CHIMIE I: CURS 1

SEMESTRUL I:
14 CURSURI = 28 ORE
14 LABORATOARE = 28 ORE

S. L. dr. chim. Mureşan Alina

alina.muresan@ugal.ro/
sala AN016

1
Bibliografie

1.Lidia Benea. Chimie generală, Editura Academica 2009

2. Elena Maria Pica, O.Horovitz, G.Niac, Elena Vermesan si Liana Marta, Chimie
pentru ingineri, Editura UTPRES, Cluj-Napoca, 2007
3. Lidia Benea şi Alina-Crina Ciubotariu; Chimie generală – principii şi aplicaţii,
Editura Academica Galati, 2006
4. S. Ifrim, Chimie generala, EDP, Bucuresti, 2003
5. Dima D., Chimie Generala, Ed. Academica Galati, 2003
6. Cristina Stoian, Chimie anorganică. Metale: Note de curs, Editura Fundatiei
Universitare „Dunărea de Jos” Galati, Galati, 2011
7. Aldea V, Uivarosi V., Chimie anorganică, Editura Ilex, Bucureşti, 2001
8. C.D. Neniţescu, Chimie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1978
9. D. Negoiu, Tratat de chimie anorganică, vol I, Editura Tehnică, Bucureşti, 1972

2
 TEMATICA ORELOR DE CURS
1.Istoricul dezvoltării chimiei. Noţiuni fundamentale. Clasificarea substanţelor chimice. Stări de agregare ale
materiei. Transformări de stare.

2. Legile fundamentale ale chimiei. Elemente de structura a atomilor.

3. Modelele atomice. Orbitali atomici. Numere cuantice. Straturi electronice. Substraturi electronice. Sistemul
periodic al elementelor.

4. Legea periodicităţii si proprietăţile elementelor. Reguli pentru stabilirea numerelor de oxidare. Configuraţiile
electronice ale atomilor. Legături chimice. Legătura ionica.

5. Legături chimice. Legătura covalentă. Legătura coordinativă. Legătura metalică. Legături intermoleculare.

6. Sisteme disperse. Clasificarea soluţiilor. Moduri de exprimare a concentraţiilor soluţiilor. Legile soluţiilor.
Suspensii. Sisteme coloidale. Reacţii acido – bazice (reacţii de neutralizare). Indicatori de pH. Echilibre în
soluţii de săruri.

7. Reacții redox. Tipuri de reacţii redox. Seria de activitate redox. Pile galvanice. Electroliza. Legile
electrolizei. Aplicaţiile electrolizei. Reacții de precipitare. Reacții de complexare.

8. HIDROGENUL. Stare naturală. Obţinere. Proprietăţi fizice si chimice. Întrebuinţări. METALE. Stare
naturala. Metode generale de obţinere şi purificare a metalelor. Proprietăţi fizice generale ale metalelor.
Proprietăţi chimice generale ale metalelor. Aliaje.

9. Grupa 1 a sistemului periodic. Caracterizare generală a elementelor şi a combinaţiilor elementelor din

grupa IA. Stare naturală. Obţinere. Proprietăţi fizice şi chimice. Combinaţii principale. Utilizări.
Grupa 2 a sistemului periodic. Caracterizare generală a elementelor şi a combinaţiilor elementelor din grupa
IIA. Stare naturală. Obţinere. Proprietăţi fizice şi chimice. Combinaţii principale. Utilizări. 3
 TEMATICA ORELOR DE CURS
10. GRUPA 13 a sistemului periodic. Caracterizare generală a elementelor şi a combinaţiilor elementelor din
grupa IVA. ALUMINIU: Stare naturală. Obţinere. Proprietăţi fizice şi chimice. Combinaţii principale. Utilizări.
GRUPA (IVA) sistemului periodic. Caracterizare generală a elementelor şi a combinaţiilor elementelor din
grupa IVA. Carbon şi Siliciu: Stare naturală. Forme alotropice. Obţinere. Proprietăţi fizice şi chimice.
Combinaţii principale. Utilizări.

11. GRUPA 15 a sistemului periodic. Caracterizare generală a elementelor şi a combinaţiilor elementelor din
grupa VA. Azot şi Fosfor: Stare naturală. Forme alotropice. Obţinere. Proprietăţi fizice şi chimice. Combinaţii
principale. Utilizări.
GRUPA 16 a sistemului periodic. Caracterizare generală a elementelor şi a combinaţiilor elementelor din
grupa VI A. Oxigen şi Sulf: Stare naturală. Forme alotropice. Obţinere. Proprietăţi fizice şi chimice. Combinaţii
principale. Utilizări.

12. GRUPA 17 a sistemului periodic. Caracterizare generală a elementelor şi a combinaţiilor elementelor din
grupa VII A. CLOR: Stare naturală. Obţinere. Proprietăţi fizice şi chimice. Combinaţii principale. Utilizări.
GRUPA 18-a. Gaze rare (nobile).Stare naturală. Obţinere. Proprietăţi fizice şi chimice. Combinaţii principale.
Utilizări.

13. Metale tranziţionale: Grupele III B – VII B. Caracterizare generală. Combinaţii importante. Utilizări.
Grupa VIIIB (grupele 8, 9, 10). Fe, Co, Ni: Caracterizare generală. Stare naturală. Metode de obţinere.
Proprietăţi fizice şi chimice. Utilizări

14. GRUPA I B. Caracterizare generală. Stare naturală. Metode de obţinere. Proprietăţi fizice şi chimice.
Utilizări
GRUPA II B. Caracterizare generală. Stare naturală. Metode de obţinere. Proprietăţi fizice şi chimice. Utilizări
4
 PROGRAMA ORELOR DE LABORATOR
Titlul lucrării
1. Protecţia muncii în laboratorul de chimie. Prezentarea lucrărilor de laborator
2. Moduri de exprimare a concentraţiilor soluţiilor (c%, n, m, t, f). Moduri de rezolvare a problemelor.
3. Moduri de rezolvare a problemelor de chimie. Aplicaţii.
4. Noţiuni introductive în chimia analitică cantitativă. Măsurarea pH-ului. Titrarea
5. ALCALIMETRIA: Stabilirea titrului, factorului şi normalităţii soluţiei de NaOH ~ 0,1N
6. ACIDIMETRIA: Stabilirea titrului, factorului şi normalităţii soluţiei de HCl ~ 0,1N
7. Determinarea durităţii apei
8. Moduri de rezolvare a problemelor de chimie. Aplicaţii.
9. Gravimetria. Dozarea Fe sub formă de oxid
10 Noţiuni introductive în chimia analitică calitativă. Clasificarea analitică a cationilor şi anionilor.
Analiza preliminară în dozarea cationilor.
11 Recunoaşterea cationilor din grupa V: Na+, K+, NH4+ , Mg2+ .Recunoaşterea cationilor din grupa IV: Ca2+,
Ba2+.Recunoaşterea cationilor din grup III : Ni2+, Fe2+, Mn2+, Zn2+

12 Recunoaşterea anionilor: I (grupa I); CH3COO (grupa II); (grupa III); (grupa IV); (grupa VI)
- -

13 Moduri de rezolvare a problemelor de chimie. Aplicaţii.

14 Colocviu de laborator

5
 Laboratoare CHIMIE I, sala AN219/ sala AN202
LUNI MARTI MIERCURI JOI VINERI
8 – 10 AHPM Autovehicule
Ora 9 Istrate G. Rutiere (A)
Inginerie AN219 Pintilie G.
medicala AN219
Muresan A.
10 – 12 Ingineria
AN 219
Materialelor
Istrate G.
AN219

12 – 14 Inginerie Inginerie Inginerie Inginerie

mecanică (A) mecanică (B) Industrială Economică
Lazăr A. Lazăr A. Lazăr A. Industrială
AN219 AN219 AN202 Lazăr A.
AN219
Autovehicule
Rutiere (B)
Pintilie G.
AN202

6
Chimia - ştiinţă a naturii care cercetează fenomenele în cursul cărora
are loc o modificare a naturii substanţelor (fenomenele care produc o
transformare a unei anumite substanţe în alte substanţe).

Chimia - ştiinţa care se ocupă cu studiul compoziţiei, structurii,

proprietăţilor şi transformările substanţelor prin regruparea atomilor
şi modificarea legăturilor chimice.

7
 RAMURILE CHIMIEI

Chimie generală: Bazele chimiei, care sunt comune tuturor ramurilor chimiei;
legături chimice, proprietăţi generale ale substanţelor, reacţiile chimice ale
acestora. 8
 IMPORTANTA STUDIERII OBIECTULUI CHIMIE
- îmbunătăţiri în tehnologia de fabricaţie (obţinerea oţelurilor speciale);
- exploatare şi prelucrare modernă a produselor petroliere;
- productivitatea înregistrata in agricultura se datorează 60% îngrăşămintelor
chimice;
- cresterea ponderii utilizării fibrelor sintetice cu grad ridicat de elasticitate şi
rezistenţă mecanică în raport cu fibrele naturale;
- utilizarea materialelor plastice, a polimerilor armaţi cu fibre de sticlă,
carbon, azbest pentru producerea de piese şi subansamble de maşini;
- produse farmaceutice;
- cauciucuri sintetice;
- coloranţi;
- materiale de construcţie etc.
Industria chimică are şi dezavantaje: generează o serie de reziduuri, care
constituie o sursă de poluare a mediului.

Se impune:
- înlocuirea treptată a tehnologiilor poluante,
- epurarea apelor reziduale înainte de a fi deversate, a gazelor şi compuşilor
volatili eliminaţi în atmosferă,
- utilizarea raţională a îngrăşămintelor chimice, pesticidelor şi depozitarea
corectă a reziduurilor toxice care pot infesta solul. 9
10
 SCURT ISTORIC AL CHIMIEI
Primele descoperiri chimice mai importante ale omului primitiv au fost
întâmplătoare (focul) sau izvorâte din activităţi meşteşugăreşti empirice
(olăritul sau obţinerea de metale din minereuri).

Cea mai veche şcoală filozofică grecească, a filozofilor naturalişti, din

secolul al V-lea î.e.n.: cunoaşterea lumii materiale. Unul dintre conceptele
cele mai importante introduse de filozofii naturalişti este acela de element
(în limba greacă stoicheia).

Parmenide - există două elemente, focul şi pământul, primul reprezentând

agentul creator activ, iar al doilea pe cel pasiv = formă rudimentară a
dualităţii moderne energie-materie.

Empedocle (490 - 430 î.e.n.) admitea existenţa a patru elemente: apa, aerul,
pământul, focul. Cele patru elemente reprezintă patru stări de agregare:
lichidă, gazoasă, solidă şi plasma.

Leucip (circa 450 î.e.n.) şi Democrit (circa 460-370 î.e.n.): toate „lucrurile”
sunt compuse din atomi. Focul, aerul, apa şi pământul sunt „lucruri
compuse”. Atomii există în număr infinit şi sunt neschimbători. Atomii sunt
antrenaţi în „vârtejuri” prin care iau naştere toate “lucrurile compuse”. 11
Egiptenii utilizau litarga (oxid de plumb), sărurile de amoniu, aveau
cunoştinţe despre acidul lactic şi dizolvarea metalelor în acizi. Pe timpul
faraonului Sesostris (circa 1800 î.Hr.) existau ateliere de tăbăcit pielea şi se
producea berea. Cea mai edificatoare probă a gradului avansat de folosire a
substanţelor chimice în Egipt constituia arta îmbălsămării morţilor.

Chimia a luat naştere în secolul al 2-lea e.n. în Alexandria, oraş de cultură

greacă în Egipt.

Cuvântul chimie apare prima oară într-un decret al împăratului Diocletian din
anul 296 e.n. (se ordona arderea cărţilor egiptenilor despre chemeia sau arta
„facerii” aurului sau argintului).

Tradiţia chimică greacă s-a răspândit în Europa apuseană medievală prin

intermediul arabilor, care au transformat termenul de chimie în alchimie.

12
Chimia a pătruns în Europa pe două căi:
- prin nordul Africii în Spania (în epoca maurilor, anul 711);
- prin răsăritul Europei (Bizanţ).

Două progrese marchează începuturile chimiei ca ştiinţă:

- descoperirea oxigenului (1774) J.Priestley;
- elucidarea sensului adevărat al teoriei arderii (flogiston) de către
A.L.Lavoisier.

Prin contribuţiile unui mare număr de chimişti ca:

A. Avogadro (1776-1856),
J. Berzelius (1779-1848),
S. Cannizzaro (1826-1910),
M. Berthelot (1827-1907),
A. Butlerov (1828-1886),
D. Mendeleev (1834-1907),
Van't Hoff (1852-1911) şi mulţi alţii, chimia modernă s-a dezvoltat
considerabil.

13
 Noţiuni fundamentale
Element chimic - specie de atomi cu aceeaşi sarcină nucleară, deci acelaşi
număr atomic Z.

Compus chimic - alcătuit din grupe de mai mulţi atomi, uniţi prin legături
chimice.

Substanţa - ansamblu de particule (atomi, cationi, anioni, molecule), care

stabilesc interacţiuni între ele. O substanţă are proprietăţi tipice (densitatea,
duritatea, starea de agregare, temperatura de topire etc.).

Substanţa pură - compoziţie determinată, indiferent de modul de obţinere şi

are proprietăţi fizice constante (densitate, temperatura de topire, de fierbere,
lichefiere etc.), iar prin procedee fizice obişnuite, nu poate fi descompusă în
alte substanţe(O2, H2, apa distilata etc).
Substanţele pure pot fi:
- substanţe simple, prin metode chimice nu pot fi descompuse în alte
componente (Hg, Au, C etc;
-substanţe compuse (combinaţii): rezultă din combinarea a două sau mai
multe substanţe simple şi pot fi descompuse în substanţele din care s-au
obţinut (apa distilata, CO2, H2SO4 etc).

Amestecurile: formate din cantităţi de substanţe diferite, putând fi omogene

14
sau eterogene.
15
 Substante anorganice simple

Metale - substanţe care au proprietăţi caracteristice: conductibilitate termică,

conductibilitate electrică şi luciu metalic; se pot prelucra prin laminare,
presare, forjare şi întindere.
Exemple: Cu, Zn, Au, Hg, Cd, Sn, Pb, Ag, Ti, Pt etc.

Aliaje - substanţe polielementare metalice (soluţii solide) în componenţa

cărora intră diverse metale; metalele formează aliaje şi cu unele nemetale.
◘ Fontă (Fe, C - 2,04- 6,67%) , bronz (Cu cu Sn, Al, Pb, etc), alama (Cu – Zn),
alpaca ( Cu-Ni-Zn), amalgame (Hg + alte metale).
- aliaje cu Al (peste 500), aliaje cu Cu (peste 400), aliaje cu Ti etc.

Nemetale- substanţe care nu prezintă conductibilitate termică şi electrică.

Exemple: O2, S, Cl2, F2, Br2, N2, H2, He etc.

Semimetale: se situează între metale şi nemetale; conductibilitatea electrică

este mai mică decât la metale şi creşte o dată cu creşterea temperaturii.
Exemple: B, Si, Ge, Se, As.

16
- soliditate,
- prelucrabilitate,
- ductilitate,
- rezistență la uzură,
- duritate,
- culoare,
- proprietate antimicrobiană,
- conductivitate electrică și termică,
-rezistența la coroziune,
- proprietate antivegetativa in
mediu marin,
-etc

17
 Substante anorganice compuse
OXIZI
Compusi chimici polielementari, în componenţa căruia intră oxigenul şi un
alt element (metal sau nemetal).
Oxid cu proprietăţi bazice: oxid metalic, care cu apa formează un hidroxid (o
bază).
Exemple: CaO, Al2O3, MgO, Na2O, BaO, K2O, ZnO etc.

Oxid cu proprietăţi acide: oxid nemetalic care formează cu apa un acid.

Exemple: CO2,SO2, SO3, NO2, P2O5 etc

Oxid cu proprietăţi amfotere (bazice şi acide): oxid, care reacţionează cu un

acid ca o bază şi cu o bază ca un acid.

Al2O3 + H2SO4 → Al2 (SO4)3 + 3 H2O

Al2O3 + 2 NaOH + 3H2O → 2 Na[Al(OH)4]
18
 ACIZI
Exemple: HCl, H2SO4, H2CO3, HNO3, H3PO4 etc

Definiţia după Arrhenius: compus chimic, care formează în soluţii

apoase ioni de hidrogen cu sarcină pozitivă şi ioni radical acid cu sarcină
negativă, care se mişcă liber.

Definiţia după Brönsted: substanţă (molecula sau ioni), care în

interacţiunea cu o bază (adesea o moleculă de apă) cedează ioni de
hidrogen (protoni) (donor de protoni).

Definiţia după Lewis: substanţă, care dispune de un deficit de electroni,

pe care îl poate completa cu o pereche de electroni liberi ai unei baze
(acceptor de perechi de electroni).
19
 BAZE
Exemple: NaOH, KOH, Ca(OH)2, Mg(OH)2, Zn(OH)2, Al(OH)3 etc.

Definiţia după Arrhenius: compus chimic, care în soluţie apoasă sau în

topitură formează ioni cu sarcina pozitivă şi ioni hidroxil cu sarcină negativă,
care se mişcă liber.

Definiţia după Brönsted: substanţă (molecula sau ioni), care în

interacţiunea cu un acid (adesea o moleculă de apă) acceptă ioni de hidrogen
(proton) (acceptor de protoni)

Definiţia după Lewis: substanţă, care dispune de cel puţin o pereche de

electroni liberi, care poate completa deficitul de electroni al unui acid (donor
de perechi de electroni).

20
SĂRURI

Compus chimic cu structură cristalină, alcătuit din ioni metalici sau ioni de
amoniu cu sarcină pozitivă (cationi) şi din ioni radical acid cu sarcină
negativă (anioni).

Numele hidroxizilor şi al sărurilor sunt formate în general din:

- numele cationului (metal sau amoniu);
- valenţa (numărul de oxidare) cationului metalic, indicată în cifre romane,
trecută în paranteze;
- numele hidroxidului sau numele anionului.

Cu2SO4 sulfat de cupru (I) (sulfat cupros)

21
 Stările de agregare ale materiei. Transformari fizice
În anumite condiţii de temperatură şi presiune, substanţa se află într-o stare
fizică denumită stare de agregare.
În condiţii obişnuite, materia poate exista în trei stări de agregare:
- stare solidă,
- stare lichidă,
- stare gazoasă.

Starea solidă
- materia are formă şi volum propriu;
-particulele componente (atomi, ioni, molecule) au energie cinetică redusă şi
sunt strâns unite datorită unor forţe de atracţie puternice.

Starea lichidă
-materia are volum propriu şi ia forma vasului în care se află;
- nu au formă proprie (apa, laptele, vinul) datorită forţelor de atracţie mai
slabe dintre particule decât în cazul substanţelor solide;

Starea gazoasă
- materia nu are volum şi formă proprie;
-particulele componente au o mare mobilitate şi ocupă volumul vasului22în
care se află ( gaz metan, oxigen, oxid de carbon).
Plasma
-forma a materiei care există numai în
condiţii de temperatură înaltă:
- gaz ionizat format din atomi, ioni, electroni,
şi fotoni ce formează un amestec neutru din
punct de vedere electric (flacăra, fulgerul,
stelele, Soarele);
- se găseşte în proporţie de 90% în univers.

În anumite condiţii normale de

temperatură şi presiune, o substanţă se
poate afla în una din stările de agregare:
solidă, lichidă sau gazoasă.

23
Apa in stare solida si lichida

Apa in stare lichida si gazoasa

24
 Transformările de stare ale substanţelor

Topire - trecerea unei substanţe din stare solidă în stare lichidă, prin absorbţie
de căldură. Procesul invers: solidificare.
Vaporizarea - trecerea substanţei din stare lichidă în stare gazoasă prin
absorbţie de căldură şi poate fi realizată prin evaporare sau fierbere. Procesul
invers: condensarea.
Lichefierea - procesul de trecere a unei substanţe gazoase în stare lichidă la
temperatură obişnuită, dar sub acţiunea presiunii.
Sublimarea - trecerea unei substanţe din starea solidă direct în stare de
vapori. 25
 LEGILE FUNDAMENTALE ALE CHIMIEI
Legile fundamentale ale chimiei = relaţii matematice ce exprimă
raporturi cantitative dintre masele, volumele, concentraţiile
reactanţilor/produşilor de reacţie şi factorii fizici externi (temperatură,
presiune, cantitate de energie etc.)

1.LEGILE COMBINĂRII CHIMICE (PONDERALE)

- Legea conservării masei substanţelor (Lomonosov – Lavoisier);
- Legea proporţiilor definite sau legea constanţei compoziţiei (Proust);
- Legea proporţiilor multiple (Dalton);
- Legea proporţiilor echivalente sau legea echivalenţilor chimici
(Richter).

2. LEGILE VOLUMICE (LEGILE DE VOLUM)

-Legea volumelor constante (Guy – Lussac);
-Legea lui Avogadro 1
 I. Legea conservarii masei substantelor (M.V. Lomonosov 1748, L.A.
Lavoisier 1748)
Enunțurile legii:
•Lomonosov (1748) - în schimbările ce se produc în natură, atât cât se ia de la
un corp se adaugă la alt corp;
•Lavoisier (1777) - greutatea elementelor chimice înainte de combinare este
egală cu greutatea substanțelor formate prin combinare;

Enunt actual: suma maselor substantelor care intra intr-o reactie chimica este
egală cu suma maselor substanțelor care rezultă din acea reacție
sau
suma maselor reactanților este egală cu suma maselor produșilor de reacție.

Exemple: 56g Fe + 32g S = 88g FeS

2g H + 16g O = 18g H2O

Enunțul în context energetic (caz particular al legii formulată de Lavoisier) -

“în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, ci totul se transformă“.

Efectul practic al legii: permite constituirea ecuațiilor chimice care sunt

modul de reprezentare cantitativă și calitativă a reacțiilor chimice.
2
II. Legea proporţiilor definite sau
Legea constanţei compoziţiei (Joseph Louis Proust, 1799)

Combinarea elementelor chimice ce formează o substanţă are loc după

anumite reguli. Indiferent de proporţia dintre componentele unui amestec de
gaze, ele reacţionează întotdeauna în raport de volume (cantităţi strict
determinate), pentru a forma aceeaşi substanţă.
Exemplu:
- hidrogenul şi oxigenul pentru formarea apei:
2 vol. H2 + 1 vol. O2 (raport volumetric = 2:1)

- hidrogenul şi clorul pentru formarea acidului clorhidric:

1 vol. H2 + 1 vol. Cl2 (raport volumetric = 1:1)

H2 + Cl2 → 2 HCl sau 2NaCl + H2SO4 → Na2SO4 + 2HCl

indiferent de calea de obtinere, raportul masic (in greutate) de combinare este
acelasi H:Cl (1:35,5).

Enunt: „Orice compus chimic conţine totdeauna aceleaşi elemente

combinate în aceleaşi proporţii de masă”.
3
III. Legea proporţiilor multiple (John Dalton, 1804)

Dacă două substante simple reactionează si rezultă mai multe combinatii

chimice, atunci masele diferite ale uneia dintre acestea, care corespund unei
mase constante a celeilalte, se află între ele în rapoarte de numere întregi.

Exemplu: Oxizii azotului

N2O raport de masă N:O = 28:16 sau 14 : 1 x 8
NO raport de masă N:O = 14:16 sau 14 : 2 x 8
N2O3 raport de masă N:O = 28:48 sau 14 : 3 x 8
NO2 raport de masă N:O = 14:32 sau 14 : 4 x 8
N2O5 raport de masă N:O = 28:80 sau 14 : 5 x 8

Aceeaşi cantitate de azot (14 g) se combină cu cantităti variabile de oxigen

pentru a rezulta oxizii azotului.
Cantitătile de oxigen sunt multiplii simpli ai unei cantităti de oxigen (8 g).

4
IV. Legea proporţiilor echivalente sau
Legea echivalentilor chimici (J.B. Richter 1802, E. Wenczel 1791)

Legea ce sta la baza reactiilor chimice este faptul ca reactiile chimice

decurg de la echivalent la echivalent
sau
Un echivalent dintr-o substanta inlocuieste un echivalent al altei
substante.

In reactia Fe + CuSO4 = FeSO4 + Cu

28 g Fe vor inlocui 31,8 g Cu
→ echivalentii chimici pentru Fe si Cu
Enuntul legii: substantele reactioneazâ între ele în rapoarte de masă
proportionale cu echivalentii lor.
Consecinta legii proportiilor echivalente este notiunea de echivalent:
- echivalent chimic, numărul care arată cantitatea în grame dintr-o
substantă simplă, care înlocuieşte în combinatii chimice 1,008 g hidrogen
sau 8 g oxigen sau un echivalent al oricărei substante;

- echivalent gram (echiv.g sau val), cantitatea de substantă (exprimată în

5
grame) numeric egală cu echivalentul chimic.
 2. Legile volumice (de volum)
I. Legea volumelor constante (Gay-Lussac)
Volumele a două gaze care se pot combina pentru a forma un compus definit,
măsurate la aceeaşi temperatură şi la aceeaşi presiune, se găsesc între ele
într-un raport simplu.

II. Legea lui Avogadro:

Volume egale de gaze, la aceeaşi temperatură şi la aceeaşi presiune, conţin
acelaşi număr de molecule, N.A. (numarul lui Avogadro) = 6,023.1023 molecule.

Volumul molar - volumul ocupat de 1 mol de gaz în condiţii de temperatură şi

presiune dată.

Volumul molar al unui gaz ideal la p = 1atm: 22,414 L/mol la 0° C

24,465 L/mol la 25° C.

6
 Legile gazelor. Ecuaţiile de stare ale gazului ideal

*α, β – coeficienţi de dilatare liniară

Constanta generală a gazelor în diferite unităţi

7
DIFERITE UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU PRESIUNE

SCĂRI DE TEMPERATURĂ

8
9
 Atom. Masă atomică. Număr atomic

Atomul - cea mai mică particulă dintr-o substanţă, indivizibilă prin procedee
chimice, dar divizibilă prin procedee fizice.

Masa atomică relativă (Ar)- numărul care arată de câte ori masa unui atom
12
este mai mare decât a 12-a parte din izotopul 6 C .

Masa atomică absolută (A) se exprimă în kg/atom:

A = Ar (u/atom) x 1,66 x10-27 (kg/u)

Număr atomic (Z) (număr de ordine sau sarcină nucleară)

numărul protonilor din nucleu = numărul electronilor din învelişul electronic.

10
 Moleculă. Masă moleculară relativă. Masă moleculară absolută
Molecula – cea mai mică particulă dintr-o substanţă, care poate exista în
stare liberă şi care păstrează toate proprietăţile chimice ale substanţelor
respective.
Moleculele pot fi:
- monoatomice: Ne, Ar, Kr, Xe, He, Rn…..
- biatomice: H2, O2, N2, Cl2......
- poliatomice: P4, S8……
- polielementare: H2SO4, Ca(OH)2......

Masa molara (moleculară) relativă (Mr) – mărimea care arată de câte ori masa
moleculei este mai mare decât unitatea atomică de masă (u.a.m.).
Este adimensionala.
La efectuarea calculelor stoechiometrice care nu necesită o precizie înaltă
valoarea fracţionată a masei atomice relative se rotunjeşte.

Masa molara (moleculară) absolută se exprimă în kg/moleculă şi se obţine

înmulţind masa moleculară relativă cu 1,66∙10-27 kg.

În practică se utilizează masa molară (moleculară) relativă !!! 11

12
 Substanţă. Masă molară. Mol

Substanţă – porţiunea de materie omogenă, de compoziţie bine determinată

şi constantă.
Exemplu: sare de bucătărie, acid sulfuric, neon etc.

Masă molară (M) – masa unui mol de substanţă în stare de atomi sau de
molecule. Este egală numeric cu masa atomică, respectiv cu masa
moleculară şi se exprimă în g/mol.
Exemplu: MNH4SCN = 76,117 g/mol
(2 x 14,007 + 4 x 1,008 + 1 x 32,06 + 1 x 12,011)

Mol – cantitatea de substanţă care conţine 6,023∙1023 particule (atomi,

molecule, ioni).
Exemplu: 1 mol de Al2O3 = 102
1 mol CuSO4= 160

13
 Elemente de structură a atomilor
Atom (greaca) = “ce nu poate fi taiat”
Proprietăţi:
• 10-10 m
• particulă materială;
• invizibilă;
• în continuă mișcare;
• divizibilă prin procedee fizice;

ATOM = nucleu (protoni + neutroni) + învelişul electronic

• neutră din punct de vedere electric;
• participă efectiv la reacţiile chimice.

14
NUCLEU ATOMIC
• Zona centrala a atomului in care este concentrata aproape toata masa
atomului,
• dimensiuni reduse (10-14 – 10-15m),
• încărcată pozitiv din punct de vedere electric (+ Ze);
• format de nucleoni (protoni si neutroni).

ÎNVELIS ELECTRONIC
• spatiul din jurul nucleului atomic, în care se găsesc electronii unui atom;
are sarcina negativă (– Ze) asigurând neutralitatea atomului per ansamblu
1
PROTON 1 p
• particulă din nucleul atomic cu masa relativa 1 si sarcina relativă +1

1
NEUTRON 0n
• particulă din nucleul atomic având masa relativă 1 si neutră din punct de
vedere electric

0
ELECTRON e 1
• particulă cu masa relativă zero si sarcina relativă = -1
15
 DE REŢINUT
Particula Simbol Sarcina ,C Masa, kg
Proton 19 27
 1,6 10 1,67 10
1
1 p
Neutron 1
0 n 0 1,67 10 27
Electron 0
1 e  1,6 10 19
9,11 10 31

16
NUMĂR ATOMIC, Z
• numărul protonilor din nucleul unui atom sau sarcina nucleară; numărul
electronilor din învelişul electronic al atomului;
• numit şi număr de ordine, indicând pozitia elementului în sistemul periodic.

NUMĂR DE MASĂ, A
• suma dintre numărul protonilor din nucleul unui atom (Z) şi numărul neutronilor
din nucleu (N), numărul de nucleoni: A = Z + N

IZOTOPI
• specii de atomi ai aceluiaşi element chimic, care au acelaşi număr de protoni
(acelaşi Z) şi număr diferit de neutroni (A diferit):
• hidrogenul 3 izotopi: 1H (protiu), 2H (deuteriu), 3H (tritiu)
• carbonul doi izotopi naturali stabili: 12C (98,89%), 13C (1,11%) și un
radioizotop natural (instabil), 14C.

În 1961, Uniunea Internațională de Chimie Pură și Aplicată (I.U.P.A.C.)a adoptat

izotopul 12C ca bază pentru greutățile atomice.
14C are timp de înjumătățire 5730 ani; folosit pentru datarea materialelor pe

bază de carbon.
17
18
Oxigenul 13 izotopi cunoscuti:
12
8 O  248O, 3 naturali.

19
20
21
22
23
 ÎNVELIŞUL ELECTRONIC AL ATOMILOR.
Modelele atomice
MODELUL ATOMIC DALTON - 1803

MODELUL ATOMIC THOMPSON – 1904

MODELUL ATOMIC RUTHERFORD – 1911

MODELUL ATOMIC BOHR – SOMMERFELD – 1913

MODELUL ATOMIC SCHRÖDINGER - 1926

1
 MODELUL ATOMIC DALTON (1803)

- atomul este o bila solida care nu putea fi divizata in parti componente,

- atomii aceluiasi element au aceeasi masa,
- atomii elementelor diferite au mase diferite,
- atomii diferitelor elemente se combina in proportii diferite pentru a forma
compusi (legea proportiilor multiple).

Modelul Dalton – modelul mingii de biliard

2
 MODELUL ATOMIC THOMPSON (1904)
Descoperirea razelor catodice (electronii) si stabilirea cã electronii sunt
încarcati cu sarcinã electricã negativã, l-au determinat pe J.J. Thompson sã
propunã, în anul 1904, primul model al atomului.
Problema: mentinerea în acelasi atom a electronilor implicã neutralizarea lor,
respectiv existenta unei sarcini pozitive.
Solutie: a considerat atomul ca fiind o structurã sfericã cu o sarcinã electricã
pozitivã distribuitã uniform, prin care se miscã electronii.
Model denumit Tarta cu stafide, aluatul fiind asociat cu sfera încãrcatã cu
sarcinã electricã pozitivã distribuitã uniform, iar stafidele reprezentâ electronii
încãrcati cu sarcinã electricã negativã.
Modelul atomic propus a avut o viatã foarte scurtã, fiind infirmat de
descoperirile ulterioare.

Sir Joseph John

Thomson 3
 MODELUL ATOMIC RUTHERFORD (1911)
1911- Rutherford propune pentru atom un model planetar: un nucleu
încărcat pozitiv (masă mare), înconjurat de un nor de electroni negativ (masă
foarte mică);
- raza nucleului 10-4Å (10-14 m);
- raza norului de electroni 1Å (10-10m).
- Concepţia lui Rutherford nu reuşeşte să explice comportarea gazelor aflate
la presiune joasă, faţă de descărcările electrice.
- nu a reuşit să explice spectrul atomului de hidrogen în domeniul vizibil.

Ernest Rutherford
4
 MODELUL ATOMIC BOHR – SOMMERFELD (1913)
- 1913 - N. Bohr a elaborat teoria structurii atomului de hidrogen, pornind
de la modelul atomului lui Rutherford, teoria cuantică a lui M.Planck (E = h · υ)
şi extinsă de A. Einstein (E= h · υ = Ei + ½ m · v2)
- Bohr a propus un model al atomului în care electronii se rotesc in jurul
nucleului pe traiectorii bine definite, numite orbite.
În acest model, atomul este format din:
- electroni (sarcină negativă);
- nucleu format din protoni (sarcina pozitivă) şi neutroni (sarcina zero).

Postulatele lui BOHR

1. Electronul se roteste in jurul nucleului (fara
a emite sau absorbi energie radianta), doar
pe anumite orbite circulare, permise,
stationare;
2. In miscarea sa pe orbita permisa,
electronul nu emite si nu absoarbe energie
radianta intr-un spectru continuu de
frecventa, ci numai discontinuu, Niels Bohr
corespunzator unor tranzitii electronice
Arnold Sommerfeld
care determina liniile spectrale. 5
Spectrul atomului de
hidrogen

6
 MODELUL ATOMIC SCHRÖDINGER (1926)
E. Schrödinger a explicat fenomenele legate de
structura atomului prin principiile mecanicii cuantice,
înlocuind noţiunea de orbită cu orbital, zonă în care
electronul se roteşte cu maximă probabilitate în jurul
nucleului.
Amplitudinea undei (ψ) este introdusă în ecuaţia de
undă a lui Schrödinger:
Δ2ψ + 8π m/h2 (ETot – Epot) ψ = 0
m - masa particulei,
Etot - energia totală a particulei,
Epot - energia potenţială particulei. Erwin Schrödinger

Orbitalii atomului sunt caracterizaţi de :

-număr cuantic principal, n, cu valori n = 1, 2, 3, ...., n.
Marime cuantificata: energia nivelului Bohr
- număr cuantic azimutal, l, cu valori l = 0, 1, 2, 3, 4, 5,........, n-1. Orbitalii se
numesc: s, p, d, f, g, h. Marime cuantificata: modulul momentului cinetic orbital
-număr cuantic magnetic, m, cu valori m= 0, ±1, ± 2, ± 3.
Marime cuantificata: proiectia pe axa Oz a momentului cinetic orbital
-numar cuantic de spin, s: s=1/2 (electronul este un fermion - particula cu spin
semiintreg). 7
Marime cuantificata: modulul momentului cinetic de spin
8
9
 STRATURI ELECTRONICE.
SUBSTRATURI ELECTRONICE.
ORBITALI ATOMICI.
NUMERE CUANTICE.

10
Straturile electronice se notează începând de la nucleul atomului spre
exterior, cu iniţialele: K, L, M, N, O, P, Q.

Nivelul energetic al structurilor electronice – determinat de numărul cuantic

principal, n.
Numărul cuantic n poate avea valorile n = 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 şi se numesc
stratul K, L, M, N, O, P, Q.
Electronii cu acelaşi număr cuantic principal se găsesc la aceeaşi distanţă
de nucleu formând un strat electronic.
Electronii cu numărul cuantic principal n = 1 constituie stratul K,
n = 2 stratul L, n = 3 stratul M etc.
Stratul electronic K se află cel mai aproape de nucleul atomic şi are nivelul
energetic cel mai mic.
Cu cât valorile lui n sunt mai mari, stratul de electroni se află la o distanţă
mai mare de nucleu, legătura dintre electronii existenţi în acel strat şi
nucleul atomului este mai slabă.
Numărul straturilor electronice ai unui element chimic este egal cu numărul
perioadei din sistemul periodic din care face parte acel element.
Ex: atomii elementelor cu 4 straturi electronice se află în perioada 4 a
sistemului periodic.
11
Energia straturilor electronice creşte de la K la Q.

Numărul maxim de electroni dintr-un strat este egal cu 2n2.

n = 1, 2 * 12 = 2 electroni în stratul K;
n = 2, 2 * 22 = 8 electroni în stratul L;
n = 3, 2 * 32 = 18 electroni în stratul M;
n = 4, 2 * 42 = 32 electroni în stratul N
.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ..

12
 Structura straturilor electronice

Straturile electronice ale atomilor sunt alcătuite din substraturi, iar

substraturile alcătuite din orbitali.

Substraturile electronice se notează în ordine crescătoare a energiei lor, cu

literele: s, p, d, f.

Stratul K poate fi asimilat cu substratul 1s.

Stratul L poate fi asimilat cu substraturile 2s şi 2p.
Stratul M poate fi asimilat cu substraturile 3s, 3p şi 3d.
Stratul N poate fi asimilat cu substraturile 4s, 4p, 4d şi 4f.

Substraturile sunt alcătuite din orbitali.

Orbitalul = traiectoria circulara sau eliptică de mişcare a electronului sau

orbitalul = domeniul de prezenţă a electronului sau a “norului electronic”
extins din jurul nucleului atomic.

13
 • Substratul s are 1 orbital

• Substratul p are 3 orbitali

• Substratul d are 5 orbitali

• Substratul f are 7 orbitali

În cadrul unui substrat, orbitalii sunt orientaţi în spaţiu după anumite

geometrii în funcţie de tipul substratului (s, p, d, f).

Orbitalii pot fi monoelectronici sau bielectronici functie de

ocuparea cu unul sau doi electroni.

14
Orbitalii s
- notat 1s,
- simetrie sferică,
- orbitalul ocupat de electronul atomului de hidrogen.

Orbitalii p
-forma nu este simetrică, ci bilobară.

15
Orbitalii d
- fiecare strat principal are cinci orbitali cu forme mai complexe, tetralobare;

16
Orbitalii f
- fiecare strat principal are sapte orbitali cu forme complexe, octalobare;

17
18
 SISTEMUL PERIODIC.

LEGEA PERIODICITĂŢII ELEMENTELOR.

19
Jöns Jacob Berzelius şi Antoine Lavoisier - la sfârşitul secolului al XIX-lea, prima
clasificare a elementelor în metale şi nemetale.
Johann Wolfgang Dobereiner - clasificarea elementelor în triade, pe baza
proprietăţilor fizico-chimice asemănătoare; triadele conţineau metale alcaline: Li,
Na, K sau halogeni, Cl, Br, I.
John Alexander Reina Newlands – 1864 a enunţat regula octavelor: dacă se
ordonează elementele în ordinea crescătoare a maselor atomice, la fiecare al
optulea element proprietăţile sunt asemănătoare.
În acelaşi an Louis Meyer a prezentat pentru prima dată un tabel periodic
incomplet.

Dimitri Mendeleev a formulat una dintre cele mai importante legi din istoria
chimiei: legea periodicităţii.
Enunţ: proprietăţile fizice şi chimice ale elementelor, care se manifestă în
proprietăţile substanţelor simple şi compuse pe care le alcătuiesc, sunt într-o
dependenţă periodică de masele lor atomice.

Mendeleev a aranjat cele 63 de element cunoscute pe vremea lui într-un tabel

numit Tabelul Periodic.

Tabelul Periodic pe care îl folosim conţine informaţii utile oricui vrea

să studieze şi să înţeleagă lumea materială în care trăieşte. 20
 John Dalton
(6 septembrie 1766 —
27 iulie 1844)

21
Dmitri Ivanovici
Mendeleev

22
23
24
25
Sistemul periodic al lui Mendeleev (1869) = clasificarea elementelor în
care se reflectă toate proprietăţile chimice şi o mare parte a
proprietăţilor fizice ale elementelor chimice şi compuşilor acestora.

Sistemul periodic este o “aranjare” a elementelor chimice în ordinea

crescătoare a maselor atomice (A), fiecărui element atribuindu-se un număr
de ordine care corespunde numărului Z al elementului respectiv.

Sistemul periodic cuprinde 18 grupe, din care 8 grupe principale şi 10

grupe secundare şi 7 perioade.

Coloanele verticale, grupele, conţin elemente cu proprietăţi chimice

asemănătoare, care au aceeaşi configuraţie electronica pe ultimul strat
(strat de valenţă).

Grupele sunt notate cu cifre arabe de la 1 la 18 (IUPAC, 1986). Notaţia

anterioară utiliza cifre romane I – VIII şi litera A (grupe principale ) sau B
(grupe secundare). Grupa a VIII- a B (grupele 8, 9, 10) conţine triada fierului
( Fe, Co, Ni) şi metalele platinice (Ru, Rh, Pd, Os, Ir, Pt).
26
Grupele secundare sunt formate din metale tranziţionale.
Şirurile orizontale ale sistemului periodic (cuprind elemente dintre
două gaze rare successive) = perioade.

Sistemul periodic cuprinde 7 perioade corespunzătoare celor 7 nivele energetice;

perioadele notate 1 – 7.

Perioada 1: H si He,
Perioada 2: (Li – Ne) şi perioada 3 (Na – Ar) conţine 8 elemente;
Perioada 4 (K – Kr) şi perioada 5 (Rb – Xe) conţine 32 elemente;
Perioada 6 conţine 32 elemente Cs – Rn (14 sunt lantanide cu electron distinctiv
pe orbital (n -1)d;
Perioada 7 conţine actinide.
TOTAL: 118 ELEMENTE CHIMICE
Landanidele (seria 4f) şi actinidele (seria 5f) se află în partea de jos a sistemului
periodic sub forma a două şiruri formate din 14 elemente.

Numărul perioadei în care se află un element este egal cu numărul de

nivele energetice (straturi) ocupate cu electroni sau cu valoarea
numărului cuantic principal “n” pentru stratul exterior al atomului
unui element. 27
 Informatii din tabelul periodic
Numar atomic Simbolul elementului

Denumirea elementului

Masa atomica

28
 Metale Nemetale

Starea de agregare la temperatura camerei

Semimetale

29
-Tabel Periodic: elementele aranjate în ordinea cresterii numarului
atomic Z.

- Z indica pozitia unui element în tabelul periodic; numarul de ordine al

elementului.

- Fiecare element difera de elementul precedent prin electronul

distinctiv.

-Pozitia unui element în Tabelul Periodic este determinata de

configuratia sa electronica.

-Numarul perioadei este egal cu numarul de straturi electronice.

-Numarul grupei este egal cu numarul de electroni de pe ultimul strat,

pentru elementele din grupele principale.

- Elementele din grupele secundare au pe ultimul strat un numar de

electroni egal cu numarul grupei (grupele 11 si 12) sau diferit de
numarul grupei.
30
În functie de tipul de orbital în care se gaseste electronul distinctiv
elementele se pot clasifica în grupe sau blocuri:

- toate elementele care au electronul distinctiv în orbital de tip s

formeaza blocul elementelor de tip s (format din elemente situate în
grupele principale 1 (IA) si 2 (IIA);

- toate elementele care au electronul distinctiv în orbital de tip p

formeaza blocul elementelor de tip p; format din elemente situate în
grupele principale 13(IIIA), 14(IVA), 15(VA), 16(VIA) si 17(VIIA);

- toate elementele care au electronul distinctiv într-un orbital de tip d,

al penultimului strat alcatuiesc blocul elementelor de tip d; se
numesc elemente tranzitionale;

- elementele la care electronul distinctiv ocupa un orbital de tip f al

antepenultimului strat alcatuiesc blocul lantanidelor (daca
electronul este în stratul 4 f) sau al actinidelor (daca electronul
distinctiv este într-un orbital de tip 5 f).
31
Blocuri de elemente

32
 Corelatii între pozitia elementului în Tabelul Periodic si
proprietatile fizice si chimice

În functie de modul în care variaza de la un element la altul, proprietatile

elementelor sunt:

-neperiodice – variaza continuu de la un element la altul: numar atomic si

masa atomica;

-periodice – se repeta la un numar de elemente si sunt functii periodice de

numar atomic Z. Sunt determinate de invelisul electronic.

Proprietati periodice:
- fizice: raza atomica, raza ionica, energie de ionizare, afinitate pentru electroni,
densitate, puncte de fierbere si de topire etc.
- chimice: caracter electropozitiv (metalic), caracter electronegativ (nemetalic),
valenta, numar (stare) de oxidare N.O. sau S.O.

1
 Periodicitatea proprietăţilor fizice ale elementelor
1. Razele atomice – funcţii periodice ale numărului atomic al
elementelor, Z.

În cadrul unei perioade, în grupele principale, razele atomice scad cu

creşterea numărului de ordine Z.
Exemplu: într-o perioadă, metalele alcaline au cele mai mari raze atomice, urmate
de metale alcalino – pământoase şi gaze rare; metalele tranziţionale din mijlocul
fiecărei perioade au cele mai mici raze atomice dintre elementele unei perioade.

În grupele principale, razele

atomice cresc cu creşterea
numarului atomic Z.

În grupele secundare, razele

atomice cresc uşor cu creşterea
numărului atomic Z, existând o
diferenţă mică între razele atomice
ale elementelor din perioada a 5-a şi
a 6-a. 2
2. Razele ionice – functii periodice ale numărului atomic al
elementelor, Z.

Raza ionică – raza cationului sau a anionului din compuşii ionici cristalini.
Raza ionică – dimensiunea relativă a unui ion într-un cristal ionic.
Raza cationului (ion pozitiv) – mai mică decât raza atomului de la care a provenit
(atomul pierde electroni, se transforma în cation, va atrage un număr mai mic de
electroni ce implică scăderea razei).

Raza unui anion (ion negativ) – mai mare decât raza atomului din care provine
(atomul accepta electroni, se transforma în anion, atrage un număr mai mare de
electroni, cresc respingerile electrostatice şi vor determina extinderea norului
electronic şi creşterea razei ionului).
3
3. Volumul atomic – se modifică periodic cu numărul de ordine Z al elementelor.
Volumul atomilor scade în perioade de la stânga la dreapta şi creşte în grupe de sus
în jos.

4. Energia de ionizare (potenţial de ionizare), I (eV)

- energia consumată la îndepărtarea unuia sau a mai multor electroni dintr-un atom
izolat în fază gazoasă;
- în perioadă, energia de ionizare creşte de la grupa 1 la grupa 18 (de la stânga la
dreapta); o dată cu creşterea numărului atomic Z.
- în grupe, energia de ionizare scade cu creşterea numărului atomic Z (o dată cu
creşterea numărului de straturi ocupate cu electroni şi cu micşorarea atracţiei
electrostatice a nucleului asupra electronilor din stratul exterior ca urmare a
depărtării de nucleu).

4
5. Afinitatea pentru electroni, A (eV)
- energia degajată (consumată) de un atom izolat în fază gazoasă care accepta un
electron şi se transforma în ion negativ; acceptarea a doi sau mai mulţi electroni în
configuraţia unui atom se face cu consum de energie.

- în perioadă, afinitatea pentru electroni creşte o dată cu creşterea lui Z (excepţie

elementele din grupa 2 şi 18);
- în grupe, afinitatea pentru electroni scade cu creşterea numărului atomic Z
(electronul se adaugă pe un nivel energetic a cărei distanţă de la nucleu creşte o
dată cu numărul de straturi).

Alte proprietăţi care pot fi considerate funcţii periodice ale numerelor atomice:
densitatea, punct de topire, punct de fierbere, structură cristalină etc.

5
 Periodicitatea proprietăţilor chimice ale elementelor

Caracterul electrochimic al elementelor

1. Caracterul electropozitiv (electropozitivitatea) elementelor

- tendinţa atomilor de a ceda electroni şi de a forma ioni pozitivi;

- manifestat de elemente cu caracter metalic (metale alcaline şi alcalino –
pământoase);
- creşte o dată cu creşterea caracterului metalic şi cu scăderea energiei de ionizare.

În grupele principale, caracterul electropozitiv creşte de sus în jos, o

dată cu creşterea numărului atomic Z, deci cu creşterea numărului de straturi
ocupate de electroni.

În perioade, caracterul electropozitiv scade de la grupa 1 la 14, o dată

cu creşterea numărului atomic Z şi cu creşterea numărului de electroni cedaţi.
6
2. Caracterul electronegativ (electronegativitatea) al elementelor

- tendinţa atomilor elementelor de a primi electroni şi de a forma ioni negativi;

- elementele au caracter electronegativ mai accentuat cu cât accepta un număr mai
mic de electroni pe un strat mai apropiat de nucleu, unde forţa de atracţie este mai
mare;
- aceste elemente sunt nemetale, îşi manifestă caracterul nemetalic.

În grupe, caracterul electronegativ scade de sus în jos, o dată cu

creşterea numărului atomic Z, deci cu creşterea numărului de straturi ocupate de
electroni.

În perioade, caracterul electronegativ creşte de la grupa 14 la 17, o

dată cu creşterea numărului atomic Z, cu micşorarea numărului de electroni captaţi
şi creşterea sarcinii nucleare.

F - elementul cel mai electronegativ din sistemul periodic.

7
3. Valenţă. Număr de oxidare

-noţiunea de număr de oxidare (stare de oxidare) N.O. sau S.O. înlocuieşte

conceptul de valenţă, desemnând numărul de sarcini pozitive sau negative
care se pot atribui unui atom într-o combinaţie, în funcţie de sarcinile
electrice reale sau formale ale celorlalţi atomi cu care este combinat.

Numărul de oxidare al elementelor în combinaţie cu alte elemente mai

electronegative decât ele prezintă valori pozitive, deoarece pot ceda acestora, total
sau parţial, electronii lor de valenţă.

- În majoritatea cazurilor, numărul maxim de oxidare pozitiv al unui element este

egal cu numărul grupei sistemului periodic din care face parte elementul respectiv.

- În combinaţiile cu alte elemente, mai electropozitive decât ele, elementele

prezintă un singur număr de oxidare negativ egal cu (8 – n), în care n este numărul
grupei din care face parte elementul respectiv.

8
9
10
 Reguli pentru stabilirea numerelor de oxidare
Numerele de oxidare se stabilesc dupa urmatoarele reguli:
1. Elementele în stare libera (atomi sau molecule) au numarul de oxidare zero.

2. În compusii ionici elementele au numarul de oxidare egal cu numarul de

electroni cedati sau acceptati în procesul de formare a ionilor.

3. În compusii covalenti, de regula, atomului de hidrogen i se atribuie N.O.

+ 1 si atomului de oxigen N.O. -2;
- numarul de oxidare al celorlalte elemente se stabileste tinând seama de
regula urmatoare: suma algebrica a numerelor de oxidare ale tuturor
elementelor componente ale compusului covalent este egala cu zero.

11
4. Într-un ion poliatomic atomul de hidrogen are totdeauna N.O. +1 si cel de
oxigen N.O. -2. Suma algebrica a N.O. ale tuturor elementelor componente ale
ionului poliatomic este egala cu sarcina sa.

5. Exceptii: în peroxizi atomul de oxigen are N.O. -1.

În hidruri ale metalelor alcaline si alcalino-pamântoase atomul de hidrogen

are N.O. -1.

12
13
 Configuraţiile electronice ale atomilor
Principiul energiei minime – nivelele energetic existente se ocupă în ordinea
crescătoare a energiei lor.

Regula tablei de şah

14
15
16
Exemple ale configuraţiilor electronice pentru unele elemente chimice:

17
18
 LEGĂTURI CHIMICE

In natura elementele chimice se gasesc, in general, combinate intre

ele, reprezentând substante simple sau compuse, cu exceptia gazelor
rare si a unor metale aflate in stare nativa.

Atomii care au un numar mic de electroni periferici, nu pot exista ca

specii izolate; se stabilizeaza prin interactie cu electronii altor atomi
formand configuratii electronice de stabilitate maxima prin
modificarea invelisului electronic periferic generand legatura chimica.

Rezulta o varietate de sisteme complexe: substante elementare si

combinatii chimice. Aceasta varietate depinde de modul de organizare
al atomilor in agregate complexe (retele) precum si de natura diferita a
fortelor de interactie intre atomi.

1
Legătura chimică – forţa care menţine împreună atomii în molecule
şi influenteaza structura şi proprietăţile substanţelor. Legatura
chimica este determinată de învelişul electronic exterior al atomilor.

Atomii:
- instabili în stare liberă;
- în stare fundamentală au învelişuri atomice incomplete şi au tendinţa de a
se lega între ei.
Din punct de vedere structural, substanţele pot fi formate din: atomi, ioni,
molecule (macromolecule) legate prin diferite tipuri de legături chimice.

Legături intramoleculare:
Legătura ionică (electrovalentă);
Legătura covalentă (atomica);
Legătura metalică.

Legături intermoleculare:
Legături (punţi) de hidrogen;
Legături (forţe) van der Waals.
2
 Legătura ionică (electrovalentă)
W. Kossel – bazele legăturii ionice.
Prin combinare, atomii au tendinţa de a ceda sau de a accepta unul
sau mai mulţi electroni pentru a dobândi o structură electronica
stabilă, corespunzătoare gazului rar.

Formarea legăturii ionice implică 2 etape:

- Transformarea atomilor în ioni;
- Atracţia electrostatica între ioni.

Formarea ionilor are loc prin cedare sau acceptare de electroni.

Metalele puternic electropozitive, cu număr mic de electroni pe ultimul strat (mai

ales grupele IA şi IIA) cedează electronii de pe stratul de valenţă trecând în ioni
pozitivi (cationi). Aceştia vor avea configuraţia stabilă a gazului rar precedent.
Nemetalele, puternic electronegative, cu deficit de electroni faţă de configuraţia de
gaz rar, primesc electroni, trecând în ioni negativi (anioni). Aceştia vor avea
configuraţia electronica a gazului rar următor.
Legătura ionică se formează prin cedare/accceptare de electroni
de la atomii elementelor electropozitive la atomii elementelor
electronegative sau de la atomii metalelor la atomii nemetalelor. 3
Legătura ionică se formează intre elemente cu caracter chimic diferit –
electronegativităţi diferite - elemente aflate la extremităţi în sistemul
periodic.

Un atom trece în stare ionică cu atât mai uşor cu cât:

• Configuraţia electronică realizată - mai stabilă;
• Sarcina ionului - mai mică;
• Raza cationului - mai mare, iar raza anionului - mai mică.

La elementele din grupele principale, electrovalenţa poate fi dedusă din

regula octetului, fiind egală cu numărul de electroni cedaţi sau acceptaţi de atom
pentru a avea configuraţia de octet. Pentru hidrogen este valabilă regula
dubletului.

Metalelele tranziţionale (blocul de elemente d)

- nu realizează întotdeauna configuraţii de gaz nobil. Pot realiza configuraţii de 14,
16 sau 18 electroni devenind ioni pozitivi;
- au o pronunţată tendinţă de a da mai multe stări de oxidare;
- legătura ionică se formează la S.O. = +1 sau +2. 4
 Formarea clorurii de sodiu - NaCl

 e 
11
o
Na  Na
Na(s) + Cl2 (g) NaCl 0
Cl  e
 Cl 
17

5
 Caracteristicile legăturii ionice

- natură fizică - atracţie electrostatică între ioni;

- neorientată în spaţiu, nu este rigidă – dizolvarea substanţelor ionice în solvenţi
polari şi substituirea uşoară a ionilor din reţea cu alţi ioni;
- nesaturată, formează asociaţii deschise.

Fiecare ion se înconjoară cu un număr maxim de ioni de semn contrar – număr de

coordinaţie (N.C.) dispuşi la o distanţă minimă permisă de echilibrarea forţelor de
atracţie dintre ionii de semn contrar şi forţele de repulsie dintre învelişurile
electronice ale ionilor în contact. Se formează reţele cristaline ionice.

Legătura ionică este puternică şi scade cu creşterea distanţei dintre

ioni.

Nu există legătură ionică pură. Datorită polarizaţiei mutuale a ionilor, apare un

caracter parţial covalent. Legătura ionică este cazul limită a legăturii covalente
polare. Convenţional, se considera ionică o legătură dintre elemente ale căror
electronegativităţi diferă cu mai mult de 1,8; procentul de caracter ionic mai mare de
55%.
6
Retele ionice

7
 Proprietăţile substanţelor ionice

Substanţe ionice, în general: săruri, oxizi metalici, hidroxizi alcalini şi alcalino –

pământoşi.

Aceste substanţe au unele proprietăţi comune:

- caracter salin (majoritatea sunt săruri), iar din soluţii separă cristale;
- puncte de topire şi puncte de fierbere ridicate;
- se dizolvă în solvanţi polari (apă);
- greu solubile în solvenţi nepolari;
- in soluţie apoasă are loc fenomenul de hidratatre a ionilor prin care ionii
se înconjoară cu molecule de apă bipolare;
- prezintă în soluţie sau în topitură conductivitate electrica mare (electroliţi
sau conductor electrici de ordinul II).

8
 Exemple de substante ionice

NaCl
CaO
PbI2

Cu(CO3)2 Cu(OH)2
9
10
 Legătura covalentă
Teoria electronică a valenţei (Gilbert Lewis şi Irving Lamgmuir) a
explicat formarea moleculelor alcatuite din atomi identici (H2, N2, Br2
etc.) prin punerea în comun de către fiecare atom, a câte unui sau
mai mulţi electroni necuplaţi şi realizarea configuraţiei stabile.

Legătura formată între atomi de nemetale prin punerea în

comun a uneia sau mai multor perechi de electroni → legătură
covalentă.

Legătura covalentă se poate forma:

- între atomi de nemetal identici (legătură covalentă nepolară);
- între atomi de nemetal diferiţi (legătură covalentă polară).

11
 A. Legătura covalentă nepolară

- se stabileşte între atomi de acelaşi fel, iar perechea de electroni de

legătură (dubletul electronic de legătură) aparţine în mod egal ambilor
atomi legaţi.

12
13
 B. Legătura covalentă polară

- se formează între atomii nemetalelor de specii diferite.

Exemple: în moleculele de HCl, H2O, NH3 fiecare atom care participă la formarea
legăturii, în funcţie de configuraţia stratului electronic exterior, pune în comun un
număr de electroni, astfel încât să formeze o structură stabilă de gaz rar.

14
 .. . .. .
. . . .
H + F.. . H F .. . H F

15
Molecula formată prin legătură covalentă are un moment electric
sau moment dipolar (μ):

μ = e • d (Debye)
e – sarcina electrica;
d – distanţa dintre centrele sarcinilor pozitive şi negative (lungimea dipolului).

Moleculele nepolare diatomice (O2, N2, H2, Cl2): μ = 0.

În moleculele poliatomice, momentul electric dipolar este suma

vectorială a momentelor dipolare caracteristice tuturor legăturilor.

16
 Molecule poliatomice cu structură simetrică

- momentele electrice de legătură sunt egale şi dirijate în sensuri opuse, se

anulează reciproc, μ = 0
Aceste molecule se comportă ca moleculele nepolare.

17
 Molecule poliatomice cu structură angulara sau piramidala
- nu se compensează momentele electrice de legătură.
Se comporta ca moleculele polare.

Cu cât sunt mai diferite electronegativităţile elementelor, cu atât polaritatea

moleculei creşte.
Substanţele cu molecule polare se dizolvă în
apă, ionii disociază şi se formează electroliţi.
Datorită polarităţii moleculei de apă are loc
fenomenul de hidratare a ionilor în soluţie.

18
 Caracteristicile legăturii covalente

- orientată în spaţiu;

- rigidă (atomii ocupă poziţii fixe);

- saturată;

- foarte puternică;

- prin covalenţe se formează molecule independente (în stare gazoasă)

sau reţele atomice (în stare solidă);

- la moleculele formate din atomi diferiţi, apare fenomenul de polarizare.

19
Retele covalente

Proprie- Diamant Grafit

tati
Transpa- Transparent, Metalic,
renta translucid mat
Duritate 10 1-2
Indice 2,4175 - 1,93-
refractie 2,4178 2,07
Urma Alba Neagra
Culoare Incolor in Cenusiu
stare pura pana
20 la
negru
 Proprietăţile substanţelor cu legături covalente
- În stare solidă sunt formate din reţele moleculare;

- Substanţele covalente pot fi gaze (O2, Cl2, NH3, CO2, SO2 etc); lichide (H2O, HF,
unii alcooli şi acizi organici etc) şi solide (compuşi organici).

- Substanţele polare sunt solubile în solvenţi polari (apa), cele nepolare sunt solubile
în solvenţi nepolari (CCl4, benzen, esteri etc)

- Punctele de fierbere şi de topire ale compuşilor covalenţi sunt, în general, mai mici
comparativ cu ale substanţelor ionice şi multe substanţe covalente se descompun
înainte de a se topi.

- Viteza de reacţie a substantelor covalente este mai mică decât viteza de reacţie a
substanţelor ionice (reacţiile între molecule sunt mai lente comparativ cu reacţiile
dintre ioni).

- Soluţiile cu substanţe nepolare nu sunt electroliţi, iar cele polare, pot deveni, în
soluţie apoasă electroliţi prin schimbarea legăturii covalente sub acţiunea moleculei
de apă. 21
 Temperaturi de topire si fierbere

Compus Temperatura de topire Temperatura de fierbere

(0C) (0C)
Oxid de magneziu, MgO + 2825 + 3600
Clorura de sodiu, NaCl + 801 + 1465
Bromura de cesiu, CsBr + 636 + 1300
Hidrogen, H2 - 259 - 253
Azot, N2 - 210 - 196
Metan, CH4 - 182 - 161
Acid clorhidric, HCl - 114 - 85
Etanol, C2H5OH - 144 + 78,3
Amoniac, NH3 - 77,7 - 33,3
Apa, H2O 0 + 100

22
23
 LEGATURA COORDINATIVA (DONOR – ACCEPTOR)

Se formează prin punerea în comun a unei perechi de electroni

neparticipanţi din partea unui singur atom ce participă la legătură
(DONOR), cel de-al doilea atom participant (ACCEPTOR) fiind doar
beneficiarul comun al acestei perechi de electroni.

Legătura coordinativă se poate stabili între:

- molecule polare ce posedă perechi de electroni neparticipanţi (H2O; NH3; HCN
etc) şi anumiţi ioni pozitivi (H+, Ag+, Cu2+, Fe2+, etc);

- ioni negativi bogaţi în electroni neparticipanţi la legătura chimică (HO-, F- , Cl- etc);

- atomi bogaţi în electroni (N, S, P etc) şi atomi de oxigen puternic electronegativi.

24
Combinaţiile formate prin legături coordinative – combinaţii complexe
sunt formate din ion central (metal) şi liganzi.

Liganzii pot fi molecule neutre sau anioni.

Numărul de liganzi care înconjoară ionul central se numeşte număr de coordinaţie.

Substanţele complexe ionice şi moleculare au proprietăţi comune:

- solide, polare şi în general, solubile în apă. În soluţie, complecşii ionici sunt
electroliţi;
- complecşii moleculari au proprietăţi asemănătoare compuşilor covalenţi cu
molecule polare.
25
 
Structura ionului complex de NH 4

Atomul de N se combină cu 3 atomi de H şi formează molecula de NH3, care leagă

prin perechea de electroni neparticipanţi de la N un ion de H+, rezultă ionul
complex de amoniu, cu structură tetraedrică.

Structura ionului complex de H3O+

Atomul de O se combină cu 2 atomi de H şi formează molecula de H2O, care

leagă coordinativ un ion de H+, rezultă ionul complex de hidroniu.

26
 Legătura metalică
Metalele - 4/5 din totalul elementelor din sistemul periodic (80 elemente).

În condiţii obişnuite, elementele cu caracter metalic sunt solide (excepţie Hg –

lichid) şi prezintă o serie de proprietăţi macroscopice comune (conductibilitate
electric şi termică, luciu metallic etc) care îşi au originea în structura electronica şi
în caracterul deosebit al legăturii dintre atomii lor.

Metalele posedă un număr mic de electroni de valenţă (1, 2, 3 sau 4).

Atomii metalelor nu se pot lega între ei prin legătură ionică pentru că nu sunt
posibile intercaţiuni electrostatice între atomii de acelaşi fel.
Nu se poate forma nici legătură covalentă (localizată între doi atomi) deoarece
într-o reţea metalică numărul de coordinaţie este mare (8 sau 12).

În reţelele metalice cristaline, atomii de metal sunt uniţi între ei prin

legătură metalică.

În cristalele metalice, fiecare atom de metal este înconjurat de alţi 8 sau 12 atomi,
cât permite geometria cristalului (cubic cu feţe centrate, cubic centrat intern,
hexagonal compact etc). 27
 Fe – unitatea celulara – Au – structura cubica
cub cu volum centrat/atom central/ compacta cu fete centrate cfc
cub centrat intern cci

Zn – hexagonal compacta
Na - cci 28
Polimorfism = proprietatea unei substante chimice solide de a exista in mai
multe forme cristaline.
Alotropie = fenomen prezentat de unele elemente chimice, care pot exista in
doua sau mai multe forme cu proprietati fizice si uneori chimice diferite.
Alotropie dinamica – trecerea unei forme alotropice in alta este reversibila,
proportia lor depinde de temperatura. Alotropie monotropa – trecerea unei
forme alotropice in alta este ireversibila. Alotropie enantiomorfa – trecerea
unei forme alotropice in alta este reversibila si se produce la o temperatura
anumita, deasupra sau sub aceasta temperatura numai o singura forma
alotropica este stabila.

Ex. Alotropia Fe Polimorfism – compusi ai Fe

-Fe2O3 – hematit -Fe2O3 – maghemit

29
30
 Proprietăţile metalelor
- La temperatură obişnuită metalele sunt solide (Hg – lichid);
- Luciu metalic datorită proprietăţii de a reflecta puternic razele de lumină care cad
pe suprafaţa lor;
- Opace datorită electronilor liberi;
- Puncte de topire foarte diferite: (Na, K: 1000C; Sn, Pb: 2000C - 4000C);
majoritatea metalelor au puncte de topire ridicate ; W: 33700C (utilizat la fabricarea
filamentelor pentru becuri electrice);
- In funcţie de duritate (proprietate mecanică a metalelor care indică rezistenţa lor
la acţiunea unor forţe exterioare: lovire, zgâriere) metalele pot fi:
- metale cu duritate foarte mică – Na , K.
- metale cu duritate medie – Pb, Mg, Sn, Al, Ag, Au.
- metale dure – Cr,W.
-In functie de densitate metalele se clasifica in:
- metale uşoare – ρ < 5 g /cm3 (K, Na, Mg, Al),
- metole grele - ρ > 5 g /cm3 (Os, Pt, Au, Hg, Pb)
- Plasticitatea: Maleabilitatea (se pot trage in foi) şi ductilitatea (se pot trage in
fire) – proprietatea metalelor de a-şi schimba considerabil forma sub influenţa unor
solicitări mecanice fără a pierde prin aceasta din rezistenţa mecanică la rupere (Au,
Ag, Al, Cu). 31
- Conductibilitate electrică – cei mai buni conductori: Ag, Cu, Au, Al,
- Conductibilitatea termică – sunt bune conducătoare de căldură. Cei mai buni
conductori: Ag, Cu, Al,
-Magnetismul – proprietatea metalelor şi aliajelor de a se magnetiza.
Unele păstrează magnetismul timp îndelungat, altele se demagnetizează imediat ce
încetează acţiunea magnetizantă.
Funcţie de comportarea în câmp magnetic metalele se clasifică:
Metale diamagnetice: nu au moment magnetic permanent, sunt respinse în camp
magnetic, magnetizându-se în sens contrar acestuia (Sn, Pb, Bi, Cu, Ag);
Metale paramagnetice: au moment magnetic permanent, sunt atrase de câmpul
magnetic şi se magnetizează în acelaşi sens cu el (Mn, Cr etc);
Metale feromagnetice au un paramagnetism foarte mare, rămân magnetizate şi
după ce încetează acţiunea câmpului magnetic exterior (inductor) (Fe, Co, Ni etc).

32
 Legături intermoleculare
Legaturi mai slabe intre molecule, ioni, atomi.

Forta caracteristica starii lichide si solide care mentine aglomerarea

moleculelor - coeziune intermoleculara de natura electrostatica se realizeaza
prin intermediul acestor legaturi secundare, care pot fi:

-legaturi prin forte van der Waals se manifesta între moleculele ce apartin
gazelor lichefiate, solventilor neutri.

Fortele van der Waals pot fi de 3 tipuri:

- de orientare: se manifesta intre moleculele polare numite forte dipol – dipol
sau intre ioni si molecule polare numite forte ion-dipol care intervin în
procesul de solvatare a ionilor;

- de inductie: apar intre moleculele polare si nepolare prin inducerea unui

dipol instantaneu în moleculele nepolare cu manifestarea ulterioara a unor
forte electrostatice între dipolii permanenti si cei indusi;

- de dispersie London: apar între moleculele nepolare prin polarizarea

temporara a moleculelor sau atomilor datorita oscilatiilor lor continue.
33
-legaturi prin punti atomice: determina aparitia de asociatii moleculare cu
conditia ca atomii ce constituie puntea sa aiba volum mic si putini electroni.
Asociatiile moleculare se pot stabili prin:
- punti de hidrogen: apar intre micro/macromoleculele identice sau diferite prin
atractii electrostatice între atomii electronegativi si atomul de hidrogen
apartinând unei molecule vecine, legat covalent tot de un element
electronegativ.
Exemplu: asociatii moleculare în apa, alcooli, fenoli, unii acizi organici si
anorganici, amide, polimeri naturali sau sintetici

- punti de litiu: locul hidrogenului poate fi luat de un alt element electropozitiv

cu volum mic.
Exemplu: Li in LiF sau LiCl

Puntile atomice sunt numeroase si, desi au energie mica, modifica

proprietatile fizice ale substantelor în care apar (punctul de fierbere,
punctul de topire, caldura de vaporizare, densitatea).

34
Legaturi (punti) de hidrogen

H2O – stare lichida

Acid dezoxiribonucleic ADN 35

 Legaturi de hidrogen intre ortofosfatul
dibazic si proteina PBP din E.Coli

Legaturi de hidrogen in
Oligoamide
in asociere complementara
36
37
38
 SISTEME DISPERSE
- amestecuri de doua sau mai multe substante,

- omogene sau microheterogene,

- cel putin una din componente se gaseste dispersata la nivel

molecular - dispersant,

- a doua componenta - substanta dispersata se poate gasi in

sistem dispersata la nivel atomic, ionic sau molecular sau poate
avea particule aglomerate pana la anumite nivele, incat aceste
particule se pot observa cu ochiul liber sau la nivel microscopic.

1
 Clasificarea sistemelor disperse functie de
dimensiunile particulelor dispersate

a. Solutii adevarate sau cristaloide

- dimensiunile particulelor dispersate de ordinul 10-7 – 10-8 cm,
- la o soluţie se distinge componenta care dizolvă şi care este de obicei în
cantitate mai mare, numită solvent (dizolvant) şi componenta care se
dizolvă, numită solvat (solut, dizolvat).

b. Dispersii grosiere sau suspensii

- particulele dispersate sunt suficient de mari pentru a fi observate cu ochiul
liber sau la microscop;
- diametrul particulei este mai mare de 10-5cm.

c. Sistemele coloidale
- se situeaza intre solutiile cristaloide si suspensii;
- particulele dispersate intr-un sistem coloidal nu se observa la microscop,
dar sunt observabile la ultramicroscop si la microscopul electronic;
- diametrul unei particule coloide este de ordinul 2·10-5- 2·10-7 cm.

Când cantitatea de solvent este egală cu cantitatea de solvat, distincţia dintre

solvent şi solvat dispare. 2
 Clasificarea solutiilor
I. Functie de starea fizica
a.Gazoase:
-gaz în gaz: gazele sunt miscibile în orice proporţie.

b. Lichide
- gaz în lichid: CO2 în apă;
- lichid în lichid: etanol în apă;
- solid în lichid: sare sau zahăr în apă.

c. Solide
- compuse din două sau mai multe metale rezultând aliaje.

II. Functie de numărul componenţilor

a. soluţii binare
b. soluţii ternare
c. soluţii multicomponente.
3
III. Functie de concentraţie
a. soluţii diluate,
b. soluţii concentrate.

IV. Functie de proprietăţile termodinamice

a. soluţii ideale (proprietăţile lor sunt exprimate prin regularităţi simple,
controlate de concentraţie, independente de natura chimică a
componenţilor),
b. soluţii reale (manifestă abateri de la comportarea ideală, proprietăţile lor
fiind dependente de natura componenţilor, de interacţiunile în soluţie între
particulele substanţei dizolvate şi intensitatea acestora).

V. Functie de interacţiunile care se manifestă în soluţii

a. soluţii omodinamice când interacţiunile care au loc sunt de aceeaşi natură
(exemplu: forţe van der Waals);
b. soluţii eterodinamice când se manifestă interacţiuni distincte
(exemplu: intercţie ion-dipol între solvent şi solut şi interacţiune ion-ion între
particulele solutului).
4
 Procese fizice in solutii
DIZOLVARE
-fenomen de dispersie omogena, in urma careia moleculele unei substante se
raspindesc intre moleculele altei substante.
Concentratia unei solutii- cantitatea sau volumul de solut existenta într-o
anumita cantitate sau volum de solvent.
Exemple de concentratii: concentratia procentuala, concentratia molara,
concentratia normala, titrul, factorul.

SOLUBILITATE
- Proprietatea unei substante de a se dizolva intr-un solvent oarecare.
-Pentru aprecierea solubilitatii se utilizeaza coeficient de solubilitate.

Coeficientul de solubilitate – cantitatea maxima de substanta, exprimata in

grame, care se poate dizolva in 100g dizolvant, la o temperatura data.

Functie de valoarea coeficientului de solubilitate, substantele se clasifica in:

- usor solubile;
- greu solubile;
- insolubile.
5
Functie de cantitatea de substanta dizolvata intr-un solvent dat, solutiile pot
fi:
- Solutii infinit diluate: solutia care rezulta prin dizolvarea unei cantitati foarte
mici de substanta intr-o cantitate foarte mare de solvent;
- Solutii diluate: cantitatea de solvat este mica in comparatie cu cea a
solventului;
- Solutii concentrate: cantitatea de solvat este de acelasi ordin de marime cu
cea a solventului.

Functie de gradul de saturare, solutiile concentrate sunt:

-solutii saturate: se obtine prin dizolvarea unei cantitati maxime de substanta
intr-o anumita cantitate de solvent, la o temperatura data;
- solutii nesaturate: se mai poate dizolva o anumita cantitate de solvat;
- solutii suprasaturate: se dizolva o cantitate mai mare de substanta (exces),
fata de cantitatea necesara pentru saturare.

6
Factorii care determina solubilitatea substantelor:
- natura substantei dizolvate;
- natura solventului;
- temperatura si presiunea

Variaţia solubilităţilor unor săruri în apă, 0 şi 100°C 7

 Contracţia de volum la dizolvare

In cazuri excepţionale, volumul soluţiei este egal cu suma volumelor

solventului şi solutului (amestec de pentan cu hexan).
În majoritatea cazurilor, la dizolvare are loc o contracţie de volum.
Pentru soluţiile multor substanţe, în special acizi, baze, săruri, au fost
întocmite, prin determinări experimentale, tabele de densităţi la diferite
concentraţii. Aceste tabele servesc pentru a stabili concentraţia unei soluţii
dintr-o determinare a densităţii.

Exemplu: soluţii de H2SO4

8
 MODURI DE EXPRIMARE A CONCENTRAŢIEI
SOLUŢIILOR

Concentraţia procentuală (%) - numărul de grame de substanţă dizolvată

în 100g soluţie (concentraţie procentuală de masă) sau numărul de cm3 de
substanţă dizolvată în 100cm3 soluţie (concentraţie procentuală de volum).

md md md – masa substanţei dizolvate;

c *100; c  *100
ms m d  m H 2O ms - masa soluţiei.

Concentraţia molară sau molaritatea (m sau M) - numărul de molecule

gram (moli) de substanţă dizolvată în 1000mL (1litru) soluţie.

Concentraţia normală sau normalitatea (n sau N) - numărul de

echivalenţi gram dintr-o substanţă dizolvată într-un litru de soluţie.

Titrul soluţiei (T sau t) - cantitatea de substanţa exprimată în grame dintr-

un mL de soluţie.
9
Factorul soluţiei (F) - număr care arată de câte ori este mai concentrată
sau mai diluată o soluţie decât soluţia de normalitate exactă şi se
calculează făcând raportul dintre titrul determinat practic şi titrul teoretic sau
dintre normalitatea practică şi normalitatea teoretică.
Tpractic n practic
F 
Tteoretic nteoretic

Fractia molara
In cazul unei solutii compusa din nA moli de substanta A, nB de substanta B
si nc de substanta C etc fractia molara a substantei A se calculeaza astfel:
nA
XA 
n A  nB  nC  .....

Suma fractiilor molare ale tuturor componentilor solutiilor este egala cu unitatea:

X A  X B  X C  ......  1
10
Relatii intre concentratia procentuala, concentratia molara,
concentratia normala si titrul unei solutii

11
 Dispersii grosiere sau suspensii

Suspensii - preparate fluide, constituite din dispersii mecanice de substante

solide, intr-un lichid.

Suspensiile se prepara in farmacie si in industrie :

-cele preparate in farmacie au o stabilitate redusa ;
- cele preparate in industrie trebuie sa-si pastreze omogenitatea timp de 2-3
ani .

O categorie aparte o formeaza suspensiile uscate, care sunt amestecuri de

pulberi la care se adauga un anumit volum de apa.

Stabilitatea fizica a suspensiilor trebuie sa indeplineasca anumite conditii :

-substanta suspendata sa nu se depuna repede ;
- particulele care se depun sa nu formeze sedimente compacte ;
- suspensia sa nu fie prea vascoasa si sa curga usor

12
 Agenti de suspensie
1. Guma Arabica - formata din saruri de Ca , Mg , K ale acidului arabic,
complex format dintr-o molecula de acid garlacturonic, legat de 3 molecule de
galactoza, 2 molecule de arabinoza si o molecula de rabnoza. Contine materii
colorante, oxidaze si peroxidaze. Este solubila in apa si are o reactie slab
acida.
2. Tragacanta contine tragacantina 20-40%; solubila in apa si basolina 50-
60%; insolubila in apa.
3. Alginatii – saruri ale acidului alginic, dintre care cei mai folositori sunt
Aglutinatul de Na, K, amoniu.
4. Pectina – contine acizi pectici formati din lanturi de acizi esterificati.
Pulbere fina, solubila in apa, formand solutii coloidale opalescente, vascoase
si cu reactie acida.
5. Derivati de celuloza:
a) Metil celuloza - esterul metilic al celulozei. Pulbere alba, fara miros si
gust, solubila in apa rece.
b) Etilceluloza – pulbere de culoare alba, insolubila in apa si glicerina, dar
solubila in alcool si dizolvanti organici.
c) Carboximetilceluloza - pulbere de culoare alba, fara gust, fara miros, se
dizolva in apa atat la rece cat si la cald. Este solubila si in amestecuri de
apa cu alcool si acetona.
13
6. Alcoolul polivinilic: in solutii apoase are pH acid. Vascozitatea solutiei apoase
de alcool polivinilic variaza in functie de concentratie, de temperatura la care se
conserva si de timp.
7. Polivinil pirolidona - pulbere alba, solubila in apa si solventi organici. Datorita
proprietatilor de agent de ingrosare si de coloid protector, poate fi utilizata pentru
prelucrarea si stabilizarea suspensiilor.
8. Carbopolii - pulbere alba, putin solubila in apa, solubila in solutii de hidroxizi si
de amine.
9. Argile coloidale - polimeri minerali care prin hidratare formeaza dispersii
coloidale vascoase.
10. Aerosil - hidrocoloid, fara miros si gust acrisor. In prezenta apei formeaza
agregate, care la randul lor se asociaza formand geluri.

Prepararea suspensiilor
- prepararea prin dispersare - metoda cea mai folosita deoarece se porneste de la
substante active ca atare. Pulberile insolubile aduse la un grad de pulverizare
avansat sunt dispersate intr-un vehicul in care particulele se umecteaza si se
disperseaza usor;
-prepararea prin precipitare: - precipitarea cu solventi organici,
- precipitarea prin modificarea pH-ului,
- precipitarea in urma unei reactii de dublu schimb.
14
 Sisteme coloidale

- sisteme disperse in care particulele dispersate se caracterizeaza prin

dimensiuni superioare particulelor chimice obisnuite;
- la un sistem coloidal se distinge un mediu de dispersie numit
dispergent, corespunzator solventului in cazul unei solutii adevarate, si
faza dispersa, care corespunde substantei solvite dintr-o solutie
obisnuita.

Dispersiile coloide se mai numesc si soli, iar faza dispersa, izolata

intr-un sol, se numeste gel.

15
Criterii de clasificare a sistemelor coloidale

a. forma particulei coloide

- coloizi cu particule sferice,
- coloizi cu particule alungite.

b. natura particulei coloide

- coloizi micelari: Al(OH)3 , Fe(OH)3 , Cr(OH)3 , detergenti, sapunuri de sodiu
si potasiu etc),
- coloizi macromoleculari (polietilena, polistiren, policlorura de vinil).

c. interactiunea dintre moleculele dispergentului si cele ale fazei dispersate

- coloizi liofili (amidon in apa, sapun in apa, gelatina in apa),
- coloizi liofobi (suspensii de substante insolubile in apa - AgI, S, aur, grafit
coloidal).
- cand dispergentul este apa, coloizii pot fi hidrofili si hidrofobi.

d. fluiditate
- liber disperse,
- continuu disperse.

16
e. starea de agregare a componentelor
- soluri: sisteme coloide la care dispergentul este lichid, iar dispersatul solid (aur
coloidal, proteine in apa, suspensii de pigmenti sau coloranti organici in apa, etc).
- emulsii: sisteme coloide la care atat dispergentul cat si dispersatul sunt lichide
partial miscibile sau nemiscibile (grasimi lichide in apa, laptele, smantina, maioneza,
etc.)
- spume: dispergentul este lichid, iar dispersatul este gaz (aer-solutie de sapun,
aer-solutii apoase de proteine, obtinute prin agitare. Exista si spume solide:
polistiren expandat, bureti, piatra ponce, etc.);
- aerosoli: sisteme coloide alcatuite dintr-un dispergent gazos (aer) si faza
dispersata solida (fum, prafuri foarte fine, etc.). In cazul fazei dispersate lichide
sistemul poarta numele de aeroemulsie (ceata, nori, etc.).

17
 REACŢII CHIMICE
Fenomenul de transformare a substanţei, legat de transferul de energie, prin
care rezultă noi substanţe cu alte proprietăţi = reactie chimica.

Caracteristicile reacţiilor chimice

- Transformarea particulelor (atomi, ioni, molecule) în particule de alt tip şi cu altă
structură;
- Transformarea legăturilor chimice (desfacerea, formarea şi modificarea
legăturilor chimice);
- Schimburi de energie (modificarea stării energetice a unui sistem de reacţie prin
desfacerea legăturilor iniţiale şi formarea noilor legături chimice); acestea se
referă la transferul de căldură şi/sau efectuarea sau preluarea de lucru mecanic.
18
 Tipuri de reacţii chimice

Criteriul de clasificare Exemple

Fenomene vizuale Reacţii de precipitare
Reacţii cu degajare de gaze
Reacţii de culoare
Mecanism de transformare: Reacţii de disociere
- reacţii elementare; Reacţii de asociere
- reacţii compuse. Reacţii de eliminare
Reacţii de adiţie
Reacţii de substituţie
Natura substanţelor Reacţii de oxidare şi reducere
Reacţii cu schimb de protoni
Reacţii de hidratare
Reacţii de clorurare
Reacţii de nitrare
Aspect energetic Reacţii exoterme
Reacţii endoterme
19
 Reacţii endoterme şi exoterme

Reacţia endotermă - decurge cu acceptare de căldură. Energia chimică a

reactanţilor este mai mică decât a produşilor de reacţie.
Reacţia exotermă - decurge cu cedare de căldură. Energia chimică a
reactanţilor este mai mare decât energia chimică a produşilor de reacţie.

Ech
Ech

ER
EP Căldura de reacţie Q<0
Q>0 EP
ER

20
 Reacţii acido-bazice
ACIZI
- substanţe care prin dizolvare în apă cedează protoni

ACIZII pot fi: Tăria acizilor

a) substanţe neutre: HCl, HClO4, CH3COOH, H2O

b) cationi:

c) anioni:

21
 Acizi tari - disociaza total în apa

Acizii slabi sau moderati - reactia de disociere este un echilibru

reversibil mai mult sau mai putin deplasat spre dreapta

Acidul fosforic - acid polivalent slab, disocierea are loc în trei trepte

22
 BAZE - substante care accepta protoni

Bazele tari - disociază complet în apă (ireversibil).

Exemplu: hidroxizii metalelor grupa IA si IIA.

Baze slabe sau moderate – disociază reversibil în soluţie apoasă.

23
 AMFOLIŢI

• Substanţe capabile să accepte şi să doneze protoni.

Exemple:
APA – lichid amfiprotilitic/protolitic/protogen. Se comportă ca acid (cedând
protoni), dar şi ca bază (acceptând protoni).
Reacţie de autoprotoliză

24
 Reacțiile acido bazice: reacţii cu transfer de protoni, în
care sunt cuplate cedarea şi acceptarea de protoni
(protoliza).

Acizii sunt donori de protoni. Bazele sunt acceptori de protoni.

Formează în fiecare caz o pereche de acid-bază conjugată.

Condiţia pentru ca o reacţie acido-bazică să aibă loc, este prezenţa a

două perechi acid – bază corespondente. De cele mai multe ori se
instalează un echilibru acido-bazic (echilibru de protoliză).

25
Constanta de disociere a apei
Scala de pH

26
Pentru apa pură, la 250C:
pH = -lg [H3O]+ = - lg 10-7 = 7
pOH = -lg [HO]- = - lg 10-7 = 7

La 250C, între pH şi pOH există relaţia:

pH + pOH = 14
pH = pOH = 7 → SOLUŢIE NEUTRĂ
pH < 7, pOH > 7 → SOLUŢIE ACIDĂ
pH > 7, pOH < 7 → SOLUŢIE BAZICĂ

27
28
29
 Aplicaţii
Determinare pH:
• probe biologice: sânge, urină, piele, salivă …
• alimente (controlul calităţii): apă potabilă, băuturi, alimente ….
• probe de mediu (controlul calităţii): ape, soluri
• produse farmaceutice şi cosmetice: creme, pastă de dinţi, loţiuni de corp,
şampoane…

Volumetria de neutralizare:
•Determinarea conţinutului de acizi şi baze din diferite produse:
- Determinarea conţinutului de NH3, HCl, CH3COOH, acid
acetilsalicilic, acid citric din limonadă, acid tartric din vin etc.
- Determinări indirecte: azotat (reducere la NH3), proteine din brânză
(metoda Kjedhal)

Reglare pH (soluţii tampon):

• Aplicaţii de mediu
• Industria chimică
30
31
32
33
 Titrări acido - bazice
În funcţie de tăria acido – bazică a speciilor care participă în reacţia de
titrare avem câteva cazuri distincte de reacţii de titrare.

ACIDIMETRIE
1. Baze tari cu acizi tari
2. Baze tari cu acizi slabi
3. Baze slabe monovalente cu acizi tari
4. Baze slabe polivalente cu acizi tari
5. Baze slabe monovalente cu acizi
slabi
6. Amestecuri de baze cu acizi tari
7. Săruri cu hidroliză bazică cu acizi
ALCALIMETRIE
1. Acizi tari cu baze tari
2. Acizi tari cu baze slabe
3. Acizi slabi monovalenţi cu baze tari
4. Acizi slabi polivalenţi cu baze tari
5. Acizi slabi monovalenţi cu baze slabe
6. Amestecuri de acizi cu baze tari
7. Săruri cu hidroliză acidă cu baze

34
 Aplicaţii uzuale ale volumetriei de neutralizare

-Determinarea concentraţiei/conţinutului de HCl, H2SO4, NH3, CH3COOH,

acid boric, acid oxalic etc
-Analiza sodei caustice comerciale
-Dozarea carbonaţilor şi bicarbonaţilor
- Dozarea azotaţilor
- Dozarea fosfaţilor
- Determinarea numărului de grupe hidroxil din zaharuri
-Determinarea indicelui de saponificare al grăsimilor şi uleiurilor
- Dozarea proteinelor din brânzeturi
- Dozarea acidului citric din băuturi
- Dozarea acidului tartric din vin
- Determinarea conţinutului de aspirină din medicamente
- Determinarea constantelor de aciditate
..................................

35
36
 REACTII CHIMICE.
REACTII DE OXIDO-REDUCERE (REDOX)
Reactiile care decurg cu transfer de electroni (particula de schimb este
electronul) - reactii redox.

Oxidare - procesul prin care o specie cedeaza electroni.

- Specia care se oxideaza = agent Reducator
Reducere – procesul prin care se accepta electroni.
- Specia care se reduce = agent Oxidant

Transferul de electroni se produce de la reducator la oxidant. Cele doua specii

opuse formeaza un cuplu redox de reactii (fiecarui oxidant sau reducator ii
corespunde forma sa conjugata).

Bilantul de electroni
nr. e- cedati de redator = nr. e- acceptati de oxidant 1
2
POTENTIAL REDOX

3
4
 Tipuri de reactii redox
Reacţia cu O2 (reacţie de oxidare/ardere):
4Fe + 3O2 → 2 Fe2O3
CH4 + 2O2 → CO2 + 2H2O Reacţia cu hidrogenul:
CuO + H2 → Cu + H2O
O2 + 2H2 → 2H2O
Reacţia metalelor cu acizii:
Fe + 2 HCl → FeCl2 + H2
3 Cu + 8 HNO3 → 3Cu(NO3)2 + 2NO + 4 H2O

Reacţii de schimb (dublu schimb):

Zn + CuSO4 → ZnSO4 + Cu
Reacţia metalelor cu apa:
Na + H2O → NaOH + ½ H2
Reacţia de deshidratare:
Mg + 2H2O → Mg(OH)2 + H2
C6H12O6 → 6C + 6H2O
5
Tipuri de reactii redox

6
Tipuri de reactii redox

7
 Tipuri de reacții redox
Reacţii biochimice
Rolul Fe în organism:
- 45 mg Fe/kg corp (F) şi 55 mg/kg corp (B);
-component al hemoglobinei şi mioglobinei (rol în transportul şi stocarea
O2) şi al unor enzime oxidative;
-în S.O. +2 şi +3 intervine în reacţii de
oxido – reducere, reacţii acido – bazice şi
reacţii de complexare.

Carenţa de Fe: anemii,

întârzieri în creştere,
oboseală şi astenie musculară,
scăderea imunităţii.

Fe in organism

8
 Stabiliti bilantul de electroni, indicati procesele redox,
agentul oxidant si agentul reducator:

KMnO4  H 2 SO4  K 2 SO4  MnSO4  [O]  H 2O

K 2Cr2O7  FeSO4  H 2 SO4  K 2 SO4  Cr2 ( SO4 ) 3  Fe2 ( SO4 ) 3  H 2O

HNO3  H 2 S  S  NO  H 2O

S  H 2 SO4  SO2  H 2O

I 2  IO3  HCl  ICl  KCl  H 2O

9
KClO3  Mn( NO3 ) 2  MnO2  ClO2  KNO3

PbO2  CrCl3  KOH  K 2CrO4  PbCl2  H 2O

PbO2  HCl  PbCl2  Cl2  H 2O

HCl  HNO3  Cl2  NOCl  H 2O

KClO  KClO3  KCl

AgNO3  I 2  H 2O  AgI  AgIO3  HNO3 10

 Seria de activitate redox (Seria Beketov Volta)
- clasificare a metalelor din punct de vedere electrochimic;
- se poate exprima sub aspect calitativ, când speciile sunt ordonate după
capacitatea de a deplasa ionul unui alt metal din solutie.

- Cu cât metalul este situat la începutul seriei de activitate, cu atât

cedează mai usor electroni, trecând la ionii corespunzători, adică este mai
activ.
- Metalele asezate înaintea hidrogenului îl pot înlocui din combinatii,
deoarece atomii lor cedează electronii mai usor decât atomii de hidrogen
(metale comune).
-Metalele care se gasesc dupa hidrogen, nu-l înlocuiesc, deoarece atomii
lor cedează mai greu electroni decat hidrogenul – metale nobile (Ag, Pt,
Au).
- Metalele situate la începutul seriei, până în hidrogen reactionează cu
acizii diluati, punând hidrogenul în libertate, iar metalele de la cupru spre
sfârsitul seriei sunt atacate numai de acizii oxidanti (sulfuric si azotic 11
concentrati).
 Aplicatii ale reactiilor redox

• Volumetria redox

• Pile galvanice (surse de curent)

• Electroliza

• Electrodepunerea

• Coroziunea si protectia anticoroziva

• Industria chimica

• Dispozitive specifice

12
13
14
15
16
17
18
19
 Pile galvanice
Sisteme capabile să transforme energia chimică în energie electrică = pile
electrice sau elemente galvanice.
La cei 2 electrozi se produc reacţii de oxido – reducere:
- catod (electrod pozitiv) au loc reacţii de reducere a ionilor metalici din
soluţie (depunere Cu);
- anod (electrod negativ) au loc reacţii de oxidare (dizolvare Zn).

() Zn Zn 2 Cu 2 Cu()
ANOD CATOD
Oxidare Reducere
Se produc Se consuma
electroni electroni
Anionii Cationii
migreaza din migreaza din
compartimentul compartimentul
anodic catodic
Semnul “-” Semnul “+”
Pila Daniell 20
 Tensiunea – forta electromotoare a pilei (E)
F.e.m a unei pile (E) reprezintă diferența de potențial care se formeaza intre
2 electrozi in circuitul deschis.

Pila Daniell: E 0
celula E E
0
ox
0
red
(-) Zn + Cu 2+ → Zn2+ + Cu (+)

Ecuația Nernst: RT aCu 2

E  E0  ln
2 F aZn 2

RT aox 0,059 ared

E  E0  ln E  E0  lg
zF ared 2 aox
Acumulatori auto

22
 Pile cu hidrogen - oxigen
Misiunile Apollo au folosit o pilă cu combustibil bazată pe reacţia oxigenului
cu hidrogenul pentru obţinerea apei de băut. O asemenea pilă cântăreşte în
jur de 250 kg şi nu este utilizată efectiv ca sursă portabilă de curent.

În New York şi Tokyo există centrale electrice echipate cu pile hidrogen–

oxigen. Asemenea pile cu combustibil funcţionează în marile metropole în
momentele în care consumul de electricitate este foarte mare.

Centrala electrica echipata cu pile hidrogen–oxigen

(Seul – Coreea) 23
 ELECTROLIZA

Procesul de transport a ionilor unui electrolit ce are loc la trecerea unui

curent electric continuu prin doi electrozi imersati in electrolit = electroliza.
• Electrolit = orice substantă care prin dizolvare sau topire disociază în ioni,
permițând trecerea curentului electric.
• În procesul de electroliză, ionii pozitivi sau cationii sunt dirijati spre catod
(pol negativ, -), iar ionii negativi sau anionii spre anod (pol pozitiv, +) unde
își pierd sarcina și se depun sau intră în reacție chimică.

La anod există procesul de oxidare, la catod procesul de

reducere.

Scurt istoric
• Actiunea curentului electric asupra unor solutii a fost observata din1800
W. Nicholson si A. Carlisle;
• Aceste fenomene au fost studiate in 1833-1834 de M. Faraday.
• Corelatia dintre reactiile chimice si curentul electric a fost observata din
1789 -Galvani si 1800-Volta;
• Relatiile cantitative au fost determinate in 1875-J.W.Gibbs si 1882-H. 24
von
Helmholtz.
25
 Legile electrolizei
1. Cantitătile de substante depuse sau dizolvate la electrozi sunt
proportionale cu cantitatea de electricitate ce trece prin electrolit.
2. Cantitatile de substante depuse sau dizolvate de aceeasi cantitate de
curent sunt proportionale cu echivalentii electrochimici ai substantelor.

m  k Q  k  I t

k
A
zF
 m
A
zF
 I t

m - masa de substanta depusa sau dizolvata la catod (g)

k – echivalent electrochimic
Q - sarcina electrica
I- intensitatea curentului electric
t - timpul de electroliza (s)
A – masa atomica a substantei depuse sau dizolvate
z – numarul de electroni implicati in procesul redox
F - constanta lui Faraday = 96,485 C/s (96500 C/s) 26
 Aplicatii practice ale electrolizei

Metode electrochimice pentru obţinerea: H2, O2, Cl2, Al, Na, NaOH etc.

a) Obţinerea Na prin electroliza NaCl topit, în prezenţă de KCl sau CaCl2, 6000C:
2 NaCl → 2Na + Cl2

b) Obţinere H2, O2 prin electroliza apei acidulate cu H2SO4:

H2O → H2 + 1/2 O2
c) Electroliza soluţiei apoase de NaCl pentru obţinerea NaOH, H2 şi Cl2
2NaCl + H2O → H2 + Cl2 + NaOH

Metode electrometalurgice pentru obţinerea Zn, Cd, Hg şi pentru

rafinarea electrolitică a unor metale: Ag, Au, Cu, Pb, Al
Rafinarea electrolitică a Cu: anod solubil de Cu brut, catod de Cu pur (foiţă
subţire), soluţie CuSO4 acidulată cu H2SO4

27
 Metode galvanotehnice pentru realizarea unor acoperiri metalice în
scop protector.
Cuprarea Fe când se foloseşte anod din Cu şi catod de Fe, electrolitul soluţie
CuSO4.
2 e 
 Cu 2
()Cu 0

2  2e
()Cu 
 Cu 0 ( peFe)

Metode de analiză bazate de electroliză:

- Polarografia;
- Electrogravimetria;
- Electroforeza.

28
Electroliza apei

29
 Obtinerea aluminiului
Sursa majora de aluminiu este bauxita – Al2O3. Bauxita se topeste la peste
20000C. Datorita temperaturii mult prea mari, obtinerea Al din bauxita se
realizeaza conform metodei propuse de Charles Hall. Metoda consta in
dizolvarea Al2O3 in criolit (Na3AlF6) topit (se topeste la 10120C fiind un bun
conductor de electricitate). Drept anod se foloseste grafitul care se consuma
in procesul electrolitic.

2 Al2O3  3C  4 Al  3CO2

30
Electrodepunerea

Argintarea

31
Cuprarea
32
Electrodepunerea aurului

33
Zincarea

34
Reactii acido – bazice vs. Reactii redox

35
 REACTII DE PRECIPITARE
Reacţii de dublu schimb ionic, din care rezultă o substanţă greu
solubilă (precipitat).

AX  BY  AY   BX
precipitat
greu solubil

AgNO3 (aq)  KCl (aq)  AgCl ( s )   KNO3 (aq)

precipitat alb

36
37
38
Formarea unui precipitat are loc în mai multe etape:

- inițial, la adăugarea unei cantități foarte mici de reactiv precipitant nu se

observă fenomenul de precipitare, ci se formează doar o soluție a
precipitatului;
- pe măsură ce se adaugă tot mai mult reactiv de precipitare (în picături),
soluția precipitatului devine din ce în ce mai concentrată, până ajunge
saturată;
- excesul de reactiv duce la formarea unei soluții suprasaturate, se
formeaza germeni de cristalizare si se observa precipitatul format.

Pentru stabilirea condițiilor optime de precipitare este necesar să se

cunoască echilibrele ce au loc în reacția de precipitare și modul cum aceste
echilibre se deplasează, în funcție de diverși factori ce le influențează
(concentratia speciilor implicate in reactia de precipitare; influenta
ionului comun; presiunea; temperatura de lucru; pH-ul solutiei).

39
 Aplicatii ale reactiilor de precipitare
- Gravimetria

- Volumetria de precipitare

- Depoluare

- Biosinteza osului

- Aplicatii medicale

- Industria chimica

40
 REACTII DE COMPLEXARE
Reactii de tip metal – ligand.
Implica legaturi coordinative, covalente si/sau ionice

41
• Combinaţia complexă (complex sau chelat) = ansamblu multiatomic
constituit dintr-un atom central (cation = acid Lewis) şi unul sau mai mulţi
liganzi coordinaţi (baze Lewis) la atomul central;

• Legătura coordinativă = legătura chimică ce ia naştere prin punere in

comun a 2e-, ambii provenind de la acelaşi atom;

• Reprezentare legatura covalenta:

M←L
M - atomul central (de obicei un cation)
L - ligand,
- săgeata întotdeauna îndreptată de la ligand la atomul central (de la
atomul donor către atomul acceptor = indica direcţia de deplasare a
electronilor);

42
 Compuşi coordinativi naturali

Compuşii coordinativi sunt de importanta vitala in regnul vegetal si

in regnul animal.

Clorofila A
43
 Aplicaţii ale reacţiilor de complexare
I. Intervine in diverse procese
vitale:
-respiraţie,

-fotosinteza,

-metabolism

- etc.

44
 Aplicaţii ale reacţiilor de complexare
I. Intervine in diverse procese
vitale:
-respiraţie,

-fotosinteza,

-metabolism

-etc.

45
 Aplicaţii ale reacţiilor de complexare

I. Intervine in diverse procese

vitale:
-respiraţie,

-fotosinteza,

-metabolism

- etc.

46
 Aplicaţii ale reacţiilor de complexare

II. Aplicaţii industriale:

- În procedeul hidrometalurgic de obţinere a Cu din minereuri
(dizolvarea selectivă a cuprului).
- În procedeele industriale de obţinere a Au şi Ag din minereuri
(dizolvarea selectiva a acestor metale nobile cu NaCN).
- Pentru prepararea unor substanţe pure (impurităţile se pot
transforma în combinaţii complexe solubile sau insolubile în
apă).
- În industria farmaceutică la prepararea unor medicamente:
cisplatin, carboplatin, oxalilplatin, vitamina B12 etc.

47
 Aplicaţii ale reacţiilor de complexare
III. Aplicaţii de mediu
- Depoluare: îndepărtarea metalelor grele, a cianurilor etc
- Determinarea durităţii apei

48
 Aplicaţii ale reacţiilor de complexare

IV. Aplicaţii medicale

- Detoxifierea organismului de Pb2+

V. Aplicaţii analitice
- Analiza calitativă: identificarea sau mascarea anumitor specii
(atomi, ioni, molecule);
- Volumetria bazată pe reacţii de complexare
etc

49
 Aplicaţii analitice ale complexonometriei

Determinarea directă a Ba2+ Determinarea directă a Bi3+

Determinarea durităţii totale a apei Determinarea Fe3+
Determinarea Ca2+ prin titrare de substituţie Determinarea Ni2+
Determinarea indirectă a Al3+ Determinarea indirectă a Ag+
Determinarea anionului fosfat Determinarea anionului sulfat
Determinarea Ca2+ şi Pb2+ în amestec Analiza unui oţel (Fe – Ni)
Determinarea Cr3+ şi Fe3+ din amestec Determinarea Cu2+
Determinarea Ca2+ şi Mg2+ în amestec Determinarea Fe2+

Determinarea Ca2+ în prezenţă de Mg2+

Determinarea Ca2+ în prezenţa Ba2+
Determinarea individuală a Mg2+, Mn2+ şi Zn2+ din amestec
Determinarea conţinutului de Fe, Ni, Cr dintr-un oţel
Determinarea halogenurilor şi a tiocianaţilor 50
 Aplicaţii ale reacţiilor de complexare/
Analiza calitativă

Identificarea diverşilor analiţi poate fi pusa in evidenţa prin reacţii de

complexare:

Fe3+ + xSCN → [Fe(SCN)x]3-x (rosu sânge)

Co2+ + xSCN → [Co(SCN)x]2-x (albastru)

Cu2+ + 4NH3 → [Cu(NH3)4]2+ (albastru intens)

4Fe3+ + 3K4[Fe(CN)6] → Fe4[Fe(CN)6]3 (Albastru de Berlin)

3Fe2+ + 2K3[Fe(CN)6] → Fe3[Fe(CN)6]2 (Albastru de Turnbull )

2Ni2+ + K4[Fe(CN)6] → Ni2[Fe(CN)6] (verzui)

51
 HIDROGEN (H), Z = 1; A = 1,00794
- primul element din sistemul periodic;
- stare naturală: liber (Soare,stele, nebuloase, gaze vulcanice, gaze naturale);
- combinat (apă, compuşi organici etc.).
În stare combinată, hidrogenul reprezintă aproximativ 11% din scoarţa terestră.

NGC 604, a giant region

of ionized hydrogen in the
Triangulum Galaxy

1671 – descoperit de Robert Boyle,

1
1783 - Antoine Lavoisier a denumit elementul hidrogen
Proprietati fizice:
- incolor, inodor, insipid;
- ρ = 0,06952g/cm3 (mai uşor de 14,38 ori decât aerul);
- conductibilitate termică şi conductibilitate electrică mari;
- puţin solubil în apă, solubil în alcool şi benzen;
- se lichefiază la -252,770C,
- se solidifica la -259,230C.

Izotopi:
- protiul sau hidrogenul uşor: masa atomică = 1,
- deuteriul sau hidrogenul greu: masa atomică = 2,
- tritiul sau hidrogenul supragreu: masa atomică = 3.

2
Metode de obtinere a hidrogenului
1)

2)

3
4
În 2014, la temperatura de 50° C si la presiune atmosferica a fost anunțat
procesul de obtinere a hidrogenului, determinat de enzime pentru a transforma
xiloza in hidrogen cu aproape 100% randamentul teoretic. Procesul are 13
enzime, inclusiv un polyphosphatexylulokinasa.

"Virginia Tech team develops process for high-yield production of hydrogen from xylose under mild
conditions". Green Car Congress. 2013-04-03.
doi: 10.1002/anie.201300766. Retrieved 2014-01-22.

5
Proprietati chimice:

H+ se pune în evidenţă prin descărcări electrice în tuburi vidate, iar în soluţie apoasă
se prezintă sub forma ionului de hidroniu, H 3O+.
La temperatura obişnuită, hidrogenul este puţin reactiv, dar poate reacţiona cu
elemente sau alţi compuşi chimici în anumite condiţii.
Hidrogenul formează legături ionice în hidrurile metalice şi covalente cu nemetalele.

a) Reacţia cu nemetalele→ hidruri nemetalice

(combustibilul viitorului = nepoluant)

6
b) Reacţia cu metalele → hidruri metalice alcaline şi alcalino-pământoase

c) Caracterul reducător al hidrogenului

7
 Utilizari
► Combustibil brut pe care majoritatea stelelor îl ard pentru a produce energie.
Acelaşi proces, denumit fusiune, a fost studiat ca posibilă sursă de energie pentru
planeta noastră. Rezerva de hidrogen a Soarelui este suficientă pentru încă 5
miliarde de ani.

► Element important din punct de vedere comercial: obtinere NH3; adăugat în

grăsimi şi uleiuri (hidrogenare). Hidrogen lichid: utilizat în studiul superconductorilor
şi, combinat cu oxigen lichid, combustibil pentru rachete.

► Una dintre primele utilizări ale hidrogenului a fost pentru baloanele cu gaz şi
pentru alte aparate zburătoare de mai târziu (dirijabile).

► Izotopii hidrogenului
-Deuteriul din compoziția apei grele este utilizat în reacțiile de fisiune nucleară ca
moderator pentru încetinirea neutronilor.

-Tritiul, produs în reactoarele nucleare, se folosește în producerea bombelor cu

hidrogen, în marcare izotopică și ca sursa de iradiere pentru vopselele
fosforescente.
8
► Producerea biohidrogenului de realizează în bioreactoare, care utilizează
algele verzi ca materie primă. În ultima decadă a secolului XX, s-a descoperit că
algele private de sulf, producţia lor normală de oxigen (fotosinteza) se transformă
în producţie de hidrogen. Motivul este faptul că hidrogenaza, enzima
răspunzătoare de sinteza hidrogenului, este inactivă în prezenţa oxigenului; iar
lipsa sulfului întrerupe circuitul intern al oxigenului în organism. O algă de
mărimea statului Texas ar produce suficient hidrogen pentru a furniza energia
necesară întregii lumi.

9
 Toxicitatea hidrogenului

► În cazul inhalării în cantități foarte

mari de hidrogen se poate produce
asfixierea, pierderea mobilității
motrice și a cunoștinței.

►Flacăra de hidrogen este invizibilă,

acest lucru putând produce arsuri
accidentale.

► Scurgerea hidrogenului gazos în

atmosferă poate cauza
autoaprinderea sa.

10
11
12
 METALE
Stare naturală
Stare nativă (liberă): rar, metalele nobile: Ag,Pt,Au

Compuşi
Mineral – corp chimic natural, mai mult sau mai puţin omogen, component al
rocilor şi minereurilor, frecvent reprezentat printr-o combinaţie chimică şi mai rar
prin elemente native

Minereu – acumulare de unul sau mai multe minerale din care se pot extrage pe
scară industrială, în mod rentabil, unul sau mai multe componente utile (de
obicei metale)

Ganga (steril) – minerale nemetalifere care însoţesc mineralul din care se

extrage metalul

13
Minereuri importante

Halogenuri: fluorina (CaF2), sarea gemă (NaCl), silvina (KCl),

carnalita (KCl·MgCl2· 6HO)

Oxizi şi hidroxizi: corindon (Al2O3), magnetita (Fe3O4), hematita (Fe2O3),

casiteritul (SnO2),piroluzita (MnO2), hidrargilita [Al(OH)3]n,
bauxita [AlO(OH)]

Sulfuri: galena (PbS), blenda (ZnS), pirita (FeS2), calcopirita (CuFeS2),

calcozina (Cu2S), argentitul (Ag2S)

Azotaţi: salpetru de Chile (NaNO3), salpetru de India (KNO3)

Carbonaţi: calcita (CaCO3, varietăţi: calcar sau piatră de var, marmura, creta,
aragonit, spat de Islanda), magnezit (MgCO3), siderit (FeCO3),
dolomit (MgCO3·CaCO3), malachit [CuCO3·Cu(OH)2]

Sulfaţi: baritina (BaSO4), gipsul (CaSO4·2H2O)

14
 Răspandirea in scoarţa Pămantului a unor elemente

Element % in scoarta Mineralul in care se gaseste

Pamantului elementul
Al 7,5 Aluminosilicati, feldspati, oxizi
Fe 4,7 Oxizi, sulfuri, carbonati
Ca 3,4 Carbonati, sulfati, fluoruri
Na 2,6 Cloruri, silicati, azotati
K 2,4 Cloruri, silicati
Mg 1,9 Carbonati, cloruri, silicati
Cu 0,1 Sulfuri, carbonati
Zn 0,02 Sulfuri, oxizi,
Pb 0,002 Sulfuri, sulfati, carbonati

15
Clasificarea metalelor

16
 Metode de obţinere a metalelor

Metalurgia – ramura industriei care se ocupă cu obţinerea metalelor din

minereuri, obţinerea aliajelor şi prelucrarea lor termică şi mecanică

A. Prelucrarea mecanică a minereului – aducerea minereului la o granulaţie

optimă, îndepărtarea sterilului şi îmbogăţirea minereului în produs util
B. Prelucrarea chimică a minereului – obtinerea metalului
Metoda folosită depinde de natura minereului şi de metalul care se obţine.

1) Metode pirometalurgice - temperaturi ridicate

- Li, Ca, Sr, Ba, grupa III, lantanidele – nu se reduc cu C, se formează carburi;
- Mg se obţine prin reducere cu cocs la 20000C;
- prin reducerea cu cocs a unui amestec de oxizi se obţin feroaliaje (feromangan,
ferocrom, feromolibden), folosite la obţinerea otelurilor aliate speciale;
- obţinerea fontei (aliaj Fe cu 2-6%C) – se introduce în furnal alternativ cocs,
minereu, fondant (micşorează temperatura de topire a sterilului şi ajută la
formarea zgurii).

17
2) Metode hidrometalurgice – reducere pe cale umedă - compuşii metalici sunt
trecuţi în soluţie de unde sunt reduşi cu metale mai active sau cu agenţi reducători.

3) Metode electrometalurgice – electroliza

a) electroliza topiturilor de săruri sau oxizi:
b) electroliza soluţiilor de săruri – recuperarea unor metale din deşeuri.
Acestea sunt transformate în compuşi solubili în apă şi se electrolizează.

18
Metode de purificare si rafinare a metalelor

Metalele se obtin impurificate cu impurităţi metalice sau nemetalice, în funcţie de

procedeul folosit.

Pentru îndepărtarea impurităţilor se folosesc operaţii de purificare, cunoscute sub

denumirea de afinare şi rafinare.

Metodele de afinare conduc în general la metale pure, iar cele de

rafinare conduc la metale de înaltă puritate.

19
Metodele de rafinare (electroliza cu anod solubil, descompunerea termică a unor
combinaţii, disproporţionarea, topirea zonară, distilarea în vid) pot fi aplicate
separat, prin repetare de mai multe ori sau pot fi combinate.

Rafinare electrolitică : purificare Cu, Ag, Au şi Al.

Descompunerea termică: obţinere în stare foarte pură Zr, Hf, V, Nb, Ta, U etc.

Metoda disproporţionării Al, Ga, In, Zr etc.

Topire zonară: Al, Ga, Ge, Sn, Pb, Ti, Zr, Fe, Co, actinide etc., în stare de puritate
înaltă.

Distilare (în vid sau în atmosferă de gaz inert): Sr, Ba, Na, K, Rb, Cs, Hg, etc.

20
Proprietătile fizice generale ale metalelor

• starea de agregare – solide, Hg – lichid,

• luciu metalic – reflectă lumina în stare compactă (sub formă de pulbere Mg şi Al

îşi păstrează luciul),

• opacitatea – metalele sunt opace – nu lasă lumina să treacă, o reflectă sau o

absoarbe,

• culoarea – alb argintii (Na, K, Ca, Mg, Al, Cr, Hg), cenuşii (Pb, Fe). În stare de
pulbere sunt cenuşii cu excepţia Mg şi Al care sunt alb – argintii, Au – galben,
Cu – roşu – arămiu,

• densitatea – variază în limite largi:

- metale uşoare – ρ < 5 g /cm3 (K, Na, Mg, Al),
- metole grele - ρ > 5 g /cm3 (Os, Pt, Au, Hg, Pb)

• temperatura de topire – Hg – 390C şi W +33700C;

21
• conductibilitatea electrică: Ag, Cu, Au, Al,

• conductibilitatea termică: Ag, Cu, Al,

• duritatea – proprietate mecanică a metalelor care indică rezistenţa lor la

acţiunea unor forţe exterioare (lovire, zgâriere)
- metale cu duritate foarte mică – Na , K.
- metale cu duritate medie – Pb, Mg, Sn, Al, Ag, Au.
- metale dure – Cr,W.

• plasticitatea – metalele se pot deforma şi îşi păstreză forma dată

- malebilitatea – se pot trage în foi (laminare)
- ductilitate - se pot trage în fire (filare)

• solubilitatea – insolubile în solvenţii obişnuiţi, se pot dizolva în alte metale

formând aliaje.

22
Proprietătile chimice generale ale metalelor

1) Caracterul electrochimic – electropozitiv – ajung la stabilitate chimică

cedând electroni şi formând ioni pozitivi.

M - ne- → Mn+

Caracterul electrochimic (reactivitatea chimică) a metalelor scade conform seriei

potenţialelor electrochimice (seria Beketov - Volta).

23
2) Reacţia cu nemetalele: X2, O2, S, N2, P4, C, H2 cu formare de saruri.

24
3) Reacţia cu acizii: funcţie de poziţia în seria Volta
- metalele situate înaintea hidrogenului în seria Volta reacţionează cu toţi
acizii (chiar cu acizi diluaţi), cu formare de săruri şi degajare de H2:

Unele metale situate înaintea hidrogenului în seria Volta (Fe, Cr şi Al) nu sunt
atacate de HNO3 şi H2SO4 concentrat (pasivare).
Consecinţa: HNO3 concentrat se transportă în vagoane cisternă din Al,
H2SO4 concentrat se conservă şi transportă în rezervoare de oţel.

-metalele situate imediat după hidrogen (Cu, Hg, Ag) reacţionează numai cu acizii
cu caracter oxidant (HNO3 conc. şi H2SO4 conc.) cu formare de săruri, oxid al
nemetalului (NO sau SO2) şi H2O:

- metalele situate după hidrogen, la sfârşitul seriei Volta (Pt, Au) nu reacţionează
cu acizii. Ele reacţionează cu apa regală (HCl conc : HNO3 conc = 3:1)

25
4) Reacţia cu apa. Metalele care formează hidroxizi uşor solubili, ca metalele
alcaline şi alcalino-pământoase reacţionează energic cu apa cu degajare de
hidrogen.

5) Reacţia cu compuşi ai altor metale

Metalele mai active înlocuiesc din compuşi (oxizi, săruri) metalele mai puţin active.

26
 Aliaje

Amestecuri de metale sau metale cu nemetale

• omogene (soluţii solide): Au – Ag (aur dentar), Au – Ag - Cu (aur de bijuterii),
Fe - Ni, Fe - Co, AuZn, Au3Zn5, AuZn3;
• eterogene: Sn – Pb (aliaj de lipit), Pb – Sn - Sb (aliaj tipografic);
• aliajele cu nemetale conţin şi compuşi ai metalului cu nemetalul: fonta conţine
Fe3C (cementită).

Obţinerea aliajelor
a) Obţinerea aliajelor prin topire. Metalele sunt fie topite separat şi apoi
amestecate, fie se topeşte întâi un metal şi în topitura lui se dizolvă celelalte
componente (feroaliajele).
b) Obţinerea aliajelor din componente. Minereurile complexe care conţin mai
multe metale se prelucrează direct şi se transformă în aliaje ale metalelor
componente (aliaje de cupru şi nichel).
c) Obţinerea aliajelor prin reducere concomitentă. Se supune reducerii un
amestec de oxizi metalici care se transformă în metalele respective şi se aliază
chiar în cuptorul de reducere (aliajul plumbului cu stibiul).
27
Proprietăţi fizice ale aliajelor

• densitatea: intermediară faţă de densităţile metalelor componente,

• duritatea: mai mare decât a metalelor componente,

• temperatura de topire: mai mică decât a metalelor componente,

• conductibilitatea electrică: mai mică decât a metalelor componente,

• rezistenţa mecanică şi la coroziune: mai mari decât ale metalelor componente.

28
Exemple de aliaje

• fonta: Fe – C (2 - 6 %)
Fonta de turnătorie: carbonul este sub formă de grafit, conţine Si, Mn şi procente
mici de P şi S. Este folosită la confecţionarea de radiatoare, calorifere, plite,
ceaune, etc.
Fonta de afinare: carbonul este sub formă de cementită, are duritatea mai mare
şi se foloseşte la obţinerea oţelurilor.
Feroaliaje: au procent mai mare de Mn, Cr, Mo, V etc. şi se folosesc la obţinerea
oţelurilor speciale, cu calitati superioare.

• oţeluri: Fe – C ( 0,3 – 2 %); Si, S, P – în procente foarte mici.

Oţeluri carbon Fe - C (Mn, Si, S, P) folosite în construcţii mecanice,
confecţionarea unor piese.
Oţeluri speciale: conţin Ni, Cr, V, Co, W, etc., pentru îmbunătăţirea proprietăţilor.
Oţeluri cu Ni: rezistente la solicitări mecanice;
Oţeluri cu Cr: duritate mare, folosite la unelte, bile, roţi dinţate, piese inoxidabile;
Oţeluri rapide: W, Cr, v, Co, Mn – folosite la fabricarea cuţitelor pentru maşini
aşchietoare, burghie rezistente la viteze mari.

29
 Exemple de aliaje

• alame Cu – Zn: folosite la confecţionarea de ventile, piuliţe, inele.

• bronzuri Cu – Sn: folosite la confecţionarea de lagăre, armături speciale, sârme,
statui.
•duraluminiu Al – Mg – Cu – Mn: folosit în industria aeronautică si la automobile.
• aliaj pentru lipit Pb – Sn
•aliaj tipografic Pb – Sb – Sn
• nichelina Cu – Ni rezistenţe electrice
•amalgamele - aliaje ale mercurului, folosite în tehnica dentară şi în procesele
electrolitice.

30
Grupa I principală sau grupa metalelor alcaline

- formată din 6 elemente: Li, Na, K, Rb, Cs şi Fr (radioactiv).

Datorită reactivităţii mari, aceste elemente se găsesc în natură

numai sub formă de combinaţii, în rocile de la suprafaţa scoarţei
terestre (majoritar în silicaţi).

Litiul - apa de mare, izvoare minerale şi unele vegetale (tutun,

ceai, hamei).
Sodiul - foarte răspândit sub formă de clorură (NaCl – sare), azotat
(NaNO3 – salpetru de Chile).
Potasiul – minerale (KCl – silvină, salpetru de India KNO3).

1
2
Oxid de litiu
Mica (KLi2Al(Al,Si)3O10(F,OH)2 Kunzita LiAl[Si2O6]

NaCl + borax 3
NaCl Elbait Na(LiAl)3Al6(BO3)3Si6O18(OH)4
Miserit K(Ca,Ce)6Si8O22(OH,F)2 Alaum KAl(SO4)2•12H2O

Lepidolit K(LiAl)3(SiAl)4O10(FOH)2 Silvina KCl

4
 Landonit – Rodozit RbMnF3
(CsKRb)Al4Be4(BBe)12O28

Sare de mare din Himalaya

NaClSbCsDyErEuGdHfHoInLaLuNdPrSmScThTlTeTbTmYbY 5
 Caracterizare generală

Li - manifestă unele proprietăţi diferite de ale celorlalte elemente din grupă,

apropiindu-se de metalele alcalino-pamantoase;
Au un singur electron pe ultimul strat - îl cedează foarte uşor;
Caracter puternic electropozitiv - creşte în grupă de sus in jos;
Caracter puternic reducator: se află în stânga H2
Metale usoare, Li, Na, K au densitatea mai mica decât a apei;
Metale moi;
Bune conducatoare de căldură şi electricitate;
Prezintă mai mulţi izotopi, unii fiind radioactivi;
Foarte reactive (reactivitatea creşte de la Li la Cs);
Uşor oxidabile în aer si se păstrează sub petrol;
Formeaza 3 feluri de oxizi:
-Oxizi normali Me2O
-Peroxizi Me2O2
-Superoxizi MeO2

6
Obţinere
Reducerea ionilor: M+ + e- → M
a) Reducerea electrolitică: agent reducător c.e., iar materia primă este o sare
topită sau hidroxid topit. Metalul se obţine la catod.

Electroliza NaOH topit:

NaOH +
Na + OH-
+ +1e-
(-) Na Na
- -1e-
(+) HO HO 2HO 1/2O2 + H2O
electroliza
2NaOH 2Na + 1/2O2 + H2O
Electroliza NaCl topit:
NaCl +
Na + Cl -
+ +1e- 0 - -1e- 0
2Cl Cl2
(-) Na Na (+) Cl Cl
electroliza 7
2NaCl 2Na + Cl2
b) Reducerea chimică (termică): reducerea metalului alcalin cu ajutorul unui alt
metal (Mg,Al, Fe) sau C. Materia primă: hidroxid, carbonat sau halogenură.

2CsOH + 2Mg → 2Cs + 2MgO + H2

Proprietati fizice

- metale moi, duritate sub 1 pe scala Mohs. Duritatea scade cu creşterea lui Z;
- razele atomice şi razele ionice cresc de la Li la Cs;
- metalele alcaline au cele mai mari raze atomice din perioadele în care se află.
- Li, Na şi K au densitate subunitară (mai uşoare decât apa), iar Rb şi Cs au
densităţi 1 - 2 g/cm3,
- toate prezintă luciu metalic în tăietură proaspătă;
- culoare alba-strălucitoare (Cs galben-auriu);
- conductibilitatea electrică şi termică mare;
- puncte de topire joase (Cs 28,50C);
- vaporii coloraţi caracteristic: roşu (Li); galben (Na); violet (K); albastru (Cs). 8
 Proprietati chimice
Au un singur electron pe ultimul strat:

Substratul (n - 2)d apare doar pentru n ≥ 4

Valenţa metalelor alcaline este I (valenţă unică).

Proprietăţile chimice ale metalelor alcaline sunt determinate de caracterul lor

puternic electropozitiv (tendinţa de a ceda electronul de pe ultimul strat). Datorită
acestui fapt, sunt agenţi reducători puternici.

1. Reacţia cu apa cu formare de hidroxizi

2. Reacţia cu oxigenul cu formare de oxizi

4Li + O2 2Li2O
9
3. Reacţia cu hidracizi
2M + 2HCl 2MCl + H2

4. Reacţia cu nemetale

2M + X2 2MX (X2: F2, Cl2, Br2, I2)

10
 Combinaţiile metalelor alcaline

Hidroxizii metalelor alcaline

Hidroxizii în stare foarte pură se obţin prin reacţia metalelor cu apa.

- substanţe cristaline, albe, higroscopice;

- se topesc la temperaturi joase;
- cristalizează în reţele ionice care conţin ionii M+ şi HO- ;
- uşor solubili în apă cu degajare de căldură;
- solubili în alcooli: CH3OH şi C2H5OH;
- baze tari, a căror tărie creşte cu caracterul electropozitiv al elementului, în
ordinea:

LiOH, NaOH, KOH, RbOH, CsOH

creste bazicitatea

11
Sărurile metalelor alcaline

Halogenurile:
- compuşi ionici care cristalizează în reţele ionice;
- cristalizează fără apă de cristalizare, cu excepţia LiX;
- solubilitatea în apă a NaCl variază foarte puţin cu temperatura, în schimb a KCl
variază destul de mult.

12
Compuşi cu azot:

Compuşi cu carbon

Li2C2 + 2HOH 2LiOH + C2H2

Na2CO3 + H2O NaHCO3 + NaOH

Compuşi cu fosfor
- Fosfuri, M3P: Na3P -fosfura de sodiu;
- Fosfaţii (ortofosfaţii): M3PO4, M2HPO4, MH2PO4.
Pentru Na: Na3PO4 ortofosfat de sodiu; fosfat trisodic (terţiar);
Na2HPO4 ortofosfat monoacid de sodiu;
NaH2PO4 ortofosfat biacid de sodiu;

13
 Întrebuinţări - industria săpunurilor,
NaOH – sodă caustică; - industria hârtiei,
KOH – potasă caustică - fabricarea mătăsii artificiale,
- industria coloranţilor,
- fabricarea aluminiului,
- rafinarea uleiurilor,
- absorbţia dioxidului de carbon,
- acumulatori alcalini;
Na2CO3 – sodă, sodă de rufe
NaHCO3 – carbonat acid, bicarbonat de sodiu
- industria sticlei,
- industria chimică, - praf de copt,
- industria textilă; - stingerea incendiilor,
-medicină (neutralizarea
hiperacidităţii gastrice)

Na2SO4; K2SO4 - sulfat de sodiu, sulfat de potasiu

- industria sticlei 14
PROPRIETĂŢI FIZIOLOGICE

Importanţă biologică deosebită: Na+, K+, Li+.

Na+ şi K+ apar în regnul animal (Na) şi vegetal (K).
La animale, în celule, predomină ionii K+ şi Mg2+, iar în plasmă ionii de Na+ şi
Ca2+.

Ionul de Na+:
- reglarea presiunii osmotice;
- menţinerea echilibrului acido-bazic;
- excitabilitatea neuromusculară;
- dinamica fenomenelor de polarizare şi depolarizare a membranei celulare;
- Na este absorbit total în tractul intestinal şi se elimină prin urină şi piele.

15
PROPRIETĂŢI FIZIOLOGICE

Ionul de K+:
- menţinerea echilibrului hidromineral si acido-bazic şi în propagarea impulsului
nervos.
- K+ este indispensabil în activitatea metabolică a celulelor, favorizând activitatea a
numeroase enzime;
-participă la formarea glicogenului din glucoză;
- participă la sinteza proteinelor;
-favorizează secreţia şi stocarea insulinei;
- antagonistul ionilor de Na+ şi Ca2+.
- sărurile de potasiu au acţiune diuretică prin care se opun acţiunii hidratante a
sărurilor de sodiu.
- ionii de Na+, K+, Ca2+ se află în organism într-un echilibru strict necesar menţinerii
capacităţii de contracţie musculară şi a excitabilităţii inimii.

16
PROPRIETĂŢI FIZIOLOGICE

Ionul Li+
- toxic pentru organismul animal;
- in doze mici, sărurile de litiu au o acţiune terapeutică care se bazează pe
proprietăţile lor diuretice şi pe capacitatea de a dizolva acidul uric;
- utilizat în tratamentul unor afecţiuni metabolice (gută, reumatism) sub formă de
săruri cu acizii organici;
- calmant al sistemului nervos.

17
Grupa a 2-a (II A) principală
Grupa metalelor alcalino – pamantoase
- oxizii şi hidroxizii reprezentanţilor caracteristici ai acestei grupe
au comportare intermediară între metalele alcaline şi aluminiu,
reprezentantul unei grupe de oxizi cunoscuţi sub denumirea de
„pământuri” (Albu et Brezeanu, 1974).
- formată din 6 elemente: Be, Mg, Ca, Sr, Ba şi Ra (radioactiv).

Se găsesc în natură numai sub formă de combinaţii, mai ales în

silicaţi, carbonaţi şi sulfaţi.
Beriliu - element foarte rar. Se găseşte concentrat în roci
magmatice.
Magneziu - foarte răspândit sub formă de silicaţi, carbonaţi şi
hidroxizi.
Calciu - aproape 3,5 % din scoarţa terestră. Se găseşte in
cantităţi mari sub formă de sulfat (gips) şi carbonat (calcar).
Stronţiu - în partea superioară a scoarţei sub formă de sulfat
(celestină).
Bariu - dispersat în natură. Cele mai importante minerale sunt
sulfatul (baritina) şi carbonatul (witherit).
Radiul - se găseşte în cantităţi foarte mici in minereuri de uraniu
şi thoriu. 18
19
Beril – Be3Al2Si6O18
Fenakit – Be2SiO4

Aquamarin beril –
Crisoberil – BeAl2O4
Be3Al2Si6O18

20
 Magnezita – MgCO3 Magneziu silicat - MgSi
Spinel – MgAlO4

MgSO4 Dolomita - CaMg(CO3)2

21
Aragonit – CaCO3 Titanit - CaTi[O+SiO4] CaSO4

CaCl2 Coral – CaCO3 Craniu dragon gulerat

Ca10(PO4)6(OH)2 22
Titanat de strontiu – Celestina – SrSO4 Strontianit – SrCO3
diamant fals SrTiO3

BaSO4 BaSO4 BaSO4 + H2O

23
 Caracterizare generală

- configuraţia electronică: ns2

- formează ioni pozitivi: Me2+

- Be poate forma şi legături covalente;

- Mg formează legături covalente în compuşii organici (compuşii organo-

magnezieni: CH3MgI);

- Caracter puternic electropozitiv ( Be → Ba);

- Caracter puternic reducător.

24
 Obţinere
Reducere din combinaţii:

Metalele alcalino-pământoase se pot obţine prin electroliza halogenurilor topite şi

reducerea metalotermică, respectiv silicotermică a oxizilor sau halogenurilor lor.

tº
BeO + Mg Be + MgO
1200ºC, vid
2MgO + Si 2Mg + SiO2
2030ºC, vid
MgO + C Mg + CO

25
Proprietăţi fizice

- solide, cu temperaturi de topire mai ridicate decât ale metalelor alcaline, care
descresc de la Be la Ba (Be: 12850C; Ba: 8500C);

- culoare albă-argintie în stare neoxidată (Ba cenuşiu deschis);

- densitatea scade de la Be la Ca şi apoi creşte de la Sr la Ra;

- Be este unul dintre cele mai dure metale (6 pe scala Mohs);

- conductibilitatea electrică: mai mică la Be şi mai mare la Mg şi Ca;

- razele atomice şi razele ionice cresc de la Be la Ba (o data cu creşterea

numărului straturilor electronice);

- sărurile volatile ale Ca colorează flacăra în roşu cărămiziu, Sr şi Ra - roşu

carmin, iar Be - verde.

26
 Proprietăţi chimice

Elementele din grupa II A au 2 electroni pe ultimul strat:

Valenţa metalelor alcalino - pamantoase este II (valenţă unică).

Proprietăţile chimice ale metalelor alcalino-pământoase sunt determinate de

caracterul lor puternic electropozitiv (tendinţa de a ceda electronii de pe ultimul
strat) → agenţi reducători puternici

Ba si Ra - cele mai reactive din grupă.

Be şi Mg - stabile în aer deoarece se acoperă cu un strat foarte subţire şi aderent

de oxid, care le protejează.

27
1. Reacţia cu apa
Be, Mg si Ca reacţionează greu cu apa la rece.

Ca + 2H2O Ca(OH)2 + H2

2. Reacţia cu oxigenul
Mg reacţionează cu O2, producând o flacără orbitoare.
Ba se aprinde prin simplă presare.

3. Reacţia cu hidracizi
M  2 HCl  MCl2  H 2
M  2 HNO3  M ( NO3 ) 2  H 2
M  H 2 SO4  MSO4  H 2 28
4. Reacţia cu nemetale

tº
M + H2 MH2

cald
M + X2 MX2
o
t
M + 2S MS2

3M + N2 tº M3N2
1000ºC
M + 2C MC2 unde M: Ca, Sr, Ba

29
 Combinaţiile metalelor alcalino - pamantoase
Oxizi
1. Oxidul de magneziu, MgO
Se găseşte în natură în stare cristalină
Preparare: 2Mg + O2 → 2 MgO
MgCO3 → MgO + CO2 (calcinare)
Mg(OH)2→ MgO + H2O
Proprietăţi: - pulbere albă, amorfă, infuzibilă;
- reacţionează lent cu apa: MgO + H2O→ Mg(OH)2
- se dizolvă în acizi minerali;
- insolubil în baze.
Utilizări : - în medicină (în cazul intoxicaţiilor cu acizi este purgativ);
MgO + CaO → intră în compoziţia prafurilor antiacide.

2. Oxidul de calciu, CaO, pulbere alba, amorfa

CaCO3 → CaO + CO2
Calcinare

CaO + H2O → Ca(OH)2

30
Stingerea varului
Hidroxizii metalelor alcalino - pamantoase

1. Hidroxidul de magneziu, Mg(OH)2

Preparare: MgCl2 + 2NaOH → Mg(OH)2 + 2NaCl
Proprietăţi: - substanţă amorfă, albă, extrem de puţin solubilă în apă;
- bază de tărie mijlocie;
- se deshidratează la cald.

2. Hidroxidul de calciu, Ca(OH)2

CaO + H2O Ca(OH)2 + Q

- pulbere albă, puţin solubilă în apă;
- se deshidratează → CaO;
- cu acizii → săruri ionizate.

31
 Saruri
Saruri de beriliu
BeSO44H2O sau [Be(H2O)4]SO4
BeCO34H2O sau [Be(H2O)4]CO3
Saruri de magneziu
– solubile în apă (excepţie MgF2)
- MgSO4: sare amară (purgativ)
- MgSO47H2O heptahidrat (sare amară)
- Mg(ClO4)2 perclorat de magneziu anhidru (agenţi de uscare a gazelor).

Saruri de calciu
100-125ºC 200ºC
CaSO4.2H2O -3/2H2 O CaSO4.1/2H2O CaSO4.2H2O -2H2O
CaSO4
gips ipsos

Ca(HCO3)2 CaCO3 + H2O + CO2

Săruri de bariu
- BaCO3 greu solubil în apă, se dizolvă în HCl, HNO3;
- BaSO4 are solubilitate foarte mică în apă şi acizi, se utilizează ca pigment alb
pentru vopseleluri de ulei.
32
Compusi organici:

RI + Mg RMgI
CH3I + Mg CH3MgI
- OOCH C CH2COO-
2
N N
M

C C
O O
O O

33
Întrebuinţări

Beriliu ultrapur:
- reactoare nucleare, având o bună rezistenţă termică, mecanică şi la coroziune
chimică;
- nu reţine neutronii rezultaţi din dezintegrarea combustibilului nuclear;
- folosit pentru confecţionarea ferestrelor tuburilor de raze X (penetrant);
- in aliaje cu unele metale (Cu, Mg, Ni, Al) le conferă proprietăţi elastice, duritate
(aliajul Be - Al folosit pentru rachete şi avioane supersonice).

Magneziu şi calciu
- folosite în metalurgia metalelor uşoare ca dezoxidanţi şi desulfuranţi;
- formează aliaje uşoare (duraluminiul);
- oxidul, hidroxidul, carbonatul şi sulfatul de calciu se folosesc ca materiale de
construcţie.

Stronţiu şi bariu
- sub formă de săruri (azotaţi) se folosesc în pirotehnie pentru rachete şi artificii.

Radiul
- tratament pentru cancer (datorită radiaţiilor gama pe care le emite).
34
Importanţa biologică si fiziologica

Beriliu şi compuşii săi sunt toxici şi pot provoca afecţiuni cardiace, cutanate sau ale
ochilor. Produc boala numita “beriloza” care poate determina moartea.

Magneziu
- substanţă nutritivă indispensabilă plantelor;
- se găseşte în clorofilă, fiind generatorul de complex (ligandul este un ciclu
porfirinic);
- participă în procese biochimice, cum sunt: fotosinteza, metabolismul glucidelor,
proteinelor şi acizilor fosforici din organism;
- se găseşte în sol sub formă de carbonaţi şi sulfaţi, de unde este luat de plante;
- ATP-ul, molecula care furnizează energie pentru cele mai multe procese
metabolice, există sub formă de complex cu magneziu (MgATP);
- component de bază al ţesutului celular şi se găseşte în lichidele tisulare (2-3mg
Mg /100g sânge);
- la depăşirea concentraţiilor normale a Mg în sânge scade excitabilitatea muşchilor
şi nervilor, poate apărea anestezia şi paralizia muşchilor;
- acţiune antialergică şi antispastică;
- intervine în sinteza acizilor nucleici, a proteinelor şi în contracţia musculară;
- acţionează ca sedativ central cortical;
- necesarul pentru un adult: 200-500 mg Mg2+/ zi. 35
Adenozin trifosfat (ATP)

36
37
 Calciu
- extrem de important pentru organismele animale reprezentând un element
structural major în ţesutul dinamic osos, smalţul dinţilor, cochiliile scoicilor sau
membranele celulare, în ţesutul muscular, în plasma sangvină, în lichidul cefalo-
rahidian etc.
- controlează activitatea musculară, transmiterea impulsurilor nervoase,
menţinerea presiunii sangvine, secreţia hormonilor (insulina);
- reprezintă un factor important în activarea factorilor de coagulare a
sângelui;
- necesar pentru activitatea optimă a unor proteine şi enzime;
- concentraţia Ca în sânge şi lichidele extracelulare trebuie menţinută între
anumite limite, pentru funcţionarea normală a organismului, din punct de vedere
fiziologic;
- rol in menţinerea integrităţii funcţionale a sistemului nervos central şi
periferic;
- rol de activator al unor enzime şi sisteme enzimatice,
- funcţiile calciului în plante sunt legate de relaţia dintre factorii de mediu şi
creşterea - dezvoltarea acestora;
- efect stimulator asupra proceselor biosintetice de la nivelul mitocondriilor.

Necesarul de calciu:
- adulţi :400 – 500 mg/zi - copii: 500 – 700 mg/zi 38
Stronţiu şi bariu
- nu se întâlnesc în sistemele biologice, compuşii fiind utilizaţi în medicină;
- sărurile solubile de Ba sunt foarte toxice pentru om, animale şi plante, deoarece
ionul Ba2+ provoacă contracţia vaselor de sânge şi chiar oprirea inimii (doza letală
este de 0,2g sare solubilă);
- BaSO4 insolubil nu este toxic, se foloseşte la radioscopia tubului digestiv.

Radiu
- element rar, are izotopii radioactivi, toxici pentru organismele vii.

39
 Grupa IIIA (13)
- cuprinde 6 elemente: B, Al, Ga, In,Tl, Uut (Nh – Nihonium);
- configuraţia electronică: ns2np1
- B nemetal, formeaza legături chimice covalente in compuşi;
- Al, Ga, In, Tl: metale;
- Al, Ga, In formează în special ioni M3+;
-Tl formează ioni Tl+, compusi predominat ionici
-Nh – radioactiv, t ½ = 8s (A = 286), creat in 2003

1
2
 Stare naturala
► Elementele din grupa IIIA nu apar libere, doar sub forma de combinatii.

► B sub forma de acid boric H3BO3 (apa izvoarelor calde, apa unor lacuri din
Toscana, apa de mare contine aprox. 0,2g B/m3)
Minerale cu B: kernit (Na2B4O7•4H2O), boraxul (Na2B4O7•10H2O), borocalcitul etc.

► Al - cel mai raspandit metal in natura si al treilea element privind ordinea

raspandirii elementelor. Se gaseste in: silicati, feldspati (ortoza, albita, amortita),
caolin, argila, mice (aluminosilicati de fier, de magneziu sau de metale alcaline), oxid
de aluminiu si hidroxizi de aluminiu, bauxite, hexafloroaluminatul de sodium (criolit
Na3[AlF6])

► Ga - minereuri sulfuroase, in cantitati mici insoteste aluminosilicati sau minereuri

de Zn si Cd

► Tl se aseamana cu Pb, este mai moale si prezinta rezistenta la tractiune mai

mica. Element rar, insotind metale alcaline, silicati, zacamintele sarurilor de potasiu.
Minerale ce contin taliu: crookesita, vrbaita etc. (se gasesc foarte rar)

3
Painit – CaZrBAl9O18
LaB6 Borax

Kernit
Na2[B4O6(OH)2]·3H2O Borax: Na2[B4O5(OH)4]·8H2O 4
Pulbere Al Kunzit - LiAl[Si2O6] Alaum - KAl(SO4)2 ·12H2O

Al2O3

Criolit – Na3[AlF6]

5
 Bauxita – Ianomanit – TlSbS2
(Al,Fe,O,OH) + Ga InAsO4·2H2O

InBiSn

Sare de mare de Himalaya

NaClSbCsDyErEuGdHfHoInLaLuNdPrSmScThTlTeTbTmYbY 6
Obtinerea aluminiului
a) Din bauxita (49 - 63% Al2O3) prin electroliza:
Etape:
1. bauxita impura + NaOH → Na[Al(OH)4] + Na2SiO3 + precipitat
(Fe2O3 +TiO2 + impuritati)
2. 2Na[Al(OH)4] + CO2 →2Al(OH)3 + Na2CO3 + H2O
3. 2Al(OH)3 → Al2O3 + 3H2O
Electroliza Al2O3 in topitura de Na3[AlF6] si adaos de CaF2.

Na3[AlF6] 3NaF + AlF3 (-) 6Na+ + 2AlF3 - 2Al + 6NaF

(+) 6F - + Al2O3 -6e 3/2O2 + 2AlF3
NaF Na+ + F -

b) Din clorura prin reducere cu Na metalic:

AlCl3 + 3Na → Al + 3NaCl
7
Proprietăţi fizice

- B cristalin: culoare cenuşie, aspect şi luciu metalic, dur (9,3 pe scara Mohs),
proprietăţi semiconductoare;

- Al: metal alb-argintiu, maleabil, ductil, conductibilitatea electrică şi termică mare

după Ag şi Cu;
- Aliaje: duraluminiu: Al-Cu-Mg-Mn (uşor, dur folosit in aeronautică)

- Ga, In, Tl: metale argintii, grele;

- Ga sfărâmicios;
- In şi Tl moi;
- Ga se utilizează ca substanţă termometrică pentru termometre de cuarţ.

8
 Proprietăţi chimice
- B formeaza compusi covalenti;
- Al, Ga, In formează în special ioni M3+;
- Tl formează ioni Tl+, compusi predominat ionici.

1. Reactia cu nemetale: Cl2, O2, S, N2, C

2. Reactia cu apa

9
 Proprietăţi chimice

3. Reactia cu acizi

4. Reactia cu oxizi metalici

5. Reactia cu sarurile unor metale

10
 Ga, In, Tl

- metale active;
- în aer se acoperă cu un strat de oxid Ga2O3, In2O3, Tl2O;
- formează combinaţii în starea de oxidare +3;
- Tl monovalent.
- Ga si In starea de oxidare +3 stabila
- Tl starea de oxidare +1 stabila.

Proprietăţile chimice:
Ga si In se aseamănă cu Al;
Ga(OH)3 - amfoter,
In(OH)3 - bazic.
Ga - pasivat de HNO3 conc;
Tl se dizolvă uşor în HNO3 şi mai greu în H2SO4.

11
 Combinatiile aluminiului
a. Oxid de aluminiu

Caracter amfoter din punct de vedere acido - bazic

impurificat cu oxizi de fier –
smirghelul – folosit la lustruirea
obiectelor metalice, pietre de
polizor

b. Hidroxid de aluminiu

Caracter amfoter din

punct de vedere acido - bazic

c. Halogenuri de aluminiu
AlF3 + 3NaF Na3[AlF6]
AlCl3 – catalizator in chimia organica
Utilizari

Bor
- obtinere aliaje cu Si, Cu, Cr (oteluri speciale cu rezistenta si duritate marita);
- tehnica nucleara pentru confectionare de bare captatoare de neutroni, de
aparatura de detectoare si inregistrare a neutronilor;
- prepararea materialelor abrazive;
- catalizator de hidrogenare.

Aluminiu
- confectionarea vaselor pentru uz caznic si industrial,
- prepararea aliajelor (duraluminiu rezistenta mecanica mare folosit la constructia
avioanelor, a pistoanelor pentru motoare cu ardere interna);
- fabricarea vagoanelor frigorifice, cisterne, cabluri electrice, unele piese si
aparate, in constructii etc.;
- prin pulverizare la cald serveste la “metalizarea” altor suprafete metalice. Poate fi
depus pe sticla si formeaza oglinzi necesare pentru telescoape;
- tras in foite subtiri serveste pentru ambalaje (0,005mm) etc.

13
Galiu
- termometre necesare masurarii temperaturilor inalte;
- adaos la materiale semiconductoare;
- aliaje dentare;
- aliaje cu aur pentru bijuterii;
- constructii de oglinzi optice in aparatura tehnica moderna etc.

Indiu
- obtinere aliaje;
- confectionare de aparate electrice de masura, pompe de vid, oglinzi reflectoare;
- in stare pura sau sub forma de aliaje in tehnica semiconductoarelor, in tehnica
nucleara etc.

Taliu
- adaos in compozitia aliajelor antiacide;
- material semiconductor.

Compuşii pentru toate aceste elemente se folosesc drept catalizatori.

14
Importanţa biologică

Bor
- element necesar pentru plante la dezvoltarea lor (alge marine), are rol în
fotosinteză şi în formarea florilor; absenţa lui în plante provoacă boli ale acestora.
Ajută la accelerarea procesului de nitrificare în sol; absenţa lui în sol este
compensată prin îngrăşăminte care conţin bor sub formă de acid boric sau borax.
-prezent şi în organismul animal: corali, spongieri silicioşi. Prezenţa borului este
legată de funcţionarea normală a metabolismului animal, deoarece este implicat în
fixarea ionilor de calciu, magneziu şi fosfor. Asigura bună funcţionare a sistemului
osos, precum şi a creierului (îmbunătăţirea performanţelor legate de atenţie şi
memoria de scurtă durată).

Atât borul cât şi combinaţiile lui devin toxice prin asimilare îndelungată de către
organismul uman. Combinaţii ca: boranii, fluorura de bor, acidul boric, provoacă
intoxicaţii acute (15 - 20gH3BO3) provoacă moartea unui adult (acţionează asupra
plămânilor şi sistemului nervos).

15
Aluminiu

- în sol sub formă greu solubilă şi larg răspândit în toate organismele, dar nu este
un constituent important;
- element esenţial pentru plantele superioare, unele dintre ele îl acumulează
(arborele Orites excelsa conţine în tulpină succinat bazic de aluminiu), iar
diatomeele descompun mineralele argiloase;
- considerat o neurotoxină, alterează bariera membranară care reglează
schimburile între sistemul nervos central şi sistemul circulator periferic.

16
 Grupa IVA (14)
Grupa a IV-a principală (grupa carbonului)
- formată din 6 elemente: C, Si, Ge, Sn, Pb, Fl.
- C si Si: nemetale;
- Ge semimetal;
- Sn si Pb metale tipice;
- Fl metal supra greu, 2012
- formează combinaţii în S.O. + 4, +2
- C: singurul element din grupă care poate forma legături duble
sau triple, datorită capacităţii sale de a hibridiza sp2 şi sp
(compusi organici). S.O. - 4

!!! Carbonul este singurul element chimic care are

proprietatea de a forma lanţuri de atomi de carbon numite
CATENE .

17
18
Caracterizare generala

Carbonul
- liber: diamant, grafit, cărbuni
-compuşi: CaCO3 (calcar, piatră de var, marmură), Ca(HCO3)2 – carbonati acizi,
CaCO3∙MgCO3 (dolomit), CO2, CO etc

!!! Carbonul are 3 stări alotropice (forme diferite ale aceluiaşi element chimic,
datorită structurii diferite):
- diamant (str. cubică compactă – duritate 10 Mohs),
- grafit (str. hexagonală stratificată – duritate1 Mohs),
- fulerene (artificială, str. icosaedrică, descoperite in 1980);
- format din amestec de izotopi. 14C folosit la stabilirea vârstei obiectelor care conţin
carbon.

19
Siliciu
- nemetal, duritate 7 (Mohs).

Germaniu
-semimetal, cu aspect metalic, dur, casant, alb-cenuşiu.

Staniu
- metal, alb, cu strălucire argintie;
- temperatură de topire scăzută (231,9 0C);
- se volatilizează la12000C.

Plumb
- metal cenuşiu-albăstrui, maleabil şi ductil, foarte moale;
- densitatea mare (11,3 g/cm3 ) → absoarbe radiaţiile, rol in protecţie împotriva
radiaţiilor.

20
21
22
23
24
 Nanotuburi de C Antracit
Grafit

SiC Libelula – C(H2O) Chihlimbar - C10H16O

25
 Si Si medicinal Si pulbere

Oglinda de Si Si din miez asteroid Si3N4

26
SiO2 SiO2 SiO2

SiO2 Al2SiO5
MnO2 + SiO2
27
Sfalerita - (Zn,Fe)(S,Ge) Sfalerita - (Zn,Fe)(S,Ge) Aliaj GaGe

Sn pulbere Casiterita – SnO2 Stanita – Cu2FeSnS4

28
Glont Pb Lingou Pb Galena PbS

Vanadit Pirofosfit Ceruzita

Pb5(VO4)3Cl Pb5(PO4)3Cl PbCO3
29
 Proprietati chimice

- au 4 electroni pe ultimul strat, configuraţie electronică ns2np2;

- formează combinaţii în S.O. + 4 , + 2

1. Carbon
Reactivitatea depinde de starea alotropă.
Se combină direct cu foarte puţine elemente.
+ H2 → hidrocarburi, + O2 →oxizi, + N2→ HCN, + S →CS2; + unele metale→ carburi.
a) reactia cu H2 la T, p, catalizatori Ni → hidrocarburi (compusi organici)
C + 2H2 → CH4
b) reactia de ardere si oxidare incompleta:
C + O2 → CO2 2C + O2 → 2CO

c) Reactia cu S: C + 2S → CS2

d) caracterul reducător al C:
C + 2CuO → CO2 + 2Cu (obţinere Cu)
3C + 2Fe2O3 → 3CO2 + 4Fe (obţinere fontă)

e) Reacţia C cu acizi cu caracter oxidant:

C + 2H2SO4 → CO2↑ + 2SO2↑ + 2H2O 30
3C + 4HNO3 → 3CO2↑ +4 NO↑ + 2H2O
 Combinatii importante
Monoxidul de carbon - CO
- rezultă la arderea compuşilor cu carbon în cantitate insuficientă de oxigen;
- arde în aer cu formare de CO2;
- putere reducătoare mare, poate fi utilizat la reducerea unor metale;
CO + CuO → Cu + CO2
- gaz foarte toxic (formează carboxihemoglobina şi împiedică transportul O2 spre
celule);
- conc. CO în aer > 1 % provoacă moartea.

Dioxidul de carbon - CO2

- liber în natură (aproximativ 0,03 % în aer);
- obţinere in laborator prin descompunerea carbonaţilor cu acizi:
CaCO3 + 2HCl → CaCl2 + CO2 + H2O

-oxid acid, solubil în apă:

CO2 + H2O → H2CO3

- in reacţia cu bazele formează carbonaţi (reacţia utilizată pentru identificarea CO2).

CO2 + Ca(OH)2 → CaCO3 + H2O 31
Carbonaţi: CO32-, HCO3-

- săruri ale acidului carbonic;

- carbonaţii acizi, solubili în apă;
- carbonatii neutri, cu excepţia celor alcalini, sunt insolubili sau greu solubili.
Soluţiile carbonaţilor hidrolizează şi dau reacţie bazică (măresc pH-ul soluţiei):

var nestins
32
Acidul cianhidric (HCN) şi cianuri (CN-)

Acidul cianhidric (acid prusic) se găseşte în unele plante (sâmburi de mere, caise,
prune, etc.);
- lichid incolor, cu miros de migdale, foarte toxic (0,3 mg/L în aer provoacă
moartea);
- cianurile alcaline şi alcalino-pământoase sunt foarte solubile în apă → foarte
toxice. Se utilizează în procesul de extracţie a aurului.

33
2. Siliciu
- se combină direct cu O2, X2, S, N2, C;
- rezistent la acţiunea acizilor, cu excepţia HF;
- se foloseşte la fabricarea semiconductorilor.

3. Germaniu
- formează combinaţii în stările de oxidare +2 (instabile) şi +4 (stabile);
- GeO2 folosit la fabricarea sticlelor optice.

4. Staniu
- stabil în aer;
- clorura stanoasă (SnCl2) se foloseşte în chimia analitică pentru reducerea
metalelor:
- nu este toxic.

5. Plumb
- se acoperă cu un strat de oxid care îl protejează la oxidare;
- combinaţiile Pb +4 au o mare putere oxidantă (PbO2 - catod în acumulatori);
- Pb +2 formează cu S2- o combinaţie neagră, foarte stabilă, insolubilă în apă, PbS.
Reacţia utilizată în chimia analitică pentru identificarea sulfurilor şi a hidrogenului
sulfurat.
Pb2+ + S2- → PbS
34
- toxic ca metal şi în combinaţii, deoarece inhibă sinteza hemului.
Intoxicaţii cu Pb - cronice (saturnism)
Se manifestă prin paloare, căderea dinţilor, a părului, dureri musculare, colici,
tulburări nervoase. Primul simptom este apariţia unei dungi albastre-cenuşii pe
marginea gingiei (lizereul de plumb).

Prevenire
- Verifică din ce este facută canalizarea blocului tau. Daca nu poţi să afli, bea doar
apă îmbuteliată.
- Nu pregăti alimente in recipiente ce pot conţine plumb.
- Asigură-te că alimentaţia copilului tău este bogată in fier şi calciu. Carenţa unuia
dintre aceste elemente poate determina fixarea plumbului în organism.

35
 Rolul biologic al elementelor din grupa carbonului

Carbon
- unul dintre cele mai răspândite elemente din natură, esenţial pentru toate
sistemele vii;
- prezent în natură sub formă de combinaţii anorganice şi organice in: atmosfera,
biosfera terestră, hidro-ecosfera şi litosfera;
- rezerve de carbon 7,5 x 1011t în CO2 atmosferic, iar în straturile superioare ale
mărilor şi oceanelor 420 x 1011t.

Siliciu
- al doilea element ca abundenţă în scoarţa terestră (după oxigen);
- important pentru organismele animale (constituţia oaselor, ligamentelor, părului,
unghiilor etc. şi are rolul de a reduce efectele negative ale aluminiului);
- important in metabolismul vegetal (reducerea transpiraţiei cuticulare, stimularea
proceselor de germinaţie şi creştere pe substrate saline, creşterea rezistenţei pasive
a plantelor la agenţi patogeni, creşterea rezistenţei mecanice, stimularea absorbţiei
CO2 si intensificarea procesului de fotosinteză etc.)

36
Germaniu
- microelement implicat în eliminarea şi neutralizarea substanţelor toxice (metale
grele şi radicali liberi) şi protecţia organismelor de radiaţiile UV;
- cercetări la nivel molecular au evidenţiat efectele pozitive asupra cancerului şi
artritei.

Staniu
-implicat ca microelement în funcţionarea normală a unui număr restrâns de
organisme animale.

Plumb
- informaţii legate de rolul biologic sunt foarte puţine;
- metal toxic ce poate distruge conexiunile nervoase, în special în organismele
tinere;
- acţiune inhibitoare asupra unor enzime implicate în biosinteza hemului
determinând apariţia anemiei.

37
Grupa 15 (V A)
Grupa VA (grupa azotului):
- formată din 6 elemente: N, P, As, Sb, Bi, Mc (moscovium, 2016);
- configuraţia electronică a stratului de valenţă ns2np3;
- in c.n., cu excepţia N2, solide;
- azotul există sub formă de gaz cu molecule diatomice, N2;

1
2
AZOT
Descoperit de Rutherford; “aer mefitic” = nu întreţine viaţa;
Priestley “azot” = fără viaţă (nitrogen = producător de nitraţi);
- liber în aer – 78% (procente de volum);
- compuşi anorganici: amoniac, azotati, azotiţi;
- compuşi organici: proteine.
Nu există viaţă fără azot.

P, As, Sb, Bi – se gasesc doar sub forma de combinatii.

Obţinere
Azot: Industrial - distilarea fracţionată a aerului lichid;
Laborator:

Fosfor: se extrage din rocile fosfatice

Arsen, stibiu şi bismut: se extrag din minereurile sulfuroase. 3

Ni[(NH3)6]Cl2 NaNO3 Hg2N(ClSO4) x H2O

Fosfor Fosfor- pulbere Piromorfit Pb5(PO4)3Cl

4
 Realgar – As4S4 Cobaltit - CoAsS Nicolit - NiAs

Livingstonit – HgSb4S8
Stibnit – Sb2S3 Sb nativ
5
Reactivitate chimică N şi P

6
Utilizări

Azot
- atmosferă inertă pentru reacţii care nu pot fi efectuate în aer;
- agent de răcire (azot lichid);
- sinteze anorganice: obţinere NH3, HNO3, azotaţi (ca îngrăşăminte).

Fosfor
- prepararea unor compuşi folositi la obţinerea îngrăşămintelor, insecticidelor,
plastifianţilor şi a aditivilor pe bază de uleiuri;
- obţinere chibrituri, artificii;
- obţinerea H3PO4 pentru industria îngrăşămintelor, industria alimentară, sinteze
chimice etc.

Arsen, stibiu şi bismut

- industria farmaceutică,
- industria metalurgică (aliaje speciale);
- As folosit pentru obţinerea unor insecticide (verdele de Paris),
- sărurile cu As, Sb- foarte toxice;
- Bi nu este solubil în corpul uman şi nu este toxic.

7
 Combinatii importante

1. Amoniac: NH3 (t0C, p, cat.)

Obtinere pe scara industriala:

Obtinere in laborator:

Amoniacul este gazul cel mai solubil în apă (un volum de apă dizolvă
aproximativ 700 volume de amoniac).

Structura NH3

8
 Proprietati chimice
a) Caracter bazic

b) Caracter reducător

c) Obţinere săruri de amoniu (îngrăşăminte în agricultură)

Descompunere săruri de amoniu

descompunerea prafului de copt

Utilizări:
- fabricarea HNO3, îngrăşăminte, uree şi fibre sintetice;
- atmosferă reducătoare în metalurgie;
9
- agent refrigerant si solvent inert (NH3 lichid).
 2. Oxizii azotului

N2O (oxid de diazot): cel mai puţin toxic dintre oxizii azotului. În amestec cu O2,
poate fi utilizat ca anestezic în stomatologie

NO (oxid de azot): incolor, foarte toxic

N2O3 (trioxid de diazot): culoare albastru deshis

NO2 (dioxid de azot): gaz, rosu – brun, toxic

N2O4 (tetraoxid de diazot): dimer NO2

N2O5 (pentaoxid de diazot): gaz

10
 Oxizii P, As, Sb, Bi

- oxizi în stări de oxidare +5 şi +3.

Stabilitatea şi caracterul oxidoreducător variază cu S.O.:

În seria E2O5: stabilitatea: scade de la P4O10 la Bi2O5.

caracterul oxidant: creşte de la P4O10 la Bi2O5.

În seria E2O3: stabilitatea: creşte de la P4O6 la Bi2O3.

caracterul reducător: creşte de la Bi2O3 la P4O6.

11
Acidul azotos (nitros), HNO2
- acid slab, instabil;
- obtinere:

- folosit în chimia organică pentru obţinerea sărurilor de diazoniu (sinteza coloranti)

Azotiţii (nitriţii) - săruri ale HNO2

- solubili în apă,
- se descompun în prezenţa HCl diluat (reacţie folosită pentru a deosebi calitativ
azotiţii de azotaţi. Azotaţii nu reacţionează cu HCl):

gaz brun

12
 Acidul azotic (nitric), HNO3
Obtinere pe cale industriala (procedeu in 3 etape):

Obtinere in laborator:

Proprietati chimice

Utilizări
- obţinere industrială a îngrăşămintelor cu azot (NH4NO3 şi NaNO3);
- obţinere substanţe explozive (TNT);
- obţinere compuşi intermediari folosiţi în fabricarea vopselurilor.
13
Azotati, saruri ale HNO3

Obtinere

Proprietati chimice

14
 Acidul fosforic, H3PO4

Obtinere

- solid incolor, cristalin;

- acid foarte stabil;
- disociaza in trepte, acid de tarie redusa;

Fosfaţi
- săruri ale H3PO4 cu importanta industriala;
- ingrăşăminte chimice: NH4H2PO4; (NH4)2HPO4;
- fabricarea brânzeturilor: Na2HPO4; (NaPO3)n;
- dedurizarea apei: fosfaţi condensaţi de Ca 2+, Na+
- chimia analitică: MgNH4PO4; Ag3PO4; (NH4)3[P(Mo3O10)4] x 6H2O

15
Nitruri (azoturi) ale metalelor tranziţionale
Proprietăţi importante pentru aplicaţii practice in obtinerea aliajelor:
- durităţi foarte mari;
- inerţie chimică mare;
- stabilite în apă, soluţii de acizi sau metale topite;
- proprietăţi electrice bune (conductibilitate);
- stabilitate termică, cu proprietăţi refractare:

16
 Rolul biologic al elementelor din grupa azotului

Azotul
- element esenţial în organismele vii (alcătuirea aminoacizilor, unităţi
structurale fundamentale ale moleculelor de proteine şi acizilor nucleici,
macromolecule biochimice care transportă informaţia genetică);
- organisme vegetale - implicare în nutriţia minerală (intră în structura proteinelor
citoplasmatice, a proteinelor membranare, a proteinelor de rezervă, a enzimelor, a
acizilor nucleici, a clorofilelor etc.). Procesele de creştere şi dezvoltare ale
organismelor vegetale se desfăşoară în condiţii normale, dacă azotul se află în
raport optim cu fosforul şi potasiul.
- Azotul molecular din atmosferă nu poate fi utilizat direct de organismele vii. El
trebuie transformat în compuşi utilizabili sau fixat pentru a putea fi folosit.
Transformările azotului şi compuşilor săi în natură se realizează printr-un proces
biochimic ciclic, denumit ciclul azotului.

17
Fosforul
- se găseşte numai în sol;
- P organic si P mineral sunt insolubili. Solubilizarea realizată de fosfataze,
(enzime prezente în rădăcini) sau prin intermediul microorganismelor care excretă
acizi organici sau chelaţi. Sub formă de fosfaţi P este preluat din sol de plante,
prin tulpini şi depozitat în organele tinere şi seminţe. De la plante → animale.
- anion fosfat (constituţia nucleotidelor, acizilor nucleici şi altor biomolecule simple
sau complexe);
- structura fosfolipidelor, componenţi structurali principali ai membranelor celulare
- în cazul plantelor stimulează procesele de înflorire, fructificare, maturare a
fructelor etc.
- trivalent: toxic pentru organismul animal.

Arsenul
- în cantităţi mici în toate ţesuturile animale şi vegetale;
- trivalent: toxic pentru organismul animal.

18
 Grupa 16 (VIA)

Grupa VIA (grupa calcogenilor):

- formată din 6 elemente: O, S, Se, Te, Po, Lv (livermoriu)
- O, S, Se: nemetale;
- Te: semimetal;
- Po: metal, radioactiv;
- Lv: metal supragreu (2012).

Oxigen – gaz (O2) ;

S, Se, Te, Po, Lv - solide
S – S8

O2 S.O. -2 ( exceptie H2O2)

Celelalte elemente au S.O. variabile: -2 (HgS), +4 (SO2),
+6 (SO3, H2SO4)
S, Se, Te: formează dioxizi prin ardere în aer (EO2) şi
tetrahalogenuri (EX4) prin reacţie cu F2 şi Cl2.
Nu reacţionează cu hidracizi, dar reacţionează cu acizi cu caracter
oxidant (HNO3, H2SO4).
19
20
Sulf nativ Sulf pulbere Galena PbS

Blenda ZnS Pirita FeS2 Calcopirita CuFeS2

21
Te nativ PbTe AuTe2

Po 20%puritate Folie Po 99%puritate

22
 Obţinere OXIGEN
a) În industrie: Distilarea fracţionată a aerului lichid (fierbere urmată de condensare)
b) Fotosinteză:

c) Reacţii de descompunere:
2Ag2O → 4Ag + O2 KClO4 → KCl + 2O2
2HgO → 2Hg + O2 2KMnO4 → K2MnO4 + MnO2 + O2

d) Electroliza apei in mediu bazic sau acid:

Configuratia electronica a oxigenului

NaOH → Na+ + HO-

HOH → H+ + HO-
La anod (A): 2HO- - 2e- → 2HO
2HO → H2O + ½ O2
La catod (K): 2H+ + 2e- → 2H
2H → H2
23
 Obţinere sulf Configuratia electronica a sulfului

In industrie (din compusi):

CaS + CO2 + H2O → H2S + CaCO3
H2S + ½ O2 → S + H2O

ZnS + CO2 → ZnO + CO + S

In laborator:
A. Oxidarea ionului S2- cu oxidanti
H2S + X2 → 2HX + S
3H2S + 2HNO3 → 3S + 4H2O + 2NO

B. Descompunerea tiosulfatului de sodiu cu ajutorul acizilor tari

Na2S2O3 + 2HCl → H2S2O3 + 2NaCl
H2S2O3 → S + SO2 + H2O

24
Proprietăţi fizice

OXIGEN (O2)
- gaz, incolor, inodor, insipid;
- parţial solubil în apă (viaţa subacvatică);
- densitate mai mare decât aer;
- izotopi naturali 16O 99,8 %; 17O 0,04 %; 18O 0,2 %;
- nu conduce curentul electric.

SULF (S8)
- solid, galben,
- insolubil în apă, solubil în CS2;
- izolator electric,
- casant.

25
 Proprietati chimice
OXIGEN

a) Oxidări vii sau arderi (degajare de căldură şi lumină)

- oxidarea nemetalelor:
2H2 + O2 → 2H2O + Q
C + O2 → CO2 arderea carbunelui (completa)
2C+ O2 → 2CO arderea carbunelui (incompletă)

- oxidarea metalelor:
3Fe +2O2 → Fe3O4 4Al + 3O2 → 2Al2O3
!!! 2Na + O2 → 2Na2O (la temp camerei)
2Na + O2 → Na2O2 ( la cald)

- oxidarea oxizilor nemetalici inferiori cu obţinere de oxizi superiori:

2SO2 + O2 → 2 SO3 2CO + O2 → 2CO2

- alte reacţii de ardere:

- arderea hidrocarburilor: CH4 + 2O2 → CO2 + 2H2O + Q
- arderea alcoolului etilic: C2H5OH + 3O2 → 2CO2 + 3H2O + Q
- oxidarea amoniacului: 2NH3 + 5/2O2 → 2NO + 3H2O
26
b) oxidări lente:
- oxidarea glucozei din organism: C6H12O6 + 6O2 → 6CO2↑+ 6H2O + energie
- fermentarea alcoolică: C6H12O6 + 3O2 enzime
 C2H5OH + 4CO2↑ +3H2O
- fermentaţia acetică: C2H5OH + O2 enzime
 CH3COOH + H2O
- ruginirea fierului: 2Fe + 3/2O2 + H2O → 2FeO(OH) (rugina)

OZONUL
!!! O3 – protejează Pământul de radiaţiile solare ultraviolete (filtru);

- la rece se descompune (Antarctica - găuri în statul de ozon): 2O3 → 3O2

- toxic pentru organism.

27
Fenomenul respiratiei este o combustie lenta.
Prin plamani sau alte organe respiratorii (branhii) patrunde in sange oxigenul din
aer, se leaga de hemoglobina, formand oxi-hemoglobina care este purtata de
sange catre celule unde are loc de fapt oxidarea.
Din oxidari → apa, dioxid de carbon si energie.
Apa se elimina din organism pe diferite cai (transpiratie, urina, fecale).
Dioxidul de carbon preluat de sange de catre hemoglobina, formeaza carboxi-
hemoglobina; este transportat catre plamani si eliminat prin expiratie.
Energia folosita la travaliul muscular, iar surplusul transformat in caldura
animala. Daca arderile sunt foarte lente caldura animala este mica (animale cu
sange rece).
La plante fenomenul este asemanator. Plantele absorb din aer prin frunze dioxidul
de carbon, pe care sub actiunea luminii solare, il descompune in carbon si oxigen.
Carbonul este legat sub forma hidratilor de carbon (amidon, celuloza), iar oxigenul
este eliminate in atmosfera. Cantitatea de oxigen eliminata de plante este cam
de 20 de ori mai mare decat oxigenul retinut de plante in procesul respiratiei.
In natura oxigenul sufera un ciclu, altfel nu s-ar putea explica faptul ca in
atmosfera cantitatea sa nu variaza. Respiratia si putrezirea consuma oxigen,
transformandu-l in dioxid de carbon, iar asimilatia clorofiliana regenereaza
cantitatea initiala de oxigen.
28
 Proprietati chimice
SULF
a) reactia cu metale la cald → sulfuri (în general, negre)
Fe + S → FeS Hg + S → HgS

b) reactia cu nemetale:
- cu O2: S + O2 → SO2 SO2 + H2O → H2SO3 (SO2 = anhidrida acid sulfuros)

!!! SO2 se mai poate obţine prin arderea sulfurilor:

Arderea piritei: 2FeS2 +11/2O2 → Fe2O3 + 4SO2↑
Arderea blendei: ZnS +3/2 O2 → ZnO + SO2
!!! SO2 folosit la obţinerea H2SO4 (sângele industriei sau vitriol):
SO2 + ½ O2 → SO3
SO3 + H2O → H2SO4 (oleum = amestec H2SO4 şi SO3)

- cu H2: H2+ S → H2S (gaz toxic, urât mirositor)

- cu C: C + 2S → CS2 (dizolvant pentru sulf)

c) reactia cu acizi cu caracter oxidant: d) reactia cu apa (peste 1000C):

S + 2H2SO4 → 3SO2 + 2H2O 3S + 2H2O ↔ 2H2S + SO2
S + 2HNO3 → H2SO4 + 2NO↑
29
Utilizări

OXIGEN
- întreţine viaţa terestră şi subacvatică;
- NU arde, dar întreţine arderea;
- medicină (reanimare);
- tăierea şi sudura metalelor (flacăra oxihidrică, oxiacetilenică);
- reactant în laborator şi industrie;
- industrie: obţinerea oţelului, oxizilor, acizilor.

SULF
- componenta indispensabila a proteinelor din celulele vii (par, pene, unghii,
coarne, epiderma-keratina)
- industrie: vulcanizarea cauciucului, fabricarea ebonitei, fabricarea coloranţilor,
antidăunătorilor, explozivilor (praful de puşcă);
- gospodării: dezinfectarea butoaielor, înălbirea ţesăturilor;
- in agricultura, fungicid pentru pomi si vita de vie,
- in medicina, alifii pentru tratarea bolilor de piele,
- materie primă pentru obţinere H2SO4 (îngrășăminte, procesarea minereurilor și a
apelor reziduale, sinteza produselor chimice, rafinarea petrolului)
- ingerat in cantitati mari (10 - 20 g): otravitor (simptome: voma, inflamarea gatului,
dureri de cap, dureri de stomac). 30
Combinatii importante ale oxigenului

OXIZI
- combinatii binare ale tuturor elementelor cu oxigenul.
Clasificarea structurala a oxizilor se face in functie de natura legaturii din
compusul binar element-oxigen.
1. Oxizi ionici (contin legatura ionica sau retele ionice). Au caracter bazic.
Na2O + H2O → 2NaOH
CaO + H2O → Ca(OH)2

2. Oxizi covalent - ionici (legatura are caracter partial covalent, contributia ionica
scade cu cresterea starii de oxidare a semimetalului sau metalului).
Al2O3, cristalizeaza cubic sau hexagonal.

3. Oxizi covalenti (CO, CO2, NO, N2O5, SO2

Reactioneaza cu apa si formeaza oxoacizi:
SO3 + H2O → H2SO4 CO2 + H2O → H2CO3

Reactioneaza cu hidroxizii alcalini (au caracter acid):

SO2 + 2KOH → K2SO3 + H2O
N2O5 + 2KOH → 2KNO3 + H2O

31
Clasificarea functionala a oxizilor
– functie de proprietatile acido-bazice (dependente de natura legaturii element –
oxigen)

A. Oxizi acizi
– caracter de anhidrida; oxizi ai nemetalelor sau oxizi ai unor metale in stari
superioare de oxidare.
Exemple: SO2, SO3, P2O5, CO2, CrO3, Mn2O7.

B. Oxizi bazici
- au legatura ionica ai metalelor de tip s (Na2O, K2O, CaO) sau ai metalelor
tranzitionale in stari inferioare de oxidare (FeO, PbO, SnO).

C. Oxizi amfoteri
– prezinta caracter bazic si acid, functie de mediul de reactie
ZnO + 2HCl → ZnCl2 + H2O ZnO + 2NaOH + H2O → Na2[Zn(OH)4]

D. Oxizi neutri
– nu au nici proprietati acide si nici bazice;
– se intalnesc la nemetalele in stari joase de oxidare NO, SO2, CO

E. Oxizii salini sau oxizii micsti

- acelasi element E se afla in doua stari de oxidare diferite Fe3O4 (FeO∙Fe2O3) 32
Combinatii importante ale sulfului

Hidrogenul sulfurat, H2S

- gaz toxic, mai greu decat aerul, cu miros specific de “ou clocit”;
- in solutie apoasa: caracter acid;
- din punct de vedere redox: reducator.
- poate forma doua tipuri de saruri: MHS hidrosulfuri si M2S sulfuri

33
 Compusii oxigenati ai sulfului: oxizi, oxiacizi si oxosaruri
Stare Oxizi Oxoacizi Oxosaruri
oxid.
+ II SO, monoxid de monosulf, H2SO2 MHSO2
Anhidrida acid sulfoxilic Acid sulfoxilic sulfoxilati
SO + H2O → H2SO2
+ III S2O3 trioxid de disulf, H2 S2O4 M2S2O4 ditioniti,
anhidrida acid ditionos acidul ditionos, hidrosulfiti,
S2O3 + H2O → H2S2O4 hidrosulfuros, hiposulfuros hiposulfiti
+ IV SO2 dioxid de monosulf H2SO3 MHSO3
anhidrida acid sulfuros acid sulfuros, acid diprotic slab sulfiti acizi, bisulfiti,
SO2 + H2O → H2SO3 H2SO3 + H2O ↔ H3O+ + HSO3- hidrogenosulfiti
HSO3- + H2O ↔ H3O+ + SO32- M2SO3 sulfiti
H2S2O5 M2S2O5 pirosulfit,
acid disulfuros, pirosulfuros bisulfit
+V - H2S2O6acid ditionic, M2S2O6ditionati,
acid hipodisulfuric hipodisulfati

+ VI SO3 trioxid de sulf H2SO4 acid sulfuric MHSO4 sulfati acizi

SO2 + ½ O2 → SO3 H2S2O7 acid disulfuric hidrogenosulfati, bisulfat
anhidrida acid sulfuric H2S2O8 acid peroxidisulfuric M2SO4 sulfati
SO3 + H2O → H2SO4 H2SO5 acidperoxomonosulfuric M2S2O7 disulfati, pirosulfati
M2S2O8 peroxidisulfati,
persulfati 34
M2SO5 peroxomonosulfati
 Tiocompusi, combinatii cu legatura – S – S –

Compus de baza Compusi derivati

H2SO3 acid sulfuros H2S2O2 acid tiosulfuros HO-S-S-OH
H2SO4 acid sulfuric H2S2O3 acid tiosulfuric
M2S2O3 tiosulfati
H2SnO3 acizi sulfan monosulfurici
H2S2O7 acid disulfuric H2S3O6 acid tritionic
M2S3O6 tritionati
Seria tionica
H2S4O6 acid tetrationic
M2S4O6 tetrationati
H2S5O6 acid pentationic
M2S5O6 pentationati
H2S6O6 acid hexationic
M2S6O6 hexationati

35
 Grupa 17 (VII A)(grupa Halogenilor)
Caracterizare generală
Cuprinde 6 elemente:
- fluor - F, clor - Cl, brom - Br, iod – I, astatin – At; tenesin - Ts
- nemetale tipice, 7 electroni în stratul periferic;
- configuratie ns2np5
- stare de agregare: F2, Cl2, I2 – gaze; Br2 – lichid;
- F: cel mai electronegativ element → cel mai puternic agent
oxidant;
- reactivitatea scade in seria: F > Cl > Br > I

- F2 descoperit de H.Moissan (1886),

- Cl2 descoperit de C.W.Scheele (1774),
- Br2 de A.J.Ballard (1825),
- I2 descoperit de B.Courtois (1811),
- At descoperit de E.Segre (1940),
-Ts 2016

Halogenii pot forma legături ionice sau covalente funcţie de

1
elementele cu care se combină.
2
 FLUOR (F)
Z = 9; A = 19
Stare naturală
- nu se gaseşte in natura in stare liberă, ci doar sub formă de săruri: CaF2 (fluorina),
Na3[AlF6] (criolit), Ca3(PO4)2, Ca(F,Cl)2 (apatita);
- in corpul omenesc şi al animalelor (oase, dinţi, unghii sub formă de apatita).

Metode de obtinere
Oxidarea electrolitică a fluorurilor
2F- - 2e- → 2F → F2

Proprietati fizice
- miros caracteristic, analog ozonului
- molecula diatomică (F2)
- densitatea in raport cu aerul 1,319
- un singur izotop stabil Z = 19

3
Proprietati chimice
- se combina violent cu H2, la rece:

- se combină cu majoritatea nemetalelor Br, I, S, P, As, Sb, C, Si, B cu formare

de fluoruri covalente (SF 6, CF4, SiF4);
- nu se combina cu O2 si N2;
- cu Cl2 reacţioneaza la cald;
- se combină cu metale la temperatura;
- reacţionează cu H2O, NH3 si H2S :

- deplasează halogeni din halogenuri metalice:

- reactioneaza cu oxizi metalici si nemetalici:

ataca sticla
4
Proprietati fiziologice şi intrebuinţări

- foarte toxic şi coroziv;

- atacă pielea producand ulceraţii;
- HF şi fluorurile anorganice solubile sunt toxice (măsuri de protectie: mănuşi,
ochelari de protecţie, ventilaţie);
-utilizat industrial pentru prepararea compuşilor organici fluoruraţi (freon, teflon);

- UF6 folosită pentru separarea izotopilor uraniului;

- flacara H2 – F2 are cea mai ridicată temperatură (sudura).

5
 CLOR (Cl)
Z = 17; A = 35,45

Stare naturală
- nu se gaseşte liber in natură;
- cantitatea de clor din scoarţa pamantului aprox. 0,045 %;
- depozite de NaCl – sare gemă, halite (evaporarea lacurilor, marilor);
- saline in Romania – Ocnele Mari, Slănic, Targu Ocna, Cacica, Praid, Ocna Dej,
Ocna Mureşului, Ocna Sibiului;
- apa mărilor conţine circa 3% săruri (cca. 80% NaCl);
- in regnul animal şi vegetal (sange, limfă, lapte, urină);
- sub formă de cloruri in cenuşa plantelor şi animalelor.

6
Obţinere 2Cl- - 2 e- → 2Cl → Cl2
a) Electroliza topiturii NaCl:

b) Electroliza solutiei NaCl:

c) Reactia HCl cu substante cu caracter oxidant:

d) Descompunerea termica a clorurilor metalelor nobile sau tranzitionale:

7
Proprietăţi fizice

- gaz, galben-verzui, miros caracteristic, iritant şi sufocant (gaz de luptă);

- densitate mai mare ca aerul (se culege in eprubetă cu gura in sus);
- foarte solubil in apă → apa de clor folosită ca decolorant, dezinfectant

- prezinta izotopi:
- molecula diatomica (Cl2)

8
 Proprietăţi chimice: S.O: -1, 0, +1, +3, +5, +7
a) Reacţia cu metale → cloruri

b) Reactia cu nemetale: H2, P, As, Sb. Nu se combină direct cu C si N2.

c) Scoate H din compuşi sub formă de HCl:

8Cl2 + C10H16 → 16HCl + 10C
terebentina

d) Reacţionează cu apa → apa de clor folosită ca decolorant, dezinfectant

e) Reacţionează cu baze:
Rece:

Cald:
clorat de sodiu 9
Actiune fiziologica si intrebuintari

- gaz sufocant, iritant, toxic;

- ataca organismul animal si vegetal – iritarea organelor respiratorii (tuse
dureroasa). Moartea survine rapid la conc. 0,6%;
- utilizat la sterilizarea apei potabile - efect bactericid puternic
- in industrie: prepararea HCl, HClO, KClO3, obtinere Br2 din bromuri;
- rafinarea petrolului si acizilor grasi,
- in chimia organica:
- clorurarea substantelor,
- industria colorantilor,
- industria preparatelor farmaceutice,
- fabricarea polistirenului,
- fabricarea policlorurii de vinil,
- industria maselor plastice.

10
 COMPUŞII CLORULUI

Acidul clorhidric - HCl

- gaz mai greu ca aerul, incolor, cu miros puternic iritant;
- foarte solubil în apă (1L apa dizolva 503L HCl gazos);
- in soluţie apoasă: acid tare
- HCl atacă toate metalele din stânga seriei tensiunilor electrochimice, la
temperatură obişnuită (exemple);
- cu unele metale din dreapta seriei tensiunilor reacţionează, la cald sau la rece,
numai în prezenţa oxigenului, fără a se degaja hidrogen:
2Cu + 4HCl + O2 → 2CuCl2 + 2H2O

- clorurile metalice sunt, în general, foarte solubile;

- apa regală (3HCl + HNO3) dizolvă aurul:
(3HCl + HNO3) + Au → AuCl3 + NO + 2H2O

Proprietăţi fiziologice
- HCl gazos: acţiunea iritanta asupra căilor respiratorii;
- in sucul gastric transformă pepsina şi activând–o, distruge bacteriile de
putrefacţie şi cele patogene care pătrund în stomac.

11
 Oxoacizii clorului

Starea de oxidare
Formula Denumire Structură Ka
a clorului

HClO Acid hipocloros +1 HO–Cl 1,06·10–6

HClO2 Acid cloros +3 HO–Cl→O 1,07·10–2

HClO3 Acid cloric +5

HO Cl O Acid tare
O
O
HClO4 Acid percloric +7 HO Cl O Acid tare
O
12
 Brom (Br)
Z = 35; A = 79,909
bromos = urat mirositor, miros rau

Stare naturala
- nu se gaseste liber in scoarta pamantului, ci doar sub forma de compusi (bromuri);
- raportul Br : Cl = 1:150 in scoarta si Br : Cl = 1 : 300 in apa marilor;
- din apa marii este retinut de unele organisme, plante si animale;
- din moluste s-a extas purpura rosie (6,6-dibromindigo = colorant natural).

13
In antichitate colorantul era de 20 de ori mai scump decat aurul. Tesăturile au fost
realizate exclusiv pentru împărați, familiile regale, episcopi și cardinali.

14
Metode de obtinere
a) Metode de laborator

b) Metode industriale: oxidarea bromurilor

Proprietati fizice

- doi izotopi naturali 79Br - 50,51 % si 81Br - 49,49 %;

- singurul nemetal lichid;
- culoare rosie-brună şi emite vapori, cu miros iritant, pe piele produc arsuri;
- solutia in apa = “apa de brom”, culoare rosie-bruna.

15
Proprietati chimice
- reactioneaza ca si Cl2, dar mai putin energic,
- cu H2, 1500 C reacţia reversibilă:
Br2 + H2 ↔ 2HBr

- nu reactioneaza cu O2, N2, C

- reacţionează violent cu unele nemetale (P, As, Sb, Bi pulverizate) → tri- si
pentabromuri;
- Reactioneaza cu metale:
2Na + Br2 → 2NaBr
Mg + Br2 → MgBr2
2Al + 3Br2 → 2AlBr3

Actiune fiziologica si intrebuintari

- in stare de vapori: iritant al tesuturilor;
- in stare lichida: produce arsuri grave;
- 0,05 mg/L in atmosfera produce moartea in 30min;
- industria chimica, la prepararea lizinei (colorant);
- la tratarea apelor (efect bactericid).
16
 COMPUŞII BROMULUI

Acid bromhidric – HBr

- gaz incolor, fumegă în aer, miros înţepător, foarte solubil în apă

Obtinere
KBr + H2SO4 → HBr + KHSO4

Proprietati chimice
- acid tare, total disociat în soluţie: HBr + H2O → Br- + H3O+
- in aer şi la cald, se oxidează: 4HBr + O2 → Br2 + 2H2O
- in soluţie reacţionează cu aproape toate metalele – bromuri (exemple);
- funcţionează ca ligand: Na2[ZnBr4]

SĂRURILE HBr – Bromuri

- sedative, anticonvulsivante (tratamentul tusei convulsive şi a epilepsiei: KBr,
CaBr2, Bromizovalul etc), expectorante (clorhidratul de bromhexin);
- AgBr: placi, filme si hartie fotografica.

In doze mari, bromurile provoacă accidente grave.

Bromismul caracterizat prin: cefalee, iritabilitate, uscarea mucoaselor,
încetinirea pulsului şi a respiraţiei. 17
 Iod (I)
Z = 53; A = 126,9

Stare naturala
- nu se gaseste liber in scoarta pamantului, ci doar sub forma de compusi (ioduri);
- in regnul vegetal si animal: carne, oua, produse lactate;
- conc. mai mare - carnea de peste;
- la mamifere se concentreaza in glanda tiroida – tiroxina;
- principala sursa: apa marilor (2,25 - 2,4 mg/L).

Metode de obtinere

Proprietati fizice
- un singur izotop natural 127I şi mulţi izotopi artificiali cu A: 119-126 si 128-139;
- la slaba incalzire emite vapori violeti, cu miros caracteristic;
- foarte putin solubil in apa (0,02 % → solutie galbuie);
- cu amidonul da o coloratie albastra care dispare la cald si revine la racire.

18
Proprietati chimice

Caracter oxidant
Reacţionează cu metale: Zn + I2→ ZnI2

Oxidează nemetalele: P4 + 6I2 → 4PI3

Oxidează H 2S: H2S + I2 → S + 2HI

Cu tiosulfatul de sodiu (dozare iodometrica):

I2 + 2Na2S2O3 → 2NaI + Na2S4O6
tetrationat de sodiu

Caracter reducător: faţă de oxidanţi energici

3I2 + 10HNO3 → 6HIO3 + 10NO + 2H2O

19
Acţiune fiziologică si intrebuintări

- element indispensabil vieţii;

- in organismul uman - iod anorganic (20 %),
- iod legat organic (80 %);
- iodul anorganic – utilizat de glanda tiroidă pentru sintetizarea hormonilor
tiroidieni. Cantitatea minimă necesară: 1 μg/kg corp.
Insuficienţa iodului în organism: hipertrofia glandei tiroide (guşă).
- actiune antiseptica puternica (chirurgie si ginecologie);
- tinctura de iod (solutie iod:alcool = 1:10), stabilizata cu KI sau glicerina se
foloseste la dezinfectia ranilor;
- AgI in tehnica fotografică.

20
Grupa a 18-a (VIII A) a sistemului periodic
GAZE RARE (GAZE NOBILE)

Caracterizare generala
- cuprinde elemente: He, Ne, Ar, Kr, Xe, Rn, Og (oganeson);
- au straturile de valenta ocupate cu 8e‾ (ns 2np6) cu exceptia He cu 2
e- (1s2);
- stabilitate deosebita;
- reactivitatea gazelor rare creste cu numarul atomic Z;
.
- Kr reactivitate redusa, formeaza cateva combinatii;
- Xe se combina usor cu F;
- Rn genereaza compusi stabili numai de la izotopul 22Rn,t1/2 ~3,8zile.

21
22
Stare naturala

Gazele rare au fost descoperite in 1894 (Rayleigh) (N2 obtinut din aer are o densitate
mai mare decat cel obtinut din descompunerea unor combinatii).
Gazele rare se gasesc in atmosfera ~ 1%.
He se gaseste in toate mineralele care contin elemente radioactive: U, Th. Cel mai
raspanadit element din univers, dupa H2.

Obtinere
Aerul - sursa principala de obtinere a gazelor rare,
He – sursa de obtinere sunt gazele naturale ce insotesc elemente radioactive.
Aerul se lichefiaza, o portiune ramanand nelichefiata. Aceasta contine He si Ne;
- aerul lichid: Ar si restul gazelor rare, se supune distilarii fractionate cand se
separa H2,O2,N2 ramanand o fractiune ce contine Ar, Kr, Xe.

Proprietati fizice
- formeaza molecule monoatomice,
- incolore si inodore;
- punctele de topire si de fierbere scad cu scaderea masei atomice.
23
Obtinerea gazelor rare prin distilarea fractionata a aerului

24
 COMBINATIILE GAZELOR RARE
FLORURILE Xe
- 3 tipuri de compusi, N.O.: +2, +4, +6.

- se obtin prin incalzirea reactantilor si sub actiunea radiatiilor UV;

- cristale albe care se topesc fara descompunere, iar in vid sublima usor;
- ternocrome = inainte de topire isi schimba culoarea;
- legatura Xe - F covalenta;
- reactioneaza cu apa:

25
Tetraoxidul de xenon, XeO4

- substanţă de culoare galben pal,

foarte explozivă,
- agent oxidant foarte puternic.

Fluorura de kripton, KrF2

- utilizată ca agent de oxidare puternic în sinteza complecşilor de forma
[XeF5][AgF4] şi [Xe2F11][NiF6].

26
Utilizari
- crearea de atmosferă inertă.

• Heliu lichid: obţinerea temperaturilor foarte joase; reclame luminoase; în

amestec cu oxigenul în respiraţia subacvatică (scafandri).

• Neon: reclame luminoase – lumină roşie;

in amesctec cu vapori Hg → culoarea albastră.

• Argon: înlocuieşte, din 1925, azotul din lămpile cu incandescenţă (conductibilitate

termica mică).

• Kripton, în amestec cu Ar, se utilizează în becurile cu incandescenţă.

Compuşi
XeF4 + HCl - agenţi de fluorurare şi oxidanţi.
Oxizii de xenon explozibili (nu dau reziduu solid).
Compuşii radioactivi ai radonului: medicină (volatilitate foarte mica).

27
 METALE TRANZIŢIONALE
Se disting două categorii de metale tranziţionale:
-metale tranziţionale de tip d: electronul distinctiv intr-un orbital de tip d; blocul d;
-metale tranziţionale de tip f: electronul distinctiv intr-un orbital de tip f; blocul f.
Metale tranziţionale: manifesta atat proprietăţi metalice (S.O. inferioare), cat si
proprietăţi caracteristice nemetalelor (S.O. superioare).
Deşi sunt numeroase, sunt puţin răspandite, reprezentand doar 5% din scoarţa
Pămantului.

Poziţia în sistemul periodic

Metale tranziţionale de tip d - aşezate intre grupele 2 şi 13.
Formează patru serii, incepand din perioada a patra.
Seria 1 (perioada 4) 21Sc – 30Zn
Seria 2 (perioada 5) 39Y – 48Cd
Seria 3 (perioada 6) 57La – 80Hg
Seria 4 (perioada 7) 89Ac – 112Cn.

Metale tranziţionale de tip f: aşezate separat, in subsolul sistemului periodic.

Alcătuiesc două serii a cate 14 elemente:
- lantanide: 58Ce - 71Lu 1
- actinide: 90Th - 103Lr
2
 Proprietăţi atomice
Raza atomică
Metalele tranziţionale au raze atomice mai mici decat metalele din blocul s.

Electronegativitate
-valori cuprinse intre 1,1 (La) şi 2,4 (Au). Variaţia nu este constantă.

Numere de oxidare
Variaţia N.O. în perioadă
Primii membri ai fiecărei serii prezintă un număr relativ mic de S.O., cele din centrul
seriei au S.O. numărul grupei secundare, după care acest număr scade din nou
pentru elementele aflate la sfarşitul seriilor.

Variaţia N.O. în grupă

In prima serie tranziţională numărul maxim al stării de oxidare Mn (+7), in celelalte
serii cifra maximă a stării de oxidare Ru (+8) şi Os (+8).

3
 GRUPA IIIB
- elemente rare scandiu (Sc), ytriu (Y), lantan (La) şi elementul radioactiv actiniu (Ac);
- starea de oxidare +3; formeaza, de preferinta, combinatii ionice;
- Sc, Y, La se găsesc în scoarta pământului sub formă de oxizi, silicati şi fosfati;
- Ac se găseşte în mineralele uraniului şi toriului, alături de plumb;
- se obtin prin reducerea halogenurilor şi prin electroliza sărurilor topite;
- se combină destul de uşor cu: X2,O2, N2, P. Reactionează cu CO2 şi H2O (Sc nu
reactionează cu apa), formând carbonati şi respectiv hidroxizi.
- se dizolvă în acizi diluati, dar nu se dizolvă în baze.

GRUPA IVB
- cuprinde elementele: titan (Ti), zirconiu (Zr), hafniu (Hf) şi Z = 104 Rf (rutherfordium);
- caracter preponderent covalent al combinatiilor în S.O. +4;
- Ti este în ordinea abundentei, al 10-lea element din scoarta pământului;
- Ti, Zr şi Hf: metale lucioase, dure, cu aspect asemănător otelului; bune conducătoare de
căldură şi electricitate. În stare pura sunt ductile şi pot fi prelucrate la rece;
- reactioneză la temperaturi ridicate cu H2, X2, O2, N2, C, B, Si, S;
- nu sunt atacate de acizi minerali la temperatura obişnuită sau de solutii alcaline fierbinti;

Utilizări
Ti: utilizat în industria aeronautică şi chimică,
Zr: constructia de aparatură chimică, fiind uneori chiar mai rezistent la coroziune decât Ti şi
otelurile aliate.
Zr are densitate mica si proprietati mecanice excelente
Grupa IIIB
Sc, Y, La - proprietăţi chimice

MO2

MxHy O2 t° MX4
H2 X2
Grupa IVB 600°
Ti, Zr, Hf – proprietăţi chimice M
HF N2
t°
C MN
H2[MF6]
MC 5
GRUPA VB
- elemente rare vanadiu (V), niobiu (Nb), tantal (Ta) şi Z = 105 Db ( dubnium);
- V S.O. stabile +5 şi +4; Nb şi Ta S.O. +5. În S.O. inferioare +2, +3 manifestă caracter
reducător.Toate elementele au tendinta de a forma combinatii complexe, în diferite stări de
oxidare;
- rezistente la actiunea agentilor chimici, prezintă activitate chimică redusă.
Reactionează la cald cu X2, O2, N2, C, B, Si, S;

M2O5
MF5 MxHy
F2 O2
H2
Grupa VB: V, Nb, Ta VCl4
- proprietăţi chimice Cl2 N2
NbCl5 V, Nb, Ta MxNy
TaCl5 NaOH C
top Br2, I2
MxCy
NaMO3, Na3VO4
VX3, NbX4 6
GRUPA VIB
- crom (Cr ), molibden (Mo), wolfram (W) şi seaborgiu (Sg, Z = 106);
Cr: N.O. - 2 → +6, Mo si W: N.O. 0 → +6.
Cr N.O. +3 - combinatii stabile, combinaţii Cr (+6) - caracter oxidant;
Mo si W: combinaţii stabile la N.O. +6, la N.O. inferioare – caracter reducător;
- metale alb-argintii, cu densităti mari şi cu puncte de topire şi fierbere foarte ridicate.
Sunt dure şi au bune calităti mecanice;
- W: metalul cu cel mai ridicat punct de topire cunoscut - 3422C;
- WC şi W2C au duritate foarte ridicată (10 pe scara Mohs) şi se utilizează la
producerea aliajelor pentru tăierea sticlei sau la fabricarea sculelor de foraj precum şi
a aliajelor extradure;
-elementele grupei sunt foarte stabile din punct de vedere chimic, reactivitatea lor
fiind inhibată prin formarea unui strat superficial, aderent de oxid.

Crom (Cr)
Proprietăţi fizice
- metal alb-argintiu, opac, lucios;
- d = 7,1 g/cm3, duritate = 5 (scara Mohs).
Compuşii cromului

N.O. stabile: +2 , +3 şi +6.

7
Combinaţiile Cr (S.O. +2): CrX2, CrSO4×7H2O, Cr(OH)2, CrO, combinaţii complexe
Combinaţiile Cr (S.O. +3): CrX3, Cr2O3,Cr2S3

Combinaţiile Cr (S.O. +6): CrF6, CrO3 (foartetoxica)

Cromaţi: redox: slab oxidant

Bicromaţi/Dicromati: caracter oxidant puternic

Toxicitate
Cr metalic nu este toxic, dar sărurile de Cr(III) şi Cr(IV) sunt toxice pentru om şi
animale; atacă pielea şi căile respiratorii, stomacul, ficatul, rinichi, producând
leziuni. Doza letală pentru om este de 0,25 - 0,3 g K2Cr2O7
8
Cr2O3 Pb(CrO4)

K2CrO4 K2Cr2O7
9
GRUPA VIIB
- mangan (Mn), techneţiu (Tc), reniu (Re) şi bohriu (Bh);
- Tc - primul element obţinut artificial;
- pot forma compuşi in S.O. 0, +1 ÷ +7;
- metale grele, paramagnetice, cu puncte de topire şi fierbere înalte.
Mn S.O. +2 - compusi stabili;
Tc si Re S.O. +4 şi +7 – compusi stabili,
Combinaţiile Mn (S.O. +2): MnX2, MnO, Mn(OH)2, combinatii complexe, azotat,
sulfat, carbonat, fosfat etc.
Ionul permanganat (MnO4-) are caracter oxidant; în mediu acid se reduce la ionul
Mn2+ de culoare roz pal, în mediu neutru la Mn4+, de obicei sub forma MnO2, iar în
mediu bazic se reduce la ionul manganat, MnO4-, de culoare verde.

Grupa VIIB
Mn, Tc, Re – proprietăţi chimice

10
MnSiO3 MnI2 MnCO3

MnO MnO2 KMnO4

11
 Grupa VIIIB (grupele 8, 9, 10)

Prezentare generală
Grupa VIIIB cuprinde 12 elemente

Fe, Co, Ni - familia sau triada fierului ( S.O. +2, +3);

celelalte şase elemente (perioadele 5 si 6), familia sau grupa metalelor platinice.

12
 Triada fierului (Fe, Co, Ni)

Proprietăţi fizice
Fe - 4 forme alotropice; Co - 2 forme alotropice; Ni nu prezintă alotropie.
- metale grele,
- bune conducătoare de electricitate;
- proprietăţi feromagnetice.

Fier (Z = 26; A = 56) Cobalt (Z = 27; A = 59) Nichel (Z = 28; A = 59)

13
 Meteorit Ni - Fe Armura zale Fe

Moneda veche Fe FeCO3 - siderit FeS2 - pirita

14
 Fe, Co, Ni - proprietăţi chimice

MC, M3C
MS, FeS2 C O2 MO, M2O3
S X2
MSi, MSi2, M2Si M MX2, FeX3, CoX3
Si B
M2P, MP2 P CO M2B, CoB, NiB
Mm(CO)n

15
Fe formează compuşi la S.O.: 0, +1, +2, +3, +4, +5, +6

3Fe + 4H2O → Fe3O4 + 4H2

3Fe + 2O2 → Fe3O4

2Fe + 3Cl2 → Fe2Cl6

Fe + 2S → FeS2

Fe + 2HCl (diluat) → FeCl2 + H2

Fe + H2SO4 (diluat) → FeSO4 + H2

Fe + 4HNO3 (conc) → Fe(NO3)3 + NO + 2H2O

2Fe + 6H2SO4 (conc) → Fe2(SO4)3 + 3SO2 + 6H2O

16
Combinaţiile complexe ale Fe (II) şi Fe (III)

17
 ALIAJE FEROASE: FONTA si OȚELUL

Fierul pur nu prezintă importanţă practică. Aliajele Fe – C: fonta şi oţelul-

materialele metalice utilizate în tehnică.

Fonta - aliajul Fe - C, cu 2,06% şi 4,3% C;

Oţelul - aliajul Fe - C, cu C < 2,06%.

Fontele şi oţelurile conţin, în cantităţi mici, şi alte elemente – Si, Mn, S, P

(elemente însoţitoare) - care nu au putut fi complet îndepărtate în procesul de
elaborare sau care au fost introduse în mod voit, pentru a le conferi anumite
proprietăţi (elemente de aliere).

Fonta se obţine prin topirea şi reducerea minereurilor de fier în cuptoare

speciale numite furnale. Fontele obţinute în furnale se numesc fonte brute. După
compoziţia chimică: fonte brute obişnuite şi fonte brute aliate.

Caracteristici generale fonta: se toarnă bine, se lucrează prin aschiere, dar nu

se poate prelucra plastic (nu se poate lamina sau forja) şi nu se poate suda.
18
 OȚELUL
Oţelul se obţine din fontă şi fier vechi (deşeuri), prin topire şi afinare (proces de
oxidarea a elementelor însoţitoare şi de eliminarea lor) în cuptoare speciale.

Oţelul se toarnă bine, poate fi prelucrat prin deformare plastică – laminare (în
profiluri laminate, rotund, pătrat, cornier: table, ţevi, sârme groase), tragere (în
sârme subţiri ), forjare (în piese) - poate fi prelucrat prin aşchiere; oţelul cu conţinut
mic de carbon poate fi sudat.

Proprietăţile mecanice ale oţelului sunt superioare celor ale fontei şi ale
majorităţii metalelor şi aliajelor utilizate în tehnică. Aceasta este cauza pentru care
majoritatea fontei nu este transformată în piese, ci constituie materia primă din care
se obţine oţelul.

După compoziţia chimică se deosebesc: oţeluri-carbon şi oţeluri aliate

Oţeluri-carbon: funcţie de destinaţie se deosebesc:
- oţeluri-carbon pentru construcţii;
- oţeluri-carbon obişnuite;
- oţeluri-carbon de calitate;
- oţeluri-carbon pentru scule.
19
 Oţeluri aliate
- conţin elemente (Cr, Ni, W) care le confera anumite proprietăţi.

Utilizari oteluri aliate:

- construcţii cu solicitări mecanice mari;
- scule şi unelte care prelucrează metale şi aliaje dure;
- utilizări speciale (fabricarea arcurilor, rulmenţilor, pieselor rezistente la
temperaturi înalte, la uzură, la coroziune etc)

Oteluri aliate importante :

- oţeluri cu Cr (până la 5%) - inoxidabile şi foarte rezistente la tracţiune;
- oţeluri cu Ni(până la 36% Ni) - foarte rezistente la coroziune, la tracţiune. Au
coeficient de dilataţie foarte mic şi rezistenţă electrică foarte mare;
- oţeluri cu W (oţeluri rapide) - destinate executării pieselor de aşchiere rapidă.

20
Reactii in furnal

21
 Rolul biologic al fierului

Organismul uman conţine aproximativ 4g.

Funcţii fiziologice
Fierul este un element esenţial organismelor vii, fiind implicat in transportul şi
stocarea oxigenului şi in mecanismele oxidative celulare.
In organismul uman, fierul se găseşte sub formă de fier funcţional, legat de
hemoglobină, mioglobină sau enzime, fier circulant, legat de proteinele de transport
(transferina sau siderofilina) şi fier de rezervă, legat de proteinele de depozitare
(feritină şi hemosiderină).
Fierul are acţiune antianemică, făcand parte din molecula hemoglobinei, intervine in
respiraţia celulară, in secreţia acidului clorhidric din stomac, in nutriţia epiteliilor, in
procesele antiinfecţioase, etc.

Necesarul zilnic: 12 – 15 mg.

Surse: carne, ficat, rinichi, inimă, gălbenuş de ou, lapte, peşte, fasole, mazăre,
cartofi, morcovi, stafide, prune uscate, cacao etc.

Carenţa: se manifestă prin anemii feriprive, hemoragii, tulburări ale distribuţiei

fierului, intarzieri de creştere, astenie, oboseală musculară.

Exces: hemosideroză, hemocromatoză. 22

 Combinaţii ale fierului utilizate în farmacie

Sărurile de Fe (II) ale oxoacizilor minerali si ale acizilor organici sunt utilizate ca
antianemice.

Fe (II) se administreaza sub formă de sulfat, glutamat, gluconat, fumarat, lactat,

succinat. Se pot utiliza si carbonatul, citratul si tartratul de fier (II), dar din aceste
saruri, Fe (II) se absoarbe mai greu.

Nitroprusiatul de sodiu are acţiune hipotensivă. Se administează in perfuzie

intravenoasă.

Soluţia de clorură de fier (III) 50% se utilizează ca hemostatic local.

23
 Vas cobalt

FeCo
CoCl2 CoBr2 24
 Combinaţiile cobaltului
Cobaltul formează compuşi in stările de oxidare 0, +1, +2, +3, +4.
S.O. +2 combinaţii simple şi combinaţii complexe,
S.O. +3 majoritare sunt combinaţiile complexe.

Combinaţii complexe
O combinaţie complexă a cobaltului (III)
prezentă in mediul biologic este vitamina
B12 (coenzimă intr-o serie de procese
biologice, cel mai important dintre acestea
fiind formarea eritrocitelor).
Metodele de izolare conduc la
cianocobalamină, care are aceeaşi
structură cu vitamina B12.
Rolul biologic al cobaltului
Organismul uman conţine 0,01g Co, activ
fiziologic numai sub forma vitaminei B12.
- sinteza globulelor roşii, carenţa de cobalt
ducand la anemie.
- intervine in sinteza nucleoproteinelor, Surse: produse vegetale verzi, legume
este un factor esenţial pentru creştere şi cu foi (varza, spanacul), ficat.
nutriţie. Deficitul (carenţa de vitamina B12):
Necesarul zilnic: 0,5 – 1 mg/zi. anemie megaloblastică
25
Monede – aliaj Ni Ni[(NH3)6]Cl2

26
 Combinaţiile nichelului 1s2 2s2 2p6 3s2 3p6 4s2 3d8

Nichelul formează compuşi in stările de oxidare: 0, +1, +2, +3, +4.

Cea mai importantă S.O. +2.
La S.O. inferioare (0, +1) şi la S.O. +3 şi +4, cei mai mulţi compuşi sunt combinaţii
complexe.
Ni + H2O → NiO + H2 3Ni + C → Ni3C
2Ni + O2 → 2NiO 2Ni + Si → Ni2Si
Ni + Cl2 → NiCl2 Ni + B → NiB
Ni + S → NiS
Ni + acizi diluati (HCl, HNO3, H2SO4) → saruri de nichel + H2
Ni + HNO3 (concentrat) → se pasiveaza

Toxicitate
Ni metalic determina aparitia unei dermatite de contact, avand potential alergizant.
Sarurile de Ni sunt toxice, iar tetracarbonilul de Ni este cancerigen.

27
 GRUPA IB (11)

Prezentare generală
Elementele grupei: cupru (Cu), argint (Ag), aur (Au) şi roentgeniu (Rg)

Analogii cu elementele grupei IA

Elementele grupei IB prezintă caracteristici atomice, proprietăţi fizice şi chimice mult
diferite comparativ cu metalele alcaline desi au acelasi numar de electroni pe ultimul
strat.

Deosebirile dintre elementele grupei IB şi metalele alcaline sunt determinate de

configuraţia penultimului strat electronic:
-grupa IA, electronul distinctiv precedat de 8 electroni si poate fi cedat cu usurinta
(ecranare puternica a nucleului);
-grupa IB, electronul distinctiv precedat de 18 electroni ai penultimului strat,
determina reactivitatea mult mai mică a metalelor grupei IB faţă de metalele grupei
IA (efect de ecranare mai slab al nucleului).

28
 Cu, Au, Ag - proprietăţi chimice

CuO, Cu2O

O2
CuX2, CuS (CuSe),
X2 S
AgX Ag2S
M
HCl conc. HNO3
Cu(NO3)2 + NO + H2O
[CuCl2]- + H2 AgNO3 + NO + H2O

29
 Cupru
Z= 29; A = 64

-metal de culoare roşie-galbenă, moale (duritate 3 în scara Mohs), maleabil, ductil;

- conductibilitate termică şi electrică mare. Conductibilitatea cuprului se apropie
foarte mult de cea a argintului (cel mai conductibil metal). Cu (mult mai ieftin) se
utilizează pe scară largă în electrotehnică, precum şi pentru transmiterea căldurii
(cazane, ţevi etc). Conductibilitatea scade însă mult dacă este impurificat chiar cu
cantităţi foarte mici de P,As, Si sau Fe;
-se oxidează încet în aer umed, acoperindu-se cu o peliculă de culoare verzuie
(carbonat bazic de cupru, CuCO3•Cu(OH)2 şi apare deseori, în timp, pe suprafeţele
acoperite cu tablă de cupru sau pe obiectele de cupru (sau din aliaje de cupru).

Combinaţiile Cu (S.O. +1): CuX, Cu2O, Cu2S, CuCN, CuSCN

Combinaţiile Cu (S.O. +2): CuX2, CuO, Cu(OH)2, CuS, sulfati, azotati, fosfati,
combinatii complexe etc.
30
Utilizari
-după Fe, Cu - metalul cel mai utilizat în practică;
-producţia mondială de cupru ~ 9 mil. tone/an. Cele mai bogate surse: Chile 17%,
USA 16%, Rusia 11%;
-foarte mari cantităţi se reciclează;
-mai mult de jumătate din producţia mondială de cupru se utilizează în industria
electrotehnică, în special sub formă de conductori;
-se utilizează pentru ţevi de apă din cauza inerţiei sale chimice;
-cantitati foarte mari se folosesc sub formă de aliaje. Există peste 1000 de aliaje de
cupru diferite. Ex. Alame (Cu-Zn), bronzuri (Cu-Sn), nichelina - constantan (Cu-Ni).
-unii compuşi ai Cu se folosesc în agricultură împotriva unor dăunători: amestecul
de CuSO4 şi Cu(OH)2, carbonatul bazic, acetatul şi oxoclorura de cupru. Verdele de
Paris este un insecticid foarte toxic, format din acetat bazic de cupru, oxid de arsen
şi acid acetic.

Rolul biologic al Cu
-esenţial pentru existenţa organismelor vii, fiind al treilea metal conţinut în corpul
omenesc (100 mg) după Fe (4 g) şi Zn (2 g);
-în cantităţi mici este indispensabil, în cantităţi mai mari este toxic;
-deficienţa de cupru în organismul animal are ca rezultat incapacitatea de a folosi
ferul stocat în ficat (apare anemia);
-important în: lisinoxidaza, care afectează elasticitatea pereţilor aortici; dopamin -
hidroxilaza care afectează funcţionarea creierului; tirozinaza care influenţează
pigmentaţia pielii; ceruloplasminul care joacă un rol în metabolismul ferului.
31
 Argint
Z= 47; A = 108

- cu aurul, platina, paladiul, iridiul: categoria metalelor prețioase

- metal alb, strălucitor, mai moale decât Cu, maleabil şi ductil,
- cea mai mare conductibilitate electrică şi termică.
Combinaţiile argintului
S.O. : +1, +2, +3; S.O. stabila = +1: AgX, Ag2O, AgOH, Ag2S, AgCN, AgSCN, AgNO3,
combinatii complexe
Utilizari
-confecţionarea obiectelor de podoabă, obiecte uzuale, instrumente medicale,
aparatură chimică, monezi etc. (aliaje de Ag cu 10 - 50% Cu). Argintarea diferitelor
obiecte de cupru sau alamă se face fie prin electroliză, fie prin acoperire cu un
amalgam de argint, din care apoi se îndepărtează mercurul prin încălzire. Cea mai
mare producţie de argint se realizează în Mexic şi USA.
-pe scară largă în fotografie (AgCl şi AgBr în emulsii fotografice) şi pentru oglinzi de
argint.
32
Aurul
-cel mai ductil şi maleabil metal cunoscut;
-se poate trage în foiţe cu grosimea de 0,1 microni. Ductilitate sa se reduce însă mult
prin impurificare. Urme de Sb, Bi, Pb, Sn etc. fac aurul dur, casant şi neprelucrabil.
-cel mai utilizat metal pentru bijuterii şi obiecte de podoabă;
- sub formă de lingouri, pentru tezaurizare;
-se foloseşte sub formă de aliaje cu Ag şi Cu deoarece în stare pură este prea
moale. Concentraţia aurului se exprimă în carate. Aurul curat are 24 de carate. Aurul
de 18 carate conţine deci 18/24 adică 75% Au.

33
 GRUPA IIB (12)
Prezentare generală
Contine elementele: zinc (Zn), cadmiu (Cd), mercur (Hg) si copernicum (Cn).

Analogii cu elementele grupelor IIA şi IB şi în cadrul grupei

-metalele din grupa IIB au raze atomice şi ionice mai mici şi energii de ionizare mai
mari comparativ cu metalele din grupa IIA din perioadele 4, 5, şi 6;
-elementele din grupa IIB se deosebesc de cele din grupa IB: electronii din substratul
d al penultimului strat nu participă la formarea de legături chimice (nu s-au pus în
evidenţă combinaţii în S.O. superioare +2);
-Tt si Tf, duritatea şi densitatea gr. IIB au valori mai mici comparativ cu gr. IB,
- proprietăţile fizice şi chimice ale Zn si Cd sunt asemănătoare, cele ale Hg diferă;
-Zn si Cd formeaza M2+, compusi ionici;
- Hg compusi cu caracter predominat covalent;
-Hg singurul element din grupa II B care formează compuşi la două stări de oxidare:
Hg2+ şi +Hg – Hg+.

34
 Zinc Cadmiu
Z = 30 Z = 48
A = 65 A = 112

Proprietati fizice
- metale de culoare albă (reflexe albăstrui: Zn şi gălbui: Cd),
- în aer îşi pierd luciul datorită formării unui strat de oxid protector;
- conductibilităţi termice şi electrice mai mici decât Ag;
- la temperatura camerei, Zn sfărâmicios,
- prezenţa impurităţilor influenţează proprietăţile mecanice ale Zn;
- Cd maleabil şi ductil la temperatura camerei.
Combinaţii Zn si Cd: MX2, MO, M(OH)2, MS, M(CN)2, azotaţi, sulfaţi, sulfiţi,
percloraţi, acetaţi etc, combinatii complexe
Utilizari
- Zn si Cd se utilizează mai ales pentru protecţia ferului împotriva coroziunii
(producţia mondială de Zn peste 7 mil. tone/an);
-aliaje de zinc, electrozi în bateriile uscate;
-Cd absorbant de neutroni în reactoare nucleare, în baterii alcaline Ni/Cd şi în baterii
uscate (“nicad”) folosite în radio şi alte dispozitive electrice; 35
- p.t. scazut Cd se utilizează pentru aliaje de lipit şi siguranţe.
 Mercur
Z = 80
A = 201
Proprietăţi fizice
- la temperatura obişnuită, lichid strălucitor, emite vapori,
- conduce slab curentul electric şi căldura.

Combinaţiile Hg (I) şi Hg (II)

Hg formează compuşi la S.O. +1 şi +2.
Hg2+ instabil, disproporţioneaza:

Combinaţiile Hg (I): Hg2X2, Hg2SO4, Hg2(NO3)2 x 2H2O

Combinaţiile Hg (II): HgX2, HgO, Hg(OH)2, HgS, Hg(CN)2, Hg(SCN)2, HgSO4,
Hg(NO3)2, combinaţii complexe

Utilizari
- electrod în celulele electrolitice pentru fabricarea NaOH şi a clorului;
- lămpi cu vapori de mercur, aparate de măsură (termometre, manometre);
- procesul de extragere a metalelor preţioase (aur şi argint). 36