Raspunderea Transportatorului

De Marfuri Rutiere
Capitolul I.
Obiectul răspunderii transportatorului

Răspunderea transportatorului-căruăş în contractul de transport de mărfuri este

în primul rând reglementat de dispoziţiile art. 425 din Codul comercial, care
prevede că transportatorul este – direct răspunzător de pierderea sau
stricăciunea lucrurilor care i-au fost încredinţate spre transport din momentul în
care primeşte până la acela al predării lor destinatarului.

Regimul juridic al răspunderii este statornicit de reglementările din dreptul

comun, prin dispoziţiile codului civil alături de prevederile codului comercial.
Art.1073-1090 Cod civil reglementează răspunderea contractuală, art. 998-
1000 cod civil, în cazul unui delict sau cvasidelict, iar art. 420, 423, 425 şi
următoarele Cod comercial.

Cauzele răspunderii transporatorului rutier sunt enumerate de art.17 pct.1 din

Convenţia C.M.R. de la Geneva . Textul menţionat are în vedere următoarele
trei fapte specifice, imputabile eventual transportatorului, caracterizându-le
totodată pe unele dintre ele detaliat în art. 20 şi 21 şi anume: pierderea totală
sau parţială a mărfii; avarierea acesteia; întărzierea în eliberarea încărcăturii la
destinaţie. Oricare dintre menţionatele acţiuni sau inacţiuni se analizează, în
cadrul elementelor constitutive ale răspunderii, ca fapte contractual ilicite.

Contractul de Transport rutier se aplică reglementarea uniformă oferită de

Convenţia de la Geneva din 19 Mai 1956 şi Convenţia Vamală relativă la
transportul internaţional de mărfuri sub acoperirea carnetelor TIR de la Geneva.

În transportul de mărfuri, cărăuşul îşi poate angaja răspunderea faţă de celălalt

contractant, cît şi faţă de terţe persoane.

Faptele cărăuşului care au ca rezultat prejudicierea unor terţi, în afara

contractului de transport, ţin de domeniul răspunderii delictuale.
În această sferă intră o gamă largă de accidente: coliziunea cu un mijloc de
transport aparţinând altui proprietar, avarierea infrastructurii unui post ori a unui
canal navigabil, eşuarea unei nave maritime sau fluviale, uciderea unui pieton
de către un autocar, prăbuşirea unui avion pe un imobil locuit.

Raporturile dintre autorul delictului civil şi persoana prejudiciată cad sub

incidenţa art. 998 şi urm cod civil.

Fapta cărăuşului care încălcându-şi obligaţiile convenite, aduce prejudicii

cocontractului, fie călător, fie expeditor sau destinatar al mărfii, angajează
răspunderea contractuală, ca temei al reparării pagubei cauzate.

Răspunderea contractuală a cărăuşului individual şi a întreprinderii de transport

Premisa generală a răspunderii contractuale o constituie contractul de

transport:

- Este valabil din punct de vedere juridic;

- Există raporturi nemijlocite între păgubit şi cărăuş
- Prejudiciul rezultă din neexecutarea totală sau parţială a unei obligaţii
contractuale.

Răspunderea cărăuşului individual şi a întreprinderiii de transport este angajată

atunci cînd:

- există o faptă păgubitoare produsă de cărăuş;

- cărăuşul este vinovat;
- exepeditorul sau destinatarul au suferit un prejudiciu;
- există o legătuă cauzală între fapta păgubitoare şi daună.

a) Fapta păgubitoare produsă de cărăuş. Poate fi o acţiune sau inacţiune ce

provoacă daune cocontractantului. De regulă, răspunderea cărăuşului ia
naştere din fapte comisive. Fapta cărăuşului trebuie să aibă natură juridică.
b) Vinovăţia cărăuşului. Răspunderea contractauală a cărăuşului poate fi
angajată dacă în săvărşirea unei fapte păgubitoare ilicte a acţionat cu vinovăţie.
În cadrul contractului de transport vinovăţia cărăuşului prezintă forma culpei,
constând într-o imprudenţă sau o neglijenţă a acestuia.
c) Existenţa prejudiciului. Denumit de asemenea pagubă sau daună, este
rezultatul faptei ilicte a cărăuşului şi poate fi material sau moral.
Paguba materială constă în lezarea unui drept sau unui interes material al
expeditorului sau destinatarului şi include paguba efectivă, cât şi câştigul
nerealizat.

Prejudiciul moral constă în vătămarea unui interes personal nepatrimonial, fiind

susceptibil de preţuire bănească. Expeditorul sau destinatarul poate cere
repararea unui prejudiciu care îndeplineşte următoarele condiţii:

- este cert:
- este personal;
- suferit direct;
- previzibil în momentul perfectării acordului de voinţă a părţilor.

d) Există o legătură cauzală între fapta păgubitoare şi daună.

Cărăuşul este obligat să repare paguba numai dacă este provocată efectiv de
fapta sa ilictă. Cerinţa menţionată este expres enunţată de art.998 şi 999 cod
civil.

Cărăuşul poate fi chemat să răspundă şi pentru fapta altuia în temeiul art.1012,

1473, 1624 cod civil şi art.423 cod comercial.
Răspunderea cărăuşului pentru alte persoane în raporturile sale cu expeditorul
sau destinatarul prezintă o natură contractuală şi nu delictuală.
Momentul iniţial al răspunderii cărăuşului pentru mărfurile primite se angajează
de la data aplicării ştampilei proprii pe documentul de transport.
Întreprinderile de transport aflându-se în stare permanentă, ofertă faţă de client,
îşi asumă obligaţia de accepta cererile expeditorilor fie profesionişti, fie
ocazionali.

Transportatorul răspunde ca de propriile sale acţiuni şi omisiuni, de acţiunile şi

omisiunile prepuşilor săi şi ale oricăror alte persoane la serviciile cărora recurge
pentru executarea transportului, daca aceşti prepusi sau aceste persoane
acţionează în exerciţiul funcţiilor lor -art.3 din convenţia CMR.
În situaţia refuzului unui transport nu se poate angaja răspunderea contractului
a cărăuşului, neexistând contract de transport, ci eventual răspunderea
delictuală. Doctrina împărtăşeşte acest punct de vedere în sensul că
„întreprinderile comerciale de profil care efectuează prestaţii în interes general
riscă să-şi angajeze răspunderea delictuală dacă se abţin în mod abuziv să
contracteze cu clienţi potenţiali”.

Convenţia C.M.R. stipulează la art. 7 pct.3 obligaţia transportatorului de a

răspunde pentru toate daunele care i s-ar ivi exepeditorului pentru deficienţe
ale scrisorii de trăsură sau pierderea anexelor. Cărăuşul este direct răspunzător
pentru utilizarea inexactă a documentelor memţionate în scrisoare de trăsură.
Totuşi, despăgubirea nu o va depăşi pe cea care ar datorau în caz de peierdere
a mărfii.

Uneori refuzul cărăuşului de a contracta este justificat de ivirea unor împrejurări

care determină transportatorul să renunţe la încheierea unui anumit contract.
În acest sens, art. 54 pct.2 din Regulament dispune: „calea ferată nu este
obligată să primească mărfurile pentru a căror încărcare, transbordare sau
descărcare sunt necesare mijloacele speciale, numai dacă staţiile dispun de
asemenea mijloace”. De asemenea, art.55 enumeră câteva dintre mărfurile
care sunt considerate excluse de la transport cum ar fi: mărfurile interzise,
periculoase, obiecte care nu corespund cu instalaţiile sau mijloacele ordinare
datorită dimensiunilor, masei sau însuşirilor lor etc. Deasemeni mai pot fi
refuzate şi mărfurile a căror încărcare, stivuire, fixare şi protejare în mijlocul de
transport nu s-a făcut cu respectarea normelor tehnice de încărcare, potrivit
art.58 pct.6 din Regulamentul de transport.

În situaţia în care primirea la transport a fost refuzată în întregime sau parţial,

se întocmeşte un proces-verbal ori se face menţiunea motivată pe scrisoare de
trăsură, referitor la refuz. Dacă cărăuşul refuză nejustificat să primească marfa
pentru transport, răspunderea acestuia faţă de client-solicitantul transportului
are o natură delictuală.

Odată încheiat acordul de voinţă dintre expeditor şi cărăuş se naşte şi

răspunderea acestuia faţă de expeditor sau destinatar pentru faptul
neîndeplinirii obligaţiilor ce-i incumbă din contractul de transport. Răspunderea
transportatorului este antrenată în cazul pierderii mărfii, avarierii acesteia ori
datorită depăşirii termenului de executare a contractului de transport.
Răspunderea cărăuşului încetează în momentul în care destinatarul
recepţionează marfa.

Capitolul II
Răspunderea cărăuşului pentru pierderea mărfii

Conform codului comercial prin pierderea mărfii se înţelege neeliberarea mărfii

la destinaţie datorită distrugerii (incendiu, accident rutier), deteriorării, rătăcirii,
eliberarea unei alte mărfii, folosirii ei de către cărăuş, neeliberarea ei în termen
de 30 de zile de la scadenţa termenului tarifar de eliberarea ori valorificări
mijlocului de transport.
Dispariţia încărcăturii, îndeosebi prin distrugere-incendiu, accident rutier, în
timpul transportului constituie de obicei un fapt material cert, care nu suscită
dificultăţi pe plan probator. În alte situaţii însă pierderea mărfii poate fi nesigură,
deductibilă numai din împrejuararea că nu a ajuns la destinaţia convenită.

Pierderea mărfii poate fi totală sau parţială.

Pierderea totală presupune lipsa întregului transport. Astfel, cărăuşul răspunde

cu plata de despăgubiri echivalente cu contravaloarea mărfii, calculate după
preţul din factură, iar în cazul în care transportul se face fără factură, după preţul
curent stabilit de organele competente, urmând a restitui şi taxa de transport
corespunzătoare operaţiunii neonorate, eventualele taxe vamale şi alte
cheltuieli ocazionale pe care clientul le-a achitat pentru transportul mărfii la
destinaţie.

În situaţia în care marfa care a fost piredută, dar nu a fost însoţită de acte
financiar–contabile, atunci modul de calcul al stabilirii de despăgubire se
stabileşte după indicele preţurilor mărfurilor de aceeaşi natură şi calitate la locul
şi data la care marfa a fost recepţionată de transportator.

Pierderea parţială poate fi determinată de cântărire, sustragerii sau de starea

necorespunzătoare a mijlocului de transport. Cărăuşul este obligat să plătească
despăgubiri echivalente cu contravaloarea mărfii pierdute parţial şi desigur
restituie taxa de transport aferentă servicului de transport neefectuat în condiţii
calitative.

Articolul 17 pct.1 din Convenţia CMR reglementează răspunderea

transportatorului rutier pentru pierderea mărfii transportate, însă pentru a
înlătura starea de dubiu în situaţiile neclare s-au instituit anumite prezumţii
relative de pierdere.

O primă prezumţie se referă la aceea pierdere intervenită atunci când

beneficiarul transportului „poate să considere marfa pierdută fără a prezenta
alte dovezi, când aceasta nu a fost eliberată în termen de 30 de zile de la
expirarea termenului convenit” sau dacă prin scrisoarea de trăsură nu s-a fixat
data ajungerii la destinaţie, situaţie în care marfa este presupusă pierdută la
expirarea unui termen de 60 zile de la primirea ei de către cărăuş, în vederea
executării deplasării. – art. 20 pct.1 Convenţia CMR.

A doua prezumţie se referă la prezumţiei de pierdere prin găsirea ulterioară a

mărfii. Comportă consecinţe diferite, după cum beneficiarul transportului, care
a primit despăgubiri de la cărăuş, este sau nu interesat să intre totuşi în posesia
mărfii considerate, după eventuala ei descoperire.

Dacă doreşte să obţină eliberarea încărcăturii trebuie să ceară în scris să fie

încunoştiinţat imediat, în cazul în care marfa ar fi găsită în cursul anului care
urmează plăţii despăgubirii-art.20 pct.2 CMR. Transportatorul având obligaţia
la rândul lui să comunice în scris petiţionarului confirmarea unei astfel de cereri.

Transportatorul trebuie să aducă la cunoştinţa solicitantului regăsirea mărfii.

Acesta poate cere ca încărcătura să-i fie predată, dacă acceptă să se
conformeze cereinţelor prevăzute de art.20 pct.3.

O altă prezumţie se referă la dezinteresul destinatarului faţă de marfa regăsită

care se manifestă prin lipsa cererii la eliberare a încărcăturii de către
transportator persoanei îndreptăţită să obţină eliberarea. În al doilea rând, prin
lipsa de răspuns la înştiinţarea despre regăsirea mărfii, trimisă de către
transportator persoanei îndreptăţită să obţină eliberarea. Situaţiile arătate sunt
asimilate de art.20 pct.4 cu cazul în care marfa pierdută a fost găsită după
expirarea unui an de la plata despăgubirii de către transporator. Asimilarea se
explică, deoarce, aşa cum s-a arătat mai înainte, cererea de restituire a mărfii
pierdute produce efecte numai dacă încărcătura este descoperită până la limita
duratei de un an de la data plăţii despăgubirii.

Capitolul III.
Răspunderea pentru avaria mărfii

Prin avarierea mărfii se înţelege orice degradare, depreciere a calităţii mărfii

survenită pe timpul deplasării încărcăturii, astfel încăt în momentul ajungerii la
destinaţie, acestea nu mai prezintă aceleaşi caracteristici sau însuşiri tehnico-
economice în comparaţie cu momentul predării lor.

Nerespectarea de către cărăuş a oligaţiilor privind paza, supravegherea,

integritatea mărfii ori punerea la dsipoziţie a unui mijloc de transport
corespunzător poate avea drept consecinţă deprecierea ei. Suntem în prezenţa
unor factori ce influenţează calitatea mărfii şi integritatea ei.

Din punctul de vedere al naturii mărfii, avarierea poate consta în substituire,

diluare, denaturare, alterare, spargere,. În această situaţie, cărăuşului îi este
antrenată răspunderea deoarece o dată cu primirea bunurilor spre a fi
transportate, alături de detenţia precară, deţine şi paza bunurilor respective şi
asemenea unui depozitar, trebuie să conserve substanţa mărfurilor şi să se
asigure de integritatea lor sub aspect cantitativ şi calitativ.

Prin avarie se înţelege schimbarea care a avut loc în starea exterioară sau
interioară a mărfii datorată unor factori externi ce ţin de natura specifică a mărfii,
schimbare ce are consecinţă modificarea cantitativă sau calitativă.

Substituire-înlocuirea mărfii cu altă marfă, de aceiaşi natură sau de altă natură,

dar cu alte înuşiri.

Diluare-miscşorarea concentraţiei unui produs aflat în stare lichidă.

Denaturarea-schimbarea intenţionată a naturii unui produs prin deformare,

falsificare, adăugarea unei substanţe străine spre a-l face improprie scopurilor
pentru care a fost destinat iniţial.

Alterare-transformare însuşirilor unui produs sub influenţa unor factori externi,

având ca efect descompunerea, degradarea, stricarea acestuia.

Atunci când mărfurile ajung la destinaţie avariate, depreciate ori coletul sau
mijlocul de transport închis prezintă urme de violare, operează prezumţia de
culpă a cărăuşului. Fiind vorba despre o prezumţie relativă-juristantum, acesta
poate face dovada că deprecierea se datorează unei cauze neimputabile lui, ca
de pildă, naturii perisabile a mărfii sau culpei exepeditorului sau destinatarului.

Dacă mijloacele de transport rutiere sau coletele ajung la destinaţie fără urme
de violare, prezumţia de culpă a căruşului nu mai operează, iar răspunderea
poate fi antrenată numai dacă cel prejudiciat face dovada că avarierea s-a
produs în cursul transportului, din culpa căruşului. În aceste cazuri nu se
prezumă culpa cărăuşului datorită faptului că lipsesc elemente de fapt, urmele
de violare a mărfurilor, iar reclamantul trebuie să dovedească faptul ilict.

Atunci când se constată că diminuarea greutăţii mărfii s-a produs din alte cauze
decât naturale, răspunderea cărăuşului este angajată, fără a se mai face
aplicarea procentajului de pierdere admis de lege. Astfel s-a stabilit că lipsa
sigiliului predătorului la roata ventilului, antrenează răspunderea cărăuşului
pentru lipsurile cantitative constatate la destinaţie.

În cazurile când avarierea mărfurilor este imputabilă cărăuşului acesta plăteşte

o sumă de bani ca despăgubiri, corespunzătoare cu deprecierea valorii mărfii.
În cazul avariei parţiale a mărfii, despăgubirea este echivalentul pentru
recondiţionarea acesteia, neputând depăşi suma ce s-ar fi plătit pentru
prinderea părţii avariate.

Cărăuşul trebuie să restituie partea din tariful încasat, care se stabileşte

proporţional cu procentul de avariere al mărfii. Deprecierea valorii se determină
în funcţie de rezultatul exepertizelor care au ca obiect stabilirea procentului de
depreciere al mărfii.

Atunci cînd deprecierea se constată asupra mărfurilor perisabile. Cărăuşul

răspunde numai în cazul în care termenul de executare a contractului de
transport a fost depăşit. Dacă alterarea mărfurilor intervine înăuntrul termenului
de executare a contractului de transport, răspunderea cărăuşului nu poate fi
antrenată.

Capitolul IV
Răspunderea cărăuşului pentru întărzierea încărcăturii

Depăşirea de către cărăuş a termenului convenit pentru executarea

transportului comportă ca sancţiune plata unor despăgubiri. Cuantumul lor,
stabilt de de art. 428 Cod comercial, variază în funcţie de intervalul de timp al
întârzierii.

Depăşirea acestui termen urmează să fie înţeleasă în sensul prevăzut de art.19

din Convenţia C.M.R, care deosebeşte două situaţii de fapt diferite, după cum
scrisoarea de trăsură a fixat sau nu o dată pentru ajungerea la destinaţie.

Se consideră întărziere, atunci cînd marfa nu a fost eliberată în termenul stabilit

prin convenţie. Respectarea datei fixate pentru ca încărcătura să ajungă la
punctul terminus este obligatorie, fără să fie nevoie în acest scop de vreo
avertizare a transportatorului. Nu se cere ca expeditorul sau destinatarul să-i
atragă atenţia nici asupra urgenţei, nici că termenul are caracter imperativ.
Sosirea punctuală, în chiar ziua stabilită, se impune de la sine, de plin drept.
În lipsa unei date prestabilite, criteriul de apreciere îl constituie timpul care în
mod rezonabil este acordat unui transportator diligent pentru parcurgerea
distanţei convenite. Dacă durata respectivă este depăşită se consideră că
există întărziere la eliberarea mărfii. Textul precizează că pentru determinarea
timpului rezonabil. Trebuie să se ţină seama de circumstanţe concrete.

În cazul unei întârzierii mai mici dublul duratei convenite, cărăuşul pierde o
parte din preţul transportului, proporţional cu durata întârzierii.
În cazul unei întârzierii egale cu dublul duratei convenite, cărăuşul pierde
întregul preţ al transportului.

Dacă preţul deplasării nu acoperă daunele, destinatarul poate cere diferenţa de

la cărăuş dacă probează că ele au provenit din această cauză.

Pentru plata cauzei penale nu se cere ca paguba să fie probată deoarece

calculul se bazează exclusiv pe criteriile prestabilite de părţi.

Obligaţia transportatorului de a plăti despăgubiri în cazul depăşirii duratei

convenite pentru deplasare, ia naştere numai dacă din această întârziere a
rezultat un prejudiciu-art.23 pct 5. Sarcina de a aduce proba existenţei pagubei
revine, potrivit principiilor celui în drept, aşadar persoanei care poate dispunde
de marfă.

Cuantumul despăgubirilor se situează şi de astă dată sub limita pe care o

reprezintă damnum emergens şi lucrum cessans. Potrivit textului menţionat
„transportatorul este ţinut să plătească daune care nu pot depăşi preţul
transportului”.

Persoana îndreptăţită să dispună de marfă poate pretinde dobânzi pentru

pagubele suferite. În conformitate cu art.27 pct.4 acestea sunt fixate la un
cuantum invariabil de 5% pe an. Dispoziţia citată având caracter imperativ.

Dobânzile pe an încep să curgă, potrivit art.27 pct.1:

- din ziua reclamaţiei adresate în scris transporatorului;

- din ziua introducerii acţiunii în justiţie, dacă nu a exsitat o reclamaţie
prealabilă.

Alte forme de răspundere mai sunt în cazul cînd marfa nu se mai poate
recondiţiona, despăgubirile sunt echivalente cu contavaloarea mărfii, dacă
marfa se poate recondiţiona atunci despăgubirile se acordă în cuantumul egal
cu contravaloarea cheltuielilor de recondiţionare. Deasemeni când marfa este
folosită de cărăuş în interesul său, despăgubrile sunt echivalente dublului
contravalorii mărfii folosite.

BIBLIOGRAFIE

Literatură juridică
1. Aurelia Cotuţiu, Georgeta Valeria Sabău, Dreptul Transporturilor, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2005.
2. Florin Fănişi, Dreptul Transporturilor –Note de curs, Ed. Fundaţiei România
de Măine, Bucureşti, 2000.
3. Gheorghe Filip, Cristina Badea, Mihai Manoliu, Dreptul Transporturilor, Ed.
Junimea, Iaşi, 2002.
4. Octavian Căpăţănă, Dreptul Transporturilor-Transporturile rutiere interne şi
internaţionale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997.

Legis

1. CONVENŢIA C.M.R - Geneva 19 Mai 1956 referitoare la contractul de

transport internaţional de mărfuri pe soşele.
2. Ordonanta de Urgenţă nr 109/2005 privind transporturile rutiere, publicat in
M. Of. partea I nr.655/22.07.1995.
3. Legea nr.102/2006, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 398 din 9
Mai 2006.