context general, cât şi în mod special, a celor din
Republica Moldova. Am sesizat că în cazul particular analizat încă nu putem vorbi despre partide pe
deplin instituţionalizate, dar suntem motivaţi să utilizăm expresia “cu speranţă înaltă de
instituţionalizare”. De altfel, după cum am subliniat şi în cercetările anterioare sintagma “partid
instituţionalizat” va fi utilizată reieşindu-se din specificul pluripartidismului moldovenesc.
Capitolul al treilea se prezintă drept o continuare a analizelor efectuate pe parcursul celui de
al doilea capitol vizavi de gradul de instituţionalizare a formaţiunilor partizane din Republica
Moldova. Sunt motivat în continuarea studiului deoarece răspunsurile la întrebările şi problemele
fixate la începutul tezei şi a capitolului n-ar fi fost complete dacă nu am încerca să proiectăm şi
consecinţele sau efectele instituţionalizării partidelor pentru sistemul politic şi societatea civilă
moldoveneşti aflate în plin proces de consolidare.

§ 1. Impactul instituţionalizării partidelor asupra sistemului politic


Instituţionalizarea nu poate fi tratată, în termeni exclusivişti, drept un scop în sine. Până la
urmă partidele instituţionalizate sunt nişte factori decisivi în procesul de consolidare şi optimizare a
sistemului social-politic, în general, şi a celui de partide – în particular. Pe parcursul paragrafului de
faţă voi încerca să identific pentru ce ne serveşte instituţionalizarea, de ce trebuie să tindem spre
partide instituţionalizate etc. Vorbind despre consecinţele instituţionalizării, nu pretindem existenţa
unor relaţii unilaterale (orientate într-un singur sens). Fiindcă în cea mai mare parte vom fi martorii
unor interconexiuni de tipul “dute-vino”.
O teză de bază, de la care demarăm analiza problemelor abordate mai sus este că, vorbind
despre consecinţe, efecte sau importanţa instituţionalizării avem în vedere finalităţi şi viziuni
pozitiviste asupra problemei. Chiar aşi ridica la grad de axiomă ideea că instituţionalizarea
partidelor politice este o condiţie necesară şi imanentă unui sistem partidist de calitate şi eficient.
O primă consecinţă ce atrage atenţia este îmbunătăţirea climatului relaţional dintre partidele
componente ale sistemului politic moldovenesc. Nu putem utiliza doar termeni categorici la acest

88
capitol, fiindcă probleme şi neclarităţi, suspiciuni şi tendinţe agresive în interiorul sistemului de
partide persistă şi în continuare. Însă trebuie să recunoaştem caracterul omniprezent a acestora,
carenţele fiind prezente în orice sistem cât de democratic şi calitativ nu ar fi acesta. Insist însă
asupra tendinţei generale ce poate fi sesizate în relaţiile dintre partidele moldoveneşti, şi anume
predominarea comunicării consensuale în detrimentul confruntării. Când susţinem ideea dată nu
uităm de faptul că relaţiile politice din spaţiul politic moldovenesc se includ în cele de tip european,
considerate a fi “conflictogene”. Spre deosebire de cazul nord-american unde avem relaţii politice
de tip consensual.
La moment, în opinia lui V.Moşneaga, asistăm la o schimbare de accente în relaţiile dintre
partidele politice [vezi: 132]. Este incontestabil că activitatea politică comună în cadrul forului
legislativ provoacă şi permit diverselor forţe politice, prin intermediul fracţiunilor parlamentare ce
le reprezintă să ţină cont şi să se ghideze nu doar de interese ideologice, ci în primul rând de cele
politice. Are loc o schimbare de stiluri comunicative, de la cel ideologic (principial) la cel politic
(pragmatic). Fapt ce în ultima instanţă poate fi apreciat drept unul pozitiv şi benefic pentru
funcţionarea sistemului de partide în ansamblu. La acest capitol poate fi utilizat un exemplu
arhicunoscut pentru cazul istoriei politice a Republicii Moldova, şi anume demiterea guvernului
I.Sturza (orientare politică de centru-dreapta) prin coalizarea forţelor de orientări politice opuse,
contradictorii – comuniştii şi creştin-democraţii (Parlamentul 1998-2001).
Pragmatismul în comportamentul partidelor politice mai instituţionalizate presupune şi
abandonarea radicalismului ideologic. Participarea la alegeri, dorinţa şi tendinţa subiecţilor
electorali colectivi de a se bucura de un sprijin electoral cât mai reprezentativ, suficient pentru a
trece pragul electoral, au determinat partidele politice să refuze utilizarea unui limbaj politic de
lemn extremist, ideologizat şi radicalizat. Tendinţa actuală este una uşor sesizabilă. Formaţiunile
social-politice moldoveneşti etichetate drept radicale sau extremiste depun eforturi susţinute pentru
a distruge aceste stereotipuri de partide antisistem. Este cazul Partidului Popular Creştin-Democrat
care din 1999 nu mai pedalează în mod exclusivist pe problematica unionistă şi naţionalistă.
Aceeaşi situaţie este prezentă şi la comunişti. PCRM, cel puţin la nivel de conducere, încearcă să se
detaşeze de lozincile revanşarde şi încearcă o pretare la exigenţele social-democrate contemporane
şi la cele ale eurocomunismului (fapt sesizabil, în special, pe parcursul electoralei 2005).
În pofida tendinţei existente – civilizarea şi eficientizarea dialogului între cele mai “potente”
partide de pe scena politică moldovenească – este necesar de recunoscut că probleme la acest
capitol sunt încă foarte multe. Şi în acest caz poate fi amintită tentativa de a organiza dialogul între
formaţiunile social-politice moldoveneşti în cadrul Mesei Rotunde [vezi: 132]. Dincolo de
implicaţiile acestei reuniuni despre care s-a vorbit anterior, în cazul nostru şedinţele mesei au

89
demonstrat că partidele moldoveneşti încă nu sunt pregătite pentru a comunica eficient. Şi în mod
aparte la capitolul carenţe în comunicare am putea utiliza exemplul recentei campanii electorale.
Avem în vedere metodele utilizate de forţele politice în promovarea imaginii proprii şi discreditarea
oponenţilor.
Încă o consecinţă ce se cere subliniată la capitolul relaţii dintre partide este tendinţa de
coalizare şi fuzionare a acestora. Despre un atare fenomen am relatat deja pe parcursul celui de al
doilea paragraf al prezentului capitol. Ceea ce aşi dori să accentuez la moment este că în
corespundere cu cele patru centre doctrinare deduse: comunist, social-democrat, social-liberal şi
creştin-democrat – suntem în stare să delimităm şi partidele politice atractor care ar aduna în jurul
lor organizaţiile social-politice puţin instituţionalizate. Printre partidele mai puternice, cu rol de
lider, menţionăm: Partidul Comuniştilor din Republica Moldova, Partidul Popular Creştin-
Democrat şi Partidul Social-Democrat din Moldova. În cazul formaţiunii politice comuniste
contează mult pe ce poziţii doctrinare se vor stabili. La moment, în special la nivelul prevederilor de
program, comuniştii monopolizează “aripa stângă” a eşichierului politic. În acest fel PCRM-ul
acoperă aşa partide ca, de exemplu: Partidul Socialist din Moldova, Uniunea Muncii, Mişcarea
Profesioniştilor “Speranţa-Надежда”, Mişcarea Social-Politică Republicană “Ravnopravie”. În
cazul în care partidul comuniştilor va migra spre centrul politic al eşichierului (varianta social-
democrată), volens-nolens extrema stângă se va elibera. Susţinem ideea dată fiind convinşi de faptul
că cât de puternici nu s-ar simţi comuniştii ei nu vor fi în stare să domine simultan şi opţiunile de
stânga şi cele de centru-stânga. Navigând spre centru PCRM-ul intră pe teritoriul ce la moment este
prelucrat vertiginos de Partidul Social-Democrat din Moldova. La ora actuală social-democraţii se
bucură de o popularitate în creştere, graţie schimbărilor în conducerea partidului şi, în special,
datorită investiţiilor financiare masive. Pe lângă cauzele nominalizate nu trebuie să uităm încă de un
aspect foarte important, şi anume – abandonarea sectorului politic de centru-stânga de către Partidul
Democrat. Deplasarea PD-ului spre dreapta politică, intrând în alianţă cu formaţiuni social-liberale,
poate aduce dividende formaţiunii în plan apropiat (mandate parlamentare). Dacă privim însă
prospectiv situaţia, din punct de vedere strategic, atunci în opinia autorului, suntem martorii unui
pas greşit.
În cele ce urmează vom încerca o analiză a dreptei politice moldoveneşti. Creştin-democraţii
reprezintă formaţiunea care în rezultatul consolidării sistemului de partide, ar putea “înghiţi”
Partidul Reformei, Partidul Ţărănesc Creştin-Democrat din Moldova, Partidul Naţional Român,
Noul Partid Naţional Moldovenesc. Dar am menţionat deja în paragrafele precedente că PPCD-ul
are încă de susţinut un şir de restanţe la capitolul instituţionalizare. Şi mai multe semne de întrebare
apare în cazul formaţiunii ce ar urma să domine segmentul de centru-dreapta. În termeni doctrinari

90
cu referinţă la sistemul de partide moldovenesc este cazul partidelor social-liberale. Pe acest teren
politic nu există formaţiuni instituţionalizate (folosim termenul în corespundere cu realităţile
moldoveneşti). În pofida faptului că Alianţa “Moldova Noastră” manifestă pretenţii mari, aşi insista
asupra tezei că viitorul formaţiunii este unul încă suficient de incert. Respectiv, pe acest segment
politic sunt probabile încă modificări şi evoluţii spectaculoase ale evenimentelor.
Analizând prestaţia formaţiunilor social-politice din Republica Moldova la capitolul relaţii
interpartinice nu putem să trecem cu vederea criteriile de relevanţă funcţională elaborate de
G.Sartori [apud: 94]:
- rolul partidelor politice în formarea coaliţiilor de guvernare, adică posedă potenţial de
guvernare;
- rolul partidelor de a influenţa manifest activitatea coaliţiei guvernamentale, adică posedă
potenţial de intimidare.
Despre potenţialul de guvernare a partidelor în baza coaliţiilor este dificil de a vorbi.
Aceasta în special din cauza că în istoria politică scurtă a statalităţii moldoveneşti nu prea găsim
exemple de acest gen. Să nu uităm de faptul că la moment sistemul de partide moldovenesc este
dominat de autoritatea PCRM, ce este în stare singur să formeze şi să sprijine guvernul. Totuşi nu
poate fi trecut cu vederea guvernul lui I.Sturza, ce s-a format şi a activat prin concursul direct a aşa
formaţiuni politice parlamentare (legislatura 1998-2001) ca Mişcarea pentru o Moldovă
Democratică şi Prosperă, Partidul Renaşterii şi Concelierii şi Partidul Forţelor Democratice (facem
abstracţie de la Frontul Popular Creştin Democrat). Acesta poate fi calificat drept exemplu clasic
atât a potenţialului de coalizare cât şi a celui de intimidare. Vorbind despre intimidare avem în
vedere “răsturnarea” guvernului prin votul fracţiunilor comunistă şi creştin-democrată. La moment
am putea spune că partidul de guvernământ, în pofida poziţiilor sale durabile, în anumite momente
de maximă importanţă este nevoit să ţină cont şi de opţiunea opoziţiei. Drept exemple ce ne-ar
confirma potenţialul de intimidare a opoziţiei moldoveneşti pot servi grevele şi demonstraţiile
legate de problema lingvistică şi cea a federalizării Republicii Moldova. Însă faptul că aceste
probleme nu au putut fi soluţionate în Parlament şi au trecut în stradă indică asupra unui şir de
carenţe la capitolul relaţii partide de guvernământ – partide de opoziţie.
Un alt efect important al instituţionalizării partidelor politice, în general, şi a celor
moldoveneşti, în particular, este stabilitatea guvernamentală. Ne referim la faptul că o trăsătură a
formaţiunii politice instituţionalizate este potenţialul de aşi permanentiza actul guvernării. La acest
capitol este necesar de subliniat întâi de toate exemplul cabinetului ministerial condus de V.Tarlev.
În pofida numeroaselor remanieri în interiorul executivului nominalizat, asistăm la o premieră de

91
nivel naţional – pentru prima dată pe parcursul anilor de independenţă nu a fost demisionat
guvernul pe parcursul mandatului parlamentar de patru ani.
În opinia lui D.Fisichella, pentru a dezvălui problema ar fi oportun să invocăm fie conceptul
de răspundere, fie cel de responsabilitate (în condiţiile în care autorul le deosebeşte) [31, p.247-
248]. Dacă prin răspundere înţelegem nu atât “obligaţia de a răspunde”, constantă şi efectivă, cât
condiţia constantă a unei “promptitudini potenţiale în a răspunde”, trebuie să subliniem că
răspunderea este cu adevărat o trăsătură caracteristică a reprezentantului. Cât priveşte
responsabilitatea atunci ea este conectată, în opinia aceluiaşi autor la momentul electoral, “la alegeri
ca la un fenomen produs în anumite intervale precise şi definite din punct de vedere temporal:
reprezentantul este responsabil în calitate de subiect al alegerilor. Pe scurt, responsabilitatea se
manifestă (dacă, şi în limitele în care se poate realiza) în faza alegerii reprezentanţilor, răspunderea
fiind, respectiv proprie (dacă, şi în limitele în care se poate realiza) fazei de funcţionare a forului
reprezentativ” [31, p.247-248]. Responsabilitatea se exprimă prin sprijinul electoral şi gradul de
instituţionalizare a sprijinului acesta (despre fenomenul dat s-a vorbit în paragrafele anterioare), iar
răspunderea ţine de activitatea reprezentanţilor în perioada dintre alegeri sau altfel fiind spus de
succesul în politicele publice.
În această ordine de idei, S.Mainwaring şi T.Scully argumentează că instituţionalizarea
partidelor politice are drept efect primordial “apariţia unui proces eficient de elaborare a politicilor”
[apud: 112]. Acest proces eficient, aceste succese în elaborarea politicilor publice fiind posibile
doar în condiţiile unei stabilităţi guvernamentale. De altfel, vorbind despre rolul partidelor politice
instituţionalizate în promovarea cu succes a politicilor publice, trebuie să ţinem cont şi de faptul că
în ştiinţa politică contemporană nu există o unitate de idei vizavi de importanţa acestora. Pe de o
parte este vorba de curentul ştiinţifico-metodologic reprezentat de H.-D.Klingeman, R.Hofferbert şi
I.Budge care prin studiile lor publicate în 1994 demonstrează primordialitatea factorului politic (în
persoana unor partide puternice cu programe “serioase” şi realizabile) în procesul de elaborare a
politicilor publice [144, p.372]. Pe de altă parte este vorba de şcoala Cutright-Wilensky,
reprezentanţii căreia plasează accentul pe condiţiile social-economice şi gradul de dezvoltare a
societăţii, şi nu pe factorul partidist [144, p.373]. Acest punct de vedere este vehement criticat de
ştiinţa politică contemporană. A.King considerând că avem de afacere cu un punct de vedere
reducţionist şi limitat. Iar “factorul decisiv în elaborarea unor politici publice de calitate sunt
partidele politice şi coaliţiile stabile” [144, p.374].
Astfel, dacă am considera că singurul determinant al succesului în politicile publice ar fi
capacitatea sistemului politic de a genera majorităţi legislative care să dăinue şi să sprijine guverne

92
stabile, atunci am fi pe deplin motivaţi să susţinem că sistemul de partide din Republica Moldova se
află pe calea cea bună.
Un alt efect al instituţionalizării ce nu poate fi trecut cu vederea este eficientizarea sau
“coagularea” votului. Sintagma dată presupune explicarea situaţiei când majoritatea voturilor
alegătorilor se îndreaptă spre anumite formaţiuni social-politice (la moment este vorba de cca. cinci
partide). În condiţiile existenţei unui prag electoral, voturile în cea mai mare parte a lor se
concentrează în “activul” partidelor cu cele mai mari şanse de a deveni parlamentare (vezi: Anexa
8). În baza datelor înserate în anexă putem deduce mai multe concluzii ce explica implicaţiile
instituţionalizării asupra cantităţii şi calităţii sprijinului electoral [vezi: 47]. În primul rând, ne
bucură faptul că dacă în noiembrie 2001 erau siguri de opţiunea politică doar 57,1%, atunci în
aceeaşi lună a anului 2004 cifra respectivă s-a majorat la 64% din numărul celor intervievaţi. În al
doilea rând, dacă în lista ce corespunde sondajului din 2001 respondenţii au indicat 11 formaţiuni
politice, iar la categoria “Alte partide” figurează cifra de 0,7%, atunci în şirul dedus în 2004 sunt
înserate de acum doar 7 partide şi respectiv cifra de 0,2% la capitolul “Alte partide”. Concluzia ce
se cere expusă este că în competiţie rămân doar partidele puternice, care-şi câştigă acest drept.
În fine, un ultim indiciu ce argumentează teza despre schimbările majore survenite în
calitatea sistemului de partide moldovenesc este faptul că candidaţii independenţi se bucură de o
popularitate tot mai mică. Electoratul moldovenesc este conştient de faptul că gradul de
responsabilitate a independenţilor este mai mic decât cal al partidelor. Drept dovadă ne sunt cifrele
de 2,6%, care ar reprezenta simpatiile pentru un candidat independent în 2001 şi – 0,2%, aceeaşi
categorie (pentru un candidat independent), dar deja în 2004. Aceeaşi tendinţă s-a făcut observată şi
în rezultatul alegerilor din 2005. Scorul maxim reuşit de un candidat independent fiind de 0,22%
(T.Tătaru) [89, p.3].
Dacă e să vorbim despre alegeri, la capitolul eficienţa votului, atunci observăm că dacă în
1998 de reprezentare parlamentară se bucurau 12 partide, atunci în 2001 această cifră a fost de 8
partide. Iar în urma maratonului electoral din 6 martie 2005 în legislativ s-au instalat 5 formaţiuni
social-politice (PCRM, AMN, PPCD, PD şi PSL). Tendinţa este una de la sine înţeleasă. La acest
capitol ne confruntăm cu fenomenul votului util. În prezent, ca rezultat al instituţionalizării
partidelor politice moldoveneşti, din startul campaniei electorale devine clar care sunt formaţiunile
ce dispun de şanse reale de a accede în forul legislativ. O atare stare de fapt era mai dificil de
proiectat pe parcursul anilor nouăzeci ai secolului al XX-lea. Multe partide mai candidează doar din
inerţie, pentru a nu se face daţi completamente uitării. Însă putem fi convinşi de faptul că alegătorul
nu va mai fi stingherit de numărul mare de concurenţi electorali în condiţiile în care el din start este
orientat să voteze pentru o forţă politică anumită.

93
Un următor efect destul de important al instituţionalizării partidelor organizaţiilor social-
politice din Republica Moldova este depăşirea fazelor atomizării şi a pluralismului extrem în cazul
sistemului de partide moldovenesc. Sistemele de partide, esenţa şi tipologia acestora, au constituit
obiectul de studiu a numeroaselor cercetări politologice semnate de un număr impunător de autori.
Printre acestea excelează analiza efectuată de consacratul savant G.Sartori [apud: 31, p.202-216].
Autorul porneşte de la comasarea a două criterii de distingere (fapt ce conferă originalitate şi forţă
euristică deosebită tipologiei): formatul numeric şi mecanica funcţională. În baza scrierilor semnate
de G.Sartori, ulterior s-au efectuat numeroase dezbateri. Un număr impunător de autori, printre care
J.Blondel, P.Farneti, K. Von Beyme, au încercat să modifice viziunile sartoriene sau au propus
proprii puncte de vedere asupra problemei în cauză. Dar din observaţiile semnate de majoritatea
politologilor, aceştia nu s-au mişcat prea departe [31, p.210-216]. Din care cauză în analiza
implicaţiilor instituţionalizării partidelor politice asupra arhitecturii sistemului de partide
moldovenesc vom porni de la tipologia realizată de G.Sartori. Autorul propune 5 tipuri de sisteme
de partide competitive (sistem cu partid predominant, bipartidism, pluralism moderat, pluralism
polarizat şi atomizare) şi 2 necompetitive (sistem cu partid unic şi sistem cu partid hegemon) [vezi:
96]. Din startul analizei trebuie să insistăm asupra tezei că tipurile de sisteme de partide vizate nu
prezintă nişte realităţi rigide şi stagnante. Există o dinamică a sistemelor partinice care pot, în
virtutea anumitor condiţii intrasistemice şi extrasistemice, să treacă dintr-o stare calitativă în alta.
Ideea respectivă fiind operaţională în special pentru sistemele de tip competitiv (mai numite şi
concurenţiale). Este cazul atât a societăţilor în schimbare cât şi a democraţiilor stabile.
În cazul Republicii Moldova, în zorii independenţei, sistemul de partide a fost unul cu
caracter atomizat. Pentru sistemul politic moldovenesc această stare de fapt poate fi calificată drept
una normală şi firească în condiţiile trecerii de la sistemul cu partid unic la pluralism ideologic, de
la totalitarism la democraţie (stare de fapt prezentă în toate societăţile postsocialiste). Atomizarea se
referă pe de o parte la numărul de partide – zece, douăzeci şi mai multe, iar pe de altă parte la
funcţionarea acestora – instabilitatea organizaţională, lipsa comunicării interpartinice,
principialismul alimentat de pretenţiile liderilor ambiţioşi etc. Această fază a fost însă una de
tranziţie şi de scurtă durată.
Trecerea la următoarea etapă s-a realizat, în mare parte, sub influenţa procesului electoral.
Facem referinţă la primele alegeri parlamentare în bază pluripartidistă, în rezultatul cărora are loc o
relativă ordonare a componentelor de sistem. Pluripartidismul moldovenesc începe să prindă contur.
Are loc deplasarea sistemului pluripartidist nominalizat de la tipul atomizat la cel al pluralismului
polarizat. În primul rând este vorba de micşorarea (fie şi nu chiar substanţială) a numărului de
partide. În al doilea rând, tendinţele centrifuge domină cele centripete. Organizaţiile social-politice

94
nu tind spre dialog, ci dimpotrivă spre confruntare. Poziţiile doctrinare ale partidelor sunt situate la
o distanţă substanţială una de alta, acesta fiind şi sensul polarizării. În fine o ultimă trăsătură a
acestui tip, poate şi cea mai cunoscută, este prezenţa formaţiunilor antisistem. Referindu-ne la cazul
sistemului de partide moldovenesc din anii ’90 (sec. XX), drept exemple erau menţionate Frontul
Popular Creştin-Democrat (actualul PPCD) şi PCRM [vezi: 96].
Autorul studiului este de părere că şi această etapă este depăşită. La prima vedere ar fi
normal şi firesc ca următoarea etapă a procesului de consolidare a sistemului pluripartidist să fie
pluralismul moderat. La moment, însă, pluripartidismul moldovenesc este marcat de prezenţa pe
scena politică a partidului predominant [vezi: 132]. Este cazul când una şi aceeaşi formaţiune
politică “obţine în cadrul diferitor legislaturi consecutive majoritatea absolută de locuri în
organismul politic reprezentativ, în cadrul unei situaţii de competiţie partidică legitimă şi garantată
din punct de vedere juridic” [31, p.204]. Aceasta înseamnă că avem de afacere cu un sistem dotat cu
o pluralitate de partide şi în care, în virtutea rezultatelor electorale, nu se produce de fapt rotaţia la
putere, deoarece acelaşi partid prevalează de mai multe ori asupra altor partide pe parcursul
competiţiilor desfăşurate. În cazul analizat este vorba de Partidul Comuniştilor, ce pe parcursul a
două mandate câştigate (2001, 2005) s-au bucurat de o majoritate confortabilă în Parlament.
În opina autorului studiului dat, însă, situaţia actuală nu este una “bătută în cuie”.
Schimbarea, mai devreme sau mai târziu, va interveni. Încercând o prognosticare a vectorului
evoluţiilor partidiste ulterioare pornim de la ideea că “sfârşitul “predominării” poate da naştere atât
unui sistem bipartidic, cât şi unei varietăţi de pluripartidisme” [31, p.205]. Despre bipartidism în
literatura de specialitate se vorbeşte destul de mult şi în cea mai mare parte prevalează aprecierile
pozitive. În anumite cazuri s-a încercat chiar de proiectat un scenariu bipartidist şi pentru cazul
Republicii Moldova. Aşi fi de părere, însă, că dincolo de deziderate nu se va merge. În cazul
moldovenesc bipartidismul este imposibil reieşindu-se din pluralismul de conflicte şi clivaje
existente în societate. În fine, să nu uităm de faptul că noi aparţinem spaţiului geografic şi politic
european, şi suntem departe, din multe puncte de vedere, de domeniul anglo-saxon al “popoarelor
mulţumite”.
Din care cauză am susţine ipoteza că, în cazul Republicii Moldova, sistemul cu partid
predominant ar putea fi urmat de pluralismul moderat. Trăsătura distinctivă a acestui tip de sistem
este că distribuirea voturilor în urma procesului electoral nu permitea acumularea majorităţii
mandatelor în mâinile unui singur concurent electoral. În rezultat avem de afacere cu un guverne de
coaliţie. Coalizarea este mecanismul ce asigură buna funcţionare a pluralismului moderat, conform
segmentului relaţional “guvern-opoziţie”. Distincţia principală realizându-se după criteriul
exercitării puterii, şi după cel ideologic, cum ar fi în cazul pluralismului polarizat. De altfel, “din

95
punct de vedere structural, pluralismul moderat este, la fel ca şi bipartidismul, un sistem bipolar: cu
unica diferenţă că în loc de a avea la fiecare din cele două poluri un singur partid, aici găsim, în
general, alinieri bipolare de coaliţii alternative” [31, p.206].
Per ansamblu, dacă să încercăm o generalizare a implicaţiilor ce vin din partea procesului de
instituţionalizare a partidelor politice asupra sistemului social-politic, ajungem la ideea efectelor ce
în final presupun consolidarea democratică a societăţii. Despre consolidarea democratică aflăm în
virtutea cercetărilor semnate de aşa savanţi ca G.O’Donnel, Ph.Shmitter, L.Diamond etc. Studiul de
faţă nu-şi propune drept scop teoretizarea conceptului de “consolidare a democraţiei”, însă ţine să
precizeze implicaţiile instituţionalizării partidelor politice asupra procesului vizat. Astfel, în opinia
lui L.Diamond “consolidarea democratică este determinată de numeroase modificări a instituţiilor,
politicilor şi comportamentelor. …Funcţionarea democraţiei poate fi îmbunătăţită de dezvoltarea
partidelor politice şi a relaţiilor acestora cu grupurile sociale, prin micşorarea gradului de
fragmentare a sistemului de partide…” [apud: 144, p.226].
Relaţia dintre conceptele de instituţionalizare şi consolidare a constituit un obiect de studiu
preferat de Ph.Shmitter şi G.O’Donnel. Savanţii vorbesc chiar de o suprapunere a acestor doi
termeni. În opinia autorilor consolidarea necesită “instituţionalizarea normelor de comportament şi
structurilor de regim noi, expansiunea gradului lor de legitimitate” [apud: 144, p.227]. Însuşi
procesul de consolidare fiind determinat de patru variabile, printre care un rol aparte revine
“dezvoltării unui sistem de partide relativ stabil, ce ar fi în stare să asigure procesul de formare a
unui guvern responsabil faţă de popor” [144, p.227].
O viziune puţin diferită asupra problemei în cauză găsim la G.Toka. Pentru a desemna
situaţia analizată autorul consideră de cuviinţă să indice drept mai relevantă sintagma “calitatea
democraţiei” în detrimentul celei de “consolidarea democraţiei” [vezi: 112]. Savantul este de părere
că calitatea democraţiei este suficient de importantă pentru a justifica dezvoltarea unui sistem
puternic de partide, chiar dacă acesta nu contribuie la consolidarea democraţiei. Punerea accentului
pe “democraţie”, şi nu pe “consolidare” sugerează priorităţi oarecum diferite. Spre exemplu, o
competiţie programatică precisă între partide mai degrabă ideologice poate fi favorizată în
detrimentul moderaţiei, convergenţei, consensului şi volatilităţii scăzute, care sunt subliniate de
obicei în discuţiile academice cu privire la consolidarea democraţiei. Din acest punct de vedere,
conflictele partizane intense asupra diferenţelor ideologice le pot permite alegătorilor să discearnă
opţiunile pe care le au la dispoziţie. Astfel, G.Toka încearcă să atribuie partidelor politice
instituţionaliazate o contribuţie mai degrabă la calitatea democraţiei decât la consolidarea ei.
Dincolo de aceste subtilităţi terminologice, este necesar de a sublinia faptul că evoluţia
societăţii moldoveneşti prin labirintul tranziţiei va fi imposibilă în lipsa unor partide politice

96
puternice şi a unui sistem de partide consolidat. Sistemul politic din Republica Moldova are nevoie
de partide puternice, şi putem fi siguri de faptul că într-un viitor apropiat le va obţine. La moment
putem susţine cu certitudine că pluripartidismul moldovenesc se află pe calea cea bună, fapt ce
inspiră încredere şi speranţă în finalitatea pozitivă a procesului politic în derulare.

§ 2. Rolul formaţiunilor politice în consolidarea societăţii civile


Dezvoltarea modernă necesită afirmarea, de rând cu elementele sistemului politic, şi a
fenomenului societăţii civile, care marchează spiritul democratic de organizare a societăţii.
Pentru un sistem politic de factură democratică, spre care se tinde şi în cazul Republicii
Moldova, elementul civic este unul indispensabil. Societatea civilă este un element important al
oricărui proces de democratizare, astfel democraţia rămâne fără realul său fundament. Democraţia
are nevoie de societatea civilă deoarece aceasta-i pune la dispoziţie nu numai indivizi, cetăţeni
activi, ci şi structuri de organizare a intereselor de grup, de clasă sau general cetăţeneşti, respectiv
pluralismul social şi politic, una din formele şi premisele instituţionale indispensabile a democraţiei
moderne. Prin structura şi formele sale organizaţionale societatea civilă, de rând cu cea politică,
sunt capabile să asigure tranziţia treptată a sistemului social la un nivel calitativ nou a formării
statului democratic.
Vorbind despre impactul partidelor politice instituţionalizate asupra climatului relaţional din
societate, este imposibil de a evita un astfel de aspect al problemei ca societatea civilă. Conceptul
dat cuprinde ansamblul structurilor şi centrelor de interes, având în prim plan cetăţeanul, ca entitate
socială şi politică. Fiind un domeniu al realizării intereselor private, societatea civilă se formează
preponderent de jos, în rezultatul emancipării indivizilor, transformării lor în cetăţeni liberi. Anume
activitatea în structurile societăţii civile creează posibilitatea autodeterminării, autodezvoltării
omului. Societatea civilă se formează în acelaşi timp în domeniul privat, unde omul se afirmă ca
personalitate şi în domeniul public unde se formează calităţile sale civice în activitatea asociativă –
organizaţii, mişcări, instituţii. În acest context se înscriu şi structurile asociative politice. Spiritul
civic se află la baza dorinţei cetăţeanului de a lua atitudine în cazul vieţii politice.
Una din condiţiile primordiale ale dezvoltării unei societăţi civile viabile este existenţa unui
sistem politic democratic, care ar garanta funcţionarea efectivă a instituţiilor societăţii civile, fiind
în acelaşi timp un garant al legitimităţii acestora [vezi: 107]. În acest sistem statul şi cetăţenii sunt în
raporturi de responsabilitate reciprocă. Partidele politice sunt acel liant ce asigură legătura între
sistemul politic şi societatea civilă. În opinia autorului se poate de stabilit o legătură direct
proporţională între gradul de instituţionalizare a partidelor şi trăinicia conexiunii între aceste două
spaţii sociale – politic şi civil.

97
Partidele politice instituţionalizate indică asupra faptului că populaţia acordă un grad sporit
de încredere subiecţilor sectorului guvernamental. Pluralismul politic asociat valorilor democraţiei
deschide orizontul unei societăţi civile active, generate de asocierea liberă a cetăţenilor şi implicarea
lor responsabilă în viaţa politică. Societatea civilă reprezintă un mecanism complex de echilibrare şi
reţinere a tendinţei a tendinţei puterii politice spre dominare absolută [vezi: 12].
Un prim aspect al problemei puse în discuţie este atitudinea populaţiei faţă de partide. Se
are în vedere acea poziţie adoptată de membrii societăţii civile vizavi de funcţiile partidelor ce ţin
de asigurarea unei legături strânse, a unui feedback între societatea civilă şi cea politică. Ideea
susţinută de autor este că cu cât partidele vor fi mai instituţionalizate, cu atât populaţia va avea o
atitudine mai binevoitoare faţă de acestea. La acest capitol pot fi invocate aşa criterii ca activismul
electoratului în perioada alegerilor, nivelul de încredere faţă de partide, numărul şi procentul de
persoane antrenaţi în calitate de membri de partid. Subiectul dat a fost oglindit şi în celelalte
paragrafe ale lucrării. La moment am putea prezenta unele concluzii.
În primul rând, în pofida faptului că numărul alegătorilor din 2005 a scăzut faţă de anul 2001
(cu aproximativ 30 000) cifra dată nu indică nici pe de parte asupra absenteismului electoral [89,
p.3]. Valoarea de 64,48% este una benefică procesului electoral democratic şi compatibilă cu
situaţia din democraţiile stabile europene. Iar la baza micşorării numărului de votanţi se află întâi de
toate factori de ordin obiectivi. Avem în vedere, în particular, exodul exagerat a persoanelor cu
drept de vot din Republica Moldova.
În al doilea rând, şi mai relevantă este gradul de încredere a populaţiei faţă de partide. În
pofida valorilor relativ mici ce ne sunt prezentate de sondaje [vezi: 134], faptul că la începutul
secolului XXI asistăm la o premieră în viaţa de partid moldovenească – aflarea consecutivă la
guvernare a uneia şi aceeaşi formaţiuni politice, ne vorbeşte de la sine despre o creştere a nivelului
de încredere din partea populaţiei. La acest capitol se înscrie şi gradul mic al volatilităţii electorale
(vezi Anexa 4).
Evoluţia procesului de edificare şi consolidare a democraţiei în Republica Moldova a condus
la formarea unei reţele largi de organizaţii social-politice şi asociaţii obşteşti care cuprind aria
creativităţii politice şi civice ale cetăţenilor, conform diversităţii de opinii, interese, credinţe. Prin
definire, un sistem democratic veritabil este format în baza unei colaborări efective şi armonioase
între structurile asociative aparţinând în egală măsură societăţii politice şi civile. În acest sens, o
atenţie deosebită merită rolul jucat de partidele politice (în calitate de agenţi principali ai sectorului
politic) şi organizaţiile neguvernamentale (drept reprezentanţi de bază ai societăţii civile) în
procesul de modernizare a societăţii.

98
Gradul de democratizare a societăţii se referă direct la numărul şi calitatea structurilor
asociative proprii mediilor politice şi celor apolitice. Mai mult chiar, referindu-ne la corelaţia
analizată, putem insista asupra tezei, că în măsura în care sistemul politic este mai democratic, cu
atât densitatea şi anvengura societăţii civile este mai mare, şi invers – existenţa unei societăţi civile
puternice este posibilă doar într-un sistem politic democratic [vezi: 63].
Un demers foarte important în vederea identificării rolului jucat de partidele politice în
consolidarea societăţii civile moldoveneşti ţine de stabilirea modalităţilor şi gradului de interacţiune
între formaţiunile politice şi organizaţiile neguvernamentale. Din primele clipe ale existenţei
acestora au existat numeroase probleme ce ţin de limitele activităţii. La ora actuală atât partidele
politice cât şi asociaţiile obşteşti dispun de un cadru legal propriu [vezi: 171, 179, 187]. Problema
calităţii şi cea a gradului de perfectibilitate a acestuia este deja un alt aspect ce nu cade sub
incidenţa studiului de faţă. Subiectul de care sunt foarte interesat şi asupra căruia voi insista în
continuare va fi cel al efectului instituţionalizării partidelor politice asupra gradului de implicare a
ONG –urilor în viaţa politică, domeniu ce prin definiţie aparţine organizaţiilor social-politice.
Din punct de vedere juridic, legislaţia moldovenească are un caracter permisiv în privinţa
implicării în activitatea politică a asociaţiilor obşteşti. Când se încearcă de a individualiza
organizaţiile neguvernamentale, drept primă trăsătură este invocată neprofitabilitatea (factorul
economic) şi nu depolitizarea (factorul politic). Totuşi, trebuie să ţinem cont de faptul că în cazul
implicării acestora în viaţa politică mai departe de statutul de grup de interes nu se merge. ONG-
urile sunt în drept doar să influenţeze sau să monitorizeze procesul politic, nu şi să-l determine sau
dirijeze.
Altfel fiind spus, asociaţiile obşteşti nu ar trebui să fie afiliate politic la vreun partid sau
ideologie, dar ar fi necesar să reprezinte, să promoveze idealurile şi aspiraţiile, valorile şi principiile
societăţii democratice în ansamblu. Aceste principii ţin de nivelul dezirabilului şi vor putea fi
realizate doar în condiţiile unui sistem de partide instituţionalizat. Unde partidele nu vor avea
nevoie să folosească asociaţiile obşteşti în interese proprii.
Cooperarea dintre ONG-uri şi partide politice, de altfel, este firească prin definiţie. Pornind
de la spusele lui M.Weber, care considera partidul politic “o asociaţie de oameni liberi, voluntar
constituită, necesară societăţii cu un anumit program, cu obiective ideale sau materiale” [56, p.243]
şi ajungând la Legea cu privire la asociaţii obşteşti, unde găsim că “…Asociaţia obştească este o
formaţiune benevolă, de sine stătătoare, autogestionară, constituită prin libera manifestare a voinţei
cetăţenilor”, deducem o apropiere între aceste două obiecte ale studiului nostru, în ceea ce priveşte
principiile de constituire. Deosebirea conceptuală intervine la capitolul scopuri şi funcţii. Dacă
partidele politice au drept scop “cucerirea, în mod legal, a puterii de stat şi participarea la

99
exercitarea ei” [vezi: 192], atunci organizaţiile neguvernamentale se constituie “în vederea realizării
în comun a drepturilor civile, economice, sociale şi culturale” [vezi: 171].
Din cele expuse mai sus, delimităm că în ceea ce priveşte scopurile şi funcţiile partidului –
în prim plan apare politicul, pe când pentru asociaţiile obşteşti este propriu domeniul cultural,
ecologic, social etc., şi nu în ultimul rând – cel civic. Civicul este spaţiul unde se intersectează
funcţiile partidelor politice cu cele ale asociaţiilor obşteşti. Anume civismul (încurajarea educaţiei
patriotice şi a culturii civice, cultivarea mitului cetăţeanului puternic, înrădăcinarea culturii politice
participative etc.) este punctul de tangenţă între organizaţiile social-politice şi asociaţiile obşteşti. În
rest, priorităţile diferă.
În cazul Republicii Moldova, relaţiile dintre ONG-uri şi partide sunt încă nestabile. Din
numărul total de organizaţii neguvernamentale doar 16% colaborează cu partidele. Din acestea
numai fiecare a treia organizaţie s-a declarat mulţumită de colaborarea cu partidele politice, de
vreme ce 60% din ONG-uri consideră că nu prea sunt mulţumite. Mai mult de jumătate din asociaţii
consideră că până în prezent nu există o comunicare eficientă cu partidele cu care colaborează, iar
18% nu dispun de interese comune care să consolideze relaţiile lor [40, p.9].
În cele ce urmează vom face o diagnosticare a modalităţilor de colaborare şi influenţare între
partidele politice şi ONG-urile din Republica Moldova, în scopul detectării situaţiei de fapt şi de
analiză a modalităţilor de îmbunătăţire a acesteia. În baza analizelor şi observaţiilor efectuate
autorul a dedus următoarea schemă de interacţiune.

Tabelul 6. Interacţiunea partid politic – ONG, în cazul Republicii Moldova


ONG pentru partide Partide pentru ONG
- finanţarea partidelor prin intermediul - Promovarea şi lobbarea
granturilor obţinute de asociaţiile obşteşti; intereselor, atât în interior cât şi
- instruirea viitorilor lideri politici, a în exterior.
cadrelor tinere din partide;
- acordarea de asistenţă şi consultanţă
politică, formarea şi promovarea imaginii
în perioada electorală;
- promovarea, în mod indirect, a
programului partidului.

Din schema înserată mai sus observăm faptul că în urma colaborării partidelor politice cu
asociaţiile obşteşti au de câştigat, în special, primele.

100
În primul rând, partidele sunt interesate de activitatea ONG-urilor din raţiuni financiare.
Granturile obţinute prin filiera asociativă reprezintă un atractor puternic pentru organizaţiile social-
politice moldoveneşti. Este cunoscut faptul că în urma unei capacităţi reduse de finanţare a mediului
social-economic din Republica Moldova, cea mai mare parte din fondurile obţinute de asociaţiile
obşteşti vin din exterior [vezi: 40, p.48-59]. Acestea, de regulă, sunt bani grei care în mod indirect
pot ajunge la formaţiunile social-politice din Republica Moldova. Aici ne ciocnim de un caz destul
de interesant, în special din punct de vedere juridic.
Pe de o parte, legea privind partidele prin art. 12 “Finanţarea activităţii partidelor şi a altor
organizaţii social-politice” stipulează organizaţiile şi persoanele care nu pot fi finanţate. ONG-urile
nu sunt menţionate. Conducându-ne de legea nescrisă, că ceea ce nu este interzis este permis,
deducem legalitatea finanţării partidelor de către ONG. Mai mult chiar, organizaţiile
neguvernamentale pot fi intermediari între finanţatorii străini şi partidele politice din Republica
Moldova, în condiţiile în care acelaşi articol nu permite finanţarea partidelor de persoane fizice şi
juridice străine. Exemplul cel mai cunoscut de colaborare care s-ar încadra în cazul descris mai sus
este situaţia Partidului Social-Liberal şi a reţelei de asociaţii obşteşti creat de acesta: Institutul
European, Casa Europei (House of Europe Moldova) etc. Legătura este argumentată de prezenţa
liderilor de partid în organele de conducere a ONG-urilor menţionate.
În al doilea rând, în calitate de “ajutorare” a partidelor de către organizaţiile
neguvernamentale este instruirea viitorilor lideri de partid, a viitoarei clase politice moldoveneşti.
Suntem martorii unei modalităţi de colaborare mai “neutre”. Exemplul cel mai potrivit la acest
capitol ar fi activitatea desfăşurată de Asociaţia pentru Democraţie Participativă (ADEPT), care a
organizat un şir de şcoli de instruire politică a generaţiei tinere [vezi: 81]. Şcolile se adresează, de
regulă, tinerilor membri de partid şi (sau) studenţilor care posedă şi doresc să valorifice capacităţile
de lider politic.
O a treia modalitate de influenţare a partidelor de către ONG este acordarea de asistenţă şi
consultanţă politică partidelor. Acest tip de activitate este promovat de o categorie aparte de
asociaţii obşteşti, care poartă denumirea de “think-tank”. Această sintagmă este împrumutată din
circuitul academic de specialitate occidental şi este puţin întâlnită în studiile autohtone. Dar suntem
convinşi de faptul că pe parcurs termenul de “think-tank” va prinde teren şi în politologia naţională.
Conceptul dat defineşte un fenomen relativ nou pentru societatea moldovenească – centrele
analitice specializate în anumite domenii (marketing politic, administraţie publică, dezvoltare
social-economică etc.) care acordă consultanţă persoanelor şi organizaţiilor interesate. Printre
centrele care acordă consultanţă partidelor politice din Republica Moldova menţionăm: Centrul de

101
Analiză Politică şi Tehnologii Sociale (CAPTES), Asociaţia pentru Democraţie Participativă
(ADEPT), Institutul Tehnologiilor Sociale (ITS) etc.
În fine promovarea de către ONG-uri a unor idei-cheie din programul partidelor, la fel
constituie o modalitate de colaborare între acestea. Drept exemplu, iarăşi, am putea utiliza cazul
PSL-ului. Majoritatea asociaţiilor obşteşti care promovează ideea integrităţii europene în Republica
Moldova se află sub auspiciile acestui partid. Suntem martorii unei campanii de promovare
indirectă de către ONG-uri a imaginii unui partid politic, în condiţiile în care social-liberalii se
identifică total cu acest slogan.
Revenind la tabelul înserat anterior, observăm că în opinia autorului colaborarea în sens
invers – de la partide spre asociaţii obşteşti – este mai puţin diversificată. În prim plan iese ideea că
ONG-urile au nevoie de partide pentru a le fi promovate interesele, atât în interiorul ţării cât şi în
afara ei. De exemplu, partidele parlamentare pot face lobby în favoarea unui ONG, care participă la
un concurs organizat de Guvern pentru gestionarea unui proiect.
Situaţia prezentată în tabel reflectă, în opinia autorului, realitatea ce ţine de cooperarea
dintre ONG-uri şi partide politice la etapa actuală în Republica Moldova. O realitate ce nu poate fi
apreciată în termeni exclusivi pozitivi, fiindcă există suficient spaţiu pentru o perpetuă optimizare a
calităţii colaborării între partide şi asociaţii obşteşti. Aceasta se referă şi la partidele politice aflate
în proces de instituţionalizare şi la asociaţiile obşteşti, ce parcurg un proces asemănător ca esenţă.
Ideea este că calitatea relaţiilor dintre subiecţii analizaţi, precum şi calitatea ONG-urilor înseşi va
suferi modificări în condiţiile în care la colaborare vor participa partide instituţionalizate.
Problemele de care se ciocnesc atât partidele cât şi asociaţiile obşteşti sunt practic identice.
Este vorba, în primul rând, de faptul că ele sunt printre instituţiile cu cea mai mică popularitate din
Moldova, gradul de încredere variind între 16-21% [vezi: 47]. ONG-urile sunt nişte structuri
asociative puţin cunoscute în republică. Punctul lor vulnerabil este concentrarea masivă a acestora
exclusiv în capitala ţării. În restul teritoriului ele sunt anonime, nemaivorbind de eficienţa activităţii.
În cea mai mare parte, asociaţiile obşteşti sunt concepute de opinia publică drept mijloace de
atingere a bunăstării personale de către fondatori. Nimic comun cu principiul utilităţii publice. Un
alt aspect al problemei, este constatarea că “în pofida unei creşteri cantitative impunătoare a
organismelor civile (din 1992, când se înregistrează primele organizaţii obşteşti, numărul acestora a
sporit până la aproape 3000, către sfârşitul anului 2004) acestea rămân a fi slabe, imature la nivelul
calităţii” [vezi: 107].
Reieşind din criticile prezentate mai sus, în cele ce urmează propunem un şir de recomandări
vizavi de îmbunătăţirea calităţii colaborării între partide şi ONG-uri. Acestea având drept finalitate

102
probabilă sporirea eficienţei în activitatea structurilor asociative, atât politice cât şi apolitice,
precum şi implicit îmbunătăţirea imaginii de care dispun acestea.
În primul rând, facem referinţă la amplificarea colaborării între partide şi asociaţii obşteşti în
domeniul socializării politice. Populaţia Republicii Moldova trebuie să fie instruită în spiritul
democraţiei participative. Ea urmează să fie conştientă de rolul atribuit cetăţeanului într-o
democraţie veritabilă. În această ordine de idei merită apreciată activitatea ONG-urilor pe parcursul
campaniei electorale 2005, care sunt sigur au impulsionat dorinţa de vot, în special a tinerilor.
În al doilea rând, considerăm necesară implicarea cât mai activă a asociaţiilor obşteşti în
procesul electoral în condiţiile nepartizanatului politic. Implicarea se va materializa prin observarea
şi monitorizarea alegerilor şi rezultatelor acestora. Ele urmează să joace rolul de “paznic” al
procedurilor electorale democratice. Urmează să sesizeze instanţele abilitate despre încălcările şi
fraudele electorale. La acest capitol la fel se înregistrează progrese substanţiale. Dovadă ne serveşte
activitatea “Coaliţiei – 2005” ce a monitorizat destul de reuşit campania şi procedura de votare de la
scrutinul parlamentar din anul 2005.
În al treilea rând, accentuăm necesitatea unor activităţi ce ţi de contracararea unui astfel de
flagel social cum ar fi corupţia. Transparenţa puterii politice este un principiu fundamental în
funcţionarea unei guvernări cu adevărat democratice. Realizarea acestui deziderat poate fi asigurată
doar în condiţiile unei colaborări efective între partide şi asociaţii obşteşti.
În fine o colaborare efectivă între partide politice şi organizaţii obşteşti va fi posibilă în
cazul în care vom avea de afacere cu nişte partide politice instituţionalizate, pe de o parte, şi nişte
asociaţii obşteşti funcţionale, pe de altă parte.
Un următor criteriu de analiză a interacţiunii între partide şi societate civilă este rolul
partidelor în calitate de instituţii ale socializării politice. Prin socializare politică înţelegem
“procesul de asimilare de către individ a normelor şi principiilor politice, şi adaptarea la sistemul
politic dat” [vezi: 106]. Orientările politice sunt formate de anumite instanţe sau instituţii ale
socializării politice. Primele în acest şir se situează familia şi şcoala, care se referă la mecanismele
de asimilare a rolurilor şi statusurilor sociale de către copii, preşcolari, şcolari şi adolescenţi.
Socializarea politică a adulţilor are un conţinut specific şi poate traversa două faze: procesul
de socializare (renunţarea la vechile norme şi valori) şi procesul de resocializare (însuşirea unor
norme şi valori noi) [vezi: 106]. Pe lângă instituţiile de socializare menţionate mai sus, la această
etapă se includ într-un mod mai activ partidele politice. De altfel, realitatea ne demonstrează că
partidele intervin în calitate de agenţi ai socializării, de regulă, de la vârsta adolescentă a
individului.

103
Partidele politice sunt structurile politice asociative care permit individului să cunoască din
surse directe realitatea politică, nu prin intermediul terţelor părţi. Ele se plasează la interacţiunea
dintre societatea politică şi civilă, fiind modalitatea cea mai efectivă de integrare a individului în
politic. Aceasta în virtutea funcţiilor exersate de partid [vezi: 19]:
- instruirea politică a populaţiei;
- formarea şi influenţarea culturii politice a cetăţenilor;
- influenţarea şi formarea opiniei publice;
- organizarea cetăţenilor în vederea participării la viaţa politică etc.
În cazul Republicii Moldova un subiect de discuţie pe cât de interesant, pe atât şi de
controversat îl reprezintă rolul jucat de partide în socializarea politică a adolescenţilor. Fiind
încadrat în activitatea formaţiunilor politice tânărul îşi creează o opinie proprie despre cele ce se
întâmplă în jurul său. Este altceva, cât de obiectivă este această opinie şi viziune politică.
Cel mai înalt grad de angajament politic întâlnim la tinerii de vârstă liceală sau la studenţii
primilor ani de studii [vezi: 79]. Din observaţiile făcute de autor reiese că circa jumătate din
studenţii ce-şi fac studii la anul I sau II sunt implicaţi mai mult sau mai puţin în activitatea
partidelor (fie în calitate de aderent, fie în calitate de membru a partidului). O situaţie diferită găsim
la anii mai mari de studii. Numărul studenţilor activi din punct de vedere politic este cu mult mai
mic. Mai mult decât atât suntem martorii unei decepţii profunde a tinerilor faţă de tot ceea ce ţine de
termenul „politica”. Majoritatea studenţilor absolvenţi privesc critic, deja, afilierea la vreo
formaţiune politică din spectrul politic autohton. O bună parte din studenţii cu vorbesc de faptul că
ei sunt folosiţi de partidele politice, sunt nemulţumiţi de faptul că părerea lor nu este una decisivă în
procesul decizional etc. [vezi: 91].
Acesta este, însă, un proces firesc, care în opinia autorului n-ar trebui să determine o stare de
pesimism. În primii ani de studii în viaţa politică se încadrează toţi care doresc, pe parcurs însă în
politică rămân doar acei care sunt în stare. Are loc un proces natural de selecţie. Entuziasmul
cedează în faţa competenţei şi a posibilităţilor.
Un alt aspect a temei abordate, asupra căruia am dori să insistăm în continuare este opinia în
conformitate cu care tinerii implicaţi în activitatea formaţiunilor social-politice sunt manipulaţi, sau
chiar „zombaţi”. Ideea este că partidele politice în opinia unora se folosesc de tineri în general, şi de
tineretul studios în particular, în scopuri şi interese proprii. În conformitate cu această opinie tinerii
îşi pierd din individualitate, din ego -ul propriu. Individualitatea lor este absorbită şi se dizolvă în
ceea ce numim „interes de partid”. Ei se contopesc cu imaginea partidelor, fiind responsabili de
acţiunile liderilor acestora. Drept concluzie, se lansează ideea că tinerii în genere nu trebuie să fie
angajaţi politic. Ceea ce în opinia noastră nu ar fi tocmai corect. Tinerii ce au atins vârsta

104
majoratului dispun de dreptul de a se afilia la oricare organizaţie sau mişcare social-politică dorită.
Actul alegerii este unul pe deplin conştient şi nici într-un caz unul impus. Fiecare tânăr este pe
deplin responsabil de acţiunile şi deciziile sale. Lui îi aparţine alegerea şi nimeni nu are dreptul să-i
judece tinereţea.
Rolul partidelor politice în consolidarea societăţii civile este unul destul de mare. Aceasta
reiese , în primul rând, din specificul, amplasării formaţiunilor politice la intersecţia dintre sistemul
politic şi societatea civilă. Implicit, instituţionalizarea partidelor indirect prevede şi consolidarea
sectorului civil.
De asemenea, cu cât mai bine partidele politice vor reuşi să facă faţă funcţiilor imanente
activităţii lor, cu atât mai bine pentru societate în ansamblu şi pentru domeniul civil, în particular.
Aceasta ţine de aşa aspect al problemei ca atitudinea populaţiei faţă de partide. eficienţa partidelor
implică o stare de coeziune şi luare de atitudine în societate. În acest sens partidele exercită rolul de
agent al socializării politice. Iar în cazul în care nu se vor fi în stare să facă faţă provocărilor, vor
determina apatie şi absenteism politic. În fine, o colaborare strânsă între partide şi ONG-uri la
capitolul educaţie civică va permite implantarea unei culturi politice participative, va lichida
patriarhalismul şi “cuminţenia” poporului moldav.
La finele capitolului, aşi sublinia că rolul partidelor politice în erijarea unei societăţi
democratice este unul incomensurabil. Partidele sunt coloana vertebrală a unui organism social de
natură democratică. Aceste structuri asociative permit populaţiei să participe la guvernare, iar de
modul în care această guvernare va fi asigurată, la capitolul potenţial şi voinţă, va depinde viitorul
societăţii moldoveneşti.

105
SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE
Pe parcursul cercetărilor efectuate am încercat să realizez scopul propus din startul
investigaţiei – şi anume, evaluarea gradului de instituţionalizare a partidelor politice din Republica
Moldova. Specificul tezei de faţă este determinat în primul rând de caracterul interdisciplinar al
abordărilor utilizate. În acest sens am încercat să realizez o analiză cât mai cuprinzătoare, cât mai
completă, prin utilizarea metodelor şi viziunilor ce vin din partea unor astfel de disciplini ştiinţifice,
pe lângă aportul politologic, ca: ştiinţele juridice, sociologice, istoria şi culturologia, tranzitologia.
Partidele politice din Republica Moldova nu sunt încă pe deplin instituţionalizate. Însă
procesul este în deplină desfăşurare, dinamica fiind una “îmbibată” cu optimism. Schimbările ce au
loc, în ceea ce priveşte aspectele cantitative şi calitative, în sistemul pluripartidist moldovenesc vin
să ne confirme ideile prezenrare mai sus. Facem referinţă, în primul rând, la micşorarea continuă a
numărului de partide. Este îmbucurător faptul că respectiva scădere a datelor problemei este rodul
unor fuzionări a organizaţiilor social-politice şi nu a unor măsuri administrative. Iar în al doilea rând
(nu ca importanţă) asistăm la schimbări majore în caracterul relaţiilor interpartidiste. Care, cam
dificil, dar devin din ce în ce mai pragmatice şi cu o tentă mai puţin conflictogenă.
Progresele înregistrate de partidele politice în edificarea unui climat politic civilizaţional nu
ar fi fost posibile fără o bază juridică democratică şi solidă. La acest capitol merită menţionate aşa
acte normative ca: Constituţia Republicii Moldova, Legea privind partidele şi alte organizaţii social-
politice, Codul Electoral. Nu intenţionăm să ascundem lacunele şi carenţele existente în legislaţie,
însă subliniem că procentul acestora este mic, ele nu fiind în stare să năruie fundamentele
democratice juridice ale instituţionalizării partidelor politice din Republica Moldova.
Rezultatele pot fi considerate cu adevărat îmbucurătoare din momentul în care, în urma
investigaţiilor, s-a demonstrat că în Republica Moldova lipseşte o tradiţie a pluripartidismului
competitiv. În pofida faptului că în acest spaţiu geopolitic au activat apriori, în bază pluripartidistă,
un anumit număr de organizaţii social-politice ele nu au reuşit să implanteze şi să cultive populaţiei
o cultură politică participativă ce ar dăinui peste decenii.
În final, autorul insistă asupra faptului că partidele politice din Republica Moldova se
dezvoltă într-o direcţie corectă, ele depăşind perioada romantismului politic şi îndreptându-se cu
paşi siguri spre formarea şi funcţionarea unui pluripartidism real şi funcţional.

106
CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI
În baza informaţiei prezentate şi analizate pe parcursul tezei de faţă autorul a dedus
următoarele concluzii:
- termenul de instituţionalizare este unul ce dispune de conotaţii şi accepţiuni diverse şi
diferite. Aceasta din cauza că conceptul este regăsit în aparatul categorial a unui număr
mare de ştiinţe şi presupune multiple semnificaţii. Transferat în domeniul politic
termenul de instituţionalizare este caracterizat de aşa variabile ca adaptibilitatea,
integritatea, complexitatea, autonomia şi coerenţa. Instituţionalizarea politică este
procesul prin intermediul căruia organizaţiile, procedurile şi comportamentele politice se
permanentizează, acumulează valori şi stabilitate, fiind acceptate şi recunoscute în
calitate de structuri de-la-sine-înţelese a realităţii social-politice;
- pentru o mai completă elucidare a esenţei conceptuale a procesului de instituţionalizare a
partidelor politice literatura de specialitate utilizează două viziuni (la nivel de metodă)
principale: sociologică şi juridică. Aspectele juridice ale procesului vizează gradul de
reglementare juridică a partidelor, iar viziunea sociologică ţine să elucideze în ce măsură
partidul reuşeşte să se cramponeze în sistemul politic al societăţii. Aceste două
modalităţi de tratare a calităţii partidelor politice nu trebuiesc privite în mod separat,
fiindcă utilizarea lor paralelă presupune realizarea unui studiu ştiinţific mai argumentat.
- viziunile politologice, sociologice şi juridice, în vederea unor investigaţii mai reuşite a
cazului Republicii Moldova, trebuie să fie corelate în mod obligatorie cu dimensiunea
tranzitorie a problemei. Insistăm asupra necesităţii unui asemenea punct de vedere din
cauza că Republica Moldova se înscrie în categoria societăţilor de tip tranzitoriu. La
acest capitol este vorba de tranziţia postsocialistă, în calitate de situaţie particulară, şi
cea postsovietică – în calitate de caz singular. Autorul este de părere că totalitatea
proceselor şi fenomenelor politice, ce se desfăşoară în societatea moldovenească nu pot
fi explicate totalmente fără a lua în consideraţie implicaţiile de natură tranzitorie;
- din multitudinea de definiţii propuse de politologi, jurişti, sociologi şi istorici, autorul a
încercat să sintetizeze un proiect propriu ce prevede că instituţionalizarea partidelor
politice reprezintă un proces de natură politică ce vizează succesiunea de stări, etape,

107
stadii prin care trec organizaţiile social-politice înregistrate, conform legislaţiei în
vigoare, pe parcursul procesului de transformare în veritabile instituţii politice;
- sistemul de partide din Republica Moldova s-a constituit “pe un loc gol”, în lipsa unei
anumite tradiţii pluripartidiste. Toate aceste constatări implică recunoaşterea firească a
lipsei de experienţă în domeniul pluralismului politic. Fapt ce a determinat numeroase
impedimente în procesul de consolidare a pluripartidismului moldovenesc. În acest sens
autorul susţine caracterul nefondat al ideilor despre cazul unor “partide istorice”, prin
intermediul cărora valorile democratice competitive din perioada interbelică s-ar
transmite zilelor noastre. Vorbind despre absenţa unui minim de experienţă, avem în
vedere atât cazul liderilor politici, cât şi cazul electoratului – care nu s-a obişnuit nici
până la moment cu pluralismul ofertei;
- partidele politice din Republica Moldova nu sunt încă pe deplin instituţionalizate. Ceea
ce s-a şi presupus prin ipoteza lansată la începutul capitolului. Reieşind din caracterul
tranzitoriu al societăţii moldoveneşti, faptul dat pare unul firesc. Autorul studiului se
arată, însă, destul de optimist în ceea ce priveşte perspectiva de dezvoltare. Dacă e să
privim situaţia din punctul de vedere al tendinţei (dinamica) şi nu a situaţiei de moment
(staticul), atunci cu uşurinţă observăm, în urma analizelor efectuate, că sistemul de
partide vizat este unul “cu o speranţă înaltă de instituţionalizare”;
- sistemul de partide din Republica Moldova este marcat de prezenţa pe scena politică a
unui partid predominant. Avem în vedere situaţia când o singură formaţiune politică
poate forma guvernul fără a se coaliza cu alte partide, în virtutea majorităţii legislative
deţinute. Aceasta înseamnă că avem de afacere cu un sistem dotat cu o pluralitate de
partide şi în care, în virtutea rezultatelor electorale, nu se produce de fapt rotaţia la
putere, deoarece acelaşi partid prevalează de mai multe ori asupra altor partide pe
parcursul competiţiilor desfăşurate;
- în linii mari cadrul legal existent în Republica Moldova este unul benefic pentru
instituţionalizarea partidelor politice. Problemele şi incertitudinile existente (imixtiunea
organelor de stat şi a persoanelor oficiale în activitatea partidelor, şi invers; statutul
deputaţilor ce au abandonat fracţiunile parlamentare în baza cărora au ajuns în legislativ,
etc.) nu lovesc în fundamentele democratice şi pluraliste a sistemului de partide
moldovenesc. În aceste condiţii devine oportun şi necesar ca prevederile legale să fie
urmate şi executate;

108
- partidele cele mai instituţionalizate la moment (în ordine descendentă) sunt: Partidul
Comuniştilor din Republica Moldova, Partidul Popular Creştin-Democrat, Partidul
Democrat şi Partidul Social-Democrat;
- partidele sunt coloana vertebrală a unui organism social de natură democratică, ce
asigură legătura şi coeziunea între societăţile politică şi civilă. Aceste structuri asociative
permit populaţiei să participe la guvernare, iar de modul în care această guvernare va fi
asigurată, la capitolul potenţial şi voinţă, va depinde viitorul societăţii moldoveneşti;
- partidele politice instituţionalizate sunt o necesitate, o condiţie de-la-sine-înţeleasă a
unui climat politic democratic şi competitiv. În cazul Republicii Moldova este necesar
de a sublinia faptul că evoluţia societăţii prin labirintul tranziţiei va fi imposibilă în lipsa
unor partide politice puternice şi a unui sistem de partide consolidat. Sistemul politic din
Republica Moldova are nevoie de partide puternice, şi putem fi siguri de faptul că într-
un viitor apropiat le va obţine.
În vederea depăşirii impedimentelor şi problemelor existente în calea procesului de
instituţionalizare a partidelor politice din Republica Moldova, autorul studiului propune următoarele
recomandări:
- partidele politice urmează să-şi întărească structurile organizatorice în defavoarea
personalităţii în extensiune a liderului de partid. Partidul nu trebuie să se identifice în
totalitate cu liderul acestuia, ci invers – calitatea organizaţiei social-politice să marcheze
stilul şi comportamentul conducătorului;
- formaţiunile social-politice moldoveneşti trebuie să-şi permanentizeze suportul electoral
prin identificarea grupului-ţintă şi a mesajului principal prin care partidul ar putea fi uşor
identificat;
- un şir de partide ce nu au reuşit să obţină un sprijin electoral cât de cât consistent pe
parcursul scrutinelor, ar urma să fuzioneze cu formaţiunile politice mai instituţionalizate,
ce dispun de aceeaşi poziţie doctrinară;
- este necesară existenţa unei relaţii de corespundere între programul partidului, doctrina
“îmbrăţişată” şi activităţile curente şi de perspectivă ale formaţiunii social-politice;
- comportamentul partidelor politice, în mod aparte – relaţiile interpartidiste, urmează să
fie dominate de spiritul pragmatic în defavoarea radicalismului ideologic;
- autorul studiului recomandă partidelor politice din Republica Moldova să acorde
prioritate alianţelor politice postelectorale şi nu celor electorale. Este negativă şi
malefică tendinţa ce există în sistemul de partide moldovenesc de a realiza uniri de
dragul unirii, sau şi mai grav – de dragul mandatelor parlamentare;

109
- recomandăm legislatorilor moldoveni să nu insiste asupra majorării valorilor pragului
electoral. Cifrele actuale, luând în consideraţie realităţile politice de natură tranzitorie ce
caracterizează societatea moldovenească, autorul le consideră relativ justificate. În
pofida faptului că barajul actual a fost vehement criticat, el a contribuit decisiv la
procesul de consolidare a sistemului de partide din Republica Moldova;
- încă o recomandare de ordin juridic presupune concentrarea atenţiei asupra procedurilor
şi condiţiilor juridice de participare a partidelor politice la alegeri şi nu celor ce ţin de
înregistrarea acestora;
- amplificarea colaborării între partide şi asociaţii obşteşti în domeniul socializării
politice. Populaţia Republicii Moldova trebuie să fie instruită în spiritul democraţiei
participative. Ea urmează să fie conştientă de rolul atribuit cetăţeanului într-o democraţie
veritabilă.

110
BIBLIOGRAFIE

Monografii şi articole:
1. Baudouin J. Introducere în sociologia politică, Timişoara: Editura AMARCORD, 1999, 316 p;
2. Belostecinic A. Fenomenul «presei de partid» ca element al cîmpului mediatic în constituirea
pluripartidismului. // Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării, Chişinău:
CAPTES, 2000, p.5-21;
3. Belostecinic A. Politica de comunicare în campania alegerilor locale 1999 în mass-media
republicană (studiu de caz: alegerile primarului general al capitalei). // MOLDOSCOPIE
(Probleme de analiză politică). Partea XII, Chişinău: CE USM, 1999, p.5-34;
4. Belostecinic A., Peru A. Confruntări de imagini politice în Parlamentara-2001: performanţe şi
eşecuri. // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Partea XVI, Chişinău: CE USM,
2001, p.5-11;
5. Bogoş D. La răspântie, Moldova de la Nistru, 1917-1918, Chişinău: Ştiinţa, 1998, 223 p.;
6. Cernencu M. Alegerile într-o societate democratică, Chişinău: Business Elita, 2002, 160 p.;
7. Chiorescu I. Cultura politică din Republica Moldova: aspecte tranzitorii. // MOLDOSCOPIE
(Probleme de analiză politică). Partea XXII, Chişinău: CE USM, 2003, p.21-28;
8. Cibotaru V. Partidele politice şi controlul democratic asupra forţelor armate ale Republicii
Moldova. // Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării, Chişinău: CAPTES,
2000, p.93-103;
9. Ciurea C. Instituţiile promotoare de democraţie şi opoziţia parlamentară. // Democraţia, nr 40
(140), 23 noiembrie 2004;
10. Ciurea C. Instituţionalizarea partidelor în Republica Moldova. // Pluripartidismul în Moldova:
esenţa şi specificul formării, Chişinău: CAPTES, 2000, p.31-35;
11. Ciurea C., Căpătici R., Andrieş V. Geneza partidelor politice. Un caz particular – Republica
Moldova. // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Partea XV, Chişinău: CE USM,
2001, p.21-26;
12. Colaţchi A. Rolul clasei de mijloc în civismul pluralismului democratic. // Organizaţiile
nonguvernamentale şi impactul lor asupra proceselor de transformare (coordonatori:
V.Moşneaga, V.Teosa, Gh.Mohammadifard), Iaşi: Pan Europe, 2004, p.16-25;

111
13. Coman A. Formaţiunile sociale ale Moldovei: particularităţile constituirii. // Pluripartidismul în
Moldova: esenţa şi specificul formării, Chişinau: CAPTES, 2000, p.36-41;
14. Crăiuţu A. Elogiul libertăţii, Iaşi: Polirom, 1998, 224 p.;
15. Crudu L. Unele aspecte privind constituirea sistemului pluripartidist în Republica Moldova. //
Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării, Chişinău: CAPTES, 2000, p.42-48;
16. Cujbă V. Aspecte teleologice despre partidele politice. // Moldova şi Lumea, 1994, nr 1, p.11-
12;
17. Cujbă V. Geneza partidelor politice în Republica Moldova: general şi particular. //
Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării, Chişinău: CAPTES, 2000, p.47-51;
18. Cujbă V. Obiectivarea partidului politic. // Anale Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din
Moldova. Seria “Ştiinţe socio-umane”, Chişinău: CE USM, 1999, p.325-329;
19. Cujbă V. Relevanţa politică a educaţiei civice. // Organizaţiile nonguvernamentale şi impactul
lor asupra proceselor de transformare. (coordonatori: V.Moşneaga, V.Teosa,
Gh.Mohammadifard), Iaşi: Pan Europe, 2004, p.57-59;
20. Cujbă V. Semnificaţia conceptului de partid în contextul definiţiilor. // Revista de filosofie şi
drept, 1998, nr 2-3, p.257-266;
21. Cujbă V. Valori filosofice ale cuvântului partid. // File de filosofie, 1997, nr 1-2, p.103-108;
22. Dahl R. Poliarhiile: participare şi opoziţie, Iaşi: Institutul European, 2000, 264 p.;
23. Dicţionar enciclopedic, Chişinău: Cartier, 2003, 1676 p.;
24. Dictionnaire de la science politique et des institutions politiques, Paris: Armand Colin, 2001,
320 p.;
25. Dimitriev R. Reglementarea juridică a pluripartidismului şi elementele capacităţii de drept
antreprenorial. // Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării, Chişinău: CAPTES,
2000, p.52-57;
26. Doroş V., Gorincioi I. Paradoxurile centrismului contemporan. // MOLDOSCOPIE (Probleme
de analiză politică). Partea IV, Chişinău: CE USM, 1994, p.155-160;
27. Duverger M. Introduction a la politique, Paris: Gallimard, 1964, 384 p.;
28. Enciu N. Alianţa pentru democraţie şi reforme: între Scilla şi Caribola. // Arena Politicii, 1998,
nr 7;
29. Enciu N. Frontul popular. // Arena Politicii, 1997, nr 1;
30. Eşanu C. Relaţiile internaţionale în viziunea formaţiunilor politice din Republica Moldova. //
Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării, Chişinău: CAPTES, 2000, p.57-62;
31. Fisichella D. Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii., Chişinău: Tipografia centrală, 2000,
378 p.;

112
32. Frigioiu N. Imaginea publică a liderilor şi instituţiilor politice, Bucureşti: Comunicare.ro, 2004,
188 p.;
33. Fruntaşu I. O istorie etnopolitică a Basarabiei, Chişinău: Cartier, 2002, 592 p.;
34. Fruntaşu P. Campaniile electorale: comportamentul alegătorilor. // MOLDOSCOPIE (Probleme
de analiză politică). Partea IX, Chişinău: CE USM, 1997, p.96-109;
35. Fruntaşu P. Sistemele politice contemporane (analiză comparată), Chişinău: CE USM, 2001,
vol.I, 368 p.;
36. Fruntaşu P. Unele particularităţi ale sistemului pluripartidist din Republica Moldova. //
Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării, Chişinău: CAPTES, 2000, p.82-86;
37. Fruntaşu P., Rusnac Gh. Republica Moldova pe calea democratizării, Chişinău: CE USM, 1999,
138 p.;
38. Ghibu O. În vâltoarea revoluţiei ruseşti: însemnări din Basarabia anului 1917, Bucureşti: Editura
Fundaţiei Culturale Române, 1993, 222 p.;
39. Ghibu O. Pe baricadele vieţii: În Basarabia revoluţionară (1917-1918). Amintiri., Chişinău:
Universitas, 1992, 636 p.;
40. Ghidul Liderului ONG, Chişinău: Arc, 1999, 82 p;
41. Gorincioi Iu., Juc V. Rolul alegerilor în reconfigurarea sistemului de partide din Republica
Moldova. // Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării, Chişinău: CAPTES,
2000, p.63-69;
42. Guzun I. O cultură politică fragmentară. // Arena Politicii, 1997, nr 9;
43. Hoffman O. Sociologia organizaţiilor, Bucureşti: Editura economică, 2004, 382 p.;
44. Huntington S. Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Iaşi: Polirom, 1999, 432 p.;
45. Ilaşciuc D. Elitele formaţiunilor politice din Republica Moldova la etapa actuală. //
Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării, Chişinău: CAPTES, 2000, 76-81;
46. Ilaşciuc D. Elitele partidelor politice în Republica Moldova: problemele formării şi activităţii. //
MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Partea V, Chişinău: CE USM, 1995, p.21-33;
47. Institutul de Politici Publice – Barometrul de Opinie Publică: 1998-2005 (Republica Moldova). /
Chişinău: IPP;
48. Juc V. Din istoria gândirii politice româneşti (în Moldova), Chişinău: CE USM, 1997, 145 p.;
49. Juc V. O alternativă politică – Partidul Forţelor Democratice. // Arena Politicii, 1997, nr 1;
50. Juc V. Unele reflecţii asupra scrutinului din 22 martie. // Arena Politicii, 1997, nr 1;
51. Kopecky P. Organizaţiile de partid în dezvoltare în Europa Centrală şi de Est. // Societate şi
cultură, 1996, № 4, p.43-51;

113
52. Lazarsfeld P., Berelson B., Gaudet H. Mecanismul votului, Bucureşti: Comunicare.ro, 2004,
244 p.;
53. Les partis politiques en Belgique, Bruxelles: Edition de l’Universite de Bruxelles, 1986, 279 p.;
54. Lijphart A. Modele ale democraţiei, Iaşi: Polirom, 2000, 319 p.;
55. Lista partidelor şi organizaţiilor social-politice înregistrate la Ministerul Justiţiei (la data de
29.11.2004). // Moldova Suverană, nr 233 (20634), 29 decembrie 2004.
56. Măgureanu V. Studii de sociologie politică, Bucureşti: Editura Albatros, 1997, 416 p;
57. Marin C. Disfonia mediatică sau pluripartidismul presei şi recuperarea societăţii civile în
Republica Moldova. // Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării, Chişinău:
CAPTES, 2000, p.87-92;
58. Martin P. Sistemele electorale şi modurile de scrutin, Bucureşti: Monitorul Oficial, 1997, 159
p.;
59. Meny Y. Government and politics in Western Europe (Britain, France, Italy, West Germany),
New York: Oxford University Press, 1991, 370 p.;
60. Mica enciclopedie de politologie, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, 494 p.;
61. Mihailov V., Moşneaga V., Rusnac Gh., Rusnac V. Partidele şi organizaţiile social-politice în
Moldova. // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Partea I, Chişinău: CE USM,
1996, p.4-24;
62. Mînăscurtă C. Dimensiuni genealogice ale partidelor politice. // Analele Ştiinţifice ale
Universităţii de Stat din Moldova “Seria ştiinţe socio-umane”, vol. II, Chişinău: CE USM, 2000,
p.233-237;
63. Mîrza D. Dezvoltarea societăţii civile româneşti. // Organizaţiile nonguvernamentale şi impactul
lor asupra proceselor de transformare (coordonatori: V.Moşneaga, V.Teosa,
Gh.Mohammadifard), Iaşi: Pan Europe, 2004, p.56-65;
64. Moraru A. Istoria Românilor: Basarabia şi Transnistria (1812-1993), Chişinău: Universul, 1995,
559 p.;
65. Moraru V. Afirmarea partidelor politice şi contextul mediatic. // Pluripartidismul în Moldova:
esenţa şi specificul formării, Chişinău: CAPTES, 2000, p.93-103;
66. Moşneaga V. Formarea sistemului pluripartidist în Moldova. // Statul naţional şi societatea
polietnică: Moldova în anii ’90, Chişinău: “Perspectiva”, 1997, p.115-122;
67. Moşneaga V. Partidele politice şi Parlamentul Moldovei: aspecte juridice ale interacţiunii. //
Aspecte ale practicii parlamentare, relaţiile dintre Parlament şi Guvern (Republica Moldova),
Chişinău: East-West Parliamentary Practice Project, 1997, p.23-39;

114
68. Moşneaga V., Rusnac Gh. Alegerile parlamentare şi consolidarea sistemului pluripartitist în
Republica Moldova. // MOLDOSCOPIE (Problemele analizei politice). Partea IV, Chişinău: CE
USM, 1994, p.173-210;
69. Moşneaga V., Rusnac Gh. Partidele politice şi mişcările social-politice pe fonul stabilirii
independenţei politice a Republicii Moldova. // MOLDOSCOPIE (Problemele analizei politice).
Partea III, Chişinău: CE USM, 1994, p.66-94;
70. Moşneaga V., Rusnac Gh. Pluripartidismul în Moldova: etapele şi tendinţele de bază ale
consolidării. // Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării, Chişinău: CAPTES,
2000, p.103-115;
71. Moşneaga V., Rusnac Gh. Republica Moldova şi alegerile parlamentare (1994) şi geografia
politică a electoratului, Chişinău: CE USM, 1997, 190 p.;
72. Moşneaga V., Rusnac Gh., Tănasă R. Activismul electoratului Republicii Moldova (analiza
politologică). // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Partea XVIII, Chişinău: CE
USM, 2002, p.37-61;
73. Moşneaga V., Ţurcanu V. Electoratul rural şi alegerile Preşedintelui Republicii Moldova: starea
conştiinţei de masă şi orientările politice la începutul campaniei electorale. // MOLDOSCOPIE
(Probleme de analiză politică). Partea X, Chişinău: CE USM, 1997, p.4-50;
74. Munteanu I. Alegerile parlamentare din 1998. // Arena Politicii, 1998, nr 7;
75. Munteanu I. Obsesii comuniste. // Arena Politicii, 1997, nr 1;
76. Muraru I., Tănăsescu S. Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti: Lumina Lex, 2001,
704 p.;
77. Negulescu P. Partidele politice, Bucureşti: Garamond, 1994, 391 p.;
78. Nistor I. Istoria Basarabiei, Chişinău: Cartea Moldovenească, 1991, 295 p.;
79. Ocerednii A. Formarea identităţii sociale a tineretului stucios în contextul schimbărilor sociale.
// Organizaţiile nonguvernamentale şi impactul lor asupra proceselor de transformare.
(coordonatori: V.Moşneaga, V.Teosa, Gh.Mohammadifard), Iaşi: Pan Europe, 2004, p.116-120;
80. Offerle M. Les partis politiques, Paris: Presses Universitaires de France, 1997, 126 p.;
81. Partide. Alegeri. Compromisuri., Chişinău: ADEPT, 2002, 110 p.;
82. Pârvulescu C. Politici şi instituţii politice, Bucureşti: Editura trei, 2002, 115 p.;
83. Pasquino G. Curs de ştiinţă politică, Iaşi: Institutul European, 2002, 368 p.;
84. Petraş-Voicu I. Introducere în sociologia politică, Cluj: Transilvania Press, 1994, 241 p.;
85. Pîntea V. Legea privind partidele politice şi alte organizaţii social-politice: analiza şi
comentariu. // Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării, Chişinău: CAPTES,
2000, p.115-117;

115
86. Poede G. Dominaţie şi putere în gândirea lui M.Weber, Iaşi: Tipografia Moldova, 2002, 290 p.;
87. Pop L. Imagini instituţionale ale tranziţiei, Iaşi: Polirom, 2003, 224 p.;
88. Putnam R. Cum funcţionează democraţia? Iaşi: Polirom, 2001, 280 p.;
89. Rezultatele alegerilor din 6 martie 2005. // Moldova Suverană, 16 martie 2005, nr 43 (20680);
90. Robertson D. A dictionary of Modern Politics, Philadelphia: Taylor and Francis, 1985, 340 p.;
91. Roman C. Rolul ştiinţelor politice în dezvoltarea societăţii civile. // Organizaţiile
nonguvernamentale şi impactul lor asupra proceselor de transformare. (coordonatori:
V.Moşneaga, V.Teosa, Gh.Mohammadifard), Iaşi: Pan Europe, 2004, p.253-257;
92. Rusnac V. Sistemul de partide în Republica Moldova: problemele clasificării. //
MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Partea IV, Chişinău: CE USM, 1994, p.19-33;
93. Rusnac V., Rusnac Gh. Sistemul de partide politice din Moldova: esenţa şi trăsăturile. //
MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Partea III, Chişinău: CE USM, 1994, p.13-17;
94. Saca V. Fenomenul transformaţiei partinice în societatea postsovietică: cazul Republicii
Moldova. // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Partea XXI, Chişinău: CE USM,
2003, p.82-99;
95. Saca V. Interese politice şi relaţii politice. Dimensiuni tranzitorii., Chişinău: CE USM, 2001,
473 p.;
96. Saca V. Partidul ca instituţie în contextul interesului şi relaţiei politice de tip tranzitoriu. //
Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării, Chişinău: CAPTES, 2000, p.118-
126;
97. Saca V. Transformări politico-partinice în dimensiuni de sistem: reflecţii asupra societăţii
moldoveneşti. // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Revistă ştiinţifică trimestrială,
№ I (XXV), Chişinău: CE USM, 2004, p.95-107;
98. Saca V., Aşevschi A. Interesul politic – vector determinant al activităţii de partid şi al relaţiilor
interpartinice. // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică).Revistă ştiinţifică trimestrială,
№ I (XXV), Chişinău: CE USM, 2004, p.108-113;
99. Sandu I., Colaţchi A. Cultura politică: abordări conceptuale şi specificul ei în Republica
Moldova. // Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, Seria “Ştiinţe
socioumanistice”, Chişinău: CE USM, 2002, p.103-108;
100. Scott R. Instituţii şi organizaţii, Iaşi: Polirom, 2004, 296 p.;
101. Seiler D.-L. Les partis politiques, Paris: Armand Colin, 1993, 158 p.;
102. Seiler D.-L. Partidele politice din Europa, Iaşi: Institutul European, 1999, 156 p.;
103. Serebrian O. Partidul Social-Liberal – o alternativă politică pentru Republica Moldova. //
Contrafort, 2001, nr 7-8 (81-82), iulie-august;

116
104. Şofranski O. Geografia electorală a Moldovei: patru alegeri libere şi democratice. // Arena
Politicii, 1997, nr 3;
105. Solomon C. Aspecte ale vieţii politice în Republica Moldova (1989-2002), Chişinău: CE
USM, 2002, 264 p.;
106. Stan V. Partidele politice ca instituţie a socializării politice. // Pluripartidismul în Moldova:
esenţa şi specificul formării, Chişinău: CAPTES, 2000, p.127-130;
107. Tăbârţă S. Dezvoltarea societăţii civile în Republica Moldova. // Organizaţiile
nonguvernamentale şi impactul lor asupra proceselor de transformare (coordonatori:
V.Moşneaga, V.Teosa, Gh.Mohammadifard), Iaşi: Pan Europe, 2004, p.83-89;
108. Tăbârţă S. Partidele politice şi modificarea suportului lor social. // MOLDOSCOPIE
(Probleme de analiză politică). Revistă ştiinţifică trimestrială, № I (XXV), Chişinău: CE USM,
2004, p.114-120;
109. Tămaş S. Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi Cultura civică, Bucureşti: Şansa, 1996,
416 p.;
110. Tănasă R. Sistemul electoral al Republicii Moldova şi repercusiunile sale asupra sistemului
partidist. // Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării, Chişinău: CAPTES, 2000,
p.131-138;
111. The Blackwell Encyclopaedia of Political Science, Oxford: Blackwell, 1991, 667 p.;
112. Toka G. Partidele politice în Europa Centrală şi de Est. // Cum se consolidează Democraţia
(coordonatori L.Diamond, C.Yun-Han, M.Plattner, T.Hung-Mao), Iaşi: Polirom, 2004, p.123-
163;
113. Trăsnea O. Curente şi tendinţe în politologia contemporană, Bucureşti: e.p., 1972, 132 p.;
114. Ţurcan V. Paradigmele simbolurilor politice în Republica Moldova (analiza sociologică). //
MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Partea VI, Chişinău: CE USM, 1996, p.36-73;
115. Ţurcanu I. Basarabia din nou în faţa opţiunii istorice: Impresii şi mărturii privind mişcarea
naţională a românilor basarabeni la sfârşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90, Chişinău:
Universitas, 1994, 160 p.;
116. Ţurcanu I. Partidul Naţional Moldovenesc. Din istoria instituţiei politice. // Literatura şi
Arta, 28 mai, 19 iunie, 30 iulie;
117. Turco T. Fragmentarea sistemelor partidiste democratice. // Pluripartidismul în Moldova:
esenţa şi specificul formării, Chişinău: CAPTES, 2000, p.139-143;
118. Varzaru P., Bostănica R., Pîrţac G. Grupurile de presiune şi partidele: delimitări şi
interferenţe. // Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării, Chişinău: CAPTES,
2000, p.143-150;

117
119. Voicu G. Pluripartidismul. O teorie a democraţiei, Bucureşti: ALL, 1998, 328 p.;
120. Zăpârţan L. Repere în ştiinţa politicii, Iaşi: Editura Fundaţiei “Chemarea”, 1992, 296 p.;
121. Zavtur A. Centrismul politic şi exponenţii lui în Republica Moldova. // MOLDOSCOPIE
(Probleme de analiză politică). Partea IV, Chişinău: CE USM, 1994, p.161-172;
122. Бекназар-Юзбашев Г. Партии в буржуазных политико-правовых учениях, Москва:
Наука, 1988, 176 с.;
123. Гельман В. Постсоветские политические трансформации. Наброски к теории. //
ПОЛИС, 2001, № 1, с.15-29.
124. Даниленко В. Политические партии и буржуазное государство, Москва: Юридическая
литература, 1984, 192 с.;
125. Дюверже М. Политические партии, Москва: Академический проект, 2000, 538 с.;
126. Евдокимов В. Партии в политической системе буржуазного общества, Свердловск:
Издательство Уральского Унивeрситета, 1990, 160 с.;
127. Игошин И. Институциональные системы и их искажения. // Вестник Московского
Университета, серия 12, 2003, № 5, с.39-52;
128. Капустин Б. Конец транзитологии. О теоретическом осмыслении первого
посткомунистического десятилетия. // ПОЛИС, 2001, № 4, с.6-26.
129. Левчик Д., Заславский С. Особенности партогенеза в России. // Вестник Московского
Университета, серия 12, 1995, № 6, с.47-55;
130. Марченко М., Фарушкин М. Буржуазные политические партии, Москва: Высшая
школа, 1987, 135 c.;
131. Михайлов В., Мошняга В., Руснак В., Руснак Г., Партии и общественно-политические
движения в Молдове. // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Partea I, Chişinău:
CE USM, 1992, p.3-20;
132. Мошняга B. Политические партии и партийная система Pеспублики Mолдовы:
трансформационный контекст. // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Revistă
ştiinţifică trimestrială, № I (XXV), Chişinău: CE USM, 2004, p.3-67;
133. Мошняга В. Выборы генерального примара Кишинева в ходе местных (2003) выборов
в Республике Молдова в контексте трансформации партийной системы. // MOLDOSCO-
PIE (Probleme de analiză politică). Partea XXII, Chişinău: CE USM, 2003, p.145-177;
134. Мошняга В. Партийно-политическое развитие Молдовы за десять лет независимости:
политологический анализ. // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Partea XIX,
Chişinău: CE USM, 2002, p.23-83;

118
135. Мошняга В. Президентские (2000) выборы в Республике Молдова: особенности и
результаты. // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Partea XV, Chişinău: CE
USM, 2001, p.59-93;
136. Мошняга В. Президентские выборы в Республике Молдова: опыт предшествующих
(1991, 1996) и перспективы предстоящей (2000) избирательных кампаний. //
Электоральные технологии и президентские выборы, Кишинэу: CAPTES, 2000, c.57-75;
137. Мошняга В., Руснак Г. Выборы (1999) генерального примара столицы Республики
Молдова и избирательные технологии. // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică).
Partea XI, Chişinău: CE USM, 1999, p.122-152;
138. Мошняга В., Руснак Г. Парламентские (2001) выборы в Республике Молдова:
специфика, результаты, электоральные стратегии и технологии. // MOLDOSCOPIE
(Probleme de analiză politică). Partea XVI, Chişinău: CE USM, 2001, p.28-89;
139. Мошняга В., Руснак Г., Турко Т. Президентские (2001) выборы в Республике
Молдова: результаты и технологии. // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică).
Partea XVI, Chişinău: CE USM, 2001, p.90-107;
140. Нечаев В. Институционализация как феномен и категория социологии. / Вестник
Московского Университета, серия 18, 2001, № 3, с.3-21;
141. Политический отчет Центрального Комитета ПКРМ Пятому (XXII) съезду. Доклад
Председателя ПКРМ В.Воронина. / Коммунист, 17 декабря 2004, № 46 (444);
142. Политология: словарь-справочник. // Василик М., Вершинин М. и др., Москва:
Гардарики, 2000, 328 с.
143. Резолюция Пятого (XXII) съезда Партии Коммунистов Республики Молдова “О
Политическом отчете Центрального Комитета ПКРМ съезду и задачах партии”. /
Коммунист, 17 декабря 2004, № 46 (444).
144. Сморгунов Л. Современная сравнительная политология, Москва: POCCПЭН, 2002,
353 с.;
145. Стародубский Б. Буржуазная демократия: миф и действительность, Москва:
Юридическая литература, 1977, 112 с.;
146. Чиркин В. Правовое положение политических партий: Россия и зарубежный опыт. //
Общественные науки и современность, 1999, №5, с.54-65;
147. Юдин Ю. Институционализация политических партий в странах капиталистической
ориентации. // Партии в политической системе, Москва: Наука, 1983, с.36-64;
148. Юдин Ю. Политические партии и право в современном государстве, Москва: “Форум-
Инфра-М”, 1998, 248 c.

119
149. Юдин Ю. Финансирование политических партий в зарубежных странах. //
Государство и право, 1996, №6, с.140-150.

Acte normative (ordine cronologică) şi documente politice:


150. Constituţia (Legea Fundamentală) a RSS Moldoveneşti, adoptată la sesiunea a opta a
Sovietului Suprem al RSSM de legislaţia a noua la 15 aprilie 1978. / Cartea Moldovenească. –
Chişinău, 1984;
151. Legea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste cu privire la alegerea deputaţilor poporului
ai URSS. // Veştile Sovietului Suprem al URSS, 1988, nr.49, art.729;
152. Hotărârea Plenarei a XIII al Comitetului Central al PCM “Cu privire la situaţia social-
politică din Republică şi la sarcinile organizaţiilor de partid pentru realizarea orientărilor
Plenarei din aprilie al CC al PCUS”. / Moldova Socialistă, 13 mai 1989;
153. Decretul Prezidiului Sovietului suprem al RSSM “Cu privire la modul provizoriu de
înregistrare a asociaţilor obşteşti ale cetăţenilor în RSS Moldovenească”, nr 3459, 25 august
1989. // Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului RSSM, 1989, nr 8, art.204;
154. Legea RSS Moldoveneşti “Cu privire la alegerile de deputaţi ai poporului ai RSSM”. //
Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului RSSM, 1989, nr 11, art.270;
155. Legea RSS Moldoveneşti “Cu privire la introducerea unor modificări în articolele 6,7,49 din
Constituţia (Legea Fundamentală) a RSSM” nr 10-XII, 10 mai 1990. // Veştile Sovietului
Suprem şi ale Guvernului RSSM 1990, nr 5, art.208;
156. Decretul “Cu privire la puterea de stat” nr 201, 27 iulie 1990. // Veştile Sovietului Suprem
şi ale Guvernului RSSM 1990, nr 8, art.86;
157. Decretul Preşedintelui Republicii Moldova “Privind suspendarea activităţii structurilor
organizatorice ale partidelor politice, organizaţiilor obşteşti şi mişcărilor de masă în organele de
stat, instituţiile şi organizaţiile republicii” nr 164, 22 august 1991. // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 1991, nr 11,12, art.133;
158. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova cu privire la Partidul Comunist nr 683-XII, 23
august 1991. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1991, nr 11-12/91;
159. Legea cu privire la partidele politice şi alte organizaţii social–politice nr 718, 17 septembrie
1991. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1991, nr 11-12, art.106;
160. Legea privind alegerile preşedintelui Republicii Moldova nr 720-XII, 18 septembrie 1991. //
Legi şi Hotărîri, adoptate la sesiunile Parlamentului Republicii Moldova. / USM. – Chişinău,
2000;

120
161. Hotărârea Guvernului despre Regulamentul “Cu privire la asociaţiile obşteşti” nr 593, 8
septembrie 1992. // Legi şi Hotărâri adoptate la sesiunile Parlamentului Republicii Moldova,
Partea VII. / USM. – Chişinău, 1992;
162. Legea privind alegerea Parlamentului Republicii Moldova nr 1609-XII, 14 octombrie 1993.
// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1993, nr 10, art.289;
163. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova cu privire la Partidul Comunist din Republica
Moldova nr 1595-XII, 7 septembrie 1993;
164. Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea Legii privind partidele şi alte
organizaţii social-politice nr 1615-XII, 19 octombrie 1993. // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 1993, nr 10, art.292;
165. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova privind alegerile anticipate în Parlament nr
1608-XII, 12 octombrie 1993. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1993, nr 10 (1),
art.294;
166. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova pentru aprobarea Regulamentului
Parlamentului nr 10, 31 martie 1994. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr 4
art.85;
167. Constituţia Republicii Moldova. Adoptată la 29 iulie 1994 (Cu modificări şi completări
conform situaţiei din 21 noiembrie 2002). // Moldpres - Chişinău, 2003;
168. Legea Republicii Moldova cu privire la alegerile locale nr 308, 7 decembrie1994. //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr 1, art.48;
169. Regulamentul Parlamentului Republicii Moldova nr 797-XII, 2 aprilie 1996. // Parlamentul
Republicii Moldova. – Chişinău, 1996;
170. Legea privind alegerile Preşedintelui Republicii Moldova nr 833, 16 mai 1996. //
Parlamentul Republicii Moldova. – Chişinău, 1996;
171. Legea Republicii Moldova cu privire la asociaţiile obşteşti nr 837, 17 mai 1996. // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 1997, nr 6, art.54;
172. Legea pentru modificarea şi completarea Legii privind partidele şi alte organizaţii social-
politice. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1996, nr 40-41, art.367;
173. Decretul privind promulgarea Codului Electoral, 8 decembrie 1997. // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 1997, nr 81, art.258;
174. Legea pentru modificarea şi completarea legii privind partidele şi alte organizaţii social-
politice nr 146-XIV, 30 septembrie 1998. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998, nr
100-102, art. 613;

121
175. Legea privind modificarea Codului Electoral nr 268-XV, 4 februarie 1999. // Monitorul Ofi-
cial al Republicii Moldova, 1999, nr 22-23, art.93;
176. Legea privind modificarea Codului Electoral nr 403-XIV, 14 mai 1999. // Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, 1999, nr 50-52, art.236;
177. Legea privind modificarea completarea Legii privind partidele şi alte organizaţii social-
politice nr 367-XIV, 29 aprilie 1999. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1999, nr 53-
54, art.247;
178. Decretul Preşedintelui pentru promulgarea Legii privind modificarea şi completarea Codului
Electoral. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1999, nr 87–89, art.426, 427;
179. Legea Republicii Moldova cu privire la fundaţii nr 581-XIV, 30 iulie 1999. // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 1999, nr 118–119, art.556;
180. Legea privind modificarea completarea Legii privind partidele şi alte organizaţii social-
politice nr 788-XIV, 3 februarie 2000. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr 19-
20;
181. Decretul privind promulgarea Legii cu privire la modificarea şi completarea Legii privind
partidele şi alte organizaţii social-politice nr 795-XIV, 10 februarie 2000. // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 2000, nr 39-41, art.283, 284;
182. Legea privind partidele şi alte organizaţii social-politice republicată. // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 2000, nr 53, art.340;
183. Legea cu privire la modificarea Constituţiei Republicii Moldova. // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 2000, nr 88-90, art.661;
184. Legea pentru modificarea Codului Electoral nr 1227-XIV, 21 septembrie 2000. // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr 130-132, art.921;
185. Hotărârea Curţii Constituţionale. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr.133-
136;
186. Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea Codului Electoral nr 796-
XV, 25 ianuarie 2002. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr 20;
187. Legea Republicii Moldova cu privire la filantropie şi sponsorizare nr 1420-XV, 31
octombrie 2002. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr 185–189;
188. Legea Republicii Moldova pentru modificarea si completarea Legii privind partidele si
alte organizaţii social-politice nr 1534-XV, 13 decembrie 2002. // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 2002, nr 185-189;
189. Legea Republicii Moldova pentru modificarea si completarea Codului electoral, nr 31-
XV, 13 februarie 2003. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr 27-29;

122
190. Legea Republicii Moldova pentru modificarea si completarea Legii privind partidele si
alte organizaţii social-politice nr 64-XV, 27 februarie 2003. // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2003, nr 46-47;
191. Legea Republicii Moldova pentru modificarea privind partidele si alte organizaţii social-
politice, nr 470-XV, 21 noiembrie 2003. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr
244-247, art.982;
192. Legea privind partidele şi alte organizaţii social-politice nr 718-XII, 17 septembrie 1991.
(Republicată) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2004, nr 26-29, art.149.
193. Electorala 2001. Documente şi cifre cu privire la alegerile Parlamentului Republicii
Moldova. // Comisia Electorală Centrală. / Chişinău: Centru Republican de Informatică, 2001,
488 p;
194. Electorala 2003. Documente şi cifre cu privire la alegerile locale generale din Republica
Moldova. // Comisia Electorală Centrală. / Chişinău: “MOLDDATA”, 2003, 400 p.;

Surse Internet:
195. Belostecinic A. Analiza Barometrelor de Opinie Publică – 1998, 2000, 2001. //
www.ipp.md/publications/GAlla.pdf;
196. Boţan I. Configuraţia preelectorală. // www.e-democracy.md/
comments/political/200406021/;
197. Boţan I. Modificarea legii partidelor. // http://www.e-democracy.md/comments/
political/20021021/;
198. Boţan I. Subminarea integrităţii procesului electoral. // www.e-democracy.md/
comments/political/20030117/;
199. Sergheev Gh. Ce se întâmplă cu PSDM? // www.e-democracy.md/
comments/political/20040310/;
200. http://bd.fom.ru/report/cat/policy/political_party/tb043809;
201. www.parties.e-democracy.md/parties/mpsn/program/;
202. www.parties.e-democracy.md/parties/mspfn/program/;
203. www.parties.e-democracy.md/parties/msprr/program/;
204. www.parties.e-democracy.md/parties/npnm/;
205. www.parties.e-democracy.md/parties/pamn/program/;
206. www.parties.e-democracy.md/parties/pcrm/program/;
207. www.parties.e-democracy.md/parties/pdam/program/;
208. www.parties.e-democracy.md/parties/pdm/program/;

123
209. www.parties.e-democracy.md/parties/pdsem/program/;
210. www.parties.e-democracy.md/parties/peavm/program/;
211. www.parties.e-democracy.md/parties/pnr/program/;
212. www.parties.e-democracy.md/parties/ppcd/program/;
213. www.parties.e-democracy.md/parties/pr/program/;
214. www.parties.e-democracy.md/parties/prm/program/;
215. www.parties.e-democracy.md/parties/psdm/program/;
216. www.parties.e-democracy.md/parties/psl/program/;
217. www.parties.e-democracy.md/parties/psm/program/;
218. www.parties.e-democracy.md/parties/ptcdm/program/;
219. www.parties.e-democracy.md/parties/ucm/program/;
220. www.parties.e-democracy.md/parties/um/program/;
221. www.psd.ro/diversedoc/8/sit-comp-01-2001-03-2004.pdf.

124
Anexa 1. Vechimea partidelor

№ PARTIDE Anul fondării

1. Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD) 1989

2. Partidul Social-Democrat din Moldova (PSDM) 1990

3. Partidul Agrar din Moldova (PAM) 1991

4. Partidul Ecologist “Alianţa Verde” din Moldova (PEMAVE) 1992

5. Partidul Naţional Român (PNR) 1992

6. Partidul Socialist din Moldova (PSM) 1992

7. Partidul Reformei (PRM) 1993

8. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) 1993

9. Partidul Democrat din Moldova (PDM) 1997

10. Mişcarea Profesioniştilor “Speranţa-Надежда” (MP 1997


“Speranţa-Надежда”)
11. Mişcarea social-politică “Forţa Nouă” 1997

12. Partidului Socialiştilor din Republica Moldova (PSRM) 1997

13. Partidul Dreptăţii Social-Economice din Moldova (PDSEM) 1997

14. Noul Partid Naţional Moldovenesc (NPNM) 1998

16. Mişcarea social-politică Republicană “Ravnopravie” 1998

16. Partidul Ţărănesc Creştin Democrat din Moldova (PŢCDM) 1999

17. Partidul Republican din Moldova (PRM) 1999

18. Uniunea Muncii (UM) 1999

19. Uniunea Centristă din Moldova (UCM) 2000

20. Partidul Social-Liberal (PSL) 2001

21. Partidul “Alianţa «Moldova Noastră»” (PAMN) 2003

125
Anexa 2. Participarea partidelor la alegeri

№ PARTIDE 1994 1995 1998 1999 2001 2003 2005


parl. local. parl. local. parl. local. parl.
% % % % % % %
1. Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD) B.1 - B. 6,892 / 5,593 8,24 8,904 / 6,355 9,07

2. Partidul Social-Democrat din Moldova b.6 3,097 / 2,588 1,86 b. 2,47 b. 2,92
(PSDM)
3. Partidul Agrar din Moldova (PAM) 43,18 50,95 / 61,37 3,63 b. 1,16 2,60 / 2,65 -

4. Partidul Ecologist “Alianţa Verde” din 0,40 b. b. b. - b. -


Moldova (PEMAVE)
5. Partidul Naţional Român (PNR) 0,94 - - - b. - -

6. Partidul Socialist din Moldova (PSM) B. B. b. 0,60 / 0,71 b. 0,20 / 0,19 b.

7. Partidul Reformei (PRM) 2,36 - 0,54 - b. b. -

8. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova - 16,32 / 8,00 30,01 B. 50,07 48,07 / 44,90 45,98
(PCRM)
9. Partidul Democrat din Moldova (PDM) - - B. B. 5,02 7,67 / 8,64 B.

1
Se are în vedere participarea formaţiunii date în cadrul unui bloc electoral. Utilizarea majusculei presupune ponderea substanţială a partidului vizat în cadrul blocului
electoral, în condiţiile în care acesta a reuşit să promoveze în Parlament.
2
Consilieri judeţeni şi municipali.
3
Consilieri locali (sate şi oraşe).
4
Consilieri raionali şi municipali.
5
Consilieri locali (sate şi oraşe).
6
Se are în vedere participarea formaţiunii date în cadrul unui bloc electoral. Utilizarea acestei litere presupune ponderea mică a partidului vizat în cadrul blocului electoral, şi /
sau acumularea de către acest bloc a unui procent nesemnificativ de voturi.
7
Este cazul consilierilor raionali.
8
Este cazul consilierilor locali (sate şi oraşe).

126
10. Mişcarea Profesioniştilor “Speranţa- - - b. b. b. 0,18 / 0,22 -
Надежда” (MP “Speranţa-Надежда”)
11. Mişcarea social-politică “Forţa Nouă” - - b. b. b. - / 0,02 -

12. Partidului Socialiştilor din Republica Moldova - - 0,59 b. b. - / 0,17 b.


(PSRM)
13. Partidul Dreptăţii Social-Economice din - - 1,95 - / 0,15 - - 1,66
Moldova (PDSEM)
14. Noul Partid Naţional Moldovenesc (NPNM) - - - b. b. - -

16. Mişcarea social-politică Republicană - - - 0,30 / 0,07 0,44 0,85 / 0,43 2,83
“Ravnopravie”
16. Partidul Ţărănesc Creştin Democrat din - - - - 0,27 - 1,37
Moldova (PŢCDM)
17. Partidul Republican din Moldova (PRM) - - - - b. 0,08 / 0,06 0,04

18. Uniunea Muncii (UM) - - - - b. - 0,92

19. Uniunea Centristă din Moldova (UCM) - - - - b. 1,59 / 1,84 0,75

20. Partidul Social-Liberal (PSL) - - - - - b. B.

21. Partidul “Alianţa «Moldova Noastră»” - - - - - B. B.


(PAMN)

127
Anexa 3. Depersonalizarea partidelor politice

№ PARTIDE LIDERII I.1 II.2

1. Partidul Popular Creştin-Democrat 1. I.Hadârcă + -


(PPCD) 2. M.Druc
3. I.Roşca
2. Partidul Social-Democrat din Moldova 1. Copreşedinţi - A.Coşelev, + +
(PSDM) O.Nantoi, I.Negură
2. O.Nantoi
3. I.Muşuc
3. Partidul Agrar din Moldova (PAM) 1. D.Moţpan + +
2. A.Popuşoi
4. Partidul Ecologist “Alianţa Verde” din 1. Gh.Malarciuc + +
Moldova (PEMAVE) 2. I.Dediu
5. Partidul Naţional Român (PNR) 1. Gh.Ghimpu + +
2. I.Buga
3. D.Guţu
6. Partidul Socialist din Moldova (PSM) V.Morev - -

7. Partidul Reformei (PR) 1. A.Şalaru + -


2. M.Ghimpu
8. Partidul Comuniştilor din Republica V.Voronin - +
Moldova (PCRM)
9. Partidul Democrat din Moldova (PDM) D.Diacov - -

10. Mişcarea Profesioniştilor “Speranţa- V.Florea - -


Надежда” (MP “Speranţa-Надежда”)
11. Mişcarea social-politică “Forţa Nouă” V.Pleşca - -
(MSP “Forţa Nouă”)
12. Partidului Socialiştilor din Republica Copreşedinţi: V.Abramciuc, - -
Moldova (PSRM) E.Smirnov
13. Partidul Dreptăţii Social-Economice din 1. M.Liviţchi + -
Moldova (PDSEM) 2. N.Alexei
14. Noul Partid Naţional Moldovenesc I.Ţurcanu - -
(NPNM)
16. Mişcarea social-politică Republicană V. Klimenko - -
“Ravnopravie” (MSPR “Ravnopravie”)
16. Partidul Ţărănesc Creştin Democrat din 1. V.Reus + -
Moldova (PŢCDM) 2. N.Andronic
17. Partidul Republican din Moldova (PRM) V.Efremov - -

18. Uniunea Muncii (UM) Gh.Sima - -

1
Capacitatea de a supraveţui dispariţia fondatorului. Cu semnul (+) sunt desemnate formaţiunile social-politice ce au
reuşit să depăşească “criza de succesiune” fără a determina dispariţia partidului. Cu semnul (-): partidele ce nu şi-au
schimbat liderii.
2
Primatul instituţionalului asupra personalului. Semnul (+) este atribuit formaţiunilor ce nu se identifică total cu liderul
lor. Cu (-) sunt desemnate partidele ce sunt “înghiţite” de liderii lor, în opinia autorilor.

128
19. Uniunea Centristă din Moldova (UCM) 1. I.Morei + -
2. V.Bajureanu
3. M.Petrache
20. Partidul Social-Liberal (PSL) O.Serebrian - +

21. Partidul “Alianţa «Moldova Noastră»” Copreşedinţi – D. Braghiş, V.Untilă, - -


(PAMN) S.Urechean.

129
Anexa 4. Volatilitatea electorală în cazul sistemului de partide din Republica Moldova

PARTIDUL 1998 2001


(%) (%)
Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) 30,01 50,07

Partidul Popular Creştin-Democrat (PPCD) ~6 1 8,24

Partidul Democrat din Moldova (PDM) 18,162 5,02

Partidul Renaşterii şi Concelierii din Moldova (PRCM) ~13,443 5,79

Partidul Agrar din Moldova (PAM) 3,63 1,16

Partidul Social-Democrat din Moldova (PSDM) 1,86 2,47

Alianţa Forţelor Democratice4 (AFD) 2,24 4,55

Altele5 24,68 22,7

1
Cifra este introdusă în tabel cu aproximaţie din cauza că la electorala 1998 PPCD-ul (pe atunci FPCD) se afla în cadrul
Convenţiei Democrate din Moldova. Cele 6% adoptate pentru acest studiu reies din numărul de mandate (8) acordate
creştin-democraţilor în cadrul blocului electoral.
2
Pentru alegerile din 1998 s-a prezentat Blocul pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă, creat în jurul Mişcării
pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă (actualul Partid Democrat din Moldova).
3
În electorala 1998 era componenta principală a blocului electoral Convenţia Democrată din Moldova.
4
Alianţa Forţelor Democratice reprezintă un bloc electoral format în baza Partidului Naţional Liberal şi a Partidului
Naţional Ţărănesc Creştin-Democrat. Pentru alegerile din 2001 aceste formaţiuni politice s-au prezentat separat. Cifra
din tabel exprimă suma rezultatelor obţinute de aceste două partide.
5
Partidele din categoria “Altele” au participat numai în una din cele două alegeri sau au câştigat mai puţin de un
procent în cadrul scrutinelor.

130
Anexa 5. Voturi acumulate de concurenţii electorali pe judeţe (%), în cadrul campaniei elctorale 20011
Concurenţi

U.T.A.G.
Chişinău

Chişinău
Ungheni
Lăpuşna

Taraclia
electorali

Tighina
Soroca
Edineţ
Cahul

Orhei

Mun.
Bălţi

Jud.
Partidul Popular 4,56 8,48 13,09 4,77 9,28 8,03 6,51 1,22 6,71 9,45 11,95 0,32
Creştin-Democrat (PPCD)
Partidul Comuniştilor din 55,29 41,55 43,61 59,17 47,07 44,50 53,97 71,77 42,71 43,86 47,05 80,55
Republica Moldova (PRCM)
Partidul Democrat din 3,99 5,95 5,13 5,23 5,68 6,10 5,66 3,44 4,16 4,99 4,73 4,77
Moldova (PDM)

1
Electorala 2001. Documente şi cifre cu privire la alegerile Parlamentului Republicii Moldova. // Comisia Electorală Centrală. / Centru Republican de Informatică. –
Chişinău, 2001, p.277-280. (488p.)

131
Anexa 6. Poziţionarea partidelor politice1

№ PARTIDE I. II. III. IV. V. VI. VII. VIII.


1. Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD) 10 16 20 18 16 19 17 10

2. Partidul Social-Democrat din Moldova (PSDM) 7 8 10 5 9 13 4 5

3. Partidul Agrar din Moldova (PAM)


4 4 5 4 5 2 1 17
4. Partidul Ecologist “Alianţa Verde” din Moldova (PEMAVE)
8 12 11 10 11 12 10 8
5. Partidul Naţional Român (PNR)
15 16 18 18 18 20 20 10
6. Partidul Socialist din Moldova (PSM) 1 3 2 3 2 2 1 4

7. Partidul Reformei (PRM) 15 17 15 15 17 19 17 9

8. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) 3 5 5 (18) 2 5 1 2 5 (14)

9. Partidul Democrat din Moldova (PDM) 8 15 14 5 16 13 3 7

1
Tabelul cuprinde repartizarea partidelor politice din Republica Moldova în baza segmentului relaţional “stânga-dreapta”. Studiul s-a înfăptuit în baza a opt criterii de
departajare. În selectarea acestora s-a ţinut cont atât de experienţa internaţională, cât şi specificul sistemului pluripartidist moldovenesc. Evaluarea se face în baza sistemului
se la 1 (stânga) la 20 (dreapta).Parametrii de departajare sunt următorii:
1. Economic (intensitatea politicii sociale). Politică socială maximalistă (1); Politică socială minimalistă (20);
2. Economic (atitudinea faţă de proprietate). Controlul statului, proprietate publică dominantă (1); Proprietate privată, privatizare (20);
3. Opţiunea integraţionistă (Integrarea europeană). Împotriva integrării în UE (1); Pentru UE (20);
4. Religia şi politica. Susţine principii seculare, laice (1); Susţine principii creştine în politică (20);
5. Rolul societăţii civile. Rolul major al statului în dirijarea societăţii (1); Iniţiativa privată a cetăţenilor (20);
6. Atitudinea faţă de trecutul comunist. Viziune pozitivă (1); Atitudine negativă (20);
7. Politica naţională. Internaţionalism (1); Promovează identitatea naţională română(20);
8. Urban vs. Rural. Promovează interesele alegătorului urban (1); Promovează interesele alegătorului rural (20).

132
10. Mişcarea Profesioniştilor “Speranţa-Надежда” (MP 4 5 6 2 4 3 2 2
“Speranţa-Надежда”)
11. Mişcarea social-politică “Forţa Nouă” 8 14 11 8 14 15 7 7

12. Partidului Socialiştilor din Republica Moldova (PSRM) 6 4 3 2 5 9 1 4

13. Partidul Dreptăţii Social-Economice din Moldova (PDSEM) 2 5 9 14 5 2 7 10

14. Noul Partid Naţional Moldovenesc (NPNM) 9 16 14 12 14 18 17 11

16. Mişcarea social-politică Republicană “Ravnopravie” 2 2 1 2 3 2 1 5

16. Partidul Ţărănesc Creştin Democrat din Moldova (PŢCDM) 8 17 15 16 17 16 10 18

17. Partidul Republican din Moldova (PRM) 4 14 7 8 10 5 3 4

18. Uniunea Muncii (UM) 5 4 5 2 4 8 3 2

19. Uniunea Centristă din Moldova (UCM) 11 12 12 8 15 10 7 10

20. Partidul Social-Liberal (PSL) 9 17 20 8 18 19 9 8

21. Partidul “Alianţa «Moldova Noastră»” (PAMN) 6 15 17 9 17 17 13 8

133
Anexa 7. Orientarea doctrinară a partidelor din Republica Moldova1

№ PARTIDE Orientarea doctrinară

1. Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD) Creştin-democraţia

2. Partidul Social-Democrat din Moldova (PSDM) Social-democraţia

3. Partidului Democrat Agrar din Moldova (PDAM)


Socialism agrar
4. Partidul Ecologist “Alianţa Verde” din Moldova (PEMAVE)
Ecologismul
5. Partidul Naţional Român (PNR)
Naţionalismul
6. Partidul Socialist din Moldova (PSM) Socialismul

7. Partidul Reformei (PRM) Creştin-democraţia

8. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) Comunismul

9. Partidul Democrat din Moldova (PDM) Social-democraţia

10. Mişcarea Profesioniştilor “Speranţa-Надежда” (MP Socialism


“Speranţa-Надежда”)
11. Mişcarea social-politică “Forţa Nouă” Neoliberalismul

12. Partidului Socialiştilor din Republica Moldova (PSRM) Socialismul democratic

13. Partidul Dreptăţii Social-Economice din Moldova (PDSEM) Socialismul

14. Noul Partid Naţional Moldovenesc (NPNM) Naţionalism

16. Mişcarea social-politică Republicană “Ravnopravie”


Socialism / naţionalism
16. Partidul Ţărănesc Creştin Democrat din Moldova (PŢCDM) Creştin-democraţia, ţărănism

17. Partidul Republican din Moldova (PRM) Socialism

18. Uniunea Muncii (UM) Socialism

19. Uniunea Centristă din Moldova (UCM) Social-democraţie

20. Partidul Social-Liberal (PSL) Social-Liberalism

21. Partidul “Alianţa «Moldova Noastră»” (PAMN) Social-Liberalism

1
Doctrinele partidelor au fost deduse în baza programelor politice ale acestora.

134
Anexa 8. Dacă duminica viitoare s-ar organiza alegeri pentru Parlamentul Moldovei, cu ce
formaţiune politică sau candidat independent aţi vota?1

Noiembrie 2001 Noiembrie 2004


Partidul Comuniştilor din 38,9% Partidul Comuniştilor din 39,7%
Republica Moldova Republica Moldova
Partidul Popular Creştin- 4,6% Alianţa “Moldova Noastră” 9,5%
Democrat Partidul Popular Creştin- 7,5%
Alianţa Braghiş 4,6% Democrat
Partidul Social-Democrat 2,0% Partidul Democrat 2,3%
Partidul Democrat 1,2% Partidul Social-Democrat 2,0%
Partidul Forţelor Democratice 1,0% Partidul Social-Liberal 1,5%
Partidul Renaşterii şi 0,8% Partidul Democrat Agrar 0,8%
Concelierii Alt partid 0,2%
Partidul Democrat Agrar 0,7% Un candidat independent 0,2%
Partidul Social Liberal 0,4% Nici un partid sau candidat 6,3%
Mişcarea Social Politică “Plai 0,3% independent
Natal” Nu ştiu 26,5%
Uniunea Social Liberală “Forţa 0,1% Nu răspund 3,2%
Moldovei”
Alt partid 0,7%
Un candidat independent 2,6%
Nici un partid sau candidat 7,8%
independent
Nu ştiu 27,0%
Nu răspund 7,3%

1
Barometrul de Opinie Publică. Republica Moldova (Noiembrie 2001, 2004). / Institutul de Politici Publice. – Chişinău,
2001, 2004.

135
REZUMAT

la teza de doctor în ştiinţe politice “Instituţionalizarea partidelor politice din Republica Moldova:
studiu interdisciplinar” elaborată la Catedra de Ştiinţe Politice şi Administrative a Universităţii de
Stat din Moldova de către Igor Bucataru, specialitatea 23.00.01 – Teoria, metodologia şi istoria
politologiei; instituţii şi procese politice

Lucrarea de faţă reprezintă un studiu ştiinţific a gradului de instituţionalizare a partidelor


politice din Republica Moldova. În acest scop, în primul rând s-a realizat o sinteză a informaţiei de
natură teoretico-metodologică cu referinţă la tema dată, după care s-a recurs la o analiză a gradului
de dezvoltare a partidelor politice moldoveneşti, în baza surselor teoretico-metodologice acumulate.
Autorii au atras atenţia asupra unor astfel de aspecte ale instituţionalizării partidelor politice ca :
istorico-cultural, politico-sociologic şi politico-juridic.
Actualitatea cercetării întreprinse se originează în importanţa instituţiei de partid pentru
procesul de democratizare a societăţii. Semnificaţia teoretică deosebită a lucrării este asigurată, în
mod aparte, de abordarea interdisciplinară a subiectului investigat. Baza empirică a lucrării o
constituie monografiile, manualele, dicţionarele, articolele ştiinţifice şi publicistice aparţinând atât
autorilor străini cât şi celor din Republica Moldova. Un rol aparte revine actelor normative
naţionale cu referinţă la activitatea partidelor politice.
Conţinutul lucrării este structurat în două capitole ce reflectă pe deplin scopul propus de
autori. Primul capitol este unul de natură teoretico-metodologică, iar cel de al doilea practico-
aplicativă. În prima parte a tezei se analizează conceptele de “instituţie”, “instituţionalizare politică”
şi “instituţionalizare a partidelor politice”. Cel de al doilea capitol cuprinde analiza gradului de
instituţionalizare a partidelor politice din Republica Moldova, în particular, şi a sistemului
pluripartidist - în general.
Concluziile şi recomandările, deduse în rezultatul investigaţiilor efectuate, sunt binevenite
pentru procesul de consolidare a sistemului de partide din Republica Moldova. Ele sunt adresate
organizaţiilor social-politice din Republica Moldova, structurilor ştiinţifice şi de învăţământ,
precum şi factorilor decizionali din domeniul legislativ.

136
SUMMARY

on the thesis for the Doctor’s degree in Political Science, Topic: “Institutionalization of
political parties in Republic of Moldova: interdisciplinary study” Author: Igor Bucataru
Realized: at the chair of Political and Administrative Sciences of Moldovian State
University Specialty 23.00.01 – Theory, methodology and history of Political Science; political
institutions and processes

The present project presents a scientific investigation on the degree of political parties’
institutionalization in the Republic of Moldova. For this purpose, first of all there is given a
synthesis of information referring to the topic, which is followed by an analysis of the development
degree of the Moldavian political parties on the basis of accumulated theoretic-methodological
sources. The authors paid their attention on some of such aspects of institutionalization of political
parties as: historic-cultural, politico-sociologic and politico-juridical.
The actuality of research is organized according to the significance of the party’s institution
in the process of society democratization. The specific theoretical importance of the work is provide
by the interdisciplinary approach of the investigated subject. The empiric basis of work is presented
by monographs, manuals, dictionaries, scientific and publicist articles, written either by foreign or
Moldavian authors. The national normative acts have a definite role referring to the political parties.
The content of this work is structured in three chapters, which fully reflect the author’s
purpose. The first Chapter is one of the theoretic-methodological nature, and the others are
praxiologicals. In the first part of the theses there are analyzed such conceptions as “institution”,
“political institutionalization”, “ political parties’ institutionalization”. The second and the third
Chapter presents, in particular, the analysis of the degree of political parties’ institutionalization in
the Republic of Moldova and the multi-party system, in general.
All the conclusions and recommendations, deduced in the results of the recent investigation,
are welcomed for the process of consolidation of the parties system in the Republic of Moldova.
They are addressed to the social-political organizations from the Republic of Moldova, scientific
and educational institutions, and also to the decision factors from the legislative domain.

137
РЕЗЮМЕ

к докторской диссертации на соискание ученой степени доктора политических наук


«Институционализация политических партий Республики Молдова: междисциплинарное
исследование», выполненной Игорем Букатару на Кафедре Политических и
Административных Наук Молдавского Государственного Университета по специальности
23.00.01 – Теория, методология и история политологии; политические институты и
процессы

Данная диссертация является научным исследованием уровня институционализации


политических партий Республики Молдова. С этой целью во-первых, осуществлен синтез
теоретико-методологической информации по данной теме, во-вторых - был проанализирован
уровень развития молдавских политических партий, на базе выделенных теоретико-
методологических источников. Автор сконцентрировал свое внимание на таких аспектах как:
историко-культурный, политико-социологический, политико-правовой.
Актуальность проведенного исследования связано со значимостью института партии
в процессе демократизации общества. В особенности, теоретическая значимость работы
заключается в использовании междисциплинарного подхода. Эмпирической базой
диссертации стали монографии, учебники, словари, научные и публицистические статьи
которые принадлежат как иностранным авторам, так и авторам из Республики Молдова.
Отдельную роль играют и национальные нормативные акты о деятельности политических
партий.
Содержание работы структурировано в трех главах, в которых отражена цель
предложенная авторами. Первая глава является теоретико-методологической, а вторая и
третья - практико-прикладные. В первой части диссертации анализируются такие концепты
как «институт», «политическая институционализация» и «институционализация
политических партий». А последние главы содержат анализ уровня институционализации
политических партий Республики Молдова, в частности, и молдавской партийной системы, в
общем.
Выводы и рекомендации, сделанные на базе проведенных исследований, являются
благоприятными для процесса консолидации партийной системы Республики Молдова. Они
адресованы социально-политическим организациям, научным и образовательным
структурам и органам законодательной власти Республики Молдова.

138
CUVINTE CHEIE

Partid politic, instituţie, instituţionalizare politică, instituţionalizarea partidelor politice,


abordare sociologică, abordare juridică, instituţionalizare politico-juridică, instituţionalizare
politico-sociologică, instituţionalism, adaptibilitatea, complexitatea, autonomia, coerenţa, geneza
partidelor, partide istorice, cultura politică, sistem de partide, pluripartidism, monopartidism,
vechimea partidelor, depersonalizarea, structurarea ideologică, doctrina politică, legitimitatea
partidelor, activismul electoratului, reglementare juridică, înregistrarea partidelor, finanţarea
partidelor, reprezentare proporţională, scrutin electoral mixt, pragul electoral.

Political parties, institution, political institutionalization, institutionalization of political


parties, sociological approach, juridical approach, politico-sociological institutionalization, politico-
juridical institutionalization, institutionalism, adaptability, complexity, autonomy, coherence,
genesis of parties, historical parties, political culture, party system, multiparty system, one party
system, age of parties, depersonalization, ideological structure, political doctrine, legitimates
parties, activity of electorate, juridical settle, the registration of parties, the finance of parties,
proportional electoral system, mixed electoral system, electoral meter.

Политическая партия, институт, политическая институционализация,


институционализация политических партий, социологический подход, юридический подход,
политико-юридическая институционализация, политико-социологическая
институционализация, институционализм, адаптация, сложность, автономность,
последовательность, партогенезис, исторические партии, политическая культура, партийная
система, многопартийность, однопартийность, возраст партий, деперсонализация,
идеологическая структура, политическая доктрина, легитимность, активность электората,
юридическая регламентация, регистрация партий, финансирование политических партий,
пропорциональная система выборов, смешанная система выборов, избирательный порог.

139
LISTA ABREVIERILOR
(în ordinea apariţiei în text):
1. PNM - Partidul Naţional Moldovenesc;
2. PCUS - Partidul Comunist al Uniunii Sovietice;
3. RSSM - Republica Sovietică Socialistă Moldovenească;
4. PCM - Partidul Comunist din Moldova;
5. FPM - Frontul Popular din Moldova;
6. PDAM - Partidul Democrat Agrar din Moldova;
7. PNŢCD - Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat;
8. OSTK – Consiliul Unit al Colectivelor de Muncă;
9. PPCD - Partidul Popular Creştin-Democrat;
10. PAM - Partidul Agrar din Moldova;
11. PSDM - Partidul Social-Democrat din Moldova;
12. PEMAVE - Partidul Ecologist “Alianţa Verde” din Moldova;
13. PNR - Partidul Naţional Român;
14. PSM - Partidul Socialist din Moldova;
15. PR - Partidul Reformei;
16. PCRM - Partidul Comuniştilor din Republica Moldova;
17. PDM - Partidul Democrat din Moldova;
18. MP “Speranţa-Надежда” - Mişcarea Profesioniştilor “Speranţa-Надежда”;
19. MSP “Forţa Nouă” - Mişcarea social-politică “Forţa Nouă”;
20. PSRM - Partidului Socialiştilor din Republica Moldova;
21. PDSEM - Partidul Dreptăţii Social-Economice din Moldova;
22. NPNM - Noul Partid Naţional Moldovenesc;
23. MSPR “Ravnopravie” - Mişcarea social-politică Republicană “Ravnopravie”;
24. PŢCDM - Partidul Ţărănesc Creştin Democrat din Moldova;
25. PRM - Partidul Republican din Moldova;
26. UM - Uniunea Muncii;
27. UCM - Uniunea Centristă din Moldova;
28. PSL - Partidul Social-Liberal;

140
29. PAMN - Partidul “Alianţa «Moldova Noastră»”;
30. PFD - Partidul Forţelor Democratice;
31. ASDM - Alianţa Social-Democrată din Moldova;
32. PL - Partidului Liberal;
33. AIRM - Alianţa Independenţilor din Republica Moldova;
34. MSPACR - Mişcărea social-politice “Alianţa Civică pentru Reforme”;
35. PDSF - Partidul Democraţiei Sociale “Furnica”;
36. MSPPN - Mişcarea social-politică “Plai Natal”;
37. PDPM - Partidul Democrat-Popular din Moldova;
38. LCDF - Liga Creştin-Democrată a Femeilor;
39. LNTM - Liga Naţională a Tineretului din Moldova;
40. PRCM - Partidul Renaşterii şi Concilierii din Republica Moldova;
41. USLFM - Uniunea Social-Liberală "Forţa Moldovei";
42. PNL - Partidului Naţional Liberal;
43. MOD - Mişcărea social-politică “Pentru Ordine şi Dreptate”;
44. U.T.A.G. - Unitatea Teritorial-Administrativă Gagauzia;
45. URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste;
46. RP -Reprezentarea Proporţională;
47. ENVP - effective number of party votes sau numărul efectiv de partide electorale;
48. ENPS - effective number of party seats sau numărul efectiv de partide parlamentare;
49. ONG – organizaţii neguvernamentale (nonguvernamentale);
50. ADEPT - Asociaţia pentru Democraţie Participativă;
51. CAPTES - Centrul de Analiză Politică şi Tehnologii Sociale;
52. ITS - Institutul Tehnologiilor Sociale.

141