Evaluarea gleznei și a piciorului

1. Anatomie si biomecanica

Structura funcţională a gleznei şi piciorului

Aceste două elemente alcătuiesc un tot funcţional, situaţie asemănătoare cu cea
întâlnită la gâtul mâinii şi mână. Piciorul reprezintă, după coapsă şi gambă, a treia
pârghie principală a membrului inferior. El este elementul de legătură dintre corp şi
sol, cu o structură adecvată acestor funcţii.
Piciorul, în structura sa complexă, este format din 26 de oase scurte, legate între ele
prin ligamente relativ scurte, dar foarte puternice, cu 32 de articulaţii, cu inserţii a 11
muşchi ai gambei şi a 20 proprii piciorului. Scheletul piciorului este format din 7 oase
tarsiene, 5 metatarsiene şi 14 falange.
Oasele tarsiene sunt: astragalul situat între pensa bimaleolară şi calcaneu calcaneul
situat sub astragal, cel mai voluminos os al tarsului, pe faţa lui posterioară se inseră
tendonul lui Achile cuboidul situat înaintea calcaneului, între acesta şi bazele
ultimelor două metatarsiene. scafoidul situat medial faţă de cuboid. Se articulează
posterior cu capul astragalului şi anterior cu feţele posterioare ale celor trei
cuneiforme cuneiformele, în număr de trei, au forma unor colţuri, introduse între
scafoid, cuboid şi bazele ultimelor patru metatarsiene.
Oasele metatarsiene sunt oase lungi care prezintă o extremitate proximală (bază), un
corp şi o extremitate distală (cap). Falangele reprezintă scheletul degetelor piciorului,
au şi ele o extremitate proximală (bază), un corp şi o extremitate distală (cap). Fiecare
deget are trei falange cu excepţia halucelui care are numai două. Articulaţiile gleznei
şi piciorului Aceste articulaţii sunt numeroase; ele se pot grupa astfel:
Articulaţia gleznei este o articulaţie trohleană.
a) suprafeţele articulare sunt: pensa tibio-peronieră şi faţa superioară şi feţele
articulare ale astragalului (faţa inferioară a extremităţii inferioare a tibiei şi faţa
externă a maleolei tibiale; suprafaţa externă 97 a maleolei tibiale = interne = este
plană şi intră în contact cu faţa internă a astragalului).
b) capsula este fibroasă şi întărită lateral de un ligament intern şi unul extern.
c) sinoviala căptuşeşte interiorul capsulei şi formează funduri de sac Articulaţia
astragalo-calcaneană este articulaţia dintre faţa inferioară a astragalului şi faţa
superioară a calcaneului.
Suprafeţele sunt menţinute în contact de trei ligamente ( interosos, extern şi posterior).

Articulaţia medio-tarsiană uneşte cele două oase ale tarsului posterior ( astragalul şi
calcaneul) cu primele oase ale tarsului anterior (scafoidul şi cuboidul).

Articulaţiile intertarsiene ale celor 5 oase ale tarsului anterior sunt între: scafoid şi
cuboid, între scafoid şi cele trei oase cuneiforme, între cele teri oase cuneiforme între ele,
între cuboid şi al treilea cuneiform, toate articulaţiile fiind artrodii. Articulaţia tarso-
metatarsiană uneşte cuboidul şi cele trei oase cuneiforme cu baza celor cinci metatarsiene.
Toate articulaţiile sunt artrodii şi prezintă o serie de ligamente interosoase, dorsale şi
plantare.
Articulaţiile intermetatarsiene sunt între ultimele 4 metatarsiene care se unesc prin
bazele lor (trei artrodii) iar la capetelor lor au o bamdeletă fibroasă transversală
(ligamentul transvers al metatarsului).
Articulaţiile metatarso-falangiene sunt articulaţii condiliene, realizate de capul rotunjit
al metatarsienelor şi de baza falangelor proximale, care prezintă câte o cavitate
glenoidă, mărită în jos şi înapoi de un fibrocartilaj. Extremităţile osoase sunt legate de
o capsulă întărită de câte două ligamente laterale.
Articulaţiile interfalangiene sunt articulaţii trohleene. În linii mari, dispoziţia
segmentelor osoase şi a articulaţiilor respectă structura mâinii, cu deosebirea că
halucele nu dispune de aceeaşi mobilitate şi nu poate executa mişcarea de opoziţie.
Aponevroza plantară. Întreaga structură arhitectonică a piciorului este susţinută de
două formaţiuni fibroase complexe situate în plante (aponevroze).
Ele sunt: una superficială şi alta profundă. Cea mai importantă fiind cea superficială.
Are o formă triunghiulară, cu vârful spre calcaneu şi baza spre degete, este foarte
rezistentă şi contribuie la menţinerea bolţii plantare în ortostatism.

Muşchii piciorului În biomecanica piciorului intervin muşchii gambei şi cei 20 de

muşchi proprii ai piciorului. Se grupează în patru regiuni, astfel:
– Muşchii regiunii dorsale – singurul muşchi în regiunea dorsală este y pediosul, se
inseră pe partea antero– superioară a calcaneului, se îndreaptă înainte şi înăuntru, se
împarte în patru fascicule musculare, continuate cu un tendon subţire ce se inseră pe
primele patru degete. Extinde primele patru degete pe metatarsiene şi este sinergic cu
lungul extensor comun al degetelor.
– Muşchii regiunii plantare interne se inseră proximal pe oasele tarsiene şi distal pe
baza primei falange a halucelui. Ei sunt: adductorul halucelui, scurtul flexor al
halucelui şi abductorul halucelui.
– Muşchii regiunii plantare mijlocii y scurtul flexor plantar se inseră proximal pe
tuberozitatea internă a feţei inferioare a calcaneului.
Se împarte în patru tendoane şi se inseră distal pe bazele falangelor mijlocii ale
ultimelor 4 degete.

Este flexor al falangelor mijlocii pe primele falange ale ultimelor 4 degete şi un flexor
al degetelor pe metatarsiene. y accesoriu lungului flexor se inseră proximal pe cele
două tuberozităţi ale feţei inferioare a calcaneului şi distal pe tendonul flexorului
comun al degetelor. Flectează ultimele 4 degete pe metatarsiene. y lombricalii
piciorului sunt identici ca număr, dispoziţie şi acţiune cu cei ai mâinii. Sunt în număr
de 4 şi flectează prima falangă, extinzând concomitent celelalte două falange ale
ultimelor 4 degete. y interosoşii piciorului şi ei sunt identici ca număr, dispoziţie şi
acţiune cu cei ai mâinii.
Sunt 7 interosoşi (3 plantari şi 4 dorsali) care se inseră proximal pe feţele laterale ale
metatarsienelor şi distal pe primele falange ale degetelor.
 Sunt flexori ai primelor falange pe metatarsiene şi extensori ai falangelor a doua şi a
treia pe prima falangă, deci sinergici cu lombricalii.
– Muşchii regiunii plantare externe sunt: abductorul degetului mic, scurtul flexor al
degetului mic şi opozantul degetului mic. Toţi aceşti muşchi se inseră proximal pe
feţele infero-externe ale oaselor tarsiene şi ale ultimului metatarsian şi distal pe baza
primei falange a degetului mic. Bolţile piciorului Cele trei bolţi ale piciorului sunt
două lungi (internă şi externă) şi o boltă scurtă (transversală anterioară). Prin ele este
posibilă biomecanica complexă a piciorului, în mers, alergare, sărituri, dans. Bolta
internă este formată din calcaneu, astragal, scafoid şi cele trei cuneiforme şi primul
metatarsian. Este întărită de ligamentul calcaneo– scafoidian plantar şi de tendoanele
muşchilor gambei. Ea serveşte la mişcare.
Bolta externă (principală) este formată din calcaneu, cuboid şi metatarsienele IV şi V
şi serveşte la sprijin.
Bolta transversală este scurtă, se ridică de la marginea externă a piciorului prin
cuboid, are maximum de înălţare în dreptul celui de al doilea cuneiform şi coboară
puţin către marginea internă prin primul cuneiform.
Amprenta plantară În mod normal, datorită existenţei bolţilor plantare, contactul
dintre picior şi sol nu se face pe toată suprafaţa plantară ci numai pe un anumit
teritoriu (amprenta plantară), care variază ca formă şi întindere de la individ la individ
şi pentru fiecare individ de la o poziţie la alta. Amprenta plantară se înregistrează cu
ajutorul plantogramei, prin badijonarea plantelor cu cerneală sau tuş şi aşezarea
plantelor pe o coală de hârtie.

Biomecanica gleznei şi piciorului

În articulaţia gleznei au loc mişcări de flexie şi extensie ale piciorului. Axa

biomecanică în jurul căreia se execută aceste mişcări, deşi este transversală, face un
unghi de 80 cu linia bimaleolară, aşa încât, dacă piciorul se aşează în flexie dorsală,
vârful lui se duce şi în adducţie. Piciorul are o astfel de structură, încât să poată
suporta greutatea individului dar şi o alta în plus. El are posibilităţi mari de mişcare,
în totalitatea sa, piciorul se poate mişca în toate sensurile (flexie, extensie, abducţie,
adducţie, rotaţia internă şi externă şi circumucţie).

2. Anamneza+ Intrebari pentru pacient

Examinarea piciorului bolnav se bazeaza pe culegerea de date, in numar cat mai mare,
necesare pentru stabilirea diagnosticului si conduitei terapeutice.
Examenul va cuprinde pe de-o parte investigatii anamnestice, clinice, neurologice,
vasculare si examene paraclinice. Se va acorda atentie mersului si se vor cerceta si
eventualele tulburari de statica si dinamica.
La examenul clinic al traumatismelor trebuie avute in vedere urmatoarele elemente:
localizare, forma, dimensiune, directie, aspect, profunzime, prezenta, tipul hemoragiei
si
alte particularitati. Vor fi notate modificarile tisulare din imediata vecinatate a leziunii
traumatice echimoze, edem, hemartroza sau hidrartroza.
 - caracterul durerii initiale si evolutia acesteia
- severitatea durerii, se raporteaza la capacitatea bolnavului de adormi sau de a
desfasura unele activitati
- calitatea durerii somatica sau radiculonervoasa
- localizarea durerii si iradierea acesteia
- durata durerii, permanenta sau intermitenta
- reproducerea durerii la anumite miscari
- cauzele care agraveaza durerea
- factorii care usureaza durerea

Intrebari pt. pacient:

- cum a debutat durerea?
- unde simtiti durerea?
- durerea a aparut brusc sau progresiv?
- durerea apare doar cand faceti o anumita miscare?
- simtiti amorteala sau slabiciune?
- radiaza durerea si in alte parti ale corpului?
- factori care intensifica durerea?
- in ce domeniu lucrati?
- ati mai avut astfel de probleme?

3. Patologie
Tipurile lezionale ale macro traumatismelor piciorului sunt cele obisnuite : plagi, contuzii,
entorse, luxatii, fracturi, care pot interesa toate structuriile anatomice: piele. Ligamnente,
muschi, tendoane, articulatii, oase, vase si nervi. Aceste leziuni pot lasa sechele imediate sau
tardive a caror filiatie cu traumatismul respectiv nu e greu de stabilit. Piciorul mai prezinta
insa, frecvent, o serie de sindroame sau boli disfunctionale in a caror etiopatogenie micro
traumatismul joaca un rol determinant. Astfel sunt unele bursite si tenosinovite,
metatarsalgiile, osteonecrozele, sindromul tibial anterior etc. Suprasolicitarea statica si
dinamica a piciorului, agravata de o incaltaminte sablon si neadaptata anatomiei acestuia
explica multitudinea suferintelor piciorului ce pot fi incadrate in patologia traumatica. In
acest fel medicul fizioterapeut si recuperator este confruntat cu suferinte sechelare
posttraumatice obisnuite (edem, redoare articulara, atrofii sau retracturi musculare, pareze
etc) dar si cu tulburari de statica cu picior dureros cronic pe fond tot traumatic dar nu ca
sechele ale unui traumatism unic, ci ale unor suprasolicitari mecanice continue.
Traumatismele gleznei sunt cele mai frecvente dintre toate localizarile traumatismelor
aparatului locomotor, entorsele detinand primul loc, iar fracturile locul II in categoriile
respective. Marea lor frecventa se explica prin faptul ca la acest nivel au loc miscari multiple
comandate de nevoile de mobilitate ale piciorului, expus la diferiti factori traumatici ce
actioneaza in conditii diferite.
Complexitatea aparatului osos si musculo-ligamentar alcatuit de catre articulatia mortezei
tibio-peroniere cu astragalul face ca aceste traumatisme sa aiba un rasunet diferit asupra
formatiilor respective in functie de directia si intensitatea de actiune a traumatismului si de
gradul de rezistenta al elementelor solicitate. Astfel entorsele se produc de obicei printr-o
miscare de inversiune a piciorului rezultata din supinatia combinata cu adductia si rotatia
interna, deoarece ligamentul lateral extern solicitata in aceasta miscare este mai putin
rezistent decat ligamentul lateral intern. In schimb fracturile maleolare sunt mai rare prin
inversiune si apar cel mai des in urma miscarii de eversiune rezultate din combinatia
miscarilor de abductie, pronatie si rotatie externa. Entorsele prin eversiune sunt exceptionale,
ligamentul deltoidian rupandu-se de obicei in urma fracturii peroneului.
Luxatiile gleznei nu sunt niciodata simple nelimitandu-se doar la leziuni ligamentare ci
insotindu-se cel mai frecvent de fracturi maleolare si fracturi marginale postterioare sau
anterioare, dupa tipul luxatiei, traumatismul cauzal fiind de o deosebita intensitate.
Mecanismul entorselor si fracturilor maleolare este de obicei indirect; numai fracturile
pilonului tibial recunosc o cauza directa in majoritatea cazurilor. Entosele – reprezinta un
traumatism articular inchis ce cuprinde ansamblul leziunilor partilor moi articulare si
periarticulare, produse printr-o miscare brusca si brutala, care depaseste limitele fiziologice
ale articulatiei respective. Fracturile – reprezinta intreruperea continuitatii unui os datorita
uhnor lovituri directe (atunci osul se fractureaza in zona lovita) sau u a unui mecanism
indirect, in acest caz, osul rupandu-se la distanta. Luxatiile – sunt clasificate astfel : luxatii
congenitale si luxatii traumatice. Luxatiile congenitale sunt diformitatile sau malformatiile
osteoarticulare prezente la nastere, fiind caracterizate prin existenta unor raporturi anormale
intre extremitatile osoase ce alcatuiesc o articulatie. Luxatiile traumatice sunt reprezentate
prin deplasarea permanenta a extremitatilor osoase ce alcatuiesc o articulatie, deplasare
produsa in mod brusc de un factor mecanic ce poate actiona direct asupra articulatiei sau
indirect prin formarea unei parghii (parghie care forteaza articulatia si o laxeaza).

Anatomie patologica
Entorsele.
Entorsele gleznei reprezinta entitatea traumatica cel mai des intalnita in patologia
osteoarticulara. Uneori ele sunt desconsiderate prin banalitatea lor multe cazuri
neajungand la medic, alteori dmpotriva, imbraca o evolutie clinica grava, antrenand
sechele functionale importante. Se intalnesc cu predilectie la tineri si adulti, in conditii
foarte variate : accidente de munca, sport, caderi sau alunecari pe teren neted sau
accidentat.
Clasificarea anatomopatologica:
a) Entorsa de gradul I – intindere ligamentara.
b) Entorsa de gradul II – ruptura ligamentara partiala.
c) Entorsa de gradul III – ruptura ligamentara totala sau smulgerea osoasa a ligamentelor.
Caracteristici:
a) in entorse, toate structurile moi ale articulatiei, ligamente, capsula sinoviala, cartilaj,
discuri si meniscuri, precum si extremitatile osoase pot prezenta leziuni variabile.
b) Indiferent de amploarea eziunilor locale, entorsele se traduc prin tulburari functionale
importante.
c) Entorsele neglijate sau posttratate lasa sechele suparatoare uneori foarte grave.
Tramatismul este de obicei indirect rezultat dintr-o miscare brusca de torsiune, de flexie
sau de extensie.
Entorsa externa – cea mai frecventa, se produce ca o urmare a miscarii de inversiune
fortata a piciorului calcand pe un teren denivelat se rasuceste inauntru sprijinandu-se pe
marginea sa externa. Aceasta miscare fortata solicita in primul rand fasciculul
peroneoastragalian anterior al ligamentului lateral extern. In cazul in care traumatismul se
limiteaza la elongatia sau dilacerarea partiala a acestui fascicol, entorsa poate fi
considerata stabila sau benigna. Cand sunt interesate si legamentele peroneoastragalian
posterior, entorsa devine instabila, grava.
Entorsa interna – prin leziunea ligamentului deltoid tibioastragalian in urma miscarii de
eversiune a piciorului este rar intalnita datorita rezistentei acestui ligament. Pentru ca
miscarea de valgus fortat sa poata rupe acest ligament, este necesar sa fie rupta intai
artera peroniera. De aceea leziunea ligamentului lateral intern insoteste unele fracturi ale
maleolei peroniere avand in ansamblu echivalentul unei fracturi bimaleolare;
nedepistarea ei atrage grave consecinte terapeutice prin aparitia unui picior valg dureros.
Entorsa anterioara – se produce consecutiv miscarii de extensie fortata a gleznei.
Leziunea ligamentelor anterioare ale articulatiei tibioperoniere inferioare rezulta in urma
rasucirii bruste a corpului in timp ce piciorul este fixat pe sol. Aceasta determina o rotatie
exagerata a astragalului largind scoaba tibiperonier si dand nastere diastazisului
tibioperonier. Leziunea apare rareori izolat ca simpla entorsa, de obicei insotind fracturile
uni sau bimaleolare. Entorsa se produce in special cand piciorul este intr-un grad oarecare
de flexie plantara, pozitie de maxima instabilitate a piciorului pentru inversia sau eversia
fortata caci astragalul este eliberat din scoaba tibioperoniera.
Entorsa prin inversie – fortata a piciorului este de departe cea mai frecventa : ligamentul
lateral extern este destins, rupt sau dezinserat proximal sua distal. Ligamentul lateral
extern este format din trei fascicule : peroneoastragalian anterior (care este tractionat
cand piciorul este in flexie plantara si se rupe daca se produce o inversie brutala),
peroneocalcanean (care este intins cand piciorul este in unghi drept rupandu-se la inversia
din aceasta pozitie) si peroneoastragalian posterior (care se rupe mai rar piciorul trebuie
prins in dorsiflexie si supinatie). Se pot rupe toate aceste trei fascicule, sau izolat, una sau
doua dintre ele.
Entorsa externa – inafara de semnele clinice obisnuite, duce la indepartarea astragalului
de maleola externa permitand patrunderea unui varf de deget intre maleola si astragal.
Din acelasi motiv inversia sau eversia pasiva cu piciorul in dorsiflexie pot deveni posibile
(in mod normal nu sunt posibile). Aceste miscari se executa prin prinderea in mana a
calcaneului si mobilizarea lui in sensurile respective.
Entorsa in eversie – este mult mai rara. O eversie fortata detremina mai des o fractura
maleolara decat o ruptura a ligamentului lateral intern, ligament puternic, format din
patru fascicule asezate in doua planuri :
- superficial (numit si ligamentul deltoidian si format din fascicolele tibioscafoidian si
tibiocalcanian)
- profund (format din fascicolele tibioastragaliene anterioare si posterioare)
Entorsa prin eversie se poate rupe si ligamentul peroneotibial inferior determinand o
largire (diastaza) a scoabei peroneotibiala, permitand miscari de lateralitate a astragalului
in scobitura tibiperoniera, deci o agravare a instabilitatii gleznei.
Entorsele piciorului propriuzis – inafara de entorsele gleznei, care sunt cele mai
frecvente, cu simptomatologie zgomotoasa si cu sechele uneori severe exista entorsele
piciorului propriu zis.
Luxatiile.
Ruperea ligamentelor poate determina entorse grave, dar cand forta traumatismelor a fost
mai intensa se poate produce si luxatia, respectiv modificarea raporturilor fetelor
articulare una fata de alta. Cand nu s-a produs si fractura oaselor, avem mai ales deaface
cu subluxatii deoarece raportul intre cele doua interfete articulare nu este complet pierdut
ca in cazul luxatiilor totale. Diagnosticul se pune in general clinic, pe baza deformarilor
realizate prin dezaxarea oaselor si se confirma radiologic.
Clasificare:
1. Luxatii complete si luxatii incomplete (subluxatii).
2. Luxatii tipice (regulate) si luxatii atipice (neregulate).
3. Luxatii pure si luxatii asociate cu fisuri, smulgeri osoase, fracturi cu deplasare.
4. Luxatii inchise si luxatii deschise.
5. Luxatii recente si luxatii vechi
6. Luxatii initiale si luxatii recidivante.
7. Luxatii unice si luxatii multiple.
8. Luxatii reductibile si luxatii ireductibile.
Caracteristici :
a) indepartarea prin traumatism a extremitatilor osoase articulare de la raporturile lor
normale.
b) Mentinerea extremitatilor osoase in aceasta pozitie patologica.
c) Produc leziuni ale portiunilor moi articulare:
- leziuni capsulare (rupturi, desirari, dezinsertii)
- leziuni ligamentare (intinderi, rupturi incomplete sau complete)
- leziuni meniscale (rupturi, desirari, dezinsertii)
d) produc leziuni ale partilor moi periarticulare:
- leziuni ale muschilor si tendoanelor (contuzii musculare, dilacerari, rupturi musculare
partiale sau totale, rupturi de tendoane, smulgerea unei insertii sau luxarea unui tendon)
- leziuni ale pielii (plagi superficiale, plagi profunde, plagi articulare)
e) produc leziuni ale extremitatilor osoase:
- leziuni ale cartilajului diartradial (fisuri, zdrobiri, rupturi)
- leziuni osoase (fisuri, fracturi parcelare si fracturi epifizare complete)
A. Luxatia tibioastragaliana este mai frecventa. Se poate produce prin miscari violente de
rotatie externa sau interna combinate cu abductie, extensie sau inversie. Are patru
varietati pozitionale, dupa directia de deplasare a astragalului:
1. luxatia posterioara da impresia scurtarii antepiciorului; calcaneul este alungit posterior,
tendonul ahilean facand astfel o concavitate accentuata care priveste posterior.
2. luxatia anterioara – rara – are un tablou clinic invers celei posterioare.
3. luxatia interna se produce mai ales in prezenta unei maleole malformate. Tot piciorul
este deplasat inauntru, maleola peroniera sub pielea intinsa ca pe un calus.
4. luxatia externa este ca o imagine in oglinda a celei interne.
B. Luxatia subastragaliana.
C. Luxatia mediotarsiana.
D. Luxatiile metatarsiene.
E. Luxatiile degetelor.
Fracturile.
A. Fracturile gleznei (sau ale scoabei tibioperoniere) cuprind fracturile maleolare si ale
plafonului scoabei. In general, in aceasta categorie, ar intra fracturile celor doua oase
produse pe ultimii 8-10 centimetri distal. Aceste fracturi se bucura de o atentie deosebita
din partea ortopezilor nu numai datorita frecventei lor ci si prin necesitatea de refacere
anatomica perfecta a interliniei articulare.
Clasificare:
1. In functie de solutia de continuitate:
a) incompleta – fisuri cu fracturi in “lemn verde” la copil, infundari ale oaselor craniului
etc.
b) completa – cu traiect transversal, cu traiect oblic, cu traiect spiroid si cu traiect
longitudinal.
2. In functie de fragmentele rezultate din fractura:
a) fara deplasare
b) cu deplasare prin : trantitie (cand un fragment este deplasat inainte, inapoi, intern sau
extern fata de celalalt fragment), ascensiune (incalecarea, suprapunerea fragmentelor),
rotatie sau decalaj (un fragment este rotat in jurul axului sau longitudinal), unghiulare, cu
deplasare complexa.
1. Fracturile supramaleolare (situate deasupra ligamentului tibioperonier inferior) sunt
fracturi extraarticulare. In aceste fracturi intra decolarile epifizare, frecvente la copil si
adolescent. La adult, incidenta lor este mai ales intre 40 si 60 de ani.
2. Fracturile bimaleorale sunt definite “ca fracturi ce suprima stabilitatea laterala a
articulatiei” sau ca “ca fracturi ce fac instabila articulatia desi respecta cea mai mare parte
a plafonului tibial.”
Pe baza mecanismului de producere, aceste fracturi se clasifica in :
a) fracturi prin pronatie – rotatie externa
b) fracturi prin pronatie – abductie
c) fracturi prin supinatie – rotatie externa
d) fracturi prin supinatie – adductie
Fiecare dintre aceste mecanisme desfasoara mai multe stadii in care traumatismul rupe
ligamente, produce smulgeri osoase, fractureza o maleola, apoi si pe cealalta, deplaseaza
sau nu capetele articulare.
3. Fracturile pilonului tibial
4. Fracturile mono maleolare considerate in general beningne, ele determina totusi
constant instabilitatea piciorului prin ruptura ligamentara. Mecansimele de producere sunt
aceleasi ca la fracturile bimaleolare (inversia, eversia).
5. Diastaza tibio peroniera. Traumatismele gleznei care rup ligamentul tibioperonier
inferior cu sau fara smulgere osoasa a insertiilor lui, cu sau fara fractura bimaleolara sau
alt gen de fractura, determina o departare patologica a peroneului de tibie.
B. 1. Fracturile astragalului.
2. Fracturile calcaneului.
3. Fracturile scafoidului.
4. Fracturile cuboidului si cuneiformelor.
5. Fracturile metatarsienelor

Pe baza studiului catorva entorse de glezna, cu ajutorul artrografiei s-a ajuns la

urmatoarele concluzii:
– entorsa ascunde adesesa o ruptura ligamentara, mai ales a ligamentului
peroneoastragalian anterior.
– ruptura ligamentara se insoteste rar de o smulgere osoasa parcelata
– prezenta substantei de contrast in afara articulatiei este semn de ruptura ligamentara.
Prezenta acestei substante in teaca peronierilor indica ruptura ligamentului
peroneoastragalian anterior si peroneocalcanean iar in loja lungului flexor al halucelui
sau in articulatia posterioara a tarsului, o leziune capsulara.

Exista mai multe probleme care pot afecta tendonul lui Ahile iar acestea includ: tendinita,
tendinopatie, bursita tendocalcaneala, si tendinoza. Aceste probleme provoca durere la partea
din spate a gambei. Cazurile severe pot duce la o ruptura a tendonului lui Ahile.

4. Teste
(1) Teste pentru compresia nervilor:
Scop
 Semnul lui Tinel este o modalitate de a detecta nervii iritați
Tehnică
Se efectuează prin atingerea ușoară peste nerv pentru a provoca o senzație de
furnicături sau "bolțuri și ace" în distribuția nervului.
Testul este pozitiv atunci când există o neuropatie sub presiune a nervului,
cum ar fi în picior sau gleznă .
https://www.youtube.com/watch?v=sAhEhWYmkEQ&feature=share&fbclid=
IwAR1L160TVS5zAZC10O8YJO9aocy6YGwueOVNQLY4zH1RnveClwRo
AwCdjQU

(2) Test Thomson ruptura achilian:

Testul Thompson examinează integritatea tendonului lui Ahile prin stoarcerea
gambei. Se efectuează ca un test clinic pentru a identifica prezenta unei rupturi
complete a tendonului lui Ahile. Testul este pozitiv daca nu exista flexie
plantara a piciorului.
https://www.youtube.com/watch?v=z-
7cJ7LpCqY&feature=share&fbclid=IwAR2fvB7kPLzUrKGMafrD_UEZrtR3
Wro2xbfkJJBZi30oOetJKxU036tBseE
(3) Test sertar anterior:
Scopul acestui test este acela de a determina dacă este prezentă instabilitatea
mecanică sau hipermobilitatea gleznei în planul sagital al articulației
talocureale (sau a articulației superioare a gleznei).
Pacientul este în supinatie, articulația genunchiului este la flexia de 20 °,
călcâiul se sprijină pe palma mâinii examinatorului care se sprijină pe masă,
stabilizând astfel calcaneul. Examinatorul împinge tibia (și fibula) observând
posterior cantitatea de translație posterioară a tibiei și fibulei la aspectul lateral
al gleznei și schimbarea simțului final. Se observă cantitatea de translație
posterioară și eventuala slăbire a senzației finale, trecând de la elasticitatea
ligamentului tare la cel slab. O transfuzie posterioară mai mare de 1 cm
comparativ cu glezna contralaterală sănătoasă și o slăbire evidentă a senzației
de capăt sunt cele mai indicative pentru o ruptură parțială sau o ruptură
completă a ligamentului talofibular anterior. Testul este clasificat pe o scară de
4 puncte. 0 nu reprezintă o laxitate și 3 reprezintă o laxitate brută
https://www.youtube.com/watch?v=vAcBEYZKcto&feature=share&fbclid=I
wAR2itBSuIqwToz5dkv0ZfksaZr7GWWwPb6vJ1MhbfrSgVbpwoVBFk0mI
XKI
(4) Testul stresului invers:
Scop
Pentru a examina glezna pentru leziunile ligamentului talofibular anterioară și
a ligamentului calcaneofibular.

Tehnică
Pacientul este așezat cu piciorul și glezna nesuportat. Piciorul este poziționat
în 10-20 de grade de plantarflexiune. Piciorul inferior distal este stabilizat cu o
singură mână în apropierea malleloi, iar piciorul din spate este inversat cu
 cealaltă mână. Aspectul lateral al talusului este palpată pentru a determina
dacă are loc înclinarea. Lăzirea este comparată cu partea contralaterală. Testul
este pozitiv daca apare durere in glezna.

https://www.youtube.com/watch?v=UHNbm6Z3XK4&feature=share&fbclid=
IwAR02b4YSTNQWuBQFD_I45nXvZpja3SKQk1LZiJdOuI9tH3LF0U7R9z
5wS1w

(5) Linia Feis:

Se intenționează să reprezinte deplasarea planului sagital a tuberozității
naviculare dintr-o poziție neutră într-o poziție relaxată în poziție verticală
Tehnică
Poziționați pacientul în poziție verticală și asigurați-vă că piciorul se află în
poziția neutră a articulației subtaliare. Marcați localizarea tuberozității
naviculare și măsurați distanța de la suprafața de susținere (podea sau treaptă).
Cereți pacientului să se relaxeze și apoi să măsoare cantitatea de excursie
plană sagitală a navicularului cu o riglă. În mod alternativ, testul poate fi de
asemenea realizat invers, adică măsurând de la poziția relaxată până la neutrul
talar. Testul este pozitiv daca distanta este mai mare de 1 cm.
https://www.youtube.com/watch?v=BejuNMmD7-
Y&feature=share&fbclid=IwAR2Iln3ZfSfh3m9uU3YaC9rDM32OeNhIp
dStqvH_PCUSrNmExEHZKhNF-kM
(6) Testul alinierea anatomica:
Pacientul se ridica pe varfuri. Urmarim linia orizontala alcatuita din talpa,
glezna, gamba. Testul este pozitiv daca nu se formeaza o linie dreapta si
pacientul nu are echilibru.
https://www.youtube.com/watch?v=Vz0-
0Gt1u3M&feature=youtu.be&fbclid=IwAR3gTZ5ctnPrGKNwiqvD0Nd7nTa
VPR6hVg174qpCFnoy3sbf55WMhnkZjRE
(7) Test functionale:
Tehnică
Acest test trebuie făcut la perete. Este necesară o măsură standard de bandă
(cm). Participanților li se cere să își așeze piciorul în așa fel încât o linie
imaginară trasă prin călcâi și degetul mare să fie aliniată la măsurarea benzii
de pe podea. Mai mult, o linie verticală este trasă pe perete în linie cu
măsurarea benzii. Participanții sunt instruiți să facăun pas înainte ca genunchii
să atingă peretele (linia verticală). Călcâiul trebuie să rămână în contact cu
podeaua în orice moment. Piciorul este deplasat de la perete până la punctul în
care genunchiul poate face doar un contact mic cu peretele, în timp ce călcâiul
rămâne în contact cu podeaua. Acest lucru pune articulația gleznei în maximă
dorsiflexie. Piciorul care nu este testat se poate odihni pe podea iar
participanților li se permite să stea la perete pentru sprijin. Se înregistrează
distanța maximă de la perete la vârful degetului mare. Distanța este măsurată
în centimetri (cm) cu fiecare centimetru corespunzând la aproximativ 3,6 ° de
dorsiflexie a gleznei
 https://www.youtube.com/watch?v=U7woPNLUT3Q&feature=share&fbclid=
IwAR2tSCu_XdBE6CLfwrlzoRFwrbeQyf1K3XJ0qPyQ7FUgopp5hvrv3wA9
slM

(8) Resisted Isometric Testing

Pozitia 1 (flexie dorsala): Pacientul este in decubit dorsal cu genunchiul in
flexie si glezna in 90 de grade. Facem flexie plantara pasiva in timp ce
pacientul se opune miscarii.
Pozitia 2 (flexie plantara): Pacientul este in decubit dorsal cu genunchiul in
flexie si glezna in 90 de grade. Facem flexie dorsala pasiva in timp ce
pacientul se opune miscarii.
Pozitia 3 (inversie): Pacientul este in decubit dorsal cu genunchiul intins.
Facem inversie pasiva in timp ce pacientul se opune miscarii.
Pozitia 4 (eversie): Pacientul este in decubit dorsal cu genunchiul intins.
Facem eversie pasiva in timp ce pacientul se opune miscarii.
Pozitia 5 (extensia degetului mare): Pacientul este in decubit dorsal cu
genunchiul intins. Facem flexia pasiva a degetului mare in timp ce pacientul se
opune miscarii.
Pozitia 6 (flexia degetului mare): Pacientul este in decubit dorsal cu
genunchiul intins. Facem extensia pasiva a degetului mare in timp ce pacientul
se opune miscarii.
https://www.youtube.com/watch?v=MBseUN2KcJ8&feature=share&fbclid=I
wAR1cMR5-IQzEZAap79zO0jM9j5w1gOj6uVvl61h2nkI2vx5zXrmzVZdgg-
k

(9) Testul Windlass

Un test pozitiv : durerea la călcâi reprodusă cu dorsiflexie pasivă a degetelor de la picioare .

Cu pacientul aflat într-o poziție care suportă greutatea, examinatorul creează o extensie a
degetelor de la picioare.
Subiectul este instruit să plaseze o greutate egală pe ambele picioare.
Extinderea pasivă (adică dorsiflexia) primei articulații metatarsofalangiene este continuată
până la sfârșitul intervalului sau până când durerea pacientului este reprodusă.

5. Mers
• O mișcare locomotorie ciclică, care se realizează prin ducerea succesivă a unui
membru inferior înaintea celuilalt.
• Caracteristica mersului:
• sprijinul unilateral,
• sprijin bilateral.
• Sprijinul unilateral durează de cinci ori mai mult decât cel bilateral.
• Sprijinului unilateral – membrul inferior de sprijin, iar celălalt – membrul inferior
pendulant.

Ciclul de mers
• În analiza biomecanică a mersului se folosește pasul dublu sau un ciclu de mers
• Pasul dublu este unitatea funcțională de mișcare în timpul mersului și se poate
descompune pentru studiu în mai multe faze (etape).
• Pasul dublu cuprinde totalitatea mișcărilor și evenimentelor care au loc între două
momente de sprijin succesive ale aceluiași membrul inferior.

Etapele I și II
• Amortizarea
• Începe când membrul inferior anterior ia contact cu solul prin călcâi și durează până
la momentul verticalei.
• Momentul verticalei membrul inferior de sprijin
• Descrie momentul în care corpul are înălțimea maximă, iar centrul de greutate este
deplasat lateral spre acesta pentru menținerea echilibrului.

Etapa III
• Impulsia
• Începe imediat după momentul verticalei membrului inferior de sprijin și durează
până la desprinderea de pe sol a acestuia.
• Atunci când sprijinul se face numai cu capătul distal al metatarsienelor și cu
degetele, corpul se află în sprijin bilateral întrucât membrul inferior anterior este cu
călcâiul pe sol.
• Finalul acestei etape coincide cu împingerea corpului spre înainte și în sus prin forța
de impulsie a membrului inferior de sprijin care devine apoi membru inferior oscilant.

Etapa IV
• Pasul posterior al membrului inferior pendulant
• Se definește prin pendularea liberă în articulația coxofemurală a membrului inferior
pendulant, concomitent cu o flexie ușoară în articulația genunchiului și o flexie
dorsală în articulația talo-crurală (flexie plantară dorsală).
• Aceste flexiuni au rolul de a scurta membrul inferior facilitând pendularea, mai ales
în momentul trecerii la verticală.

Etapele V și VI
• Momentul verticalei membrului inferior pendulant,
• Este momentul în care membrul inferior pendulant aflat în ușoară flexiune, trece pe
la verticală pe lângă membrul inferior de sprijin aflat de asemenea la momentul
verticalei.
• Pasul anterior al membrului inferior pendulant
• Este trecerea membrului inferior pendulant de la momentul verticalei spre înainte,
pregătind contactul cu solul și începerea unui nou ciclu.
 6. Chestionare
a) https://orthoinfo.aaos.org/globalassets/pdfs/2017-rehab_foot-and-
ankle.pdf?fbclid=IwAR3QCy7wvUvXAPp8UorInpZ0gC1ArA4kgUeugZQS
LK_9RglaPt7mS2fFmA0
b) https://www.aaos.org/research/outcomes/Foot_ankle.pdf?fbclid=IwAR2fvB7k
PLzUrKGMafrD_UEZrtR3Wro2xbfkJJBZi30oOetJKxU036tBseE
c) http://www.koos.nu/FAOSEng.pdf?fbclid=IwAR3Pz6gr34Hvqlcz0L2ObuEljj
bM9qN3205jyz35kHzn9ThV71diTyAov3c
d) http://www.jewettortho.com/wp-content/uploads/2016/02/JAP-Foot-and-
Ankle-Injury-
Questionnaire.pdf?fbclid=IwAR02b4YSTNQWuBQFD_I45nXvZpja3SKQk1
LZiJdOuI9tH3LF0U7R9z5wS1w
e) https://www.franciscanhealth.org/sites/default/files/rehab%20questionnaire%
20foot%20ankle_0.pdf

7. Bibliografie
 Victor Papilian. Anatomia omului. Volumul I – Aparatul locomotor. Ediția a
XI-a, revizuită integral de prof. univ. dr. Ion Albu. Editura ALL, 2006
 Z. Iagnov, E. Repciuc, I. G. Russu. Anatomia omului. Aparatul locomotor.
Editura Medicală. București. 1962
 Conf. univ. dr. GEORGETA NENCIU BIOMECANICĂ Curs în tehnologia
IFR, EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2012
 file:///E:/Downloads/sample_0%20(1).pdf
 http://solutions.3m.com/3MContentRetrievalAPI/BlobServlet?lmd=14241794
74000&locale=ro_RO&assetType=MMM_Image&assetId=1361841763647&
blobAttribute=ImageFile
 https://www.physio-pedia.com/home/

8. Intrebari

1. De la cate cm Testul Feis este pozitiv?

2. Ce testam cu Testul Thomson?
3. Cu care test testam iritatia nervilor piciorului?
4. Cand este pozitiv testul Windlass?
5. Ce testam cu testul Stresului Invers?