Regimul juridic al termenelor în materia garanţiei de conformitate

Ionuţ-Florin Popa

Asist. univ. – Facultatea de Drept, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca

Notar public

Résumé
Le régime juridique des termes dans la matiere de la garantie de conformité
L’un des aspects de la garantie de conformité est celui temporel: les actions que l’acheteur a a sa
disposition sont subordonnées a des termes dont le nombre et les fonctions sont diverses (termes de
déchéance, termes de prescription, termes de preuve etc.), selon le modele complexe de la garantie elle-
meme.
Cette étude représente une tentative de systématisation des termes applicables a la garantie de
conformité. Cette démarche commence par une remise en question de la nature juridique des termes
de garantie de droit civil (avec une référence spéciale au Décret no. 167/1958 concernant la prescription
extinctive) et par la reprise des conclusions actuelles en matiere de termes de prescription. Les
conclusions qui correspondent a ce chapitre seront puis employées, en tant que grille juridique unitaire,
pour rendre plus intelligible la nature et les effets des termes dans d’autres domaines. Ensuite, l’étude
porte sur la tentative proprement dite de regroupement des termes en fonction des criteres établis dans
la premiere section, en se rapportant tant au droit interne (Code civile, Code commercial ou la législation
concernant la protection du consommateur) qu’au commerce international (avec un référence spéciale
a la Convention de Vienne concernant la vente internationale de biens et a la Convention de New York
concernant la prescription en matiere de vente internationale de biens).
L’apparente irréductible diversité, certifiée par le grand nombre de termes de garantie et de prescription
présents dans le domaine de la conformité, aussi que leurs longueurs tant variées sont contredites par
les regles similaires auxquelles se soumettent ces termes, des regles qui conferent a leur régime
juridique tant une unité principielle qu’une solution pour les comprendre mieux.
Abstract
Legal regime of compliance guarantee terms
One of the aspects of the compliance guarantee is the temporal one: the actions the buyer can take are
subject to a series of terms, the number and function of which vary (terms of lapse, statutes of limitation,
trial periods etc.), following the complex model of the guarantee itself.
This study represents an attempt to systematize the terms applicable to the compliance guarantee. This
endeavor begins with a new discussion on the legal nature of the warranty periods set by the civil law
(with a special reference to Decree no. 167/1958 on the extinctive prescription) and with a resumption
of the current conclusions in point of statutes of limitation, which will then be used as a unitary legal
grid which will render more comprehensible the nature and effects of terms in other domains. Then
follows the actual attempt at grouping terms based on the criteria set in the first section, with a reference
to both domestic law (the Civil Code, the Commercial Code or the consumer protection legislation), and
to international trade (with a special mention to the Vienna Convention concerning the international sale
of goods and the New York Convention concerning prescription in the domain of the international sale
of goods).
The apparent irreducible diversity, attested by the large number of warranty and prescription terms
pertaining to the scope of compliance as well as by their large variety of lengths, is contradicted by the
similarity of the rules which govern them, which provide to their legal regime both a unity in principle
and a good solution to their better understanding.

I. Preambul
1. Termenele au un rol semnificativ în drept. Reglementarea lor se datorează
unor exigenţe fireşti legate de securitatea juridică. Funcţionarea lor impune
participanţilor la raporturile de drept disciplină juridică.
Din multitudinea termenelor prezente în domeniul contractual, dorim să ne oprim
la semnificaţiile pe care acestea le prezintă în materie de garanţie contra viciilor
ascunse, sau, mai larg, în materia garanţiei de conformitate1). În cadrul legal conferit
acestei garanţii, termenele au rolul de a purifica situaţia de fapt şi de drept izvorâtă
din contract, deoarece acţiunile în justiţie pe care le poate formula dobânditorul
bunului afectat de vicii ascunse/de lipsa de conformitate, sunt subordonate unor
termene mai mult sau mai puţin stricte a căror împlinire în condiţii de pasivitate din
partea cumpărătorului, are ca urmare clarificarea efectelor pe care le produce
raportul contractual. Pentru acest rezultat concurează mai multe termene, de natură
legală sau contractuală, de decădere, de prescripţie sau de altă natură, între care
conexiunile sunt complexe. În acest context, credem că este binevenită o sinteză a
termenelor, a naturii lor juridice şi a efectelor pe care acestea le produc.
1) Garanţia de conformitate având în concepţia noastră o semnificaţie mai largă care
include garanţia de vicii ascunse dar nu se rezumă la aceasta. În accepţiunea
tradiţională acţiunile generate de defectele ascunse ale lucrului vândut ţin de ceea ce
numim „garanţie pentru viciile ascunse”. În reglementările mai noi se utilizează „garanţia
de conformitate”. Între cele două noţiuni nu există identitate ab solută datorită surselor
intelectuale parţial diferite ale celor două concepte juridice (am încercat să subliniem
disocierile dar şi conexiunile celor două accepţiuni ale garanţiei într -un studiu anterior:
I.-Fl. Popa, Obligaţia de conformitate în vânzăril e de bunuri de consum, în PR nr. 6/2005,
pp. 153-178).

2. În cadrul garanţiei pentru vicii ascunse, moştenită din dreptul roman şi

prevăzută în materie civilă de însuşi Codul civil, problematica termenelor de
invocare a garanţiei ocupă un rol impresionant.
În dreptul roman, după apariţia vânzărilor consensuale (anterior acestui moment,
garanţia pentru vicii ascunse era restrânsă la vânzările care aveau ca obiect terenuri,
cu unele excepţii), garanţia pentru vicii ascunse şi-a făcut loc în domeniul vânzărilor
de sclavi şi de animale. Ca efect al edictelor de mancipiis vendundis, respectiv de
jumentis venduntis, vânzătorul de sclavi sau animale era ţinut să promită restituirea
preţului în cazul descoperirii unor vicii ascunse. Ulterior, conturul garanţiei s-a
clarificat prin deschiderea accesului cumpărătorului la acţiunile redhibitorie şi
estimatorie, ambele subordonate unor termene. Prima acţiune era subordonată unui
termen de 6 luni sau de 60 de zile (după cum garanţia era promisă sau nu prin
stipulaţie) şi cea de a doua, unui termen de 1 an sau de 6 luni (urmând aceeaşi
distincţie). Nerespectarea termenului impus de edili, atrăgea stingerea obligaţiei de
garanţie2). Pentru o lungă perioadă de timp, acest sistem, impus de edilii curuli, s-a
aplicat doar vânzărilor în târguri (indiferent de obiectul lor), în timp ce, în cadrul
celorlalte vânzări s-a aplicat sistemul tradiţional roman, conform căruia vânzătorul
de bună-credinţă nu răspundea de viciile ascunse (cu excepţia vânzărilor de terenuri).
Odată cu codificarea iustiniană, sistemul edililor curuli s-a generalizat.
2)V., de ex.: C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman , Institutul de Arte Grafice
„Bucovina”, Bucureşti, 1931, pp. 332 -333; E. Molcuţ, D. Oancea , Drept roman, Casa de
Editură şi Presă „Şansa”, Bucureşti, 1993, pp. 278 -280.

3. Filonul determinărilor temporale ale garanţiei de vicii ascunse specific dreptului

roman, se regăseşte şi în art. 1359 C. civ. (astăzi modificat implicit, sau cel puţin
completat, de prevederile Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă) şi
în sursa sa primară – art. 1648 C. civ. fr., conform cărora „acţiunea pentru vicii
redhibitorii trebuie să fie intentată de către cumpărător în scurt termen, după natura
viciului, obiceiul din partea locului şi distanţa”. Reglementarea pomenită, poate
datorită simplităţii sale, a devenit izvorul unui contencios extrem de bogat şi al unor
dispute doctrinare consistente legate de calificarea termenului3), de determinarea
întinderii sale4), de raporturile sale cu prescripţia de drept comun şi cu termenele
speciale cuprinse în alte acte normative5), de încercarea evitării sale prin recursul la
termenele generale aplicabile răspunderii contractuale sau extracontractuale,
jurisprudenţa şi literatura franceze fiind o probă concludentă în acest sens6).
3)De exemplu, s-a pus întrebarea dacă termenul menţionat are natura unui termen de
prescripţie sau de decădere (pentru o trecere în revistă, v.: P. -H. Antonmattei, J.
Raynard, Droit civil. Contrats spéciaux , Litec, Paris, 2000, nr. 208, p. 181 şi urm.; O.
Barret, art. Vente, în Encyclopedie Numérique Dalloz, Rép. de Droit Civil , februarie
1995, nr. 1487 şi urm.).

4) Chestiune pur factuală şi lăsată la aprecierea instanţelor de judecată, în lipsa unor

stipulaţii contractuale precise, întinderea termenului a dat naştere unui contencios
marcat de ambiguitate ( ibidem - P.-H. Antonmattei, J. Raynard, loc. cit. supra ). Cu toate
acestea, în dreptul francez, reglementarea a rămas neatinsă, legiuitorul ferindu -se de
impunerea unui termen precis. Contrar Codului civil francez, alte coduri au optat pentru
varianta mai precisă, a indicării unui interval de ti mp nominal pentru invocarea garanţiei.
Codul civil spaniol (art. 1490) prevede termenul de 6 luni de la predare pentru formularea
acţiunilor în garanţie (pentru raportul acestui termen cu termenele generale de
prescripţie, v. nota sub art. 1490, în Derecho civil. Codigo civil, coordonator M.
Cuadrado Iglesias, Ciencias Juridicas, Madrid 1998, p. 322). Codul civil italian (art.
1495), o reglementare mai modernă şi după părerea noastră mai suplă, a optat de
asemenea, pentru o determinare precisă şi strictă a termenului, alegere care generează
mai puţine discuţii în legătură cu aplicarea sa: un termen de 8 zile de la descoperirea
defectului – termen de decădere – dar nu mai mult de 1 an de la predarea lucrului vândut
– termen de prescripţie (pentru dezvoltări, v. Codice civile annotato con la
giurisprudenza, coordonatori: P. Cendon, A. Baldassari, W olters Kluwer Italia Giuridica
SRL, Milano 2006, comentarii sub art. 1495, p. 1819 şi urm.). Sistemul italian a inspirat
în această privinţă mai multe coduri moderne, dovedindu-şi eficienţa, cum este cazul
mai recent al Codului civil brazilian care prevede un termen de 30 de zile, pentru bunurile
mobile, respectiv de 1 an, pentru cele imobile (pentru comentarii, v. G. Vieira da Costa
Cerqueira, A Comparative Analysis b etween the Brazilian Law and the 1980 United
Nations Convention on Contracts for the International Sale of Goods , în Pace
International Law Review , 2005-2006, pp. 57-58).

5) Pentru dezvoltări, P. Coëffard, Garantie de vices cachés et „responsabilité

contractuelle de droit commun”, préf. Ph. Remy, LGDJ, Paris, 2005, nr. 93 şi urm., p. 60
şi urm.

6)Pentru o scurtă dezvoltare a problematicii ridicate de tentativa de a subordona

„conformitatea” termenelor generale de prescripţie în scopul evitării aplicării te rmenului
scurt prevăzut de art. 1648 C.civ.fr., v. doctrina şi jurisprudenţa citate în art.
precit. (Obligaţia de conformitate ..., nota 28).

Sub influenţa exercitată de diversificarea bunurilor supuse vânzării şi de exigenţa

unei clarificări în materie de termene aferente garanţiei pentru vicii ascunse, în
dreptul autohton, art. 1359 C. civ. şi-a pierdut semnificaţia originară, odată cu
intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, care a
prevăzut reguli mai clare pentru stabilirea coordonatelor temporale ale garanţiei
pentru vicii ascunse în art. 3 alin. 1 şi mai ales în art. 5 şi 11. Ulterior, emergenţa
vânzărilor de consum (guvernate, în special, de Legea nr. 449/2003 privind
vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora, care prevede mai multe termene
pentru invocarea neconformităţii) şi a vânzărilor internaţionale (cu privire la care s-a
adoptat chiar un act uniform în materie de prescripţie – Convenţia Internaţională de
la New-York din anul 1974 privind prescripţia în materia contractelor de vânzare-
cumpărare internaţională de mărfuri), a generat imixtiunea unor noi reguli în materie.
În sfârşit, elevarea atitudinii contractuale a părţilor, în sensul creării unui spaţiu
contractual menit să le consacre interesele7), a generat şi ea complicarea laturii
temporale a garanţiei de conformitate.
7) Prin intermediul clauzelor contractuale (pentru dezvoltări, v. M. Mekki, Le nouvel essor
du concept de clause contractuel le, în „Revue des contrats” nr. 4/2006 , p. 1051 şi urm.,
şi nr. 1/2007, p. 239 şi urm.)

4. În cele ce urmează, ne propunem să ne oprim la câteva dintre discuţiile

generate de-a lungul timpului de reglementările survenite în materia termenelor de
funcţionare a garanţiei de conformitate, cu referire atât la spaţiul dreptului privat
(drept civil şi drept comercial), cât şi la dreptul consumului8).
8)A cărui calificare în drept privat sau public este incertă (P. Vasilescu, Un chip al
postmodernismului recent: dreptul consumatorului , în Consumerismul contractual.
Repere pentru o nouă teorie generală a contractelor de consum , Ed. Sfera, Cluj -Napoca,
2006, p. 41 şi urm.). În orice caz, pregnanţa reglementărilor imperative este evidentă şi
în materia termenelor gar anţiei de conformitate.

Primordială pentru înţelegerea naturii şi modului de funcţionare a termenelor este

stabilirea coordonatelor lor în sursele lor originare: Codul civil şi Decretul
nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă. Observaţiile primare pe care le vom face
pe marginea acestor reglementări, menite să individualizeze viziunea autohtonă
asupra termenelor, vor putea fi reluate şi cu ocazia celorlalte domenii de acţiune a
termenelor.
II. Termene de garanţie şi prescripţie în vânzarea de drept comun
5. Codul civil român distinge între vicii aparente şi vicii ascunse (art. 1352
şi 1353 C. civ.) ale lucrului vândut. Remedierea viciilor aparente este aferentă
obligaţiei de predare a lucrului vândut (art. 1314 şi urm. C. civ.) şi se rezolvă cu
ocazia recepţiei lucrului vândut9), astfel încât, de regulă, nu implică nici un termen de
garanţie/prescripţie. Este exceptată situaţia în care cumpărătorul a refuzat să preia
marfa datorită constatării viciilor aparente10) şi, bineînţeles, situaţia în care o clauză
contractuală a agravat răspunderea vânzătorului extinzând-o şi la viciile aparente11).
9)În sensul că, în cazul în care lucrul vândut este preluat de cumpărător (adică
recepţionat) fără obiecţiuni, atunci se prezumă că acesta a acceptat modul în care a fost
executată obligaţia de predare şi că, ori a luat cunoştinţă de existenţa viciilor şi le -a
tolerat, ori nu a luat cunoştinţă de aceste vicii, deşi trebuia să o facă, pentru că acestea
erau aparente. Aşadar, recepţia rezolvă în principiu şi chestiunea viciilor aparente,
nemaipunându-se problema vreunor termene speciale.

10)Caz în care va beneficia de remediile neexecutării obligaţiei de predare din partea

vânzătorului (executare silită în natură, rezoluţiunea vânzării, invocarea excepţiei de
neexecutare, primele două fi ind subordonate termenelor generale de prescripţie ale
acţiunilor aferente obligaţiei de predare; bineînţeles că, în vederea predării lucrului
vândut, cumpărătorul beneficiază şi de acţiunea în revendicare imprescriptibilă
extinctiv). Remediile contractual e enumerate mai sus (mai puţin excepţia de
neexecutare) sunt subordonate termenului general de prescripţie extinctivă (pentru o
asemenea concluzie, cu referire însă la contractul de antrepriză în construcţii, v. TS, s.
civ., dec. nr. 615/1954, în C.D. 1964 , p. 250).

11)Clauza de agravare a răspunderii vânzătorului perfect admisibilă; într -o atare situaţie,

prescripţia acţiunilor întemeiate pe neîndeplinirea obligaţiei de predare va începe să
curgă de la data recepţiei, dată la care cumpărătorul a cunoscut sau trebuia să cunoască
viciile aparente şi a fost deci, în măsură, să formuleze acţiunea prin care să solicite
remedierea viciilor aparente (aplicaţie a dreptului comun în materie de prescripţie – art.
7 din Decretul nr. 167/1958).
 Dimpotrivă, cea de a doua categorie de defecte – viciile ascunse – este strâns
legată de termene speciale care limitează în timp garanţia datorată de vânzător.
Opţiunea pentru termene este justificată de imposibilitatea decelării imediate a
defectelor (pentru că nu sunt aparente), pe de o parte, şi de limitarea în timp a
garanţiei datorate de vânzător, exigenţă de stabilitate a circuitului juridic, pe de altă
parte.
Iniţial, termenul de invocare a viciilor ascunse era indicat de art. 1359 C. civ., în
următoarea formulare: „Acţiunea pentru vicii redhibitorii trebuie să fie intentată de
cumpărător în scurt termen, după natura viciului, obiceiul din partea locului şi
distanţa”. În esenţă, invocarea garanţiei pe calea unei acţiuni în justiţie (redhibitorie
sau estimatorie), trebuia făcută într-un termen scurt de la descoperirea viciilor
ascunse12). Această variantă de reglementare, prin caracterul factual şi cazuistic al
determinării termenului, crea grave incertitudini pentru siguranţa contractuală.
12) În literatura şi jurisprudenţa anterioare intrării în vigoare a Decretului
nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, chestiunea termenului scur t pentru invocarea
garanţiei nu a ocupat un rol remarcabil. Pentru semnificaţia pe care o avea acest termen
în dreptul nostru, v., cu titlu de exemplu, C. Hamangiu, I. Rosetti -Bălănescu, Al.
Băicoianu, Tratat de drept civil român , Ed. All, Bucureşti, 1998, vol. II, nr. 1431, p. 567.

6. Tipologia actuală a termenelor. Astăzi, art. 1359 C. civ. rom. se prezintă

modificat (sau cel puţin completat) implicit prin Decretul nr. 167/1958 privind
prescripţia extinctivă. Acest act normativ a înlocuit, prin art. 5 termenul „scurt”
prevăzut de articolul citat, cu două termene de prescripţie invariabile: de 6 luni de la
descoperirea viciilor ascunse, în cazul în care vânzătorul nu a avut cunoştinţă de
existenţa viciilor (art. 5); de 3 ani de la descoperirea viciilor ascunse, în cazul în care
vânzătorul a fost de rea-credinţă, cunoscând existenţa viciilor şi nesemnalând-o
cumpărătorului (dedus din interpretarea a contrario a art. 5). Complementar, cu
intenţia de a completa regimul garanţiei, acelaşi act normativ reglementează două
termene de garanţie (în art. 11 alin. 1 şi 2), de 1 an de la predare (pentru orice lucru
vândut, mai puţin construcţii), respectiv de 3 ani de la predare (pentru construcţii).
7. Termenele de garanţie. a) Termenele de 1 an, respectiv 3 ani prevăzute de
art. 11 alin. 1 şi 2 din Decretul nr. 167/1958 sunt calificate de doctrină ca
fiind termene de garanţie, spre a le deosebi de termenele de prescripţie.
Termenul de garanţie este acel interval de timp calculat de la predarea lucrului
(sau de la un alt moment ales de părţi, în cazul termenelor convenţionale) în interiorul
căruia, lucrul vândut trebuie să îşi păstreze calităţile promise pentru a nu se angaja
răspunderea vânzătorului pentru defectele ascunse. Termenul este inaplicabil în cazul
defectelor aparente şi în situaţia unor defecte generate de cauze exterioare
imputabile terţilor sau cumpărătorului.
Principala trăsătură comună a termenelor de garanţie este, conform accepţiunii
generale, aceea că nu sunt susceptibile de suspendare sau întrerupere. Împlinirea
termenului fără ca viciile să se fi manifestat, atrage stingerea dreptului subiectiv de
a invoca garanţia pentru vicii ascunse. Această accepţiune este opera interpretării
textului art. 1113).
13)Cu titlu exemplificativ: Gh. Beleiu , Drept civil român. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil , ediţie revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 286 -287; G. Boroi, Drept civil. Partea generală ,
Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, pp. 289 -290; M. Nicolae, Prescripţia extinctivă , Ed.
Rosetti, Bucureşti, 2004, nr. 315, p. 512 şi urm.
 b) Conform alin. 3 al art. 11 din Decretul nr. 167/1958: „prin dispoziţiile
prezentului articol nu se aduce nicio atingere termenelor de garanţie legale sau
convenţionale.” Din cuprinsul acestor prevederi, literatura de specialitate a desprins
mai multe concluzii.
În primul rând, termenul de garanţie poate fi legal sau convenţional. Consecinţa
imediată este că termenele de garanţie legale sunt supletive (şi nu imperative),
aplicându-se în toate situaţiile în care nu s-a prevăzut un alt termen contractual de
garanţie; părţile sunt libere să deroge de la dispoziţiile legale care le reglementează
şi să fixeze termene de garanţie inferioare sau chiar să înlăture garanţia de vicii
ascunse, după cum ar putea stabili termene de garanţie superioare, agravând astfel
situaţia vânzătorului14).
E. Safta-Romano, Contracte civile. Încheiere, executare, încetare , Ed. Polirom, Iaşi,
14)

1999, p. 56.

c) Care este natura termenului de garanţie? Complementar definiţiei încercate mai

sus [(supra lit. a)], se poate afirma că termenul de garanţie este acea perioadă de
timp de la predarea lucrului vândut/recepţia acestuia, în interiorul căreia, dacă se
manifestă defectele lucrului vândut, se prezumă că, viciul ascuns (sau cel puţin cauza
acestuia) era anterior (sau cauza sa era anterioară) încheierii contractului şi justifică
antrenarea garanţiei pentru vicii ascunse. Pe de altă parte, termenul de garanţie este
acel termen în interiorul căruia viciile ascunse trebuie să se manifeste pentru a fi
posibilă angajarea răspunderii vânzătorului. Cele două afirmaţii ne îndreptăţesc să
tragem două concluzii cu privire la natura termenului de garanţie.
În primul rând, termenul de garanţie este un termen cu importante semnificaţii
probatorii, motiv pentru care ar putea fi calificat ca termen de probă: viciul
manifestat în cadrul său generează prezumţia anteriorităţii sale faţă de momentul
încheierii contractului15).
15) Deşi nu există nici o reglementare care să cuprindă această observaţie, din punct de
vedere practic, este cea mai rezonabilă explicaţie pentru existenţa termenelor de
garanţie. Desigur că, prezumţia în discuţie, nu poate fi mai mult decât o prezumţie de
fapt (simplă). Ipotetic vorbind, este de presupus că, defectele unui autoturism survenite
în intervalul de timp de 1 an de la predarea către cumpărător ar trebui calificate ca vicii
ascunse, cu condiţia de a nu exista dovada unei cauze exterioare care să fi generat
defectul. În concluzie, într -o atare ipoteză, dovada cauzei exterioare trebuie făcută de
către vânzător, ceea ce înseamnă că prezumţia de fapt joacă în favoarea cumpărătorului.
Pe de altă parte, este rezonabilă ideea că defectele apărute ulterior unui anumit termen
de garanţie (de regulă, cel legal), nu sunt anterioare predării, ci se datorează unei alte
cauze (de exemplu uzurii). În acest sens, pentru ideea naturii juridice de termen
probatoriu, v. J. Carbonnier, Droit civil, t. 4, Les obligations, éd. refondue par C.
Labrusse-Riou, P.U.F., Paris, 2000, nr. 358, pp. 626 -627.

În al doilea rând, se consideră ca termenele de garanţie sunt termene prefixe,

deoarece nu pot fi suspendate sau întrerupte. În realitate, nici măcar nu se pune
problema suspendării sau întreruperii, deoarece aceste termene stabilesc un moment
obiectiv care reprezintă limita maximă de timp de la care începe să curgă prescripţia
extinctivă sau se stinge dreptul de a invoca garanţia. Cu toate acestea, împlinirea
termenului de garanţie fără ca defectul să fie descoperit/constatat nu va atrage
stingerea dreptului de a invoca garanţia.
Pentru termenele de garanţie este cunoscut cu precizie atât momentul de începere
(invariabil de la data predării, adică data recepţiei lucrului vândut, astfel cum rezultă
în mod explicit din prevederile alin. 1 şi 2 ale art. 11 din Decret), cât şi data împlinirii
termenului de garanţie (expirarea termenului de 1 an sau 3 ani, respectiv a
termenului convenţional stabilit de părţi) – spre deosebire de termenul de prescripţie
în materie, al cărui moment de început este relativ predeterminat.
d) Termenele de garanţie se aseamănă cu termenele de decădere cu care uneori
se identifică16). Termenul de decădere are caracteristica de a duce la stingerea
dreptului subiectiv neexercitat până la împlinirea sa17); în cazul nostru,
nemanifestarea viciilor în cadrul termenului de garanţie are drept consecinţă
stingerea dreptului de a invoca garanţia pentru vicii ascunse şi stingerea obligaţiei
corelative de garanţie, astfel încât nici nu se mai pune problema scurgerii termenului
de prescripţie. Deci, spre deosebire de accepţiunea curentă a termenului de decădere
(care leagă sancţiunea stingerii dreptului de culpa subiectului de drept căruia i se
aplică sancţiunea decăderii18)), în cazul de faţă, pentru a nu opera decăderea, este
necesar ca viciul ascuns să se manifeste în cadrul termenului de garanţie, invocarea
garanţiei împotriva vânzătorului putând avea loc până în momentul expirării
termenului de prescripţie extinctivă19).
16)Motiv pentru care sunt calificate de unii autori drept termene de decădere (C.
Toader, Drept civil. Contracte speciale , Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 208 – cu
referire însă la contractul de antrepriză). În general, se vorbeşte însă de „termene legale
de garanţie” (M. Nicolae, op. cit., p. 515; C. Toader, op. cit., nr. 54, p. 73; I. Reghini, în
I. Reghini, S. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil , Ed. Sfera, Cluj -
Napoca, 2007, p. 497).

17) Pentru termenul de decădere, v. M. Nicol ae, op. cit., p. 73 şi urm.

Pentru lipsa de diligenţă a titularului dreptului (Fr. Terré, Ph. Simler, Y.

18)

Lequette, Droit civil. Les obligations , Dalloz, Paris, 1999, nr. 1373, p. 1220 şi urm.).

19)În această privinţă, nu există unitate de opinii nici în literatura de specialitate şi nici
în juris-prudenţă, întrucât, după unii autori, în cadrul termenului de garanţie este
necesară constatarea viciilor, pentru a nu se stinge obligaţia de garanţie, în timp ce,
pentru alţi autori, este suficientă manifesta rea viciilor în cadrul termenului de garanţie.
Oricum, vom prezenta aceste opinii în secţiunea următoare.

Principala asemănare dintre termenul de decădere şi termenul de garanţie constă

în aceea că ambele sunt termene fixe („prefixe” sau „fatale”), nesusceptibile de
întrerupere20). În al doilea rând, ambele un efect extinctiv, respectiv decăderea
(„forcluziunea”) ori, după caz, suprimarea (pierderea), adică stingerea sau încetarea
dreptului subiectiv, în cazul în care, în intervalul de timp definit de lege sau contract
nu se produce un anumit fapt juridic (eveniment – „manifestarea viciilor”, în situaţia
termenului de garanţie, respectiv, act juridic – „exercitarea unui drept”, în ipoteza
termenului de decădere). Drept pentru care, există tentaţia de a asimila termenele
de garanţie termenelor de decădere.
20)Deşi, datorită varietăţii şi neuniformităţii termenelor de decădere, această afirmaţie
poate fi contestată, în sensul că mai mulţi autori şi mai multe soluţii ale instanţelor de
judecată, precum şi texte legale noi atestă ideea posibilităţii întreruperii termenului de
decădere (pentru dezvoltări, v.: J. Ghestin, M. Billiau, G. Loiseau, Le régime des
créances et des dettes , LGDJ, Paris, 2005, nr. 1116, p. 1137 şi urm.).

Totuşi, termenul legal de garanţie se deosebeşte de termenul de decădere. În

primul rând, termenului de decădere (ca şi termenului de prescripţie), i se aplică
regula contra non valentem agere non currit praescriptio, regulă pe care în cazul
termenului de garanţie o găsim inaplicabilă, deoarece, în ultimul caz, nu este vorba
de exercitarea unui drept (care necesită capacitatea deplină de a acţiona), ci este
vorba de producerea unui fapt juridic în sens restrâns şi anume „manifestarea viciului
ascuns”, relevarea obiectivă a acestuia, chiar în condiţiile în care nu a fost constatat
de către cumpărător. În al doilea rând, astfel cum am anticipat, termenul de
decădere, pentru a produce forcluziunea, trebuie să implice neexercitarea unui drept,
în timp ce, termenul de garanţie este străin de acest aspect, efectul său securizant
producându-se pentru că nu a avut loc în intervalul său, un eveniment obiectiv
(manifestarea viciului).
Pentru aceste considerente, trebuie să conchidem că termenele legale de garanţie
(în accepţiunea Decretului nr. 167/1958) au o configuraţie aparte, foarte
asemănătoare termenelor de decădere (de la care împrumută regimul general de
curgere şi calcul – în principiu), dar totuşi distinctă. Termenul de garanţie este un
termen special cu conotaţii proprii21). Pentru acest motiv, credem că, din punct de
vedere analitic, termenul legal de garanţie trebuie asimilat mai degrabă termenului
legal extinctiv22), deoarece neproducerea evenimentului obiectiv – manifestarea
defectului – are drept urmare stingerea dreptului cumpărătorului la garanţie precum
şi a obligaţiei corelative de garanţie de vicii ascunse. Este pe deplin admisă existenţa
termenelor legale extinctive, chiar dacă exemplele curente par să fie străine ipotezei
noastre23).
21) Cu toate acestea, termenele de garanţie se află în proximitatea imediată a termenelor
de decădere şi împotriva unei asimilări totale a primelor de către cele din urmă, nu există
nici un argument legal din moment ce, în privinţa termenelor de decădere nu ex istă nici
o reglementare unitară. Un argument în sensul asimilării ar fi ideea susţinută de unii
autori că termenul de decădere nu tinde să sancţioneze neglijenţa celui interesat ci mai
degrabă să includă într -un termen fatal exerciţiul unui drept din moti ve de securitate
juridică (A.-M. Sohm-Bourgeois, Encyclopedie numérique Dalloz, Rép. Civ. Dalloz , mars
2002, nr. 8).

22)Pentru specificul termenului extinctiv convenţional, v.: L. Pop, Tratat de drept civil.
Obligaţiile, vol. I, Regimul juridic general , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, nr. 53 şi urm.,
p. 149 şi urm.; M. Nicolae, op. cit., p. 79 şi urm.). În sensul calificării termenelor
prevăzute de art. 11 din Decretul nr. 167/1958 şi a termenului de 10 ani prevăzut de art.
29 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, ca termene extinctive –
modalitate a actelor juridice, v.: Fl. Ţuca, Răspunderea civilă specifică a antreprenorilor
de construcţii, în S.U.B.B. nr. 1/2002, p. 28 şi urm.

23) Cum ar fi prorogarea legală (L. Pop, op. cit., p. 153).

Independent de calificarea pe care o dăm noi termenului de garanţie, părţile pot

să îi confere alura unui termen de decădere, prevăzând de exemplu că, în termenul
de garanţie, pentru ca garanţia să opereze, este necesar să fie semnalat vânzătorului
defectul sau trebuie să fie formulată acţiunea în justiţie etc. De asemenea, legiuitorul
poate să prevadă (astfel cum vom vedea mai departe) că este necesar pentru
conservarea garanţiei ca titularul dreptului la garanţie să invoce dreptul său (prin
notificarea defectului sau declanşarea acţiunii în justiţie) în intervalul de timp
predefinit.
În concluzie, termenul legal de garanţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958 este
un termen legal extinctiv, în timp ce termenul convenţional de garanţie poate avea
natura unui termen extinctiv (atunci când părţile se rezumă la modificarea voluntară
a intervalului legal prestabilit) sau a unui termen de decădere24) (atunci când părţile,
concomitent cu modificarea intervalului de timp sau independent de acest fapt, impun
cumpărătorului exercitarea dreptului printr-un act juridic – notificare/denunţare sau
formularea acţiunii în justiţie).
24) Cu precizarea că, în cazul în care admitem posibilitatea întreruperii termenului de
decădere legal, termenelor de decădere convenţionale nu le vor fi aplicabile cauzele de
întrerupere legale (Cass. fr., 3 civ., 31 oct. 2001, în Dalloz 2002, Sommaires
commentés, p. 2840-1, cu notă de Ph. Delebecque). Nota este mai degrabă proprie
dreptului francez de după modificarea şi completarea Codului civil francez în privinţa
prescripţiei (prin Legea nr. 85 -677/ 5 iulie 1985).

8. Termenele de prescripţie pentru viciile ascunse. De lege lata, acestea sunt

prevăzute de art. 5 din Decretul nr. 167/1958: „Dreptul la acţiunea privitoare la
viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, se prescrie prin
împlinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie.”
Din reglementarea de mai sus, s-a desprins concluzia că termenele de prescripţie
aplicabile garanţiei pentru viciile ascunse ale lucrului vândut sunt de 6 luni, în cazul
în care nu au fost ascunse cu viclenie, respectiv de 3 ani în cazul în care au fost
ascunse cu viclenie de către vânzător. Împlinirea duce la stingerea dreptului la
acţiunile în justiţie aferente garanţiei pentru viciile ascunse.
Termenele de prescripţie extinctivă mai sus menţionate prezintă caracteristicile
comune termenelor de prescripţie: sunt strict legale; sunt imperative, deci
nesusceptibile de modificare pe cale convenţională (prin excepţie, în cazul inserării în
contract a unei clauze de înlăturare a răspunderii pentru vicii ascunse, se înlătură
însăşi ideea de prescripţie extinctivă în materie; de asemenea, părţile pot să modifice
implicit momentul iniţial al curgerii termenului de prescripţie prin modificarea
termenului legal de garanţie); sunt susceptibile de suspendare (în cazurile prevăzute
de art. 13 şi 14 din Decretul nr. 167/1958) şi de întrerupere (art. 16 din Decretul
nr. 167/1958).
Pentru problematica termenelor de prescripţie în materie, nu credem că se impun
lămuriri suplimentare faţă de dreptul comun, dată fiind ampla literatură de
specialitate pe această temă.
9. Calculul şi efectele termenelor de garanţie şi prescripţie. Pentru
funcţionarea garanţiei, viciile ascunse trebuie să se manifeste în cadrul termenelor
de garanţie conform art. 11 alin. 1 şi 2 din Decretul nr. 167/1958. În privinţa
efectelor pe care aceste termene le produc şi implicit în privinţa momentului în care
începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, nu există unitate de opinii.
Într-o opinie, se susţine că, în cadrul termenului de garanţie, trebuie ca defectele
să fie descoperite de către cumpărător, pentru ca acesta să nu piardă dreptul de a
reclama viciile25). Mai recent, acest punct de vedere a fost reevaluat, susţinându-se
că, în cadrul termenului de garanţie este necesară descoperirea viciilor (constatarea
acestora), dar că, în cazul în care acţiunea a fost formulată după împlinirea
termenului de garanţie, reclamantul beneficiază de o prezumţie legală privind
descoperirea viciilor în ultima zi a termenului de garanţie26), vânzătorul putând dovedi
prin orice mijloc de probă momentul descoperirii viciilor de către cumpărător. În cazul
în care descoperirea viciilor se dovedeşte că a avut loc după expirarea termenului de
garanţie, dreptul la garanţie şi obligaţia de garanţie sunt stinse; în cazul în care viciile
au fost descoperite în cadrul termenului de garanţie şi din acel moment până în
momentul formulării acţiunii s-a împlinit termenul de prescripţie, eventuala acţiune
întemeiată pe obligaţia de garanţie, va fi respinsă ca prescrisă. Considerăm că acest
punct de vedere, deşi riguros din punctul de vedere al logicii formale, se îndepărtează
de semnificaţia originară a termenului de garanţie – şi anume de termen în cadrul
căruia lucrul vândut (lucrarea efectuată) trebuie să îşi păstreze calităţile pentru care
a fost achiziţionat27). Credem că este corect să reţinem că termenul de garanţie
presupune un moment maxim, moment-limită până la care este posibilă pierderea
sau diminuarea calităţilor lucrului/lucrării din cauza defectelor sale. Aşadar, este
vorba de un moment obiectiv – manifestarea defectului care este dublat de un alt
moment obiectiv – împlinirea termenului de garanţie. Bineînţeles, dacă descoperirea
defectului a avut loc anterior expirării termenului de garanţie, prescripţia începe să
curgă de la acest moment subiectiv.
25) V., în principal: T. R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1968, p. 419; Fr. Deak, Două probleme cu privire la contractul de construcţii
capitale, în J.N. nr. 1/1960, p. 37 şi urm., sau în Tratat de drept civil. Contracte
speciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, nr. 36, p. 89 şi urm.; M. P.
Mihail, Prescripţia dreptului la acţiune în legătură cu viciile ascunse ale produselor
livrate, în Justiţia Nouă nr. 1/1965, p. 52 şi urm.; V. Gionea, Termenul de garanţie pentru
vicii şi prescripţia d reptului la acţiune, în Justiţia Nouă nr. 1/1966, p. 29 şi urm.; D.
Chirică, Drept civil. Contracte speciale , Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, nr. 41, pp. 83 -
84. Punctul de vedere pare să fi fost împărtăşit şi de unele soluţii ale jurisprudenţei –
v., în acest sens: TS, s. civ., dec. nr. 541/1973, în C.D. 1973, p. 33 (unde se reţine că,
în cadrul termenului de garanţie, este obligatoriu pentru cumpărător „să ia cunoştinţă
(...) de existenţa defecţiunilor ascunse ale bunului transmis (...)” şi recent, Cas., s. com.,
dec. nr. 2627/15 septembrie 2004, în PR nr. 3/2005, p. 52, unde se afirmă că „(...)
descoperirea viciilor ascunse, de la care curge prescripţia, trebuie să aibă loc cel mai
târziu în termenul legal sau convenţional de la predarea bunului.” – din context, rezultă
că este vorba de termenele de garanţie legale sau convenţionale.

26)I. Reghini, op. cit., pp. 498-499 (opinia subliniază implicit natura de termen de probă
a termenului de garanţie); pentru o soluţie similară, sugerată de literatura de sp ecialitate
mai veche: D. Paşalega, Prescripţia extinctivă. Prescripţia achizitivă , Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1961, p. 52.

27) J. Carbonnier, op. cit., n. 358, p. 626.

Într-o altă opinie, pe care o considerăm în concordanţă cu semnificaţia termenilor

folosiţi de legiuitor28) şi, totodată, potrivită cu calificarea juridică de termen legal
extinctiv pe care am înţeles să o dăm termenelor legale de garanţie prevăzute de art.
11 din Decretul nr. 167/1958, se susţine că este necesar doar ca defectele să se fi
manifestat în termenul de garanţie, urmând ca descoperirea şi invocarea lor să se
realizeze în cadrul perioadei de timp care însumează atât termenul de garanţie cât şi
termenul de prescripţie29). Termenul de prescripţie, începe să curgă, conform acestei
opinii, începând cu data descoperirii viciilor (dacă această descoperire a avut loc
anterior epuizării termenului de garanţie) sau începând cu data expirării termenului
de garanţie (dacă viciile nu au fost descoperite anterior dar pot fi localizate în
interiorul termenului de garanţie). În susţinerea acestui punct de vedere, se poate
invoca şi soluţia adoptată în materie internaţională. Astfel, în materie de
neconformitate, Convenţia de la New-York din 14 iunie 1974 asupra prescripţiei în
materie de vânzare internaţională de mărfuri, prevede că „dacă vânzătorul a dat,
privitor la lucrul vândut, garanţie expresă valabilă pe durata unui anumit termen sau
determinat în orice alt fel, termenul de prescripţie al unei acţiuni sprijinite pe garanţie
începe să curgă de la data la care cumpărătorul notifică vânzătorului faptul care
motivează exercitarea acţiunii sale şi, începând de la data expirării garanţiei.”30)
28)Într-o formulare echivalentă, credem că textul legal ar putea fi formulat astfel:
„Prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse (...), începe să curgă de la data
descoperirii viciilor, iar dacă acestea nu au fost descoperite în termen de 1 an de la
predarea lucrului/lucrării, atunci de la expirarea acestui termen”.

29) Acesta pare să fie punctul de vedere majoritar în literatura noastră de specialitate
(v.: Gh. Beleiu, Prescripţia pentru viciile lucrului, în RRD nr. 2/1980, p. 8 şi urm.;
sau Prescripţia pentru viciile construcţiei, în RRD nr. 1/1981, p. 25 şi urm.; M.
Nicolae, op. cit., p. 514 şi urm.; G. Boroi, op. cit., p. 290; P. Truşcă, Drept civil.
Introducere în dreptul civil. Persoana fizică. Persoana juridică , Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2005, p. 246) şi pare să fie atestat şi de jurispr udenţă – chiar dacă uneori
într-o manieră insuficient de clară (v.: TS, s. civ., dec. nr. 612/1985, în RRD nr. 12/1985,
p. 67; aceeaşi instanţă, dec. nr. 885/1984, în C.D. 1984, p. 133; aceeaşi instanţă, dec.
nr. 1604/1989, cu notă de Gh. Beleiu, S. Ştefăn escu, în Dreptul nr. 4/1991, p. 74 şi urm.;
CSJ, s. civ., dec. nr. 46/28 ianuarie 1990, în Dreptul nr. 9 -12/1990, p. 245 – unde sunt
calificate ca termene de prescripţie pentru constatarea viciilor ascunse).

30)
Pentru interpretarea acestui text, v. V. Heuzé, La vente internationale de
marchandises. Droit uniforme, LGDJ, Paris, 2002, nr. 485, p. 438.

Diverse ipoteze de fapt sunt concludente pentru relevarea efectelor termenelor şi

pentru stabilirea momentului în care începe să curgă termenul de prescripţie
extinctivă.
În primul rând, termenul maxim în care poate fi invocată garanţia, poate fi suma
termenului de garanţie şi a termenului de prescripţie. Dacă defectul se manifestă în
termenul de garanţie dar este descoperit ulterior expirării termenului de garanţie,
cumpărătorul este îndreptăţit să invoce garanţia contra viciilor ascunse pe tot
parcursul termenului de prescripţie extinctivă. Orice defect manifestat ulterior
expirării termenului de garanţie nu poate constitui reperul de fapt al invocării
garanţiei. Dacă, de exemplu, expertiza tehnică întocmită ulterior expirării termenului
de garanţie, atestă că defectul s-a manifestat în interiorul acestui termen, garanţia
va putea fi invocată în cadrul termenului de prescripţie a cărui curgere a început la
expirarea termenului de garanţie.
În sfârşit, după expirarea termenului de prescripţie cumpărătorul pierde dreptul la
acţiunile în justiţie aferente garanţiei de vicii ascunse. Termenul maxim în care
vânzătorul poate fi chemat să răspundă pentru vicii ascunse se calculează de la data
predării.
Pentru calculul propriu-zis al intervalelor de timp numite termene de garanţie sau
de prescripţie, facem trimitere la dreptul comun (art. 100 alin. 3 şi 4 din C. pr. civ.
şi art. 1887 C. civ.).
10. Excepţii. Garanţia de vicii ascunse este inexistentă în cazul vânzărilor publice
(art. 1360 C. civ.), înţelegându-se prin canasta vânzările realizate prin intermediul
autorităţilor care dispun de mijloace proprii de executare silită.
Cu toate acestea, în cadrul vânzărilor publice, deşi legea prevede că nu
funcţionează garanţia contra viciilor ascunse, eroarea asupra substanţei nu este
exclusă31). Într-o atare situaţie se pune problema termenelor de prescripţiei
prevăzute de art. 3 şi art. 9 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958.
 31)
În literatura de specialitate, s -a subliniat în repetate rânduri că, uneori, demarcarea
între eroarea as upra substanţei lucrului vândut şi viciile ascunse este dificilă şi că, în
realitate, există un segment al defectelor ascunse care ar trebui să permită opţiunea
cumpărătorului între garanţia de vicii ascunse şi anularea pentru eroare sau dol, fiecare
cu regimul specific aplicabil în materie de termene de garanţie şi de prescripţie.

11. Pe de altă parte, termenele de garanţie fiind reglementate prin norme

supletive, părţile pot să le dea semnificaţie pe care o doresc sau chiar să le înlăture.
În cazul în care sunt stipulate asemenea termene de garanţie în contract, efectele şi
modul lor de calcul trebuie determinate în funcţie de prevederile contractuale şi în
lipsa acestora se va ţine seama de prevederile legale32).
32) Pentru precizări, v. Fr. Deak, op. cit., nr. 37, p. 91 şi urm.

III. Termenele în materie de vânzare de construcţii

12. Observaţii cu privire la termenele de prescripţie în materie de antrepriză în
construcţii. Deşi chestiunea defectelor ascunse în materie de antrepriză nu face
obiectul studiului de faţă, câteva observaţii de ordin general (axate în principal pe
similitudinile cu contractul de vânzare cumpărare) sunt utile.
În acest domeniu operează o legislaţie specială. Cu referire la termene, trebuie să
avem în vedere modificările legislative generate în materie de termene de Legea
nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii. Acest act normativ, care a modificat
implicit prevederile art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 1483 C. civ.,
prevede un nou termen de garanţie (care are natura unui termen imperativ,
neputând fi modificat pe cale convenţională33)) de 10 ani de la „recepţia lucrării”,
pentru viciile ascunse ale construcţiei şi un termen nelimitat (pe toată durata de
existenţă a construcţiei) în cazul viciilor ascunse care afectează structura de
rezistenţă a construcţiei (art. 29 din Legea nr. 10/1995)34). Termenului de 10 ani,
respectiv termenului de existenţă a construcţiei, termene de garanţie speciale
aplicabile în materie, li se suprapun termenele generale de prescripţie aplicabile
viciilor ascunse şi la care ne-am referit în secţiunea precedentă (de 6 luni şi 3 ani,
prevăzute de art. 5 din Decretul nr. 167/1958)35). Această suprapunere, ca şi
calificarea termenului în cauză, nu au nici o relevanţă în privinţa garanţiei pentru
viciile structurii de rezistenţă.
33) În literatura de specialitate s -a susţinut că acest termen este de decădere (D.
Chirică, op. cit., p. 250; C. Toader, Drept civil. Contracte speciale , Ed. All Beck,
Bucureşti, 2003, p. 207 şi urm.). Din prisma observaţiilor pe care le-am făcut în secţiunea
precedentă credem că este preferabilă calificarea de termen legal extinctiv, pentru
conservarea garanţiei fiind necesară manifestarea defectelor în cadrul termenului de
garanţie şi invocarea garanţiei în cadrul termenului ult erior de prescripţie prevăzut de
art. 5 din Decretul nr. 167/1958. De această dată, legiuitorul este mai explicit cu privire
la efectele termenului deoarece vorbeşte în art. 29 din Legea nr. 10/1995, de „(...) vicii
ascunse ale construcţiei ivite într-un interval de 10 ani de la recepţia lucrării (...)”.

34)Pentru istoria legislativă a reglementărilor în materie şi pentru dezvoltări, v.: Fl.

Ţuca, art. precit., p. 28 şi urm.; C. Toader, op. cit., p. 207 şi urm.; Fr. Deak, op. cit., p.
305 şi urm.; D. Chirică, op. cit., p. 249 şi urm.

35)Pentru chestiunea termenelor de prescripţie în materie de antrepriză, v.: G.

Beleiu, Prescripţia pentru viciile construcţiei , în RRD nr. 1/1981, p. 31; Fl. Ţuca, art.
precit., p. 40 şi urm.
 Aceste termene de garanţie şi prescripţie se aplică raporturilor generate de
contractul de antrepriză (adică părţilor contractului de antrepriză şi tuturor
persoanelor cărora drepturile rezultate din acest contract le-au fost cesionate în mod
expres sau tacit – cum ar fi cumpărătorul bunului vândut de clientul din cadrul
contractului de antrepriză36)) şi aplicabilitatea lor nu poate fi extinsă şi la vânzare-
cumpărare.
36)Aşadar, cumpărătorul din cadrul contractului de vânzare -cumpărare beneficiază de o
sursă dublă de acţiune pentru eventualele vicii ascunse: împotriva vânzătorului (în
temeiul contractului de vânzare -cumpărare, răspunderea acestuia fiind subordonată
termenelor de garanţie şi prescr ipţie prevăzute de art. 5 şi 11 din Decretul nr. 167/1958)
şi împotriva antreprenorului (în temeiul contractului de antrepriză din cadrul căruia
drepturile clientului faţă de antreprenor se poate susţine că au fost cesionate
cumpărătorului prin încheierea contractului de vânzare -cumpărare, răspundere supusă
termenelor de garanţie prevăzute de art. 29 din Legea nr. 10/1995 şi art. 11 din
Decretului nr. 167/1958). Pentru o analiză elaborată a sferei persoanelor răspunzătoare
conform Legii nr. 10/1995, v. Fl. Ţuca, art. precit., p. 36 şi urm.

13. Spre deosebire de antrepriza în construcţii, în materie de vânzare a

construcţiilor se aplică regulile comune în materie şi la care am făcut sumar trimitere
în prima secţiune. Termenul legal de garanţie este de 3 ani de la predare (şi poate fi
modificat pe cale convenţională) iar termenul de prescripţie este de 6 luni sau 3 ani
şi curge de la data descoperirii viciilor ascunse dar nu mai târziu de expirarea
termenului de garanţie.
IV. Termene în materie de vânzare comercială
14. În materie comercială, garanţiei de vicii (aparente sau ascunse) i se aplică
regulile din dreptul comun (cuprinse în Codul civil), cu excepţia cazurilor în care
legea comercială prevede reguli speciale. În consecinţă, în materie de termene
aplicabile garanţiei pentru vicii, se aplică prevederile art. 70 C. com. (reguli speciale)
şi, în completare, art. 1359 C. civ. (reguli generale sau comune), precum şi
prevederile art. 3, 5 şi 11 din Decretul nr. 167/1958 (reguli comune în materie de
prescripţie). Prevederile au la bază concepţii diferite37), astfel încât, modul în care ele
conlucrează la realizarea securităţii circuitului civil nu este lipsit de echivoc.
37)În primul rând, deoarece, în materie comercială, este reglementată şi garanţia de vicii
aparente, spre deosebire de dreptul civil, în cadrul căruia, art. 1353 C. civ. exclude
garanţia pentru vicii aparente.

Conform art. 70 C. com.: „Cumpărătorul unor mărfuri sau producte provenind din
o altă piaţă este dator să denunţe vânzătorului viciile aparente în timp de 2 zile de la
primire, ori de câte ori un timp mai lung n-ar fi necesar din cauza condiţiunilor
excepţionale, în care se află lucrul vândut sau persoana cumpărătorului (alin. 1). El
este dator să denunţe viciile ascunse ale lucrului în cele dintâi două zile de la
descoperirea lor (alin. 2). Odată acest termen expirat, cumpărătorul nu mai poate fi
primit a reclama ceva pentru viciile lucrului vândut” (alin. 3). Din textul legal
menţionat, rezultă că în materie comercială, avem de a face cu o reglementare
specială a garanţiei pentru vicii aparente (A) şi a garanţiei de vicii ascunse (B).
A. „Garanţia” pentru vicii aparente
15. În materie comercială, conform art. 70 alin. 1 C. com., funcţionează garanţia
pentru vicii aparente, instituindu-se o regulă diferită de cea prevăzută de art. 1353 C.
civ. Garanţia pentru vicii aparente nu există decât în cadrul vânzărilor „provenind din
o altă piaţă” sau în ipoteze asimilabile acesteia. În cazul celorlalte vânzări (de bunuri
provenind din aceeaşi piaţă), viciile aparente sunt supuse regulii art. 1353 C. civ.,
vânzătorul netrebuind să răspundă de acestea decât în cadrul obligaţiei de predare.
În literatura de specialitate, s-a subliniat că, în realitate, viciile la care se referă
alin. 1 al art. 70 C. com. nu sunt defecte aparente propriu-zise, în sensul că, pentru
descoperirea lor este nevoie de un termen mai îndelungat decât cel care este necesar
recepţiei obişnuite. Astfel, fiind vorba de vânzări „de la o piaţă la alta”, adică de
vânzări care presupun transportarea mărfii dintr-un loc în altul, împiedicându-l pe
cumpărător să o examineze, ele au în realitate tot semnificaţia unui viciu ascuns,
fiind corelative acelor situaţii în care cumpărătorul din motive obiective nu a fost în
măsură să cunoască viciile în momentul încheierii vânzării, dar va fi în măsură să facă
verificările cuvenite odată cu predarea sau în decurs de 2 zile de la acest moment,
sau dacă termenul se prelungeşte (art. 70 alin. ultim), în acel interval de timp38).
Acesta este motivul pentru care, în literatura de specialitate se consideră că garanţia
pentru vicii aparente reglementată de art. 70 alin. 1 C. com., funcţionează şi în cazul
altor vânzări decât cele de la o piaţă la alta, cu condiţia ca premisa imposibilităţii
verificării lucrului vândut să fie prezentă39). Pe de altă parte, garanţia nu funcţionează
chiar şi în ipoteza unei vânzări de la o piaţă la alta, când cumpărătorul a avut
posibilitatea verificării lucrului vândut (de exemplu, preluând marfa personal)40).
38)I. L. Georgescu, op. cit., p. 211; în realitate, distincţia între viciile ascunse şi cele
aparente este relativă; legislaţia comercială porneşte de la premisa că marfa primită
trebuie să fie verificată de către cumpărător; în cazul în care acesta nu a verificat -o şi
a recepţionat-o fără obiecţiuni, răspu nderea pentru vicii aparente se stinge; pentru a
opera însă această regulă, este necesar ca dobânditorul bunului să fi avut posibilitatea
de a analiza marfa; în cazul Codului comercial , se prezumă că verificar ea poate avea
loc în două zile (sau mai mult dacă circumstanţele indică o altă situaţie) – în acest sens,
v. I. N. Finţescu, Curs de drept comercial , Ed. Al. Th. Doicescu, Bucureşti, 1929, nr.
330, p. 411 şi urm.

39)În special, în situaţia în care cumpără torul nu a avut posibilitatea să preia lucrul
vândut direct de la vânzător (St. Cărpenaru, op. cit. , p. 403).

40) Ibidem, p. 403.

16. Constatarea şi denunţarea viciilor aparente trebuie să se realizeze în termen

de 2 zile de la „primire”. Termenul curge de la data predării mărfii. Denunţarea
trebuie să fie săvârşită în orice manieră aptă de a aduce la cunoştinţa vânzătorului
existenţa viciului aparent şi detalii minime legate de identificarea defectului, de
natură a permite vânzătorului să ia măsurile cuvenite reparării defectului. Este de
reţinut că, în nici un caz, cumpărătorul nu este ţinut ca în termenul de două zile să
formuleze o acţiune în justiţie, termenul în care va trebui să formuleze o asemenea
acţiune fiind cel de prescripţie extinctivă.
Termenul prevăzut de art. 70 alin. 2 C. com. are funcţia unui termen special de
garanţie. Spre deosebire de termenul de garanţie prevăzut de art. 11 din Decretul
nr. 167/1958, cel prevăzut de art. 70 alin. 1 C. com., are natura specifică a
unui termen de decădere, îndeplinind funcţiile specifice ale acestuia: în cazul în care
cumpărătorul nu îndeplineşte un act juridic (şi anume denunţarea defectului aparent)
în intervalul de 2 zile (sau în intervalul de timp prelungit după circumstanţe, conform
tezei finale a art. 70 alin. 1 C. com.), se stinge atât dreptul cumpărătorului de a
invoca garanţia de vicii aparente, cât şi obligaţia vânzătorului de garanţie pentru
aceste defecte. Evidenţa naturii acestui termen se desprinde din redactarea textului
legal: „odată acest termen expirat, cumpărătorul nu mai poate fi primit a reclama
ceva pentru viciile lucrului vândut.” (art. 70 alin. 3).
17. Cu toate că, regula reţinută de literatura de specialitate este aceea că
termenul de decădere nu poate fi suspendat sau întrerupt, legiuitorul însuşi a acordat
termenului prevăzut de art. 70 C. com. nuanţe speciale şi de excepţie. Astfel,
termenul de 2 zile s-a considerat că este susceptibil de prelungire în două ipoteze
(prevăzute de teza a doua a alin. 1 al art. 70 C. com.): când un timp mai lung este
necesar pentru analiza/verificarea mărfii (de exemplu, datorită cantităţii mari de
marfă care trebuie testată sau datorită complexităţii deosebite a acesteia etc.) sau
datorită condiţiilor speciale în care se află persoana cumpărătorului (a doua ipoteză
poate să se refere la cazul lipsei competenţei profesionale a cumpărătorului sau la
imposibilitatea obiectivă a acestuia de a verifica marfa într-un termen atât de scurt
cum ar fi cel de două zile). De fapt, cea de a doua ipoteză pare să fie asimilabilă
primei ipoteze.
18. Corelarea termenului de 2 zile prevăzut de art. 70 alin. 1 C. com. cu alte
termene de garanţie sau de prescripţie:
– cu termenele de garanţie convenţionale: dacă părţile au prevăzut un termen mai
lung sau mai scurt în care trebuie constatate viciile aparente, se va aplica acest
termen stabilit de părţi, în cadrul căruia, cumpărătorul va trebui să denunţe viciile;
bineînţeles, părţile pot stipula înlăturarea garanţiei pentru viciile aparente, o
asemenea clauză fiind funcţională; în ipoteza în care este stipulat un termen de
garanţie convenţional, termenul prevăzut de art. 70 alin. 1 nu îşi mai găseşte
aplicabilitatea. În ce priveşte termenele de garanţie prevăzute de art. 11 din Decretul
nr. 167/1958, acestea sunt în mod evident inaplicabile ipotezei desemnată de art.
70 alin. 1 C. com. deoarece ele se referă la viciile ascunse.
– cu termenele de prescripţie: garanţiei pentru vicii aparente i se aplică termenul
general de prescripţie prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 şi nu
termenele prevăzute de art. 5 din acelaşi act normativ (aplicabile doar în cazul viciilor
ascunse). În materie comercială, când cumpărătorul a denunţat viciile aparente în
termen de 2 zile (sau în termenul prelungit conform observaţiilor de mai sus), va
beneficia ulterior de un termen de prescripţie de 3 ani (calculat de la data predării)
pentru a formula acţiunea în justiţie împotriva vânzătorului41); în cazul în care
vânzătorul s-a obligat să repare defectul aparent, termenul de prescripţie curge de
la data la care acesta şi-a asumat obligaţia de a repara defectul [această promisiune
reprezintă o recunoaştere întreruptivă de prescripţie, în condiţiile art. 16 lit. a) din
Decretul nr. 167/1958]; în cazul în care nu avem de a face cu o vânzare de bunuri
provenind „din o altă piaţă” (sau ipoteze asimilate), astfel cum am arătat mai sus, nu
operează garanţia pentru vicii aparente, motiv pentru care nici nu se pune problema
vreunui termen în care ar trebui să fie invocate defectele vizibile care trebuie pur şi
simplu constatate cu ocazia verificării mărfii (act specific recepţiei)42).
41)Situaţie curioasă, dacă avem în vedere că în cazul viciilor ascunse termenul de
prescripţie poate fi de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie.

42) De aceea, este greşită observaţia conform căreia în cazul vânzării de pe aceeaşi
piaţă, vânzătorul este ţinut să aştepte acţiunea redhibitorie a cumpărătorului tot timpul
cât acestuia îi este permis să o formuleze, creându -se astfel o diferenţă de tratame nt
între vânzătorul de pe aceeaşi piaţă şi cel de pe altă piaţă, în sensul favorizării celui din
 urmă (I. L. Georgescu, op. cit., p. 212). Dimpotrivă, concluzia trebuie să fie că primul
este favorizat deoarece nu trebuie să răspundă pentru viciile aparente ; observaţia poate
fi considerată valabilă numai în privinţa viciilor ascunse.

19. În cazul în care vânzarea comercială este un act de comerţ mixt, cumpărătorul
fiind un consumator, se pune întrebarea dacă se vor mai aplica termenele de
garanţie/decădere/prescripţie din legislaţia comercială sau se vor aplica cele din
legislaţia dreptului consumului. În mod cert, se vor aplica cele din urmă, derogatorii
de la orice normă comercială şi imperative (astfel cum vom arăta în secţiunile
următoare), completate cu regulile comune în materie de prescripţie şi de termene
de garanţie.
B. Garanţia pentru vicii ascunse
20. Deoarece textul art. 70 alin. 1 C. com. se referă la garanţia de vicii aparente
în vânzările de la o piaţă la alta, ar putea persista ideea că şi garanţia de vicii ascunse
(cu termenul de 2 zile aferent pentru invocarea sa) ar opera doar în cazul vânzării de
bunuri provenind dintr-o altă piaţă, celorlalte vânzări aplicându-li-se condiţiile
generale prevăzute de art. 1352 şi urm. C. civ.
O asemenea variantă de interpretare a textului legal trebuie înlăturată pentru două
raţiuni. În primul rând, pentru că ipoteza aplicabilă garanţiei de vicii aparente –
imposibilitatea verificării bunurilor cu ocazia preluării acestora – nu are nici o
semnificaţie în privinţa viciilor ascunse care oricum nu sunt decelabile la o asemenea
verificare. Prin urmare, nu are de ce să aibă importanţă tipul de vânzare comercială
pentru aplicarea termenului de denunţare a viciilor ascunse. În al doilea rând, nu este
plauzibil ca legiuitorul să fi făcut distincţie între situaţia cumpărătorului de bunuri
dintr-o altă piaţă şi a celui de bunuri provenind de pe aceeaşi piaţă, în sensul
favorizării celui din urmă care ar beneficia de termenul comun pentru denunţarea
viciilor ascunse (stabilit după regulile de la art. 5 şi 11 din Decretul nr. 167/1958).
În concluzie, reglementarea cuprinsă în art. 70 alin. 2 şi 3 C. com. se aplică oricărei
vânzări comerciale, fără a distinge după cum este sau nu vorba de o vânzare de
bunuri de pe aceeaşi piaţă sau provenind dintr-o altă piaţă.
21. În materie comercială, se aplică regulile dreptului comun în privinţa garanţiei
pentru viciile ascunse (art. 1352 şi urm. C. civ.). Însă în privinţa termenelor
aplicabile garanţiei de vicii ascunse, trebuie să avem în vedere prevederile art. 70
alin. 2 C. com., conform cărora vânzătorul „(...) este dator să denunţe viciile ascunse
ale lucrului în cele dintâi două zile de la descoperirea lor”. Termenul este aplicabil în
cazul oricărui viciu ascuns într-o vânzare comercială, cu excepţia cazului în care
părţile sau o dispoziţie legală specială, ar prevedea un alt termen pentru invocarea
garanţiei. În completarea acestui termen, reîntâlnim termenele de prescripţie din
dreptul comun (prevăzute de art. 5 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958).
22. Natura termenului este aceeaşi cu cea prevăzută de alin. 1 al art. 70, adică
aceea de termen de decădere, numai că, acest termen nu poate fi prelungit în
situaţiile de excepţie la care se referă art. 70 alin. 1 şi, spre deosebire de termenul
prevăzut de alin. 1 al art. 70 începe să curgă de la data descoperirii defectelor şi nu
de la data predării. Termenul poate fi modificat convenţional, în mod explicit43) sau
implicit44). Calculul termenului se va face după regulile prevăzute de Codul de
procedură civilă45).
 43)
Prin prevederea unui termen mai lung sau mai scurt pentru denunţarea viciului (Cas.
III, dec., nr. 76/1919, în Culegere de practică judiciară în materie comercială, 1916 -
1947, vol. II, Ed. Lumina Lex, pp. 186 -187 – în continuare CD 1916 -1947).

44) Atunci când, de exemplu, părţile stabilesc modalitatea concretă de constatare a

viciilor ascunse, termenul prevăzut de art. 70 alin. 2 C. com., nu se aplică (Cas. III, dec.
nr. 258/1938, în CD 1916 -1947, p. 187).

45) Cas. III, dec. nr. 202/1927, în CD 1916-1947, p. 187.

În interiorul termenului de 2 zile de la data descoperirii (constatării) viciilor

ascunse ale lucrului vândut, cumpărătorul are obligaţia de a denunţa viciile constatate
(de a le semnala, notifica vânzătorului), sub sancţiunea stingerii dreptului de a invoca
garanţia de vicii ascunse şi a stingerii obligaţiei corelative de garanţie46). Termenul
de două zile începe să curgă, nu de la data predării (cum se întâmplă în cazul viciilor
aparente) ci de la data „descoperirii” viciului ascuns. În intervalul de timp prevăzut,
cumpărătorul este obligat să denunţe viciul ascuns, în aceleaşi condiţii cu cele
stabilite mai sus pentru forma denunţării pentru viciile aparente.
46)Aprecierea momentului de început al termenului de două zile este relati vă, fiind
subordonată exigenţelor probării descoperirii viciilor. Pe de altă parte, deşi termenul nu
este susceptibil de prelungire, aprecierea denunţării viciilor ascunse trebuie făcută
circumstanţiat. De exemplu, trebuie admis că, iniţierea unei procedur i de constatare a
calităţii mărfurilor (convenţională sau judiciară) poate duce la amânarea momentului de
început a curgerii termenului.

23. Garanţiei de vicii ascunse din vânzarea comercială i se aplică termenele de

prescripţie de 6 luni (când vânzătorul este inocent) sau de 3 ani (când vânzătorul a
ascuns viciile cu rea-credinţă)47), prevăzute de art. 3 şi 5 din Decretul nr. 167/1958,
iar aceste termene încep să curgă conform regulii prevăzute de art. 11, de la data
descoperirii viciului.
47)În materie, este de reţinut că stabilirea bunei sau relei -credinţe a vânzătorului
profesionist este o chestiune serios discutată în literatura de specialitate (pentru detalii
cu privire la această controversă, v. P. Coëff ard, op. cit., nr. 64 şi urm., p. 39 şi urm.).

Se pune întrebarea dacă, între termenul de 2 zile şi termenele de garanţie

prevăzute de art. 11 din Decretul nr. 167/1958 există incompatibilitate? În opinia
noastră, cele două termene îşi găsesc ambele aplicarea, în sensul că, pentru
invocarea garanţiei de vicii ascunse, este necesar ca defectele să se fi manifestat în
termenul de garanţie (care în materie comercială nu poate să fie decât de 1 an, cel
prevăzut de art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 167/195848)), să fie invocate în termenul
de prescripţie extinctivă (de 3 ani sau 6 luni49)) şi în plus, să fie denunţate în termen
de 2 zile de la descoperirea/constatarea lor de către cumpărător. În cazul în care
părţile prevăd un termen de garanţie convenţional rezumându-se la modificarea
duratei celui prevăzut în Decretul nr. 167/1958, raportul dintre termenul de
garanţie şi cel prevăzut de art. 70 alin. 2 C. com. ar trebui să fie acelaşi, în sensul
că, pentru viciile manifestate în cadrul termenului de garanţie este necesară
denunţarea în termenul de două zile. Dacă însă părţile adaugă la garanţiei şi condiţii
complementare, este posibilă înlăturarea termenului prevăzut de art. 70 alin. 2 C.
com. De exemplu, în cazul în care vânzătorul îşi asumă garantarea bunei funcţionări
a bunului vândut pe o durată determinată50).
 48)
În măsura în care se admite că vânzările -cumpărările de im obile pot avea şi ele o
natură co-mercială, este aplicabil şi termenul de garanţie prevăzut de art. 11 alin. 2 din
Decretul nr. 167/1958.

49)Care curg de la data descoperirii viciilor ascunse dar nu mai târziu de expirarea
termenului de garanţie.

50) CAB, sent. nr. 163/27 noiembrie 1998, în RDC nr. 5/1999, p. 131 şi urm., unde se
afirmă: „Or, potrivit unei interpretări constante, denunţarea este lipsită de finalitate şi
deci, cumpărătorul este exonerat or i de câte ori vânzătorul îşi asumă obligaţia de a
răspunde pentru buna funcţionare a lucrului vândut pe timp determinat. Răspunderea lui
subzistă pentru toată această perioadă, indiferent dacă cumpărătorul i -a notificat sau nu
existenţa viciilor în termenu l legal de 2 zile.”

Pe de altă parte, termenul draconic de 2 zile, este posibil să nu îşi găsească nici o
aplicare practică şi să fie aplicabile doar termenele generale de garanţie
convenţională sau de prescripţie, deoarece, prezenţa termenului scurt de două zile
este subordonată unei exigenţe de probă: dovada momentului descoperirii viciilor de
către cumpărător. În cazul în care această probă nu poate fi produsă de către
vânzător, se vor aplica termenele generale: termenul general de un an pentru
manifestarea lor (care poate fi înlocuit cu un termen convenţional) şi încă un termen
de prescripţie de 6 luni sau 3 ani pentru invocarea viciilor în cadrul unei acţiuni în
justiţie.
V. Termene în materie de vânzare-cumpărare internaţională
24. În această secţiune ne propunem să facem o scurtă sinteză a termenelor
aplicabile în materia conformităţii, în cadrul contractelor comerciale de vânzare-
cumpărare internaţională. Perspectiva de analiză a acestora este însă tributară
concepţiilor din dreptul intern, deşi tentativele de codificare internaţională sunt
rezultatul unor confruntări venite din sisteme cu ideologii diferite. Credem că soluţia
adoptată este necesară pentru o corectă înţelegere a materiei la care ne referim.
Analiza care urmează se rezumă la intenţiile de codificare internaţională, motiv
pentru care am reţinut ca subiect de studiu acel corpus normativ care poate
reprezenta dreptul comun în contextul unui contract de vânzare-cumpărare
comercială internaţională. De aceea, am vizat pentru această sinteză Convenţia
Naţiunilor Unite de la Viena privind vânzarea internaţională de mărfuri (CVIM) din
anul 1980 (A), Convenţia Internaţională de la New-York din anul 1974 privind
prescripţia în materia contractelor de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri
(Convenţia de la New-York) adiţional uneori al primului instrument (B), precum şi
Principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale internaţionale (Principiile
Unidroit) adoptate sub egida Institutului Internaţional pentru unificarea dreptului
privat, în anul 199451) (C).
51)Vom utiliza cea de a 3 -a ediţie, cunoscută sub numele de „Principiile UNIDROIT 2004”
(pentru versiunea în limba română, v. traducerea de M. Ene şi L. Oprea, Ed. Minerva,
Bucureşti, 2006, cu prefaţă de E. Vasiliu). Deşi textele Princip iilor Unidroit se referă în
general la obligaţiile izvorâte din contracte, creaţia lor datorându -se intenţiei de a forma
un drept comun al contractelor, credem că este binevenită o analiză sumară a textelor
aferente prescripţiei extinctive, aplicabile even tual şi garanţiei de conformitate.

A. Convenţia de la viena
 25. Convenţia de la Vina a fost ratificată de statul român fără rezerve prin Legea
nr. 24/1991 pentru aderarea României la Convenţia Naţiunilor Unite asupra
contractelor de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri52). În materie de
neconformitate a mărfurilor (cap. 2, secţiunea a II-a, „Conformitatea mărfurilor şi
drepturile sau pretenţiile terţilor”, art. 35-44), CVIM cuprinde o determinare
complexă a dimensiunii temporale a garanţiei de conformitate. Sediul materiei îl
constituie art. 38 şi 39 CVIM, care se referă la 3 termene speciale cu implicaţii
deosebite în materie: termenul de examinare a mărfurilor (art. 38.1-38.3), termenul
de invocare a neconformităţii (art. 39.1) şi termenul maximal de invocare a
neconformităţii (art. 39.2).
52) Publicată în M. Of. nr. 54 din 19 martie 1991.

a. Termenul de examinare a mărfurilor

26. Reglementare. Conform art. 38.1 CVIM: „Cumpărătorul trebuie să
examineze mărfurile sau să le supună examinării într-un termen cât se poate mai
scurt, ţinând seama de împrejurări”. Acest paragraf instituie regula generală în
materie, stabilind că verificarea mărfurilor trebuie să aibă loc într-un termen scurt de
la predarea acestora către cumpărător. Următoarele două paragrafe ale art. 38 se
referă la situaţiile speciale în care examinarea mărfii poate fi amânată până la un
moment ulterior (ipotezele transportului, redirecţionării respectiv reexpedierii
imediate).
27. Regula generală. În principiu, termenul de verificare a mărfurilor curge de
la data preluării acestora de către cumpărător. În concepţia CVIM nu este prezentă
ideea de recepţie, cu efectele de agreare parţială pe care aceasta le produce faţă de
garanţia de conformitate53). Motiv pentru care, se consideră că, termenul de verificare
curge de la data la care cumpărătorul a avut în mod rezonabil posibilitatea de a
examina marfa. Această posibilitate rezonabilă există în primul rând, începând cu
momentul livrării mărfii către cumpărător, cu semnificaţia de predare efectivă, adică
materială, a mărfii54).
53) În cazul în care cumpărătorul decide să refuze marfa, el are totuşi obligaţia de a o
conserva în beneficiul vânzătorului, conform art. 86 CVIM, fără ca această preluar e să
fie considerată o acceptare a mărfii (L. DiMatteo, L. J. Dhodge, S. Greene, V. G. Maurer,
M. A. Pagnattaro, International Sales Law. A critical Analysis of CISG Jurisprudence ,
Cambridge University Press 2005, p. 77).

54) Aceasta este interpretarea dat ă de doctrina şi jurisprudenţă art. 38.1 CVIM. V., cu
titlu exemplificativ: P. Schlechtriem, I. Schwenzer, Commentary on the UN Convention
on the International Sale of Goods (CISG), Oxford University Press 2005, p. 450 urm.;
Fr. Ferrari, Contrat de vente i nternationale. Applicabilité et applications de la
Convention de Vienne sur les contrats de vente internationale de marchandises , Helbing
& Lichtenhahm, Bruylant, Basel, 2005, p. 161.

28. Reguli speciale. Aceste reguli sunt incidente în acele ipoteze în care
cumpărătorul nu a avut posibilitatea rezonabilă55) de a examina marfa cu ocazia
desesizării vânzătorului de mărfuri, respectiv predării lor către cumpărător şi sunt
prevăzute de art. 38.1 şi 38.2 CVIM.
OG Kanton Luzern, 94 SJZ 515 – 18, 30 noiembrie 1998, apud L. DiMatteo, L. J.
55)

Dhooge, S. Greene, V. G. Maurer, M. A. Pagnattaro, op. cit., p. 81.

 Termenul de transport nu este luat în considerare la calculul termenului de
verificare, decât atunci când cumpărătorul şi-a asumat transportul şi condiţiile de
transport permit verificarea mărfii56), acesta fiind motivul pentru care art. 38.2
prevede că examenul mărfii poate fi amânat până la ajungerea mărfii la destinaţie,
când contractul implică un transport al acesteia, cu condiţia ca vânzătorul să fi
cunoscut sau sa fi avut posibilitatea de a cunoaşte redirecţionarea sau reexpedierea
mărfii către un cumpărător subsecvent. În completarea acestei idei, se poate spune
că momentul iniţial al curgerii termenului de verificare, poate fi amânat cu termenul
de transport. Din punct de vedere practic, această situaţie se poate imagina atunci
când: transportul este în sarcina vânzătorului; cumpărătorul revinde marfa,
deturnând-o de la destinaţia iniţială către un alt cumpărător, pe parcursul
transportului; cumpărătorul revinde marfa şi o reexpediază imediat către un al
cumpărător, fără să o examineze etc. (ipoteze sugerate de analiza art. 38.3). Toate
aceste ipoteze posibile stau însă sub semnul rezonabilităţii, în sensul că, invocarea
transportului nu este o apărare imbatabilă pentru amânarea termenului de verificare,
astfel cum o dovedeşte o bogată jurisprudenţă în materie57). Rezonabilitatea este
impusă chiar de CVIM care prevede că amânarea curgerii termenului de verificare se
realizează numai dacă vânzătorul a cunoscut sau trebuia să cunoască posibilitatea
redirecţionării/reexpedierii mărfii în momentul încheierii contractului (art.
38.3)58) sau când cumpărătorul nu a avut în mod rezonabil posibilitatea de a examina
marfa (art. 38.3)59). Din reglementarea generală cuprinsă în art. 38, s-a dedus că
regulile speciale cuprinse în paragrafele 2 şi 3 sunt, de fapt, ipoteze curente care
trebuie avute în vedere la calculul termenului de examinare, dar nu constituie
singurele ipoteze în care se poate ajunge la o amânare a examinării. Concluzia sumar
– este aceea că amânarea examinării (înţeleasă şi ca prelungire a termenului de
examinare) poate avea loc în toate acele situaţii în care ea poate fi considerată
rezonabilă.
56)B. Audit, La vente internationale de marchandises. Convention des Nations -Unies du
11 avril 1980, LGDJ, Paris, 1990, nr. 105, p. 103.

57)Pentru o asemenea ipoteză, v.: Chicago Prime Packers, Inc. vs. Northam Food
Trading Co, U. S. District Court, North District, Illinois, East Div., nr. 01 C 4447,
28.05.2003, în Unilex sau Pretura di Locarno -Campagna, nr. 6252, 27.04.1992, în
http://www.unilex.info (în continuare Unilex).

58)V. Heuzé, La vente internationale de marchandises. Droit uniforme , LGDJ, Paris,

2002, nr. 306, p. 268; L. DiMatteo, L. J. Dhooge, S. Greene, V. G. Maurer, M. A.
Pagnattaro, op. cit., Cambridge University Press 2005, p. 76; OLG, Saarbrücken, 1 U
69/92, 13 ianuarie 1993,
http://www.cisg.law.pace.edu/cisg/wais/db/cases/930113g1.html; pe de altă parte, chiar
dacă dreptul de a denunţa necon formitatea mărfii revine cumpărătorului final, orice
întârziere în examinarea ei poate fi imputată cumpărătorului primar şi constituie motiv
de invocare de către vânzător a nerespectării termenului de denunţare prevăzut de art.
38 CVIM – OLG München, 7 U 3 758/94, 8 februarie 1995,
http://www.cisg.law.pace.edu/cisg/wais/db/cases2/950208g4.html.

59)Incluzându-se în această situaţie şi ipoteza în care cumpărătorul, pentru a examina

marfa ar fi nevoit să dezambaleze marfa şi ar fi obligat ulterior la cheltuiel i semnificative
cu reambalarea acesteia în vederea reexpedierii (B. Audit, op. cit., p. 104).
 29. Lungimea termenului de examinare a mărfii. Exprimarea art. 38.1 în
această privinţă („într-un termen cât se poate mai scurt, ţinând seama de
împrejurări”) a dat naştere unor interpretări diferite60).
Pentru discuţii, v. S. Kruisinga, (Non-)conformity in the 1980 UN Convention on
60)

Contracts for the International Sale of Goods: a uniform concept? , Intersentia, Antwerp -
Oxford-New-York 2004, p. 70 şi urm.

Lungimea termenului depinde de circumstanţe obiective (cum ar fi: complexitatea

obiectului vânzării, necesitatea instalării sau punerii sale în funcţiune, cantitatea,
modalitatea împachetării mărfii61) etc.) şi subiective (legate de situaţia specială a
cumpărătorului şi de competenţa sa profesională62)). Unii autori au criticat
aplicabilitatea circumstanţelor subiective, pe motiv că, reţinerea tuturor acestora,
generează o interpretare neuniformă a Convenţiei. Pentru acest motiv, s-a sugerat
doar reţinerea circumstanţelor rezonabile care ţin de situaţia cumpărătorului. În
această optică, oglindită de altfel şi de jurisprudenţă, este nefiresc să se reţină boala
cumpărătorului sau greva în cadrul întreprinderii sale (circumstanţe pur subiective)
ca motive de prelungire a termenului de verificare, dar este firesc să se reţină
circumstanţele legate de capacitatea cumpărătorului de a analiza marfa primită (cum
ar fi dimensiunea redusă a întreprinderii sale63) care nu permite o verificare imediată
a unei cantităţi mari de marfă sau nefamiliarizarea cumpărătorului cu marfa
primită64)).
61) Fr. Ferrari, op. cit., p. 159 şi urm.

62)Bunăoară, cumpărătorul unei instalaţii complexe dintr -un oraş izolat aflat într -o ţară
în curs de dezvoltare, trebuie să beneficieze de un termen mai lung de verificare a
mărfurilor decât un cumpărător al aceleiaşi instalaţii aflat într -un mare oraş industrial
care permite accesul la tehnologia curentă de verificare a mărfii (A. M.
Garro, Reconciliation of Legal Traditions in the U.N. Convent ion on Contracts for the
International Sale of Goods , nr. 23, apud L. DiMatteo ş.a., op. cit., p. 78, nota 19).

63)În acest sens, Curtea Supremă a Austriei, 14 ianuarie 2002, http://www.cisg -

online.ch/cisg/urteile/643.htm (rezumat).

64)
U.S. District Court Michigan, Shuttle Packaging Sys. Vs. Jakob Tsonakis, INA, S.A.,
No. 1:01-CV-691, 2001, apud L. DiMatteo ş.a., op. cit., p. 79.

Flexibilitatea de care dau dovadă anumite instanţe şi majoritatea autorilor nu este

împărtăşită de întreaga jurisprudenţă. Dimpotrivă, majoritatea soluţiilor instanţelor
(şi mai cu seamă, a celor germane), atestă rigiditate în reţinerea circumstanţelor
speciale care ar duce la prelungirea termenului de examinare65). Mai mult, unele
instanţe au impus termene specifice pentru îndeplinirea îndatoririi de examinare a
mărfii: imediat, scurte sau foarte scurte în materie de marfă perisabilă şi termene
mai lungi în materie de bunuri complexe66).
65)Orientare care pare să fie tributară textului art. 38 LUVI care prevedea un „termen
scurt” pentru examinarea mărfii. Renunţarea la sintagma menţionată în noul text al
CVIM, ar trebui să ducă la o altă concluzie legată de aplicarea termenului – mai flexibilă.
Pentru un comentariu critic al jurisprudenţei, v. Fr. Ferrari, op. cit., p. 159 şi urm.

66) Jurisprudenţa pe această temă este abundentă. Ne rezumăm să facem trimitere la

comentariile din literatura de specialitate: C. W itz, Les premieres applications
jurisprudentielles du droit uniforme de la vente internationale (Convention des Nations
Unies du 11 avril 1980) , LGDJ, Paris, 1995, p. 85 şi urm.
 30. Natura juridică a termenului de examinare a mărfii. Din perspectiva
naţională, nu există o categorie similară pentru calificarea acestui termen. În primul
rând, nu l-am putea numi termen de decădere deoarece CVIM nu prevede nicio
sancţiune explicită pentru nerespectarea sa (v. infra nr. 31). Termenul de examinare
are rolul de a-l constrânge pe cumpărător să se comporte diligent şi să analizeze cu
responsabilitate marfa primită.
Pe de altă parte, art. 38 este considerat supletiv, în sensul că părţile pot deroga
de la regulile impuse de el, prin clauze contractuale. Părţile pot stabili termene exacte
de examinare a mărfii şi de notificare a neconformităţii (derogarea nu îşi are rostul
decât în contextul unei clauze care se referă la ambele termene, de verificare,
respectiv denunţare a neconformităţii). De regulă, instanţele au reţinut că o
asemenea clauză trebuie să excludă neîndoielnic aplicabilitatea art. 38-39 din CVIM
pentru ca efectul derogatoriu să se producă67).
67) L. DiMatteo ş.a., op. cit., p. 83.

31. Există o sancţiune a nerespectării termenului de examinare a

mărfii? În literatura de specialitate, s-a subliniat că examinarea la care face referire
art. 38 CVIM nu este o obligaţie propriu-zisă, a cărei neexecutare să atragă efectele
specifice acestei neexecutări (cum ar fi posibilitatea celeilalte părţi de a cere
rezoluţiunea contractului, de a invoca excepţia de neexecutare etc.), ci este mai puţin
de atât, o îndatorire care ţine de diligenţa cumpărătorului şi are efecte specifice în
aprecierea situaţiei sale68) servind la pregătirea denunţării neconformităţii, conform
art. 39 alin. 1 CVIM.
68)Pentru această observaţie, v. F. Enderlein, D. Maskow, op. cit., p. 154 („...is not really
an «obligation» of the buyer, but rather a burden to examine the goods within a short
time.”).

Aşadar, cumpărătorul poate să nu examineze marfa. Dacă aceasta este fără

defecte, atunci nici examinarea nu mai are vreo importanţă. Dacă însă aceasta
prezintă defecte care ar fi putut fi constatate cu ocazia verificării care nu a fost
înfăptuită, cumpărătorul pierde dreptul de a mai invoca defectele aparente ale
mărfii69). Pierderea dreptului de a invoca neconformitatea aparentă este de natură
obiectivă: defectul trebuie semnalat în termen scurt de la constatare sau de la data
la care trebuia constatat, or lipsa verificării nu permite constatarea. Lipsa verificării
nu produce însă nici un efect cu privire la eventualele defecte ascunse care pot fi
invocate independent de verificare, exclusiv în condiţiile art. 39 CVIM. Pe de altă
parte, lipsa verificării nu împiedică pe cumpărător să denunţe defectele aparente (sau
defectele ascunse) de care a luat cunoştinţă pe altă cale, dacă respectă condiţiile
prevăzute de art. 39 CVIM70).
69)De unde se deduce că, totuşi, CVIM face implicit distincţia între vicii aparente
(constatabile în perioada verificării) şi vicii ascunse (nerelevabile în cadrul verificării).
În acest sens F. Enderlein, D. Maskow, op. cit., p. 155.

70) F. Ferrari, op. cit., p. 156.

Pentru a sintetiza efectele termenului de examinare, vom reţine că:

– nerespectarea termenului nu presupune o sancţiune explicită;
 – sancţiunea implicită a neexaminării în termen este pierderea dreptului
cumpărătorului de a invoca defectele aparente ale mărfii; această sancţiune nu
operează însă în virtutea termenului prevăzut de art. 38 CVIM, ci în virtutea celui
prevăzut de art. 39.1 CVIM;
– în esenţă, sancţiunea implicită a neexaminării în termen este posibilitatea mai
largă pentru vânzător de a invoca momentul alternativ de la care începe să curgă
termenul de denunţare a neconformităţii şi anume data la care, conform art. 39.1
CVIM, cumpărătorul ar fi trebuit să cunoască defectul71). Prezumţia cunoaşterii
defectului aparent rezultă din expirarea termenului de examinare.
71) În acest sens, OLG Oldenburg, nr. 12 U 40/0, 05.12.2000, în Unilex.

b. Termenul de denunţare a neconformităţii

32. Reglementare. Conform art. 39.1 CVIM: „Cumpărătorul este decăzut din
dreptul de a se prevala de o lipsă de conformitate dacă nu o denunţă vânzătorului,
precizând natura defectului, într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care
l-a constatat sau ar fi trebuit să îl constate.”
33. Regula aplicabilă. Din analiza textului de mai sus, rezultă că dreptul
cumpărătorului de a invoca neconformitatea (şi implicit dreptul său de a solicita
aplicarea remediilor acestei neexecutări din partea vânzătorului), se stinge72) (se
pierde), dacă lipsa de conformitate, nu este notificată (denunţată) vânzătorului, într-
o manieră specifică (cu indicarea precisă a defectului) şi într-un termen rezonabil
care curge de la data la care cumpărătorul a constatat defectul sau trebuia să îl
constate.
72)Traducerea românească a textului vădeşte intenţia de a califica terme nul conform
tradiţiei în materie (similar versiunii franceze a Convenţiei). În art. 39.1 CVIM se
vorbeşte chiar de decăderea cumpărătorului din dreptul de a invoca neconformitatea, în
timp ce versiunea engleză se referă la pierderea acestui drept („the buy er looses the
right to ...”).

Termenul de denunţare a neconformităţii poate fi în strânsă legătură cu termenul

de examinare a mărfii. Această legătură este prezentă atunci când avem de a face
cu o neconformitate aparentă, pentru care momentul de început al curgerii
termenului de invocare a defectului curge de la data expirării termenului de
examinare. În privinţa defectelor neaparente (ascunse), corelaţia cu termenul de
examinare nu mai trebuie reţinută însă, verificarea nefiind aptă să dezvăluie
neconformitatea neaparentă.
34. Lungimea termenului. Criteriul de stabilire a lungimii termenului de
denunţare este din nou rezonabilitatea (după modelul deja analizat în aplicarea art.
38.1 CVIM). În principiu, la determinarea sa, trebuie să se ţină seama de aceleaşi
circumstanţe obiective73) şi subiective pe care le-am indicat mai sus.
73) Între care transportul mărfii sau redirecţionarea acestora în cursul transportului
(jurisprudenţa se dovedeşte strictă, reţinând aceleaşi condiţii pentru amânarea curgerii
termenului de denunţare ca şi pentru amânarea curgerii termenului de examinare a
mărfii: de exemplu, cumpărătorul nu beneficiază de nici o amânare a curgerii termenului
de denunţare a neconformităţii dacă a avut posibilitatea rezonabilă de a examina marfa,
chiar dacă livrarea include redirecţionarea mărfii către un cumpărător subsecvent – OG
Lucerna, 8 ianuarie 1997, nr. 11 95 123/357/97, http://www.cisg.law.
pace.edu/cisg/wais/db/cases2/ 970108s1.html.).
 Stabilirea lungimii termenului după regula art. 39.1 CVIM este o chestiune extrem
de delicată care a generat o jurisprudenţă extrem de neuniformă în materie74). Deşi,
în principiu se ţine seama de o serie de circumstanţe, disparităţile de opinie ale
instanţelor naţionale sunt evidente75).
74) O jurisprudenţă impr esionantă atât prin numărul de soluţii, cât şi prin diversitate
reţine atenţia: imediat pentru flori (OLG Saarbrucken, 3 iunie 1998, nr. 703/97,
http://www.cisg.law. pace.edu/ cisg/wais/db/cases2/980603g1.html.), 7 până la 14 zile
pentru jachete din piele (HG Zurich, 30 noiembrie 1998, nr. 930634/O,
http://www.cisg.law. pace.edu/cisg/wais/db/cases2/981130s1.html.); 8 zile pentru o
livrare de plastic granulat (OLG Munchen, 8 februarie 1995, nr. 703/97,
http://www.cisg.law. pace.edu/cisg/wais/db/cases2/950208 g4.html.) etc.

75)Trebuie remarcată tendinţa extrem de restrictivă a instanţelor germane, uneori

justificată de natura mărfurilor (de exemplu, atât examinarea cât şi denunţarea
neconformităţii florilor livrate unui cumpărător german de către un vânzător i talian,
trebuie făcută imediat – OLG Saarbrucken, 3 iunie 1998, nr. 703/97, http://www.cisg.law.
pace.edu/cisg/wais/db/cases2/980603g1.html – soluţie care trebuie reţinută ca fiind
corectă), alteori, atât de restrictivă încât înlătură ideea de termen rezon abil (de exemplu,
denunţarea neconformităţii pantofilor livraţi de către un vânzător italian unui cumpărător
german, trebuie făcută în ziua următoare celei în care s -a făcut predarea mărfii – LG
Aachen, 3 aprilie 1990, nr. 41 O 198/89, http://www.cisg.law.
pace.edu/cisg/wais/db/cases2/ 900403g1.html – soluţie care pare prea radicală).

35. Calculul termenului. Pentru calculul termenului, art. 39.1 CVIM, similar unor
texte din dreptul nostru instituie două momente posibile de începere a cursului
termenului (momente alternative), un moment subiectiv – data la care cumpărătorul
a cunoscut efectiv lipsa de conformitate a mărfii, respectiv un moment obiectiv
(determinabil de către instanţe) – data la care cumpărătorul ar fi trebuit să cunoască
lipsa de conformitate.
Pentru determinarea momentului obiectiv, instanţele atestă reţinerea a numeroase
circumstanţe. În primul rând, dacă este vorba de o neconformitate aparentă,
momentul obiectiv se stabileşte ţinându-se seama de expirarea termenului de
examinare a mărfii. În toate cazurile care generează prelungirea termenului de
examinare conform art. 38.2 şi 3 CVIM, avem de a face şi cu o amânare a curgerii
termenului rezonabil de denunţare a neconformităţii prevăzut de art. 39.1
(reexpedierea imediată, redirecţionarea în cursul transportului sau transportul în
sine, toate fără posibilitatea rezonabilă a cumpărătorului de a analiza marfa). O altă
circumstanţă este utilizarea subsecventă a mărfii (dată la care este posibilă decelarea
anumitor defecte76)) sau incorporarea acesteia într-un alt produs final.
76) L. DiMatteo ş.a., op. cit., p. 88.

36. Natura juridică a termenului. Ca natură juridică, termenul de denunţare a

neconformităţii este în mod evident un termen de decădere. Neexercitarea dreptului
de denunţare a defectelor într-un anumit interval de timp, atrage pierderea dreptului
însuşi la expirarea termenului şi stingerea obligaţiei de garanţie.
Art. 39.1 CVIM, asemeni majorităţii dispoziţiilor din Convenţie, are o natură
supletivă77), părţile putând deroga de la regulile cuprinse în text, în mod explicit sau
implicit. Derogarea expresă se poate realiza prin instituirea unui termen contractual
de verificare şi denunţare. Pentru ca derogarea să fie considerată efectivă, trebuie ca
părţile să indice limpede intenţia lor şi să fi fost conştiente de aplicabilitatea
Convenţiei în materie78). Asemenea derogări sunt adesea prezente în relaţiile
contractuale79). Derogarea implicită constă în apelul la termenele curente stabilite
implicit anterior între părţi (adică obişnuinţa comercială în materie sau obiceiul
prestabilit între părţi), graţie unor relaţii contractuale anterioare şi de durată sau de
obiceiul comercial aplicabil pe o anumită piaţă80).
77) F. Ferrari, op. cit., p. 164.

78)OG Lucerna, 8 ianuarie 1997, nr. 11 95 123/357, http://www.cisg.law.

pace.edu/cisg/wais/db/cases/ 970108s1.html.

79)OLG Munchen, 11 martie 1998, nr. 7 U 4427/97, http://www.cisg.law.

pace.edu/cisg/wais/db/cases2/ 980311g1.html.

80)A se vedea F. Ferrari, op. cit., p. 164. De fapt, această aşa-numită derogare implicită
nu reprezintă decât o circumstanţă menită să stabilească un termen corect pentru
denunţarea neconformităţii, circumstanţă reţinută adesea de instanţele naţionale în
aplicarea Convenţiei, în vederea determinării termenului de d enunţare (OLG
Saarbrucken, 13 ianuarie 1993, nr. 1 U 69/92, în Unilex, care se referă la aplicarea
uzanţelor comerciale existente în industria producătorilor de uşi.

37. Sancţiunea nerespectării termenului de denunţare.

Excepţii. Nedenunţarea neconformităţii în termenul rezonabil de la data descoperirii
neconformităţii, atrage decăderea cumpărătorului din dreptul de a invoca remediile
juridice pentru neconformitate. Aşadar, cumpărătorul pierde dreptul de a solicita
daune-interese (conform art. 45 CVIM), de a solicita înlocuirea sau repararea
(conform art. 46.2 şi 46.3 CVIM), de a reduce preţul (conform art. 50 CVIM),
respectiv de a rezoluţiona contractul (conform art. 49 CVIM).
O primă excepţie de la regula instituită de art. 39.1 CVIM: sancţiunea decăderii nu
operează, deşi cumpărătorul nu a denunţat în termen rezonabil defectul, dacă, în
momentul vânzării, vânzătorul cunoştea existenţa neconformităţii (sau nu putea să o
ignore) şi a ascuns-o cumpărătorului (conform art. 40 CVIM)81).
81)Aplicarea acestei excepţii care are valoarea unei sancţiuni a comportamentului
neloial al vânzătorului, îşi găseşte frecvent aplicare în practica judiciară. Cu titlu de
exemplu, într-o hotărâre s -a reţinut excepţia în ipoteza vinului îndoit cu apă de către un
vânzător italian şi livrat ca atare unui cumpărător german, între altele şi pentru că
verificarea lipsei unui amestec a vinului cu apa, nu este curentă în industria vinurilor,
comportamentul neloial al vânzătorului fiind patent (LG Trier, 12 octombrie 1995, nr. 7
HO 78/95, http://www.cisgw3.law. pace.edu/cisg/wais/db/cases2/ 951012g1.html); unii
autori (în special, cei de drept continental) apreciază că această excepţie este o aplicare
a principiului bunei -credinţe care ar fi una dintre sursele funcţionale ale CVIM (pent ru o
analiză extrem de interesantă a acestei chestiuni, v. G. Bell, How the fact of Accepting
Good Faith as a General Principle of the CISG Will Bring More Uniformity , în Pace
International Law Review 2005 -2006, p. 3 urm., dar mai cu seamă p. 18, unde este
enumerat art. 44 CVIM între posibilele aplicaţii ale principiului bunei -credinţe).

A doua excepţie de la regulă, o constituie scuza rezonabilă a cumpărătorului

(conform art. 44 CVIM) de a nu fi denunţat în termenul rezonabil neconformitatea.
Excepţia a generat numeroase critici din partea unor autori de prestigiu82), pe motiv
că îi lipseşte claritatea cu care ar fi trebuit să fie redactată o excepţie. În practică,
instanţele nu s-au dovedit însă foarte generoase în aplicarea acestei excepţii, astfel
încât, pericolul sugerat de critici a fost evitat83). Pe de altă parte, scuza rezonabilă nu
este o excepţie absolută, deoarece, astfel cum rezultă din prevederile art. 44,
cumpărătorul are dreptul numai la anumite remedii (reducerea preţului sau daune-
interese exceptând câştigul nerealizat) neputând însă solicita rezoluţiunea.
 82)
P. Schlechtriem, I. Schwenzer, p. 4544.

83)De exemplu, s-a reţinut ca fiind o scuză rezonabilă concluzia falsă a verificării mărfii
furnizată de un organism neutru cu atribuţii în mate rie - ICC Arbitration, iunie 1999, nr.
9187, http://www.cisg -online.ch/cisg/urteile/705.htm (rezumat).

c. Termenul maxim de denunţare a neconformităţii

38. Reglementare. Conform art. 39.2 CVIM: „În toate cazurile, cumpărătorul
este decăzut din dreptul de a se prevala de o lipsă de conformitate, dacă nu o denunţă
cel mai târziu într-un termen de 2 ani, calculat de la data la care mărfurile i-au fost
remise în mod efectiv, exceptând cazul în care acest termen ar fi incompatibil cu
durata unei garanţii contractuale.”
39. Regula aplicabilă se deduce cu claritate din interpretarea art. 39.1 şi art. 39.2
CVIM: în principiu, denunţarea neconformităţii se face în termen rezonabil de la data
descoperirii lipsei de conformitate (respectiv data la care trebuia descoperită) – art.
39.1 CVIM, dar nu mai târziu de doi ani de la data remiterii efective a mărfurilor către
cumpărător, chiar dacă defectul se manifestă după data expirării termenului de 2 ani
– art. 39.2 CVIM84).
84)Ocazie cu care trebuie să remarcăm că termenul funcţionează diferit faţă de
termenele legale de garanţie prevăzute de art. 11 din Decretul nr. 167/1958 .

40. Calculul termenului. Termenul curge de la momentul „predării efective” a

mărfii către cumpărător. Aşadar, deşi în alt context Convenţia utilizează termenul de
livrare (care are conotaţii multiple), de această dată, s-a optat pentru o determinare
precisă a momentului de pornire a termenului şi anume – data predării materiale a
mărfii către cumpărător – indiferent dacă acesta a avut sau nu posibilitatea rezonabilă
de a o examina şi indiferent dacă marfa a fost reexpediată sau redirecţionată în timpul
transportului, fără a fi examinată între timp85).
85) B. Audit, op. cit., p. 105, nr. 107.

41. Natura juridică a termenului şi sancţiunea nerespectării sale. Dincolo

de orice discuţie, raportat la terminologia din dreptul nostru, termenul prevăzut de
art. 39.2 CVIM este un termen de decădere, nesusceptibil de întrerupere sau
suspendare. Dacă în intervalul de doi ani de la data remiterii efective a mărfii, nu a
fost denunţată lipsa de conformitate (constatată sau neconstatată), cumpărătorul
pierde dreptul de a pretinde aplicarea remediilor pentru neconformitate (prevăzute
de art. 45, 46.2, 46.3, 50, respectiv 49 CVIM). Deci efectul neîndeplinirii actului de
denunţare a neconformităţii în termenul maximal de 2 ani este identic cu cel al
nerespectării termenului rezonabil de denunţare prevăzut de art. 39.1 CVIM.
Desigur, termenul de 2 ani este posibil să nu aibă nici o relevanţă, în condiţiile în
care, decăderea poate opera anterior expirării termenului ca urmare a aplicării
termenului din paragraful 1 al art. 39.
Deşi este un termen de decădere, norma care îl reglementează este din nou
supletivă, astfel încât părţile pot stipula termene superioare sau inferioare maxime
de invocare a neconformităţii. De altfel, o astfel de derogare este imperios necesară
în cadrul anumitor categorii de produse, astfel cum vom vedea mai departe.
 42. Excepţiile. Termenul maxim de invocare a neconformităţii este un termen
dispozitiv, părţile putând deroga de la art. 39.2 CVIM. Uneori, termenul însuşi este
incompatibil cu garanţia asociată anumitor produse. De aceea, art. 39.2 CVIM
prevede în teza sa finală că termenul nu este aplicabil atunci când este incompatibil
cu durata unei garanţii contractuale. Garanţia contractuală poate fi mai extinsă (lucru
de aşteptat în cazul produselor complexe cum ar fi instalaţiile industriale) sau mai
restrânsă (cum este cazul produselor perisabile)86). În aceste situaţii, termenul
maximal va fi înlocuit cu termenul contractual de garanţie.
86) Ibidem, p. 106, nr. 107.

B. Convenţia de la New-York privind prescripţia în materie de vânzare

internaţională de mărfuri
43. România a aderat la Convenţia de la New-York din 14 iunie 1974 asupra
prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri, modificată prin Protocolul
de la Vina din 11 aprilie 1980, prin Legea nr. 24/199287). Termenele de prescripţie,
cauzele de întrerupere şi suspendare (prelungire) a acestora, sunt aplicabile, în
principiu, raporturilor cărora le este aplicabilă Convenţia de la Vina din anul 1980,
adică vânzărilor internaţionale de mărfuri88). De aceea, se impune să analizăm modul
în care funcţionează conexiunea dintre termenele analizate în secţiunea anterioară şi
termenele de prescripţie prevăzute de Convenţia de la New-York.
87) Publicată în M. Of. nr. 46 din 20 martie 1992.

88) Domeniul de aplicare al Convenţiei de l a New-York este determinat de prevederile

art. 1-7; termenul general de prescripţie este de 4 ani, fiind prevăzut de art. 8, iar
termenul maxim de prescripţie este de 10 ani, fiind prevăzut de art. 23; modul de calcul
de art. 9-12 (începerea prescripţiei î n funcţie de ipoteze particulare), art. 28 -29 (calculul
efectiv al termenului de prescripţie); cauzele de suspendare, întrerupere, repunere în
termen de art. 13 -21; posibilitatea excepţională a modificării termenului de prescripţie
de către părţi – art. 22; efectul prescripţiei, de art. 24 -27. Dintre prevederile menţionate,
vom aborda exclusiv acele dispoziţii necesare unei mai bune înţelegeri a termenelor în
materie de neconformitate. Pentru o analiză amplă a textelor Convenţiei de la New -York,
v.: M. Nicolae, op. cit., p. 250 şi urm.; V. Heuzé, op. cit., p. 435.

44. Termenul general de prescripţie în materie de vânzare internaţională de

mărfuri este, conform art. 8 din Convenţia de la New-York, de 4 ani. Regula generală
în materie de curgere a termenului de prescripţie este cuprinsă în art. 9.1 din
Convenţie, conform căruia, termenul de prescripţie (cu excepţiile cuprinse în art. 10,
11, 12) curge de la data la care acţiunea poate fi exercitată.
45. În materie de neconformitate, conform art. 9.1 din Convenţie: „O acţiune
sprijinită pe neconformitatea lucrurilor poate fi exercitată începând cu data la care
lucrul a fost în mod efectiv remis cumpărătorului sau oferta de remitere a lucrului a
fost refuzată de către cumpărător”. În completarea acestei reguli, conform art. 11
din Convenţie, „dacă vânzătorul a dat privitor la lucrul vândut, garanţie expresă
valabilă pe durata unui anumit termen sau determinat în orice alt fel, termenul de
prescripţie al acţiunii sprijinite pe garanţie începe să curgă de la data la care
cumpărătorul notifică vânzătorului faptul care motivează exercitarea acţiunii sale şi,
începând de la data expirării garanţiei”.
Din lectura celor două texte, deducem că termenul de prescripţie de 4 ani începe
să curgă de la momente diverse, în funcţie de natura neconformităţii şi de înţelegerea
părţilor (implicită sau explicită). Momentele de la care poate începe cursul prescripţiei
sunt:
– Momentul remiterii efective a lucrului (art. 9.1). În cazul unei neconformităţi
aparente, observabilă cu ocazia remiterii lucrului către cumpărător (întemeiată pe
obligaţia de examinare care cade în sarcina sa), termenul de prescripţie începe să
curgă de la data predării89). Acest moment este aplicabil şi oricărei neconformităţi
(aparente sau nu), în cazul în care nu există un termen special de garanţie.
89)Deşi Convenţia de la New-York nu prevede nimic în acest sens, trebuie să considerăm
că termenul de prescripţie se consideră aplicabil în cazul neconformităţii aparente,
numai când cumpărătorul a notificat neconf ormitatea, deoarece, în caz contrar se
consideră că a avut loc o recepţie fără rezerve care înlătură răspunderea pentru vicii
aparente.

– Momentul refuzului preluării mărfii de către cumpărător (art. 9.1). În urma

examinării mărfii de către cumpărător, acesta descoperind neconformitatea aparentă,
poate să refuze preluarea acesteia. În această ipoteză, acţiunea sa, întemeiată pe
neconformitate, începe să curgă de la data refuzului preluării.
– Momentul notificării neconformităţii sau momentul expirării garanţiei (art. 11).
În ipoteza în care în contract s-a stipulat un termen de garanţie (sau existenţa unui
termen de garanţie poate fi dedusă în orice alt mod, din aplicarea unei norme
uniforme sau din uzanţele comerciale aplicabile în materie), dacă neconformitatea se
manifestă în intervalul termenului de garanţie90). În cazul în care în interiorul
termenului de garanţie, neconformitatea este constatată de către cumpărător şi
acesta notifică vânzătorului lipsa de conformitate, termenul de prescripţie începe să
curgă de la data notificării. În cazul în care neconformitatea se manifestă doar în
cadrul termenului de garanţie, fără a fi şi constatată de către cumpărător, termenul
de prescripţie începe să curgă de la data expirării termenului de garanţie91). Curgerea
termenului de prescripţie nu are nici un efect asupra altor termene contractuale sau
reglementare, cum ar fi termenul de decădere rezonabil, calculat de la data
constatării neconformităţii, pentru denunţarea acesteia (notificarea vânzătorului).
90)Nu se poate deduce din redactarea textului decât că, este necesar ca neconformitatea
să se manifeste în interiorul termenului de garanţie, fără a fi necesar ca acesta să fie şi
constatat în acelaşi interval de timp (în acest sens, V. Heuzé, op. cit., nr. 485, p. 438;
M. Nicolae, op. cit., p. 254).

91)Aceasta este interpretarea art. 11, teza finală, chiar dacă versiunea românească
rezultată din traducerea textului original („...şi, începând de la data expirării garanţiei.”)
ar face discutabilă o asemenea concluzi e (interpretare care ar trebui să se întemeieze
pe un text de genul „dar nu mai târziu de data expirării garanţiei”).

46. Termenul de prescripţie este în principiu, un termen imperativ, în sensul că nu

poate fi modificat prin convenţia părţilor.
Prin excepţie, durata termenului de prescripţie poate fi prelungită ca urmare a
declaraţiei exprese din partea debitorului (care este echivalentă unei recunoaşteri a
dreptului creditorului).
Termenul de prescripţie îşi poate pierde semnificaţia, în cazul în care operează un
termen de garanţie contractual care prevede exigenţa descoperirii şi/sau notificării
defectului în cadrul său. Părţile, prin convenţia lor, pot astfel influenţa în mod decisiv
momentul la care începe să curgă prescripţia extinctivă. De exemplu, părţile pot să
prevadă că este necesar sub sancţiunea pierderii garanţiei ca, denunţarea
neconformităţii (printr-o notificare), să fie făcută de cumpărător în cadrul termenului
de garanţie. Într-o asemenea ipoteză, dacă nu este descoperită neconformitatea în
cadrul termenului de garanţie, ci numai ulterior, termenul de prescripţie nu mai este
aplicabil, garanţia fiind stinsă ca urmare a decăderii.
47. Termenul maximal de prescripţie. Indiferent de numărul şi felul
suspendărilor, orice termen de prescripţie expiră la împlinirea unui termen de 10 ani
de la data la care a început să curgă (art. 23 din Convenţie).
C. Prescripţia în cadrul principiilor unidroit – 2004
48. Noua ediţie a Principiilor Unidroit aplicabile contractelor comerciale
internaţionale (2004) adaugă la vechea ediţie (1994) câteva noi capitole, dintre care,
ultimul – capitolul 10 (art. 10.1-10.11) – este dedicat termenelor de prescripţie. În
general, concepţia care stă la baza sugestiei de drept uniform cuprinsă în capitolul
10 din principiile Unidroit, este asemănătoare celei din Convenţia de la New-York,
manifestând o pregnantă înclinaţie spre respectarea voinţei părţilor contractante şi
evitând normele imperative. Diferenţa majoră a celor două propuneri de drept
uniform vine din domeniul de aplicare care este punctual determinat în cazul
Convenţiei de la New-York (generând o reglementare structurată şi mai precisă),
respectiv general în cazul Principiilor Unidroit, referindu-se la toate obligaţiile
rezultate din contracte comerciale (şi generând o reglementare principială).
49. Termenul general de prescripţie este de 3 ani „începând cu ziua următoare
celei în care creditorul ia la cunoştinţă sau ar trebui să ia la cunoştinţă faptele în urma
cărora dreptul creditorului poate fi exercitat” (art. 10.2, par. 1). Termenul general de
prescripţie poate fi modificat pe cale convenţională, cu condiţia de a nu se reduce
termenul la mai puţin de 1 an (art. 10.3, par. 2). În consecinţă, termenul general de
prescripţie se poate prelungi în mod liber, ţinând seama de termenul maximal de
prescripţie prevăzut de art. 10.2, par. 2, şi de art. 10.3, par. 2, lit. c).
50. Termenul de prescripţie aplicabil garanţiei de neconformitate nu este
reglementat expres de Principiile Unidroit. Şi ipotezei neconformităţii i se aplică
regulile generale în materie de prescripţie: termenul este de 3 ani şi începe să curgă
de la data la care cumpărătorul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască „faptele în
urma cărora dreptul creditorului poate fi exercitat” (art. 10.2, par. 1). Această regulă,
prin generalitatea sa, lasă deschisă chestiunea începerii curgerii termenului de
prescripţie conform interpretării căreia îi sunt supuse prevederile contractuale.
51. Termenul de prescripţie şi termenele speciale de garanţie. În această
privinţă nu există nici o prevedere specială în cadrul capitolului 10 din Principiile
Unidroit. Termenele de garanţie au un rol important în începerea curgerii termenului
de prescripţie. Principiile Unidroit permit părţilor să adopte propriile soluţii în privinţa
termenelor de garanţie şi funcţionării acestora, pe de o parte, pentru că art. 10.2
exclude din sfera sa de reglementare alte termene decât cele de prescripţie şi pe de
altă parte, deoarece art. 10.3 permiţând modificarea termenelor de prescripţie,
permite şi modificarea începutului termenului de prescripţie.
52. Termenul maxim de prescripţie. Ca şi Convenţia de la New-York, art. 10.2,
par. 2, din Principiile Unidroit prevede că „în orice situaţie, termenul maxim de
prescripţie este de 10 ani începând cu ziua următoare celei în care poate fi exercitat
dreptul”. Acest termen poate fi supus reducerii convenţionale la un interval de timp
de nu mai puţin de 4 ani [art. 10.3, par. 2, lit. b)] sau majorat dar nu la mai mult de
15 ani [art. 10.3, par. 2, lit. c)].
VI. Termene în materie de vânzări de consum
A. Vânzări de consum în general
53. Începând cu data de 1 ianuarie 2007 a intrat în
vigoare Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate
acestora92). Odată cu intrarea sa în vigoare, au fost abrogate, conform art. 26,
Hotărârea Guvernului nr. 394/1995 privind obligaţiile ce revin agenţilor economici
– persoane fizice sau juridice – în comercializarea produselor de folosinţă îndelungată
destinate consuma-torilor93), precum şi Hotărârea Guvernului nr. 665/1995 privind
înlocuirea, remedierea sau restituirea contravalorii produselor care reprezintă
deficienţe de calitate94). Prin abrogarea acestor acte normative s-a conferit un regim
unitar garanţiei asociate vânzărilor de consum şi implicit dimensiunii temporale a
exercitării drepturilor consumatorului generate de funcţionarea acestei garanţii.
92)
Publicată în M. Of. nr. 812 din 18 noiembrie 2003.

93) Republicată în M. Of. nr. 10 din 27 ianuarie 1997.

94) Publicată în M. Of. nr. 206 din 6 septembrie 1995.

Prevederile esenţiale în materie de termene de exercitare a drepturilor aferente

garanţiei conferite consumatorului, sunt cuprinse în cap. 5
din Legea nr. 449/2003 (art. 16-18). În materie de termene de garanţie şi termene
de prescripţie, legiuitorul nu s-a îndepărtat de regulile în materie cuprinse în
Directiva 1999/44/CE, a Parlamentului european şi Consiliului din data de 25 mai
1999 privind anumite aspecte ale vânzării şi garanţiilor bunurilor de consum95) (art.
5).
95)Publicată în Journal Officiel des Communautés Européennes, nr. L171/07.07.1999,
pp. 0012-0016.

În Legea nr. 449/2003 sunt prezente mai multe termene legale, pe care ne
propunem să le analizăm distinct, cu trimiterile de cuviinţă la alte acte normative
care completează aspectul temporal în discuţie.
54. În primul rând, Legea nr. 449/2003, indică în art. 16 un termen de 2 ani:
„Răspunderea vânzătorului (…), este angajată dacă lipsa de conformitate apare într-
un termen de 2 ani, calculat de la livrarea produsului”. Acest termen prezintă
următoarele caracteristici:
– Este un termen de garanţie (similar termenelor de garanţie prevăzute de art. 11
alin. 1 şi 2 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă şi pe care le-am
analizat mai sus). În cazul în care defectul („neconformitatea” în accepţiunea Legii)
nu „apare” (a se interpreta „nu se manifestă”), în termen de 2 ani de la livrare,
cumpărătorul consumator este decăzut din dreptul de a mai invoca garanţia conferită
de actul normativ în discuţie.
– Termenul începe să curgă, conform terminologiei legale, de la „livrare”. Această
desemnare, improprie limbajului de specialitate juridică din ţara noastră, este
datorată mimetismului legislativului în materie96). Înţelesul pe care trebuie să îl dăm
acestei noţiuni, este acela de „predare”. Aşadar termenul începe să curgă de la data
predării bunului de consum către cumpărător;
96) Termenul este evident împrumutat din versiunea franceză a Directivei 1999/44/CE.
Interpretarea semnificaţiei sale ne obligă să apelăm la dreptul francez, care vede în
„livrare” acea parte a mecanismului confo rmităţii pe care o numim în mod tradiţional
„predare” şi care se subordonează prevederilor art. 1313 -1335 C. civ.

– Termenul este legal şi, în principiu, imperativ. În ce priveşte prima parte a

calificării nu sunt necesare lămuriri suplimentare. Dimpotrivă, în privinţa caracterului
său imperativ sunt necesare câteva precizări. În primul rând, ca regulă de principiu,
termenul de 2 ani nu poate fi scurtat prin voinţa părţilor. O clauză contractuală care
conferă consumatorului un termen de garanţie inferior, trebuie calificată drept
abuzivă, fiind nulă de drept, conform art. 22 alin. 1 din Lege. În al doilea rând, deşi
Legea nu prevede, recalificarea termenului printr-o clauză contractuală (în sensul că,
de exemplu, în cadrul termenului de garanţie este necesară şi constatarea defectului
sau semnalarea acestuia), are aceeaşi semnificaţie, trebuind a fi considerată abuzivă
prin raportare la prevederile altor acte normative97). Prin excepţie, termenul de 2 ani
poate fi redus la 1 an de la predare (singurul caz de modificare convenţională a
termenului), dacă obiectul vânzării îl constituie un produs folosit şi dacă acest termen
a fost stabilit prin convenţia dintre vânzător şi consumator (conform art. 22 alin. 2
din Lege)98).
97)Avem în vedere, în principal, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în
contractele încheiate cu consumatorii (publicată în M. Of. nr. 560 din 10 noiembrie 2000,
modificată prin Legea nr. 65/2002, publicată în M. Of. nr. 52 din 25 ianuarie 2002), ale
cărei criterii de definire a clauzei abuzive pot fi regăsite în art. 4 din această lege şi al
cărei model se regăseşte în anexa nr. 1 la Lege, lit. h), l) şi m).

98) În concluzie, nici în acest caz nu este exclusă calificarea ca abuzivă a clauzei prin
care se reduce acest termen sub intervalul de 2 ani, mai ales dacă, de exemplu,
înţelegerea dintre consumator şi vânzător este o aparenţă şi se dovedeşte a fi o
stipulaţie generată de abuzul vânzătorului profesionist.

55. Reglementarea termenelor de invocare a garanţiei de conformitate din Legea

nr. 499/2003 se completează cu alte acte normative care reprezintă normele de
drept comun în materie de protecţia consumatorului. Cu incidenţă imediată în privinţa
termenelor de invocare a garanţiei este Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind
protecţia consumatorului, republicată99), cu modificările ulterioare, care reţine câteva
reguli cu privire la momentul de început al calculului termenului de garanţie, precum
şi cu privire la prorogarea termenului de garanţie.
99) V. M. Of. nr. 75 din 23 martie 1994.

În primul rând, art. 13 alin. 2 din ordonanţă prevede că, termenul în care se poate
solicita remedierea sau înlocuirea produsului defect curge de la data „finalizării
expertizei tehnice efectuate de un organism tehnic neutru”. Această regulă,
surprinzător, încă neabrogată, nu poate fi reţinută ca aplicabilă în cazul termenului
de garanţie prevăzut de Legea nr. 499/2003 deoarece: efectuarea unei expertize
nu este obligatorie pentru constatarea defectului unui produs; efectuarea unei
expertize ar trebui cel mult să prelungească termenul de garanţie; de la efectuarea
expertizei şi constatarea defectului ar trebui să curgă termenul de prescripţie
extinctivă (şi eventual termenul de informare a vânzătorului, pe care îl vom analiza
în secţiunea următoare); textul în discuţie contrazice alineatul precedent al art. 13
din O.G. nr. 21/1992 şi mai ales art. 12 alin. 1, conform cărora consumatorii au
dreptul la invocarea garanţiei de conformitate pentru deficienţele constatate în cadrul
termenului de garanţie sau de valabilitate. Cu toate acestea, regula poate fi reţinută
în privinţa momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă,
deoarece, odată cu efectuarea expertizei de specialitate, constatarea defectului este
sigură. Desigur, regula îşi găseşte aplicabilitatea numai dacă expertiza a fost
efectuată anterior expirării termenului de garanţie. Dacă a fost efectuată ulterior,
termenul de prescripţie a început oricum să curgă de la data expirării termenului de
garanţie. Aşadar, regula cuprinsă în privinţa aşa numitului „termen maxim” nu poate
fi considerată decât cel mult o precizare în materie de termen de prescripţie, motiv
pentru care prevederea din art. 13 alin. 1 conform căreia acest termen ar putea fi
stabilit şi prin contract este de neînţeles.
În al doilea rând, art. 141 din O.G. nr. 21/1992 prevede un caz de prorogare a
termenului de garanţie pe care îl considerăm aplicabil şi în
situaţia Legii nr. 449/2003. Conform alin. 1 al acestui articol, dacă timpul de
nefuncţionare generat de defectul produsului depăşeşte 10% din termenul de
garanţie, atunci vânzătorul este obligat să înlocuiască produsul sau să restituie preţul
(neputând deci să impună cumpărătorului repararea acestuia). În alin. 2 se prevede
că durata termenului de garanţie se prelungeşte cu durata timpului de nefuncţionare.
Cel din urmă este stabilit ca fiind durata de timp cuprinsă între momentul sesizării
vânzătorului cu cererea de reparaţie/înlocuire (sau a unităţii service) şi cel al
readucerii produsului în stare de utilizare normală (data notificării în scris a
consumatorului pentru ridicarea produsului reparat sau data predării efective către
acesta dacă nu există notificare scrisă).
56. Efectul împlinirii termenului fără ca defectul produsului să fi apărut (adică să
se fi manifestat), chiar dacă nu a fost constatat, este decăderea cumpărătorului din
dreptul de a invoca garanţia. În consecinţă, în cadrul termenului este necesar doar
să se manifeste defectul. Invocarea garanţiei se poate face de către cumpărător în
cadrul termenului de prescripţie extinctivă care începe să curgă, conform dreptului
comun, de la data constatării viciului, dar cel mai târziu de la expirarea termenului
de garanţie, dacă defectul nu a fost constatat în cadrul termenului de garanţie.
Totodată, invocarea garanţiei mai este subordonată unui termen special de 2 luni, de
la data constatării viciului (prevăzut de art. 17 din Lege) în cadrul căruia trebuie
informat vânzătorul de lipsa de conformitate (termen pe care îl vom analiza mai jos
– infra nr. 58)
În legătură cu funcţionarea acestui termen se mai impune o ultimă precizare. În
cuprinsul O.G. nr. 21/1992 (art. 2, pct. 20) şi în cel al Codului consumului100) (anexa
acestuia, pct. 18), se face referire la un termen numit „durata medie de utilizare” care
constă în „intervalul de timp, stabilit în documentele tehnice normative sau declarat
de producător şi convenit între părţi, în cadrul căruia produsele de folosinţă
îndelungată trebuie să îşi menţină caracteristicile funcţionale, dacă au fost respectate
condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi exploatare” (art. 2, pct. 20, din O.G.
nr. 21/1992). Ne întrebăm dacă acest termen poate funcţiona în paralel cu termenul
de garanţie sau nu. Conform art. 12 alin. 1, teza II, din O.G. nr. 21/1992, „după
expirarea acestui termen (de garanţie sau valabilitate – I.-Fl. Popa) consumatorii pot
pretinde remedierea sau înlocuirea produselor care nu pot fi folosite potrivit scopului
pentru care au fost realizate, ca urmare a unor vicii ascunse apărute pe durata medie
de utilizare a acestora.” Interpretarea logică a textului (mai ales prin comparaţie cu
conţinutul tezei I a aceluiaşi alineat) este aceea că, pentru neconformitatea
manifestată în cadrul termenului de garanţie, consumatorul are dreptul la
remedierea/înlocuirea gratuită, în timp ce, în cazul duratei medii de utilizare, dacă
avem de a face cu vicii ascunse, remedierea/înlocuirea produsului nu mai trebuie
făcută gratuit, dar persistă obligaţia de reparare/înlocuire din partea vânzătorului.
Aşadar, durata medie de utilizare este tot un termen de garanţie, a cărui funcţionare
conferă consumatorului anumite beneficii, inferioare însă termenului de garanţie de
2 ani prevăzut de art. 16 din Legea nr. 449/2003. Nu există nici un impediment
pentru ca cele două termene să coexiste101).
100)Legea nr. 296/2004, publicată în M. Of. nr. 593 din 1 iulie 2004, modificată şi
completată prin Legea nr. 425/2006, publicată în M. Of. nr. 968 din 4 decembrie 2006 şi
prin Legea nr. 363/2005, publicată în M. Of. nr. 1147 din 19 decembrie 2005, şi intrată
în vigoare la data de 1 ianuarie 2007.

101) Dacă neconformitatea se manifestă în interiorul termenului de garanţie,

consumatorul are dreptul la garanţia de conformitate în mod gratuit. Dacă
neconformitatea se manifestă ulterior expirării termenului de garanţie, dar în c adrul
duratei medii de utilizare şi dacă neconformitatea constă într -un viciu ascuns (astfel cum
este acesta determinat de art. 2 din O.G. nr. 21/1992), consumatorul are dreptul la
garanţia de conformitate, în să nu în mod gratuit (ci plătind reparaţia, înlocuirea etc.).
Prin natura sa, termenul de garanţie este inferior duratei medii de utilizare. Deşi pare
lipsită de importanţă, existenţa duratei medii de garanţie, în cazul anumitor bunuri, poate
avea ca efect obligaţia producătorului de a furniza piese de schimb sau servicii de
asistenţă şi după încetarea producerii sau comercializării unui anumit produs.

57. Legea mai indică un termen de 6 luni: „Până la proba contrară, lipsa de
conformitate apărută în termen de 6 luni de la livrarea produsului se prezumă că a
existat la momentul livrării acestuia, cu excepţia cazurilor în care prezumţia este
incompatibilă cu natura produsului sau a lipsei de conformitate” (art. 18). Comentând
textul legal, putem constata că:
– termenul de 6 luni este un termen legal de probă, rolul său fiind acela de a
simplifica sarcina probei pentru cumpărător şi de a îi oferi acestuia o poziţie mai
confortabilă. În cazul în care, în acest termen se manifestă un defect al produsului,
legea prezumă că acesta exista în momentul predării. Prezumţia este relativă, proba
contrară revenind vânzătorului profesionist. De la efectul termenului fac excepţie
situaţiile în care prezumţia instituită de textul legal nu este compatibilă cu natura
produsului sau cu natura defectului invocat. Dacă defectul nu se manifestă în
interiorul termenului de 6 luni de la predare, cumpărătorul nu pierde decât beneficiul
prezumţiei relative menţionate. Revenind la dreptul comun, pentru defectul ivit
ulterior celor 6 luni, dar în cadrul termenului de 2 ani, cumpărătorul este ţinut să
probeze îndeplinirea condiţiilor neconformităţii pentru a putea invoca garanţia;
– este un termen legal prefix, nesusceptibil de suspendare sau întrerupere.
Chestiunea întreruperii sau suspendării acestui termen este ilogic să se mai pună în
raport cu natura de termen probatoriu pe care acesta o are;
– este un termen, în principiu, imperativ. Sensul caracterului său imperativ este
acela că trebuie considerată prohibită (prin apelul la teoria clauzelor abuzive) şi în
consecinţă nulă de drept, orice clauză menită să restrângă sau să îngreuneze
posibilităţile probatorii ale consumatorului102). Este o astfel de clauză aceea care
înlătură beneficiul acestui termen sau aceea care îl reduce în timp sau conţinut.
Dimpotrivă, trebuie considerată admisibilă o clauză care extinde posibilităţile
probatorii ale consumatorului, în genul celei care prevede că defectul apărut într-un
termen superior celui de 6 luni (de exemplu, 1 an) este prezumată că a existat în
momentul livrării.
102)V., spre exemplu, Anexa 1, lit. m), din Legea nr. 193/2000 care prezumă abuzivă
clauza care permite „în mod nejustificat impunerea unor restricţii în administrarea
probelor evidente de care dispune consumatorul (...)”.

58. În al treilea rând, Legea prevede un termen de două luni pentru semnalarea
defectelor. Conform art. 17, „consumatorul trebuie să informeze vânzătorul despre
lipsa de conformitate în termen de două luni de la data la care a constatat-o”.
Reglementarea ne aminteşte de acel „scurt termen” prevăzut de art. 1359 C. civ. dar
al cărui sens a fost oarecum denaturat odată cu intrarea în vigoare a Decretului
nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
Care este natura juridică a acestui termen? Calificarea sa are consecinţe
importante cu privire la situaţia cumpărătorului. Dacă avem de a face cu un termen
de prescripţie, atunci lui i se aplică toate cauzele de întrerupere şi suspendare
prevăzute de Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă. Dimpotrivă, dacă
am avea de a face cu un termen de decădere, acesta nu ar fi susceptibil de întrerupere
sau suspendare. Soluţia corectă ar fi fost calificarea legală. În tăcerea legii, pentru
stabilirea naturii sale, trebuie să facem apel la genul său proxim care este fostul
termen scurt prevăzut de art. 1359 C. civ. (art. 1648 C. civ. fr.).
Natura termenului scurt prevăzut de art. 1648 C. civ. fr. este controversată. Din
punct de vedere istoric, acesta îşi are originea în termenele ediliciene din dreptul
roman şi este anterioară prescripţiei ca instituţie juridică. Opinia majoritară în
literatura franceză este aceea că avem de a face cu un termen particular de
prescripţie, derogatoriu de la dreptul comun. Alţi autori, consideră că natura
termenului este de decădere103). Jurisprudenţa pare să dea dreptate opiniei
dominante, fără a dovedi însă o coerenţă notabilă în materie.
103) De exemplu, J. Carbonnier, op. cit., nr. 358, p. 626 şi urm.

Observând distincţia între termenul scurt şi termenul de două luni în discuţie (în
primul caz, fiind necesară formularea unei acţiuni în justiţie pentru a opera efectul
termenului, în al doilea caz, fiind necesară doar o informare a vânzătorului), ni se
pare echitabil să apreciem că ambele au caracterele unor termene scurte de
prescripţie.
Coexistenţa cu privire la acelaşi defect a două termene de prescripţie (unul de
două luni prevăzut de art. 17 din Legea nr. 449/2003 şi unul general de 3 ani
prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă)
nu este deloc inacceptabilă, dacă avem în vedere destinaţia diferită a acestora:
termenul de două luni se referă la informarea vânzătorului cu privire la existenţa
neconformităţii, iar termenul de 3 ani se referă la formularea acţiunii în garanţie. În
cazul în care termenul de două luni nu a fost respectat, nu se mai pune problema
efectelor celuilalt termen de prescripţie. Dimpotrivă, în cazul în care cumpărătorul nu
a constatat neconformitatea în cadrul termenului de garanţie de 2 ani, el poate totuşi
formula acţiunea în justiţie în termenul general de prescripţie, având în continuare
obligaţia de a informa pe cumpărător în intervalul de două luni de la descoperirea
defectului104).
 104)
Pentru o discuţie cu privire la termenele conformităţii în materie de contracte de
consum prin raport cu cele din dreptul comun, v. P. Coëffard, op. cit., nr. 87 şi urm., p.
56 şi urm.

Pentru întreruperea termenului de două luni, cumpărătorul are obligaţia, dacă a

constatat defectul să îl semnaleze vânzătorului. Legea nu prevede nici o formă
specială pentru informarea celui din urmă, astfel încât aceasta se poate realiza în
orice modalitate care poate fi probată prin orice mijloc de probă. Natura particulară
a acestui termen rezidă în faptul că, pentru întreruperea termenului de două luni nu
este necesară formularea unei acţiuni în justiţie [cum pretinde art. 16 lit. b) din
Decretul nr. 167/1958], fiind suficientă informarea vânzătorului pentru conservarea
prescripţiei generale.
Termenul de două luni începe să curgă de la data la care consumatorul a constatat
neconformitatea. Cu privire la termenul scurt prevăzut de art. 1648 C. civ. fr.
jurisprudenţa a decis că acesta începe să curgă de la data la care viciul ascuns a fost
descoperit sau trebuia să fie descoperit, adăugând astfel la textul de lege o limitare
severă a dreptului cumpărătorului. În lipsa unei precizări concrete în textul legii,
credem că în materia dreptului consumului, o asemenea completare a textului legal
nu este permisă, singurul moment care poate fi luat în consideraţie fiind acela al
constatării defectului. Cu toate acestea soluţia finală la care jurisprudenţa în materie
s-ar putea opri, ar putea fi identică din raţiuni probatorii: uneori este cu neputinţă ca
la un anumit moment consumatorul să nu fi putut observa defectul – caz în care
operează o prezumţie de fapt (simplă) că în acest moment a avut loc constatarea
neconformităţii.
59. În ultimul rând, deşi Legea nr. 449/2003 nu prevede, termenul general de
prescripţie se aplică şi garanţiei de neconformitate. Sediul materiei, îl constituie art.
5 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Deşi textul art. 5 se referă la termenul de 6
luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie şi de 3 ani în caz contrar,
considerăm că în materie de vânzări de consum nu poate fi aplicabil decât termenul
general de 3 ani, deoarece vânzătorul profesionist nu poate fi considerat de bună-
credinţă (observaţie deja tradiţională în materie de protecţia consumatorului105)).
105) Chiar dacă, recent este repusă în discuţie şi criticată. Jurisprudenţa franceză a anilor
’60 s-a pronunţat în sensul că vânzătorul profesionist nu poate fi considerat de bună -
credinţă faţă de viciile ascunse ale unui lucru, deoarece chiar dacă acesta nu le cunoştea
în momentul vânzării, trebuia să le cunoască. Această jurisprudenţă este şi astăzi
actuală, chiar dacă unii autori o consideră eronată (pentru discuţie, v. P. Coëffard, op.
cit., nr. 64 şi urm, p. 39 şi urm.).

Termenul de prescripţie începe să curgă de la data constatării neconformităţii, dar

nu mai târziu de expirarea termenului de garanţie de 2 ani prevăzut de art. 16
din Legea nr. 449/2003 (respectiv de minimum 1 an, prevăzut de art. 22 alin. 2 din
aceeaşi Lege).
B. Anumite vânzări de consum. vânzările de produse perisabile
60. Termenele pentru invocarea garanţiei de conformitate prevăzute
de Legea nr. 449/2003, prin natura lor, nu sunt aplicabile vânzărilor de consum
care au ca obiect produse alimentare sau alte produse perisabile. În privinţa acestora,
garanţia de conformitate se combină inextricabil cu garanţia de securitate. Deşi există
numeroase reglementări speciale în materie de produse alimentare, majoritatea
acestor acte normative cuprind dispoziţii legate de condiţiile de calitate şi
comercializare ale unor asemenea produse şi nu fac referire la termenele în care este
funcţională garanţia de conformitate. De aceea, se impune revenirea la dreptul
general în materie de protecţia consumatorului: O.G. nr. 21/1992 şi Codul
consumului, acte normative care indică mai multe termene în materie.
61. Termenul de valabilitate. Termenele analizate în secţiunea precedentă,
datorită lungimii lor sunt incompatibile cu natura produselor alimentare,
prevederile Legii nr. 449/2003 fiind inaplicabile, astfel cum se deduce şi din
interpretarea art. 18, însă doar cu privire la termenul probatoriu prevăzut de acest
text legal. Produselor alimentare (şi în general, produselor perisabile), li se aplică
termenul de valabilitate care reprezintă „limita de timp stabilită de producător, până
la care un produs perisabil sau un produs care în scurt timp poate prezenta pericol
imediat pentru sănătatea consumatorului îşi păstrează caracteristicile specifice, dacă
au fost respectate condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi păstrare” (art. 2,
pct. 18, din O.G. nr. 21/1992). Totodată, termenul de valabilitate reprezintă „data
limită de consum” pentru produsele alimentare (acelaşi text legal).
Termenul de valabilitate funcţionează după regula prevăzută de art. 12 alin. 1,
teza 1, din O.G. nr. 21/1992, conform căruia „consumatorii au dreptul de a pretinde
vânzătorilor remedierea sau înlocuirea gratuită a produselor şi serviciilor obţinute,
precum şi despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficienţelor constatate
în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate”. Din această reglementare se
deduce că rolul pe care îl joacă termenul de valabilitate este identic cu cel al
termenului de garanţie în cazul produselor de folosinţă îndelungată sau, mai precis,
termenul de valabilitate este un termen de garanţie aplicabil produselor perisabile
(cu durată redusă de existenţă).
62. Data durabilităţii minimale este un moment stabilit de producător „până la
care un produs alimentar îşi păstrează caracteristicile specifice în condiţii de
depozitare corespunzătoare; produsele pentru care se stabileşte data durabilităţii
minimale nu trebuie să fie periculoase nici după această dată”. Data durabilităţii
minimale este un moment situat în interiorul termenului de valabilitate, până la care
produsul perisabil trebuie să îşi conserve calităţile specifice. Data durabilităţii
minimale nu prezintă interes pentru garanţia de conformitate de care discutăm în
această secţiune, ea fiind circumscrisă în timp de termenul de valabilitate.
Dimpotrivă, astfel cum vom vedea, ea prezintă interes pentru garanţia de securitate.
63. Aplicabilitatea termenului de prescripţie. Şi în materie de produse cu
durată mică de viaţă, cum sunt produsele alimentare, se aplică schema cunoscută în
materie de prescripţie extinctivă cu anumite precizări. Astfel cum rezultă din
prevederile art. 12 alin. 1, teza 1, din O.G. nr. 21/1992, pentru defectele constatate
în cadrul termenului de valabilitate, vânzătorul răspunde faţă de consumator pe toată
durata termenului de prescripţie care începe să curgă de la data constatării defectului
dar nu mai târziu de data expirării termenului de valabilitate. Termenul de prescripţie
aplicabil este cel de 3 ani, prevăzut de art. 5 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Chiar dacă termenul de prescripţie este semnificativ ca durată, în lipsa unei
constatări ferme a defectului şi în lipsa unei posibilităţi certe de localizare a defectului
în intervalul termenului de valabilitate, probarea unei acţiuni în garanţie survenită la
un termen prea îndelungat de la data producerii defectului este dificilă sau imposibilă.
 C. Garanţia de securitate aferentă vânzărilor de consum
64. Deşi majoritatea autorilor subliniază distincţiile care există între obligaţia de
securitate şi garanţia de conformitate şi chiar actele normative le tratează ca pe
noţiuni cu conţinut distinct, în realitate, ni se pare evident că între securitate şi
conformitate nu există o zonă clară de demarcaţie şi că cele două figuri juridice se
suprapun adesea. Bunăoară, astfel cum s-a arătat, acelaşi defect poate genera atât
insecuritate (ducând la angajarea răspunderii pentru produse defectuoase) cât şi
neconformitate (ducând la angajarea garanţiei de conformitate). În plus, orice defect
care generează insecuritate, este şi o neconformitate în sens larg, deoarece nu
prezintă parametrii de performanţă şi calitate la care se poate aştepta în mod
rezonabil consumatorul, din moment ce prezintă pericol pentru sănătatea sa sau a
terţilor.
65. Din punct de vedere formal însă, legiuitorul a optat pentru un regim special al
garanţiei de securitate. Opţiunea este datorată rolului primar pe care îl ocupă în
economia dreptului, protecţia vieţii şi sănătăţii omului, rol care a generat separarea
garanţiei de securitate de garanţia contra viciilor ascunse şi de răspunderea
delictuală, pentru ca astăzi să se sublinieze deosebirea sa faţă de ceea ce numim
garanţia de conformitate.
Deoarece, înrudirea sa cu conformitatea este prea mare, dorim ca în secţiunea ce
urmează, să stabilim caracteristicile temporale ale garanţiei de securitate, astfel cum
acestea sunt relevate de actul normativ fundamental în materie şi anume Legea
nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de
produsele cu defecte106).
106)Publicată în M. Of. nr. 552 din 22 iunie 2004 (transpune Di rectiva nr. 85/374/CEE din
25 iulie 1985 privind răspunderea producătorilor pentru produse defectuoase (publicată
în Journal Officiel des Communautées Européennes nr. L. 210 din 7 august 1985),
modificată şi completată prin Directiva nr. 1999/34/EC a Parlamentului European şi a
Consiliului (publicată în Journal Officiel des Communautées Européennes nr. L. 141 din
4 iunie 1999.

66. Relevant pentru tematica abordată este art. 11 din Lege, conform căruia
„dreptul la acţiune pentru repararea pagubelor, ce decurge din prevederile prezentei
legi, se prescrie în termen de 3 ani, care curge de la data la care reclamantul a avut
sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de existenţa pagubei, a defectului şi a identităţii
producătorului, iar acţiunea pentru repararea pagubei nu poate fi introdusă după
împlinirea a 10 ani de la data la care producătorul a pus produsul respectiv în
circulaţie.” Aşadar, în materie de răspundere pentru produse defectuoase, întâlnim
doar două termene:
a) Termenul de prescripţie de 3 ani. Textul legal este destul de limpede şi se
potriveşte cu alte reglementări în materie de prescripţie extinctivă (de exemplu art.
3 din Decretul nr. 167/1958)107). Acest termen de prescripţie începe să curgă de la
data descoperirii defectului, persoanei răspunzătoare şi pagubei generate (moment
subiectiv) sau de la data la care persoana vătămată ar fi trebuit să le cunoască
(moment obiectiv). Orice convenţie care derogă de la regimul prescripţiei este nulă
absolut, în condiţiile în care restrânge drepturile consumatorului (art. 10 din Lege).
107)Termenului de 3 ani i se vor aplica, în consecinţă, toate cauze le de suspendare,
întrerupere, repunere în termen prevăzute de Decretul nr. 167/1958.
 b) Termenul de decădere de 10 ani. Este un termen prefix, nesusceptibil de
modificare convenţională, suspendare sau întrerupere108). Acest termen începe să
curgă de la data „punerii în circulaţie a produsului”. Dacă persoana vătămată nu a
formulat acţiunea în răspundere în termenul de 10 ani, pierde dreptul la orice garanţie
de securitate (altfel).
108)
A se vedea J.-S. Borghetti, La responsabilité du fait des produits. Etude de droit
comparé, LGDJ, Paris, 2004, nr. 559, p. 532.

Rămâne de stabilit care este momentul de început al acestui termen. Punerea în

circulaţie a produsului pare să însemne desesizarea voluntară a producătorului de un
anumit produs, în scopul comercializării sale şi nu comercializarea către o anumită
persoană, comercializare care generează un raport juridic concret. Din perspectiva
noastră, punerea în circulaţie este sinonimă cu „punerea pe piaţă”. Conform art. 2
alin. 1, pct. 23 din O.G. nr. 21/1992 şi pct. 38 din anexa la Codul consumului, prin
„punerea pe piaţă” se înţelege „acţiunea de a face disponibil pentru prima dată,
contra cost sau gratuit, un produs sau un serviciu în vederea distribuirii sau utilizării,
precum şi comercializarea directă către consumatori, efectuată de către producători
şi/sau importator.”109)
109)În esenţă, aceeaşi este şi soluţia reţinută de majoritatea actelor normative car e au
transpus Directiva 85/374/CEE (J.-S. Borghetti, op. cit., nr. 560, p. 532 şi urm.).

67. Concluzie. Panorama termenelor aplicabile garanţiei de conformitate este

vastă şi cu şanse aparent nesemnificative de simplificare. Situaţia este generată de
interesele diverse ale persoanelor implicate în raporturile juridice, interese care
reclamă protecţie distinctă, în funcţie de abilităţile recunoscute subiectului de către
dreptul pozitiv – mai reduse la consumatori, mai extinse la comercianţi – de a detecta
eventuala neconformitate a lucrului vândut.
Cu toate acestea, unitatea şi uniformitatea termenelor de garanţie şi de
prescripţie, se regăseşte la nivelul tipologiei şi efectelor pe care acestea le produc.
Astfel, analiza profundă a termenelor, atestă unitate principială, în sensul că,
termenele funcţionează după reguli comune, pe care le regăsim atât în dreptul
naţional cât şi în cel internaţional.
Publicat în Revista Română de Drept Privat cu numărul 4 din data de 30 aprilie
2007.