1

ORIGINEA ŞI MOTIVAŢIA MONAHISMULUI ANAHORETIC

Stylianos Papdopoulos spune că „monahismul este o formă de autentică viaţă

bisericească...el nu numai că s-a născut în Biserică, ci constituie Biserica..”
Prin urmare, monahismul
- a fost şi a rămas una dintre formele în care s-a concretizat şi manifestat
viaţa Bisericii
- are acelaşi ideal ca şi Biserica, iar atingerea lui se face după modelul
arătat de Hristos, al „căii celei strâmte” (Mt.7, 13-14). Această cale, spun
exegeţii, deşi e cea mai grea, e cea mai sigură, care nu dă posbitatea
rătăcirilor.
Mohanii au ales „calea strâmtă” pentru a împlini voia lui Dumnezeu cu eforturi
mai mari decât ale celorlalţi creştini.

Ei au ales:

castitatea totală şi fecioria,

renunţarea la bani şi avere prin votul sărăciei, ,,,,
au renunţat la slava deşartă şi au ales ascultarea necondiţionată faţă de
duhovnic.

Toate acestea le-a împatimit în smerenie, considerând că voturile monahale

nu-i situează deasupra altor credincioşi ai Bisericii.
Toţi marii asceţi trăiau cu grija permanentă că nu se vor mântui, în ciuda
nevoinţelor lor şi a voturilor monahale. (Sf. Pahomie şi ucenicii săi, Teodor şi
Horsiezius).

Alţii au părăsit comunitatea total sau renunţând la statutul social dobândit, la

căsătorie, la afirmarea personalităţii pe plan social sau la agonisirea de
bunuri, pentru a se pune în slujba lui Dumnezeu.
Cei care au ales această cale se rugau mai mult, privegheau mai
mult,munceau mai mult în folosul altora, îngrijeau bolnavi, educau copii sau
munceau în orice domeniu social al comunităţii.
Idealul comun al acestor era îndumnezeirea.

Biserica nu şi-a pus niciodată problema timpului şi locului apariţiei monahilor

în sânul ei şi nici a monahismului ca instituţie.
O preocupare în acest sens au avut-o teologii occidentali (intre care cei mai
prolifici au fost protestanţii, care „neavând monahism în confesiunea lor, au
căutat originea monahismului, de cele mai multe locuri în alte locuri decât în
sânul Bisericii.”- V. Răducă)
 2

Originea primelor forme de monahism

Cu privire la aceasta, părerile sunt împărţite:

1. După unii spun că originea e în Palestina în instituţia nazoreatului de la

evrei. Nazoreatul s-a intemeiat pe preoţia născută şi prin mandat. Primul
nazoreu este Samson, în Vechiul Testaemnt, iar în Noul Testaemnt,
Sf.Ioan Botezătorul.
Originea monahismului creştin nu poate fi găsită în instituţia naziratului evreiesc,
pentru că aceştia nu trăiau exclusiv în singurătate, în pustiu.

2. Alţii consideră că a apărut în rândul eremiţilor descendenţi ai Sf. Ilie, care

au dus o viaţă în singurătate în Muntele Carmel.

Această opinie nu poate fi împărtăşită, chiar dacă o parte dintre ei au renunţat la

Legea evreiască şi au urmat modelul creştin de desâvârşire.

3. Alţii consideră că monahismul şi-ar avea originea în comunităţile evreieşti

(cvasimonahale) de la Qumran (Palestina) şi în comunităţile terapeuţilor
evrei din Alexandria Egiptului, care duceau o viaţă de rugăciune, de
meditaţia şi sărăcie.

Nu există suficiente dovezi care să ducă la concluzia că monahismul şi-ar

avea originea în comunităţile cvasimonahale evreieşti.
Dacă ar fi fost aşa, la momentul constatării existenţei monahismului, acesta
ar fi trebuit să fie deja organizat în instituţii, ar fi funcţionat în baza unui sistem
şi norme, rânduieli precise. Călugării creştini „ar fi avut totul de-a gata”. În
mod normal, existenţa lor ar fi trebuit să fie consemnată în vreun fel, dar
aceste dovezi nu există.
În plus, comunitatea de la Qumran a fost distrusă în anul 68. p. Hristos, iar
cei care au scăpat au fost ucişi în războaiele dintre anii 132-135 p.Hristos.
În secolul III, când au apărut primele semne ale existenţei anahoreţilor,
esenienii nu mai erau în această zonă. În plus, locuitorii din Qumran aveau
preocupări teoretice şi mistice, în timp ce anahoreţii creştini erau animaţi de
preocupări practice; ei erau oameni simpli, nu teoreticieni.

In concluzie, se consideră că primele forme de monahism au apărut în

interiorul comunităţilor, ca practici asumate individual, şi în jurul comunităţilor
creştine, apoi în singurătatea pustiului.

În ceea ce priveşte monahismul egiptean, se spune că acesta a apărut sub

influenţa preoţilor egipteni care trăiau în singurătate pe lângă diverse temple.
 3

Unii monahi, eremiţi, creştini, între care Sf: Antonie cel Mare, şi-au găsit
primele locuinţe în templele păgâne ruinate. Ei erau oameni simpli, în multe
cazuri, neştiutori de carte, care nu aveau noţiuni ezoterice. De aceea, ei nu
pot fi confundaţi cu eremiţii templelor păgâne, care erau exponenţii culturii
egiptene vechi de mii de ani şi care erau în ştiinţele oculte egiptene.

MOTIVATIA monahismului creştin se găseşte în interiorul Bisericii, în ciuda

asemănărilor care ar exista între monahismul creştin şi unele forme de trăire
în singurătate din spaţiul necreştin sau precreştin (ex. Esenienii din Qumran
(sec. I-II. i.H) erau adepţi ai lui Moise şi îl aşteptau pe Mesia ca pe un rege
care sa-i salveze de păgânătate. (((În timpul lui Isus existau patru grupuri
religioase importante: fariseii, saduceii, zeloţii şi esenienii. Al patrulea grup,
cel al esenienilor, nefiind niciodată menţionat în Noul Testament, a rămas cel
mai obscur şi necunoscut dintre toate, încât ne face să credem că era o
grupare nesemnificativă de persoane şi că, mai ales, avea importanţă
scăzută în panorama religioasă şi politică din epoca aceea..)))

Profesorul Sava Agourides:

1. În primele două secole, Biserica nu a cunoscut monahismul, ci un fel

„entuziasm eshatologic” ce a generat un ascetism eshatologic, „care a
produs foarte devreme aşteptarea celei de-a doua veniri a Mântuitorului şi
a înnoirii lumii”, spune profesorul Sava Agourides.
2. Acest tip de ascetism a fost întreţinut de anumie idei ale Sf. Pavel şi Ioan
Evanghelistul şi a suferit unele influenţe ascetice greco-romane. În timp, în
anumite condiţii socio-culturale, în care lumea alerga după bunuri
materiale, acest tip de ascetism eshatologic a dus la apariţia
monahismului în sec. III. Aceşti oameni foarte sensibili fugeau de avere,
de căsătorie, de implicare în lumea socială, punând mai presus de toate
Împărăţia ce urma să vină.
3. El mai spune că era vorba de o elită duhovnicească în interiorul instituţiei
Bisericii, care ţinea la standardul unei realităţi viitoare, şi nu al unei vieţi
prezente, care nu avea legătură cu trasăturile fundamenale ale nădejdii
ieşite din Sfintele Scripturi.

Ideea susţinută de Sava Agourides, potrivit căreia motivaţia mohahismului s-

ar găsi în „entuziasmul eshatologic” creştin, vine şi întăreşte punctul de
vedere al Ortodoxiei că motivaţia fundamentală a monahismului se găseşte în
interiorul Bisericii şi nu în afara ei. Simpla retragere din lume nu înseamnă
monahism( au fost situaţii diverse care au determinat retragerea din lume:
persecuţii, recrutare în armată, fiscalitate,etc).
 4

Profesorul Sava Agourides vorbeşte şi despre unele influenţe gnostice greco-

romane, care ar fi dus, în contextul social al vremii, la apariţia monahismului.

Acest punct de vedere nu poate fi impărtăşit din două motive:

1. Părinţii monahismului, în special cel egiptean, nu aveau relaţii cu mediul
greco-roman;
2.
- nu cunoşteau nici latina, nici greaca, aşa încât să fie influenţaţi.
- Sfinţii Antonie şi Pahomie sunt exemple clare în această privinţă.

2. Gnosticii promovau fuga pentru că ei considerau că lumea fizică şi socială

este rea (erau anticosmişti şi antisomatici, in sensul că ei credeau că lumea şi
trupul sunt rele). Anahoreţii creştini nu părăseau lumea pe condiserentul că
ea e condusă de spirite rele care o strică şi o fac rea, aşa cum credeau
gnosticii.
Anahoreţii se retrăgeau pentru a se păzi de păcat, în vederea mântuirii.
Uneorii ei veneau din pustie pentru a-i apăra pe creştinii persecutaţi în cetăţi
sau pentru a apăra Biserica de eretici.

2. Cu privire la elitismul duhovnicesc, primii anahoreți şi călugări nu au avut

deloc ideea că ar reprezenta o elită.
Dimpotrivă,
-de multe ori laicii erau consideraţi mai înduhovniciţi şi erau daţi ca exemplu
de desăvârşire (cazul Sf. Antonie şi al curelarului din Alexandria);
- Sf. Pahomie nu a permis călugărilor din comunitate sa să fie preoţi. Lucrările
sfinte ale preoţiei erau savârşite de preoţi din comunităţile laice, punând
preoţia deasupra călugăriei şi pe aceştia nedemni pentru a sluji.

Ideea că monahismul ar reprezenta o elită a apărut mai târziu în mentalitatea

monahală, care probabil a fost alimentată de laici din evlavie pentru aceştia şi
de teoreticienii monahismului instituţionalizat.

3. Cu privire la faptul că anahoreţii făceau din principiile Împărăţiei Lui

Dumnezeu criterii ale vieţii în trup, părerea profesorului Sava Agourides
este umanim împărtăşită.
 5

Sf. Ioan Casian

Susţinea, în „Conferinţele sale, că monahismul îşi are originea în comuntăţile din

Ierusalim.
Această supoziţie e contrazisă de faptul că, iniţial, creştinii din Ierusalim aveau o
viaţă de obşte, dar nu monahală.
Ei erau oameni evlavioşi, dar în mare parte aveau familii.
Primele comunităţi creştine nu au fost monahale, ceea ce însemană că tipul de
comunitate creştină ideală nu era unul monahal.
În comunitatea din Ierusalim domnea duhul Evangheliei, Duhul lui Hristos, iar
comunitatea monahală duce Duhul lui Hristos şi în afara comunităţii de creştini.
Viaţa monahului avea ca scop trărirea în Duhul Evangheliei, urmând căi mai
exigente, însă nu diferite de cele ale comunității.. Scopul celor două comunităţi
era acelaşi: viaţa în Hristos, doar asprimea căii alese pentru atingerea acestui
scop era diferită.

Prin urmare, suntem convinşi că:

- originea monahismului creştin este în Hristos,
- în modelele de viaţă curată existente în istoria sfântă a Vechiului şi Noului
Testament,
- şi în râvna celor cu vocaţii speciale din cadrul Bisericii.

Mohanismul îşi are originea

- în interiorul Bisericii,
- în modelele de viaţă consacrată şi angajată în totalitate în vedeea
idealului ce urmează a fi atins
- în modelele oferite de Hristos însuşi, de Sfânta Fecioară şi de persoanele
alese din istoria sfântă a Noului şi Vechiului Testament.

Monahismul se aseamănă cu unele forme monahale din afara spaţiului

creştin, pentru că o parte a eforturilor monahilor erau valori general-umane, în
afara sistemeleor filozofice sau religioase. Asemănările cu alte forme
monahale nu constituie un motiv care să ne ducă la ideea că acestea ar sta la
originea monahismului.

Stylianos Papadopoulos.

Spune că în sec. IV, mohanismul apare ca o realitate suficient de puternică

pentru a duce la instituţionalizare. El spune că „Biserica a aşteptat epoca unei
relative libertăţi ca să pună în practică o altă latură harismatică energică a sa”
Această latură energică era formată de „trăirea anahoretică şi chinovială a
unui grup restrâns , care a voit să urmeze îngerilor ca doxologi ai lui
Dumnezeu”.
 6

Primii părinţi (Pahomie, Antonie cel Mare, Palamon, ect), după ce au trăit o
vreme în comunitate s-au retras tot mai departe de ea, până ce au ajuns în
pustie.

Cuvântul „monahism” nu e cunoscut în antichitate şi nici în primele veacuri

creştine.
„Monahism”
1. vine de la cuvântul „monahos” şi e folosit pentru prima dată de Simah
(traducător al Vechiului Testament, sec. II)) în textele din Gen. Şi în Ps.
67, spre a desemna singurătatea omului fără soţie.
2. Apoi, în sec II, , în „Evanghelia lui Toma” este folosit termentul „monah”,
având, atât sensul de „necăsătorit”, cât şi de „curat”, „sfânt”. Acest termen
reproduce cuvântul asiro-aramaic „ihidaya”, care îi desemna pe asceţi.
În a doua jumătate a sec. IV, la Afraate, cuvântul ihidaya va desemna ceata
fiilor sa au fecioarelor legământului, adică pe cei sau cele afierosite în slujirea
Bisericii.

3.Tradus ca adjectiv, „monahos” mai înseamnă „singur”, unic.

Substantivizat el îl va desemna , în sec. II, pe ascetul celibatar (în sens de
văduv), sau fecior, care caută singurătatea şi separarea de lume.

Primele persoane cu viaţă monahală în Biserică au fost văduvele şi fecioarele

( la care face referire Sf. Pavel. )
“cât despre feciorie, n-am poruncă de la Domnul. Vă dau însă sfatul meu, ca
unul care am fost miluit de Domnul să fiu vrednic de crezare. Socotesc deci
că aceasta este bine pentru nevoia ceasului de faţă: Bine este pentru om să
fie aşa”

Ele au existat peste tot şi dintotdeauna în Biserică, chiar dacă la început

modul lor de viaţă nu a fost instituţionalizat.

Ulterior, monahii încep să se organizeze:

Instituţiile monahale feminine s-au oganizat în interiorul parohiilor sau în

imediata lor apropiere şi pe lângă centrele episcopale, pentru siguranţa pe
care le-o confereau comintăţile respective.

În Egipt, în sec. III, existau deja comunităţi monahale feminine organizate.

Ca exemplu edificator: Sf. Antonie şi-a încredinţat sora unei comunităţi de
fecioare, de călugăriţe, înainte de deveni ascet.
În secolul III, în Bizanţ, se organiza deja o comunitate monahală feminină
temeinică. În perioda Melaniei cea Batrînă, sec. III, fecioare şi familii bogate
îşi vindeau averile şi alegeau calea manastirilor. Era o practica a acelor
vremuri.
 7

Se pare că femeile s-au organizat în interiorul comunităţilor ecleziale sau în

imediata lor apropiere din prundenţă faţă de riscurile pe care le presupunea
pustia, consacrându-se activităţilor caritative.

La rândul lor, bărbaţii, duceau o viaţă monahală ascetică, fie în cadrul

comunităţilor fie pe lângă acestea.

Cuvântul „anahoret” vine de la verbul anahoreo, anahoro – care înseamnă

„a se retrage”, „ a se îndepărta”.
Prin urmare, anahoreţii erau asceţi care se retrăgeau în spaţiile locuite,
practicând viaţa monahală mai departe de comunităţile religioase sau,
eventual, în pustie.

Prin pustiu înţelegem loc, zonă nelocuită, nu neapărat deşert, pentru că, În
Egipt, monahii încep să se retragă în deşert sau semideşert.

Nu se cunoaşte cu precizie momentul în care asceţii creştini au ales să se

retragă în pustiu.

Au facut-o înainte de recunoaşterea creştinismului (313), dar şi după aceea.

Sfântul Pavel din Teba e primul anahoret cunoscut în Egipt.

Sf. Macarie, întemeietorul comunităţii din Schit, povesteşte că s-a întâlnit pe
la anul 330, în pustiu, cu doi barbaţi complet goi. Aceştia i-au spus că sunt
eremiţi în pustiu de mai bine de 40 de ani.

În sec. II, Sf.Fronton se retrăsese la Nitria, împreună cu 70 de mucenici.

În Palestina, la sfârşitul sec al II-lea, episcopul Narcis al Ierusalimului a
părăsit scaunul episcopal şi s-a retras în pustie.
În 275, Sf. Hariton s-a retras pustiu, tot în Ierusalim.

Cel care va organiza primele comunităţi monahale în Palestina va fi Sf.

Ilarion din Gaza, fost ucenic al Sf. Antonie cel Mare.

Persecuţiile au dus şi ele la retragerea în pustiu (Sf.Pavel din Teba)

- şi în aceaşi timp au împiedicat dezvoltarea monahismului, început cu mult
înainte de sec. IV. În sec. I şi II, actele martirice dezvăluie faptul că, în
adâncul pustiului, au fost arestaţi anahoreţi care apoi au fost aduşi la
judecată în faţa tribunalelor, pentru că erau creştini.
- Între pustinicii arestaţi: Sfântul Leon, Sf. Moise, Sf Nicon.
- Bunicii Sf. Vasile cel Mare au fost nevoiţi să se retragă şi să trăiască
ascunşi în pădurile din Pont, în timpul persecuţiilor lui Maximian Daia.

Primele forme de monahism apar în Biserică în principal, în urma,

prigoanelor.
Monahismul apare mai întâi în Asia Mică, apoi în Egipt, în secolul II.
 8

Proloagele. Cei prigoniţi plecau din rîndul Bisericii în pustie şi aşa monahii din
cadrul Bisericii ajung anahoreţi.
Relatează despre un alt sfânt, Nicon, din Italia, soldat din tată păgân şi
mamă creştină.
La un moment dat s-a hotărât să se creştineze, iar mama sa l-a sfătuit să se
ducă în Răsărit unde, prin munţi şi prin insule erau ascunţi preoţi şi anahoreţi.
Apoi a revenit în Sicilia, după o vreme, şi a înfiinţat o manăstire,
propovăduind creştinismul.
Va fi martirizat de Deciu în 251.
Aceasta demonstrează că monahismul a fost un fenomen general în Biserică
şi mult mai vechi decât cel organizat în Egipt.

În Asia Mică şi zona Marii Egee erau comunităţi monahale înaintea de

apariţia celor din Egipt, cunoscute de mama Sf Nicon din Italia. ( Pe aici
trecuseră Sf. Pavel şi Sf. Ioan Evanghelistul şi roadele s-au văzut).

Sec. III-IV,

-Sf. Antonie va aduna în jurul său mulţime de călugări, pentru că a avut şansa
sa se retragă într-un loc neexpus persecuţiilor.
-În această perioadă, prin libertatea adusă de Ctin cel Mare, numărul
anahoreţilor creşte. (Edictul de la Milano, 313 prin care declară creştinismul
religie oficială).

- Ascetismul din interiorul comunităţilor ecleziale cunoaşte o nouă formă –

retragerea din societate.
Creştinii părăsesc cetăţile şi vin în pustie spre a se lupta cu diavolii pe terenul
lor: Pustiul a fost considerat dintotdeauna locul neroditor, stăpânit de diavoli.
Pustiul era un spaţiu pe care monahii voiau să-l cucerească de la diavol
pentru Iisus şi lume. Ei nu fugeau de lume pentru că o considerau rea, sau că
era ostilă, ci dimpotrivă, alegeau pustia pentru a curăţi lumea de atacurile
demonice.
În pustiu, anahoreţii dau de lucru diavolilor. Cînd se ruga Sf. Antonie, diavolii
simţeau deja focul gheenei, iar prin aceasta făcea ca noile comunităţi creştine
să nu mai fie ţintele diavolilor.
Ei veneau în pustie, în numele lui Hristos, să-l biruie pe diavol „la el acasă”.

Cu toate că trăia în pustie, anahoretul era în continuă relaţie cu cetatea.

Creştinii veneau să se împărtăşească de harismelel anahoreţilor, iar aceştia
veneau în cetate pentru a-i apăra.
 9

Sf. Antonie a fost un bun dascăl şi pentru anahoreţi şi pentru laici

Sf.Ioan de Lykopolis era foarte des vizitat de pelerini, în ciuda faptului că la el
se ajunge f greu, în munţii Egiptului (Tebaida) şi că ducea o viaţă f aspră într-
o peşteră.

Ospitalitatea lor faţă de cei care veneu la ei era lege pentru anahoreţi şi îşi
sacrificau timpul pentru a învăţa vindeca, ajuta cu rugăciunea.

Sf. Antonie „era dăruit de Dumnezeu în întregime Egiptului ca doctor”, spune

Sf: Atanasie.

În Rânduielile Sf. Vasile cel Mare, ospitalitatea făcea parte din nevoinţele
zilnice ale monahului.

Deviza ospitalităţii monahale era concentrată în fraze de tipul:

- cînd vine un frate în vizită, alungă înristarea de pe faţa ta
- când eşti primior de oameni cu bucurie, demonii se tem să se apropie de
tine; sa faci rugăciune pentru vizitatori.

La ava Pimen vine un tânar călugăr care-i spune că s-a hotărât cu greu să-i
facă o vizită, pentru că s-a gândit că e Postul Mare şi avva Pimen nu îl va
primi.
Avva i-a spus că în post uşa de lemn rămîne deschisă; doar „uşa” vorbirii,
gura este închisă.

Ospitalitatea era coniserată ca fiind mai importantă decât oricare altă formă
de asceză, pentru că presupunea un mare efort de a suporta pe cineva străin,
cu toate problemele lui, cu grijile lui . Efortul cel mai mare era de a-l face pe
acesta să fie mai bun, să plece folosit.

Formele monahismului Primar:

1. idioritmic
2. chinovial

Aceste forme s-au perpetuat până azi.

Idioritmia este formă de organizare monahală în care călugării duc o viaţă

liberă, necomunitară, cu avere personală, cu gospodării proprii (case, grădini
etc.) aşezate în preajma bisericii mănăstirii, dar şi în afară de incintă.
Călugării cu organizare idioritmică trăiesc totuşi în comunitate în timpul
slujbelor la biserică;
 10

şi în aceste mănăstiri se află un stareţ care este conducătorul şi care

veghează la buna desfăşurare a disciplinei şi a împlinirii îndatoririlor faţă de
biserică ale monahilor din mănăstirea respectivă.

3. Monahismul cenobitic, de chinovie sau de obşte este o

tradiţie monahală caracterizată prin viaţa în comun a călugărilor.
Aceştia locuiesc fiecare în chilii din incinta mănăstirii, nu au avere personală,
se roagă împreună, muncesc împreună, mănâncă împreună la trapeză şi
trebuie să se supună în toate mai-marelui mănăstirii – stareţului (stareţei)
sau egumenului (egumenei) – care trebuie să se îngrijească de organizarea
şi buna funcţionare a întregii mănăstiri.

În jurul asceţilor s-au adunat ucenici. Părintele duhovnic avea să treacă la

organizarea lor, formând chinovii, cu orânduială comună (Sf: Pahomie)

4.Dintre asceţi, unii s-au retras în pustie, unde locuiau fie singuri, fie
împreună cu cei ce se adunau în jurul lor, formându-se adevărate lavre, sub
conducerea duhovnicească a primului venit, fie a celui mai destoinic în cele
duhovniceşti.
Astfel de lavre s-au format în jurul sfinţilor Antonie, Macarie, Ammun, etc
Lavră e o mănăstire mare care se bucură de un mare prestigiu pe plan
regional, funcționând ca centru de spiritualitate și cultură; de obicei, termenul
se referă la mănăstiri care au fost și foarte bogate, beneficiind, într-o anumită
perioadă istorică, de privilegii fiscale și legale importante.
Inițial, desemna un grup de chilii sau peșteri în care trăiau sihaștri reuniți în
jurul unei biserici centrale și, uneori, a unei trapeze (refectoriu).

Anahoreţilor li se datorează primele forme de monahism organizat, fie sub formă

idioritmică, fie chinovială.
 11

VOTURILE MONAHALE

Specificitatea acestei vieţi şi a unei categorii de creştini din Biserică.

Monahii nu sunt diferiţi de alte categorii de creştini, însă ei au anumite

particularităţi şi angajamentul de a trăi în exigenţe, altele decât cele pe care le
au ceilalţi membri ai Bisericii.

Exigenţele vieţii creştine sunt valabile pentru toţi creştinii.

Ostenelile sunt diferite de la om la om, aşa încât fiecare depune eforturi în felul
lui pentru a împlini exigenţele numite porunci.

Viaţa creştinească e calea spre sfinţenie, doar că nu are sens, susţin unii.

Noi spunem că e calea sigură spre mântuire recomandată de Hristos, care nu

are nevoie de o altă legitimitate pentru a face vreo dovadă a sensului, pentru că
El este Dumnezu.

Cărarea strâmtă e construită din abnegaţia, dăruirea, pentru pentru opţiunea

făcută, din ostenelile făcute în cadrul comunităţii ptr împlinirea poruncilor.

„Iar ţinta este dragosea din inima curată, din cuget bun şi din credinţă
nefăţarnică”.

Scopul poruncii e iubirea, care nu trebuie confundată cu entuziasmul afectiv sau

cu atitudinea generată de patimi. E vorba de o iubire cugetată

„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău,
din tot cugetul tău şi din toată puterea ta”, pentru a deveni fii ai lui Dumnezeu.(
Luca 10,27).
Adică cu toată puterea noastră de judecată.

Dragostea din credinţă nefăţarnică, neipocrită, ci venită din fidelitate.

Truda pe care o facem nu e mântuitoare, consideră sfinţii părinţi, ci e întru
mântuire; ei se socoteau ca având cele mai mari păcate, sub toată lumea, şi nu
făceau parte din elita eclezială.
Prin sec. IX, după iconoclasm, monahii au devenit o categorie bisericească
importantă, aşa încât aceasta a căpătat un caracter preponderent monahal.

La început monahii erau o categorie laică (Oastea Domnului -?, mişcări ortodoxe
din mediul protestant, etc).
Ei şi-au propus să ducă o viaţă angajată, dobândirea virtutilor, ospitalitatea,
îngrijire bolnavilor, etc.
(În Alpi erau monahi care salvau oamenii rătăciţi).
 12

Dacă scopul vieţii creştine e împlinirea poruncilor şi nu răsplata, unii luptă pentru
osteneli specifice:
Monahii au ajuns la împlinirea poruncilor prin mai multă pocăinţă, post şi
rugăciune decât alte categorii de creştini.

Ei au optat pentru 3 virtuţi specifie lor:

1. Castitatea
2. Sărăcia de bunăvoie
3. Ascultarea necondiţionată de duhovnic

Ostenelile monahilor, spune Vasile cel Mare, faţă de cele familiale spune că “nu
sunt superioare unele altora”.

Monahismul nu este superior vieţii de familie, nici invers.

Fiecare, monah sau familist, îşi implineşte poruncile conform cu starea aleasă.
Există pentru fiecare osteneli: asceza este o cerinţă pentru toţi, pentru că fără
asceză nu există mântuire.

1. Fecioria

La început, fecioria era o mare cinste, relaţia de căsătorie era una curată, relaţia
dintre soţi era castă
O persoană cu viaţă curată înainte de căsătorie, e capabilă de păstrarea castităţii
şi după căsătorie.

Fecioria a fost înţelească ca formă de înfrânare desăvârşită.

Fecioria e starea de reţinere în limitele a ceea ce eşti asigură o independenţă
faţă de alţii.

Fecioria a avut de la început caracter sacral.

În antichitate, zeiţele (Artemis, Atena, Victoria) erau socotite fecioare.

Cele considerate fecioare erau privilegiate de societate. În fecioria zeitelor era
pusă în valoare tinereţea lor şi nestricăciunea.

De feciorie era legată şi înţelepciunea, ce făcea ca unirea cu Iisus să fie mai uşor
de realizat, Iisus fiind cu adevărat şi independent.

Fecioria capătă un caracter religios şi va fi o condiţie a desăvârşirii.

În Vechiul Testament, castitatea se bucura de o atenţie specială doar pusă în

relaţie cu Dumnezeu.
Necăsătoria şi sterilitatea erau cosiderate pedepse de la Dumnezeu pentru
păcate. Fecioria însă era cinstită.
 13

Dumnezeu cere pregătirea poporului evreu pentru a primi Tablele legii, date de
Dumnezeu lui Moise.
Evrei primesc legea în castitate.
Iudita îşi pastrează castitatea în văduvie şi era numită Mama poporului. Prin
urmare castitatea era legată de maternitate, atribuia titluri acelei femei caste.

Suzana îşi păstrează şi ea castitatea, la fel proorociţa Ana, care slujea la Templu
din tinereţile ei. Ea a a refuzat să se recăsătorească, pentru a putea sluji
continuu în Templu, căci, în această situaţie, castitatea era obligatorie.

Sfântul Ioan Botezătorul este simbolul fecioriei consacrate.

Esenienii nu se căsătoreau. (Esenienii sunt membrii unei secte religioase a

frățietății, care a existat între secolele II-I î.Hr. Nu sunt menționați în Noul
Testament. Esenienii excludeau femeile din grupările lor, urmau
îndeaproape Legea lui Moise, mai ales sabatul, dar și alte ritualuri. Credeau în
nemurirea sufletului și în pedepsirea divină a păcatelor. Foarte probabil esenienii
și-au avut începuturile pe la jumătatea secolului al II-lea î.Hr., în
timpul macabeilor. Ducând o viață separată de restul societății, ei s-au organizat
în comunități izolate, de tip monastic).

În V.T există convingerea că relaţiile intime sunt incompatibile cu săvârşirea

actelor sacre (Levitic).

Prorocul Ieremia, înainte de exilul babilonian, a primit poruncă de la Dumnezeu,

pentru că nu s-ar mai fi putut angaja în ceea ce urma să facă pentru slujirea lui
Dumnezeu.
Prin urmare, penru misiunea de slujire, trebuie să renunţăm la firea umană.
Ieremia şi-a dăruit toată viaţa slujirii lui Dumnezeu.

Monahismul reprezintă, cel puţin formal, un mod de viaţă pe care anumite

persoane l-au preferat, pentru a sluji mai intens lui Dumnezeu, sau un mod de
viaţă pe care anumite persoane l-au asumat pentru a putea împlini poruncile, în
castitate.

Biserica era să fie numită Fecioara lui Israel.

Iisus spune că unii s-au făcut fameni pentru dragostea de Dumnezeu

Scopul poruncii e să ajungă la iubire, iar căsătoria putea fi o piedică pentru unii.

Hristos conferă fecioariei valoare eshatologică, pentru că viaţa Lui a fost

totalmente o viaţă conscrată fecioriei.

Necăsătoria, ca şi lipsa de copii, erau consideraţi belesteme ale lui Dumnezeu.

 14

(Niciunde în N. T nu se spune că Maria Magdalena era desfrânată, cum spun

unii, care merg până la a crede ca Iisus a fost căsătorit cu ea. O femeie nu i-ar fi
spus soţului ei “Domnul meu”, aşa cum îi spunea Maria Magdalena Mântuitorului.
Nu e un apelativ pentru un soţ.
Femeia care-I ştergea picioarele lui Iisus şi care-L ungea cu mir nu era Maria
Magdalena.

Ideile occidentale despre Maria Magdalena au pătruns în Rusia după Petru cel
Mare. Le-au preluat şi le-au introdus în literatura rusească, prin intermediul
acesteia în toată Ordodoxia.
În Proloagele de la Kiev găsim ideea că Maria Magdalena a fost prostituată.
În schimb, în Proloagele de la Optina nu există nicio astfel de informaţie,
dimpotrivă.

Conchidem că Maria Magdalena e o sfântă nedreptăţită prin apeativul de

prostituată, ea fiind o sfântă încă din vremea lui Iisus.
Nu se ştie când a fost canonizată Maria Magdalena.
Prin urmare, Iisus Hristos a fost necăsătorit , în ciuda scrierilor care induc
această idee, aşa cum spun şi despre Sf. Pavel, anume că şi el ar fi fost
căsătorit.

Iisus Nazoreos nu face trimite la Nazaret, ci la instituţia naziratului, a preoţilor

care trăiau în castitate (Samson e numit nazorean al Domnului, Sf.Ioan
Botezătorul)

Sf.Pavel spune că fecioria e preferabilă căsătoriei (cine se căsătoreşte bine face,

cine nu şi mai bine face).

În Biserică, fecioria e o virtute, de vreme ce e dar şi vocaţie, şi în ea Dumnezeu

are o anumită prezenţă.
Fecioria nu e o stare la care ajungem singuri, ci cu ajutorul lui Dumnezeu. Fără
El, fecioria e o simplă feciorie somatică, o stare de celibat, care poate fi întrerupt
oricând. Nu e o stare pe care omul o alege pentru Dumnezeu. În plus, o feciorie
fără o minte şi inimă curate nu e feciorie deplină.

Starea de integritate totală, fecioria, e viciată de toate căderile mentale şi

imaginare.

Grigorie de Nyssa atrage atenţia că fecioria nu se îndeplineşte ca inteligenţă

somatică, ci presupune o integritate a minţii şi a imaginaţiei înainte de toate.

Vasile cel Mare: “Nici femeie nu am cunoscut, nici fecior nu sunt”

Fecioria e legată foarte mult de viaţa de cult, e un rod al unui efort, dar şi dar al
lui Dumnezeu.
 15

Dumnezeu alege o fecioară pentru ca Iisus să se întrupeze: “Cum va fi aceasta

de vreme ce de bărbat nu ştiu?" (Luca 1, 31-34).

Sf Ioan Gură de Aur spune că starea de spirit a omului când dispare orice
inşelare satanică, depinde de convorbirea continuă cu Dumnezeu.
Statul de vorbă cu Dumnezeu duce la neputiţa satanei de a induce în mintea
omului gânduri murdare.
Conştiinţa relaţiei cu Dumnezeu face posibilă fericirea autentică şi o face ca ea
să aibă valoare. În caz contrar, fecioria va fi doar o stare de celibat nevrotic sau o
cale ipocrită de acces spre funcţii bisericeşti rezervate persoanelor căsătorite.

Sf.Părinţi au acordat o atenţie deosebită fecioriei. Asa se explică că în sec II-IV a

apărut o bogată literatură care avea ca obiect fecioria.

“Banchetul sau Despre feciorie” a lui Metodiu - intitulat astfel si construit partial
dupa vestita opera a lui Platon. Metodiu era aversar al lui Origen.

Au mai scris despe feciorie Sf. Grigorie de Nyssa, si sf. Ioan Gură de Aur. În
scrierile din tinereţe, Sf Ioan Gură de Aur are un punct de vedere exagerat
despre feciorie, pe care o consideră superioară căsătoriei. Prin aceasta el
subestimează casătoria şi femeia.
La maturitate, Sf. Ioan Gură de aur îşi schimbă atitudine faţă de familie. În
lucrarea “Olimpiada”, el recunoaşte integritatea femeii.
-Sfânta Cuvioasă Olimpiada diaconița a trăit la Constantinopol în secolele IV-V
d.Hr. Este cunoscută pentru viața ei evlavioasă și pentru milostenia ei deosebită
față de săraci și mai ales ca ucenică și prietenă a Sf. Ioan Gură de Aur.
Şi Evagie Ponticul a scris despre fecioarie
Evagrie, de origine din Pont, a fost ucenic al Sfântului Vasile cel Mare, care l-a
făcut citeţ, şi al Sfântului Grigore de Nazianz, care l-a sfinţit întru diacon.

Până în sec. IV, monahismul era un fenomen, nu o instituţie.

(Octavian Augustus interzice practica centurilor de castitate, iar acestă situaţie a

dus la înmulţirea bolilor venerice, efect al unui erotism dezlănţuit.

Constantin cel Mare a reinstaurat moralitatea în Imperiu, prin iudeo-creştinism)

Prin lucrări de specialitate, Biserica a situat fecioria în alţi parametri - cei religioşi.

Primul care vorbeşe despre fecioarie este Origen, El împinge ideea de feciorie
până la Persoanele Sfintei Treimi şi spune că ele sunt feciorelnice.
Mântuitorul este feciorelnic şi e născut de o Fecioară şi în acest fel a transmis
fecioria ei Bisericii.
Fecioria Bisericii se vede în învăţătura ei nestricată de vreo erezie sau de vreo
superstiţie.
 16

Fecioria trupului îngăduie Duhului Sfânt să transfigureze încă de aici, de pe

pământ, trupul, în trup al Sf. Duh.

Origen asociază fecioria tainei. Fecioria se face în mod desîvârşit în

nestricăciunea minţii şi duce la înţelepciune, dreptate, sfinţire şi mântuire.

Sf. Grigorie de Nyssa uneşte fecioria cu contemplaţia. Scopul este

necoruptibilitatea minţii.

Tertulian numeşte feciorele Miresele lui Hristos.

Renunţarea la căsătorie a fost echivalată cu “cununia cu Hristos”, în monahismul
feminin occidental.

În viziunea Sfinţilor Părinţi, fericirea e întoarcerea la starea naturală a fiinţei, la

starea de necoruptibilitate, făcând să iasă în evidenţă chipul lui Dumnezeu din
om, care exclude orice formă de patimi.
Fericirea îl face pe om să-şi depăşescă condiţia umană.
Fecioria îl eliberează pe om de ceea ce este sensibil şi-l apropie de realitatea
inteligibilă.

Idealul fecioriei este apateia (despătimire).

Fecioria nu trebuie opusă căsătoriei, ele nu trebuie să fie în concurenţă.
Opţiunea pentru feciorie nu se epuizează, ea trebuie să ducă la unificarea fiinţei,
la scoaterea ei din risipire. Idealul căsătoriei , al vieţii de familie, este de a ajunge
la acea concentrae a fiinţei umane în ea însăşi până la un mod integral de a
gândi, necorupt.

Lupta se dă cu “gândurile carnale”. (G de Nyssa)

Veşminele de piele pe care Dumnezeu le-a dat protopărinţilor reprezintă condiţia
trupească a omului, starea în care el se afă în mod concret.
G de Nyssa spune că veşmântul de piele nu reprezintă trupul căzut, ci “gândul
cărnii”- predispoziţia spre pofta trupului. E o stare de spirit, nu una trupească.
“Sufeletele au căzut în trup” (Origen).

3. Votul ascultării

Scopul creştinilor este de a ajunge cu siguranţă la Împărăţia cerurilor, la

împărtăşirea cu binele statornic.

Scopul se atinge prin vieţuirea frăţească între semeni.

Acest scop teoretic e accepat,dar, în practică, e un scop aproape totalmente
opus viețuirii obișnuite.
Acultarea vine să-l stimuleze pe creştin să refacă în sens invers drumul
neascultării.
 17

Orice călătorie înseamnă a merge în necunoscut, de aceea e nevoie de

ascultare faţă de persoanele care cunosc drumul.
Viaţa în ascultare va da siguranţă cu privire atingerea scopului final propus.

Cel care ascultă e eliberat de riscul şi grija diverselor căutări prin lăsarea în
grija unei călăuze încercate.

Ascultarea are ca scop desăvârşirea.

Aceasta presupune ascultare necondiţionată faţă de duhovnic, dar dacă e o
supunere faţă de o persoană nepotrivită, avem o ascultare oarbă, nesmerită.

Ascultarea duhovnicească nu se confundă cu ascultarea administrativă şi nici

invers.

De ex., anahoreţii ies de sub ascultarea administrativă, dar nu ies de sub cea
duhovnicescă.
Ascultarea duhovnicească presupunea că un anahoret trebuia să vină la
adunări, la liturghie, etc.

Ascultarea duhovnicească e mai profundă decât cea administrativă.

Tendinţa a fost de a include “ascultările”, muncile mănăstireşti, care ţineau de
gospodărie, în cea duhovnicască.
Ele se suprapun, dar nu se confundă şi nu se exclud, nu se ingonră.

Staretul era ales ca fiind cel mai bun duhovnic, nu cel mai bun administrator.
Monahii optează pentru ascultare pentru a-şi restaura fiinţa şi libertatea
comuniunii cu Dumnezeu, după modelul lui Hristos, care “S-a smerit pînă la
moarte. Şi încă moarte pe cruce”. (Filipeni)
Căderea se face prin neascultări libere.

Ascultarea ca virtute e ipocoin- care înseamnă a pleca urechea, a asculta ce

spune duhovnicul.

Ipocoin nu este sinonimă cu ipotachi- care înseamă supunere administrativă.

Ascultarea e totodată sens şi rod al credinţei (ascultarea din credinţă- ipoconi

pistas?).

Ascultarea oarbă e posibilă când duhovnicul se bucură de încrederea totală a

fiului său duhovnicesc.

Ascultarea activă este auzirea cuvântului rostit explicit

Ascultarea pasivă- iponomi- a insista în starea în care te găseşti.

 18

Ascultarea de duhovnic a fost reglementată de foate timpuriu; se interzicea în

primele secole să fie îndrumător orice monah.

Cel care devenea îndrumător, duhovnic, trebuia să îndeplinească nişte condiţii:

1. să fie cel care avea posibilitate să comunice învăţătura de viaţă înnoită
2. să fie inspirat de Duhul Sfânt când scrie şi vorbeşte
fiilor săi duhovniceşti
3 duhovnicul nu era neapărat preot sau egumen
4 El trebuia să facă dovada că are discernământ duhovnicesc, vedere
lăuntrică şi de perspectivă, precum şi darul cunoaşerii inimilor, al cuvâtului

5 să fie sever şi bun, bun şi sever.

Dacă femeile îndeplinesc aceste condiţii şi ele pot fi mame duhovniceşti (Sf.
Teodora, Sf. Sincletica etc)

Ucenicul trebuie să fie fidel, să nu ascundă nimic, să nu judece.

Părintele are datoria să-l îndrume pe fiul său spre viaţa duhovnicească conform
cu tradiţia apostolică.

Obstacolul principal în calea asculltării este aşa-zisa voie proprie- mişcare

pătimaşă care urmează gândul rău.

Voia proprie e contrară adevăratei aspiraţii a firii, contrazice conştiinţa.

3. Sărăcia de bunăvoie.

Motivaţia: imitarea lui Hristos

Încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu
De a mărturisi cu adevărat că trebuinţele nu sunt multe şi felurite.

Greşeala: omul confundă nevoia cu desfătarea

Nevoia sărăciei e absolut necesară pentru a arăta că scopul vieţii e iubirea de
semeni şi nu de avuţii.

Iubirea reală prespune a nu mai face diferenţa dintre al meu şi al tău.

Ascultarea, sărăcia şi castitatea sunt cele trei virtuţi care se înscriu în asceza
generală.

PRINCPIILE ASCEZEI GENERALE

Ea se adaugă ascezei speciale: ascultarea, sărăcia de bunăvoie şi fecioria.

 19

1. Pocăinţa
E diferită de căinţă (însemnând părere de rău, regretul pentru răul făcut).

Căinţa nu presupune neapărat îndreptarea.

Pocăinţa e mai mult decît a ne părea rău şi de a ne lupta cu păcatul. Înseamă
îndreptarea omului, e metanoia (capacitatea de a întoarce mintea de la rău spre
schimbare).

Pocăinţa are ca rezultat omul nou.

Îngrijirea minţii era una dintre preocupările deosebite ale monahilor.

Ei erau convinşi că prin paza minţii puteau face mintea să acţioneze potrivit
gândului.
Monahii au pus în practică aspecte foartea aspre ale pocăinţei ce implicau
mintea, dar mai ales trupul.

Monahii au vrut să arate că pocăinţa duce la înnoirea minţii. Ea îl ajuta să

depăşească stare de penitenţă, prin judecată nouă şi acţionând asupra trupului,
făcândul nepăcătos.
Metanoia e un proces care înnoieşte mintea ce înnoieşte trupul.

Forme de pocăinţă.

a.Catanixis-........................... durerea fizică pe care o simţim pentru un păcat

săvârşit.

b. To pentos......................... sau doliul, întristrarea pentru ceea ce am săvârşit

rău în viaţă.

c. Lacrimile, plânsul...........................

Cele trei forme de pocăinţă erau însoţite de asceza trupească.

Asceza subliniază faptul că în marile evenimente ale vieţii monahale, omul nu

rămâne pasiv. El primeşte puterea de a-şi aduce contribuţia sa la curăţirea
păcatelor şi a urmelor patimilor.

Practica plânsului era foarte frecventă.

În Siria Orientală avem un monahism eroic, cu forme extreme de penitenţă:

- ziditul în peşteri (Pavel din Tebaida)
- extrema se manifestă şi administrativ, în sensul că asceţii puteau da jos
sau numi ierarhi, plecând de la ideea că monahii erau mai importanţi
decât sacerdoţii.
 20

d. Veşmintele.

Veşmintele era considerate haine de doliu.

În comunitatea de la Pangos, monahii purta veşmite albe, care erau foarte
curate. De asemenea, în comunitatea lui Or se purtau veşminte albe.

Sf. Talaleu, a plâns zi de zi, timp de 50 de ani pentru păcatele sale.

„Doliul (mângâierea) şi plânsul îl fereau pe monah de gândurile rele”. (Sf. Ioan

Scărarul).

Făptuirea sau osteneala fizică (praxis).

Avem o praxis pozitivă echivalentă cu curăţarea păcatelor.

Şi o praxis negativă ce presupune găsirea tuturor căilor de a evita săvârşirea
păcatului.

Alte forme de asceză.

2. Igiena corporală. Uneori aceasta ajungea să fie neglijată total.

3. Privegherile
4. Postul- cu diversele lui forme- de la monofaghia (hrana de acelaşi fel) la
xilogahia (mâncare uscată).
Hrana mai consta în legume crude
În unele comunităţi se mânca , iar în altele şi carne (În comunităţile lui
Pahomie se mâncau părţile marginale ale trupurilor animalelor, în cazul
persoanelor bolnave sau a monahilor neputincioşi datorită vârstei.)
5. Tăcerea
6. Răbdarea
7. Înfrânarea (encratia) sub toate formele ei.
Avem o înfrânare fizică şi una duhovnicească.
Au fost şi curente exagerate de înfrânare, dusă în zona patologicului. Erau
sectele dualiste fundamentate pe filozofiile antice, care au afectat viaţa
monahilor.

Aceste secte credeau că trupul e rău şi promovau ideea procreaţia este rea,
de aceea se pronunţau împotriva reproducerii omului, el fiind rău.

La acea vreme, gnosticismul era considerat un curent filozofic modern, iar

gnosticii credeau că procreaţia perpetuează răul. Au mers până la
emanciparea femeii, curent care a traversat timpurile până azi,când a ajuns
foarte virulent.
 21

În aceea vreme i-au atribuit Mariei Magdalena o serie de atribuţii sacedortale

dintr-o pornire de emancipare a femeii.
Dincolo de pronirile de emancipare a Mariei Magdalena, a existat şi o denigrare
inexplicabilă a acesteia, fiind considerată prostituată, deşi niciunde în Biblie nu
se spune acest lucru. (Iisus a scos din ea 9 demoni, dar nu se pune că era
prostituată. Si din îndrăcitul din Gadara Iisus scoate o legiune de demoni, şi nici
in cazul lui nu se spune că ar fi fost curvar, iar la cât de sinugur şi izolat era, era
oricum exclus.)

Sf.Irineu de Lyon şi Origen au dus o luptă susţinută împotriva gnosticismului

(sec. III).

Sf.Irineu spunea că “Trupul omenesc este în stare să primească nemurirea”, deci

nu trebuie dispreţuit, nu e o întruchipare a răului.

Din cauza acestor influenţe, monahismul acelor vremuri avea şi el dispreţ faţă de
trup.

8. Catharsis (curăţie), altă formă de asceza.

E o asceză atît interioară cât şi morală.

În viaţa sa angajată, monahul nu se curăţă doar pe el, ci şi mediul în care
locuieşte. Mănăstirile sunt spaţii îngrijite de către monahi, pe care le sfinţesc.
Omul sfinţeşte locul.

9. Renunţarea de bunăvoie la bunurile materiale individuale

10. Mortificările, ca participare la suferinţele lui Hristos.
Comunităţile practicau unele forme de maltratare ale trupului, flagelări şi
autoflagelări. (La catolici, pe la 1600, Blaise de Pascal a făcut foarte cunoscută
această practică în lumea catolică; se încingea cu lanţuri, cu sîrmă ghimpată,
pentru ca la fiecare durere să-şi aducă aminte de patimile lui Hristos).

11. Lupta duhovnicească, cu demonii, cu gândurile, cu patimile.

Lupta cu gândurile negative (loghismos- gând nelalocul lui, necurat, “gărgăuni”)

Lupta cu imaginile

Patimile nu se confundă cu viciile.

Patimile sunt boli ale sufletului, în care omul se îndulceşte imaginar de ceea ce
nu poate înfăptui.

Viciile sunt efectul obişnuinţei cu păcatul; ele crează adicţii.

 22

Patimile nu sunt stări de spirit explicabile organic sau chimic, ca la vicii. De

ex.fumatul modifică structura celuară.
Viciul se întreţine prin păcat, pe când se poate vorbi de patimă fără păcat.

EVAGRIE PONTICUL (345- 399)

E. P este unul dintre marii intelectali “greci” din pustiul egiptean.

Adunase în jurul lui o comunitate de origenişti, care îmbinau învăţătura biblică cu
cultura grecească, în trărire mistică evanghelică.

S-a născut în 345 , fiu al unui episcop din Ibora din Pont (Asia Mică).
A fost făcut citeţ de către Vasile cel Mare, fiind ucenic al lui. A fost hirotonit
diacon de către Grigore de Nazians, în preajma căruia a rămas o vreme.
A fost elev al lui Grigore de Nyssa, frate cu Sf. Vasile cel Mare.
.
Palladius îi schiţează un portret plin de admiraţie.
Evagrie a participat la Sinodul din Constantinopol (381), demonstrându-şi
calităţile de mare dialectician împotriva tuturor ereziilor.
La Constantinopol se îndrăgosteşte de soţia unui dregător. Bărbatul înşelat îl
aruncă în teminţă, iar la intervenţia unui prieten influent, Evagrie este eliberat, cu
condiţia de a părăsi imediat oraşul.
Apoi o întâlneşe pe Melania cea Tânără, care l-a îngrijit pe când se îmblnăvise
de o boală psihică. Ea îi spune că această boală îi va trece doar dacă se va face
monah. (Melania este întemeietoarea unei mănăstiri de femei pe Muntele
Măslinilor).

La 40 de ani, Evagrie ajunge în Egipt şi se stabileşte la Nitria, apoi la Kellia. (La

acea vreme erau trei vetre monahale la Nitria, Kellia (Chilii), Sketi (Schit)).
El a mers pe jos 40 de km pentru a-l întâlni pe Macarie cel Mare, la Sketi.
A scris în limba greacă, dar aceste scrieri nu s-au păstrat.
Traducerile însă au fost păstrate, iar aceste scrieri au fost traduse în coptă,
siriacă. Ele sunt inedite.
Doctrina lui are o unitate deosebită, elaborată de o minte luminată.
La Kalli, o comunitate mai liniştită, îşi câştigă cele necesare traiului din copierea
Bibliei pentru confraţi.
La Chilii îl întâlneşte pe Macarie Egipteanul.
Cel mai bun prieten al său este Ammon. În jurul lor s-a format un grup de doritori
de studii. Erau toţi intelectuali.
Între grupul celor culți şi cel al necultivaţilor apare un conflict
Cei cultivaţi, mai puţini, erau acuzaţi de origenism, Origen fiind socotit eretic,
pentru că fusese caterisit de episcopul de Alexandria, secolul III.
Origen se castrase (nefiind ceva excepţional), dar pentru un cleric era interzisă
mutilarea corpului.
 23

Agrotes- grupul necultivaţilor, era acuzat de cel al intelectualilor de

antropomorfism, pentru că lua la propriu cuvintele Scripturii. Pornind de aici, ei
credeau că Dumnezeu l-a făcut pe om ca fiind excepţional, plecând de la
interpretarea ad litteram a expresiei: Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său.
Mănâncă o bucată de pâine pe zi, consumă un ulcior de ulei la trei luni, se
abţinea cât putea de la apă (cosiderată sălaş al demonilor) şi recita zilnic 100 de
rugăciuni.

Dumnezeu i-a dat harisma şitiinţei (gnozei), a înţelepciunii şi discernământului

(deosebirea duhurilor rele de cele bune).

Spre sfârşitul vieţii, după o lungă practică ascetică şi contemplativă, redactat

faimoasa trilogie alcătuită din Tratatul practic, Gnosticul şi Capetele gnostice.
Din când în când, cobora la Alexandria pentru a-I confrunta pe filozofii păgâni.

Palladius spune că Evagrie s-a vindecat de duhul curviei petrecând o noapte

friguroasă într-un puţ. Altădată, ispitit de duhul blasfemiei, a stat 40 de zile afară,
în arşită, până când s-a umplut de ???.
A dus o asceză aproape de exterminare a patimilor, iar după acest regim atât de
aspru, s-a îmbolnăvit de stomac şi a început să mănânce alimente fierte.

A murit după Boboteaza anului 399, înainte de asaltul arhiepiscopului Teofil

împotriva origeniştilor din Egipt.
(Teofil dorise să-l ungă episcop la un moment dat de Thmuis, fiind prieten cu
acesta).
Teofil s-a lansat într-o acţiune intensă de construire de edificii pentru a concura
templele păgâne. Deşi Teofil era prieten cu intelectualii, după ce intră în conflict
cu fratele său, Hamonas, a dezlănţuit o persecuţie foarte aspră în Sketi. Această
prigoană a fost determinată de ameninţările proferate de necultivaţi, în sensul că
îl vor da jos din scaunul papal. Iubind mai mult scaunul, el răspunde cererii
“necultivaţilor” de a-I prigoni pe “intelectuali”, aşa încât se întoarce împotriva
prietenilor săi.
Printre ucenicii săi mai apropiaţi a fost şi Ioan Casian, care nu-l citează în
Convorbiri, ascunzândul probabil, sub denumirea de Serenus.

Operele lui Evagrie au început să fie privite cu neîncredere şi cenzurate, mai ales
după condamnarea orgenismului în sec. VI. Ele au fost transmise în mare parte
sub numele de Nil Ascetul. El a scris sub formă de apoftegme, cum sunt şi cele
din Pateric, dar sub numele de Evagrie, nu de Nil.

Evagrie a avut o mare cultură filozofică, la care s-au adăugat şi operele lui
Origen.
El mărturiseşte că vorbea doar despre ceea ce a primit de la părinţii pustiei.
Învăţătura era una de ordin practic, bazată pe experienţa personală. El le scria în
apoftegme (istorioare şi învăţături).
 24

Evagrie a folosit stilul apoftegmelor pentru că la acea vreme nu se găsea hârtie

de scris decât foarte greu, aşa încât era nevoit să-şi concentreze ideile în aceste
maxime sau scurte povestiri.
În vremea nostră, Evagrie a fost făcut cunoscut de Gabriel Bunge şi de Patriarul
Iustin Moisescu, care a avut teza de doctorat despre viaţa şi opera lui Evagrie.

Fiind acuzat de origenism, Evagrie e asociat cu Origen şi la sinodul al V-lea e

anatemizat ca şi Origen (mare teolog).

La copţi, Evagrie e considerat sfânt. La noi nu e considerat sfânt.

El e primul care ne învaţă ca atunci când ne rugăm să nu ne închipuim nimic.
Nu a lăsat o expunere sistematică a scrierilor sale.

Din apoftegmele din Pateric:

“Îndepărtează ispitele şi nu va fi niciun mântuit”

“Mare lucru este să te rogi fără împrăştiere, dar şi mai mare să psalmodiezi fără
împrăştiere”

„Aminteşte-ţi mereu de ieşirea din lume, nu uita de Judecata veşnică şi sufletul

tău nu va greşi niciodată”.

Este primul care face un studiu al akediei şi propune remedii pentru alungare
acestui duh.

Evagrie Ponticul, cel care a scris pentru prima oară despre acestă boală a
sufletului, spune că akedia conţine în ea cele opt gânduri rele. Întâiul e cel al
lacomiei pântecelui, urmat de cel al desfranarii, al iubirii de arginti, al întristarii, al
mâniei, al lâncezelii sau plictiselii, al slavei deşarte şi de cel al trufiei.

Evagrie ne recomandă să plângem înaintea lui Dumnezeu, deşertând înaintea

Sa întreaga noastră stare de neputinţă, punându-ne nădejdea doar în ajutorul
venit de sus: „Când cădem pradă demonului plictiselii, atunci, împărţindu-ne cu
lacrimi sufletul în două, pe una să o facem mângâietoare şi pe cealaltă
mângâiată, semănând în noi nădejdi bune şi rostind cuvintele lui David: Pentru
ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în
Dumnezeu că-l voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeul
meu (Ps 41,6)”.
În altă parte, Evagrie scrie: „Grea este întristarea şi irezistibilă plictiseala, dar
lacrimile către Dumnezeu sunt mai tari decât amândouă.”
(Avva Evagrie Ponticul – Monahul sau Făptuitorul (Praktikos), ed.cit., pp. 137-
138) El relevă valoarea pe care o au decizia de a rămâne perseverent în lucrarea
duhovnicească, trezvia și frica de Dumnezeu, precum și drepta
măsură și rugăciunea săvârșită cu atenție: „Plictiseala o tămăduiește
 25

perseverența și faptul de a face toate cu luare-aminte și frică de Dumnezeu.

Rânduiește-ți o măsură în orice lucru și nu te abate înainte de a-l săvârși. Roagă-
te cu înțelegere și încordat, și duhul plictiselii va fugi de la tine”.

Condiţiile vieţii monahale după învăţătura lui Evagrie Ponticul.

Monahul trebuie să întrunească aceste condiţii:

1. Renunţara la căsătorie
2. Lepădarera de cele materiale
Abstinenţa e doar unul din aspectele înfrânării generale, monahul trebuind să
renunţe la toate lucrurile de care depinde în lume.

3. să nu se lase atras de cele ale lumii

4. să renunţe la tot şi la toate dintr-o dată, fără a păstra ceva pentru viitor.
Lipsa bunurilor prezente şi viitoare îl ajută să trăiască într-o totală lipsă de
griji. Lipsa de griji e cea care îi sigură isihia (liniştea).
5. monahul trebuie să se despartă de tovărăşia oamenilor trupeşti
6. să se îndepărteze până şi de afecţiunea naturală pe care o are pentru
familie şi rude
7. Doar după ce a reuşit să renunţe la toate acestea, poate lua calea pustiei,
realizând nu doar renunţările, ci şi retragerea (anahoreza). El va căuta
locurile netulburate şi singuratice.
Renunţarea trebuie să fie însoţită de retragere, pentru a nu fi tentat să
folosească lucrurile la care a renunţat mental. În monahismul occidental, de
exemplu, monahii deşi au renunţat la lucurile pe care le aveau în lume, ei le
foloses în chiliile lor (frigider, televizor, conturi bancare, etc).

Viaţa în pustiu.
Ajuns în pustiu, anahoretul trebuie să se ferească de orice tulburare şi
îngrijorare. Sursele de tulburare, în concepţia lui Evagrie, pot fi:
a. desele întâlniri cu confraţii care au adus cu ei în pustie duhul lumesc al
întrunirilor. Întâlnirile nu trebuie să fie nici prea dese, nici prea lungi.
b. Mohahul vizitat prea des trebuie să se mute în alt loc, să caute
înstrăinarea, pentru a-şi păzi isihia.
“Fă-te ca un negustor priceput care le încearcă pe toate în funcţie de folosul lor
pentru linişte”, care pune stăpânire pe toate cele care-I sunt de folos în scopul
liniştii.
 26

c. Sub pretextul evitării vizitatorilor, monahul nu trebuie să practice

vagabondajul. Se înţelege din acestă învăţătură că Evagrie Ponticul nu
era adeptul monahismului itinerant practicat în Siria.
Mohanismul itinerant a ajuns la o măsură exagerată prin kiama (rugători), care
erau în continuă mişcare, fiind în acelaşi timp şi misionari fără statornicie. Cel
mai raspândit a fost în Siria, unde a şi luat fiinţă monahismul itinerant
.
((((O parte din aceste forme de monahism itinerant au devenit problematice cu
timpul, de pildă masalianismul, care, în itineranţa lui, în pătrunderea sa în Asia
Mică, va fi condamnat de către o serie de sinoade, de pildă Sinodul de la Side -
pe bună dreptate, din cauza tendinţelor sale centrifuge în raport cu Ortodoxia
Bisericii locale. Aceste mişcări monahale de tipul celor masaliene ajung chiar să
nege necesitatea Bisericii, necesitatea ierarhiei şi a Sfintelor Taine. Numai că
acestea sunt numai tendinţe centrifuge. Trebuie să avem în vedere, înainte de
toate, frumoasa tradiţie a monahismului itinerant, aşa cum s-a manifestat ea în
Siria.
Începând cu secolul al IV-lea, monahismul egiptean, poate din cauza condiţiilor
geografice specifice în cadrul cărora el se dezvoltă, poate din cauza specificului
său duhovnicesc, itineranţa va fi privită cu suspiciune, iar şederea în chilia
proprie va fi considerată drept condiţie fundamentală pentru adunarea minţii şi
unirea neîmpărţită a inimii. Cu toate acestea, chiar şi în Apophthegmata Patrum
(Pateric), întâlnim portrete de monahi itineranţi, ca, de pildă, avva Daniil,
întâmpinat în peregrinările sale de mulţimi de monahi care îi ies în întâmpinare,
pentru a asculta de la el cuvânt de învăţătură. Este impresionantă, de pildă,
predica ţinută de el în deşert, pe nisip, cu fraţii ieşiţi din colonie şi întinşi pe
pântece înaintea lui ca înaintea lui Hristos, sorbindu-i cuvintele. Avem astfel de a
face cu acelaşi fenomen monahal, cu acelaşi trunchi comun al monahismului,
care este un fenomen bisericesc, un fenomen al vieţii ecclesiei, un fenomen
genuin, eclesial.))))

Pentru a-şi meţine liniştea, monahul trebuie să se îndeletnicească fără încetare

cu lucrarea mâinilor. Lucrând îşi asigura cele necesare hranei şi în acelaşi timp
îşi ţinea mintea ocupată cu gândul la moarte şi la alte chestiuni legate de starea
sufletului.
Evagrie acordă o mare aenţie isihiei pe care o consideră o treaptă către
contemplaţie- care era culmea efortului de cunoaştere a celor duhovniceşti.
 27

Isihia e absolut necesară, dar nu culmea vieţii monahale. Monahul trebuie să

caute neapărat contemplaţia (nivelul cel mai înalt al filozofie, aşa cum o
considera Aristotel).
Pentru a ajunge la contemplaţie, monahul trebuie să devină nepătimitor.
Liniştea e precedată mai multe mai multe măsuri care îl pregătesc pe monah
pentru isihie.
Ea presupune lipsa de păcat (apatia), de patimi.
(deşi un om nu mai face păcatul, el totuşi poate rămâne supus patimii. Ex: cel
care urăşte, dar nu ucide din teamă de a nu fi arestat. Acest tip de impatimire
care nu dispare prin abţinerea de la păcat e specifică mai mult planului imaginar).
Isihia nu înseamă doar lipsa zgomotului exterior, ci şi ca mintea să nu fie
tulburată de gânduri.
Isihia are ca scop curăţirea “părţii pătimaşe a sufletului”. El numea praktiki acest
nivel al ascezei, când se vede la modul concret osteneala monahului. (Nu e de
ajuns ca monahul să viseze cu ochii deschişi, pentru a se considera în stare de
contemplaţie. Aceasta stare e de fapt una de dedublare).
La starea de contemplaţie se ajunge după despătimire, după câştigarea luptei cu
sine.
În tratatul său “Practika” el prezintă unele situaţii în care este pus monahul. După
ce s-a retras în pustie, monahul se luptă direct cu diavolii, iar în lume se luptă cu
diavolii prin intermediul oamenilor.
În lupta directă cu diavolul, armele acestuia împotriva monahului sunt gândurile,
loghismos, “gărgăuni”, cum îi numeşte Pr. V. Raducă. Prin loghismos, Evagrie
înţelege orice gând rău.
Practike e perioada răzvboiului psihologic pe care monahul îl poartă în plan
existenţial, între suflet şi demon.
Cea mai mare parte a lucărilor lui Evagrie Ponticul a consacrat-o analizei
gândurilor, ca unelte ale Satanei, şi luptei împotriva gândurilor fără de
perspectivă.

În lucrarea “Voinţa Praktica” descrie cele 8 gânduri ale răutăţii: întristare, lenevia,
akedia (dezgustul), slava deşartă, mânia, lăcomia, desfrânarea etc.

Lista acestor patimi va fi preluată de Sf. Ioan Casian, iar de la el ajunge la

Grigorie cel Mare, care va reduce numărul acestor gânduri la 7, comasând slava
deşartă cu mânia. Sub această formă au ajuns în Biserică cunoscute sub numele
de “cele 7 păcate capitale”.
 28

Toate cele 7 gânduri ale răutăţii sunt legate unele de altele şi unul îl presupune
pe celalalt:
Din lăcomie se naşte desfrânarea
Din avariţie se naşte lăcomia
Când lăcomia e frustrată de ceea ce-şi doreşte se ajunge la akedie.
Akedia naşte tristeţea, iar tristeţea naşte mânia
Mânia se aprinde împotriva celui care ne-a prejudiciat sau împotriva celui care
gândim că ne-a prejudiciat împotriva căruia se naşte ura.
Slava deşartă se naşte din convingerea biruirii celorlalte vicii, e cazul celui care
se consideră nepăcătos în raport cu ceilalţi.
Mândria se naşte din atribuirea sieşi de merite, de triumfalism aspra celorlalţi, din
slava de sine.
Prin urmare, patimile sunt legate una de cealaltă, decurg una din alta şi se
întreţin reciproc.
Evagrie face o analiză foarte fină acestor duhuri, el fiind un fin psiholog.
El se luptă cu gândurile, nelăsându-le să se statornicească în mintea sa şi
recomandă lupta continuă cu ele, pentru a nu ajune la obsesii, la fixaţii ale minţii.
“Demonii se folosesc de gânduri, dar nu ei sunt cei care produc gândurile. Ele
sunt produse de partea pătimitoare a sufletului”, de psihicul uman.
“Ne vom elibera de gânduri cînd ne vom elibera de mânie şi concupiscenţă”.
Concupiscenţa se învinge prin post, prin asceză, iar mânia, prin blândeţe, prin
smerenie şi fapte de dragoste.
În acest fel se va vindeca parta poftitoare şi cea mâniosă a sufletului. Apatia
(nepătimirea) se va stabili treptat în suflet.
Primele funcţii care cedează sunt cele care ţin de partea poftitoare, pe când cele
ale mâniei necesită mai mult timp pentru a fi învinse. Aşa se întâmplă ca sunt
persoane care deşi caste, sunt corupte sufleteşte de mânie sau alte patimi
sufleteşti. Fecioria somatică e incompletă dacă nu s-a ajuns la necoruperea
sufletului. De aceea s-au impus reguli aspre în mănăstri, de exemplu dacă doi
monahi care s-au certat nu-ş ceri iertare şi nu se iartă până seara, sunt
excomunicaţi.
Ajuns la nepătimire, sufletul îşi regăseşte sănătatea reală şi folosul firesc al
diferitelor sale părţi sufleteşti, prin faptul ccă în fiecare dintre acestea se
sălăsluiesc virtuţile care-I sunt necesare. În acest fel, sufletul e îndreptat spre
contemplaţie cu activitate specifică minţii omului.
 29

Nepătimirea are două niveluri:

a. imperfectă- atunci când nu e biruită partea poftitoare a psihicului uman.
b. desăvârşită- pe care o are omul după ce şi-a biruit până şi mânia.
Până la atingerea nepătimirii imperfecte, monahul parcurge calea practică şi
apoi începe calea gnostică, continuând cu nepătimirea desăvârşită, printr-un
proces de cunoaştere călăuzit de dragose şi blândeţe.

Cunoaşterea autentică nu e neapărat cerebrală, ci una existenţială, în care

afectivitatea are rol fundamental, prin dragoste şi blândeţe.

Evagrie îi acordă virtuţii cunoaşterii o atenţie deosebită şi considera că pe drumul

contemplaţiei e nevoie de o cunoaştere complexă, care nu se epuizează în
capacitatea gândirii noastre logice.

Cunoaşaterea are ca fundament asceza, şi spune că monahul nu a învăţat că

ajungă la această cunoaştere din invăţăturile egiptene, ci din interpretarea
filozofică a propriului său mod de activare a personalităţii.

Cunoaşterea este în cele din urmă un effort duhovnicesc, existenţial.

El insistă pe cunoaştere nu în sensul ştiinţific al cuvântului, nu ca epistimie (în
care predomină informaţia, analiza, sinteza). În cunoşterea despre care vorbeşte
Evagrie nu avem un subiect cunoscător şi un obiect de cunoscut, ci e un proces
în interioritatea adevărului despre sine. Cunoasterea lui Dumnezeu nu
presupune un obiect supus cunoaşterii.

Cunoașterea (contemplarea) duhovnicească are două forme:

a. naturală
b. Teologică, constă în contemplara lui Dumnezeu

((((Treapta cea mai de jos a vietii contemplative este "gnoza naturala". Dupa ea
urmeaza "teologia", gnoza cea mai înalta, contemplarea Sfintei Treimi, care e si
treapta "rugaciunii curate”)))
 30

Cunoaşterea(contemplarea) naturală are şi ea două forme:

a. contemplaţia secunda , cea a cunoaşterii naturilor materiale şi vizibile

b. prima (aristotelică) , care are ca obiect nataurile nevăzute şi duhovniceşti.

Cunoaşterea secundă se deosebeşte de cunoaşterea comună prin aceea că

cunoaşterea secundară se foloseşte de simţuri, dar nu rămâne la nivelul lor,
ajungând la raţiunile de a fi ale lucurilor, adică la principiile fiinţării a tot ceea ce
există şi e perceput prin simţuri.

Prin urmare, contemplatia secunda nu se opreşte doar la cunoaşterea obiectului

supus cunoaşerii şi merge până la cunoaşerea raţiunilor existenţei lui. Ea e
legată de practica ascetică. (Altfel ar rămâne la femonenologie, la o simplă
cunoaştere a fenomenelor şi nu a raţiunilor lor????)

Dacă demonii îl atacă pe monah e pentru că aceştia nu vor ca el să ajungă la

cunoaşterea secundă a realităţilor nevăzute.
De aceea, de cunoaşterea secunda nu se poate bucura decât acela care şi-a
curăţit partea poftitoare şi a pus început curăţirii părţii mânioase.

Cunoaştea naturală, a fenomenelor , a lucrurilor din jur.

Cunoaştere prima – prin care se ajunge la curăţenie şi ne ajută să vedem

raţiunile lucrurilor, după care începe cunoaştere secunda, după depăşirea
mâniei.
Cunoaşterea secunda e duhovnicească.
Ea oferă cunoaşterea raţiunii lucururilor până la înţelegerea scopului lumii create.

Astfel, Evagrie intră în gândirea lui Origen care vorbeşe şi el despre cunoaşterea
prima (a raţiunilor lucururilor), care nu are nimic comun cu cea ortodoxă,
afirmând acea cădere a sufletului din contemplarea lui Dumnezeu.
Origen vorbeşte despre faptul că ajungerea în păcat s-a datorat suprasaturării de
contemplarea lui Dumnezeu..
Dumnezeu a creat lumea, trupurile şi lumea materială pentru acesti logoi, pentru
acele raţiuni ale lucurilor.

În hristologie, Evagrie e eretic. După el, Hristos e un intelect ca toate celelalte

intelecte, dar care nu a căzut în păcat.
 31

El judecă diverse stadii de progres cunoaşterii, ale gnosticii.

“Lui îi revine rolul central de mântuire a realităţilor raţionale căuzute. Prin Hristos
a fost desăvârşită cunoaşterea secunda, prin El a venit şi mântuirea, pentru că
şi-a asumat un trup ca al raţinii căzute, nu ca a oamenilor, pentru a le descoperi
modalităţile esenţiale de cunoaşatere “.

“Trupul nu e rău, ci instrumentul prin care omul poate să cunoască, deci să se

mântuiască”
Evagrie rămâne un filozof şi un bun psiholog, dar în materie de teologie nu e
normativ.

Fiind neiertător cu el, Sinodul V ecumenic l-a condamnat, dar el nu a încetat să

fie socotit între asceţi un mare îndrumător în viaţa duhovnicească, în
desăvârşire.
Mîntuirea se împlineşte în cunoaşterea secunda, după depăşirea cunoaşterii
naturale, de unde începe adevărata contemplaţie, de curăţire a psihicului uman.

În concluzie avem:
1. cunoaşterea fenomenologică, a lumii materiale în timp şi spaţiu, în
desfăşurarea ei.
1. raţională, ştiintifică
2. ……….probabil duhovnicească.

SPIRITUALITATEA PUSTIEI

Motivaţia profundă a celor care au ales viaţa monahală o constituie cele trei
virtuţi teologice:
- credinţa
- nădejda
- şi dragostea.

Credinţa

Înseamnă luarea în serios a celor comunicate prin revelaţie de Dumnezeu

Însuşi şi a celor transmise de Biserică
 32

În acelaşi timp, credinţa înseamnă păstrarea cu sfinţenie a Ortodoxiei .

Sfântul Antonie le spune ucenicilor săi înainte da a adormi: „Păstraţi-vă curaţi

şi păstraţi tradiţia Părinţilor şi în primul rînd dreapta credinţă în Domnul nostru
Iisus Hristos.”

Credinţa e o aderare la adevărurile revelate şi o asumare a adevărurilor

primite de la Sfinţii Părinţi prin Biserică. Ea asigură evlavia şi sporeşte
osteneala.

Ortodoxia credinţei (dreapta credinţă ) asigură şi ortopraxia (dreapta făptuire).

Credinţa fidelizează şi permanentizează gândirea la Hristos şi simţirea în

Hristos. Prezenţa gândirii lui Hristos şi simţire Hristos formează un mod de
comportare după modeul lui Hristos, care e dreapta credinţă.

Dreapta credinţă este credinţa-virtute, deosebită de credinţa-părere sau

credinţa-emoţie.
„Credinţa este arătarea realităţilor nădăjduite şi demonstrarea celor nevăzute”
(Evrei11,1).

Nădejdea

Virtutea nădejdii e strict legată de credinţă: nădajduieşti în ceea ce crezi. Prin

nadejde sunt pregustate realităţile viitoare, te afli deja în relaţie cu ele.
Nădejdea face ca viaţa sa fie conformă cu cele nădăjduite.
Lipsa de nădejde însemna ptr anahoreţi dispreţ faţă de Împărăţia lui
Dumnezeu.
Isaac Sirul: „Nădejdea în Dumnezeu înalţă inima”, ptr ca trezeşte în om
dorinţa firească.

Credinţa care-l determină pe creştin să ia drumul pustiei este legată de

nădeje. Nădejdea trebuie precedată de faptele care să o confirme. Nădejdea
fără fapte este moartă, ca şi credinţa. (Iacov).
Nădejdea împinge spre înainte spre ceea ce s-a crezut.

Avva Moise: „Precum împărăţia diavolului se capătă prin exersarea viciilor,

aşa şi Împărăţia cerurilor se dobândeşte prin practica virtuţilor, curăţia inimii şi
cunoaşterea Duhovnicească.”

Iubirea

Credinţa şi nădejdea nu ar fi virtuţi dacă nu ar fi legate de iubirea pentru

Dumnezeu.
Dacă nu l-am iubi pe Dumnezeu, noi nu am putea crede şi nădăjdui. Dragostea
pentru El dă putere acestor virtuţi.
 33

Iubirea este vitutea inimii curate.

Iubirea este virtutea care se exercită între trei poli de referinţă: Dumnezeu,
aproapele şi propriul eu.
În numele iubirii, unii Părinţi acceptau chiar ridicolul: Ex.: Părintele Visarion,
recunoscut pentru milostenie, avea ca avere: o tunică, o mantie şi Scriptura.
Într-o zi, ajungând într-un sat, găseşte în piaţa publică un om mort, pe care l-a
acoperit cu mantia sa.
Mergând mai departe, i-a ieşit în cale un om sărac, complet gol. Pr. Visarion îi dă
acestuia mantia sa şi rămâne el complet gol.
Apoi se întâlneşte cu judecătorul ţinutului, care recuoscându-l, îl întreabă cine l-a
despuiat în acel hal.
El a făcut-o, a răspuns sfântul, arâtând spre Evanghelie, pe care o ţinea la piept.

Avva Apollon când era chemat să ajute la vreo treabă, el mergea cu mare
bucurie şi spunea că el merge la muncă împreună cu Hristos, Împăratul, pentru
mântuirea sufletului.

Iubirea pentru aproapele se exersa în pustie pe fondul unei sărăcii deosebite.

Ospitalitatea era una dintre manifestările iubirii de aproapele.

Anahoreţii ajungeau să-şi întrerupă chiar şi rugăciunea şi postul, atunci când

primeau un străin.
Despre Pelagiu care şi-a întrerupt postul din dragoste pentru nişte confraţi care
veniseră la el în vizită. El spunea că prin întreruperea postului din dragoste, se
împlinesc două porunci:
- pe cea de a renunţa la propria voinţă
- şi pe cea de a primi cum se cade pe fraţii tăi.

Tot despre Pelagiu se spune că a primit 3 confraţi.

Primul i-a spus că ştie pe de rost Noul şi Vechiul Testament. Acestuia, Pelagiu i-
a spus că a umplut aerul cu vorbe.
Al doilea i-a spus că a copiat N şi V Testament. Lui i-a răspuns că a a umplut
ferestrele cu pergamente.
Al treilea i-a spus că atât s-a nevoit în rugăciune şi contemplaţie, încât a lăsat
curtea chiliei să se umple de buruieni. Acestuia i-a spus că el e lipsit de
ospitalitate, deşi Pelagiu era un mare rugător.

Castitatea

Pe lângă cele trei virtuţii teologice (credinţa, nădejdea şi iubirea), avem şi 3 virtuţi
specific monahale: castitatea,sărăcia şi ascultarea-
Una dintre cele mai importante virtuţii specific monahale este şi castitatea.
Ulterior ea va constitui unul din voturile monahale.
Castitatea era asumată pentru toată viaţa şi consta în renunţarea la orice
legătură trupească, din momentul asumării vieţii de anahoret.
 34

Mântuitorul Însuşi şi Apostolul Pavel sunt modele ale castitaţii şi fecioriei

pentru monahismul creştin.
Ea este şi jertfă de laudă adusă lui Dumnezeu.
Fecioria este afirmarea integrităţii, a nestricăciunii firii, după modelul îngerilor,
al Fecioarei Maria şi al Mântuitorului.
Fecioria este nu doar trupească, ci şi sufletească: una o reflectă pe cealaltă.
Cea sufletească nu poate exista fără cea trupească. Impreună duc la
necoruptibilitatea sufletului pentru Hristos.

Orice faptă bună sau rea este consumată în mentaul persoanei, de aceea
păcatul consumat „este produsul unei combustii interioare ratate” (V.R), o
ardere sufletească şi trupească ratată
Pierderea castităţii va face ca sufletul să ajungă să trăiască din imaginaţie,
atunci când trupul nu poate consuma faptic păcatul.
Pierderea castităţii duce la dezingegrare interioară, la risipă şi epuizare
somatică.

Renunţarea la castitate nu constituie păcat atunci când ea reface „unitatea

androgină, în familia binecuvântată de Dumnezez” (VR). În caz contrar, va
duce la căderea din har, deci la pierderea mântuirii.

În „Picături din înţelepciunea Părinţilor”, un bătrân spune că gândurile

necurate trebuie înţărcate, precum mama înţarcă pruncii. În loc de substanţa
amară pe care mama o foloseşte pentru a înţărca pruncul, cel muncit de
gânduri necurate trebuie să pună imediat şi gândul la moarte şi la chinurile
veşnice. Astfel va alunga imediat gândurile care întinează.

Avva Hrimon spune că drumul care duce la castitate şi la fecioria desăvârşită

are 6 etape:

- să nu cazi în ispita legăturilor trupeşti

- să nu trăieşt mental acele ispite
- să nu te tulburi când vezi o altă persoană
- să alungi de la tine orice poftă ascunsă
- să nu fii cuprins de voluptate şi de pofta împreunării, când auzi sau vezi
ceva provocator
- sa-ţi cureţi subconştientul în aşa măsură, încât să nu fii tulburat nici măcar
în vis.

Fecioria nu e o pornire venită din misoginism sau maniheism. Mărturie stă faptul
că anahoreţii aveau grijă de femeile bolnave sau se străduiau să le întoarcă de la
păcat. O altă mărturie o constituie faptul că pe lângă mănăstirile de bărbaţi au
apărut şi cele de femei. Anahoretul de fapt renunţă la ceea ce e e pus de
Dumnezeu în firea omenească, la ceea ce e permis, ca om, pentru o viaţă
„adunată”, „neîmpărţită” conjugal cu altă persoană, pentru o viaţă pusă exclusiv
 35

în slujba lui Dumnezeu, şi, paradoxal, dintr-un sentiment de solidaritate pentru

lumea la care tocmai a renunţat. De dragul ei şi pentru ea, pentru a putea să
ajungă la o rugăciune mai înaltă pentru oameni.
Au fost însă şi cazuri izolate, în rândul monahilor de origine siriacă, când aceştia
au ales monahismul de teama de femeie.
Solidaritatea presupunea şi rugăciunea pe care o făcea monahul pentru ceilalţi
mai mult decât toţi, dintr-o pornire frăţească cu problemele celor care îl vizitau.
Pe lângă rugăciune, el şi postea pentru cei care nu nu puteau pune frână în faţa
păcatului de orice fel.
Solidaritatea vine dintr-un profund simţ al sacrificului pentru semeni, pentru
neputinţele lor, din durere pentru căderea lumii în păcat şi depărtarea de
Dumnezeu.
Prin asceza sa pentru lume, anahoretul substituie neglijenţa acesteia cu efortul
său venit din iubire pentru lume...

Avva Pamvo , văzând într-o oarecare situaţie o prostitutată, începe să plângă

pentru ea şi spune că plânge pentru aceea femeie că se pierde şi pentru că el nu
are atâta sârguinţă spre a plăcea lui Dumnezeu, aşa cum aceea prostituată se
străduia să placă diavolului.

Avva Sisinios de la Iordan, în timp ce se ruga în chilie se trezeşte cu o tânără

femeie care se dezbrăca în faţa lui. Pustnicul şi-a continuat rugăciunea, apoi, în
urma unei discuţii cu ea a înţeles că a făcut acest lucru pentru că îi era foame.
Anahoretul a rugat-o ca de fiecare dată când ii va fi foame să vină la el. Aşa a
salvat-o de la viaţa pe care o dusese în păcat.

Anahoretul îşi asumă în locul lumii ceea ce aceasta nu face pentru a se mântui,
după modeul lui Iisus, care şi-a asumat păcatul lumii. În concluzie, acesta este
una dintre cele mai înalte forme de solidaritate şi de solidarizare cu lumea.

Sărăcia

Este un alt vot şi o altă virtute a ahahoretului.

Modelul de renunţare la bunuri este cel al lui Hristos, care recomandă renunţarea
la averile lumeşti, în vedere desăvârşirii. Hristos promite fericirea celor care aleg
sărăcia de bunăvoie. În Evanghelii e descris un episod în care un tânăr vine la
Hristos şi îl înteabă ce ar trebui să facă pentru a moşteni viaţa veşnică. Iisus îl
sfătuieşte să vândă toate câte le are şi să le vândă săracilor pentru a avea
comoară în ceruri; „apoi vino de urmează Mie”, îi mai spune Iisus.
Apostolul Pavel atrăgea atenţia corintenilor că ei s-au îmbogăţit, s-au îndestulat
de harul primit, datorită sărăciei lui Hristos, a renunţării la slava Sa, prin kenoză.

Bogăţia îl împiedică pe anahoret să se lupte cu Satana, care nu are bunuri. De

aceea, monahul trebuia să nu fie impiedicat de nimic în această luptă, nici de
 36

bogăţie, din viaţa trupească, care l-ar fi îndepărtat de iubirea de Dumnezeu şi de

oameni.
,,,,
Prin sărăcie, anahoreţii voiau să scape de două ispite:
- de predispoziţia la plăcere,
- de tendinţa dominării prin cultivarea instinctului posedării de bunuri.
Dorinţa acumulării de bunuri era asimilată poftei trupeşti.
Sărăcia nu este un ideal al monahului, ci ea e doar calea spre ideal: sărăcia în
duh, adică smerenia.

Sărăcia e o stare de spirit anumată şi nu una generată de inactivitate sau de

lene.
Ea nu e determinată de dispreţul pentru lumea materială şi pentru bunurile
materiale. Lumea materială a fost creată „bună foarte” (Gen. 1.25). Chiar şi după
păcat, ea a rămas lumea lui Dumnezeu, sub purtarea lui de grijă.
Anahoreţii nu erau numai comtemplativi, ci şi oameni activi.

Sfinţii părinţi povestesc că un călugăr care a renunţat la lume, după ce a renunţat

la toată averea, a oprit câţiva bănuţi la el apoi intrat în monahism. Sfântul Antonie
îl cunoaşte şi înţelege că noul frate nu renunţase cu totul la averea lumească şi
la lume. De aceea, îl trimite în piaţă să cumpere carne, să o taie felii şi apoi să o
lipească pe tot trupul gol. După aceea îi spune să vină la el. Fratele face
ascultare şi în drum spre avva Antonie, câinii şi păşările au năvălit peste el
pentru a se hrăni cu carnea lipită pe trupul lui. Încercând să smulgă bucăţile de
carne, animalele şi păsările i-au sfâşiat trupul cu unghiile şi cu ciocurile, şi cu
dinţii. Văzându-i trupul sfâşiat, Avva Antonie i-a zis: „aşa sunt sfâţiaţi de diavol
cei care renunţă la lume, dar păstrează bani” (Rufin este cel care povesteşte)

Lepădarea de bunurile lumeşti era aşa de radicală, încât cel care alegea viaţa de
monah, trebuia să renunţe chiar şi la haine. Totul trebuia lăsat în afara spaţiului
consacrat luptei cu diavolul.
Sf părinţi vorbeau despre 3 tipuri de renunţare:
- renunţarea la toate bunurile şi la toate bogăţiile din lume
- renunţarea la noi înşine, la patimile noastre, la năravuri, la toate
sensibilităţile dereglate ale sufletului şi ale trupului,
- retragerea inimii noastre din toate cele prevăzute şi văzute spre folosul
pătruderii în cele nevăzute.

4. Ascultarea

Munca este considerată ca o atitudine de ascultare.

Scopul pe care îl urmăreşte anahoretul prin ascultare este unul mai mult moral
decât economic. El munceşte, uneori din greu, pentru a se mentine într-o stare
de activitate ce îl salvează de la lenevie.
 37

Produsul muncii este folosit pentru acoperirea minimului necesar traiului, pentru
săraci şi pentru primirea străinilor.

Ascultarea echivalează cu reununţare la noi înşine.

Ca şi celelalte virtuţi şi ascultarea îşi are originea în modelul de ascultare

arătat de Hristos.

Sf. Pavel sune despre Iisus:” Şi s-a făcut ascultător până la moarte, şi încă
moarte pe cruce” (Filipeni 2, 7-8) .

„Ceea ce Mi-ai dat să împlinesc, am împlinit, Îi spune Mântuitorul Tatălui ceresc.

În Grădina Ghetsimani, Iisus spune, înainte de a fi prins: „ Părintele Meu (...)
facă-se voia Ta...nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti (Matei 26, 39,42).
Pedagogia deşertului era aceea că ucenicul trebuia să se comporte după
modelul duhovnicului.
Ascultarea de duhovnic are un rol fundamental, pentru că este o virtute
fundamentală şi o condiţie pentru atingerea celorlalte virtuţi.

Ea este una dintre cele cele mai dificile exigenţe monahale.

Moise îl îndruma pe un tânăr să vină în monahism, ca să se deprindă cu fericita
viaţă de ascultare. În asigură că în aceasta va găsi smerenie, putere, bucvurie,
răbdare şi mărinimie. Cei mai mult părinţi îi sfătuiau pe cei care voiau să aleagă
cale monahismului să înceapă cu ascultarea.

Ascultarea îmbracă forme diverse:

- unii ucenicii nu le spunea nimic ucenicilor lor, lăsându-i să înveţe din
exemplul lor,
- alţii în supuneau la tot felul de încercări spre a-i întări în scultare.
Ascultarea trebuia făcută de la început, pentru a tăia mândria ce putea apărea în
urma unor nevoinţe, ideea că munca lor de datora propiilor puteri. Pe unii,
neascultarea i-a dus la nebunie, pentru că au pus nădejdea în propria lor lucrare.
Aceştia erau catalogaţi ca „pierduţi”, pentru că nu se lăsau învăţaţi de nimeni.
Deviza în ce priveşte ascultarea era :”Întreabă pe părintele tău şi el te va învăţa”
(Deuteronom).
Cei care veneau în pustie trebuiau învăţaţi să se lupte cu diavolul, iar batălia se
cîştiga prin ascultare, prin acceptarea învăţăturii Părinţilor, întru sfinţenia
ucenicilor.

Ascultarea avea ca efect: reducea grijile zilnice, ducea la cumpătare, „tăia voia”.
Părintele care cerea ascultare ucenicului era văzut ca un reprezentant al lui
Dumnezeu.

Au fost şi cazuri de neascultare „înţeleaptă”. Spre exemplu, un emerit cu harisma

prevederii voia să locuiasă într-un loc pusnic, unde nu exista pe moment nicio
colibă. Un bătrân pusnic care avea o colibă mai izolată pe care i-a dăruti-o
 38

tânărului eremit să locuiască în ea până îşi a găsi el alta. La scurtă vreme la

tânărul eremit veneau foarte mulţi oameni să-l caute pentru un cuvânt de folos.
Bătrânul pusnic a fost cuprins de invidie. El se considera mai vrednic să fie vizitat
de oameni pentru asceza şi vârsta lui. Atunci l-a trimis pe ucenicul său,în
repetate rânduri, să-i transmită celui nou venit să părăsească coliba. Doar că
ucenicul nu făcea ascultare şi îi transmite aceluia cuvinte pline de dragose din
partea duhovnicului său. La întoarcere, îi spunea duhovnicului ca eremitul
promitea că va pleca. Vazând că tot promite şi nu pleacă, bătrânul a luat un băţ,
şi-a luat ucenicul şi a pornit spre tânărul eremit să-l alunge. Uceniul său i-a cerut
permisiunea să meargă el înainte să stea de vorbă cu eremitul cel tânar. Cînd a
ajuns la acesta i-a spus că duhovnicul său, bătrânul său duhovnic vine să-l
mângîie şi să-l invite la chilia sa. Când s-a apropiat bătrânul, tânărul l-a
întâmpinat cu metanie. Atunci bătrânul şi-a revenit, şi-a dat seamna că a greşit, a
aruncat toiagul şi l-a îmbrăţişat pe tânărul pustnic.
Ucenicul, prin neascultarea lui „înţeleaptă” l-a salvat pe duhovnicul său de la
lupta cu vraşmaşul prin invidie.

Ascultarea duhovnicească nu se confundă cu ascultarea canonico-

administrativă.
Ascultarea duhovnicească e căutată de cel care vrea să se supună ascultării
unui duhovnic îmbunătăţit, pe care îl căuta anume pentru asta, cu scopul de a-l
ajuta să ajungă la desăvârşire.
Ascultarea canonico-amdinistrativă constă în respectarea unor norme obiective
şi se exercită în limitele, în interiorul şi sub autoritatea celui care acestor norme.
Aceste norme sunt suportate atât de cel care a instituit acest fel de ascultare,
cât şi de cel care e supus al lui, prin ascultare.

Esenţa acestei ascultări este autoritatea normelor obiective, care dau putere şi
autoritate unei persoane, pe când ascultarea duhovnicească (monahală)
presupune sfinţirea ucenicului şi priceperea duhovnicului de a-l duce la
desăvârşire.

Ascultarea duhovnicească presupune ca duhovnicul să aibă anumite calităţi

pentru a duce ucenicul la sfintenie, cealaltă nu presupune asemena calităţi, fără
însă să le excludă.

Status quo-ul creat de ascultarea canonico-administrativă, după înfiinţarea

primelor chinovii, a constituit mediul prielnic cultivării şi dezvoltării ascultării
duhovniceşti, cea care zideşte cu adevărat edificiul Bisericii.

III. LUPTA CU DIAVOLII ŞI RUGĂCIUNEA

I. Monahul între lupta cu sine şi cea cu demonii

Viaţa monahală nu se confundă cu lupta obsesivă pentru păzirea celor trei voturi
(castitatea, sărăcia şi ascultarea) Respctarea celor trei voturi este virtute specială
 39

monahală. Respectarea voturilor îl duce pe monah la dobândirea de alte virtuţi

speciale.
Virtuţile teologice (credinţa, nădejdea şi dragostea ) sunt fundamentul şi puterea
vituţilor creştine în general, (fie pentru monah, fie pentru familist, fie pentru
fiecare om, în parte?) iar voturile monahale sunt fundamentul întregii evoluţii
duhovnieşti a monahului.
Distingem şi virtuţi speciale creştine ale vieţii de familie: fidelitatea soţilor,
împlinirea obligaţiilor familiale, drgostea faţă de copii, de părinţi. etc.

Încălcarea de către monah a unuia dintre voturi îl va face să decadă din starea
îngerilor- starea de har monahal. El nu va mai fi călugăr- adică „bătrân frumos”
până cde nu se va ridica din nou, până cu nu va ţine din nou toate voturile
monahale.
Respectarea voturilor, nu obsesia lor stă la baza celorlalte virtuţii care alcătuiesc
chipul îngeresc al călugărului.

Virtuţile se leagă unele de altele, unele le condiţionează pe celelalte.

De ex:
- nu există ascultarea fără smerenie
-nu există castitate fără post
- nu există pază a gândurilor şi a simţurilor fără sărăcie,
-
- nu poti fi virtuoşi fără răbdare, fără discernământ, fără priveghere, fără
rugăciune, etc.

La avva Lucius a venit un frate care i-a vorbit despre planurile sale de viitor:

Vreau să mă fac pelerin, i-a zis; Avva i-a răspuns: Da, dar după ce ai învăţat să
pui pază limbii.

Vreau să postesc. Avva i-a zis: bine faci,dar să începi cu abţinerea de la orice
gând rău.

Vreau să fug de oameni, i-a mai spus. Avva: da, dar după ce ai dovedit că eşti
capabil să trăieşti cu toată amabiliatea între ei.

Aceste cuvinte ale avvei Lucius sugerează cel puţin 3 lucruri:

- trăirea în mijlocul comunităţii presupune deja dobândirea unor virtuţii încă
din lume
- demersul monahului nu pleacă de la zero,
- sihăstria nu este pentru neadaptaţi, pentru orgolioşi.

Sf. Pahomie nu-i primea la mănăstire pe cei care aveau de îndeplinit

responabilităţi familiale sau dacă erau urmăriţi de autorităţi pentru încălcarea
legii.
 40

De aceea, practica duhovnicească arată că erau primiţi în pusnicie numai

creştini avansaţi deja duhovniceşte în cadrul comunităţii.

Avva Avacum peciează că lupta sfinţilor este e cu ei înşisi şi cu demonii din

afară- din alţii sau din mediul înconjurător).
Când acţionează din afară diavolii o fac
- fie în mod deghizat- luând chip de animale, de om sau de femeie, de
episcop, de înger si chiar chipul lui Hristos
- fie în mod direct, folosind o gamă largă de manifestări, începând cu
distragerea atenţiei şi banalităţi şi ajungând până la violenţe inimaginabile.

Iubirea pentru Hristos, răgăciunea şi nădejdea în El îi ajutau pe monahi să

învingî în lupta du diavolul şi căpătau putere nu numai peste propria lor fiinţă
ci şi asupra demonilor.

Luptele începătorilor
- lor diavolul nu li se arată nici măcar deghizat, ci lucrează mai mult prin
trupurile lor, de aceea începătorul are nevoie de o asceză trupescă şi
sufletească deosebite.
- întîlnrile directe cu diavolul erau cosiderate momente şi etape în care
începătorul se maturizeză pentru lupte mai grele.
- Arătările satanei nu erau căutate, ci ele erau îngîduite de Dumnezeu pentru
rusinarea diavolilor.

Lupta cu cu ei înşişi

- înseamnă lupta cu ispitele. O ispită îl face pe anahoret să-şi asume atât

trecutul (păcatele săvârşite) cât şi viitorul( recunoaşterea fragilităţii omeneşti)

El înţelege că în orice luptă are nevoie de puterea lui Dumnezeu.

- trei sunt cauzele ispitelor imediate: excesul de hrană, leneaşi descrajarea.

Excesul de hrană e combăut prin post.Postul cere şi curăţirea minţii.

(Lăcomia nu este doar alergarea după hrană, dar şi păstrarea în memorie a
situaţiilor în care omul se îmbuibase şi care trebuie uitate)

Postul presupune şi conusmarea cu nesaţ a alimentelor; nu e doar abţinerea

cantitativă şi şi calitativă de la hrană, în sensul că omul gândeşte după cum
mănâncă, gândurile fiinde direct legate de starea de lăcomie trupească.

„Îmuibarea pântecului este mama desfrânării”

Sfinţenia vieţii nu presupune lipsa igienei. Ea era asociată de sfinţii părinţi cu
lipsa de ospitalitate, cu lipsa de grijă pentru străinii care veneau să ceară un
sfat şi pentru care trebuiau să aibă respect cu privire la curăţenia lor pentru a
 41

nu smiti şi a-i pune pe vizitatori în situaţia de a suporta anumite mirosuri

generte de lipsa igienei.

Vorbitul mult în faţa străinilor era considert şi el un exces. El putea duce la

discuţii deşarte, de slavă de sine, de stârnire a invidiei pentru destîinuirea
nevoinţelor monahului, etc.

Lenea
- o fiinţă inactivă păcătuieşte prin lene prin simpul fapt că devine povară
pentru ceilalţi
- lenea devine instrument pentru săvârşirea altor păcate

Descurajarea
- vinde din îndoială cu privire la sensul nevoinţelor făcute sau care urmează
să fie făcute.
Când apare îndoiala, pentru a nu ajunge la decurajare, monahul să gândea
că diavolul e dranjat de nevoinţele sale şi de reuşitele lui şi că trebuie să
înteţească lupta cu îndioala printr-o osteneală şi mai mare.
- una dintre vicleniile prin care diavoul înceară să aducă îndoiala este
tulburarea sufletului prin fenomene fizilolgice pe care monahul nu le poate
controla, mai ales în timpul somnului. Pentru a înlătura aceste tulburări din
tipul nopţii, un monah spunea că înainte de a se culca, monahul treuie să se
gândească la moarte şi cp patul lui iar putea fi mormânt; să adoarmă în
rugăciune, pentru că în somn, mintea se va concentra asupra celor gândite
înainte de culcare, de aceea e nevoie de curăţire a minţii şi de rugăciune
înaine de a adormi.

Un alt sfat dat monahilor: să nu se teamă cu lupta directă cu vrăşmaşul; să nu

dialogeze cu el şi să cheme imediat numele lui Iisus, să privegheze. Diavolii nu
suportă arsura rugăciunii, fug de la cel aflat în rugăciune. Sfinţii părinţi spuneau
că diavolii nu sunt decât cenuşă şi fum şi nu pot rezista în faţa celor ce se tem de
Dumnezeu.
Statorinicia în rugăciune înseamnă comuniunea cu Dumnezeu, în care diavolii nu
pot pătrunde. Mohanii foloseau rugăciunea minţii sau Rugăciunea lui Iisus
imediat ce erau ispitiţi şi rosteau: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă!”

Un vicleşug al diavoului este că e se retrage din luptă, de a se ascunde, când

vede că rugătorul este preocupat de Duhul Sfânt şi aprins ca o flacără, pentru că
el nu poate înţepa, ca un scorpion, fier înroşit în foc. Însă, de îndată ce îl vede
adormit (nemailucrând la împlinirea poruncilor) se aruncă peste el şi-l duce la
păcat.

Pe lângă post, monahul trebuie să aibă un somn cu măsură, resdus la minimum

necesar, trebuie să muncească, munca fîcându-se comcomitent cu rugăciunea.
Nepătimmirea, adică aungerea la liniştea sufletească, imposibilitatea de a mai fi
 42

zdruncinat, tulburat de patimi în interiorul său şi discermâmântul, fuga de

întristare, căutarea păcii şi a bucuriei sfinte.

Asceza nu trebuie să fie un scop în sine, ci acela de smerire a trupului, pentru ca

sufletul să se înalţe la Dumnezeu.

„Este mai bine să bei vin cu discernământ, decât apă cu mândire”, spun sfinţii
părinţi

Postul şi nesomul nu trebuie să ducă la epuizara trupului; trupul şi sufletul nu

trebuie distruse prin privaţiuni, dar nici îngreunate prin îmbuibare.

Votul castităţii şi al fecioriei perpetue este una dintre virtuţile monahale

fundamentale.
În „Apoftegme” se spune că un anahoret a fost ispitit ce o femei care pusese
rămăţag cî îl va corupe. Plin de compasiune şi grijă pentru femeie, monahul o
primeşte în chilia sa pe femeia care se plângea că nu poate dormi afară din
cauza temerii de animale. În tipul nopţii, monahul a fost tulburat de prezenţa ei.
Pentru a învinge ispita s-a gândit că păcatul curviei înseamnă focul iadului şi aşa
a luat hotârea de a suporta focul unei lumânari pe piela sa. Aşa ca a început să
pună un deget în flacără, dar din cauza tulburării pasionale nu simţea arsura
acesteia. Atunci a continuat să-şi ardă toate degetele până dimineaţa. Vazând ce
face cîlugărul, femeia a suferit un şoc şi a murit. Apoi, pentru a nu răsunde răului
cu rău, călugărul s-a rugat şi a înviat-o. Femaiea şi-a schimbat total viaţa după
această întâmplare, ducând o viaţă curată.

Lupta cu răul se duce de la apariţia gândului, pentru a nu ajunge la păcat.

Părinţii spun că toată panoplia isipitelor şi a vicleniile diavoului se reduc la trei

arme:
- uitarea poruncilor lui Dumnezeu, a vieţii viitoare şi a iadului
- neglijarea faţă de împlinirea poruncilor
- şi pofta.
Toate acetea preced păcatul şi se nasc una din alta.

Sfinţii părinţi reuşeau să învingă ispitele diavolilor considerându-le drept jocuri

ale măscăricilor.

Rugăciunile Sf. Antonie îi ardeau pe diavoli i alteori fugea de mustrarea lui ca

un brici.

2. Rugăciunea.

Lupta împotriva duhurilor rele nu se poate duce fără rugăciune.

 43

Rugăciunea este cea prin care anahoretul îşi împropriază Dumnezeu pentru a
birui

Deci, rugăciune, ca definţie comună, însemnă dialogul omului cu Dumnezeu,

pe care diavolul încearcă să-l întrerupă, să ne scoată din comuniunea cu
Dumnezeu, din participarea omului la firea divină.

Din omul aflat în dialog cu Dumnezeu emană puterea şi slava transferată de

Dumnezeu în om, ca efect firesc, natural al acestei comunicarii, care urmează
aceeai înrîuire în dialogul dintre oameni, unii cu alţii.

Rugăciunea îl face pe diavol neputincios, cu toate că diavolul este „îmbîtrânit

în rele”, cu o experienţă considerabil mai mare decât a omului. În rugăciune,
omul este ajutat de Dumnezeu şi în felul acesta biruieşte vicleşugul
experimentat al diavolui.

Rugăciunea ne face casnici ai lui Dumnezeu, ne întoarce în intimitatea vieţii

divine.

Rugăciunea nu este un simplu exerciţiu mental, o simplă oratio mentis, nu nici o

simlă datorie îndeplinită prin săvârşirea unei pravile, ci este actul prin care
monahul, şi omul, în general, este pus în starea lui firească, starea de dialog cu
Dumnezeu
De aceea, anahoretul, în toată viaţa sa, tinde la desăvârşirea rugăciunii.

„Virtuţile nu sunt posibile fără rugăciune”

Rugăciunea adevărată este o vârtute (virtute, cu sensul de putere. (Ps. 17.
„Iubite-voi, Doamne, vârtutea mea. „. Aceată vârtute, putere, e împropriată în
urma însuşiri altor virtuţi şi în acelaşi timp, această putere, este la rândul ei,
generatoare de noi virtuţii, într-o sprijire reciprocă a virtuţilor prin putere, şi a
puterii prin virtuţi.

Avva Agaton spunea că nicio faptă bună nu cere mai multă osteneală ca
rugăciunea. „Totdeauna când omul voieşte să se roage, voieşte şi vrăşmaşul să-l
taie. Rugăciunea până la ultima suflare are nevoie de osteneală”, pentru că ea
are ca efect: curăţirea inimii şi dă sens vieţii şi finalităţii ei- mântuirea.

Treptele rugăciunii.
Rugăciunea presupune un anume progres care ajunge până la contemplaţie şi la
vederea firii divine.

Pentru a ajunge aici, anahoretul trebuie să ţincă cont de:

- slava lui Dumnezeu manifestată în întrega creaţie
- să se minuneze în faţa providenţei lui Dumnezeu.
- să lupte pentru depăşirea automatismelor
- să caute să ajungă la liniştea sufletească, la puritatea inimii,
 44

- să ajungă la crearea în suflet a dispoziţiei pentru rugăciune- care

înseamnă cugetare la Sfintele Scripturi, citirea şi cântarea psalmilor, în
doxologie, în rugăciuni şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Iisus.
Rugăciunea anahoreţilor avea un profund caracter scripturistic.

„Rânduiala îngerului”, instituită în mănăstirile Sf. Pahomie şi numită aşa de

către Sf. Cassian.

Indiferent că rugăciunea e comună sau particulară, „rânduiala îngerului”

consta în alternarea rugăciunii cu munca, în aşa fel încât munca să nu
împiedice rugăciunea continuă.
Această rugăciune menţinea mintea, prin iubire, în direcţia scopului propus.
Această rânduială consta în faptul că monahul lucra un anumit timp, apoi se
ridica, făcea rugăciunea rânduită şi se aşeza din nou la lucru.
Această alternanţă avea menirea să ţină trează, foarte atentă, mintea
monahului la ceea ce face.
El trebuia să nu fie absorbit nici de mucă, dar nici să se rupă, prin rugăciune
de viaţa concretă, de sarcinile obşteşti, de îndatoririle de zi cu zi.

Alernanţa rugăciunii cu munca îşi are originea la Sf. Antonie cel Mare.
În Pateric se spune că el, la un moment dat a fost cuprins de deznădejde şi i-
a cerut lui Dumnezeu să-l înveţe ce trebuie să facă pentru a scăpa de acestă
stare care îi dădea sentimenul că îşi pierde mântuirea.
„Sculându-se , a ieşit afară, şi deodată a văzut pe cineva la fel cu sine,identic,
şezând şi împletind funia. Apoi iarăşi sculându-se la rugăcine”, şi tot aşa. Şi a
auzit un înger zicând: „Fă aşa şi te mântuieşti”.
Această regulă, de a pune în lucrare puterile trupeşti alternativ cu cele
sufleteşti, stimula simţul măsurii şi solicita mintea la discernîmânt.

Nici rugăciunea formală, nici rugăciunea lipsită de muncă nu erau îngăduite

monahilor. Calitatea rugăciunii e importantă, nu numărul rugăciunilor .
Cantitatea nu suplineşte lipsa calităţii. Cantitatea poate duce la o rugăciune în
detrimentul muncii, a alernanţei dintre ele, şi poate duce omul la lenevie sau
la orgoliu, la ambiţia cantitativă a rugăciunii, venită dintr-un spirit de
concurenţă, nu din rigoare şi ascultare. Concurenţa are în ea germenele
umilirii celorlaţi, prin cantitatea reuşitei, nu prin calitate. (Iisus spune ca cine
este întâiul sa se poarte ca slujitor al celorlalţi, arătându-ne cum trebuie să
procedam dacă vrem să fim primii, pentru a nu fi stăpâniţi de duhul
competiţiei, al concurenţei care naşte orgolii şi ambiţii n.a).

Această rânduială a îngerului institutită de Sf. Antonie s-a răspândit în tot

Egiptul.
 45

Rugăciunea comună.

Aceasta se făcea şi în cadrul rânduielii îngerului şi nu excludea rugăciunea

particulară, ci doar o completa.
Existau mai multe servicii divine împărţite în doua:
- servicii divine pentru noapte
- şi pentru timpul zilei.
Centrul celor două categorii de slujbe îl constituiau psalmii: 12 pentru slujba
de seară şi 12 pentru cea de noapte.
Sfântul Casian spune că această rânduială a serviciilor divine este fixată din
vechime şi a fost instituită în urma descoperirii dumenezeieşti. (In urma unor
dispute cu privire la aceste slujirii, un înger al Domului, care luase chip de
călugăr a cântat 11 psalmi, despărţiţi de rugăciuni şi versete, încheind apoi al
12 psalm cu Aleluia. După aceea, îngerul a dispărut, aşa încît ei au înţeles că
acesta e o descoperire de la Dumnezeu.)

Ea a avut ca scop înfiinţarea unei rânduieli unitare a rugăciunilor comune.

În Palestina, Siria şi întregul Orient, au fost stabilite slujbe pentru ceea ce

numim ceasurile.

Rânduiala îngerilor ajunsese să fie ţinută în toate ţinuturile monahale. Ea

avea însă şi anumite particularităţi locale: la chilii, slujbele durau aproape
toată noaptea; avva Apollo recita rugăciuni aproape fără încetare, atât ziua
cât şi noaptea, cu 100 de metanii la răsăritul soarelui şi alte 100 la apus.
Aceaste excepţii, completau rânduiala îngerilor, comună tuturor, erau
facultative.

PRIMII ANAHOREŢI

Monahismul a existat înainte de sec. III în spaţiul nord-african şi al Orientului

Apropiat.
Cauzele retragerii în locuri pustii au fost fiscalitatea, persecuţiile.

În sec. II, Sf. Fronton s-a retras în pustiul Nitriei împreună cu 70 de ucenici.

În Egipt, în sec III, comunităţi întregi se retrăgeau în pustiu sau în mlaştini

spre a scăpa de impozite şi de obligaţia de a participa la ceremoniile publice.

Pustiul a fost pentru locuitorii din nordul Africii şi din Orientul Apropiat, ceea
ce codrul a fost pentru români de-a lungul secolelor.
 46

Unii socotesc că între primii monahi de care am putea aminti este Keremon,
episcop din Nilopolis, şi soţia sa, care s-au retras în munţii Arabiei în timpul
persecţiilor lui Decius.
Nu le putem atribui cu adevărat statutul de monahi, întrucât ei erau o familie,
iar monahul e cel care se retrage singur în pustie.

SFÂNTUL PAVEL DIN TEBA ( despre viaţa lui scrie Sf Ieronim)

A trăit între (234- 341), născut într-o familie bogată din Tebaida de Jos; al doilea
fiu, având o soră.
Avea o educaţie aleasă creştină, cunoştea cultura egipteană şi vorbea limba
greacă.
- rămâne orfan la 16 ani, moştenind o mare avere.
- Cumnatul său îl denunţă că e creştin pentru a intra în posesia averii
moştenite de Pavel, prin sora acestui cu care se căsătorie.
- Împărat prigonitor al creştinilor în acea vreme era Decius.
- Pentru a nu fi persecutat, Pavel se ascunde în una din casele pe care le
deţinea în afara cetăţii. Afând de denunţ, Pavel se retrage în munţi, într-o
peşteră, unde a rămas până la moarta sa în 341.
- El s-a hrănit cu fructe sălbatice din zonă, cu rădăcini şi iar ca sursă de apă
era un izvor care izvora chiar din peştera în care stătea.
- Timp de 60 de ani, un corb îi aducea zilnic pâinea necesară pentru hrană.
- Sfântul Antonie e cel care dă mărturie despre sfânt, lâsând informaţii
despre Pavel ucenicilor săi Macarie şi Amathes, de la care le preia apoi
Fericitul Ieronim.

Într-o noapte, Dumnezeu îi veşteşte Sf. Antonie că poate cunoaşte un un pustnic

mai îmbunătăţit decât el. Cum s-a trezit, sf Antonie s-a dus în munţi în căutarea
lui, lăsându-se călăuzit doar de Dumnezeu. Ajuns la pesteră, după lungi
insistenţe sf. Pavel l-a primit, iar sf Antonie a fost uimit că îi ştia numele.
Sf: Antonie ii spune că ştia de venirea lui şi că misiunea lui era aceea de a-i
acoperi trupul cu pământ. Fiincă rămăsese de mult fără nicio haină, Sf. Pavel îşi
făcuse un fel de straie din fruneze de palmier. El îl roagă pe Antonie să meargă
şi să-i aducă mantia pe care o primise de la Sf. Atanasie, episcopul Alexandriei,
pentru a-i înfăşura trupul după ce va adormi.
La întoarcerea, sf. Antonie a văzut în apropierea peşterii cerul luminându-se şi
îngeri alături de profeţi şi apostoli. Pavel eremitul se înălţa spre ei, strălucind de
lumină.
Ajus la peşeră, Sf. Antonie l-a găsit pe prietenul său. Sf.Pavel, în genunchi, cu
mâinile ridicate la cer, dar mort.
După ce l-a înfăşurat în mantie, au apărut doi lei care au săpat cu labele groapa
sfântului (la fel, un leu a săpat roapa Sf. Maria Egipteana).
Sf. Antonie a luat veşmintele din fruze ale sfântului Pavel, pe care îl îmbrăca la
zilele de sărbătoare.
 47

SF. ANTONIE CEL MARE (viaţa lui e scrisă de Sf. Atanasie, episcopul
Alexandriei, „Vita Antonii”).

E prăznuit de Bis.ortodoxă la 17 ianuarie.

A trait între 252- 357. A trăit aproape 105 ani. S-a născut la Koma, pe valea
Nilului Mjlociu.
A primit educaţie creştină şi de mic a arătat inclinaţie spre monahism.
La 20 de ani rămâne fără părinţi şi moşteneşte o avere considerabilă şi
responsabilitatea îngrijirii surorii sale ( pe care o lasă în grija unei comunităţi
monahale feminine, atunci când s-a hotărtât să devină monah). El lasă averea
sătenilor. Acest fapt arată că la acea vreme existau deja comunităţi monahale,
iar acestea erau constituite din femei, ca primă formă de organizare monahală.

Sf. Atanasie foloseşte un limbaj encomiastic ( elogiator, laudativ) la adresa Sf.

Antonie, ceea ce este o garanţie a veridicităţii celor scrie, atâta timp cât in
perioada în care au fost concepute aceste scrieri trăiau foarte mulţi ucenici ai
sfântului Antonie, care ar fi putut corecta eventualul exces lingvistic laudativ. Asta
arată acest limbaj nu a fost exagerat, de vreme ce nu a fost corectat de ucenici.

Sf. Antonie s-a retras în pustiu după martiriul lui Petru al Alexandriei, din 311.

Era un mare ascet şi un bătrân blând şi atrăgător, un bun sfătuitor, predicator, un

om curajos şi apologet, mergând de multe ori în lume să-i apere pe creştinii
acuzaţi în tribunalele păgâne pentru credinţa lor; el pleda pentru aceştia şi pentru
creştinism. El a constituit multe comunităţi monahale prin tinerii care veneau să-i
urmeze.

Sf. Atanasie îl numeşte „doctorul tămăduitor” al Egiptului, din punct de vedere

duhovnicesc.

A început viaţa ascetică sub îndrumarea unui bătrân anahoret care locuia lângă
sat (ceea ce arată că primele comunităţi monahale s-au constituit pe lîngă sate,
pe lângă localităţi).

După o vreme pleacă de lângă sat şi se stabilieşte într-un cavou. Aici, din când
în când era hrănit de un prieten. Va rămâne să locuiasă în cavou 13 ani.(cavoul
era sinistru, iar aici, sf Antonie este chinuit, batjocorit şi torturat de diavoli prin
atacuri directe; Uneori îl băteau pînă la inconştienţă, lăsându-l aproape mort.)
Odată sfântul a fost bătut aşa de tare de demoni, încât un prieten al său găsindu-
l fără suflare a crezut că este mort. Prietenul trecea pe la el odată la 6 luni pentru
a-i aduce pâine. Prietenul l-a dus în biseria din sat, pentru slujba de
înmormântare. La privegherea din timpul nopţii, Antonie s-a trezit şi a plecat cu
ajutorul prietenului său, din nou în cavou. Următoare noapte atacurile demonilor
 48

care luaseră chip de fiare au fost cutremurătoare. În zgomotul pe care îl făceau,

Antonie vedea neputinţa acestora. Ei atâta puteau face,doar zgomot.
La un moment dat a văzut o rază de lumină care cobora prin acoperiş spre el;
demonii au început să se îndepărteze, iar durerile trupeşti au încetat.
Antonie înţelege că e prezenţa lui Dumnezeu şi îi spune: „Unde ai fost? Pentru
ce nu Te-ai arătat de la început, ca să-mi opreşti durerile? Şi un glas i-a răspuns:
„Antonie,eram aici, dar am aşteptat să văd lupta ta...””

Experienţa sf. Antonie din cavoul idolesc a fost una reală, nu imaginară, nici
urmare a dedublării personalităţii sale.
El a fost un spirit lucid, realist, înţelept şi blând. Blândeţea lui a fost cea care a
dus la atragerea multor tineri, care apoi, devenindu-i ucenici au fondat primele
comunităţi monahale.

Numărul eremiţilor adunaţi în jurul său creşte foarte mult, ceea ce îl determină pe
sfânt să părăsească cavoul şi să aleagă un alt loc în care să retragă în
singurătate, și o vreme a locuit într-un fort părăsit, unde cineva îi aducea pâine
de două ori pe an. Aici a rămas 20 de ani.

După 20 de ani de nevoinţe şi lupte cu demonii, de viaţă în rugăciune, Sfântul

apare cu aceeaşi înfăţişare pe care o avea înainte da a intra în fort. Iar sufletul
arăta multă curăţie.
Sf. Antonie făcea vindecări şi alunga demoni din cei posedaţi. A primit darul
mângâierii cu cuvântul, cu rostirea, mergea şi în vizita pe cei din închisori, apăra
Biserica de ereziile lui Arie, îi apăra pe creştinii persecutaţi în tribunale, sfidând
distanţele, rigorile şi timpul (la 93 de ani pleacă la peştera Sf. Pavel din Teba, în
urma unei descoperiri făcute de Dumnezeu în perioada când se afla retras în
Teba, în muntele Qolzum). Acest munte, numit şi „muntele interior”, îi păstrează
numele şi azi: Muntele Sf.Antonie.
La Qolzum , unde se retrăsese pentru a treia oară pentru a scăpa de ucenici,se
fomează o nouă comunitate de molnahi.
Nevoinţele lui sunt continuate aici, cu noi lupte directe cu demonii.. Aici ramîne
44 de ani. Ajunsese să nu se mai teamă de demoni, le ştia deja vicleşugurile şi
neputinţa. El înțelege că demonii nu pot decât să ameninţe, să facă tot ce pot
prin viclenie, să sperie. Doar de Dumnezeu trebuie să ne temem, spune el.

Când se ruga sf. Antonie, diavolii dispăreau ca fumul, ţipând că rugăciunile lui
Antonie îi ard.

El recomandă uncenicilor săi ca toată nevoinţa lor să fie făcută cu bucurie, trăind
ca unii ce mor în fiecare zi.

Devenise aşa de cunoscut şi de folos epocii, încât Impăraţii Constanţiu,

Constantin şi Constant îi scriau şi îi cereau sfatul.
 49

Adoarme la aproape 105 ani, prevestindu-şi moartea. Şi-a dat duhul având
chipul plin de bucurie.

Deşi nu a fost primul anahoret şi nici primul monah, Sf. Antonie este numit
„părintele monahismului”, pentru că datorită uriaşei lui personalităţi, în Egipt, au
luat naştere comunităţile monahale ale perioadei de inceput a creştinismului. El a
devenit un ideal pentru monahii de mai târziu.

ÎNVĂŢĂTURILE SF. ANTONIE CEL MARE

De la Sf Antonie s-au păstrat câteva texte, ajunse la noi pe trei căi: Patericul
egiptean, care completează portretul realizat de Atanasie, şi care începe cu un
grup de apoftegme ale sf. Antonie, apoi Filocalia (vol I), şi 9 scrisori.

Conţinutul textelor are un pronunţat caracter moral-ascetic.

Viaţa ascetică are drept obiectiv cultivarea puterilor sufletului, între care:
cunoaşterea lui Dumnezeu, înfrânarea, bunătatea, buna făptuire şi blândeţea.
Cunoaşterea, slujirea şi căutarea lui Dumnezeu ţin de firea omului.
Sf. Antonie spune că Dumnezeu a dăruit omului puterea cunoaşterii, ca să-L
cunoască pe El.

Cunoaşterea este naturală, intuitivă, şi prin analogie.

Folosind funcţia intuitivă a minţii, omul va înţelege că Dumnezeu este
atotputernic şi că nimic nu poate sta împotriva Lui celui ce pe toate le-a făcut.
Intuitiv omul înţelege şi că scopul vieţii este mântuirea.

Pentru a atinge scopul pentru care a fost creat, omul va ajunge la cunoaşterea
experimentală, adică să-i urmeze lui Hristos. Din cunoaşterea lui Dumnezeu se
naşte binele care mântuieşte sufletul.
Cunoaşterea mântuitoare este cea care se împlineşte în urmarea lui Dumnezeu
şi doar omul raţional o are, „omul cu minte”, „omul cu putere de judecată”, cum
spune Sf. Antonie.

„Omul cu minte”, „om cu putere de judecată” şi „suflet raţional” în concepţia Sf.

Antonie.

1.Omul cu minte – cel care alege realmente binele, înţelegând pe Dumnezeu şi

făpturile.

2.Omul cu putere de judecată (omul raţional) – este cel care are discernământ,
care cunoaşte binele şi răul; cel care are o singură grijă: să asculte de
Dumnezeu, cu mulţumire.
Puterea de judecată, spune Sf. Antonie, trebuie pusă în slujba sufletului; omul
raţional e cel care se cunoaşte pe sine, ceea ce vine de la Dumnezeu şi ceea ce
vine de la vrăşmaş.
 50

3.Numai sufletul ţinut în frâu de raţiune dovedeşte că e suflet raţional. El se alfă

în interdependenţă cu raţiunea.
Sufletul e raţional dacă e cârmuit de mintea cu putere de judecată iluminată şi
aceasta, la rândul ei, e condusă de iubirea de Dumnezeu
Slăbirea raţionalităţii e cauzată de căderea din iubire, care e păcat ce trage după
sine alt păcat, prin poftă. De aici căderea în egoism, ca iubire de sine.

Puterea de judecată a sufletului trebuie să ducă la înţelepciune, iar înţelepciunea

presupune bunătate.

Rugcăciunea şi contemplaţia nu exclud munca fizică.

De la părintele Antonie, primii monahi au învăţat asceza, lupta cu deznădejdea,
cu lenea ( Pateric, apoftegma cu ceea ce devine„rânduiala îngerilor”, când i se
arată îngerul luând chipul său, pentru a-l învîţa cum să scape de deznădejde).
El ne învaţă despre rugăciune şi puterea ei în a învinge demonii împreună cu
Dumnezeu.
El pune preţ pe rugăciunea individuală a fiecăruia. Fiecare trebuie să se roage
pentru el, nu e de-ajuns rugăciunea altora.

După moartea sa, comunitarea de la Qolzum va fi condusă de Pr. Macarie. După

alăturarea acestia sf. Atanasie cel Mare, locul acestuia e luat de Sf. Amahtes.
Comunitatea din Pispir, număra 10.000 de călugări la adormirea sfântului
Antonie, iar cea din Olzm, 5000.

Comunitatea din Pispir va fi condusă de Serapion, apoi de Ammonas.

În comunităţile de tip atonit nu era viaţă de obşte, (ci idioritmică).
Slujbele din sărbători erau comune, dar ostenelile erau lăsate la iniţiativa
fiecăruia.

SF. AMMONAS

A trăit 14 ani sub îndrumarea S. Macarie cel Mare în comunitata din Schit
Apoi a mers să-l întâlnească pe sf. Antonie iar pentru asta a traversat pustiul pe
o distanţă de 400 de km. S-a rătăcit, s-a rugat apoi a aţipit, iar când s-a trezit,
apoi s-a rugat şi îndată i-a apărut o „ca mână de om atârnată de cer”, care i-a
arătat drumul, şi aşa a ajuns la Sf. Antonie.
(Mâna este una din reprezentările lui Dumnezeu în iconografia creştină).
Sf. Antonie îi prooroceşte că va cultiva „tăcerea şi isihia”. Din 350, de când s-au
întâlnit, Ammonas nu l-a mai părăsit pe Sf. Antonie.
După moartea Sf. Antonie, la conducerea lavrei din Pispir a urmat Serapion.
Mănăstirea Pispir avea dincolo de Nil în ascultare comunităţi mai mici.
Ammonas îl cunoaşte şi pe Sf. Atanasie cel Mare, după ce acesta e alungat de
arieni din scaunul episcopal şi se retrage în comunităţile înfiinţate de Sf. Antonie.
Af. Atanasie îl va hirotoni pe Ammonas episcop de Oxyrync.
 51

Oxyrync era un oraş din nordul Tebaidei, cu multe mănăstiri, în care vieţuiau
10.000 de călugări şi 20.000 de călugăriţe.
Templele fuseseră transformate în mănăstiri. Oraşul era profund marcat de
spiritualitatea monahală.

Ammonas se retrage în pustie în timpul persecţiilor din vremea antiorigenistului

Lucius.
În 380 îl va cunoaşte pe Sf.Pimen.
Nu se ştie precis anul morţii lui Ammonas.
El îi încurajează pe ucenicii săi să suporte ispitele, să aibă răbdare în suportarea
lor, pentru că doar prin ele vor progresa şi vor putea ajunge la bucurie.

Luciditatea dată de discernământ este mai degrabă una axiologică decât logică.
Discernământul este o judecată care se dobândeşte prin isihie.
Isihia naşate asceza, iar asceza lacrimile.
Lacrimile nasc teama, teama naşte smerenia şi înaintevederea.
Înaintevederea naşte dragotea, iar dragoste face sufletul sănătos şi nepătimitor.
Aşa apare discernământul şi înţelegerea că e pe calea lui Dumnezeu.
Discernământul este judecata caldă, produsul miniţii şi al inimii care arde de
dorul lui Demenezeu şi plâng pentru durerea lumii.
Discernâmântul îl ajuta pe mohan să poată discerne între ceea ce vine de la
Dumnezeu de la om, sau de la diavol

A te împărtăşi de puterea lui Dumnezeu, pentru Ammonas însemna:

-să nu ia in seamnă nicio jignire, nici onorurile acestora, să urască avantajele
lumii şi toate cele la care ţine lumea, ,
- a urâ orice delăsare şi lenevie a trupului,
-a-ţi curăţi minte de orice raţionament murdar şi deşart
- a cere putere zi şi noapte, cu post, lacrimi şi rugăciune.
După toate acestea apare şi „marea îndrăzneală” (parresia) la Dumnezeu.
În isihie (liniştea, deodată exterioară şi interioară) toate facultăţile sufletului sunt
adunate şi mobilizate pentru biruirea a ceea ce ne împiedică să-l cunoaştem pe
Dumnezeu.
Toate acestea arată că rădăcinile isihasmului se găsesc la Părinţii pustiului din
Egipt, isihasmul nefiind o invenţie atonită din sec. XIV.

Schiţă pentru o rânduială ascetică.

Păstor, episcop şi administrator eparhial, Sf Ammonas, în calitate de părinte

duhovnicesc a lăsat un îndreptar duhovnicesc celor pe care i-a păstorit. Acesta e
primul îndreptar cunoscut:
1. Kenoza lui Iisus-Dumnezeu pentru noi
2. roagă-te şi dacă nu poti, taci cu desăvârşire, într-o totală smerenie
3. nu accepta laudele,
 52

4. să urăşti orice dorinţă de putere şi slavă

5. cere iertare pentru toate păctele
6. să te socoteşti cel din urmă şi cel mai păcătos.
7. să trăieşti cu sentimentul că Dumnezeu de faţă, prezent tot tipul lângă tine
8. curăţeşte-ti minte de lucrurile rele
9. fă în toate voia lui Dumnezeu
10 orice ai face să socoteşti că e mult mai puţin decât ceea ce trebuia să faci
pentru cei din jur.
11 nu certa pe nimeni, chiar dacă ai dreptate, ci avertizează-l cu toată
blândeţea şi smerenia.
Textele ajunse până la noi ale lui Ammonas au un caracter profund şi concis.
El se numără printre marii îndrumători duhovniceşti, care a făcut din
monahism o şcoală a desăvârşirii creştine.
Pytirion i-a urmat la conducerea comunităţii din Pispir. Pytirion mânca doara de
doă ori pe săptămână. A fost un mare exorcist. El e cel care face cunoscut faptul
că diavolii însoţesc patimile

Alti ucenici ai Sf. Antonie: Pavel cel Simplu, Pafnutie şi Apolonius

Pavel cel Simpul.

A avut viaţă de familie. A intrat în monahism la 60 de ani, din cauza
comportamentului rău al soţiei. Era cunoscut prin răbdare şi conştiinciozitate.
A fost hărăzit cu darul vindecării, al alungării demonilor şi cu cel al vederii răului
în conştiinţele oamenilor.
Se spune chiar că Sf Antonie ii trimitea la Pavel pe cei din care nu reuşea să
scoată demonii, iar Pavel îi alunga deîndată.

Pafnutie.
Patriatul Petru al Alexandriei la hirotoni episcop al Tebaidei de Jos.
A fost arestat în timpul persecuţiei lui Galeriu, când i-a fost scos un ochi şi i s-a
tăiat pulpa piciorului, apoi a fost trimis la muncă într-o mină de metal. După ce a
încetat persecuţia, a fost scos din inchisoare şi reinstaurat episcop.
A participat la Sinodul I ecumenic, ocazie cu care Împăratul Constantin cel Mare
i-a sărutat orbita ochiului scos.

El a participat şi la Sinodul din Tyr alături de Sf. Atanasie, când s-au luptat cu
erezia arienilor.

A participat şi la Sinodul de la Niceea (325) unde s-a propus ca toţi preoţii şi

episcopii să fie călugări. Pafnutie i-a convis pe toti cei prezenţi la sinod că nu se
poate impune o asemenea exigenţă pentru preoţi.
 53

Apolonius.

Vizita creştinii din închisori

Este îchis în închisoare în vremea împăratului Diocliţian. Aici el e umilit de un
flautist, Filemon. Apolonius îl va converti pe acesta la creştinim şi împreună vor fi
torturaţi şi aruncaţi în foc. La rugăciunea lui Apolonius focul s-a stins.
Judecătorul ii va elibera, dar prefectul oraşului va dispune ca şi judecătorul,
alături de cei doi, să vină la judecată în faţa lui. Insă prefectul e nevoit să
constate că şi garda care îi adusese pe cei trei se creştinase. Toţi au fost omorâţi
şi aruncaţi în mare.

Sfântul Ioan din Lykopolis...

Născut la Lykopolis (azi numit Asint)

Învăţase meseria de dulgher şi o practică până la 20 de ani, când intră în viaţa
ascetică, sub conducerea unui călugăr .

E conoscut pentru o ascultare dusă până la absurd: e pus de maestrul lui să ude
de două ori pe zi un băţ uscat înfipt în pământ.
Ioan care era stăruitor în ascultare şi smerenie îl udă până ce băţul uscat a dat
muguri şi a înflorit.
El rămâne în ascultare 11 ani lângă acest monah, iar după moartea lui a vieţuit în
mai multe mînăstiri, timp de 10 ani.

La 41 de ani se retrage în munţi, unde se stabileşte într-o grotă căreia i-a zidit
intrarea. Aici a rămas 49 de ani.

Hrana: o dată pe săptămână, era adusă de oameni milostivi, care i-o dădeau
printr-o fereastră lăsată în zidul care astupa grota la intrare. Deşi avea 90 de ani,
el mânca doar fructe, şi pe acestea doar după apusul soarelui, după ce în timpul
zilei îşi asuma nevoinţe deosebite.

Harisme: darul vindecărilor şi al profeţiei. Ajunsese aşa de sus cu acest dar încât
prezicea până şi naşterea de prunci şi viitorul acestora, sau vremea când bărbaţii
urmau să năvălească în imperiu..
Pentru acest dar, Teodosie cel Mare l-a consultat de două ori, atunci când a
trebuit să întreprindă expediţii de război. El prooroceşte victoriile acestuia, dar şi
că va muri la scurtă vreme.
Sfântul Ioan şi-a cunoscut şi momentul morţii sale. El a murit după trei zile de
rugăciune continuă.

Comunitatea monahală: În scurt timp, în jurul lui se formează o comunitate

monahală.
 54

Sfaturi rămase de la Sf. Ioan:

„Privegheaţi, ca nici o patimă să nu vă tulbure”

„Trebuie să ne apropiem de Dumnezeu totdeauna cu măsură, venind în
întâmpinarea Duhului Sfânt.
Dacă-L căutăm pe Dumnezeu, mintea trebuie să ne fie liberă”

Sfântul Apollo din comunitatea Hermopolis (306-

Născut: Tebaida
Întră în monahism la sfatul fratelui său care se retrăsese în pustiu şi trăia în mare
sfinţenie.
Avea 15 ani când a plecat şi el în pustiu, unde a început osteneala anahoretică
sub îndrumarea fratelui său.
După moartea fratelui său, rămâne în pustiu până când un înger îi spune să
meargă într-o zonă mai populată, şi aşa s-a stabilit la Hermopolis.(Locul unde se
retrăsese Maica Domnului cu Iisus şi cu Iosif în vremea lui Irod).
El a stat în pustiu 40 de ani.
La Hermopolis s-a stabilit într-o peşteră, trăind după acelaşi tipic ca şi în
pustie,cu viaţă aspră.
Primea pe orice cu dragoste şi ospitalitate.
Se străduia să alunge tristeţea din sufletul oricui. El spunea că „trebuie alungată
orice tristeţe de la cei care-L au pe Dumnezeu şi nădăjduiesc în Împărăţia
cerurilor”.

Formează un sat de anahoreţi foarte curând, care spre secolul al IV-lea număra
în jur de 500 călugări.

Daruri: era un îndrumător de suflete, smerit, iubitor de oameni, se străduia să

aducă în comunitatea sa bucuria sfântă.
În comunitatea sa, călugării purtau veşmite albe, care erau totdeauna foarte
curate.

Nu se ştie dacă Apollo era preot.. Autoritate de care se bucura ne face să

credem că era.

După Sf. Apollo, călugărul trebuie să se împărăşeacă zilnic cu sfintele taine,

altfel dacă se îndepărtează de ele, se îndepărtează de Dumnezeu.

Hrana: numai legume crude. Miercurea şi vinerea nu mânca nimic.

Foarte important e faptul că el a avut o mare influenţă asupra locuitorilor din
împrejurimi.
A luptat împotriva păgânismului şi a ritualurilor lor.
 55

Harisme: înmulţirea hranei ( se spune ca a înmulţit în chip minunat pâinea, grâul

şi untdelemnul în vremuri de foamente).
Avea darul vindecărilor şi al alungării demonilor.

Sf. Amun (Amon) şi comunitatea din Muntele Nitriei.

Provenea dintr-o familie creştină din Egiptul de Jos.

Potrivit obiceiului, fusese logodit de mic, el însă era atras de viaţa anahoretică.
Se căsătoreşte, pentru a-şi respecta obigaţiile decurgând din logodnă şi convine
împreună cu soţia sa să trăiască în feciorie.
După 18 ani de căsătorie se hotărăsc să se despartă definitiv.
El merge în pustiul Nitriei, unde s-a nevoit într-o peşteră, iar în jurul soţiei se
formează o comunitate de fecioare.

Hrana: pâine şi apă.

Primul anahoret care a locuit în Muntele Nitriei a fost Fronton, martir în vremea
împăratului Antoniu. În jurul lui Fronton se adunaseră, la jumatatea sec. II, 70 de
bărbaţi.

Numele de Nitria vine de la zăcămintele de „natron”, adică salpetru (folosit la

leşie şi la îmbălsămare morţilor).

Nitria era aproape de Alexandria , ceea ce a făcut să se audă repede despre Sf.
Amon. În jurul lui s-a format un adevărat sat de anahoreţi.
La început, fiecare anahoret avea programul său de muncă şi rugăciune. Toţi
participau însă la slujbele comune din biserică.

Sf. Amon a mers de mai multe ori la Sf. Antonie, iar acesta l-a vizitat şi el, ocazie
cu care i-a indicat locul unde avea să fondeze o comunitate ascetică. Pentru că
în pustiul Nitriei erau mulţi anahoreţi şi nu mai era liniştea căutată de unii dintre
ei, Amon înfiinţează , la sfatul Sf. Antonie, o comunitate din mai multe chilii, de
unde şi numele de Kellia dar sitului unde a existat comunitatea. Între cei doi s-au
stabilit relaţii frăţeşti aşa de puternice, încât la moartea lui Amon, Sf. Antonie a
vazut sufletul acestuia înălţându-se.
Doi călugări din comunitatea Sf. Antonie au venit şi s-au stabilit lângă Sf. Amun.

Comunitatea din Nitria a avut mult de suferit în vremea Împăratului Valens.

Acesta fiind arian, l-a înlăturat pe episcopul Petru al Alexandriei, frate cu
Atanasie cel Mare, punândul în locul lui pe Lucius.
Lucius a dezlănţuit o persecuţie împotriva creştinilor, la fel de cumplită ca cea a
lui Diocleţian.
În această vreme, Melania, matroana romană, se afla în Egipt. Ea a organizat
acţiuni de hrănire a monahilor , a copiilor şi locuitorilor retraşi în munţi din cauza
persecuţiei.
 56

După moartea lui Valens , urcă la tron Teodosie cel Mare şi situaţia ortodocşilor
şi a anahoreţilor din munţi se schimbă.

Surse: Rufin: „Historia Monachorum în Aegypto”, Paladie „Istoria Lausiaca” şi

Ieronim.

În comunitatea din Nitria erau vreo 50 de case. Numărul călugărilor din Nitria
ajungea la 5000.
Biserica era situată în centrul comunităţii.
Hrana: legume, fructe şi pâine.

Ascultările erau diverse:, în grădina de legume, în livadă, la vie, bucătărie,

brutărie.
Alţii copiau Biblia, pentru ca fiecare călugăr să aibă Sf. Scriptură. Nitrioţii aveau
preocupări cărturăreşti şi le dădeau vizitatorilor cărţi pentru a studia pe durata
şederii.
Vizitatorii erau primiţi cu ospitalitate. Ei nu puteau sta de vorbă cu anahoreţii mai
mult de o oră, pentru a nu ajunge la vorbire deşartă.
În comunitatea din Nitria se găseau şi doctori.

Merită remarcat faptul că rânduiala Sf. Amon a creat un adevărat sistem

chinovial. Nu e de inspiraţie pahomiană, deşi comunitatea din Nitria a luat fiinţă
în aceeaşi perioadă cu cea fondată de Sf: Pahomie în Tabena.

Din păcate,sistemul chinovial al Sf. Amon nu s-a transmis posterităţii.

Ucenici: Or, Pamvo

Avva Or şi comunitatea sa.

A fost ucenic al lui Amon şi trăia alături de acesta în pustia Nitriei.

Sfânta Melania Romana va avea cuvinte frumoase despre Or în însemnările ei.
Ea l-a cunoscut personal.

Despre Or se spune că:

- nu a minţit niciodată
- nu a jurat
- nu a judecat,
- nu a blestemat
- nu a vorbit nimănui fără să fie necesar să-i vorbească.

Când a ajuns la maturitate, i s-a arătat un înger care i-a spus să se mute într-
o zonă mai populată, cu misiunea clară de a converti.
Or se stabileşte într-un loc populat îşi construieşte o colibă, plantează pomi şi
îşi continua viaţa în aceeaşi nevoinţă anahoretică.
 57

Adună în jurul său o comunitate de 1000 de anahoreţi

Harisme: din neştiutor de carte avea să ştie deodată să citească, ajungând să

recite Scriptura, va primi darul vindecărilor şi al alungării duhurilor rele.

Se împărtăşea zilnic şi era foarte ospitalier.

Spăla picioarele oaspeţilor şi-i servea la masă.

Membrii comunităţii purtau veşminte albe.

Cu Or, asistăm la înfiinţarea uneia dintre primele forme de viaţă monahală
cenobitică în afara pustiului.
Comunitatea lui Or era un fel de ascoaţie de mănăstiri (Ta monasteria
synkrotesen).

((((Monahismul cenobitic, de chinovie sau de obşte este o

tradiţie monahală caracterizată prin viaţa în comun a călugărilor. Aceştia
locuiesc fiecare în chilii din incinta mănăstirii, nu au avere personală, se
roagă împreună, muncesc împreună, mănâncă împreună la trapeză şi trebuie
să se supună în toate mai-marelui mănăstirii – stareţului (stareţei)
sau egumenului (egumenei) – care trebuie să se îngrijească de organizarea
şi buna funcţionare a întregii mănăstiri.)))))

Avva Pamvo

303- 373 (70 de ani)

Ucenic al lui Or, în Muntele Nitriei.

Virtuţi: cea mai importantă: siguranţa în cuvânt mai mult chiar şi decât marele
Antonie.
Se spune că era aşa de smerit, încât i-a cerut lui Dumnezeu să nu-i dea nicio
harismă. Dumnzeu atâta l-a slăvit, încât faţa lui strălucea ca un fulger.

Era complet detaşat de ceea ce însemna bani. Melania Romana i-a dăruit o
sumă mare de bani. El i-a dat banii ucenicului său, Origen, ca să-i împartă
comunităţilor sărace. Înainte de a-şi da duhul, Pamvo i-a dăruit Melaniei un
coş făcut de el, ca amintire şi ca singur obiect pe care il avea. De îndată ce i-
a dăruit coşul, Pamvo şi-a dat duhul. Melania a păstrat coşul în Mănăstirea
din Ierusalim, fondată de ea.

Se povesteşte că odată, pe când se afla la Alexandria, a văzut o prostituată şi

a început să plângă. El spunea că plânge din două motive:
 58

Unul-pierzarea acelei femei,

Şi al doilea- că el nu avea atâta nevoinţă de a plăcea lui Dumnezeu, pe câtă
nevoinţă avea acea prostituată pentru a plăcea diavolului.
Preocupările lui cele mai importante erau:
- să nu fie povară pentru nimeni
- în a nu spune vorbe deşarte
- de a nu afecta pe nimeni, fie chiar şi cu o vorbă nelalocul ei.

Sf. Macarie Alexandrinul şi comunitatea din Kellia (cel Tânăr)

296-
Comunitatea Kellia (Chilii) a luat naştere ca o prelungire a comunităţii Nitria.

Pentru că în pustiul Nitriei erau mulţi anahoreţi şi nu mai era liniştea căutată
de unii dintre ei, Amon înfiinţează , la sfatul Sf. Antonie, o comunitate din mai
multe chilii, de unde şi numele de Kellia dat sitului unde a existat
comunitatea.
Traiul mai aspru a făcut ca la Chilii numărul călugărilor să nu depăşească
600.
Aceştia îşi puteau construi chiliile, fiecare cât mai departe de vecinul său,
cum e acum în Muntele Athos.
Chilia propriu-zisă era formată dintr-o casă cu cel puţin două încăperi (din
care una servea drept paraclis). Chilia era imprejmuită cu un zid de cărămidă.
În curtea chiliei aveau o fântână şi era amenajată cu grădină de legume.
Într-o chilie locuiau unul sau mai mulţi fraţi, în funcţie de numărul de camere.
În mijlocul chiliei era biserica
Sâmbătă seara, comunitatea se aduna la biserică, unde lua masa în comun.
În timpul săptămânii, fiecare rămânea la chilia lui, în rugăciune, muncă după
tipicul rânduielilor.

Chiliile erau aşa de departe una de alta, încât unii monahi mergeau trei-patru
mile până la biserică

Chiliile au fost un fel de sihăstrie a comunităţii din Nitria.

Sf. Melania cea Bătrână a rămas în comunitate 6 luni de zile, pentru a
organiza acţiunile de ajutorare a călugărilor persectaţi de arieni

În această comunitate de la Kallia a vieţuit şi Sf.Evagrie Ponticul.

Cel ce a juca un rol deosebit de important în viaţa comuntăţii de la Chilii a fost

Sf. Macarie cel Tânăr sau Alexandrinul, care a fost vreme îndelungată
superiorul comunităţii.

Se pare că a fost vânzător de dulciuri.

 59

Se pare că a îmbrăcat haina monahală din mâna Sf. Antonie în comunitatea

din Qolzum. Apoi de aici a venit la Schit, unde a fost hioronit preot. De aici s-a
mutat la o viaţă mai aspră la Chilii, unde a fost superior.

Era interesat să încerce toate formele de asceză. Aşa se explică faptul că

şi-a construit mai multe chilii în pustiu, unde practica diferite forme de asceză.
Unele chilii erau fără fereste. În ele petrecea Postul Mare.
O chilie era aşa de îngustă încât nu-şi putea întinde picioarele.

Spre a-şi învinge somul, nu a mai intrat în chilie 20 de ore, suportând arşiţa
zilei şi frigul nopţii.

Se spune că i s-a întâmplat să omoare un ţînţar. S-a căit că a luat viaţa şi ,

pentru experiere, a mers într-o baltă din apropierea deltei unde a rămas
dezbrăcat timp de 6 luni spre a-şi da trupul hrană ţânţarilor şi muştelor. S-a
întors la chilie desfigurat, încât a putut fi recunoscut doar după voce.
În căutările lui unei vieţii mai aspre, a mers la mînăsirea Sf. Pahomie din
Tabennesi. A fost primit cu greu din cauza vârstei, care inducea ideea că se
va adapta greu la condiţii aşa de aspre de nevoinţă. Însă, în Postul Mare,
Macarie, i-a uimit pe toţi pentu cât postea.
Atunci, Dumnezeu i-a descoperit lui Pahomie adevărata identitate a lui
Macarie.

Harisme:
- Sf. Macarie ajunsese la o înţelegere deosebită cu animalele. O hienă îi
adusese o piele de oaie pentru că-i vindecase puiul de orbire
- alunga demonii şi făcea multe minuni
- vindeca.

Persecuţii: în perioada lui Valens şi Lucius, numit de el în locul fratelui

Atanasie cel Mare, Petru.

Schisma de la Calcedon avea să divizeze comunitatea de la Kellia în două.

Aceste comunităţi au rezistat şi după cucerirea Egiptului de către arabi (650),

până prin secolul VIII.

În anii 60, Ministerul Agriculturii din Egipt dorind să redea agriculturii unele
teritorii a descoperit chiile, care ocupa suprafeţe extinse, sub nisipul pustiului.
O parte din aceste vestigii au fost conservate şi introduse în circuitul turistic.
 60

Sf. Macare Egipteanul şi comunitatea de la Schit

Numit şi cel Mare sau cel Bătrân.
295-390

Pustiul Schiet (coptă), Sketis (grească), Sceticus (latină).

Era situat în apropiere de Nitria şi Chilii.

Ţinutul este mult mai arid decât cel din Nitria; apa se găseşte greu.

Numele acestui pustiu este legat de personalitatea Sf. Macarie, supranumit

„cel Mare”, „cel Bătrân” sau „Egipteanul”.

Viaţa lui a fost scrisă de Serapion, episcop în Tmuis, ucenic al Sf. Macarie.

S-a născut într-un sat din Egiptul de Sus, într-o familie creştină foarte
evlavioasă.

Părinţii l-a căsătorit de tânar şi a trăit cu soţia sa în castitate. Soţia moare la

scurt timp după căsătorie. Apoi îi mor şi părinţii.

Rămas fără obligaţii familiale se consacră vieţii monahale, după ce îşi împarte
averea săracilor.
Se mută în afara satului, sub supravegherea unui bătrân anahoret.
Constatând râvna acestuia, bătrânul constată că Macarie putea să duca
singur o viaţă anahoretică şi îl sfătuieşte să locuiască singur. Tot pentru râvna
lui, sătenii îl roagă pe episcopul locului să fie hirotonit preot (la vârsta de 40
de ani). La această vârstă primse deja harul alungării demonilor.

Tot atunci a avut parte de o întâmplare imprevizibilă şi nefericită. O tânără

sedusă de un tânăr, îi minte pe părinţii ei că cel care a lăsat-o însărcinată e
pustnicul de la margine satului. Pentru că Sf. Macarie se bucura de mare
autoritate şi recunoastere a nevoinţelor sale, tânara s-a gândit că, datorită
faimei sale, nu va fi pedepsit.
Dimpotrivă, Macarie a fost maltratat, obligat la cauţiune şi la muncă pentru
întreţinerea mamei şi a copilului.
Sf. Macarie a acceptat această umilinţă, muncind zi şi noapte pentru
întreţinerea femeii. La împlinirea sorocului, tânăra nu a putut naşte până ce
nu a spus adevărul cu privire la adevăratul tată al copilului.
Sf Macarie a părăsit satul, auzid că sătenii voiau să vină la el să-i ceară
iertare pentru felul nedrept şi neomenos cu care l-au tratat. De aici pleacă şi
se stabileşe în Schit, unde locuieşte într-o peşteră.
 61

Sfântul a mers 400 de km, până la Qolzum, unde l-a cunoscut pe Sf.. Antonie
şi îi cere să rămână în comunitatea lui. Acesta l-a îmbrăcat în veşmântul
anahoretului, i-a dat toiagul său şi l-a îndemnat să se întoarcă la Schit.

Curând, în jurul lui Macarie s-a format o comunitate, cu 4 biserici şi aproape

10.000 de vieţuitori. Nu era o comunitate cenobitică (chinovială sau de obşte).

În Pateric se spune că devenise un fel de Dumnezeu pământesc, nu atât

pentru calitaţile sale organizatorice, cât harismelor sale.
Harisme: darul faceri de minuni, al vindecărilor şi al alungării duhurilor
necurate.

Se spune că a înviat un mort spre convingerea unui eretic de învierea morţilor

pe care ereticul o contesta.
De asemnea a zădărnicit lucrarea unui magician păgân care a transformat
soţia unui biet creştin în iapă. Sfântul readuce femeia la forma iniţială prin
rugăciune intensă şi stropire cu aghiazmă. Apoi a sfătuit-o să nu părăsească
niciodată Biserica, pentru că nu s-a apropiat de Sfintele Taine 5 săptămâni.
Avea şi darul prorocirilor. El i-a proprocit unui ucenic al său ca va face lepră şi
va muri, dacă nu se va lupta cu ispita iubirii de arginţi Acesta nu a ascultat şi
a făcut lepră şi a murit.

Sf. Macarie era un mare rugător şi ajungea adesea la stări de extaz. Se

spunea că smerenia lui îi cutremura pe demoni.
Era blând, bun şi iubitor. Nu mustra pe nimeni.
Le spunea fraţilor şi ucenicilor lui că dacă ţinem minte răul, alungăm de la noi
puterea aducerii aminte de Dumnezeu. Iar dacă îşi vor aduce amine de
vătămările diavolilor, vor fi nevătămaţi.
Îndemna la rugăciunea inimii, care aduce „blândeţea dincolo de blândeţe”,
alungarea oricărui gând rău, hrană aducătoare de bucurie.
Sf. Macarie e cunoscut pentru cele 41 de apoftegme şi prin cele 183 de omilii.
Ele au creat unele controverse cu privire la paternitatea lor.

În comunitatea din Schit au vieţuit mari personalităţi. Mulţi dintre ucenicii lui
au ajuns foarte cunoscuţi, între care:
Moise Etiopianul, Pafnutie, Ioan Colovos, Arsenie, Pimen,Daniel, Serapoin,.

a.Evagrie Ponticul a petrecut 16 ani lângă Sf. Macarie, el însuşi având

ucenici în Schit. Evagrie a fost hirotonit diacon de Sf. Grigore Teologul; avea
o rafinată educaţie teologică şi filozofică, iar de la Macarie a învăţat
nevoinţele ascetice.
Sf.Evagrie Ponticul a vieţuit şi în comunitate de la Kellia, lângă celălalt
Macarie, Alexandrinul.

b.Avva Pimen a intrat în pustie la vârsta de 15 ani, aducând cu el şi pe ceilalţi

fraţi ai săi.
 62

Se pare că el e cel care a făcut prima colecţie de Apoftegme la Schit.

c. Avva Moise a fost un sclav negru, etiopian, se pare.

Spre bătrâneţe s-a făcut călugăr. A fost primul negru hirotonit la Schit.
Era recunoscut prin smerenie, blândeţe şi ospitalitate..
Va fi ucis de barbari în 407. Îşi prezisele modul în care va muri.

d. Avva Arsenie s-a născut la Roma într-o familie nobiliară în 354-449

(traieşte 95 de ani)
A fost înalt salariat imperial, senator la curtea împăratului Teodosie cel Mare,
în Constantinopol. A fost şi profesorul copiilor împăratilor Arcadius şi
Honorius.

Înainte de a se duce în pustie, îl roagă pe Dumnezeu să-i spună ce trebuie să

facă pentru a se mântui. Şi i-a răspuns: „Fugi de oameni şi te vei mântui”.

La 40 de ani renunţă la toate funcţiile şi onorurile publice şi pleacă în Egipt,

stabilindu-se la Schit pe lângă avva Ioan Colovos.
Va părăsi Schitul după ce acesta a fost devastat, stabilindu-se 10 ani în Troia.

e. Avva Ioan Colovos.

El e supus la acelaşi fel de ascultare ca şi Sfântul Ioan din Lykololis. Ca şi
acesta, el e pus să să ude zilinic un băţ uscat îmfipt în pământ. Apa trebuia
adusă de la distanţă mare, aşa încât pentru a unda dimineaţa băţul, trebuia
să plece cu o seară înainte , ca sa aibă timp să se întoarcă.
Trei ani de zile a udat acel băt, până ce acesta a înverzit şi a rodit. Acela a
fost numit „rodul ascultării”.

În apoftegme se vorbeşte despre o tânără bogată şi orfană, Paisia, care îi

ajua pe călugării din Schit. Din nefericire rămâne săracă şi pentru a face faţă
sărăciei se prostituează. A ajuns din nou bogată , dar cu nume rău. Călugării
au aflat de căderea acesteia şi l-au trimis pe avva Ioan să o scape de păcat.
Avva îi spune că păcatul desfrânării e foare grav şi îi mărturiseşte că îl vede
pe Satana cum lângă ea cum râde de căderea ei. Ea l-a intrebat dacă exista
pocăinţă şi l-a răsunsul acestuia că există, Paisia s-a hotărât să plece cu el şi
a părăsit totul, fără să discute cu nimeni, spontan. Cei doi au plecat în pustie,
iar în timpul nopţii, Ioan a vazut o cale de lumină între cer şi locul unde
dormea Paisia şi cum îngerii duceau la cer sufletul ei.
Ioan a constata apoi că Paisia murise, s-a aruncat cu faţa la pamânt şi a
început să se roage. În timp ce se ruga a auzit un glas care i-a spus că
ceasul în care Pasia a ars de pocăinţă a valorat mai mult decât pocăinţa rece
a multora.

f. Avva Pafnutie era preot la Schit.

El s-a distins prin marea strălucire a ştiinţei sale şi prin cunoştinţa
dumnezeieştilor Scripturi.
 63

Se spune despe el că era mai presus decât toti ceilalti anahoreţi prin
dragoste, prin stăruinţă şi prin cunoaşterea ştinţei dumnezeieşti.
El spunea că omul trebuie să vorbească ceea ce gândeşte şi să împlinească
ceea ce vorbeşte.
Mai spunea că viaţa care nu e în acord cu adevărul e ca o pâine fără sare.
Există o logică perfectă între gândire, cuvânt şi faptă, pe de o parte, şi între
acestea trei şi adevăr, pe de altă parte.

Din nefericire, comunitatea de la Schit a avut soarta celor din Nitria şi Chilii.
A fost prădată de mai multe ori de barbarii libieni. În plus a fost afectată şi de
schima calcedoniană.
Ulterior, musulmanii au redus până la dispariţie aproape toate comuntăţile
monahale din Egipt, ca şi în restul califatului arab.
Cu toate aceste, viaţa mănăstirească din aceste regiuni nu a dispărut din
această zonă. Astăzi există 4 mănăstiri.

În jurul asceţilor egipteni ai începtului monahismului s-au format primele vetre

mănăstireşti.
Nici una dintre ele însă nu avea viaţă realmente de obşe
Meritul de a fi organizat un asemenea sistem monahal i-a revenit Sf.Pahomie,
oarecum contemporan cu toti ceilalţi întemeietori de comunităţi monahale.

SF. PAHOMIE ŞI MONAHISMUL CHINOVIAL

292- 347 (55 de ani)

S-a născut în localitatea egipteană Sne, din Tebaida, într-o familie de ţărani
înstăriţi, dar necreştini.

Sf Pahomie este considerat întemeietorul monahismului chinovial în Egipt,

deşi au exista şi înaintea lui comuntăţi monahale..
El însă dat comunităţii monahale o organizare şi o doctrină fără precedent,
care au făcut ca sistemul său monahal să dăinue până astăzi.

Despre el s-a scris mai mult decît despre alţi întemeietori de comunităţi. Au
ajuns până la noi 4 biografii scrise în lb greacă şi editate de Halkin
Festugiere.
Două în lb coptă, traduse de Th.Lefort.
Una în lb arabă, edită de Amelineau.
Şi o biografie siriacă, tradusă de Bousquet şi F. Nau.

Toate cele 4 biografii arată interesul mediilor monahale pentru personalitatea

Sf.Pahomie şi preocuparea de răspândire a sistemului său monahal în
Orientul şi Occidentul creştin. De aceea, nu întâmplător, ucenicii lui l-au numit
Moise.
 64

În „Viaţa Sf. Pahomie” (versiunea coptă-bohairică) se istoriseşte că

mănăstirea Pmampesterposen doreşte să intre în complexul de mănăstri
(congregaţie) al lui Pahomie, ceea ce arată amploarea pe care o avea
sistemul său monahal.
Aceasa e şi dovada faptului ca Pahomie înţelesese că monahismul avea
nevoie de organizare şi de învîţături bine fundamentate.
Prin fermitatea lui, a reuşit să constituie o nouă de monahism comunitar, în
care obiectivul fiecărui călugăr era acela de a se face folositor şi de a sluji
exclusiv comunităţii, al confratelui său.
El ţine neapărat ca modelul său monahal să fie model pentru laici cu privire la
respectarea cuvântului Scripturii şi cu privire la respectul dintre oameni.
De aceea, organizarea vieţii cenobitice în acest fel, face din Sf. Pahome cu
adevărat părintele monahismului chinovial.

Familia: a avut un frate călugăr şi două surori, iar uneia dintre ele, Maria, i-a
construit o mănăstire în apropiere mănăstirii sale.
Era aşa de exigent şi ferm, încât l-a scos din monahism pe un nepot al
celeilalte surori, pentru că nu a respectat exigenţele rânduielii bisericeşti.

Sf. Pahomie învaţă să scrie şi să citească în limba coptă şi puţin în greceşte.

Este înrolat cu forţa în 312 din ordiul împăratului Maximian Daia, aflat în
război cu Liciniu. Autorităţile se purtau cu recruţii ca şi cum ar fi fost deţinuţi.
În timp ce trăia în aceste condiţii dure, recruţii erau vizitaţi de localnici
binevoitori care le aduceau hrană şi îi imbărbătau. El a aflat că aceşti oameni
erau creştini. Văzânu-i aşa de buni, şi-a dorit să devină ca ei, să ştie ce
înseamnă dragostea de aproapele, slujirea omului şi a lui Dumnezeu.
În aceste împrejurări, ei îi face o făgăduinţă Domnului că se va face slujitor al
neamului omenesc pentru numele Lui, dacă îl va scoate din acel necaz.
După terminarea războiului, Pahomie nu s-a mai întors la casa părintească şi
a hotărât să se facă creştin. S-a oprit în Şeşenit, unde exista o puternică
comunitate creştină. Se retrage în afara satului şi a locuit în ruinele unui
templu, unde se ruga şi se documenta cu privire la religia creştină.

Se hrănea cu legume pe care le cultiva el însuşi, din care îi hrănea şi pe cei

săraci.
Ajunsese să se poarte ca un creştin, nefiind însă botezat.
Se va boteza în anul 313 când avea să-l cunoască şi pe avva Palamon, care
trăia în apropierea satului cu un grup de ucenici. Se alătură acestuia şi
rămâne sub îndrumarea sa duhovnicească.

Palamon va fi primul şi singurul îndrumător al său. Tot el îl va îmbrăca în

veşmântul monahal.

Comunitatea avvei Palamon trăia după o rînduială asemănătoare cu cea a

comunităţii Sf. Antonie.
 65

Aceasta consta în post zilnic, hrană, puţină (apă, pâine şi legume) şi muncă
fizică. Roadele munci erau date săracilor.
Jumătate din noapte, şi uneori toată noapte când erau sărbători, o petreceau
în rugăciune şi mediaţie.

S-a nevoit timp de 7 ani în comunitate, lui revenindu-i sarcina de a

aproviziona cu lemne comunitatea.
Această ascultare era grea, pentru că zona era deşertică, iar vegetaţia
spinoasă. El împlinea cu stăruinţă şi cu răbdare această muncă grea.
Odată, pe când era în deşert şi se ruga a auzit o voce care i-a spus:
„Pahomie, rămâi aici şi fă o mănăstire”

Spunându-i duhovnicului său cele întâmplate, acesta a înţeles că e o

chemare a lui Dumnezeu şi a mers împreună cu el să-l ajute.

În scurt timp, numele lui începe să fie cunoscut în regiune.

Pe măsură ce veneau tot mai mulţi nou veniţi, el a stabilit o rânduială şi le-a
cerut să lucreze individual, dar să pună în comun roadele muncii lor, iar
mesele să le ia impreună.
Pahomie muncea la fel ca ceilalţi, neconsiderându-se superior lor.

Din păcate, cei mai mulţi ucenici ai lui nu au înţeles rostul rânduieli de vieţuire
a lui Pahomie şi au început să-l desconsidere şi să-l batjocorească. A îndurat
5 ani acest tratament, când se hotărăşte să nu mai primescă pe faşii ucenici
să vieţuiască împreună cu ei, având binecuvântare episcopală pentru
aceasta.

In scurt timp, au venit la el adevăraţi râvnitori de duhovnicie şi viaţă

monahală. Intre ei s-a aflat şi un tânăr de 14 ani, Teodor, iscusit, invăţat,
educat, vobitor de lb copta şi greacă. Lui îi acordă Pahomie o atenţie
deosebită, iar Teodor ajunge o persoană foarte importantă în comunitatea
fondată de Pahomie.

Numărul celor care veneau la Sf. Pahomie creştea continuu, aşa încât a fost
nevoit să pună un econom, un infirmier şi un bucătar. Acum începe să
instituie primele norme ale viitoarei şi celebrei sale rânduieli monahale.
De remarcat este faptul că în comunitatea lui din Tabennesi nu erau clerici.
Pentru slujbe era aduşi preoţi din comuităţile vecine.
Pahomie se temea să horotonească preoţi din rândul călugărilor, ca nu
cumva, conştienţi de demnitatea preoţească, să cadă în mândrie.

Solicitările de intrare în monahism erau tot mai multe, în condiţiile în care

comunitatea ajunsese la 10.000 de călugări. Aşa a ajuns să construiască mai
multe mănăstiri în care călugării să vieţuiască după regulile fixae de el.
Ajunsese să construiască 9 mănăstiri.
 66

Şi comunitatea din Şenesit, cea în care devenise monah şi călugăr, a cerut şi

ea să treacă sub ascultarea lui Pahomie, unde a înfiinţat o nouă mînăstire.
Sf. Pahomie se stabileşte în cele din urmă la mănăstirea Pebu, de unde
supreveghea viaţa duhovnicească din toate mănăstirile pe care le construise.

Odată s-a îmbolnăvit f grav şi cei din obşte l-au ruat pe Teodor să accepe să
preia locul lui Pahomie în congregaţia mănăstirească. Cu mult greutate,
Teodor a acceptat. Aflând, Pahomie, care supravieţuise bolii, l-a destituit din
toate funcţiile şi l-a supus unei aspre penitenţe timp de 2 ani, însă în duh
părintesc. Teodor a accepta cu mare căinţă această penitenţă. Apoi, Pahomie
îi va reda cinstea avut înainte,numindu-l în plus şi inspector pe toată
comunitata monahală.

Pahomie este şi întemeietorul monahismului feminin. El o determină pe sora

sa, Maria, să între în monahism şi a trims mai mulţi călugări şi construit Mariei
o chilie în satul cel mai apropiat.
Curând în jurul ei s-au adunat mai multe femei, chilia devenind o mare
mănăstire feminină.
Pahomie a mai construit încă o mănăstire pentru femei, pentru că numărul
crescuse mult.
Aceste mănăstiri de femei erau organizate după aceeaşi rânduială ca şi cele
de monahi.

Deşi scaunele episcopale nu aveau autoritate asupra mănăstirilor, Pahomie a

fost în bune relaţii cu episcopii

Mănăstirile sale erau în bune relaţii şi cu Sf. Atanasie cel Mare.

Rânduiala lui Pahomie avea ca principal obectiv ca nimeni să nu se considere
superiorul celuilalt, nici mirenii, nici călugării; toţi erau egali.

Mai tîrziu a apărut ideea că monahii ar reprezenta o categorie superioară în

sânul Bisericii, provocând o concurenţă păguboasă.
Pahomie presimte ca va muri şi a chema obşetea şi le-a dat ultimele sfaturi.
A adormit în ziua de Pasti a anului 347.
El l-a rugat pe ucenicul lui cel mai iubit, Teodor, să-l îngroape într-un loc
necunoscut.

Toţi monahii şi toate monahiile îl recunoşteau pe Sf Pahomie ca părintele lor

duhovnicesc.

De la Sf.Pahomie moştenim „Rândiala monahală”, cu uşoare intervenţii,

făcute ulterior de succesorii săi, tradusă de Fericitul Ieronim în latineşte.
S-au mai păstrat câteva cateheze, una integrală ‚ iar din celelalte fragmente.

11 scrisori traduse în latineşte de Fericitul Ieronim.

A lăsat 12 manăstriri de călugări.
 67

Succesorii Sfântului Pahomie:

Petronius, Horsiesius şi Teodor.

Cu două zile înainte de a muri, Sf. Pahomie a desemnat ca urmaş al său pe

Petronius, egumen la una din mănăstiri.

Petronius moare însă f repede după numire, de ciumă şi în urma lui vine
Horsiesius, egumen la Şenesit. Era un om înduhovnicit dar şi foarte ferm.

De la Horsesius se păstrează două scrisori, cinci cateheze, o omilie, câteva

fragmente din alte lucrări privind viaţa monahală.
Ciuma omoară peste 100 de călugări, administratorii celor 12 mănăstiri lăsate de
Pahomie şi a părinţilor duhovniceşti a creat serioase probleme în comunitata
pahomiană.
Pe acest fond a apărut foametea, în timp ce cererile de intrare in monahism
creşteau. Monahii sunt nevoiţi să plece la alte mănăstiri din cauza foametei,
motiv pentru care Apolonios, egumenul unei alte mănăstiri e nevoit să ceară
autonomia, pentru a evita extinerea sărăciei şi la mănăstirea lui (din Temuşon)
Horsiesius, ca administrator general, a fost depăşit de situaţie. El merge la
Apolonius pentru ca calma spiritele şi pentru a-i cere să nu se rupă de celelalte
mănăstiri. Horsiesius a fost însă umilit de Apolonios, acesta refuzând supunerea.
După acest precedent, alte mănăstiri sunt la un pas de a se separa şi ele de
administratia generală.

Horsiesius îl numeşte pe Teodor co-administrator general.

Teodor, care se bucura de o reputaţie deosebită, va conduce efectiv. El a adus
pacea între obşti şi s-a purtat în contiuare cu Horsiesius ca fiind mai departe
superiorul său.
Mai înfiinţează încă două mănăstriri de călugări şi una de maici

Plecat de mic de acasă, Teodor ajunge la Sf. Pahomie pe când avea 13- 14 ani.
A trăit lângă acesta în ascultare, fără cârtire, făcând eforturi să-şi păstreze inima
curată, vorbea măsurat şi se nevoia mult.
Se distinge repede între călugări prin blîndeţe, înţelepciune şi dragoste de fraţi.
Sf. Pahomie vede că Teodor e înzestrat cu daruri deosebite şi îi dă
responsabilităţi pe măsură: instruire anumitor confraţi, rezolvarea unor cazuri
speciale, îl face superior al mînăstirii din Tabennesi şi inspector peste toate
celelalte.
E de faţă la unele viziuni ale lui Pahomie şi se va ruga împreună cu duhovnicul
său.
Deşi îl iubea şi îl preţuia foarte mult, Pahomie il supunea la penitente, când
considera ca e nevoie pt ca Teodor era ameninţat de vreo ispită.
 68

Teodor fusese supus unei penitente de doi ani pentru ca acceptase sa fie
egumen, când Pimen era grav bolnav. După penitenţă, părintele său
duhovnicesc îl repune în toate funcţiile, încredinţându-i şi funcţii de conducere.
Lui avea să-i spună Sf. Pahomie ultimele cuvinte înainte de moarte.
Din biografiile copte ale Sf. Pahomie, se înţelegea că Teodor a fost un bun teolog
şi se pare că a şi scris mult.
De la Teodor au rămas 3 cateheze şi fragmente din alte lucrări.
Teodor moare în 363. După moartea sa, Sf. Atanasie, cu care se cunoscuse, îl
roagă pe Horsiesius să reia conducerea comunităţii. Pe vremea lui comunitatea
număra între 5000 şi 7000 de călugări.

După Horsiesius a urmat Visarion, iar acestuia i-a succedat Victor, care, de
pare,a participat la Sinodul din Efes. Victor a construit marea bazilică consacrată
Sfântului Pahomie la Pebu.

În timp, sistemul pahomian e dus până în Delta Nilului.

Mănăstirile pahomiene din Egipt au dispărut încet-încet datorită persecuţiilor

arabe, mai ales ale califului El Hakim.
Chiar dacă multe mănăstiri dispăruseră, sistemul pahomian a fost preluat de alţi
întemeietori din Orient (de sf. Bendecit de Nursia), duhul pahomian rezistând
pînă astăzi dainuind în multe mănăstiri, mai ales ortodoxe.

Şenudi din Atripe (Șenuti)

384- 466 (118 ani)

La sfârşitul sec. IV, mănăstirile din congregaţia Sfântului Pahomie au început să

manifeste o tendinţă de aunonomie faţă de centru, ajungând ca mai ajungă mai
târziu autonome, păstrând însă rânduiala Sf. Pahomie.

În aceeaşi perioadă au fost înfiinţate noi mănăstiri care adoptaseră aceeaşi

rânduială a Sf. Pahomie.
Una dintre ele este cea de la Atripe, al cărei stareţ era Pojol.

Celebritatea mănăstirii se va lega de numele lui Şenuti, rudă cu Pojol.

Şenuti s-a născut în 384 în Egiptul de Sus, la Teba,în satul Sadauil, dintr-o
familie de ţărani.
Pe când era însărcinată cu Șenuti, mama sa, Daruba, a întâlnit un grup de
monahi conduşi de Osiezis, staretul şi succesorul lui Pahomie cel Mare. Osiezis
era recunoscut ca fiind sfânt chiar din timpul vieţii. Când acesta a văzut-o pe
mama lui Şenuti a îmbrăţişat-o şi i-a zis să crească acel copil care va fi pentru ea
slava veşnică.
 69

Daruba a visat o Femeie care avea în mână o cruce şi în cealaltă o pâine. Ea a

intrebat-o pe Femeie cine este, iar aceasta i-a răsuns că este cea prin care ţi s-
a binecuvântat copilul????
Părinţii lui Șenuti, Abulcus şi Daruba (Zeiţa Secerişului, similar cu Demetra, la
greci), aveau nume tipic egiptene..
Originea lui Șenuti ne ajută să înţelegem atitudinea lui de mai târziu faţă de
străini şi cultura neegipteană.
Unchiul său l-a instruit şi ăn conducerea mănăstirii, după cum rezulta din
corespondenţa lui cu episcopul Timotei al Alexandriei.
Părinţii lui munceau din greu şi au reuşit să cumpere o turmă mică de oi, pe care
au dat-o în paza unui cioban. Acesta a cerut părinţilor lui Șenuti să-l lase pe copil
să-l ajute , pentru că e bătân şi nu mai face faţă.
Mama lui a acceptat cu greu, cu condiţia ca seara copilul să fie adus acasa de
cioban.
După o vreme, copilul i-a cerut ciobanului sa nu-l mai însoţească la întoarcerea
spre casă, seara.
Șenuti însă, în loc să se ducă acasă se duce în zona unor bălţi fomate pe
malurile Nilului, unde se ruga cu mâinile ridicate spre cer toată noaptea. La
răsăritul soarelui, revenea la turma de oi.
Părinţii lui s-au speriat şi l-au certat pe cioban că nu se ţinuse de cuvânt.
Ciobanul l-a urmărit însă într-o seară pe copil şi a văzut cum se roagă şi i-a
informat pe părinţi. Când copilul se ruga din degetele lui ieşeau flăcări.
După 10 zile, părinţii lui l-au trimis la un unchi al său, egumen, la mănăstirea
Atripe
A intrat în mănăstire unchiul său, Pojol, fiind copil.
Pentru că avea doar 9 ani când a intrat în mănăstrire, unchiul lui a organizat o
şcoală la care să înveţe Șenuti. S-a remarcat prin studiu, trăire religioasă şi
seriozitate.
După moartea unchiului său, ajunge stareţ în locul acestuia.
El conduce mănăstirea mult mai sever decât unchiul său, instituie noi reguli, va
rezidi mînăstirea făcând-o din piatră.
Până astăzi se nuneşte Mănăstirea Albă, din cauza culorii albe a pietrelor de
calcar..
Rânduiala era chinovială.

(Sistemul lavriot:
- cu biserica în centru; monahii trăiesc fiecare la chilia lui, au în comun locul
de rugăciune.
Chilia nu e o simplă cameră, ci o casă cu mai multe camere, unde puteau locui
mai multe persoane. Mănăstirea avea şi grădina.
Distanţa dintre chilii e aşa încât un monah să nu-i poată vedea pe ceilalţi monahi)

Pe lângă acest sistem lavriot e sistemul chinovial (chinoviu-comună) - unde toate

sunt la comun.
Sistemul lavriot era cunoscut la mănăstirile din nordul Egiptului.
La noi, Neamţul nu fost niciodată lavră, ci chinovie.
 70

Cu Sf.Pahomie, mănăstirile încep să e organizeze chinovial. Viaţa chinovială

presupune reguli în avantajul tuturor; nimeni nu avea voie să nu-şi ceară iertare,
să nu ierte până la apusul soarelui.)

Mănăstirea de la Atripe a fost de la început chinovie, cu toate acestea staretul

permitea ca monahii să se retragă în jurul mănăstirii ca eremiţi.
Nu e exclus ca în jurul mănăstirii Albe să se fi construit alele mai mici, pentru e
greu de crezut că puteau încăpea în ea 2.200 de călugări.

Rânduiala lui era ofensivă şi aplogetică decât contemplativă.

El a instituit un program exigent de instruire pentru lupta împotriva păgânilor, a
iudaismului şi a ereziilor.
Sf. Pahomie era foarte cunoscut în acea vreme şi Șenuti a fost contemporan cu
ucenicii lui.

De patru ori pe ani erau adunări ale monahilor, la care prezenţa tuturor monahilor
era obligatorie, chiar şi pentru eremiţi.

El a a participat împreună cu călugării lui la revolta lui Teofil al Alexandriei

împotriva păgânismului, reuşind chiar să dărâme un templu păgân.

Şenuti va fi adus la Alexandria să fie judecat pentru acest delict. Ucenicii şi

poporul îl vor smulge din mâinile judecătorilor.
Va participa cu călugării săi la Sinodul din Efes (431), însoţindu-l pe Sf. Chiril al
Alexandriei, remarcându-se în disputele cu nestorienii.
Poate, din cauza regulilor riguroase şi a radicalismului lui, Șenuti era un călugăr
învăţat, „dotat cu o minte ageră, voinţă de fier şi o putere excepţională de a se
ruga”

De multe ori se retrăgea în pustie de unde conducea mănăstirea prin scrisori,

care căpătau autoritate de canoane.

Ajuta în tot chipul populaţia din zona afectată de sărăcie, boli şi confruntată cu
invaziile barbare.
Şenuti a fost avut un rol mai important la nivel naţional decât rolul mănăstirilor
pahomiene. El s-a implicat foate serios în păstrarea limbii egiptene în Biserică
împotriva folosirii limbii greceşti . (Alexandria şi partea de nord a Egiptului erau
mai grecizate.)
Era supărat pe greci pentru că afectaseră economia Egiptului, care lăsaseră ţara
fără grîu, deşi Egiptul era recunoscut ca grânarul imperiului.
Şenuti era preocupat de eradicarea nedreptăţilor sociale de modul în care trăiau
egiptenii. De aceea, el a depus eforturi deosebite pentru a împiedica corăbiile
greceşti să plece cu grâul egiptean.
El a luptat şi cu idolatria greco-romană.
În lupta sa s-a folosit de limba coptă şi de un sentiment de antipatie faţă de
elementele alogene.
 71

Din această cauză, nu a primit în mănăstirile sale monahi de altă origine decît
cea egipteană.
El a pus în mişcare un curent care cerea impunerea limbii copte ca limbă oficială
în Egipt şi de interzicere a limbii greceşti.
Şenuti nu avea simpatie faţă de gândirea alexandrină, pe care o consideră
elenizată şi elenizantă.
Istoricii îl consideră unul dintre primii factori de eliberare de sub dominaţia elino-
romană. Acţiunile lui se găsesc la originiea mişcării de emancipare culturală,
politică, economică, structurală. Pe fondul acestei mişcări de conturare a
identităţii Egiptului au apărut disputele celebre dintre Alexandria şi
Constantinopol.
Puterea imperială foloseşte Biserica în vederea unificării, organizării imperiului şi
oricine avea o altă strategie decât cea imperiului risca să fie considerat eretic. În
imperiul roman nu era permis ca vreo facţiune să nu aibă credinţa impăratului..
Nu exista unitate de credinţă în imperiu şi de aceea era nevoie de o pacificare.
Prin urmare, canoanele era receptate ca legi ale statului, iar sinoadele
ecumenice şi locale erau gândite de politica statului.

Comunitatea pe care o conducea ajunsese la 2.200 de călugări şi 1.800 de

călugăriţe.

La intrarea în monahism, el le cerea nou-veniţilor să semneze un jurrământ prin

care se angajau că nu-şi vor întina sufletul, ca nu vor fura, că nu vor jura strâmb,
că nu vor minţi, că nu săvârşi nimic ascuns.

În mănăstire, fraţii erau egali, fiecare având „ascultarea” sa.

Ca şi în comnităţile pahomiene, studiul Scripturii era obligatoriu. La rândul ei,

munca era foarte bine organizată

Fraţii nu avea voie să se viziteze reciproc, să vorbească pe întuneric între ei şi

nici să vorbească cu laicii.
De asemenea, nu aveau voie să iasă din mănăstire. Cine încălca această regulă
era renegat şi exlcus din comunitate.

Spre deosebire de rânduiala pahomiană, rânduiala lui Şenuti prevedea pedepse

aspre pentru cei care nu respectau rînduiala institutită de el.
Pedepsele constau în punerea în lanţuri, aruncarea în închisoare mănăstirii şi în
bătăi.

După mai mult ani de vieţuire în comunitate, călugării care se retrăgeau în pustie
tebuiau să ţină legătura cu mănăstirea.
Din cauza regimului excesiv de autoritar şi de rigid, comunitatea avvei Şenuti
părea să fie mai degrabă o societate teocratică, decât mănăstire.
Şenuti a scris mult.
El a practicat un monahism eroic, naţionalist.
 72

Biograful şi ucenicul său, Vesa, va spune că scrierile lui Şenuti au ajuns în toată
lumea: din Tebaida la Alexandria şi Constantinopol, din Etiopia, Palestina şi Efes
la Roma.

A avut vocaţie de conducător, în jurul lui adunându-se mii de laici şi călugări.

În ciuda faptului că nu a vrut să înveţe greceşte, el face dovada cunoaşterii
literaturii clasice greceşti, dar nu a făcut caz de aceste cunoştinţe.
El e considerat cel mai mare autor creştin de limbă coptă.
El a lăsat o mulţime de predici şi scrisori. Ele au un stil înflăcărat şi eshatologic.

A desfăşurat activităţi caritative şi sociale (caritabilis, caritabila- vrednic de milă,

iar caritativ însemnă foarte bună)
„Istoria monahilor din Egipt” arată că niciodată nu a neglijat săracii, instituind un
amplu sistem de asistenţă socială
El a dat un reviriment deosebit culturii, limbi copte şi în special dialectului saidic
celalat fiind cel bohairic.
Manăstirea Albă a devenit un centru cultural, unde s-a conceput versiunea coptă
a Bibliei; a dispus de o mare bibliotecă.

Multe dintre ele sunt împotriva păgânismului.

Sistemul monahal promovat de Şenuti nu s-a bucurat de o răspândire largă din
cauza severităţii sale. Rânduiala lui nu se va impune în Orient.
Elemente ale rânduielii lui Şenuti ar putea fi găsite monahismul ofensiv de tip
occidental şi în unele practici disciplinat-ascetice ale monahismului medieval
occidental.

Lui Şenuti i-a urmat Usia (Beza), apoi Zenovios.

PRINCIPIILE CARE STAU LA BAZA MONAHISMULUI PAHOMIAN

În mănăstirile din Tebaida şi la Mănăstirea Metanoia (construită de arhiepiscopul

Alexandriei, Teofil în 391), erau mulţi monahi latini care nu cunoşteau nici copta,
nici greaca.
Aşa ajung să fie traduse scrierile lui Antonie, Pahomie, Teodor şi Horsiesius,
care scriseseră în greacă şi coptă. Traducerea scrierilor acestora a fost făcută de
Fericitul Ieronim (Rânduiala Sf. Antonie, 11 scrisori ale lui Pahomie şi Teodor şi
Tesatamentul lui Horsiesius).
Traducerile greceşti şi copte s-au pierdut, datorită în mare parte persecuţiei
arabe. Traducerea în latină a lui Ieronim e singur care s-a păstrat.

Pahomie, Teodor şi Horsiesius au fost primii care au pus bazele chinoviale,

potrivit poruncii lui Dumnezeu, care face cunoscută voia sa printr-un înger.

Datorită simplităţii sale şi a spiritului său organizator şi legislator, mulţi au fost

tentaţi să creadă că Sf. Pahomie s-a rezumat la disciplină, la organizare şi nu a
avut şi activitate scriitoaricească.
 73

„Viaţa Sf. Pahomie” a fost scrisă de călugării din comunitatea lui Pahomie, la
îndemul lui Teodor..
Ea era deja cunoscută de Evagrie Ponticul, aflat de mulţi ani la Schit.
Versiunea coptă a vieţii lui a fost tradusă în greacă, arabă şi latină.
Traducerea din greacă în latină a fost făcută de Sf. Dionisie Exiguul în sec. V.

Prin ostenelile savantului belgian Th. Lefort, europenii vor cunoaşte fragmente
din „Viaţa Sf. Pahomie”, din care aflăm că în comunitatea lui era o preocupare
intensă pentru instruire.
Pahomie însuşi ii instruia pe călugări şi dobândise şi cunoştinte despre limba
greacă.

Scrierile apărute despre comunitatea lui Pahomie arată că el şi ucenicii lui au

făcut dovada unor buni teologi, la curent cu problemele teologice ale vremii.

Principiile teologice ale lui Pahomie au fost puse în circulaţie de profesorul Lefort
prin textele sale.
La baza întregii spiritualităţi pahomiene au stat două principii fundamentale:
- Sfânta Scriptură
- Şi Sfânta Tradiţie.

1. Sfânta Scriptură în viaţa şi opera Sf. Pahomie

După cum se arată în „Viaţa Sf.Pahomie”, varianta greacă:

El era instruit prin Sf. Scriptură să ducă viaţa duhovnicească

Teodor, evocând personalitatea lui Pahomie în faţa obştii, spune despre el că
îşi fundamenta învăţăturile pe Sf. Scriptură, pe care le-o explica zilnic
ucenicilor.
Biograful său copt va scrie, în altă versiune:

Că seara se adunau, după obicei, iar Sf. Pahomie îi învăţa pe ucenicii săi
după Scriptură, cum să biruie viclenia diavolilor, despe Întrupare, Cruce,
Înviere.
Se pare că Sf. Pahomie era un mare orator. „Prin cuvintele sale se producea
o mare lumină care răspândea raze strălucitoare”. Cuvintele ieşeau ca nişte
raze luminoase din gura lui, ceea ce îi înfricoşa pe călugări, spune biograful
său.

Citirea Scripturii era fundamentală.

Textele erau citite şi invăţate pe de rost, iar Pahomie făcea comentarii pe
margine textelor

Şi ascultările cele mai simple se împlineau sub autoritata Scripturii. Le cerea

o cugetare continuă la învăţăturile Scripturii, indiferent de ascultare.
 74

Monahii nu aveau voie să vorbească între ei când munceau şi nici despre

cele lumeşti când se întâlneau seara la chilie.

Orice neştiutor de carte care venea în comunitate era învăţat carte pornind de
la Scriptură. Cine nu voia era silit să înveţe şi să studieze.

Prin urmare, e vorba de un sistem de învăţământ organizat, cu dascăli, cu

învăţători, pentru cultivarea intelectuală a monahilor.

Din cauza necunoaşterii operei sale se pare că s-a tras concluzia că sf.
Pahomie nu era o persoană instruită.
Dimpotrivă, el venea dintr-un spaţiu cultural, al Egiptului de Sus, al faraonilor,
al unei civilizaţii şi culturi multimilenare, unde ştiinţa de carte era o
preocupare curentă.
În plus, el nescriind în greacă pe care o cunoştea puţin, grecofonii nu
depăşiseră mentalitatea potrivit căreia cine nu cunoştea greaca era incult.
Prin rugăciune, Pahomie ajunge să cunoască şi să vorbescă perfect limbile
greacă şi latină.
„Rânduielile” şi „Aşezăminele” sale, dar şi alte lucrări ale lui Pahomie,
păstrate şi publicate de Lefort, arată că Pahomie era un om instruit.
De asemenea , catezehele lui erau ascultate de monahi instruiţi (Teodor cel
Tânăr, Teodor Alexandrinul, Pafnutie şi Horsiesius), ceea ce constituie o altă
dovadă a instruirii sale.
Ajunsese să stâpânească limbajul scripturistic şi nu voia sa folosească idei
proprii pentru că el considera că acestea nu pot vea autoritata Cuvântului lui
Dumnezeu.

2. Relaţia cu Tradiţia Bisericii şi mai ales cu Părinţii.

El este moştenitorul gândirii şi modului de viaţă al Părinţilor retraşi în pustie şi

le urma exemplul (al lui Palamon, care era îndrumător al său).

El a statornicit în Rânduieli ceea ce a văzut la înaintaşii săi şi a adaptat modul

acestora de a vieţuti la nevoile concrete ale comunităţii sale monahale.

El nu se considera un originar, şi spunea că „aceste învăţături monahale le-

am primit de la Părinţii noştri, care au fost mai înaine de noi”.

La rândul lor, Teodor şi Horsiesius recunosc că acesta urma învăţăturile

predecesorilor săi şi fac şi el acelaşi lucru, ducând mai departe învăţătura
primită de la Pahomie. Ei le cereau ucenicilor săi să ducă mai departe
învăţătura lui Pahomie, pentru că doar aşa vor duce şi ei mai departe ceea
ce Pahomie moştenise de la predecesorii săi.
 75

3. Principii teologice

Principiul fundamenal teologic este cel referitor la Dumnezeu, la Persoanele

Sfintei Treimi.

În scrierile lui Pahomie sunt accentuate atributele lui Dumnezeu care se

referă la dreptate şi sfinţenie.
El spunea că monahii trebuie să fie conduşi de zelul necruţător pentru
cinstirea lui Dumnezeu, care îi umplea pe prorocii Vechiului Testament.
El spunea conducătorilor comuntăţilor sale să nu dea urmare gîndurilor rele,
ci legii lui Dumnezeu;
El cultivă ideea unui Dumnezeu înţelept,bun, neschimbător şi fără vreo lipsă,
dar drept.

În faţa dreptăţii lui Dumnezeu, „minciuna va ceda în faţa împărăţiei adevărului

şi inimile se vor elibera tocmai datorită temerii de Dumnezeu”
Adică, teama de Dumnezeu ne va elibera de ceea ce ne împiedică să ducem
o viaţă.

Teama de Dumnezeu îi aduce pe păcătoşi la pocăinţă şi îndreptare.

Păzirea poruncilor ne scapă de cursele diavolului şi ne ridică la bunătăţile
dumnezeieşti.

Finalitatea temerii de Dumnezeu, sensul şi scopul sunt eliberarea de cursele

diavolului.

În ceea ce priveşte a doua Persoană a Sfintei Treimi, Hristos, el a purtat

slăbiciunile noastre. Prin urmare şi noi suntem datori a purta sarcinile unii
altora.

Aşa precum Iisus a suportat ocară, aşa şi noi suntem datori a îndura jignirile
celorlalţi.
Sf. Pahomie spune că Duhul Sfânt nu trebuie întristat, pentru că El se
găseşte în Scripturi, iar când se găseşte în noi alungă diavolii.

Pentru că Dumnezeu la Judecată ne va întreba despre roade, spunea

Sf.Pahomie, atunci la acestea va trebui să fim atenţi. „Trebuie să aducem lui
Dumnezeu rode din roadele Duhului Sfânt”. Harismele primite trebuie să dea
mai multe roade duhovniceşti.
La Judecată, Dumnezeu va vădi toate faptele, tot ceea ce am neglijat, orice
lucrare bună sau rea.

În ceea de priveşte antropologia, din ceea ce ne-a rămas de la Sf.Pahomie şi

ucenicii lui, nu putem spune că ne-am putut forma o imagine coerentă privind
creaţia omului, libertatea, căderea în păcat, consecinţele căderii,
răscumpărarea obiectivă şi colaborarea cu harul.
 76

Anumite referinţe sporadice ne fac să înţelegem că asemenea preocupări nu

erau străine de preocupările lor.
Pahomie aborda în cateheze diverse probleme teologice legae de Întrupare,
Cruce, Înviere, etc., subiecte care nu exclud problemele antropologice
profunde.

Sf.Pahomie şi ucenicii lui insistă pe atotputernicia lui Dumnezeu care a creat

omul şi l-a mântuit.
Din această cauză îi datorăm recunoştinţă printr-un comportament care să fie
o formă de răspuns adecvat dat bunătăţii lui Dumnezeu şi dreptăţii cu care El
ne va judeca.

Citind metafora Sf. Pavel privind omul cel vechi şi omul cel nou, Sf. Pahomie
arată că avea o concepţie clară privind firea umană înainte şi după
restaurarea în Hristos.
Omul este chip al lui Dumnezeu, de aceea îi îndeamnă pe ucenicii săi „să nu
fiţi trufaşi faţă de chipul lui Dumnezeu”.

Îi îndeamnă să dispreţuiască slava deşartă, vanitatea, care e arvuna

diavolului. Prin ea a fost Eva înşelată. Omul care trăieşte în slavă deşartă
devine iraţional, ajunge să caute slava acolo unde nu este, în performanţele
proprii sau în lauda inimii..
Pentru a deveni raţional, omul va trebui se ghideze după poruncile lui
Dumnezeu şi să trăiască după ele.
Potrivit unor păreri (H. Bacht), nefondate, din textele Sf.Pahomie şi ale
ucenicilor lui nu putem trage o învăţătură cu privire la căderea în păcat.
Pahomie vorbeşte despre chipul lui Dumnezeu, despre omul cel vechi şi cel
nou, despre pierdere slavei, despe neascultarea lui Adam. Toate acestea ne
conving că Pahomie avea o idee clară despre căderea în păcat, aceasta fiind
subînţeleasă ca origine a tutuor relelor omeneşti.

În Rânduiala sa, Pahomie sfatuieşte ca monahul să fie prudent încât să

evite satisfacţiile trupeşti, pentru că acestea pot aprinde trupul ca o flacără.
El are recomandări şi pentru trupul bolnav. Pentru el e important şi trupul şi
sufletul.
Mila trebuie să se rasfrângă şi pentru trupul dar şi pentru sufletul bolnav.

Postul e una dintre formele ascetice, care nu urmăreşte distrugerea vieţii, de

aceea recomanda măsură.

El şi ucenicii săi au un simţ eshatologic deosebit. Supunerea faţă de

Dumnezeu şi teama de Judecata Lui sunt condiţiile care dau ritmul vieţii
monahale.
Ei nu se ineresează de sfârşitul lumii, ci de cel individual al omului. Acesta
trebuie să îl găsească pe monah pregătit. El spunea că cea mai mică
 77

nevoinţă a monahului va fi preţuită de Dumnezeu, cu o condiţie ca monahul

să se smerească.

„Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan, 5, 22).

Criteriul obiectiv suprem în funcţie de care vom fi judecaţi este Cuvântul
Mîntuitorului, altfel spus în ce măsură cunoaştem învăţătura pe care a dat-o
lumii.
„Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu păzeşte cuvintele Mele are judecător să-l
judece: Cuvântul pe care l-am spus; acela îl va judeca în Ziua de Apoi (Ioan,
12, 48).
Cuvânul lui Dumnezeu, Hristos, este smerenia acesta va fi si criteriul judecăţii
noastre.
Viitorul eshatologic este determinaat de ortodoxia credinţei şi deopotrivă, de
starea morală de fapt,a tuturor oamenilor, fără deosebire între ei.

4. Principiile de ordin moral

a. Renunţarea la lume. Atitudinea faţă de lume şi de bunurile acesteia - este

primul principiu moral aplicat în comunitatea Sf. Pahomie.
Atitudinea faţă de bunuri şi lume se concretizează prin retragerea din lume.
Retragerea voită din lume a fost şi va rămâne unul dintre principiile
fundamentale ale oricărei forme de monahism.
Renunţarea la lume presupunea renunţarea la bunuri, pe de o parte, şi la
familie, pe de altă parte.
Pentru a putea împlini exigenţele celorlalte două voturi: ascultarea şi
castitatea.
De aceea, cine voia să intre în comunitatea Sf. Pahomie trebuia examinat
pentru a se vedea în mod lămurit dacă poate renunţa la familie şi la averea
sa.
Această măsură urmărea să-i elimine pe cei care se orientau spre monahism
şi din alte motive decât mântuirea sfletului.
Erau şi situaţii în care veneau spre viaţa monahală, persoane care aveau
copii şi familie de întreţinut, alţii erau mânaţi de sărăcie, alţii din cauza
problemelor administrative, etc.
Scopul renunţăriii la lume este regăsirea libertăţii apostolice, „pentru a urma
lui Hristos”, aşa cum au făcut Apostolii.
Prin renunţare la lume, omul părăseşte „piedicile lumii şi devine liber pentru
Dumnezeu..”
Renunţarea la lume se face din dragoste de lume.

Alegerea monahismului- un act liber asumat.Sf. Pahomie considera că

virtuțile dobândite de monah trebuiau puse în sluja celor din lume, nu în
interes propriu.
Monahul nu avea altă morală decât morala celorlalţi creştini, nici nu avea
sentimentul să s-ar afla într-o separaţie religiosă faţă de „gloata mirenilor”.
 78

b.Intrarea în monahism trebuia făcută de bunăvoie.

Monahismul nu e o formă de desocializare, ci prin excelenţă sociabilă.
Monahii nu trebuia să aleagă monahismul fugind de societate, ci schimbând
societatea civilă cu angajarea în frăţia monahală.
Între cele două tipuri de societăţi, socială şi monahală, nu există o ruptură, ci
o renunţare la una în favoarea celeilalte în scopul mântuiri,

Pe cei care nu se adaptau, Sf.Pahomie îi trimitea în lume, pentru a-şi lucra

mântuire prin mijloacele potrivite cu puterile lor.

Sf. Pahomie şi ucenicii săi nu a considerat monahismul o lume de aleşi, o

elită între celelalte forme de trărire eclezială, ci doar o altă formă de trăire a
adevărului revelat.

c.Smerenia în slujirea lui Dumnezeu.

Sf. Pahomie nu a acceptat că monahii să devină preoţi, pentru a nu cădea în

părere de sine. Când trebuiau oficiate slujbele în comunitatea sa, el chema
preoţii din vecinătatea comunităţii monahale.
Nu a hirotonit pe nimeni în mănăstirile pe care le-a condus

d. Apărarea adevărului revelat şi a lui Dumnezeu.

A păstrat totdeauna relaţia cu episcopii locului. (până în sec. IX, episcopii erau
aleşi dintre preoţii căsătoriţi.)
Odată însă s-a opus unui episcop care nu-i dădea voie să construiască o
mănăstire, din porunca lui Dumnezeu. El considera că acel episcop se opunea
adevărului şi lui Dumnezeu.
În concepţia lui, nimeni nu avea voie să invoce smerenia şi ascultarea pentru a
încălca voia lui Dumnezeu, considerând că minciuna nu putea fi acceptată în
nicio împrejurare.

Cu riscul acuzării de lipsă de smerenie şi neascultare de către episcop, Sf.

Pahomie a ascultat cuvântul lui Dumnezeu, construind mănăstirea pe locul unde
episcopul nu-i dădea voie.

e. Desăvârşirea monahală este un alt principiu moral.

Desăvârșirea presupune o lungă ucenicie ostenitoare, care presupunea pentru
monah:
- să recite în fiecare ceas cuvintele lui Dumnezeu
- să fie tari în faţa oboselilor
- să fie recunoscători pentru toate
- să fugă de laudele oamenilor
- să-l iubească pe cel care îi ceartă
- să cîştige din toate, pentru a fi de folos altora
 79

- să fie perseverent în osteneli şi măsurat în vorbă

- să nu facă un pas înainte şi unul înapoi, pentru ca Dumnezeu să nu-l
deteste; monahul trebuie să lupte.
- Să fie ascutător faţă de Dumnezeu
- Să asculte, să se supună celui care ascultă, dacă el singur nu poate face
ascultare

3. f..Smerenia ca formă de ascultare.

Ascultarea monahală nu este o supunere oarbă şi necondiţionată faţă de puterea
administrativă, ci forma prin care monahul se face ucenic al cuiva mai învăţat,
mai experimentat, mai încercat în viaţa duhovnicescă decât el.

Ascultarea de Dumnezeu este absolută pentru că el este Învăţătorul prin

excelenţă: ”Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima”.
Sfântul Pavel spune că Iisus, fiind el însuşi ispitit, îi poate ajuta pe cei care sunt
ispititi, El ştiind cum să se lupte.

Ascultarea de Dumnezeu prespune respectarea poruncilor Lui.

Ascultarea de către cel ce ascultă duce la sporirea puterii. (Pentru Elisei care a
ascultat de Ilie, duhul său a fost îndoit).

Ascultarea pesupune altă virtute şi totodată principiu moral fundamental al vieţii

monahale, anume smerenia.

Omul smerit e într-un proces continuu de autocunoaştere şi, oarecum de

autoevaluare pornind de la recunoaşterea şi preţuirea meritelor celorlalţi.
Omul smerit s-a judecat pe el însuşi, considerând păcatele lui ca fiind cele mai
mari; el nu judecă pe nimeni, nu subestimează pe nimeni.

Smerenia nu se confundă cu ascultarea neselectivă şi necondiţionată, sinceră

sau ipocrită faţă de iconom sau de egumen (organul administrativ).
Smerenia e ascultare necondiţionată faţă de Dumnezeu, care vrea ca în viaţa
noastră ca ceea ce este da să fie da şi ceea ce este nu să fie nu..
Apoi este ascultarea de duhovnic , împreună cu care să căutăm mântuirea în
comuniune

Şi ascultarea faţă de propria conştiinţă, totdeauna trează şi în stare de judecată.

Ascultarea faţă de structurile adiministrative nu constituie o virtute, ci un act

administrativ.
Nu este însă exclus, ca ascultarea administrativă să devină în timp virtute, dacă
ea este făcută faţă de cineva care cere o ascultare absurdă. În această situaţie,
ascultarea devine virtute prin răbdare, nu prin smerenie.
Smerenia nu se confundă cu răbdarea, deşi amândouă sunt virtuţi.
Smerenia este starea continuă de judecată a propriilor fapte în raport cu
Cuvântul lui Dumnezeu. A vedea virtuţiile celorlaţi şi lispa propriilor virtuţi.
 80

Sf. Pahomie spune” gustă din toate virtuţile, păstrează-le pe toate”

Smerenia un proces continuu de devenire, de angajare la smerenie, aşa cum
este procesul cunoaşterii şi al autocunoaşterii. Ea ajută la împlinirea celorlalte
virtuţi.
Smerenia este dovada trezviei, care nu este o simplă veghe, ca stare de somn,
ci o priveghere activă, activată de împlinirea virtuţilor.
„Smerenia veghează asupra tuturor virtuţilor „ şi este sfânta putere în care
„Dumnezeu S-a îmbrăcat când a venit în lume”
„Smerenia este vindecarea oricărei răni”; ea e cea mai apropiată de funcţiile
consţiinţei morale.
Sf. Pahomie spunea:
- „smereşte-te, reţine-ţi vorba” (pe care ai putea să o spui altuia mâhnindu-l)
- „stăruieşte în smerenie şi te vei asemăna cu Dumnezeu”.

Considera că e mai bine să stăm între oameni, dar în smerenie, decât să stăm
singuri într-o chilie, dar umflat de mândrie.

Smerenia şi mândria sunt stări de sprit care determină calitatea eshatologică a

vieţii:
- în smerenie, toţi oameni se aseamănă şi se mântuiesc, fie că sunt laici ,
fie că sunt monahi
- în mândrie, urâţindu-se, de deosebesc unii de alţii şi fiecare de toţi,
pierzându-se fiecare în parte, fie că sunt monahi, fie că sunt laici.
- În desăvârşire, garantată în smerenie, nu există vreo deosebire sau vreun
contrast între călugări şi creştinii din lume.
- ucenciul Sf. Pahomie, Teodor, avea să spună în acest sens: „dacă omul
pune pază gurii şi dobândeşte smerenia, îngerii vor fi prietenii lui pe
pământ”
Smerenia este cea prin care omul îşi afirmă calitatea de fiinţă raţională, fiinţă
care trebuie să-şi cultive personalitatea, eul, şi să nu fie dominat de sine (nivelul
inferior şi anonim al firii umane).
Mecanismul sinelui este determinat de automatisme, plăceri şi tendinţe de
dominaţie.
Sinele cuprinde toate pornirile libidinale, conştiente sau venind din subconştient,
comune tuturor oamenilor.
El conţine toate achiziţiile filogenetice, bune sau rele.
El e sediul pasiunilor şi al patimilor, al afectelor şi al pornirilor instinctuale.
Indiferent că e vorba de un act conştient sau inconştient, sinele caută totdeauna
plăcerea.

Smrenia e virtutiea prin care omul se apără de propriul sine.

Ea îl păzeşte pe monah de riscul dominării de sine, cultivă afirmarea
nestricăciunii şi neîntinării.
Nestricăciune şi neîntinarea cultivate de smerenie duc la consolidarea stării de
feciorie.
 81

Smerenia este opusă slavei deşarte, ea fiind cea prin care se ajunge la slava lui
Dumnezeu.

Fecioria nu e doar o stare a monahului, ci şi virtute şi ideal

Ca virtute, fecioria presupune atât neîntinarea trupească, cât şi starea în care
mintea nu este coruptă.
Pahomie recomanda fecioria totală, integrală:” fecioria în toate mădularele: în
gânduri, în trup şi curăţia în inimă; o feciorie echivalentă cu lipsa oricărui păcat”

Smerenia duce la feciorie sau cultivă fecioria înşeleasă ca nepătimire.

Smerenia nu poate exista fără feciorie, discernământ (atât logic, cât şi axiologic)
şi fără priveghere.
Privegherea cultivă în mod special fecioria, puritatea minţii şi puterea de judecată
şi mai profund inima.
Mintea şi inima nu trebuie lăsate corupte de mişcările sinelui, a teluricului din noi,
în partea sa subconştientă.

Mândria este un desfrâu al minţii şi al inimii; ea duce la căderea a minţii şi a inimii

în seducţia exercitată asupra lor de „umorile” sinelui.
Mândria va duce la nesocotirea măsurii, a echilibrului, a ierarhiei valorilor.
Mândria şi smerenia se exclud una pe alta.

g. Un alt principiu care priveşte comportamentul monahului este rugăciunea-

mama tuturor virtuţilor.

„Rugăciunea? Fără încetare, între tine şi Dumnezeu, în cămara ta”-

recomanda Pahomie. El mai spunea ucenicilor săi că rugăciunea nu trebuie
făcută cu făţărnicie.

Horsiesius recomandă rugăciune pe timpul nopţii, o poziţie adecvată pentru

alungarea gândurilor şi oseneala fizică.

Duşmanii rugăciunii sunt în interior-gândurile şi patimile- şi în exterior- demonii.,

de aceea rugăciunea nu e un lucru uşor.
Rugăciunea e o lucrare grea, o osteneală înţeleaptă, nicidecum o rutină, o
obligaţie.
Rugăciunea e convobire cu Dumnezeu, de aceea ea trebuie făcută în smerenie,
nu pentru lauda lumii, sau pentru sine ori lucruri lipsite de importanţă.

Rugăciunea îţi va arăta roadele în funcţie de cât, când şi cum ne adresăm lui
Dumnezeu.
Rostirea cu neglijenţă a rugăciunii nu e vorbire cu Dumnezeu, ci cu gândurile
cărora le dăm mai multă atenţie decât lui Dumnezeu. Această rugăciue e un efort
fără rost.
 82

Rugăciunea făcută cu atenţie, din toată inima împlineşte cuvintele: „Jertfeşte lui
Dumnezeu jertfă de dragoste şi împlineşte Celui Preaînalt făgăduinţele tale” (Ps.
49.15).

Rugăciunea se făcea în comunităţile lui Pahomie „cu plângere în adâncul inimii”.

Porunca iubirii era o practică frecventă în comunităţile lui Pahomie şi avea trei
moduri de manifestare:
- către Dumnezeu
- către cei care vizitează mănăstirea
- şi iubirea fraţilor unii faţă de aţii
Cei care vizitau comunitatea erau primiţi în nişte camere la intrare (viitoarele
arhondarice). Ospitalitatea era o formă de manifestare a iubirii, iar Sf.Pahomie
organizase comunităţile aşa încât iubirea să devină ceva care ţine de
funcţionarea mănăstirilor.
Teodor spunea: „să alegem partea chemării în sfânta koinonia (comuniune) şi
dragostea pentru toţi confraţii”.
Iubirea între confraţi consta” în a considera drept pe fratele tău, mai degrabă de
cât pe tine”, spunea Teodor.

Mîntuirea e un dar al iubirii de Dumnezeu. Ea e o performaţă omenească

susţinută de Dumnezeu, în care, de fapt, inţiativa o are tot Dumnezeu.
Teodor arată caracterul sinergic al mânturii
Între faptele sinergice cuprinse în porunca iubirii aproapelui, enumerăm:
1. Prietenia.
Doar cel care-i iubeşte pe oameni poate ajunge prietenul lui Dumnezeu.
Adevăraţii prieteni ai lui Dumnezeu şi ai oamenilor sunt cei care:
- îşi stăpânesc pântecele
- sunt plini de cuminţenie
- au învăţat înţelepciunea
- care sunt desăvârşiţi
- care sunt binevoitori
- care se grăbesc să asculte necazurile celorlalţi
- care caută pacea şi curăţia
- care nu acuză pe nimeni
- care-i apără pe alţii
- care stăruie în lucararea plăcută lui Dumnezeu.
Aceştia sunt personalităţi puternice, care iradiază în jurul lor forţă.

2. Evitarea neînţelegerilor
E o altă modalitate de activare a iubirii faţă de aproapele.
Ea se bazează pe consideraţia pe care fiecare o are pentru celălalt
Sf. Pahomie spunea că „cine nu se înţelege cu fratele său nu e prieten cu
Dumnezeu, iar cel care este în pace cu fratele său, este în pace cu
Dumnezeu”.

Nu poate exista iubire de Dumnezeu fără iubirea de oameni şi nici invers.

 83

3. Iertarea aproapelui
Este o altă modalitate de activare a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele.
„Dacă nu ierţi, nu vei fi iertat; dacă eşti în conflict cu fratele tău, pregăteşte-te de
pedeapsă”, le spunea Sf. Pahomie ucenicilor săi.
Iertarea e poruncă, iar cine nu o împlineşte va da seamă pentru toate păcatele
sale la Judecată.
Dragostea de aproapele este legată de pace, pentru că lucrează pacea între
fraţi, dar pacea este legată de curăţia inimii, adică de inima smerită.
Smerit nu este cel care se teme de aproapele său, ci cel care îl iubeşte.
În iubirea de aproapele se activează smerenia.

3. Suportarea jignirilor

E o altă formă a iubirii faţă de aproapele.

Suportarea jignirilor vine din milă pentru aproapele lor şi cel care o face se arată
următori Apostolilor Petru şi Ioan, care s-au considerat fericiţi că au fost
maltrataţi pentru Domnul de membrii sinedriului.
Apostolii au legat acestă atitudine de nădejdea în slava Impărăţiei cerurilor.
O iubrie autentică este totdeauna legată de nădejde în „bunătăţile viitoare”
făgăduite.
E altfel, toate celelalte virtuţi au ca scop accesul şi intrarea în Împărăţia cerurilor
Cine nu iubeşte însemană că şi-a pierdut nădejea în Împărăţia lui Dumnezeu.

Sf. Pahomie sancţiona cu asprime toate formele de comportament în care

monahii dădeau dovadă de lipsă de iubire.
Păcatul împotriva iubirii în interiorul koinoniei îl excludea pe cel bonav de
neiubire de la comuniunea cu Hristos.

„Dacă Domnul ne-a poruncit să ne iubim duşmanii, să binecuvântăm pe cei ce ne

bleastămă şi să facem bine celor care ne persecută,atunci în ce pericol ne vom
găsi când ne vom urî unii pe alţii?”, intreba Sf. Pahomie ucenicii săi.

Iubirea crează pace cu semenii, dar pentru a avea pace cu semenii trebuie mai
întâi să avem pace în noi. A pace ajunge doar cel cu mintea şi inima curate.
Pahomie spunea că între pace, iubire şi curăţie e o legătură şi în cele din urmă o
unitate.
Mântuitorul spunea că din inimă pornesc cele ce ies din gură şi-l spurcă pe om.
Tot din inima lui ies: cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul,
lăcomia, viclenia, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia,
uşurătatea, şi-l spurcă pe om.
Pahomie considera că gândurile rele sunt aruncate de diavol în inima omului, de
aceea ele nu au niciun Dumnezeu.
Victoria împotriva gândurilor rele se face cu Hristos alături, de vreme ce în
spatele lor se află diavolul.
 84

Acestea sunt principiile teologice şi morale care stau la baza comunităţii lui
Pahomie.
Virtuţile stau la baza „Rânduielii” Sf. Pahomie.. În acelaşi timp, sistemul general
organizatoric al Sf Pahomie urmărea cultivarea virtuţilor, ele presupunându-se
reciproc.

III. STRUCTURA ORGANIZATORICĂ ŞI FUNCŢIONALĂ A

COMUNITĂŢII PAHOMIENE

Sf. Pahomie este cunoscut în istoria Bisericii ca întemeietor al monahismului

de obşte.
El a adunat în jurul mii de călugări, dar cel mai important este faptul că a
lăsat peste timp până azi o „Rânduială” monahală, ce a făcut din monahism o
instituţie fundamentală a Bisericii.

El a stabilit un plan de viaţă impresionant pentru monahi, de la vestimentaţie la

hrană.
Principiul după care funcţionau comunităţile lui era cel al egalităţii.
Spiritul organizatoric al Sf.Pahomie o consecinţă a faptului că trăise într-o
civilizaţie milenară, organizată, mult mai veche decât civilizaţia greacă. Faptul că
nu avea noţiuni aprofundate ale limbii greceşti, nu înseamnă că era necultivat.
Nici perioada de chemare la ordin de către Maximian Daia spre a lupta împotriva
lui Licinius nu poate fi considerată ca stând la baza spiritului organizatoric al lui
Pahomie, aşa cum consideră unii scriitori.

Era exclus ca un necunoscător de carte să ştie atât de bine Scriptura.

Mai mult, cei care voiau să intre în comunitate erau supuşi unui examen care
consta în scris şi citit.Celor care nu ştiau carte, prima „ascultare” care li se
dădea era să înveţe să scrie şi să citească.

Fiecare „casa” era dotată cu o bibiotecă, cu un program de studiu.

Era exclus, aşadar, ca tocmai cel care stabilea asemena rânduieli să fie
analfabet.

„Rânduiala” Sf. Pahomie e rezultatul studierii Scripturii, de unde a şi scos-o, şi

de la înaintașii săi, Sfinţi Părinţi ai Egiptului. De altfel, spiritul „Rânduielii ”
corespunde şi mentalităţii tipic egiptene, construită pe o cultură milenară.
Sf.Pahomie a trăit în Egiptul de Sus, unde cândva fusese capitala faraonilor.
Egiptenii au fost unul dintre cele mai religioase popoare antice.
Viaţa egipteanului era un adevărat ritual. Toate domeniile sociale erau marcate
de simboluri religioase, chiar şi politica.
Ordinea şi măsura în toate era modul în care egipteanul antic politeist se
pregătea pentru momentul psihostaziei (actul de curăţire a sufletului după
moarte), în funcţie de care era primit în paradisul de după moarte.
 85

De aceea şi Sf. Pahomie avea un spirit organizatoric deosebit, iar ceea ce este
cel mai important este faptul că el a golit acest sistem ordonat egiptean moştenit
din antichitate şi la umplut cu duhul creştinătăţii.

Părinţii care au stat la originea „Rânduielii” pahomiene au transmis şi ei simţul

ordinii generaţiei lui Pahomie.
Acest model de organizare însușit de Pahomie, prin modelul milenar egiptean şi
cel moştenit de la Sfinţii Părinţi, e împletit cu revelaţia. Simţul structural al ordinii
şi exigenţele revelaţiei au avut ca rod un cod de rânduieli monahale şi un ETOS,
etosul monahal (ansamblul de norme şi obiceiuri morale al unei comunităţi,
indivind, societate).
Mohahismul de tip chinovial al Sf. Pahomie s-a extins în Orient şi Occident.
Acesta nu putea fi decât concepţia unui egiptean, cu gândire politică egipteană,
format la şcoala piramidelor.
Între conceţia antică despre Stat şi organizare koinonia de către Sf Pahomie
există un paralelism, amble fiind construite piramidal.

În vârful piramiei era faraonul, apoi sub el erau clericii, urmaţi de dregători şi
savanţi. Sub ei era armata şi apoi aparatul administrativ. Baza socială a
piramidei era formată din artişti, meşteşugari, oameni liberi şi sclavi.

Koinonia Sf. Pahomie era organizată tot piramidal:

În frunte era egumenul general sau avva

- el era ajutat de iconomul general
- sub conducerea directă a iconomului general se află egumenii sau
iconomii fiecărei mănăstiri. Aceştia erau ajutaţi de câte doi dintre cei mai
în vârstă fraţi şi de un locţiilor, fiecare .

Fiecare casă avea cca 40 de călugări, împărţiţi după literele alfabetului

grecesc şi egiptean, în funcţie de meseria şi de particulărităţile fiecăruia.

Iniţial călugării stăteau în chilii şi numărul lor era în funcţie de mărimea

spaţiului, de la unu la până la trei,

Egumenul general exercita lucrarea păstorească din chinovia centrală prin

intermediul egumenilor mănăstirilor şi în mod direct, prin iconomul general.

Deşi avea autoritatate pastorală absolută, Sf.Pahomie nu era un fel de

faraon, ci el se supunea autorităţii mai marelui casei din care făcea parte.
Aceasta arată cum mentalitatea faraonică egipeană era depăşită de
creştinătate.
În rânduiala lui, el ca egumen general se supunea propriei rânduieli; nimeni
nu era privilegiat.
 86

În plus, „Rânduiala” a fost concepută printr-o angelofanie, după ce un înger i-

a spus Sf.Pahomie să ducă la împlinire voia lui Dumnezeu cu privire la
această rânduiala.

Organigrama comunităţii Sf.Pahomie (e desenată în cartea Părintelui

Răducă)

1. Egumenul general
2. Iconomul general
3. Egumenul fiecărei mănăstiri
4. Bătrânii membrii ai consiliului de conducere al mănăstirii
5. Bătrân
6. Adjunctul egumenului
7,8,9. Mai-marele casei
10-11. bătrânii membrii în consiliul de conducere al casei
12. Adjunctul mai-marelui casei
13. Chinovia generală
14. Mănăstirea
15. Tribul sau clasa
16. Casa
17. Chilia
18. Monahul

1. Viaţa în koinonia potrivit Rânduielii Sf. Pahomie

Primele reguli stabileau egalitata completă cu privire la vestimentaţie şi hrană,

precum şi condiţii decente pentru odihnă

În „Viaţa Sf. Pahomie” se arată împrejurările în care marele anahoret a primit

principiile de organizare ale comunităţii.
Pe când locuia în pustie, Sf: Pahomie i s-a arătat un înger că a trăit desul în
peşteră şi că de acum va avea obligaţia să meargă şi să adune tinerii
călugări, să rămână cu ei şi să le pună rânduieli după modeul pe care urma
să-l primească de la Dumnezeu. Şi imediat i-a înmânat o placă de plumb pe
care erau scrise învăţăturile.

- împarte fiecăruia după cum vei putea hrana şi apa de băut,

- dă-le să muncească după puterile celor care muncesc
- nu împiedica pe nimeni nici să postească, nici să mănânce.
- Împarte locuinţa în mai multe chilii, fără să stea întinşi, ci fă în chilii scaune
înalte, înclinate, ca în tip ce dorm, monahii să nu stea culcaţi
- Noapte călugării să poarte tunici de in fără mâneci şi să fie încinşi cu
curea.
- La Sfânta Împărtăşanie, monahii vor merge, sâmbătă şi duminica, cu
camilafcă.
 87

Placa de plumb mai conţinea instrucţiuni referitoare la:

- modul de primire în comunitate al noilor veniţi
- amănunte privind hrana
- rânduiala servicilor divine de zi şi de noapte:
- în fiecare zi trebuiau făcute 12 rugăciuni, încât rugăciunea să fie continuă,
la fel şi în timpul nopţii
- la masa de la ora 9,00, se vor face 3 rugăciuni
- iar seara, 6 rugăciuni
- cu ocazia fiecărei rugăciuni se va recita un psalm.
Pahomie a constatat că rugăciunile sunt puţine, dar îngerul i-a spus că acestă
rânduială este şi pentru cei mici, aşa încât şi ei să poată să împlineasă
rânduiala, ca să nu se întristeze.

Sf. Pahomie a împărţit comunitatea în două case şi a numit pe unul dintre

asistenţii săi mai mare peste casa iconomilor, cu un adjunct căruia i-a dat
responsabilitatea pregătirii mesei pentru ceilalţi monahi.
A numit un alt frate, ajutat de un adjunct, pentru a se ocupa de hrana şi de
îngrijirea bolnavilor
A numit un responsabil cu poarta şi primirea vizitatorilor
A rânduit pe alţii să vândă produsele mănăstirii şi să cumpere cele necesare.
A numit pe un mai mare şi un adjunct peste cea de-a doua casă.
Apoi a stabit 3 cateheze pe săptămână: una sâmbăta şi două duminica.
La rândul lor, întâistătătorii celorlalte case ţineau două cateheze miercurea şi
vinerea.

Pe măsură ce comunitatea creştea, se diversificau şi preocupările monahilor.

Prin urmare, el a adus noi completări Rânduielii, ajungându-se ca spre
sfârşitul secolului al IV-lea să existe deja norme foarte precise privin modul de
convieţuire în comunităţile păstorite de el.
Se crează mediul în care fraţii vor învăţa ceea ce place lui Dumnezeu şi li se
va face cunoscută viaţa Lui din lege, ca ei să cunoască cu precizie ce a scris
pin Duhul Sfânt.
Curăţenia mintii şi a inimii era raţiunea ptr care Sf.Pahaomie şi succesorii lui
cereau ascultare totală faţă de Rânduială.

Ascularea necondiţionată era impusă şi anahoreţilor

Ascultarea chinovială se deosebea de cea a anahoreţilor sub două aspecte:
-ascultarea chinovială se practica de-a lungul întregii vieţi
- ascultarea chinovială angaja o comunitate numeroasă
Prin urmare conţinutul ei e mult mai important decât cel al ascultării din
pustiu, unde o poruncă absurdă poate avea valoare educativă.
Dacă în anahoretism ascultarea totală era faţă de o persoană, în chinovie,
ascultarea era faţă de „Rânduiala” mănăstirii.
 88

„Rânduiala„ a fost tradusă în greacă

- apoi în 404 a fost tradusă în latină de Fericitul Ieronim, care a împărţit-o în
patru părţi:
- Praecepta – norme (generale)
- Praecepta Instituta – norme de învăţătură
- Praecepta atque Judicia – reguli şi reglemntări
- Praecepta ac leges- reguli şi legi.

Versiunea greacă a „Rânduielii” va sta la baza „Rânduielii” monahale a Sf.

Vasile cel Mare.
Cea latină va oferi sursă de inspiraţie pentru Sf. Benedict de Nursia.
Din latineşte, „Rânduiala” Sf. Pahomie a fost tradusă în limba română de
Nicodim Sachelarie.

În rezumat, Rânduielile se referă la:

- ierarhie şi exercitarea puterii; la conducere şi supraveghere;
- la modul de comportare şi relaţiile dintre fraţi;
- la organizare muncii şi la administraţia şi evidenţele economice.

Termenul de „koinonia” folosit de Sf Pahomie pentru a desemna instituţia,

comunitatea de mănăstiri fondată de el, este împrumtat de la greci.
Koinonia definea vatra călugărească ce devenise comunitate , locul unde
monahii aveau totul în comun şi conştiinţa că nu puteau trăi unul fără altul.
În koinonia, Sf. Pahomie încerca să realizeze comunitaea bunurilor şi
comunitate reală dintre fraţi, în efortul de a o aduce la nivelul comunităţii de
după Cincizecime.
Comunităţile formate de sihaştri în jurul unei personalităţi, cum erau
comunităţile formate din anahoreţi în jurul Sf. Antonie, Macarie, etc., erau
numite monasterion sau mone , care provin de la cuvântul mohanos- om care
trăieşte singur.

La moartea Sf. Pahomie, koinonia era formată din 11 mănăstiri (dintre care 3
de călugăriţe).
Mănăstirile erau alcătuite după modelul satelor egiptene, adică dintr-un
anumit număr de locuinţe, cu dependinţele lor, înconjurate de un zid de
apărare.

Mănăstirile erau alcătuite din case, după modeul caselor dintr-un sat. Ele
grupau fraţi care aparţineau aceleiaşi meserii; erau un fel de corporaţii
alcătuite din cca 40 de fraţi, la rândul lor, în chilii, în funcţie de meserii, de
obiectivele comune. Toţi se aflau sub îndrumarea duhovnicească a mai
marelui casei numit de egumen, care era ajutat de un locţiilor şi de doi dintre
cei mai bătrâni dintre fraţi.

Trei sau patru case formau un trib sau o clasă.

 89

Fiecare casă asigura săptămânal serviciul liturgic.

Egumenul general sau avva

Sf. Pahomie ajunge înaintestătător, egumen general, la porunca unui înger,

după cum relatează Paladie.
Paladie mai spune despre Sf. Pahomie că „era iubit de fraţi, la culme”.

Sf. Pahomie a îndeplinit această slujire de egumen general până la moarte.

Obiectivul egumenului general era menţinea mohahilor în cale sfinţeniei.
El exercita această putere ca o responsabilitate faţă de Dumnezeu, nu ca pe
un privilegiu.
În numele acestei responsabilităţi, egumenul general numeşte egumenii
mănăstirilor şi pe întâistătătorii celorlalte ascultări.
Putea înlocui un egunem cu un altul.
Supraveghea modul în care comunitatea era chivernisită din punct de vedere
economic şi duhovnicesc, precum şi modul în care era împărţită dreptatea.

Egumenul

Era numit de egumenul general.

Egumenul fiecărei mănăstiri este şi „părintele” acesteia
El rezolvă toate problemele ţinând cont de Rânduielile generale, pe care le
adaptează la situaţiile concrete de zi cu zi din mănăstire.
El putea autoriza schimbarea orei de masă, la cererea fraţilor.
Autorizează plecarea corabiei şi admiterea sau nu a femeilor în corabie
Va lua hotărâri cu privire la străini (oaspeţi, rude ale fraţilor, bolnavi, etc).
El asigura disciplina în adunările liturgice.
Supraveghea împărţirea produselor şi a materialelor de lucru,
Judeca greşelile grave şi primea diverse sesizări ale mai marilor peste
case....
Egumenul asigură cateheza de sâmbătă şi de duminică.
Situaţia concretă din fiecare mănăstire asigura egumenului o anumită
autonomie.

Când egumenul lipsea, se organiza un consiuliu care soluţiona problemele

apărunte pe neaşteptate.

Mai marele casei

El este desemnat de egumen.

El este responsabil pe cea mai mică structură administrativă, casa (care

găzduieşte un grup de 40 de monahi).
 90

Fiind legat de viaţa de obşte sub aspectul economic şi admnistrativ al

acesteia, mai marele casei trebuie să fie foarte atent să nu alunece spre cele
lumeşti, existând riscul să fie tentat de bunurile gospodăriei.

Potrivit Rânduielii,el trebuie să aibă o un comportament care să fie model

pentru ceilalti, aşa încât el trebuia:
Să nu fie betiv, să-şi stăpânească poftele trupeşti, să nu caute chilii luxoase,
să nu şovăie în credinţă să nu fie trist,să nu se mândrească, să nu se
împotrivească superiorilor, să nu-i umilească pe cei mai mici, să nu mintă, să
nu ocolească adevărul, să nu râvnească la ogorul nimănui , să nu caute
ospeţe pierzătoare, să nu caute haine luxoase,etc.

Responsabilităţile lor erau complexe:

- didactice
- liturgice
- gospodăreşti
- disciplinare.
Aceste responsabilităţi presupuneau: instruirea călugărilor şi explicarea textelor
din Sfânta Scriptură, ţinea două cateheze pe săptămână, controlul bunurilor.

În cazul în care mai marele casei era găsit vinovat pentru neglijenţă sau a
mândriei putea fi eliberat din acestă demnitate de întâistătător.

Mai marele casei şi egumenul erau ajutaţi de câte un locţiitor.

Iconomatul revenea egumenilor şi mai marii caselor.

Iconomul general avea responsabilitatea păstrării evindenţei privind buna

gestionare a mănăstirior.
În ultima lună a anului, egumenii tuturor mănăstirilor se întâlneau şi raportau
activitatea lor administrativ-economică.

Egumenul ca iconom conducea prin alţi iconomi numiti pentru o săptămână. În

acelaşi fel se proceda şi la nivelul casei.

Printr-un astfel de iconomat, egumenul transmitea caselor activităţile pe care

trebuiau să le împlinească în timpul săptămânii.

Iconomul distribuia caselor uneltele de lucru, materialele, ţinea evidenţa cărţilor

împrumutate, se ocupa de masă şi de rugăciunea de seară la orele stabilite de
egumen.

Iconomi săptămânali faceau ascultare de mai marele casei şi lui şi egumenului îi

prezentau raportul privind activitatea sa depusă pentru săptămâna pentru care a
fost numit iconom.
 91

Intrarea în mănăstire

Primirea în mănăstire era un act de mare responsabilitate, ţinând cont că cei

care solicitau primirea trebuia să îndeplinească anumite exigenţe.

De aceea, solicitanul nu primea nici măcar promisiunea că ar putea intra în

mănăstire până ce nu era verificat cu privire la calităţile lui spirituale.

Cererea solicitantului era adusă la cunoştinţa egumenului de arhondar.

Solicitantul rămânea o lună de zile în afara mănăstirii.
În acest timp era învăţat rugăciunea domnească şi psalmii, atât cât putea.
El trebuia să-i spună arhondarului motivaţia pentru care a solicitat intrarea în
mănăstire.

Scopul acestei proceduri era acela de a afla dacă nu cumva era urmărit, avea de
plătit taxe, îţi părăsise familia (soţia şi copiii), dacă avea bunuri şi renunţase cu
toată convingerea la ele etc.

După acest examen, solicitantului i se arătau care erau obligaţiile lui în interiorul
casei şi la trapeză.
Numai după ce făcea dovada că şi-a însuşit obligaţiile, postulantul era prezentat
fraţilor. Noviciatul dura trei ani.
Nu erau primit în mănăstire cei care erau frustraţi, ei constituind un risc pentru
pacea mănăstirii.

Sf. Pahomie voia in acest fel să-i scutească pe solicitanţi de eşecul în viaţa de
obşte, care era sigur.

Mai marele casei întregea procesul de învăţare a novicelui, început de arhondar

(portar).
Pentru că Rânduielile nu arătau în mod expes că intrarea în monahism
presupune asumarea voturilor pentru sau că intra pentru totdeauna în
mănăstire, Horsiesus va preciza că decizia de a deveni monah este pentru
totdeauna, fiind o promisiune făcută lui Dumnezeu, „în mod liber şi fără
constrângere”.

Şi procedura de selectare a celor care voiau să intre în mănăstire duce la

aceeaşi concluzie, că intrarea era pentru toată viaţa. Hainele celui care intra în
mănăstire era la discreţia egumenului, care putea să le dea săracilor, cel nou
venit urmând să primească veşmântul monahal, care de acum era singurul lui
veşmânt. Pecetluirea alegerii sale se făce prin depunerea voturilor.

Ţinuta monahală, hrana, odihna şi munca

Principiul de hrană şi vestimentaţie instituit de Sf. Pahomie era cel al egalităţii.

 92

O altă preocupare a lui a fost ca toţi monahii să aibă parte de o odihnă decentă.
Sf. Pahomie a stabilit apoi ţinută vestimentară a monahilor, rămasă în timp ca
tradiţie vestimentară monahală.
Veşmântul nu era o simplă uniformă, ci era conceput ca o armă, o armură
duhovnicească, ce presupunea un mod special de îngrijire, păstrare şi
îmbrăcare.

Sf. Pahomie numea ţinuta monahului „harma”, cu sensul de povară,unealtă de

armură necesară în „luptele” .
Hainele monahale excelau prin simplitate, ceea ce nu însemna neglijenţă.

Vesmântul:

1. Piesa cea mai importantă era levitonul- un fel de rasă, de cămaşă lungă,
dar fără mâneci.
Fiecare monah avea două levitoane: unul nou pe care-l purta în adunările
liturgice şi la zilele de sărbătoare, şi un altul de fiecare zi.

2. Pelerina era piesa vestimentară care se punea peste leviton.

3. Cojocelul din piele de capră.
4. Sandalele
5. Două culioane (camilafca)
6. Centura de in.
Vestimentaţia impusă de Sf Pahomie se asemăna cu cea a anahoreţilor din
Egiptul de Jos, deosebindu-se prin aceea că monahii aveau două levitoane,
sandale şi baston.

Levitonul nu era păstat în chilie, ci într-un vestiar în grija adjunctului mai marelui
casei.

Culionul (camilafca) era purtat la masă şi era marcat cu semnul Sfintei Cruci de
culoare roşie, cu însemenele mănăstirii şi ale casei.

Pelerina era purtată la rugăciunile comune. Cojocelul era purtat totdeauna. Nu

era îngăduită pierderea hainelor. Dacă cineva pierdea o haină, timp de 3
săptămâni nu primea alta în loc.

Monahii erau sancţionaţi dacă îşi lăsau hainele la soare mai mult de trei zile.
Sancţionaţi erau şi cei care luau haina altui monah ca să o folosescă.

Hrana

Consta în pâine, legume combinate, untdelemn, brânză de vaci şi uneori părţile

mărginaşe ale cărnii, salate, sare şi fructe.
 93

Mâncarea era repartizată în mod egal, dar ţinându-se cont şi de regimul de

austeritate al fiecăruia, de munca pe care o desfăşura fiecare.
La masă se asezau în funcţie de rangul şi de vechimea în mănăstire. Era
interzis să se râdă sau să de vorbească la masă. Fiecare monah avea capul
acoperit cu camilafca, neavând voie să privească spre ceilalţi.
Cei care întârziau la trapeză, unde se lua masa, făceau penitenţă sau uneori se
întorceau la chilie fără să mănânce.
Mai marele casei avea obligaţia să se ocupe de bolnavi şi de cei care aveau un
regim alimenar sever.
Fructele găsite pe jos nu putea fi mâncate; ele trebuiau strânse şi puse lângă
tulpina pomului, pentru a fi ridicate de cei care aveau această „ascultare”.
În situaţia în care erau la muncă, la cules de fructe, ei putea mânca atât cât le
permitea mai marele casei.
Postul se tinea miercurea şi vinerea, şi în celelalte zile aveau două mese pe zi.
În „Rânduiala îngerului”, pe care Sf. Pahomie a primit-o prin viziune de la înger,
el a încercat să adapteze hrana la puterile fiecăruia.
Nu accepta excesele prin post exagerat, fiind interesat mai mult de abnegaţia cu
care monahii îndeplineau celelalte ascultări şi de smerenia lor.
Călugării nu dormeau pe pat, ci pe un fel de chaise-longue, pe care aveau voie
să pună doar o rogojină. Nu aveau voie să doarmă pe jos, pe terase sau pe
pământ din cauza căldurii.
Ascultările, muncile erau diverse: în chilie, la munca câmpului, în gospodărie în
ateliere, etc. Toate muncile să făceau în tăcere. Cînd cineva gresea ceva,
comunicarea se făcea prin semne discrete.
Munca se făcea în pace, cu bucurie , în rugăciune şi smerenie.

În mănăstire, era o „sărăcie stabilizată şi suficientă”, iar în afara mănăstirii,

monahii se străduiau să ducă bunăstarea. Tot ceea ce produceau, dădeau
săracilor.

Rugăciunea şi cultul divin public

În Rânduială nu se găsesc sfaturi precise cu privire la rugăciunea individuală.

Faptul că monahii nu aveau voie să vorbească atunci când munceau presupune
că aceştia se rugau. De altfel şi timpul liber era folosit pentru rugăciune şi citirea
cărţilor sfinte.
Rugăciunea în comun să făcea seara, noaptea şi dimineaţa şi consta într-un
ciclu de 6 rugăciuni separate prin psalmi. Rugăciunea de seară (vecernia) se
făcea în cadrul fiecărei case, după modelul rugăciunilor care se făceau în cadrul
sinaxelor de duminica. Se pare că şi rugăciunele de noaptea şi cele de dimineață
se făceau tot în case.
La rugăciunile comune se punea un mare accent pe rostirea pe de rost a
psalmilor şi a celor 6 rugăciuni. Sâmbăta şi duminica se săvârşea Sfânta
Liturghie la care luau parte toţi fraţii. La slujbe cânta doar mai marele casei şi cei
mai în vârstă. Nimeni nu avea voie să părăsescă slujba.
 94

Monahii acordau o atenţie deosebită Sfintei Liturghii şi Euharistiei, care era

centrul întregului cult divin. Serviciile religiose săptămânale cuprindeau şi
cateheze, susţinute de egumen şi de mai marele casei.
Rugăciunea publică se prelungea prin cugetarea în particular la cele rostite, în
timp ce monahii mergeau spre chilii sau la locul de muncă sau la masa.

Bolnavii

În Mănăstririle Sf. Pahomie exista un sector special pentru îngrijirea bolnavilor,

separat de restul dependinţelor. Bolnavii aveau un regim alimentar special. Ei
erau singurii care aveau voie să mănânce ciorbă de peşte.
Sf.Pahomie a permis ca unui bolnav să i se dea carne de ied, din cauza
slăbiciunii fizice. Teodor va interzice să se considere că bolile vin de la păcate,
sfătuind ca celor bolnavi să li se acorede mai multă milă.

Sancţiuni

Rânduiala avea autoritate de lege. Ca orice lege, conţinea şi sancţiuni.

Sancţiunea nu era pedeapsă, ci mai mult un canon, având ca scop îndreptarea,
nu maltratarea celui care avea anumite căderi.
Sancţiunea se aplica public, în faţa întregii obşti.
Nu era permis niciun abuz, iar Rânduiala se aplica tuturor indiferent de rang.
Cel care era părtinitor şi lua apărarea celui care a greşit, era aspru pedepsit.
Cel care judeca pe nedrept, era judecat de ceilalţi pe drept.
Faţă de legislaţia laică, potrivit căreia necunoaşterea legii nu-l absolvea pe cel
vinovat, în comunităţile Sf. Pahomie se aplica principiul creştin al îndreptării prin
povăţuire.
Toate sancţiunile şi pedepsele vizau scăderile morale, între care: mînia, intriga,
denunţul şi năpăstuirea aproapelui, cârtirea, neascultarea, gluma proastă,
aroganţa, neîmplinirea corectă a sarcinilor de judecător şi duhovnic.
Împotriva unui singur păcat era prevăzută pedeapsa fizică (bătaia cu vergi)
pentru intrigă, deoarece prin ea se zădărnicea osteneala sulfetească a celor
slab. Intrigantul îşi pune toată inteligenţa în slujba răului, punând subtilitatea
minţii să creeze violenţe interpersonale.
Toate sancţiunile pedepseau de fapt lipsa de iubire faţă de aproapele. „Plinirea
legii e iubirea”, după aceasta se ghida Sf. Pahomie.
Rânduielile aveau ca finalitate realizarea unui sistem monahal-chinovial.

Rînduieli- gr. Kanon; adică îndreptar, lege.

La copţi rînduiala se numea kot (edificare), de unde prin extensie
semnifica înălţare, creştere, dezvoltare.

Asta a dorit Sf Pahomie prin efortul său organizatoric: edificarea, întărirea şi

autentica înălţare a monahului.
 95

Atitudinea succesorilor săi faţă de Rânduială duhovnicului lor şi grija pentru

păstrare ei arată modul cum a fost receptată în deceniile ce i-au urmat
Sf.Pahomie.

Reuniunile anuale

Reuniunile anuale confirmă organizarea piramidală a koinoniei şi mentalitatea

egipteană a Sf. Pahomie.

Prima reuniune era organizată de Paşti în mănăstirea unde îşi avea reşedinţa
egumenul general.
Pentru această sărăbătoare toţi monahi se pregăteau prin pocăinţă şi priveghere.
La această sărbătoare erau botezaţi şi catehumenii şi timp de o săptămână toate
comunitatea era la un loc.

Cea de-a doua adunare avea loc la sfârşitul lunii mesore (august). Această lună
încheia anul civil egiptean (ca şi cel ebraic, obicei preluat de la egipteni).

La această adunare erau convocaţi egumenii, iconomii, mai marii caselor şi toţi
cei care aveau responsabăţi.

La început acestă adunare a avut caracter organizatori, economic şi disciplinar,

urmând apoi să aibă şi caracter moral.

Cu această ocazie, egumenii făceau dări de seamă iconomului general privind

gestionare mănăstirilor.

De asemenea se evalua activitatea tuturor şi se iertau scăderile de ordin moral,

pastoral şi moral.

Luna august (mesore) nu reprezenta doar încheierea anului financiar-economic,

ci avea şi un caracter religios-moral, care decurgea din indemul la iertare, la
iubirea aproapelui. Luna august punea un nou început koinoniei, în bucurie,
îngăduinţă, iertare.
Rânduiala Sf. Pahomie stă la baza tuturor formelor de monahism chinovial
creştin, ca una care a fost poruncită de Dumnezeu.

Surse :Paladie, biograful Sf.Pahomie, Ioachim.....Rufin, L. Bouyer. A. Veilleux

IV. PATERNITATEA DUHOVNICEASCĂ – SLUJIRE ŞI AUTORITATE ÎN

COMUNITATEA PAHOMITĂ.

Koinonia este prima formă de organizare comunitară a monahilor. Ea a fost

gândită de Pr. Pahomie ca o instituţie priamidală.
 96

Comunităţi monahale au existat şi înaintea lui şi contemporane lui, unele dintre

acestea aderând la sistemul pahomian (melitenii).

Pahomie a fost ascet, duhovnic şi organizator. Cu aceste trei calităţi a reuşit să

lase un sistem monahal care există şi astăzi.

El s-a înconjurat de personalităţi precum Teodor, Petronius şi Horsiesius.

El instituie în sistemul chinovial instituţia superiorului, care nu era o persoană, ci
o adevărată organizaţie ierarhică, cu norme foarte precise, respectate de toată
lumea.

Rânduiala fost scrisă în mod treptat şi la ea au contribuit Horsiesius şi Teodor.

Rânduiala lui salvează anahorismul de anarhismul de care era ameninţat. El le
oferă acestora o modelare sistematică, metodică şi riguroasă, potrivit cu puterile
şi vocaţia lor.

În comunitatea lui se întâlnesc astfel în chip fericit inspiraţia harismatică a

anahoreţilor şi moştenirea duhovnicească a pustiului cu organizarea bine
gândită.

Nu existau privilegii pentru superiorii comunităţii. Principiul era al egalităţii de

hrană şi tratament. Pr. Pahomie, ca egumen general şi iconom general, era
supus mai marelui casei în care locuia.
Ascultarea era un principiu general căruia i se supuneau şi superiorii.
Pahomie conducea după îndemnul evanghelic: „Dojeniţi pe cei fără rânduială,
îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi îndelung-
răbdători faţă de toţi”.

Sf. Pahomie era un foarte bun pedagog, pentru că el aplica rânduiala în funcţie
de particularităţile fiecărui monah.
Sistemul lui educţional urmarea curăţia inimii, deci mântuirea.
El avea convingerea foarte clară că Dumnezeu aducea ucenicii în jurul lui cu un
scop determinat: mântuirea. De aceea, el se conidera responsabil pentru
mântuirea fiecărui ucenic.
În calitatea sa de pedagog, el se comporta ca un părinte, care, ca toţi părinţii, are
responsabităţi suplimentare, el nu avea prin urmare atitudinea de superior sau
şef.

Teodor era cel pe care Pahomie îl îndruma şi îl povăţuia ca pe un viitor stareț.

Acesta încerca să pună în practică învăţătura părintelui său duhovnicesc cu atâta
devotament, încât, ajunsese să se îmbolnăvească. El era nelinişit pentru că fraţii
lui nu puteau sau nu voiau să scoată întregul folos din învătura Sf. Pahomie.

Sf. Pahomie nu jignea pe nimeni şi de multe ori îi învăţa cu lacrimi în ochi, când
vorbea despre împlinirea poruncilor.
 97

Teodor îl considera o călăuză a monahilor spre calea veşnică şi vorbea cu multă

dragoste si evlavie despre el.

Teodor a ţinut toate învăţăturile, numai pe una nu a reuşit s-o respecte:

instituirea cultului acestuia. Sfântul Pahomie voia să ramână şi după adormire un
om necunoscut. Îl rugase pe Teodor să-l îngroape într-un loc ascuns, pentru ca
nimeni să nu vină la mormântul său şi să-l aprecieze. Fusese o personalitate
uriaşă care nu putea fi lăsată în anonimat .

Prin urmare, Teodor e cel care s-a aflat la originea cultului duhovnicului său,
care, în percepţia lui, atinsese idealul vieţii creştine: unirea cu Dumnezeu.
El a rămas în mentalul întregii obşti ca „Sfîntul şi dreptul nostru Părinte”.

Odată cînd Sf. Pahomie era bolnav la pat, ucenicii lui i-au pregătit mâncare şi i-
au adus-o. Aceasta l-a rugat pe Teodor să-i aducă o cană cu apă şi să-i toarne
ca să se spele pe mâini. După ce s-a spălat, apa rămasă în cană a turnat-o pe
picoarele lui Teodor, spălându-i-le. Surprins de gestul avvei, Teodor l-a întrebat
de ce a făcut aceasta. Pahomie i-a răspuns că dator era el primul să slujească,
pentru că el , ca părinte, era primul obligat să aibă grijă de un copil,
considerându-l pe Teodor fiu al său. Prin acest gest a confirmat încă o dată că,
Sf: Pahomie nu accepta ca unul mai mic în ierarhie să-i facă servicii. Aceasta
arată că smerenia devenise starea lui naturală.

În mănăstirile Sf. Pahomie veneau şi copii, pe care îi primea cu toată dragostea,

aşa cum îi primise şi pe Teodor şi Pafnutie. El considera că cel mai important în
relaţia cu copiii era să li se arate mângâiere, pentru că ei ar putea rămâne în
desăvârşire. (?)

În koinonia, principiul ierarhic funcţiona alături de cel al paternităţii duhovniceşti.

Paternitatea duhovnicească dădea autoritate personalităţilor cu responsabilitate
în ierarhia comunităţii.

Şeful fiecărei unităţi monahale era (mănăstire, trib, casă) era şi e „părinte” pentru
cei din subordinea sa. La fel era şi iconomul general.

Bunătatea era însoţită şi de severitate, atunci când unii dintre monahi sau nou
veniţi nu înţelegeau să se conformeze regulilor comunităţii.
Pentru mândrie , aplica sancţiunea penitenţei aspre, tip de 2 ani, aşa cum fusese
sancţionat Teodor pentru că acceptase să fie egumen.
Pentru cei care erau incorigibili, aplica măsuri extreme care mergeau până la
scoaterea din comunitate. Dacă aceştia mureau, refuzând pocăinţa, Sf Pahomie
ne le permitea fraţilor ca la înmormântare să i se facă slujbele obişnuite, nici să
le poarte hainele.

Teodor, intrat de la 14 ani în mănăstire, îi ceruse la scurt timp Sf. Pahomie să îl

ajute să îl vadă pe Dumnezeu în viaţa aceasta şi pentru totdeauna, căci el pentru
 98

acest motiv venise la mănăstire. Sf. Pahomie i-a spus să se grăbească, daca asa
îţi doreşte, să rodească ceea ce e scris în Evanghelie: „Fericiţi cei curaţi cu inima
căci aceea vor vedea pe Dumnezeu”.
Sf. Pahomie a fost incontestabil părinte duhovnicesc fără să fi fost preot.

V. SF. PAHOMIE – BIRUITOR AL SATANEI, FĂCĂTOR DE MINUNI ŞI

VIZIONAR.

Ca toţi sfinţii, şi Sf.Pahomie a avut experienţe dure cu duhurile rele. În „Vieţile”

sale nu se istorisesc suferinţele pe care Pahomie le-a avut din partea satanei.
Informaţiile despre luptele duse, provin din mărturiile făcute chiar de Sf. Pahomie
ucenilor, pentru a-i învăţa cum să se lupte; mărturiile au fost consemnate în
cateheze şi păstrate.

El mărturisea că pe el toate duhurile rele l-au chinuit din copilărie.

Apoi, în pustie, ele îl chinuiau până i se sfârşea inima, încât se considera
incapabil să mai reziste ameninţărilor diavolilor.
De fiecare dată, când cădea la picioarele lui Dumnezeu cu zdrobire de inimă, cu
posturi şi privegheri, atunci toate duhurile slăbeau chiar în faţa lui, şi imediat se
umplea de căldura dumnezeiască şi percepea ajutorul lui Dumnezeu.

Niciun nevoitor pentru cele sfinte nu scapă de războirea satanei, mai ales în
perioada de început când diavolii fac tot posibilul pentru a-l speria şi împiedica pe
anahoret să împlinească poruncile.

Faptul că simţea că inima i se sfârşeşte este suficient pentru a înţelege cât de

grele erau luptele pe care le ducea.

Lupta cu vrăjmasul era una efectivă, concretă, ca şi ispitirea lui Iisus.

Scopul luptei este acela ca anahoretul să ajungă să cunoască gândirea
diavolului, aşa încât să ajungă să o urască şi să fugă de ea. Prin sălăşluirea
Duhului Sfânt, fuge diavolul, pentru că este plin de foc şi îl arde.

De aceea, de multe ori diavoli îi lăsau pe monahi să doarmă, pentru a nu-i arde
cu citirea psaltirii.

Omul poate deveni şi el foc:

- prin înţelepciune şi cumpătare în viaţa ascetică.
- Prin respingerea atacurilor
- Prin cugetarea la virtuţile care ne vor însoţi în ziua morţii.
- Omul tebuie să fie atent la ce şi-a propus atunci când a ales calea lui
Dumezeu.
- Nu trebuie să dea libertate inimii.
 99

Libertatea inimii poate fi înţeleasă în dublu sens:

- lăsarea în voia plăcerilor noastre prin minte sau inimă, prin

imaginaţie(minţii) sau sentimente(inimii)c.
Lupta cu imaginaţia şi sentimentele se duce prin paza gândurilor, prin
priveghere şi rugăciunea.

Sf. Pahomie recomanda ca în lupta cu cele din minte şi din inimă, monahul să
se folosească de toate virtuţile, pentru a face faţă vicleniilor satanei.

Privegherea e necesară pentru a nu permite satanei să ne domine prin ceea

ce considerăm lipsit de importanţă pentru mântuire.
Privegherea apăra poarta inimii prin sporire atenţiei.
El afirmă din experienţă că satana nu are consistenţă în faţa celui ce se teme
de Dumnezeu.
Frica de Dumnezeu e cea care stimulează atenţia, cea care unită cu iubirea
de Dumnezeu, dă consistenţă virtuţilor.

Frica de Dumnezeu face din priveghere trezvie (stare statornică de luciditate

a minţii şi în acelaşi timp de căldură şi prospeţime a inimii, care duce la
statornicia înfăptuirii binelui).

Sf. Pahomie ajunsese la discernământul duhurilor, aşa încât ştia când e

vorba de arătarea unui înger al lui Dumnezeu sau a unui duh malefic.

Odată, un duh rău i s-a arătat în chipul lui Dumnezeu. Sfântul Pahomie a
recunoscut că e un duh rău după felul stărilor pe care i le transmite apariţia,
iar ele erau de tulburare şi de blocaj mental. Atunci a suflat peste acea
apariţie şi fantoma a dispărut.
Mâna demonului care se afla în mâna sfântului se topise pur si simpul.

Apoi, pentru a diferenţia duhurile, el compara cele spuse de ele cu adevărul

evangelic, şi dacă nu corespundea învăţăturii Scripturii atunci atunci ştia că
este o ispită.
El ajunsese să vorbească că diavolii aşa cum vorbea cu un om, în aceeaşi
naturaleţe.
Îi alunga pur si simplu din cei posedaţi.
El a descoperit prin experienţă că prin rugăciune, demonii se risipesc în
vazduh ca fumul.

Lupta cea mai grea a fost pentru dobândirea smereniei.

Odată a fost înconjurat de o mulţime de diavoli care-l copleşeau cu laude. În
acest timp, Sf. Pahomie a început să mărturisească lui Dumnezeu păcatele
sale, nebăgând în seamă laudele. Această întâmplare a avut loc în afara
spaţiului mănăstirii, ceea ce arată faptul că din cauza sfinţeniei aceştia nu
puteau pătrunde.
 100

El spunea că frica de Dumnezeu trebuia turnată zilnic, ca untdelemnul în

candelă, pe partea cugetătoare.
El spunea că ferirea de ispitele satanei şi biruirea acestuia nu e o problemă
de ordin teoretic, ci mai degrabă, de ordin practic.

Minunile şi sensul acestora

Prima minune o constituie felul în care a organizat mănăstirile sale într-o

comunitate.

Cele mai multe sunt vindecările, de la boli trupeşti, la posedări şi îndrăciri.

Odată un grup de eretici l-a provocat pentru a trece Nilul mergând pe apă cu
scopul de a-i arăta că dumnezeul lor e mai puternic. Ucenicii l-au rugat să se
ducă şi să-i smerescă pe eretici, dar Sf. Pahomie a refuzat spunând că e
posibil ca şi ereticii să traverseze fluviul ca şi cum ar merge pe uscat cu
ajutorul satanei şi cu permisiunea lui Dumnezeu. El le-a spus că scopul lui
este să ajungă să scape de judecata lui Dumnezeu, nu să traverseze un
fluviu.

Minunile nu se produc pentru satisfacerea vanităţii, ci pentru mântuire.

El spune că Dumnezeu îngăduie ereticilor să facă minuni pentru ca cei
vanitoşi şi ereticii să se piardă din cauza necredinţei lor în care persistau.

El spunea că facerea de minuni nu e neapărat mântuitoare şi făcea trimitere

la cele spuse de Iisus: „Nu oricine îmi zice Doamne, Doamne va intra în
Împărăţia cerurilor”.

El a fost şi vizionar. În urma unei viziuni a unui inger a pus bazele constuirii
comunităţii sale.
Tot printr-o vedenie va afla viitorul nefericit al comunităţii, datorită neglijenţei
şi a neînţelegerilor dintre păstori, dominaţi de dorința de supremaţie.

Viziunea tristă poate fi extinsă la scare întregii Biserici de atunci până astăzi.
Viziunea privind declinul comunităţii este întărită chiar de apariţia lui Hristos.

Apeciind valoarea sistemului monahal al Sf. Pahomie. Arhimandritul Efrem

Enăchescu spunea că două au fost raţiunile pentru care monahismul
pahomian s-a răspândit foarte repede:
- existenţa unei rânduieli moderate şi aplicarea ei cu toată stricteţea,
- centralismul acestui sistem, modelul de congregaţie structurată ierarhic
piramidal, cu funcţii precise.

Precizăm că mănăstirile Sf. Pahomie nu erau unite într-o simplă congregaţie,

ci într-o koinonia, care este o comunitate şi structură administrativă în cadrul
căreia mănăstirile trăiau în comuniune.