CONVERSIA FUNCTIONALĂ A HANURILOR

CUPRINS

CAPITOLUL 1. PROGRAMUL DE HAN – APARIȚIE ȘI

DEZVOLTARE ................................................................ 4
1.1. Considerații generale .................................................................................................................... 4
1.2. Apariție: perioadă, conjunctură și tiplogii..................................................................................... 4
1.3. Hanurile în lumea arabă ................................................................................................................ 5
1.3.1. Apariția termenului de caravanserai .................................................................................... 5
1.3.2. Caravanseraiul extraurban .................................................................................................... 5
1.3.3. Caravanseraiul/hanul urban ................................................................................................. 6
1.4. Hanurile în Europa ........................................................................................................................ 8
1.4.1. Hanurile venețiene................................................................................................................ 8
1.4.2. Hanurile Europei Occidentale ............................................................................................. 11

CAPITOLUL 2. HANURILE ÎN ROMÂNIA ........................ 15

2.1. Apariție, caracteristici și funcțiuni .............................................................................................. 15
2.2. Hanurile din Transilvania ............................................................................................................ 16
2.3. Hanurile din Moldova ................................................................................................................. 16
2.4. Hanurile din Dobrogea ................................................................................................................ 17
2.5. Hanurile în Țara Românească ..................................................................................................... 17

CAPITOLUL 3. HANURILE BUCUREȘTENE ..................... 18

3.1. Apariție și legatura cu târgurile capitalei.................................................................................... 18
3.1.1. Context istoric ........................................................................................................................... 18
3.1.2. Târgul din Năuntru .................................................................................................................... 18
3.1.3. Târgul din Afară ......................................................................................................................... 18
3.1.4. Târgul de Sus ............................................................................................................................. 19
3.1.5. Târgul Cucului............................................................................................................................ 19
3.2. Tipologia hanurilor bucureștene ...................................................................................................... 20
3.2.1. Hanuri domnești ....................................................................................................................... 20
 3.2.2. Hanuri mănăstirești................................................................................................................... 21
3.2.3. Hanuri boierești........................................................................................................................ 22
3.2.4. Hanuri negustorești .................................................................................................................. 23
3.3. Rolul hanurilor în viața Bucureștiului ............................................................................................... 25
3.4. Decăderea, convertirea și dispariția hanurilor ................................................................................ 26

CAPITOLUL 4. PROGRAMUL DE BOUTIQUE HOTEL –

APARIȚIE ȘI CARACTERISTICI ....................................... 29
4.1. Premizele apariției boutique hotelurilor ......................................................................................... 29
4.2. Caracteristicile hotelurilor boutique ................................................................................................ 29
4.2.1. Arhitectură și Design ................................................................................................................ 30
4.2.2. Servicii ....................................................................................................................................... 30
4.2.3. Piață țintă .................................................................................................................................. 30
4.3. Tipologie........................................................................................................................................... 30
4.3.1. Boutique hoteluri în destinații urbane...................................................................................... 31
4.3.2. Boutique hoteluri în destinații tip stațiune ............................................................................... 31
4.4. Factori de succes .............................................................................................................................. 32

CAPITOLUL 5. STUDIU DE CAZ – CONVERSIA UNUI HAN

ÎN HOTEL .................................................................... 33
CAPITOLUL 6. CONCLUZII ............................................ 35
CAPITOLUL 1. PROGRAMUL DE HAN – APARIȚIE ȘI DEZVOLTARE

1.1. Considerații generale

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, hanul este localul cu ospătărie unde se
pot adăposti peste noapte drumeții cu caii și cărutele lor. Cuvântul ”han” este de origine
persană și inseamnă „casă de găzduit și ospătat călătorii contra plată” 1 și a intrat în limbă
romană în secolul XVI pe filieră otomană, odată cu noțiunea insăsi, datorită intensificării
negoțului și a creșterii influenței pe care Imperiul Otoman o exercită asupra provinciilor
românești.

1.2. Apariție: perioadă, conjunctură și tiplogii

Apariția funcțiunii de han este mult mai veche insă și nu poate fi precis datată și localizată.
Locurile unde se mănancă, se bea și se innoptează țin de civilizațiile și ariile geografice
caracterizate printr-o mare mobilitate a oamenilor, de aceea primele hanuri păr să fi apărut
undeva în perioadă antică, în stransă legătură cu rutele comerciale din Asia Minor și zonă
Mediteranei. În Grecia antică întâlnim cuvântul pandocheion care inseamnă ospitalitate,
găzduire, bun-venit tuturor, și care va deveni ulterior funduq în arabă (‫)قدنف‬, pundak în ebraică
(‫)קדנופ‬, fundaco în Veneția, fondaco în Genova și alhόndiga în spaniolă. Termenul paleocreștin
care apare și în Biblie, în Evanghelia după Luca, în Pilda samariteanului milostiv: samariteanul a
văzut un om jefuit pe drumul de la Ierusalim la Ierihon, i-a îngrijit rănile și „punandu-l pe
dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeți (pandocheion) și a purtat grijă de el. Iar a doua zi,
scoțând doi dinari, i-a dat gazdei și i-a zis: ai grijă de el și, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi
întoarce, îți voi da” 2. Reiese de aici că hanurile erau locuri pe rutele circulate unde călătorii
găseau mâncare și adăpost sigur.
Hanul din Bethleem, unde Maria și Iosif nu găsesc loc, pe de altă parte, se aseamănă mai
degrabă cu o pensiune din zilele noastre, care avea și o sală de mese publică care putea fi
utilizată pentru adunările comunitătii locale sau pentru nunți.
Apare, așadar, chiar și în Biblie distincția dintre hanuri pe considerente de poziționare
fată de asezările umane: avem, pe de o parte, hanul urban, aflat în interiorul sau la una din
intrările în oraș, și, pe de altă parte, hanul extraurban aflat pe traseul marilor drumuri
comerciale din Asia, Sud – Estul Europei și bazinul Mediteranei pană în Africa de Nord. Herodot,
în ”Istorii”, mentionează numeroase astfel de asezări de-a lungul Drumului Regal al Imperiului
Persan, o rută lungă de 2500 km ce lega Sardes de Susa. Acest drum sigur și bine-întreținut era
împărtit în stații marcate de puncte de oprire regulate: „Descrierea drumului în cauză este
următoarea: stații regale si caravanseraiuri excelente se găsesc pe tot parcursul său; și
traversează un ținut locuit și nu este periculos” 3.
Este foarte probabil ca formarea caracterelor funcționale și constructive ale hanurilor să
își aibă originea în posturile comerciale avansate și în târgurile așezate în unele orașe de la
granița persană din perioada romană târzie și protobizantină cum ar fi Nisibis (Nusaybin-cel mai

1
George Potra, „Hanurile Bucureștene”, Tiparul Românesc S.A.R. București, 1943, pag.3
2
Biblia, Luca 10, Pilda samariteanului milostiv, psalmii 33-35
3
Herodot, "The History” - http://classics.mit.edu/Herodotus/history.mb.txt
mare centru de comerț româno-sasanid din Mesopotamia, Artaxa – situat pe drumul comercial
al Armeniei sau orașul fortificat Kallinikos.

1.3. Hanurile în lumea arabă

1.3.1. Apariția termenului de caravanserai
În această perioadă, protobizantină, hanurile cunosc o mare dezvoltare în lumea arabă
unde poartă denumirea de caravanserai, termen provenit din limba persană unde Kārwānsarā
este un cuvânt compus din Kārwān (caravană) și sara (palat, clădire cu incintă), cărora li se
adaugă vechiul sufix persan -yi.4 Din insăsi etimologia cuvântului deducem că un caravanserai
era o clădire fortificată unde caravanierii se puteau odihni și reface după o zi de călătorie.
În Siria, la Sergiopolis, se fondează biserica sanctuar Sf. Sergiu care atrăgea numeroși
pelerini și, odată cu ea, se ridică și o incintă fortificată pentru a apăra bogătiile lăcasului. În
timpul impăratului Justinian (527 – 565) se dezvoltă așezarea și se reconstruiește zidul orașului.
În acest context se va edifica și un caravanserai urban care reprezintă un antecedent direct al
hanurilor medievale intraurbane, în care accentul se punea pe funcțiunile de cazare și
depozitare.
-poza si plan Sergiopolis al-Rusafa-
Caravanseraiul tipic este o mare incintă rectangulară, cu acces unic dinspre sud-est și
săli longitudinale atașate zidurilor perimetrale, în jurul unei curți vaste spre care se deschid
aceste încăperi. Caravanseraiurile urbane prezentau la exterior o serie de mici prăvălii aliniate
spre stradă pe lungimea a două laturi. În general, în prima parte a dezvoltării lor,
caravanseraiurile au o arhitectură simplă și robustă, prevalând planul pătrat.
1.3.2. Caravanseraiul extraurban
Caravanseraiul extraurban se aseamănă ca planimetrie cu cel urban, însă aici mai putem
distinge apariția unor corpuri de clădire și săli ca depozitul de apă, camera de pază, aflată în
imediată relație cu portalul de acces, moschea, de cele mai multe ori sub forma unei săli simple,
longitudinale, și turnuri de supraveghere.
Probabil unul dintre cele mai bune exemple de arhitectură caravanieră specializată, de
han extraurban, este Hanul Qasr al Hayr al Sarqi (728-729) aflat la intersecția drumurilor de
tranzit care conectau Anatolia de Iraq și Eufratul de Damasc, la est de oaza Palmirei.
-poze cu hanul-
Planul hanului este sub formă de pătrat cu latură de 70 m închis cu ziduri înalte de piatră
având o înălțime de 15 m. Zidul prezintă patru turnuri cilindrice în cele patru colțuri, pentru
supraveghere. Portalul de acces este încadrat, la rândul său, de două turnuri semicirculare.
Secolul al VIII-lea este caracterizat de o mare deschidere spre experiențe și idei
inovatoare, apărând, circulând și suprapunându-se diferite modele arhitecturale. Așadar, apar o
multitudine de răspunsuri arhitectonice pentru programele caravaniere și comerciale. Nevoia
de siguranță duce la realizarea de spații ușor de supravegheat și controlat, cu acces unic. Tot în
această perioadă apare curtea porticata și funcțiunilor strict utilitare le sunt asociate, din ce în
ce mai mult, spații de cult.

4
https://en.wikipedia.org/wiki/Caravanserai
 În lumea islamică, caravanseraiurile extraurbane cunosc o nouă perioadă de dezvoltare
în secolul XIII pe teritoriul Anatoliei, când capătă un aspect deliberat impunător, monumental,
devenind adevărate centre ce ofereau o multitudine de servicii ca baie publică, cantină, medic
permanent și chiar mici moschei. La unele din ele, curtea interioară era chiar acoperită pentru a
proteja caravanele de iernile grele din Podișul Anatoliei, sau aveau două curți: una principală,
„de vara”, deschisă, și una secundară acoperită. Aceste hanuri pot fi asemuite cu adevărate
palate fortificate cu ziduri crenelate și turnuri de apărare. Poarta de acces este mereu extrem
de decorată, având dublă simbolistică: aceea de graniță între lumea exterioară, haotică și
amenințătoare, și spațiul protejat din interior, precum și aceea de solie.
Un bun exemplu al acestor tipuri de hanuri este Sultan Han, aflat pe ruta comercială
Uzun Yolu (lit. „drumul cel lung”) care leagă orașele Konya și Aksaray și se continuă în Persia.
Hanul a fost construit în 1229 la ordinele sultanului Kayqubad I (1220-1237) de către arhitectul
sirian Muhammad ibn Khalwan al-Dimashqi și este cel mai mare han de pe teritoriul Turciei.
Clădirea este fortificată cu ziduri crenelate și turnuri de apărare și este formată dintr-o serie de
încăperi dispuse în jurul unei curți dreptunghiulare de mari dimensiuni. În centrul acesteia este
amplasat un kösk mescidi (o moschee chioșc), cel mai vechi astfel de exemplu din Turcia. Este
conceput ca o aulă pătrată rezemată pe arce și accesibilă prin intermediul unei scări
monumentale duble.
-plan-
Din această incintă se accesează corpul secundar, o curte acoperită cu bolți și înnobilată
de un luminator cupolă aflat în centru, cu rol în iluminare și aerisire. Portalul este un înalt arc
ogival din marmură cu o înălțime de 13 m, încadrat de o țesătură rectangulară de benzi din
modenaturi fine.
-poze-
În secolele XIV și XV, Poarta Otomană își extinde influența și teritoriile în Orientul
Mijlociu, Peninsula Arabică, Europa balcanică și Nordul Africii. Deoarece se acordă o mare
importanță axei de circulație trans-continentală Bagdad-Sofia-Edirne-Istambul-Alep-Damasc-
Cairo, hanurile cunosc o nouă perioadă de dezvoltare. Sunt renovate cele vechi și construite
aletele noi. De exemplu, în zona Alepului, de la 8 hanuri, câte sunt documentate în sec. XIII, se
ajunge la peste 100 în perioada otomană. Așadar, hanul devine o prezența importantă,
indispensabilă a sistemului imperial de rute comerciale. În această perioadă apare tendința de
mărire a acestor complexe și sunt aduse modificări în planul funcțional, asociindu-se într-un
singur edificiu bazarul și funcțiunea tradițională de cazare. Spațiile pentru călători sunt
despărțite de cele pentru animale și mărfuri. Unele încep să aibă două portale, deci două
accese, unite de un “pasaj” comercial.
1.3.3. Caravanseraiul/hanul urban
Hanul urban este foarte asemănător cu cel extraurban, fiind practic ultima etapă a
itinerariului comercial. Însă, spre deosebire de acesta, el pierde din componentele defensive,
dar își păstrează caracterul închis spre exterior și deschis spre incintă, posibilitatea de a se
închide complet pe timpul nopții, izolându-se de oraș, precum și pază. O altă diferență constă în
posibilitatea de găzduire pe perioade mai lungi, deci, în consecință, își mărește numărul de
camere și se înalță pe mai multe etaje.
 Hanurile urbane au la bază agorele antice de la care împrumută multe dintre funcțiuni, dar
și planul tradițional. Ele erau destinate să găzduiască atât călătorii și mărfurile lor, cât și
activitățile de agenți, mediatori și expeditori, erau locul tranzacțiilor comerciale, dar și al
producției artizanale.
Există o distincție între hanurile urbane, care se împart în hanuri aflate la
marginea/intrarea în oraș și hanuri aflate în interiorul așezărilor. Scopul primelor este de a primi
caravanele de animale de povară și de care încărcate și a le direcționa spre târgurile și piețele
orașelor. Erau, în același timp, structuri de cazare, de protecție și de întâlnire, dar și de filtru și
control. La porțile orașului se desfășoară raporturile economice dintre sat și oraș (schimburi de
animale, grâne, țesături, etc.), pe când în centrul orașului se tranzacționează produse prețioase
(bijuterii, mirodenii, blănuri, mătăsuri, parfumuri, nestemate, etc.).
În Imperiul Bizantin, și cu precădere în Constantinopol, întâlnim între secolele IX și X
termenul mitaton, care desemna un edificiu în care negustorii primeau găzduire contra-cost, se
depozita marfă și hrană și se negociau afaceri. Termenul este cunoscut încă din antichitatea
târzie, când desemna cazărmile militare sau reședințele funcționarilor publici. El evoluează însă
și ajunge să numească acele așezăminte unde erau cazați negustorii străini și chiar
reprezentanții puterilor străine, însă pe o perioadă limitată, unde li se verificau și controlau
activitățile și schimburile de către funcționarii imperiali și care ofereau condiții foarte bune și
siguranță absolută.
Tot în această regiune există termenul de phoundax care desemna un depozit și târg de
cereale construit în apropierea orașului. În înscrierile lui Michele Attaleiates se vorbește despre
phoundax-ul din Portul Rhaidestos, aflat pe coasta Mării Marmara. În secolul al XI-lea, nu mai
era permis schimbul direct dintre producător și cumpărător, nu mai era tolerată vânzarea lângă
carele de produse, ci schimburile trebuiau să aibă loc controlat în phoundax. Prețurile erau
impuse și statul obținea profit din închirierea locurilor de vânzare. Așadar, acest edificiu are
rolul de depozit și bursă de mărfuri, fiind conceput ca un instrument de control al pieței.
„Indubitabil acest tip arhitectural s-a difuzat și în România bizantină, fără însă a se avea dovezi
în acest sens” 5 nota G.I. Brătianu.
De la sfârșitul secolului al XII-lea, urmând expansiunea otomană, acești termeni, precum
și rolul lor, sunt substituiți de cel de han.
În această perioadă apar o serie de inovații în configurarea spațiilor, atât în zona de
locuire, cât și în cea de comerț și depozit intraurban. În general, este vorba de complexe
formate din ansambluri de două corpuri de clădire organizate unor curți cu portice de
dimensiuni diferite între ele: o curte majoră și una minoră. Curtea minoră funcționa ca suq –
grupare de ateliere și prăvălii destinate meseriilor nobile, iar curtea majoră prezenta un bazin
de apă de dimensiuni apreciabile. La parter, sub portice, erau organizate magazine și depozite,
în timp ce la etaj se aflau camerele de închiriat. La exterior, pe fațadele vizibile, decorația era
extrem de bogată și accesul se făcea prin portaluri triumfale. Aceste fațade prezentau, și ele,
șiruri de prăvălii deschise spre stradă.
Același tip arhitectural, cu două curți, se folosește în secolele XV -XVI în Bursa și Istanbul,
dar și în Nicosia sau Skopje, în timp ce în Tunisia întâlnim modelul tradițional cu o singură curte
rectangulară porticată. Același model de han urban se răspândește și în Maghreb și Andaluzia.

5
G.I. Brătianu “Une Experience” p. 648 (citat preluat din “Fondaci” a lui Ennio Concina)
 Și în Maroc, hanurile cunosc o mare dezvoltare, între anii 1258 și 1471 construindu-se
aproximativ 200 de astfel de edificii. Ele erau destinate tranzacțiilor internaționale, în special cu
negustorii catalani, genovezi sau din Mallorca, erau de mari dimensiuni, având 120 sau mai
multe camere, precum și fântâni și latrine cu canalizare. Hanurile de aici, precum și cele din
Spania islamică, prezintă o preocupare deosebită pentru decorație care este foarte elaborată la
exterior, în timp ce fațadele dinspre curtea interioară au un stil mult mai sobru, strict
funcțional.
Dar hanul nu este numai un adăpost și un cămin temporar pentru negustori, dar și un
reper ușor de recunoscut și aflat mereu în legătură cu piața și orașul. Din nevoia de a-l construi
ca o clădire semnificativă, ușor reperabilă pentru anumite bresle, apare o tendință de
specializare a hanurilor pe tipuri de produse (parfumuri, mătăsuri, grâne, bumbac, săpun, etc.),
tendință care se manifestă în tot spațiul islamic. Astfel, hanurile ajung să fie administrate de
breslele de meserii.
Tot în spațiul islamic, hanurile frecventate de negustori de aceeași naționalitate devin
locuri de referință pentru diferitele etnii, urmând modelul de organizare al orașului islamic
unde există o pronunțată tendință de grupare și segregare a diferitelor grupuri etnice, religioase
sau lingvistice.
Un exemplu în acest sens este hanul franciscanilor, Han al-Firang, din Ierusalim, unde
erau adăpostite oficialitățile venețiene aflate în tranzit. Clădirea avea funcțiuni mixte: defensive
și de observare a țărmului mării, având forma unei case-turn, parterul a fost o bucată de vreme
închisoare, în timp ce la etaj se aflau camere de închiriat pentru echipajele convoaielor
maritime venețiene. În afara turnului, mai existau o serie de corpuri de clădire dispuse în jurul
curții rectangulare care dispunea de un rezervor de apă și grajd. La parter se aflau prăvălii, în
timp ce la etajele superioare erau dispuse camere pentru negustorii și călătorii aflați în tranzit.
De altfel, venețienii își extind influența în bazinul Mediteranei și al Mării Negre, ocupând marile
noduri portuare și comerciale dintre Mediterană și Orient, ca Antiochia și Tripoli în Siria și Saint-
Jean D’Acre în Beirut. Odată cu această expansine apar și hanurile construite și administrate de
aceștia care sunt edificate pe planimetria tradițională: curte rectangulară cu puț și scară
exterioară care duce la camerele de la etaj, parterul fiind ocupat de prăvălii deschise către
stradă.

1.4. Hanurile în Europa

1.4.1. Hanurile venețiene

1.4.1.1. Hanurile venețiene din bazinul Mării Negre

În 1265 este deschisă venețienilor Strâmtoarea Bosfor, aceștia pătrunzând în bazinul
Mării Negre. Prima așezare venețiană în acest spațiu este Trebizonda unde este înființat un
cartier ventian în 1319 de către Alexandru II Comnenul. Se extind apoi spre Tana și Varna, ca
mai apoi să își extindă aria de influență în România bizantină, în zona Dobrogei. Și în aceste
așezări se acordă o mare importanță hanurilor care poartă în documente numele de cavarsara
sau cavarsera, foarte asemănătoare cu termenul de carvasara care însemna vamă și era folosit
pe teritoriul actualei Românii.
 1.4.1.2. Hanurile venețiene medievale
Dar venețienii nu construiesc hanuri doar în teritoriile dominate, ci și la ei acasa, în
Veneția. La începutul secolului XII se construiește Podul Rialto, care lega cele două părți de oraș
despărțite de Canal Grande, și târgul de lângă el, precum și importante dotări comerciale
comunale și portuare și se redistribuie vechile centre comericiale. Ca urmare, pe de o parte, a
acestor mari intervenții de reorganizare a spațiului urban venețian și, pe de altă parte, a
experietei acumulate din propriile așezări orientale și nord africane, se construiesc o serie de
hanuri care se aflau în strânsă legătură și proximitate cu centrele de comerț și aveau
accesibilitate portură, asigurată de ieșirea la Canal Grande.
Din aceste considerente, hanurile urbane se concentrează în două zone: cea de lângă
Rialto și cea opusă față de Canal Grande, în vecinătatea Bisericii Bartolomeo. Se disting două
tipuri de hanuri urbane: cele care îndeplineau funcția de horreum, adică depozit și târg, și cele
care erau destinate unor comunități negustorești străine.
Hanurile venețiene preiau de la horreum, model funcțional răspândit în toată zona
Mediteranei, planimetria: o serie de încăperi dispuse pe laturile unei curți lungi și înguste,
model care are succes și datorită împărțirii teritoriale venețiene în loturi înguste pentru a oferi
acces la canal tuturor. Cu privire la funcțiuni, există mari afinități între hanurile bizantine sau
islamice și cele venețiene.
Cel mai cunoscut han venețian cu funcția de horreum a fost Fondaco Vecchio della
Farina, din zona Rialto. Acesta a fost contruit în vremea Dogelui Sebatiano Ziani (1172-1178) și
era nunumai depozitul de cereale și făină al Veneției, dar și sediul Magistraturii care stabilea
norme și reglementări pentru negustorii de grâne, produse de panificație și vin. Inspectorii
acestei instituții garantau calitatea făinii, fixau prețurile, supravegheau vânzarea și personalul
hanului, de la notari la vânzători, având drept să poarte armă și, în cazul unor abuzuri, să îi
încarcereze pe vinovați. De asemenea, informau lunar Signoria și Dogele asupra rezervelor de
cereale.
Hanul avea acces pietonal direct la Podul Rialto, având o fațadă îngustă ce dădea spre
Canal Grande, ce prezenta la parter doar un portal de acces și la etaj câteva ferestre care
luminau încăperile destinate inspectorilor. Din acest corp paralel cu Canalul porneau două aripi
paralele ce delimitau o curte îngustă și lungă ce adăpostea 336 de prăvălii.
-poza desen Jacopo de Barbari-
Din categoria hanurilor destinate unei anumite comunități negustorești face parte
Fondaco Vecchio dei Tedeschi, al doilea mare han al Veneției medievale. Aici erau găzduiți
comercianții germani, pe fondul amplificării relațiilor comerciale dintre Veneția și Imperiul
Romano-German, de unde se importau metale prețioase. Hanul era administrat de Primărie
prin intermediul unor magistrați care supravegheau și limitau activitățile pe care germanii le
puteau desfășura, deoarece, odată cu acordul din 1177, germanilor le era interzis comerțul
direct cu Orientul, acesta putându-se desfășura doar prin intermediul agenților venețieni. Se
regăsesc, așadar, caracteristici funcționale asemănătoare celor din metaton-ul bizantin, hanul
devenind un fel de graniță comercială între țările central-europene și cele din Orientul Apropiat
și Mijlociu.
-poza desen Jacopo de Barbari-
Construit la început pe modelul horreum-ului, cu o curte îngustă încadrată de două
corpuri paralele și unul perpendicular cu acces la Canal Grande, hanul suferă transformări
radicale în prioada gotică de la sfârșitul sec. al XV-lea. Se construiește un nou corp îngust care
împarte incinta în două curți patrulatere, una din ele cu portic la parter și logii la etaj, fațada
este retrasă de la malul lui Canal Grande și se formează un trotuar și un debarcader. Încăperile
dinspre Canal găzduiau oficiile de pază și control vamal, în timp ce la etaj se aflau camerele care
erau închiriate sau chiar vândute negustorilor străini care aveau obligația să le mobileze. Având
planul cu două curți, hanul preia așadar schema funcțională și structurală de origine orientală
folosită în estul Mediteranei. Este de remarcat că, în ciuda aspectului de fortificație al hanului,
fațadele și interiorul sunt bogat decorate cu ornamente policrome și aurite, urmând tradiția
decorativă a hanurilor din Siria, Egipt sau Maghreb. De altfel, hanul era supranumit „Arca
Aurea”, trimițând la bogățiile pe care le adăpostea.
Această schimbare în arhitectură marchează și o schimbare în politica Veneției, care
începe să pună mare accent pe imaginea orașului ca oglindă a propriei prosperități și puteri.
1.4.1.3. Hanurile vențiene renascentiste
Hanul renascentist venețian este organizat spațial în jurul unei curți patrulatere sau
pătrate, cu portice acoperite cu bolți în cruce greacă. La parter erau atelierele meșterilor,
spațiile comerciale, de control, servicii și trafic. Deasupra se aflau camerele de locuit deschise
spre curte, mai impunătoare la piano nobile și din ce în ce mai modeste la etajele superioare. În
exterior, spre stradă, existau prăvălii și ateliere care vindeau în special articole vestimentare.
Hanul, în caz de pericol, se putea închide și devenea independent de restul orașului, fiind
autonom funcțional, că și ghetto-ul.
-plan-
Arhitectura hanurilor din această perioadă folosește un limbaj renascentist susținut de
toate rezolvările formale: înălțimea etajelor se diminuează proporțional, etajul 2 fiind mai jos cu
o pătrime față de primul și mai înalt cu o cincime față de al treilea, nivelurile sunt subliniate cu
cornișe, se folosesc ordinele și rapoartele clasice.
Și în cazul hanurilor, ca și în cazul celorlalte arhitecturi publice din sec. al XVI-lea, se
întâlnesc două direcții: prima presupune fațade impunătoare și bogat decorate, impuse de
Senatul Veneției pentru a reprezenta autoritatea republicană, măreția și bogăția ei, a doua
îmbină rigorile impuse de regulile de construire renascentiste enunțate de Alberti cu o anumită
sobrietate elegantă.
Poate cel mai celebru și mai reprezentativ han din această perioadă, care a rămas până
în zilele noastre aproape intact, este Fondaco Nuovo dei Tedeschi, construit pe locul lui
Fondaco Vecchio dei Tedeschi, de care am amintit anterior și care a fost devastat în 1505 de un
incediu. Proiectul este realizat și dus la îndeplinire de către arhitectul Giorgio Spavento, care era
expert în hidraulică și construirea în Lagună, tot el fiind cel care, cu câțiva ani înainte,
restaurase Podul Rialto. La 29 iunie 1506 încep lucrările de construire ale noului han care este
inaugurat în august 1508.
-poza-
Hanul își păstrează legătura cu rețeaua terestră de distribuție a mărfurilor și accesul la
Canal Grande și Rio dell’Olio, însă fatad principală nu se mai retrage de la apă, ci se deschide
înspre Canal cu un portic adânc. În încăperile de la parter din stânga porticului se aflau birourile
inspectorilor, în timp ce la dreapta era vama și spații de carantină pentru perioadele de
epidemie. În timpul Marii Ciume din 1630 a fost introdus un dispozitiv de protecție față de
afluxul de săraci care veneau aici pentru ajutor, evitându-se astfel contactul direct cu cei din
interiorul hanului. Așadar, acest prim corp de acces funcționa ca un filtru vamal, sanitar și
administrativ între oraș și spațiile interioare de găzduire, de desfășurare a afacerilor și de
depozitare.
Din punct de vedere al limbajului arhitectural, registrele sunt marcate prin cornișe și
ferestre, diferite ca desen și dimensiune în funcție de etaj, urmând regulile renascentiste. Între
ferestre, pereții erau acoperiți de fresce realizate de pictori celebri că Tizian și Giorgione, fresce
comandate de autorități care doreau ca imobilul să fie un element de continuitate și simetrie cu
clădirile publice aflate peste drum și cu Biserica San Giacomo, toate cu fațade pictate. Tot pe
fațada principală, dinspre Canal, găsim la piano nobile două balcoane lungi care marchează
sălile Națiunii Germane, una de iarnă și una de vară, care adăpostesc o importantă colecție de
capodopere ale picturii venețiene. Aici se desfășurau baluri, se încheiau acorduri comerciale și
politice, se țineau recepții de către reprezentanții puterii germane.
Hanul renascentist, așadar, nu mai desemnează doar un loc al tranzacțiilor comerciale, ci
și un spațiu al relațiilor sociale și politice, un loc de ceremonii, de petreceri publice și baluri.
1.4.2. Hanurile Europei Occidentale

1.4.2.1. Premisele și condițiile apariției hanurilor occidentale

În Europa Occidentală, hanurile par să fi apărut odată cu extinderea sistemului de
drumuri romane, acum două milenii. Construirea acestor drumuri a facilitat transportul trupelor
militare cuceritoare în teritoriile în care Imperiul Roman își extinde dominația. Pe lângă
mișcarea de trupe militare, călătoriile de agrement și educaționale existau deja în lumea antică
și, chiar mai înainte, în Egiptul faraonilor, unde grupurile privilegiate ale nobilimii au inițiat
primele călătorii de plăcere vizitând monumente celebre și relicve ale culturii egiptene antice
precum piramida de la Sakkara și marile piramide de la Gizeh. Și grecii au avut tradiții similare,
călătorind la Delphi unde interogau Oracolul, participând la Jocurile Pythian (concursuri
muzicale și sportive) sau la primele Jocuri Olimpice. Herodot (485-424 î.Hr.), care a vizitat
Egiptul, Africa de Nord, Marea Neagră, Mesopotamia și Italia, a inițiat un nou tip de călătorie –
călătoria de cercetare. Roma clasică a impulsionat, de asemenea, călătoriile și formele
particulare de vacanță. Vacanțele au devenit din ce în ce mai importante și mai facile datorită
dezvoltării infrastructurii. În jurul anului 300 d.Hr. exista o rețea de 90.000 km de drumuri
majore și 200.000 km de drumuri rurale mai mici. De aceste drumuri au profitat călătorii bogați
ai Romei care căutau relaxare în stațiunile de pe litoral din Sud sau în Egipt și Grecia. Lumea
clasică nu a impus doar „vacanța de scăldat”, dar și „vacanța de odihnă și sănătate de vară”,
când cetățenii bogați din mediul urban se retrăgeau în locații de lux construite lângă izvoare
termale.
1.4.2.2. Hanurile pe tip roman
Pe marginea acestei rețele de drumuri încep să apară locuri care găzduiau călătorii
(diversorium și caupo) sau care le ofereau doar mâncare și băutură preț de un scurt popas
(bibuleum). De regulă, aceste hanuri antice erau asemănătoare locuințelor obișnuite, dar de
dimensiuni mai mari și cu mai multe camere, precum și cu un grajd generos pentru adăpostul și
hrana cailor. Intrarea se făcea direct în sala comună, de mese, proprietarul fiind cel care
deschidea ușa și decidea dacă călătorul aflat în fața sa avea dreptul să intre pe ușă sau nu.
 1.4.2.3. Hanurile de ev mediu
Declinul Imperiului Roman a provocat degenerarea multor drumuri, călătoriile devenind
mai dificile, mai periculoase și mai complicate din punct de vedere logistic. Tavernele și hanurile
în stil roman s-au diminuat și au reapărut în Evul Mediu ca hanuri mănăstirești care deserveau
pelerinii. Pelerinajul era, în Evul Mediu, una dintre formele principale de călătorie, oamenii
căutând mântuirea și transcendența în aceste călătorii care vizau altare și catedrale unde erau
venerați diverși sfinți sau erau păstrate relicve religioase importate pentru
creștinătate.Începând cu secolul al XII-lea ia amploare mișcarea savanților rătăcitori, care
efectuau călătorii educaționale la instituții de învățământ de renume din Franța (Paris,
Montpellier), Anglia (Oxford) și Italia (Bologna), devenind un obicei și o componentă a educației
acelor vremi. Pe lângă acestea, intensificarea schimburilor comerciale, a făcut imposibilă
preluarea întregului volum de călători de către hanurile mănăstirești, astfel încât, în sec. XII-XVI,
apar numeroase hanuri seculare, în primul rând pe teritoriul Mării Britanii dar și în alte țări ca
Franța, Germania, Belgia și apoi în restul Europei Occidentale. Unele dintre hanurile înființate
atunci au rezistat până în zilele noastre, cum ar fi: New Inn din Gloucester sau King’s Head din
Aylesbery.
Hanurile medievale erau afaceri prospere și proprietarii lor erau membri proeminenți ai
societății, reprezentând o parte crucială a infrastructurii economice. La bază, hanul era format
dintr-o sală mare comunală, bucătăria, grajdul, depozitul, camera de dormit comună, precum și
camerele gazdei. Camerele private, cu încuietoare, existau doar în hanurile urbane importante
și erau rezervate în special personalităților. Pe lângă masă și cazare, hanurile ofereau servicii de
comercializare a unor produse precum pește,bere, vin și, uneori, țesături. Conform izvoarelor
scrise și studiilor efectuate, hanurile medievale erau afaceri foarte profitabile, monopolul pe
piață permițând proprietarilor să ceară sume foarte mari pentru găzduire. Prețurile exorbitante
practicate de hangii, l-au făcut , de exemplu pe regale Eduard al III-lea sa dea o serie de edicte,
în 1349 și 1353, prin care modera tarifele percepute de către aceștia și pedepsea prin amenzi
pe aceia care încercau să obțină venituri mai mari 6.
Pe lângă rolul cheie pe care hanurile îl aveau în schimbul de mărfuri, proprietarii lor
ofereau negustorilor străini ajutor de specialitate în relația cu autoritățile locale, servicii de
mediere și chiar finanțare de urgență. Un exemplu în acest sens sunt hanurile medievale din
Bruges care ofereau și servicii de brokeraj, bancare și financiare, adică aproape tot ce era
necesar desfășurării unei afaceri. Printre proprietarii de hanuri se numărau și membri ai
familiilor nobiliare vechi, precum și noi, proveniți din familii ca Adorne și Barbesau. Ei dominau
piața brokerilor și au devenit astfel foarte influenți în politica locală. Mulți ocupau posture de
consilieri municipali (schepen) și erau trimiși în misiuni diplomatice 7.
Hanurile deținute de astfel de “baroni” locali erau mai bine dotate și căutate de
negustorii și călătorii cu dare-de-mână, un exemplu fiind celebrul han Angel din Grantham,

6
Charles G. Harper, “The Old Inns of Old England, Volume I”, Chapman & Hall Limited, Londra, 1906
http://www.gutenberg.org/files/43865/43865-h/43865-h.htm
7
Edwin S. Hunt, James Murray, “A History of Business in Medieval Europe, 1200-1550”, Cambridge University
Press, Cambridge, 1999, p.162
frecventat inclusiv de Casa Regală Britanică și ambasadori imperiali francezi (aici au poposit
Richard al III-lea, Eduard al III-lea, George al IV-lea, sau Oliver Cromwell).
1.4.2.4. Hanurile Renașterii
Era preferat modelul oriental, preluat de la caravanserai (familiar încă din timpul
cruciadelor), cu curte interioară înconjurată de galerii din care se făcea accesul la dormitoare.
Un han german faimos în acea vreme a fost Rotes Haus in Zeil, Frankfurt, construit între 1635-
1640 și refăcut apoi între 1767-1769, unde s-a ținut ceremonia de încoronare a lui Joseph I în
anul 1690. Proiectul de refacere din anul 1767 a fost semnat de arhitectul orașului Frankfurt,
H.J.A. Liebharott, și a presupus adăugarea unui nou etaj peste grajduri și ridicarea unui șir de
construcții în partea din spate a grădinii. Fațada a căpătat o nouă înfățișare în stilul Ludovic XVI,
având 13 travei și trei etaje. Pe mijloc prezenta un fronton monumental care cuprindea 5
tronsoane. În spatele corpului dinspre stradă se găsea o scară monumentală. Aici a fost
găzduit, în 1716, regale Prusiei, Friederich Wilhelm I, și alte numeroase personalități ale vremii.
În timp hanul devine hotel , însă în jurul anului 1800 încetează sa mai funcționeze. În 1837 este
convertit în sediul Poștei, iar în 1900 clădirea este definitiv demolată.
1.4.2.5. Hanurile de diligență
Un alt monument important în istoria hanului occidental îl reprezintă apariția diligenței,
pe la mijlocul secolului al XVII-lea, de multe ori sediul acestora fiind în hanurile cu curte. Multe
dintre aceste hanuri au devenit și depozite poștale locale, o practică care a devenit foarte
lucrativă mai ales după 1874, când în Anglia, Poșta Regală Britanică a abandonat vechiul sistem
și a început transportarea corespondenței pe diligențele oficiale contractate de la hangii. În
plus, Revoluția industrială, a adus o creștere în transportul cu trăsura, călătoriile fiind atât în
interes de afaceri cât și de plăcere, surplusul de câștig fiind investit în călătorii către stațiuni sau
mari orașe.
White Hart din Aylesbury, Anglia este un han medieval care a cunoscut o perioadă de
înflorire a activității în perioada diligenței. Clădirea hanului prevedea spre stradă o deschidere
cu trei frontoane, cu primul etaj în consolă față de parter și al doilea în consolă față de primul.
Frontoanele erau placate cu plăci elaborate sculptate și un portal de dimensiuni considerabile
și asigura accesul prin porțile duble de stejar care închideau incinta ocazional, în caz de pericol.
În interior se afla o curte spațioasă, parțial înconjurată de o galerie sprijinită pe stâlpi de stejar,
spre care se deschideau dormitoarele și camerele de ședere. “Sala de cafea” și “Sala
comerciala” încadrau de o parte și alta portalul, în “Sala comercială” desfășurându-se, conform
tradiției locale, tranzacțiile comerciale principale ale orașului. Pe latura opusă se afla camera
denumită “Crown “ (coroană) unde își desfășurau activitatea colectorii vamali și de accize,
precum și alți oficiali. Într-o cameră alăturată, cancelarul Episcopului de Lincoln și Arhideaconul
colectau taxele și onorariile Bisericii. Sub tot corpul din față al hanului se desfășura crama unde
era păstrat vinul în butoaie. În capătul curții se găsea marea bucătărie, iar în spatele ei se
întindeau grădini mari și frumoase flancate de ulmi gigantici, în vârstă de cel puțin trei secole și
de nuci umbroși. După aceste grădini era o livadă de pomi fructiferi unde se găseau și grajdurile
pentru vite și adăposturile pentru porumbei, precum și un spital pentru cai bolnavi sau șchiopi.
Livada se termina într-un pârau, care alimenta o moară și iazul de pești de apă dulce. Grajdurile
puteau adăposti până la 50 de căi și erau dotate cu cameră de asteprtare pentru poștași, birouri
și vestiare, precum și garaj pentru căruțe și calești. Hanul, ca multe altele din vremea sa, ocupa
un lot de aproape 6 acri (aproximativ 24.200 mp) 8.
Apariția căilor ferate și mutarea transportului poștal pe acest mijloc a dus la declinul și
dispariția acestor hanuri, care, fie au fost demolate fie au fost convertite în hoteluri, pensiuni
sau alte facilități cu astfel de funcțiuni.

8
Charles G. Harper, “The Old Inns of Old England, Volume I”, Chapman & Hall Limited, Londra, 1906
http://www.gutenberg.org/files/43865/43865-h/43865-h.htm
CAPITOLUL 2. HANURILE ÎN ROMÂNIA

2.1. Apariție, caracteristici și funcțiuni

În spațiul românesc hanul este o instituție premodernă, preponderent medievală. El apare
pe teritoriul Țărilor Române în secolul al XVII-lea, împreună cu cuvântul „han”, datorită creșterii
influenței otomane și a relațiilor economice cu Imperiul Otoman. Cuvântul „han” este de
origine persană și are semnificația de „casă de găzduit și ospătat călătorii contra plată” 9.
Aceste construcții s-au răspândit pe tot teritoriul Țărilor Române de-a lungul drumurilor
importante, la intersecția lor sau acolo unde terenul favoriza pe călători să facă un popas
pentru a beneficia de satisfacția unei binemeritate odihne, precum și în orașele importante
unde existau schimburi comerciale între regiuni. Pentru a fi recunoscute se generalizase
sistemul ca, pe o prăjină solid ancorată în locul cel mai vizibil să se agațe o roată, care semnala
drumeților că puteau primi servicii de “ospetie”.
Hanurile românești au, de regulă, forma unui patrulater, cu ziduri groase, care
înconjoară o curte largă cu grajduri și fântână , în care se intră printr-una sau două porți, bine
ferecate, consolidate spre interior cu o bârnă groasă de stejar sau un drug de fier, așezate dea
curmezișul porții. Hanurile aveau cârciumile și camerele încălzite, acestea din urmă fiind
așezate la etaj și cu ferestrele spre curte, iar la subsol sunt amplasate pivnițele. Acoperișul, în
două sau patru ape, era înalt, pentru a folosi drept spațiu de depozitare sau, în caz de nevoie,
ca loc de odihnă. De acoperiș se agățau ziua, cu cârlig, obloanele de lemn ale ferestrelor.
Streașina era lată, pentru a apăra pereții de umezeală și pentru că spațiul acoperit de această
era folosit la expunerea mărfurilor. „Când singurul mijloc de călătorie era poșta, hanurile
jalonau drumurile țării la distanțe egale. Un serviciu pentru schimbarea cailor și a vizitiilor era
organizat cu un orar fix, ștafete călări duceau corespondența. A fi fost hangiu pe vremea aceea,
nu era treabă rea. Multe averi s-au făcut așa. Hanul era în tot timpul anului un centru de
activitate vie, unde se schimbau mereu călătorii, unde se întâlneau punând afaceri la cale,
înnodând intrigi de dragoste ori răzvrătiri politice” 10.
Din aceste descrieri sesizăm similitudini funcționale între hanurile extraurbane
românești și hanurile de diligență din Europa Occidentală. De asemenea, pe teritoriul teritoriul
românesc, se mai puteau întâlni hanuri extraurbane la punctele de vamă, de trecere a
granițelor și de carantină, unde călătorii trebuiau să facă popas pentru îndeplinirea
formalităților.
În spațiul românesc hanurile au o arhitectură specifică locului de proveniență,
reprezentând tipuri bine conturate, care le dau adeseori aspectul unor locuințe mai dezvoltate,
de obicei construcții cu etaj, în a căror planimetrie putem găsi și prăvălii.
Trebuie menționat faptul că la început, în special în cazul celor extraurbane, oamenii nu
dormeau în han decât în caz de vreme rea și în număr mic, clădirile neavând posibilități mari de
găzduire. Drumeții dormeau fie în căruțe, în paie sau în jurul focurilor care se făceau în
apropiere. Clădirea hanului propriu- zis era formată din localul unde se servea mâncare și

9
George Potra, „Hanurile Bucureștene”, Tiparul Românesc S.A.R. București, 1943, pag.3
10
Arh.G.M. Cantacuzino, “Hanurile”, conferința ținută la radio la 10 nov 1932, publicată în ziarul “Mișcarea” din 17
nov 1932, pag.1-2, preluată din George Potra, „Istoricul hanurilor bucureștene”, Editura Științifică și Enciclopedică,
1985, București, pag.27
băutură și din locuința hangiului și a familiei sale. În față acesteia există un loc acoperit, spre
drum, unde se așezau mese și se adăposteau animalele în caz de soare sau ploaie. Tot în fața
hanului era prevăzut un loc viran, câteodată pietruit, unde erau trase atelajele și animalele, cu
fântână pentru adăpost. În unele cazuri, lângă han exista și o mică fierărie unde se potcoveau
caii și se pregătea căruța.

2.2. Hanurile din Transilvania

Hanurile transilvănene, pe model renascentist, și-au pierdut din caracter datorită
adaptării și transformării lor la noile cerințe, foarte puține clădiri păstrându-și forma lor
originală. Au supravetuit însă elemente izolate renascentiste ca bolți sau rame de uși și ferestre.
Hanurile din Transilvania denotă bunăstare și o situație economică independentă, construcțiile
fiind realizate din materiale solide, bine clădite, cu acoperișuri din țiglă și fiind mai puțin expuse
pericolelor de incendii. Se remarcă curățenia desăvârșită, atât la exterior cât și la interior.
Camerele de închiriat sunt luminoase și spațioase și, adeseori, decorate cu mobilier și obiecte
prețioase.
Un exemplu bine conservat al acestui tip este fostul han din Mediaș, actuala Casă
Schuller, care datează de la sfârșitul secolului al XVI-lea. Planul edificiului este compus din două
aripi de clădire unite printr-un portal în arc semicircular, decorat de o parte și de alta cu doi lei
sculptați în calcar. Ferestrele dreptunghiulare sunt și ele decorate cu pervazuri și cornișe
profilate, din piatră. În curtea interioară găsim o galerie boltită în cruce, cu arcade sprijinite pe
stâlpi cu muchii teșite, din care se accede în sala mare de la etaj.
Poza+Plan

2.3. Hanurile din Moldova

Locurile de popas din Moldova, din afara localităților, poartă denumirea de “ratoșe” și
prezintă anumite caracteristici specifice. Ele erau construite după principiul “acoperișul
adăpostește totul”, ceea ce însemna că nu aveau curte interioară, camerele pentru drumeți și
adăposturile pentru care și animale aflându-se laolaltă. Din aceste considerente ratoșele erau
clădiri masive, cu plan de formă dreptunghiulară alungită, cu ziduri groase prevăzute cu ferestre
mici zăbrelite, cu acoperiș în două ape cu capete teșite. Intrările, două la număr, așezate
diametral opus pe laturile înguste, permiteau circulația în sens unic a atelajelor. Fiecare intrare
/ ieșire avea o poartă de lemn din două părți care erau închise noaptea, folosindu-se zăvoare
duble și un drug masiv. Cel mai grăitor exemplu este al Hanului Ancuței despre care Mihail
Sadoveanu spunea că “hanul acela al Ancuței nu era han, era cetate”, și oamenii, animalele și
carele “habar n-aveau dinspre partea hoților” 11.
Situat la intersecția drumurilor care duceau de la Piatra Neamț la Iași și, respectiv, de la
Roman la Fălticeni, hanul inițial avea forma unui dreptunghi cu mărimea de 16 m x 36 m și
cuprindea: patru camere pentru musafiri, o cameră pentru hangii, o cameră pentru crâșmari,
două camere pentru odihnă și grajdul.
Poza plan+sectiune+fatada
Hanurile din târgurile Moldovei sunt mai reduse ca dimensiuni față de cele din Țara
Românească și, în special, decât cele bucureștene. În plus, dacă în București o mare parte din

11
Mihail Sadoveanu, „Povestiri, Hanul Ancuței”, Editura pentru Literatură, București, 1965, pag. 424
hanurile de la acea vreme făceau corp comun cu o biserică sau o clopotniță, în zona Moldovei
acest obicei nu era cunoscut, hanurile fiind clădiri independente.

2.4. Hanurile din Dobrogea

Hanurile din Dobrogea erau de dimensiuni reduse, fiind acoperite cu învelitoare din olane
cu pantă redusă. Ele prezentau o curte pătrată în spate cu cerdac generos unde erau
adăpostite bănci și mese și în mijlocul căreia se afla fântâna. Clădirea avea o alcătuire simplă,
fiind compusă dintr-o cameră mare unde se ospătau călătorii, de regulă marinari, o bucătărie
alăturată și camere de odihnă care dădeau spre curtea din spate.
Arh. G. M. Cantacuzino povestește în cartea sa “Izvoare și popasuri“ despre un astfel de
han care se află în vecinătatea unor ruine romane de la care se luaseră materiale de
construcție, astfel încât în noua construcție se puteau regăsi elemente cu foi de acante și spirale
de volute 12.

2.5. Hanurile în Țara Românească

În Țara Românească, până la începutul sec. al XIX-lea, nu existau reguli sau norme
edilitare care să impună un anumit model, astfel încât fiecare cetățean își putea construi casa
așa după cum voia. În 1804 Constantin Ipsilanti dă poruncă ca nimeni să nu mai facă case sau
alte construcții cu cicmale, deoarece incomodau trecerea carelor 13. Cicmalele erau ziduri ieșite
în afara construcției, deasupra parterului, care aveau ferestre și înveliș deosebite de corpul
casei, așa după cum se obișnuia în Imperiul Otoman.
Așadar, deși între hanurile din această regiune există asemănări, nu putem vorbi de un
anumit tip.
Profesorul Horea Teodoru 14 a evidențiat pentru prima dată diferența dintre hanurile din
Țara Românească, care erau organizate în jurul unei curți interioare descoperite, și rateșul
moldovenesc ale cărui funcțiuni și încăperi sunt adunate laolaltă într-un spațiu acoperit.

Hanurile din Muntenia se deosebesc ca sistem constructiv-funcțional, având o arcadă care

se continuă printr-o boltă prin care pătrundeau carele în curtea interioară. Curtea avea locuințe
pe una sau mai multe laturi ale sale, câteodată chiar pe două etaje după relatarea lui G. M.
Cantacuzino din “Izvoare și popasuri“. De exemplu, în cazul Hanului lui Manuc, pe cele patru
laturi erau construite camere pentru clienți, la etaj se aflau locuințe cu balcoane în timp ce
parterul adăpostea sălile de mese și cârciumile, bucătăriile, grajdurile și depozitele. La subsol se
găseau pivnițele, care erau compartimentate în vederea închirierii. Atelajele erau trase în
mijlocul curții interioare deschise. Putem spune că sistemul de construcție era asemănător cu
cel al mânăstirilor unde pe zidurile interioare sunt sprijinite chiliile. De asemenea, acest sistem
de organizare este asemănător, în multe privințe, cu hanurile din acea vreme de la
Constantinopol, din Italia sau Spania, preluînd modelul caravanseraiului clasic.

12
George Potra, „Din Bucureștii de ieri“ vol II, Editura Ștințifică și Enciclopedică, București, 1990, pag.333
13
George Potra „Documente privitoare la istoria Orașului București 1821-1848”, vol. II, București, 1975, p. 290
14
Horia Teodoru, “Hanul Ancuței“, Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice , XXX VII , 1944 , p.45-57
CAPITOLUL 3. HANURILE BUCUREȘTENE

3.1. Apariție și legatura cu târgurile capitalei

3.1.1. Context istoric
Hanurile Bucureștiului sunt diferite față de tipologiile din restul teritoriilor românești,
Timotei Ciparu și George Barițiu afirmând „aceste hanuri din București sunt vrednice de
cunoscut mai îndeaproape. (…) din orașul acesta nicio parte nu este înconjurată cu zid, ci în loc
de cetate sunt în deosebite părți a cetății, mai multe edificii, mai vârtos tot cuadrate, foarte
largi, cu două rânduri de case. În mijlocul unor hanuri de acestea sunt și biserici“ 15.
Hanurile bucureștene apar în strânsă legătură cu dezvoltarea orașului și implicit a vieții
economice, datorată în mare parte poziționării pe drumul care unea Giurgiu cu Târgoviște,
capitala țării la acea vreme. Raiaua Giurgiului care aproviziona Constantinopolele, dar care și
supraveghea politic domnitorii din Târgoviște, a impus apariția acestei legături, Bucureștiul
devenind astfel loc de legătură și de popas între nordul și sudul balcanic. “Stabilirea capitalei la
București, la început temporară și neașezată, mai târziu definitivă și bine organizată, a dat și
mai multă importanță drumului dintre Dunăre și Transilvania” 16, astfel încât în secolul al XVI-lea
orașul devine cea mai bogată vamă a țării.
3.1.2. Târgul din Năuntru
În jurul Curții Domnești încep să se strângă producătorii și, mai apoi, meșteșugarii încep
să își construiască ateliere și prăvălii, produsele lor fiind schimbate direct sau pe bani pentru
nevoile Curții. Acesta este primul târg al orașului unde se comercializau postavuri și ștofe din
Transilvania, mătase din Orient, brocard de la Veneția, catifea și atlas din Istambul care erau
mai apoi cusute la Lyon. Acest târg nu avea la început un nume, localnicii numindu-l simplu
„târg”, iar străinii spunându-i „Târgul Bucureștilor”. „Spațiul pe care s-a fixat acest târg a fost
loc domnesc pe care domnii l-au dăruit mânăstirilor și boierilor artizani. Astfel, în 1594,
Alexandru-Vodă dăruiește Bisericii Domnești opt prăvălii. Cele mai multe prăvălii din jurul
acestui târg aparțineau Mitropoliei, mânăstirilor Sf. Sava, Radu-Vodă și Bisericii Domnești. De
asemenea și boierii, între care Bălăcenii, au avut prăvălii în acest târg” 17.

După 1650 târgul cunoaște o mare dezvoltare adunând cei mai mari negustori ai vremii
și devenind cel mai activ și bogat centru comercial din capitală, precum și sediul vămii până în
1778. Acest lucru a dus la apariția primelor și celor mai mari hanuri bucureștene ca: Hanul lui
Constantin Brâncoveanu, Hanul Bisericii Sf. Gheorghe Nou sau Hanul Zlătari. Târgul capătă
denumirea de Târgul din Năuntru odată cu apariția unui târg aflat în afara orașului.

3.1.3. Târgul din Afară

Acest nou târg, intitulat Târgul din Afară, se afla după bariera orașului, în partea de est și
nu avea un loc fix, el mutându-se odată cu bariera care era împinsă pe măsură ce orașul se
dezvolta. Produsele comercializate în acest târg proveneau de la sat și erau aduse de

15
George Potra, „Istoricul hanurilor bucureștene”, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985, București, p.27
16
George Potra, „Istoricul hanurilor bucureștene”, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985, București, p.5
17
George Potra, „Istoricul hanurilor bucureștene”, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985, București, p.13
producători în căruțe mari cu coviltir, ceea ce a făcut ca acest târg să fie organizat mereu la
marginea orașului unde era loc mai mult pentru manevrarea și așezarea acestor care. La
sfârșitul secolului al XVI – lea bariera se afla în dreptul Bisericii Sfinților, după un secol ajunsese
la Foișorul de Foc, ca în jurul anului 1786 să se stabilească în zona Pieței Obor de azi de unde nu
s-a mai mutat. Hanurile construite în jurul Târgului din Afară erau diferite față de celelalte
hanuri ale orașului, în sensul în care nu aveau prăvălii și pivnițe mari, ci erau clădiri de mici
dimensiuni cu cârciumi, camere comune de locuit și curți largi pentru carele țăranilor care
poposeau aici și nu aveau mari pretenții.
În jurul acestor târguri se dezvoltă viața economică a capitalei, Târgul din Năuntru
devenind o piață orășenească frecventată de boieri și târgoveți, pe când Târgul din Afară
comercializa numai produse țărănești și aproviziona țăranii din jurul Bucureștiului cu produse
târgovești. Aceste două târguri erau legate printr-o stradă largă bordată de nenumărate și
diverse prăvălii și hanuri. Această principală “uliță” este una din primele care au fost podite și
care se numea Podul Târgului din Afară, azi Calea Moșilor.
Domniile lui Matei Basarab, Serban Cantacuzino si Constantin Brancoveanu fac ca
Bucurestiul sa devina un important centru economic in Balcani, a doua jumatate a secolului al
XVII-lea fiind o perioada de dezvoltare si prosperitate pentru oras. Multi negustori si
mestesugari straini vin aici sa isi comercializeze produsele in Targul din Nauntru si unii dintre ei
se stabilesc aici, cumpara sau inchiriaza pravalii, case si terenuri si stabilesc relatii cu negustorii
din Viena, Lipsca sau Constantinopol. Astfel, strazile si pietele Bucurestiului ajung sa fie pline de
pravalii cu marfuri scumpe ale comerciantilor romani, turci, greci, italieni si armeni.
Datorită acestei afluențe de mărfuri și negustori, Târgul din Năuntru, limitat de Curtea
Domnească și Ulița Mare, începe să nu mai facă față cererii din ce în ce mai mare de prăvălii.
Apare așadar nevoia altor târguri care nu întârzie să apară.

3.1.4. Târgul de Sus

Târgul de Sus este al treilea mare târg și centru negustoresc al capitalei, localizat la nord
de Curtea Domnească și în apropiere de Biserica Sf. Gheorghe Nou, nu departe de Târgul din
Năuntru. În jurul bisericii se află hanul construit de Panaiotache Nicussios Mamona, fost
dragoman al Porții Otomane între anii 1671-1672, care mai apoi este mărit de către Constantin
Brâncoveanu care adaugă deasupra bolților încă un etaj și construiește un foișor de piatră la
intrare 18. Tot Constantin Brâncoveanu mai construiește în această zonă alt han, aici edificandu-
se treptat unele dintre cele mai mari hanuri bucureștene (Hanul lui Șerban Cantacuzino, Hanul
Colței) care au un rol covârșitor în dezvoltarea centrului comercial.
3.1.5. Târgul Cucului
Nevoia îi îndeamnă pe negustorii care nu își putuseră găsi prăvălii în Târgul din Năuntru
sau în Târgul de Sus să ocupe un spațiu nu foarte mare cuprins între Biserica Sf. Gheorghe Nou
până la zidurile Hanului Colțea (limita de azi a clădirilor spitalului), având la vest Ulița Mare și la
est Biserica Sfinților. Acest târg s-a numit Târgul Cucului, după Lacul Cucului care se aflase în
spatele Spitalului Colței de astăzi, și este atestat documentar la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
„Cele mai multe dintre locurile acestui târg aparțineau mânăstirilor și bisericilor, ai căror
18
George D. Florescu, „Din vechiul București (Biserici, curți boerești și hanurile între anii 1790-1791 după două
planuri inedite)”, București, 1935, p.101-103
egumeni și preoți pretindeau chirii mari, știind că negustorii au câștiguri apreciabile din
activitățile lor” 19. Din cauza chiriilor mari negustorii nu investesc foarte mult în construcțiile
prăvăliilor care, ca și cele mai vechi din Târgul din Năuntru, erau făcute din paiantă (lemn și
pământ). Acest material era ușor inflamabil și ardea complet în câteva ore, de aceea când se
isca un incendiu acesta se propaga cu repeziciune și pârjolea totul. Târgul Cucului a suferit patru
astfel de mari incendii în patru decenii consecutive, în foc pierind și Hanurile Sf. Gheorghe,
Șerban Vodă și Colței.
Aceste incendii, deși devastatoare, nu înfrânează viața economică a Bucureștiului, astfel
încât după 1850 cele patru târguri se dezvoltă și ajung să se unească devenind un mare centru
comercial.

3.2. Tipologia hanurilor bucureștene

În concluzie, hanurile joacă un rol important în dezvoltarea social-economică a
Bucureștiului, apariția lor fiind strâns legată de creșterea negoțului și a meșteșugurilor. Ele
ofereau depozitare și desfacere sigure, fiind construcții masive, uneori monumentale, clădite
din cărămidă cu mortar de var cald, cu ziduri groase sprijinite de contraforturi puternice și
închise cu porți grele din lemn de stejar ferecate în fier. Urmând modelul clădirilor similare din
Orient, constructorii au dorit să ofere un adăpost sigur împotriva jafurilor, de aceea aceste
edificii pot fi asemuite unor fortărețe militare.
La începutul secolului al XIX-lea, existau nenumărate hanuri în capitală, însă numărul lor
exact nu poate fi determinat deoarece, pe lângă marile hanuri domnești și mănăstirești existau
foarte multe hanuri mai mici, de mahala, unde trăgeau țăranii și carele lor încărcate cu produse
în special pentru Târgul din Afară.
Pe aceste considerente George Potra împarte hanurile Bucureștiului în:
- Hanuri domnești
- Hanuri mănăstirești și bisericești
- Hanuri boierești
- Hanuri negustorești
- Hanuri de mahala
3.2.1. Hanuri domnești
Hanurile domnești sunt acele hanuri construite din porunca domnitorilor, cele mai
impunătoare și mai bine fortificate. Aceste hanuri prezentau la parter prăvălii și la etaj camere
care serveau drept locuință negustorilor care aveau prăvăliile la parter și familiilor lor sau celor
care plăteau chirie. Principalele hanuri domnești au fost: Hanul lui Șerban-Vodă construit de
Șerban Cantacuzino în 1683, Hanul Sf. Gheorghe construit în timpul lui Alexandru- Vodă Cel
Bătrân și refăcut de Constantin Brâncoveanu, Hanul Constantin – Vodă construit de același
Constantin Brâncoveanu.
Hanul Șerban-Vodă este unul ditre cele mai vechi hanuri bucureștene atestate
documentar, ridicat de Șerban Cantacuzino în locul cel mai potrivit pentru negoț la acea vreme,
în vecinătatea Târgului de Sus, pe terenul unde este amplasat actualul sediu al Băncii Naționale
a României de pe strada Lipscani. Pe vremea aceea clădirea ocupa 60 de locuri în Mahalaua

19
George Potra, „Istoricul hanurilor bucureștene”, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985, București, p. 22
Grecilor și era înconjurată de prăvăliile celor mai mari negustori ai vremii. Construcția a început
în 1683 și se va încheia în 1688, anul în care moare voievodul, deși hanul fusese dat în folosință
încă din 1685, dată la care erau ridicate construcțiile principale ce adăposteau camerele de
locuit, prăvăliile, pivnițele și magaziile. Șerban Cantacuzino dorea prin acest edificiu să ofere
Bucureștiului o clădire fără seamăn, solidă și uriașă, pe modelul celebrelor fondaci din Veneția.
Construcția se concretizează însă după modelul hanurilor din Constantinopole, mult mai
cunoscute, cu ziduri groase întărite de contraforturi.
Edificiul avea planul sub formă de patrulater, cu corpuri de clădire pe fiecare laterală a
sa. Spre curtea interioară, pătrată și vastă, se deschideau la parter prăvăliile și la etaj camerele
de dormit. Spre diferență de alte construcții similare unde accesul la camere se făcea printr-o
cursivă deschisă, aici odăile înaintau peste porticul de la parter, scările fiind închise în volume
pline de zidărie care întrerupeau ritmul arcadelor porticului din fața prăvăliilor.
Hanul va anima viața capitalei timp de două secole, perioadă în care a trecut prin mai
multe incendii și cutremure cărora le-a supraviețuit datorită construcției sale trainice. După mai
multe consolidări și reparații efectuate în secolul al XIX-lea, hanul este părăsit. Existența sa
începe să incomodeze dezvoltarea centrului Bucureștiului, aspectul său de fortăreață, cu ziduri
pline la stradă, nemaipotrivindu-se cu evoluția urbanistică a capitalei. În 1882 este demolat ca
parte a proiectelor urbane de modernizare a Bucureștiului, pe spațiul curții hanului ridicându-se
Palatul Băncii Naționale. Fundațiile, pivnițele și amprenta vechii construcții rămân sub traseul
străzilor E. Carada, Lipscani, Doamnei și Academiei.

3.2.2. Hanuri mănăstirești

Hanurile mănăstirești sunt o altă categorie de hanuri bucureștene bine reprezentată și
își au originea în dorința egumenilor de a spori veniturile și averea sălașurilor religioase pe care
le administrau. Egumenii erau aproape în toate cazurile de origine greacă și aveau strânse
legături cu negustorii din târgurile orașului. Ei și-au dat seama de timpuriu că hanurile
reprezentau o sursă frumoasă de venit, astfel încât încep să le construiască în jurul mânăstirilor
și bisericilor. Cele mai mari hanuri mănăstirești au fost Hanul Colțea, Sfânta Ecaterina, Sf. Ioan,
Mihai Vodă, Grecilor, Sărindar său Zlătari. Singurul caz în care a fost construit întâi hanul și apoi
biserica este Stavropoleos. Există și cazuri de mânăstiri din afara Bucureștiului care își fac hanuri
în capitală și chiar Episcopia Buzăului (Hanul Filaret).
Un exemplu este Hanul Mănăstirii Cernica, aflat în apropierea Hanului Solacolu de pe
Calea Moșilor, construit în ultimele două decenii ale secolului al XVIII-lea. Mănăstirea Cernica
deținea încă de la înființare diferite proprietăți în București, egumenul mănăstirii trebuind să
vină până aici să încaseze veniturile caselor și prăvăliilor deținute. De aici a apărut nevoia unei
locuințe unde să poposească trimișii mănăstirii, iar idea unui han care să sporească veniturile i-a
convenit egumenului. Astfel, la începutul secolului al XIX-lea, găsim dovezi istorice inclusiv pe
planul Borroczyn, care plasează hanul Mănăstirii Cernica în mahalaua Olarilor, peste drum de
Biserica cu Sfinți, pe Calea Moșilor, colț cu actuala stradă Cernica. Locul era dat în arendă lui
Marin Teodosiu care într-un anunț publicat în Vestitorul Românesc din 1844 spunea că hanul
„este primitor de musafiri străini, având toate trebuincioasele înlesniri adică: odăi gătite,
îmbunătățirile, așternut, grajd, șopron, birt și cafenea” 20.

3.2.3. Hanuri boierești

Hanurile boierești ale Bucureștiului au fost destul de numeroase, dar nici unul nu a avut
mare importanță economică sau arhitecturală. Acest lucru s-a datorat reticenței pe care boierii
au avut-o față de investiția în aceste așezăminte, cele mai multe construindu-se după 1750 de
către micii boieri care nu dețineau fonduri prea mari. Marile case ca Dudeștii, Cantacuzineștii,
Bălăcenii, Văcăreștii, etc. nu s-au implicat în acest mod de sporire al veniturilor, singura
excepție cunoscută fiind hanul construit de văduva prințului Brâncoveanu pe Valea Prahovei, pe
drumul ce leagă capitala de Brașov. Așadar, aceste hanuri nu participă la viața economică a
Bucureștiului, fiind neînsemnate și fără trecut istoric. În general erau localizate în mahalale,
foarte puține din ele fiind așezate lângă târgurile central bucureștene.
Unul dintre aceste hanuri, a cărui clădire s-a păstrat până în zilele noastre, este Hanul
Câmpineanu-Serafim-Villacrosse. Situat la intersecția dintre Podul Mogoșoaiei (actuala Calea
Victoriei) și strada Lipscani, peste drum de casele baronului bancher Meitani (azi locul unde se
află Prefectura Poliției Capitalei), hanul a fost construit de marele vornic Scarlat Câmpineanu la
începutul sec. al XIX-lea pentru negustorii înstăriți.
După moartea vornicului, hanul este moștenit de marele revoluționar Ioan Câmpineanu
care îl vinde în anul 1832 fraților Serafim: Petrache Serafim, fost dragoman (traducător) al
Ambasadei Franței la Constantinopol, și Ioan Serafim, doctor în medicină la Paris. După moartea
dragomanului, văduva acestuia dăruiește jumătate de han, aproape distrus după cutremurul
din 1838, ginerelui său, arhitectul Xavier Villacrosse (care a fost numait mai târziu arhitect șef al
Bucureștiului), iar cealaltă jumătate altui ginere, blănarul de lux Mihalache Macca. Faima lui
Villacrosse va atrage o clientelă selectă și cosmopolită pentru han, care în timpul epidemiei de
holeră din 1848 își schimbă numele din Câmpineanu în Villacrosse.
La începutul celei de-a doua jumătăți a sec. al XIX-lea începe transformarea hanului de
lux în hotel, dar arhitectul catalan rămâne fără bani și se asociază cu anticarul slovac I Wilczek,
care reușește să preia hotelul în 1854. Între 1882 și 1887, se întreprind lucrări de anvergură
conduse de arh. Felix Xenopol: dublarea capacității hotelului de la 9 la 18 camere și construirea
pasajelor Villacrosse și Macca, în formă de potcoavă, după modelul galeriilor comerciale din
Paris și Milano. Pasajul a fost terminat în 1891 și era acoperit de sticlă, prezentând la parter
spații cu vitrine mari pentru mici magazine și cafenele, formând un centru comercial care a
funcționat până la al doilea război mondial.
Rolul pasajului era de a lega Banca Națională de Calea Victoriei, astfel încât la intrarea
dinspre stradă E. Caranda se realizează un portal monumental. Pasajul este ornamentat și la
interior, rotonda de după intrare prezentând un acoperiș cu vitraliu, în timp ce clădirile din
pasaj prezintă ornamente din stuc.

20
“Vorbitorul Românesc”, 1844, p.208 preluat de George Potra, „Istoricul hanurilor bucureștene”, Editura Științifică
și Enciclopedică, 1985, București, p. 66
 3.2.4. Hanuri negustorești
Hanurile negustorești, deși instrumente importante de negoț, mai ales în sec. al XVIII-
lea, când comerțul cu străinătatea se făcea en-gross datorită dificultăților de transport, nu i-au
atras pe marii negustori ai vremii. Aceștia preferau să închirieze pivnițe și magazine în hanurile
domnești și mănăstirești de renume decât să investească în construcții proprii.
În secolul al XIX-lea apare o schimbare, marii negustori cumpărând și construind hanuri
atât pentru negoțul propriu cât și pentru negoțul în hanuri. Numărul lor este însă foarte mic, cu
excepția lui Manuc, existând doar doi – Constantin Hagi Tudorache și Ștefan Băltărețu – care nu
fac însă din comerțul cu hanuri prima lor preocupare. Pe de altă parte, micii negustori, care au
văzut că hanurile sunt afaceri lucrative, au împânzit orașul de astfel de construcții, așezate în
centrele comerciale ale orașului sau în vecinătatea lor, la barierele principale de acces în oraș
unde se desfășura schimbul cu provincia, sau în mahalalele mai populate. De multe ori hanul
devine central mahalalei și ajunge chiar să îi dea numele.
Aceste hanuri trebuiau neapărat să aibă o curte largă, pentru manevrarea și adăpostirea
ușoară a atelajelor, cârciumă și fântână. La hanurile ridicate după anul 1850 remarcăm că nu
mai există camere de închiriat cu luna sau cu anul, pentru negustori și familiile lor, ci doar
camere mobilate minimal pentru călătorii aflați în tranzit prin București. Această caracteristică
le face foarte ușor adaptabile la funcțiunea de hotel în care multe se vor transforma după
exigențele vremii.
Hanul lui Manuc, una dintre puținele construcții de acest tip care s-au păstrat în bune
condiții până în secolul XXI, este hanul bucureștean care s-a bucurat de cea mai mare și
îndelungată faimă. Ctitorul său, Manuc Bei, îl construiește pe un teren care a aparținut Curții
Domnești și care este scos la mezat la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Clădirea avea subsol cu 15
pivnițe boltite, parter cu 23 de prăvălii, 2 saloane mari, 10 magazii, camere pentru servitori și
bucătari, un tunel în care încăpeau 500 de persoane și etaj cu 107 camere utilizate ca locuințe
și/sau birouri. La parter erau găzduiți călătorii în trecere, în timp ce la etaj erau primiți cei care
stăteau mai mult de jumătate de an. Curtea dreptunghiulară era pavată cu piatră de rău și avea
în mijloc o fântână arteziană.
Hanul era construit după modelul oriental al caravanseraiurilor, având un aspect
monumental dat de zidurile groase. De jur împrejurul curții se aflau clădiri pentru adăpostul
călătorilor, al negustorilor, familiilor și slugilor acestora. Camerele de locuit de la etaj erau
accesibile prin intermediul unei prispe cu coloane de lemn. Aripa dinspre nord a hanului a
rezultat din înglobarea a două construcții deja existente pe lot: o fostă casă domnească și anexa
acesteia.
Cutremurul din 1838 afectează serios construcția și, deoarece autoritățile puneau
presiuni pentru repararea edificiului, moștenitorul lui Manuc Bei vinde hanul pitarului Dimitrie
Economu, care îl cumpără în asociere cu Lambru Vasilescu.
Acesta din urmă îl va repara și îl va transforma în hotel Dacia, cele două săli găzduind
spectacole de teatru și baluri mascate, care erau de un real succes. Începând cu 1880 și până la
primul război mondial aici a fost locul de întâlnire și dezbateri pentru toate partidele politice ale
vremii. Edificiul a fost restaurant între anii 1969-1970, de către Constantin Joja, care îi aduce
schimbări la interior, reface fațadele și scoate în evidență fosta casă domnească. După această
intervenție se revine la denumirea inițială de Hanul lui Manuc.
 Proiectul meu de diplomă are ca subiect tot un han negustoresc, Hanul Solacolu care a
fost construit în anul 1859 în mahalaua Mantuleasa, la mică distanță de Biserica Sfinților, de
către cei doi frați Solacolu din Istanbul. La origini hanul era foarte cosmopolit, aici poposind
negustorii înstăriți și străinii de vază veniți în oraș, precum și personalități ale vremii ca Mihai
Eminescu, Liviu Rebreanu sau Vasile Alecsandri.
Clădirea are o planimetrie simetrică asemănătoare literei E, cu un corp principal la
stradă și 3 corpuri secundare perpendiculare în spate, astfel încât să poată fi împărțită ușor
între cei doi frați. Accesul în curte se face din Calea Moșilor, prin două ganguri amplasate în
dreapta și în stânga axului central de simetrie al clădirii. Un corp secundar, amplasat
perpendicular pe cel principal, în mijlocul acestuia, împarte curtea interioară în două curți
paralele. Acest corp, prevăzut prin proiectul din 1859, a fost realizat mai târziu, la sfârșitul sec.
al XIX-lea, din materiale mai puțin trainice și într-un stil arhitectonic mai simplu, mai sărac în
ornamentație, aflându-se momentan într-un stadiu de degradare mult mai pronunțat decât
restul edificiului.
Ca funcțiuni, corpul principal cuprindea locuințele și birourile proprietarilor și camere de
închiriere la etaj, iar la parter existau 8 prăvălii cu acces direct din stradă. Corpurile secundare
aveau la parter spații pentru ateliere și la etaj locuințe de închiriat. Nivelul subsolului, care se
întinde pe toată suprafața corpului principal și ale celor două corpuri laterale, este format din
pivnițe boltite.
Sistemul constructiv al epocii, zidărie cu bolți “a vella” și planșee de lemn este combinat
cu sistemul balcanic al construcției de lemn pe console metalice.
Stilul arhitectural al clădirilor este popular orășenesc cu influențe orientale și elemente
decorative neogotice, caracteristice celei de-a doua jumătăți a sec. al XIX-lea. O parte din
finisajele și decorațiile fațadei datează din 1878, dată înscrisă pe fațadă. Fațadele din spate
prezintă o prispă cu geamlâc, unică în București.
După cum aminteam mai sus, după prima jumătate a sec. al XIX-lea, programul de han
decade și este înlocuit de hotel, hanurile care supraviețuiesc fiind acelea care se adaptează
noilor cerințe. Hanul Solacolu este unul dintre acestea, la începutul sec. al XX-lea, George Potra
pomenind în „Bucureștii de altădată” de existența unui Hotel Solacolu care avea o stație de
birjari în față. În timpul celui de-al doilea război mondial, clădirea este afectată de un incendiu,
însă continuă să funcționeze ca locuință până la sfârșitul anilor `80. La începutul anilor `90 fostul
I.C.R.A.L. repartizează aici mai multe familii. Modificările aduse compartimentărilor interioare
(ziduri despărțitoare, amenajări de băi și bucătarii) au consecințe asupra integrității clădirilor. În
1997 edificiul este introdus în Planul Național de Restaurare pentru reabilitarea centrului
istoric, însă în 2003 este retrocedat familiei Solacolu și aceste lucrări de restaurare nu mai au
loc. Până în 2007 este ocupat abuziv de mai multe familii de rromi, deteriorarea acestuia
avansând rapid. La această dată, clădirea este într-un stadiu foarte avansat de degradare,
planșeul de la etajul superior și acoperișul lipsind pe aproape întreagă suprafață a clădirii. În
aprilie 2016, la inițiativa Ministerului Culturii și Cultelor, s-a format un parteneriat cu
proprietarii clădirii pentru accesarea de fonduri europene pentru restaurarea edificiului.
 3.3. Rolul hanurilor în viața Bucureștiului
Din punct de vedere architectural, hanurile au reprezentat un reper și un punct de
atracție pentru vechiul București, alături de Curtea Domnească, mănăstirile și bisericile din acea
vreme, completând încercările de monumentalitate urbanistică. G.M. Cantacuzino afirmă
despre Hanul lui Manuc: “proporția elegantă a arcadelor trilobite, frumusețea scărilor care ar fi
putut conduce la un pridvor domnesc, iar în general toată desfășurarea fațadelor, care grație
pridvoarelor din galerie dădeau o unitate lipsită de monotonie edificiului și, în sfârșit, chiar
proporția mare a curții în raport cu clădirile ne autorizează să considerăm hanul Manuc ca tipul
desăvârșit al genului” 21.
Așadar, în special în cazul hanurilor domnești, mănăstirești și a marilor hanuri
negustorești, clădirile lor masive și impunătoare ofereau un plus de farmec aspectului orașului.
Din punct de vedere economic, hanurile apar ca răspuns imediat la nevoia de popas a
negustorilor veniți în capitală, unde găsesc piață bună de desfacere pentru mărfurile lor.
Înflorirea comerțului Bucureștiului este strâns legată de apariția hanurilor, unde negustorii
străini găsesc adăpost, își depozitează mărfurile în siguranță și ajung să le comercializeze. Cum
am relatat mai devreme, micile hanuri de la marginea orașului, cele de mahala sau cele situate
în jurul Târgului din Afară, găzduiau producătorii de la țară și carele lor, mărfurile acestora fiind
destinate comercializării imediate. Spre deosebire de acestea, rolul și funcțiile marilor hanuri
bucureștene erau mai complexe, ele oferind comercianților locali și străini prăvălii, pivnițe și,
chiar, locuințe. Prăvăliile și pivnițele acestor hanuri ofereau condiții deosebite de securitate,
atât în fața hoților cât și a incendiilor, fiind construite din material trainice precum cărămida.
Tot din punct de vedere al siguranței putem vorbi și de adăpostul pe care l-au găsit aici
târgoveții în vremuri de neliniște, atunci când orașul a fost jefuit de tătari și turci sau a fost
pradă molimelor. Zidurile groase ale acestor edificii, precum și posibilitatea de a se închide prin
ferecarea unicului acces, făceau din hanuri adevărate fortărețe. „Astfel în septembrie 1716, pe
vremea când domnul Nicolae Mavrocordat a fugit din București, mulți din locuitorii orașului și-
au părăsit casele de frica tătarilor, căutând adăpost în hanul lui Șerban Vodă, în cel al Sf.
Gheorghe și în mănăstirea Cotroceni”, nota Nicolae Iorga în „Istoria Bucureștilor” 22.
În timpul epidemiei de ciumă din 1795 târgoveții iau cu asalt hanurile, care erau păzite
de paznici dintre cei care fuseseră bolnavi și scăpaseră de moarte. Este un caz similar cu cel
petrecut la Fondaco Nuovo dei Tedeschi din Veneția de care am amintit anterior.
După cum am menționat, cele mai multe dintre hanurile bucureștene serveau drept
locuință pentru negustorii care își aveau prăvăliile la parter și pentru familiile acestora. Aceste
locuințe fie erau vândute, devenind proprietatea negustorului, fie erau închiriate pe perioade
mari de timp.
Prăvăliile de la parter serveau drept puncte de desfacere ale bunurilor aduse cu carele
în curtea largă a hanului și depozitate în pivnițe. Dacă la început prăvăliile aveau acces doar din
curți, începând cu secolul al XIX-lea încep să își facă intrări și din stradă, cu vitrine largi pentru
prezentarea permanentă a bunurilor.
În cazul hanurilor mici, unde nu existau prăvălii sau depozite de mărfuri, ele deservind
doar ca loc de odihnă pentru cei aflați în tranzit, deosebit de importantă era cârciuma care

21
George Potra, „Istoricul hanurilor bucureștene”, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985, București, p. 28
22
George Potra, „Istoricul hanurilor bucureștene”, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985, București, p. 29
oferea de mâncat și de băut. Pe lângă funcțiunea de alimentație publică pe care acestea o
îndeplineau, cârciumile erau adevărate agregate ale vieții sociale a mahalalei în care se aflau,
aici încheindu-se afaceri, discutându-se politică, având loc numeroase întâlniri și ceremonii
locale.
Ca și în cazul hanurilor orientale, unde există de obicei o incintă care servea ca
moschee, și la unele din marile hanuri bucureștene putem găsi în curtea interioară biserici unde
se țineau servicii religioase la care participau toți locatarii hanului. De asemenea unele hanuri
apar ca anexe ale unor biserici construite de egumeni, în vederea sporirii averii lăcașelor de
cult. Indiferent de situație se poate afirma că viața laică și cea religioasă se întrepătrund
puternic în incinta acestor hanuri.
Hanurile, prin natura și originele celor care erau adăpostiți aici, exercitau și funcția de
control statal, stăpânirea supraveghind atent pe cei găzduiți, în special în preajma sau în timpul
războaielor din sec. al XVIII-lea. Administratorii hanurilor primeau instrucțiuni și porunci de la
autorități și raportau persoanele care se perindau prin hanuri. Astfel erau atent urmăriți
posibilii spioni sau potențialii instigatori, cei care intrau în țară cu misiuni secrete cum ar fi
culegerea de informații militare sau săvârșirea unor activități de spionaj.
Așadar putem concluziona că hanurile bucureștene au avut o contribuție majoră în
dezvoltarea vieții capitalei. Apărând în peisajul urban la sfârșitul secolului al XVII-lea, când se
făcea trecerea de la feudalism la capitalism, hanurile au contribuit direct la înflorirea comerțului
și a meșteșugurilor. Ele participă la procesul de transformare a societății românești din secolul
al XVIII-lea și joacă un rol important în viața economică, socială și politică a celui următor.

3.4. Decăderea, convertirea și dispariția hanurilor

După jumătatea secolului al XIX-lea, sub presiunea noilor cerințe ale lumii moderne,
hanurile își încep declinul, multe dintre ele închizându-se treptat sau fiind convertite pentru alte
funcțiuni. Cele mai vulnerabile au fost marile hanuri, care cu zidurile lor groase și imensele
magazii, depozite și pivnițe au început să devină inutile sau prea costisitoare. Apariția și
dezvoltarea căilor ferate, precum și dezvoltarea transportului fluvial și maritim au ușurat
transporturile comerciale. Acest lucru a dus la dispariția sistemului taxidurilor care aduceau
bunuri de două ori pe an, vaporul și trenul putând să aducă mărfuri mult mai rapid și în cantități
mari. Dispărând nevoia de a strânge provizii pentru perioade mari de timp, spațiile de
depozitare rămân goale și încep să devină o povară.
De asemenea, unele funcțiuni exercitate de hanuri încep să necesite clădiri specializate
și spații mai mari. Prăvăliile cu ziduri groase și uși ferecate ce dădeau spre curțile interioare
închise nu mai corespundeau modei vremii care înclină spre magazine cu acces direct din stradă
și cu vitrine mari și luminoase care să atragă clienții prin marfa expusă. În plus, nu mai era
nevoie nici de măsurile de securitate mari ale hanurilor, străzile devenind mai luminate și mai
sigure.
Instituții care până acum își găsiseră adăpost în edificiile hanurilor, încep să aibă
propriile clădiri specializate: case de schimb, servicii administrative, școli, pensioane, bănci,
burse, etc.
Secularizarea averilor mănăstirești din 1863 este o altă lovitură dată hanurilor
mănăstirești care ajung în proprietatea statului. Având o stare precară dată de trecerea
timpului și lipsa unor reparații capitale, precum și ca simboluri a unei lumi care trebuia să
dispară și să fac loc noilor idealuri, aceste hanuri ajung să fie demolate în totalitate.
Avariate în urma incendiilor și cutremurelor periodice care au cuprins Bucureștiul,
clădirile masive ale hanurilor se aflau într-o stare precară și nu mai puteau face față noilor
exigențe urbanistice ale orașului. Noile hoteluri cu confort sporit, cu lumină și apă curentă
preiau funcția de cazare a hanului, care cu odăile lui demodate nu mai este căutat decât de
clienți îndoielnici sau cu venituri mici. Birturile sunt înlocuite de restaurante și baruri. Deoarece
reparația și reamenajarea hanurilor presupuneau investiții serioase, dar și pentru că unele
dintre acestea nu puteau fi lesne acomodate noilor funcțiuni, s-a ajuns la închiderea și
demolarea multor astfel de edificii.
Cu toate acestea, există și exemple care s-au adaptat noilor cerințe ale vremii: Hanul lui
Manuc se transformă în Hotel Dacia, Hanul Damari devine în 1881, după ample intervenții,
Hotel de France și funcționează așa până la cutremurul din 1977 când este grav avariat și a
trebuit demolat, apoi Hanul Villacrosse care devine imobil de raport. Hanul Gabroveni, numit
așa pentru că aici trăgeau, în sec. al XVIII-lea, negustorii bulgari din Gabrovo, era un han mic
fără prăvălii și magazii. Clădirea acestuia, care trece prin mai multe incendii, este refăcută și
transformată în Hotel Gabroveni-Universal în anul 1900. Hanul Trăsnea, construit pe Podul
Mogoșoaiei, în jurul anului 1820, devine în 1871 Hotel Orient, însă este dărâmat ulterior. Hanul
Mercuș care era construit tot pe Podul Mogoșoaiei devine Hotel Mercus la începutul sec. al XX-
lea, iar terenurile învecinate au fost vândute familiei Lahovarii care construiesc aici palatul
societății Imobiliara, cu pasaj pe mijloc pentru prăvălii (Pasajul Victoria de astăzi). Hotel
Splendid, tot de pe Podul Mogoșoaiei, distrus în urma bomberdamentelor din primăvara anului
1944, avea la bază Hanul lui Simion Armeanu.
Ce este de remarcat este faptul că toate hanurile care au reușit să se adapteze noilor
vremi, supraviețuind astfel, sunt hanuri negustorești.
La începutul secolului al XIX-lea, când începe decăderea acestor instituții, își fac apariția
în București primele hoteluri construite pe model occidental, mult mai moderne și mai
confortabile.
Primul hotel din capitală atestat documentar a fost “Hotel d’Europe”, deținut de
vienezul Brenner, datorită căruia mai era cunoscut și ca Hotel Brenner, care era situat pe Ulița
Nemțească. Hotelul era frecventat de demnitari străini, mai cu seamă englezi, și se bucura de
faima unui hotel confortabil și bine dotat.
Al doilea mare hotel al Bucureștiului era situat pe Podul Mogoșoaiei și a aparținut
francezului Donat Hugues. Era situat în piața fostului Teatru Național și deținea și un cazino.
Francezul Vaillant care călătorise prin România acelei perioade, afirma în cartea sa “La
Roumanie”, publicată în 1884, că existau nu mai puțin de 20 de hoteluri la acea dată 23.
Cel mai mare hotel al acelei perioade era Hotelul Herdău (care mai târziu se va numi
Hotel Bulevard), construit în 1867 după planurile arh. Alexandru Orăscu, și care este primul în
care s-a introdus apa curentă în cameră în anul 1877.
Un alt hotel faimos al vremii este Hotel Capșa care, alături de cofetărie, cafenea și
restaurant, anima viața mondenă a Bucureștiului. El a fost frecventat de mai toate
personalitățile vremii, dar și de înalți demnitari din străinătate.

23
Constantin C. Giurescu, „Istoria Bucureștilor”, Editura Sport-Turism, București, 1979, pag.265
 La sfârșitul secolului al XIX-lea, Bucureștiul deținea peste 40 de hoteluri. Multe altele, de
mari dimensiuni, se construiesc în perioada interbelică: Hotel Parc, Hotel Royal-Palace, Hotel
Ambasador, Hotel Splendid.
CAPITOLUL 4. PROGRAMUL DE BOUTIQUE HOTEL – APARIȚIE ȘI CARACTERISTICI

4.1. Premizele apariției boutique hotelurilor

După cum am văzut, hanurile încep să dispară în sec. al XIX-lea, locul lor fiind luat de
hoteluri. Industria hotelieră se dezvoltă gradual, cunoscând o mare înflorire după la doilea
război mondial datorită investițiilor noi și a reconstrucției infrastructurii, a dezvoltării
mijloacelor de transport, a creșterii mobilității populației și a stabilirii vacanțelor ca mod
universal de recreere. De-a lungul ultimelor decenii, turismul a devenit o ramură importantă a
economiei mondiale și este o caracteristică definitorie a națiunilor industriale moderne. Există
un consens asupra faptului că boom-ul industriei hoteliere în timpul perioadei de după război a
fost legat de creșterea economică, de progresul tehnologic, de creșterea urbanizării, de
sporirea prosperității corelatat cu creșterea cantității de timp liber ca rezultat al scăderii
timpului de lucru, de un nivel înalt de concurență, precum și de crearea de noi destinații și de
stiluri de călătorie.
Avântul turismului european a început în anii `60: ca răspuns la situația economică și
inovațiile strategice în economia de piață, operatorii de turism și companiile de voiaj au
transformat natura concurenței prin oferte din ce în ce mai ieftine, dezvoltând turismul în
masă, introducerea de noi destinații și modele de vacanțe. Încep să apară marile trusturi
hoteliere care introduc servicii de fidelizare a clienților și servicii standard în toate locațiile
deținute. În spiritul economiei de piață și a păstrării unui standard uniform în toate hotelurile cu
același brand și designul acestora este similar.
Acest trend a continuat până la începutul acestui secol, când industria de cazare a
devenit supra-alimentată cu mari monopoluri de branduri hoteliere. Cu toate acestea, călătorul
modern a devenit mult mai pretențios în alegerile sale, așteptându-se la mai mult decât simplu
confort. Atunci când planifică călătorii, el caută proprietăți care diferă, în mod evident, ca
aspect și experiență, de hotelurile de marcă.
Ca răspuns la această nevoie de nestandardizare, a apărut în ultimele decenii o nouă
categorie de hoteluri denumită boutique hotel, care se bazează pe oferirea unei experiențe
unice clienților, nu doar o simplă cazare.
Boutique hotelurile au apărut la începutul anilor `80. Două dintre primele astfel de
hoteluri din lume și-au deschis porțile în 1981: Blakes Hotel din South Kensington, Londra
(proiectat de celebrul designer Anouska Hempel) și Bedford din Union Square, San Francisco.
Termenul de „boutique hotel” a fost inventat în 1984 când Steve Rubell a comparat Morgans
Hotel (primul hotel deschis de el și Ian Schrager și amenajat de designerul francez Andrée
Putnam) cu un mic boutique, spre deosebire de marile hoteluri care se aseamănă cu un
magazin monolit.

4.2. Caracteristicile boutique hotelurilor

Definiția boutique hotelului variază, în special în rândul marilor jucători din industria hotelieră,
însă majoritatea operatorilor de hoteluri, a proprietarilor și creatorilor sunt de acord cu
următoarele caracteristici principale:
- Arhitectură si design
 - Servicii
- Piață țintă
4.2.1. Arhitectură și Design
Stil, distincție, căldură și intimitate sunt cuvinte-cheie în arhitectura și designul
boutique hotelurilor, care par a atrage o nișă de clienți în căutarea unor construcții speciale și
diferențiate în măsură să le indeplinească nevoile lor individuale. Boutique hotelurile nu
îmbrățișează standarde; definirea și exprimarea unei teme este o cale crucială pentru success.
Multe astfel de locații introduc teme diferite în fiecare cameră, făcand fiecare sejur unic, chiar și
pentru oaspeții care revin. Chiar dacă un design nou, ultramodern, devine foarte repede
apreciat și căutat, de obicei acele proprietăti care reușesc să îmbine detaliile istorice cu
eleganța chic sunt cele care reușesc să reziste mai mult decât capriciile.
4.2.2. Servicii
Întrebarea care se poate pune în cazul diferențierii boutique hotelurilor de marile
hoteluri este "Contează mărimea?" Cei mai mulți spun că da și că boutique hotelurile sunt
proprietăti care nu depăsesc 150 camere. Ceea ce distinge boutique hotelurile de hoteluri
standardizate este legătura pe care oaspeții o au cu membrii personalului hotelului. Cele mai
multe dintre aceste hoteluri impun recunoașterea numelor oaspeților de către toți membrii
personalului, o experientă care este în mod clar dificil de realizat într-un hotel de scară largă. Cu
toate acestea, Ian Schrager, fondatorul și președintele Ian Schrager Hotels, care cuprinde în
prezent aproximativ 3.000 de camere în nouă proprietăti, se numără printre cei care nu cred în
acest aspect general acceptat al hotelului tipic de tip boutique. Având oameni creativi ca piață
țintă, el definește "boutique" ca abordare și atitudine, fără a ține cont de dimensiunea de hotel.
Serviciul personalizat nu pare a fi important la proprietăti Schrager, mai ales în cazul Hotelului
Paramount (594 camere) sau Henry Hudson Hotel (821 camere). În schimb, pune accentul pe
caracterul artistic al spațiilor, prin crearea unei atmosfere de teatru, care atrage toate simțurile:
prin arhitectura, design, culori, iluminat, artă și muzică 24.
4.2.3. Piață țintă
Boutique hotelurile țintesc, în general, clienții cu vârste cuprinse între 20 – 55 ani, cu venituri
medii și superioare.

4.3. Tipologie
Cu toate că nu există o definiție standard a hotelurilor de acest gen, iar dimensiunile
acestor tipuri de hoteluri variază în mod considerabil, cele mai multe împărtășesc aceleași
fundamente cum ar fi locația, calitatea produselor, cererea de pe piată, o abordare de
marketing clar definită și eficace.
Având în vedere acești factori, creatorii de hoteluri de tip boutique detașează creațiile
lor în două ramuri:

24
Lucienne Anhar, “The Defintion of Boutique Hotels” publicat pe www.hospitalitynet.org la 13 decembrie 2001
http://www.hospitalitynet.org/news/4010409.html
 4.3.1. Boutique hoteluri în destinații urbane
Atunci când hotelul este situat în oraș, locația este numărul unu pe listele de prioritate
ale clienților. Locațiile bune pentru boutique hoteluri nu sunt determinate numai de
accesibilitate, dar, de asemenea, de cât de la modă și cât de chic sunt cartierele respective. În
consecintă, cele mai multe hoteluri de tip boutique există în orașe mondene precum New York,
Londra, San Francisco sau Paris. Ian Schrager, de exemplu, susține că deschide hotelurile sale
numai în orașe cu suficientă vogă-adică, în marile capitale ale modei sau mass-media. Cu toate
acestea, tot mai multe companii vizează orașe mai puțin cosmopolite, care se crede că au un
potențial puternic pentru acest tip de hoteluri: orașe cu economii în creștere și zone
rezidențiale high-end, dar cu hoteluri fără gust și caracter. Atât stilul cât și designul unui
boutique hotel diferă de cele ale hotelurilor tradiționale. Notele excentrice, modernismul și
designul ce interpretează secolul 21-uneori corelate cu componentele istorice și de artă-sunt
considerate în vogă , și se găsesc în cele mai de succes boutique hoteluri de oraș. Tehnologia se
raportează puternic la acești factori, fie că este vorba de tehnologie care imbunătăteste
ambianța și promovează contacte emoționale între clienți și atributele dure ale clădirii (cum ar
fi iluminatul și muzica), sau tehnologii care sunt furnizate pentru confortul oaspeților hotelului
(cum ar fi DVD playere în cameră, televizoare cu ecran plat, telefoane fără fir și calculatoare cu
acces la internet de mare viteză și cele mai noi genuri de monitoare). Distracția în boutique
hoteluri este o dinamică importantă în crearea unui fundal plin de viată, șic și la modă. Cu toate
acestea, într-un boutique hotel, conceptul de divertisment nu se limitează doar la evenimente,
cum ar fi muzică live și spectacolele; el este înglobat în întreaga concepție a hotelului: un
restaurant șic cu salon și un bar, o temă de excepție și decorațiuni spectaculoase vizual.
4.3.2. Boutique hoteluri în destinații tip stațiune
Boutique hotelurile din destinațiile exotice sunt mici și intime. Aceste hoteluri dau
oaspeții lor o sansă de a explora atmosfera locală, fără a sacrifica confortul și luxul. Cu toate că
locația este la fel de importantă în destinațiile tip stațiune ca și în cazul destinațiilor din oraș,
sintagma "la modă" are o conotație diferită în acest caz; dacă locația ar trebui să fie centrală în
cazul hotelurilor de oraș, boutique hotelurile de stațiune la modă sunt, în general, bine ascunse,
în colțuri pustii ale insulelor sau munți. Cu cât este mai dificil de a ajunge la destinație prin
mijloace de transport comun, cu atât mai mult la modă este considerată locația. Hotelurile de
succes îmbină arhitectura traditională cu confortul și luxul contemporaneității, fără a pierde din
personalitatea comunitătii locale. Fiecare hotel de tip boutique trebuie să își dezvolte propria
personalitate, singurele aspecte comune trebuind să fie ospitalitatea și excelența serviciilor. În
destinații de tip stațiune, calitatea serviciilor este, în general, mai importantă decât este în
destinații din oraș. Facilitătile exotice iau rolul tehnologiei din hotelurile din oraș; de fapt, un
boutique hotel de stațiune promovează non-existența electronicii și a dispozitivelor de
comunicare în camere ca un avantaj competitiv. Spa-uri tradiționale, petale de trandafir în căzi,
piscine și plaje private, pachete pentru luna de miere și sesiuni de artă și pictură sunt doar
câteva exemple de facilităti care sunt oferite în destinații de tip stațiune.
 4.4. Factori de succes
Cele mai multe persoane stau în boutique hoteluri pentru că este la modă să facă
acest lucru, nu din cauza facilităților pe care hotelul le oferă. În această privintă, aceste tipuri de
hoteluri sunt comercializate într-un mod care este similar cu multe alte bunuri, în care
experiența și imaginea sunt vândute, mai degrabă decât produsul în sine. Marketingul pentru
un hotel independent de tip boutique poate fi dificil, deoarece există, în general, restricții
financiare și alte restricții de resurse. Principala problemă de introducere pe piată a unui hotel
de tip boutique implică "trimiterea unui mesaj" pe piața tintă. Dezvoltarea unei povești este
mai importantă decât oricând, care să se refere la natura specială a experienței sau a locației,
sau istoria din spatele creării hotelului.
Boutique hotelurile aduc anumite avantaje în ceea ce privește operațiunile și
rentabilitatea. Pe lângă cererea puternică din partea clienților, economia este favorabilă pentru
operatori. De exemplu, proprietarii de hoteluri tip boutique nu trebuie să plătească o taxă de
franciză pentru a deveni parte a unui lanț mai mare. Apoi, hotelul poate supraviețui și reuși fără
facilităti costisitoare precum restaurante și săli de băl / spații de întâlnire; cu toate acestea,
aceste facilităti, atunci când sunt oferite într-o manieră de tip boutique, pot aduce
profitabilitate suplimentară semnificativă veniturilor obținute din camerele hotelului. Odată
stabilit, boutique hotelul, de asemenea, tinde să aibă un procent mai mare de clienți fideli,
comparativ cu industria hotelieră, ceea ce poate reflecta un grad mai mic de volatilitate atunci
când trece prin perioade economice dificile.
Cu toate acestea, boutique hotelurile inteligente trebuie să se adapteze neîncetat la
evoluția necesitătilor, a gusturilor, a preferințelor și a modei pentru a rămane competitive pe
piața hotelieră.
CAPITOLUL 5. STUDIU DE CAZ – CONVERSIA UNUI HAN ÎN HOTEL

Așa după cum am arătat anterior, hanurile încep să cunoască declinul odată cu apariția
hotelulu, care reprezintă o formă mai specializată a funcțiunii de cazare. Nu toate dispar însă,
cele care supraviețuiesc fiind acelea care se adaptează la noile cerințe și rigori. În cele mai
multe cazuri este vorba de conversie funcțională, în care hanurile sunt reamenajate în hoteluri,
lucru lesne de înțeles datorită similitudinilor care există între aceste modele. În plus, așa după
cum discutam în capitolul anterior, cele mai de succes hoteluri, în special în cazul celor de tip
boutique, sunt acelea care îmbină detaliile și tema istorică cu confortul actual.
Un exemplu foarte potrivit este Hotelul Abbasi din Isfahan, Iran – fostul caravanserai
Madar – Shah. Mai bine cunoscut ca o parte a Chahar Bagh Madrasa sau Madrasa Madar-i
Shah, caravanseraiul și bazarul Șahului Husain I sunt o parte constitutivă integrată a unuia
dintre cele mai mari complexe urbane medievale din Iran. Fiind un aranjament arhitectural
sofisticat a unor funcții instituționale diverse, acest complex este format dintr-o madrasa
(instituție educațională în lumea arabă), o moschee, un caravanserai și un bazar. Este
considerat a fi ultimul mare proiect de construcție monumentală a dinastiei Safavid în Iran,
acesta fiind ultimul complex imperial de pe Bulevardul Chahar Bagh, axa principală a orașului
Isfahan. Clădirile sunt construite predominant pe o axă est-vest, determinată de canalul
Farshadi care a curs odată prin grădinile de duzi ale palatului imperial vecin, Naqsh-i Jahan.
Construcția a început în 1704 sub patronajul Șahului Husain I, ultimul împărat safavid, și
s-a încheiat în ultima jumătate a sec. al XVIII-lea. Este de remarcat calitatea arhitecturală a
complexului în contrast cu decăderea dinastiei care i-a dat viață, clădirea impunându-se prin
monumentalitate si decorație, fapt care a împiedicat să fie vandalizată în timpul invaziei afgane
care îl detronează pe Șahul Husain I.
Caravanseraiul Madar-Shah (denumit așa în onoarea mamei șahului – lit. „mama
șahului”) este un caravanserai clasic oriental cu planul sub formă de pătrat cu un etaj și cu o
singură intrare sub formă de portal monumental în arc ogival.
-plan-
Curtea pătrată, cu latura de 80 m, avea în mijloc un bazin cu apă în jurul căruia se
strângeau caravanele.
Tradiția decorativă timpurie specifică dinastiei Safavid poate fi regăsită în mozaicul
decorativ în galben și albastru care ornează portalul și în țigla smălțuită de pe cupole.
-poza veche-
Secolele au trecut peste clădirea caravanseraiului care s-a degradat treptat. Edificiul
este achiziționat la începutul sec. XX de către Compania Iraniană de Asigurări, care apelează la
cunoscutul arhitect și arheolog André Goddard (la vremea aceea consilierul Biroului de
Arheologie al Iranului) pentru restaurarea sa. Acesta propune schimbarea caravanseraiului în
hotel, astfel încât nu doar această clădire valoroasă din punct de vedere istoric să fie păstrată,
dar și amintirea funcțiunii inițiale de cazare a caravanierilor să fie transmisă într-o nouă formă.
În consecință, în anul 1936 edificiul își schimbă numele în King Abbas Hotel. Lucrările de
reamenajare și extindere încep în 1937 și se încheie în 1945. În reconstrucția complexului s-au
urmărit două obiective: păstrarea formei inițiale și a originalității fațadei de la exterior și
renovarea camerelor hanului și remodelarea lor în camere de hotel.
 Și curtea inițială, prăfuită, a fost transformată într-o grădină tipic iraniană străbătută de
un canal de apă denumit Izvorul Farshadi, care alimentează fântâni arteziene presărate din loc
în loc în acest spațiu. Pe fiecare latură a acestei curți se găsește câte o verandă spre care dau
camerele aliniate pe două niveluri.
-poze-
În 1951 , Compania Iraniană de Asigurări decide să extindă hotelul. Acest lucru era
posibil doar în partea estică, unde există un teren liber de aproximativ 11.500 mp. Aici se
construiește un corp nou de clădire care poate funcționa independent. De asemenea, corpul
principal de acces al vechii clădiri este supraînălțat cu două etaje.
Hotelul este renovat din nou între 1974 și 1979, această intervenție presupunând
reconstrucția unor camere, holuri, bucătarii, precum și refacerea instalațiilor electrice și
sanitare. Cu această ocazie se renunță la cuvântul „king” (rege) din denumire.
Hotelul număra în prezent 186 de camere, 27 de apartamente și 9 restaurante.
Decorația interioară a hotelului este atât de bogată și bine executată, încât clădirea
poate fi considerată pe bună-dreptate un adevărat muzeu de artă și design.
În sala Chehelsotoun (denumită așa după pavilionul cu același nume construit de Șahul
Abbas al II-lea), care adăpostește cel mai mare restaurant al hotelului, putem întâlni picturi,
lumini, oglinzi, coloane sculptate și ipsoserie care imită capodopere artistice ale perioadei
Safavid. Plafonul acestui restaurant este modelat după traforajul tavanului verandei pavilionului
Chehelsotoun, singura diferență fiind materialul din care sunt realizate: la pavilion tavanul este
din lemn, în timp ce la restaurant a fost turnat în ipsos și apoi vopsit. În mijlocul tavanului găsim
un luminator fals sub formă de vitraliu.
Sala Zarrin se află la parterul complexului în relație cu restaurantul sus amintit. Zidurile
acestei încăperi, vopsite în verde deschis, prezintă unele dintre cele mai uimitoare și bine-
realizate exemple de pictură murală aurită. Numai pentru aurirea acestui spațiu au fost folosite
douăzeci de mii de foi de aur, acoperirea pereților și tavanului cu acest material având menirea
să păstreze culoarea și luciul lacului care altfel se poate păta treptat.
Frumusețea și istoria acestui edificiu atrage anual mii de turiști, fiiind unul dintre cele
mai renumite hoteluri din Iran.
CAPITOLUL 6. CONCLUZII
În urma studiului efectuat, reiese că pe parcursul istoriei lor de mai bine de 2000 de ani,
hanurile și-au păstrat în mare parte principiile funcționale și constructive.
Modelu caravanseraiului oriental este cel mai răspândit, fiind întâlnit atât în Orientul
Mic și Mijlociu, Nordul Africii, Zona Mediteranei, cât și în Europa Occidentală și Balcani, aici
incluzând și teritoriile românești.
În spațiul românesc, hanurile pătrund în sec. al XVII-lea tot pe filieră otomană, datorită
intensificării raporturilor comerciale și a creșterii influenței politice pe care Imperiul Otoman îl
exercită asupra acestui spațiu. Hanurile din afara localităților jalonau drumurile principale
asemeni hanurilor de diligență din Europa Occidentală, sau erau poziționate în puncte
strategice de trecere. Hanurile urbane sau sătești preiau caracteristicile locului unde sunt
construite, deosebindu-se în funcție de regiunea țării.
În București, ca mai în toate teritoriile unde există, hanurile joacă un rol important în
dezvoltarea comerțului și meșteșugurilor, fiind unele din instituțiile de bază care fac trecerea de
la perioada medievală la cea modernă.
Hanurile mari, precum cele domnești și mănăstirești, preiau modelul caravanseraiului,
fiind construcții monumentale , de formă patrulateră, cu ziduri groase perimetrale de-a lungul
cărora sunt așezate longitudinal sălile și camerele care se deschid spre curtea interioară vastă.
Ca și la construcțiile similare din Orient, accesul se făcea printr-o singură intrare așezată la
mijlocul uneia din laturi, care se închidea pe timpul nopții cu porți masive, asigurând siguranță
celor cazați și a mărfurilor acestora. Bunurile erau de pozitate în pivnițe și magazii considerabile
ca dimensiuni, astfel încât rezervele să ajungă pentru perioade mari de timp. Viața comercială și
socială a hanului se desfășura ziua în curtea interioară porticată unde la parter se găseau
prăvălii și la etaj camerele pentru locuit care se închiriau pe perioade mari de timp.
Hanurile negustorești și de mahala, pe de altă parte, mai mici ca dimensiuni și fără spații
de depozitare prea mari, erau destinate celor aflați în tranzit, care erau găzduiți pe perioade
scurte de timp. Aici principalele dotări nu mai erau prăvăliile și pivnițele, ci curtea interioară,
pentru adăpostul carelor, și birtul.
Hanurile reprezintă afaceri de succes, mai ales în secolele XVII și XVIII, când sporesc
considerabil averile celor care le administrau.
Revoluția industrială marchează începutul declinului hanurilor, atât în Europa
Occidentală cât și în România, prin introducerea modelului economic bazat pe transport rapid
(tren, vapor) atât al bunurilor, cât și al persoanelor. Modelul rigid al hanurilor nu face față
acestei schimbări, locul lor începând să fie lut de hoteluri, prăvăliile întunecoase sunt înlocuite
de magazine cu vitrine la stradă, iar birturile și cârciumile pierd teren în fața restaurantelor și
cafenelelor. Hanurile negustorești sunt singurele care reușesc să se adapteze și să facă trecerea
de la modelul tradițional la hotelul modern datorită caracteristicilor lor mai puțin rigide: camere
cu deschidere și spre exterior, parvalii aliniate la stradă, spații mai mici de depozitare care nu
implicau costuri inutile. Pe de altă parte, marile hanuri care nu reușesc să facă această trecere,
sunt treptat demolate pentru a face loc unor construcții ale modernității. În contradicție,
hanurile negustorești, având dimensiuni mai reduse, se adaptează mai ușor noii lotizări ce
presupunea loturi adânci și înguste la stradă, care dau naștere tipului de clădire cu front
continuu la stradă și acces la curte prin gang. Calea Moșilor prezintă multe astfel de exemple de
clădiri, printre care și Hanul Solacolu care face parte din numeroasele hanuri negustorești
construite în jurul Târgului din Afară.

Proiectul meu de diplomă propune refuncționalizarea Hanului Solacolu prin oferirea

funcțiunii de boutique hotel, o funcțiunine modernă, dar, care în același timp, este evocatoare
a vechiului program de han. Se poate numi o intervenție de „modernizare” atât la nivel
arhitectural, cât și funcțional.
Programul de boutique hotel implică o serie de spații și funcțiuni foarte asemănătoare
cu cele ale hanului, care, prin concepția simplă și elastică, se poate adapta facil: camerele de
locuit și apartamentele pot fi ușor convertite în camere de hotel, birtul și cârciuma se tranforma
în restaurant și bar, prăvăliile pot deveni magazine de suveniruri și obiecte de lux, curtea
interioară poate oferi o oază de liniște urbană și loc de desfășurare pentru terasele
restaurantului și cafenelelor, pivnițele pot acomoda o cramă sau alte funcțiuni conexe unui
hotel (spa, sală de fitness, spații tehnice, etc.).
Așa după cum am dezvoltat în capitolele trecute, hotelurile de tip boutique se bazează
pe o experiență unică, și ce poate fi mai special decât o ședere într-un han de lux de secol XIX, o
clădire monument istoric dotată după toate cerințele confortului contemporan? Istoria și
frumusețea edificiului restaurat pot atrage turiștii dornici să cunoască o bucată din trecutul
Bucureștiului și pot constitui ingredientele cheie în diferențierea și în succesul acestei afaceri.