Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă

,,Povestea lui Harap-Alb'', de Ion Creangă, a fost publicată în revista,,Convorbiri literare'',

la 1 august 1877 şi valorifică sursa folclorică, a confruntării binelui cu răul. Pe parcursul acestei
lupte, soldate cu victoria binelui, eroul central îşi formează personalitatea, ajunge să cunoască
lumea şi propriile limite, ceea ce conferă operei caracterul de bildungsroman şi îi trădează
descendenţa cultă.
Titlul basmului anunţă atât specia literară, povestea, cât şi numele protagonistului, al cărui
destin cunoaşte trei ipostaze: fiul cel mic al Craiului, imatur şi neiniţiat, dar curajos şi inteligent,
Harap-Alb - ucenicul Spânului şi Împăratul. Numele său este o construcţie oximoronică,
sugerând inversarea de roluri: din stăpân, crăişorul ajunge sluga spânului. Supus prin vicleşug în
ciudata fântână, el ,,renaşte'' din întuneric (,,harap'') şi lumină (,,alb''), ca fiu al universului din
care face parte, după ce atinge,,soarele cu picioarele şi luna cu mâna''.
Crăişorul este un tânăr neiniţiat, dar are din naştere cele mai importante calităţi: este
milos, curajos şi inteligent. După ce-şi cucereşte calul, devenit un adevărat Pegas, porneşte spre
împărăţia unchiului său, drumul parcurs fiind un drum iniţiatic, o metaforă a vieţii. Podul pe care
reuşeşte să-l treacă reprezintă un prag, trecerea de la o lume la alta, de la o etapă a vieţii la alta.
Odată podul trecut, nu mai este cale de întoarcere, prinţului i se rup definitiv legăturile cu lumea
cunoscută, iar pregătirea lui se va face de aici înainte intr-un spaţiu străin, în care nu există decât,,
nădejdea în Dumnezeu''.
Ca orice copil, crăişorul nesocoteşte sfaturile tatălui său, acelea de a nu prinde ,,tovărăşie
cu omul spân şi cu omul roş''. Ajuns la pădurea-labirint, mezinul Craiului acceptă ajutorul
Spânului, personaj care în mitologia autohtonă reprezintă primejdia de neînlăturat, este un simbol
asociat cu graniţa care se ridică între casa părintească şi lume. Supus prin vicleşug şi devenit
slugă, Harap-Alb îşi pierde toate atuurile dobândite prin naştere şi îşi începe ascensiunea de pe
cea mai de jos treaptă, fântâna reprezentând aici un loc al renaşterii şi al regenerării.
Celelalte probe sunt tradiţionale, salata ursului şi capul cerbului vrăjit sunt trofee pe care
eroul le obţine ajutat de Sfânta Duminică. Atunci când pleacă să culeagă ,,sălăţile'' din Grădina
ursului, el nu se mai luptă cu animalul, pentru că începe să conştientizeze că puterile îi sunt
limitate, ci toarnă în apa din care se adapă miticul animal o ,,fiertură de lapte, miere şi
somnoroasă'' pentru adormirea conştiinţei de războinic a ursului. După ce fură ,,sălăţile'' aruncă
pielea de urs din spate şi ,,fuge cât îl ţin picioarele''.
Prin uciderea Cerbului năzdrăvan, Harap-Alb redă oamenilor din acele ţinuturi liniştea şi
pacea, le asigură continuitatea pe acele meleaguri. Ideea de siguranţă este relevată şi prin
imaginea perlei frontale,, ce strălucea ca un soare'', care, în simbolismul hindus, reprezintă
eternitatea.
Drumul spre curtea împăratului Roş este şi el marcat de structuri bine cunoscute din
basmul folcloric: întâlnirea cu albinele şi furnicile, de care se milostiveşte şi le construieşte
adăpost sau îşi riscă viaţa, trecând prin apa învolburată. Dar, prima acţiune personală de la
plecarea de-acasă constă în faptul ca îşi ia tovarăşi de drum, chiar dacă aceştia îi par ,,caraghioşi''
la prima vedere. Personaje burleşti, toate de sorginte folclorică, adoptă atitudinea unor personaje
de roman popular: Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă caricaturizează defecte
omeneşti, nu doar prin numele lor expresiv, dar şi prin atitudine si limbaj.
La curtea lui Roşu Împărat, Harap-Alb trăieşte apogeul aventurii sale, aici trebuie să
supravieţuiască într-un spaţiu plin de capcane. Eroul este conştient că doar alături de prietenii săi
va reuşi să depăşească toate obstacolele. Fata împăratului Roş pare că anticipează în amănunt
deznodământul experienţei lui. Ea se pregăteşte din timp, trimite calul după,, trei smicele de măr
dulce, apă vie şi apă moartă'', cunoaşte ritualul reînvierii pentru că ştie care este destinul
tânărului.
Harap-Alb nu este eroul care învinge prin vitejie luptând cu paloşul în mână, adevăratele
sale încercări sunt credinţa, milostenia si prietenia. Călătoria sa este una de pregătire pentru noua
demnitate de împărat, dar şi una de pregătire pentru maturizare. În grădina ursului a învăţat să
fugă de pericolul invincibil, în confruntarea cu Cerbul rezistă ispitei de a ieşi din groapa cu sânge
la chemările tânguitoare ale solomonitului animal. În drum spre împăratul Roş îşi face prieteni de
nădejde, apoi se îndrăgosteşte. Tânărul trăieşte viaţa în momentele ei esenţiale, iar la capătul
drumului dobândeşte o noua condiţie, de fiinţă regenerată, trezită ca dintr-un ,,somn greu''.
Prin tema folclorică, formulele specifice, prin prezenţa obiectelor magice, a personajelor
fabuloase, a cifrei magice şi a finalului optimist, ,,Povestea lui Harap-Alb'' prezintă
caracteristicile specifice unui basm cult.