UNIVERSITATEA ALMA MATER

Prof. univ. dr. M i r c e a V L A D U

COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE

- NOTE DE CURS -

SIBIU, 2008

1
2
 CUPRINS

Cuvânt înainte ................................................................................................ 4

Cursul nr. 1 Comunicarea: definiţie; prezentarea modului cum se 5
realizează schimbul de informaţie în comunicare;
comunicarea cu propria persoană; comunicarea cu ceilalţi;
comunicarea cu mass-media ....................................................
Cursul nr. 2 Comunicarea interpersonală: probleme generale privind 47
comunicarea interpersonală; comunicarea personalizată;
relaţia interpersonală ..............................................................
Cursul nr. 3 Comunicarea verbală şi comunicarea scrisă …………….. 69
Cursul nr. 4 Comunicarea nonverbală: probleme generale privind
limbajul trupului; criterii de evaluare în comunicarea
nonverbală; comunicarea nonverbală în negocieri ………..... 89
Cursul nr. 5 Comunicarea de criză: definiţii şi tipologii ale crizei;
managementul crizei; strategii de comunicare ale crizei;
relaţii cu presa în situaţii de criză ………….……………....... 101
Cursul nr. 6 Relaţiile publice private cu modalitate de comunicare
externă a organizaţiei. Publicurile ………………...………... 115
Cursul nr. 7 Campania de relaţii publice ……………………………..... 135

CUVÂNT ÎNAINTE
3
 Comunicarea constituie însăşi existenţa vieţii şi a societăţii. Comunicarea nu
este specifică numai omului. Ea este specifică şi regnelor animal şi vegetal, precum şi
mediului mecanic.
Având capacitatea de a comunica prin limbaj articulat, omului îi este specifică
o formă superioară de comunicare, denumită comunicare umană.
Comunicarea umană se poate efectua verbal, în scris sau nonverbal.
Important de reţinut constituie faptul că omul are capacitatea de a genera
gânduri pe care le transmite în raport de propriile sale interese.
Extrem de importantă devine comunicarea în situaţii de criză. Pentru a-şi
prezenta interesele în astfel de situaţii, omul trebuie să posede ştiinţa şi arta de a
comunica.
Pentru îndeplinirea unor obiective este foarte greu pentru un om să acţioneze
izolat. De regulă acesta face parte dintr-o organizaţie, putând astfel să comunice şi să
acţioneze la unison cu ceilalţi membri ai acesteia pentru îndeplinirea obiectivelor.
Îndeplinirea acestor obiective se realizează cu ajutorul relaţiilor publice, care
constituie o funcţie extrem de importantă a conducerii unei organizaţii.
Acestea sunt numai câteva argumente ce trebuie avute în vedere de către
studenţi pentru a se apleca din convingere asupra teoriei comunicării şi relaţiilor
publice şi a o însuşi în beneficiul propriu.
În afara surselor bibliografice prevăzute pentru fiecare curs, se pot studia o
mulţime de alte surse, apărute în special în ultimii 10 – 15 ani şi astfel, se pot dobândi
cunoştinţe şi abilităţi de bun comunicator, indispensabile unui manager performant.

Autorul

CURSUL NR. 1
COMUNICAREA: DEFINIŢIE; PREZENTAREA MODULUI CUM SE
REALIZEAZĂ SCHIMBUL DE INFORMAŢIE ÎN COMUNICARE;

4
 COMUNICAREA CU PROPRIA PERSOANĂ; COMUNICAREA CU CEILALŢI;
COMUNICAREA CU MASS-MEDIA

1. Probleme generale privind comunicarea

Viaţa a demonstrat că stabilirea unor relaţii interpersonale, între obiecte sau
între persoane şi obiecte nu este posibilă fără comunicare.
Din această perspectivă putem trage concluzia potrivit căreia comunicarea este
specifică omului, regnului animal şi vegetal, precum şi mediului mecanic. Cu alte
cuvinte comunicarea poate fi umană, animală, vegetală sau mecanică.
Practic, nu există element al universului care să nu intre în interacţiune cu alt/
alte element/ elemente.
Această interacţiune înseamnă de fapt o formă de comunicare.
Forma superioară de comunicare o reprezintă comunicarea umană, întrucât
omul are faţă de celelalte fiinţe capacitatea de a comunica prin limbaj articulat. Prin
urmare, putem aprecia că această capacitate de comunicare prin limbaj articulat al
omului, constituie de fapt esenţa civilizaţiei. Totodată, nu putem să nu constatăm că
existenţa umană se întemeiază pe două elemente esenţiale: capacitatea de a comunica
prin limbaj articulat şi munca de zi cu zi.
De asemenea, nu se poate recepta existenţa vieţii sociale în afara comunicării.
De fapt omul când comunică spune ceva, explică, încearcă să convingă,
acţionează.
Omul are capacitatea de a genera gânduri şi de a le comunica şi aceasta este
esenţială pentru existenţa sa. Totodată, omul înţelege importanţa comunicării în viaţa
socială deosebit de complexă şi aceasta îl ajută să supravieţuiască şi-l determină să-şi
dezvolte acele calităţi fără de care comunicarea nu poate fi eficientă.
Comunicarea determină bunul mers al proceselor, fenomenelor etc. Câteodată
nu contează ce comunici, ci cum comunici. Aceasta presupune existenţa unei arte a
comunicării.
Totodată, procesului de comunicare îi sunt specifice patru axiome1:
a) cât trăim este imposibil să nu comunicăm cu cei din jur;

1
Cf. Prof. Univ.dr.Alexandru Taşnadi şi prep.univ. drd. Roxana Ungureanu, Relaţii publice-curs, p.1
5
 b) comunicarea se bazează pe mijloace verbale şi nonverbale;
c) comunicarea este un fenomen bilateral continuu;
d) între indivizii care comunică sunt diferenţe privind statutul social, vârsta,
prestigiul, înclinaţiile, aşteptările, tradiţiile, hobiurile etc.
Termenul „comunicare” apare în secolul al XIV-lea şi îşi are rădăcinile în
latinescul „communis” cu înţeles de „ a pune în comun” sau „ a fi în relaţii cu”.2
După aproape două secole termenul comunicare primeşte şi înţelesul de „a
transmite”. De atunci şi până în prezent semnificaţia termenului a evoluat în raport de
experienţa dobândită în domeniu, astfel încât astăzi acestuia i se atribuie trei
semnificaţii esenţiale:
a) prilej care favorizează schimbul de idei;
b) contacte verbale în interiorul unui grup:
c) aducerea la cunoştinţă, înştiinţare.
Având în vedere aceste elemente, vom încerca să prezentăm o definiţie cât mai
cuprinzătoare a comunicării.

2. Definiţia comunicării

Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu prezintă o definiţie a procesului de comunicare

în Dicţionarul de Sociologie, Editura Babel, p. 124. Din această perspectivă, cei doi
autori consideră procesul de comunicare ca „formă de emitere a unui mesaj şi de
transmitere a acestuia într-o manieră codificată cu ajutorul unui canal, către un
destinatar, în vederea receptării. Mai simplu spus, cei doi autori consideră procesul de
comunicare ca pe un sistem compus din: emiţătorul (sursa): mesajul (putătorul de
informaţii); canalul (suportul informaţiei); receptorul (destinatarul).
Reputatul specialist în comunicare şi relaţii publice Dumitru Iacob apreciază
comunicarea ca „performanţa de a descifra sensul, semnificaţia, conotaţia şi denotaţia
legăturilor sociale, organizate şi dezorganizate, cu ajutorul simbolurilor, semnelor,
reprezentărilor şi altor modalităţi modelare informaţională, în scopul declanşării,
obţinerii stabilităţii, amplificării, diminuării, amânării sau stopării unor
comportamente (conduite) individuale sau de grup”.

2
Ibidem, p. 3.
6
 Totodată, acesta consideră comunicarea ca pe însăşi esenţa vieţii şi a societăţii,
întrucât prin acest proces se face cunoscut ceva, se dă de ştire cuiva, se informează
cineva, se spune ceva etc. De asemenea, prin comunicare se încearcă şi de multe ori
se reuşeşte să se influenţează calitatea, nu numai cantitatea.
Bernard Dagenais vede comunicarea ca pe un proces sensibil, prin care un
emiţător doreşte să-şi facă acceptat mesajul de către un receptor.3
Trebuie avut în vedere că un receptor este ţinta mai multor mesaje, unele
dintre ele chiar contradictorii.
Receptorul poate să-şi aleagă informaţia pe care doreşte s-o recepteze. Sunt
situaţii în care receptorul acceptă emiţătorul şi mesajul transmis de către acesta, dar
nu-şi schimbă conduita, nu se lasă influenţat.
Un exemplu în acest sens, deosebit de simplu, poate fi edificator: un băutor de
spirtoase priveşte la televizor şi vede un doctor foarte cunoscut care vorbeşte de
acţiunea nocivă a alcoolului tare asupra ficatului.
Deşi băutorul de spirtoase îl recunoaşte pe doctor ca o mare personalitate a
domeniului şi este conştient că mesajul acestuia constituie un avertisment serios, totuşi el
continuă să îngurgiteze zilnic mari cantităţi de băuturi spirtoase gândindu-se că poate nu-
i va afecta ficatul aşa cum nu i l-a afectat nici bunicului său care a trăit 90 de ani.
De pildă informaticianul Warren Weaver vede comunicarea ca „totalitatea
proceselor prin care o minte poate să o influenţeze pe alta”4
El nu concepe comunicarea umană în absenţa subiecţilor care conştientizează.
Face distincţie clară între comunicarea umană şi cea dintre maşini. Potrivit opiniei
sale maşinile primesc şi transmit integral ceea care primesc, pe când oamenii intră în
relaţii, influenţează şi conving sau nu, după caz.
Şi animalele comunică dar nu prin cuvinte şi ele nu sunt capabile să descrie ce
li se întâmplă. De pildă un pui de castor s-a agăţat într-un cârlig de la undiţa unui
pescar rămasă nesupravegheată. Puiul se simte limitat în mişcări şi totodată o durere
sfâşietoare îi străbate corpul.
Nu poate să se elibereze din cârlig şi cu cât se zbate mai tare cu atât durerea
provocată de cârlig este mai mare. Din instinct începe să se vaite chemându-şi mama să-l
3
Cf. Bernard Dagenais, Campania de relaţii publice, Edutura Polirom, 2003, pg. 17
4
Ştefan Prutianu, Antrenamentul calităţilor de comunicare, Editura Polirom, 2004, P. 2007
7
ajute. Aceasta îl aude şi vine rapid să vadă ce se întâmplă cu puiul său. La vederea
mamei puiul se agită şi mai tare, dar nu poate să descrie ceea ce se întâmplă. Dacă ar fi
fost un pui de om în locul celui de castor, acesta şi-ar fi sunat mama pe telefonul mobil şi
ar fi chemat-o în ajutor, descriindu-i cu lux de amănunte ceea ce i se întâmplă.
Tot acest informatician atrage atenţia că în comunicarea umană cuvintele ocupă
cam 10%, diferenţa fiind asigurată de aspectele extraverbale: volumul şi modulaţia
vocii; tonul; ritmul; privirea; îmbrăcămintea; gestica; mimica etc.
Biologul Edward Wilson apreciază comunicarea ca fiind „acţiunea unui
organism care modifică comportamentul altui organism, într-o manieră adaptativă,
pentru unul sau ambii participanţi”.5
Filozoful Charles Marris consideră comunicarea „ca pe o relaţie şi interacţiune
între entităţi ce încetează a fi complet distincte şi automate”6
Totodată, el consideră că prin comunicare se asigură o „punere în comun,
împărtăşire şi transmitere a unor proprietăţi”.7
Marele filozof român Constantin Noica prezenta în lucrarea „Rostirea
filozofică românească” opinia potrivit căreia „Comunicarea este o acţiune de a pune
în comun, a împărtăşi, a pune împreună, a amesteca şi a uni”8
De foarte multe ori auzim expresia: „ s-a întâmplat din lipsă de comunicare”.
În această expresie este un sâmbure de adevăr deoarece unele din greutăţile vieţii îşi
au sorgintea în lipsa de comunicarea sau în deficienţele caracteristice comunicării.
Cei ce comunică se află într-un proces complex de comunicare. Acest proces
nu poate avea ca finalitate un rezultat pozitiv, dacă nu urmăreşte un obiectiv clar şi
evaluabil. Cu alte cuvinte, nu poate exista comunicare eficientă, lipsită de claritate şi
mai ales de posibilitatea de a evalua rezultatul.
Dumitru Iacob apreciază că obiectivele specifice procesului de comunicare ar
putea fi:
a) să existe receptare;
b) să existe înţelegere;
c) să existe acceptare;
5
Ibidem. pg. 208
6
Ibidem, pg. 208
7
Ibidem, pg. 208
8
Ibidem, pg. 209
8
 d) să inducă o schimbare măcar la unul din palierele personalităţii.
Mai simplu spus, cel care comunică trebuie să stăpânească arta comunicării
pentru:
a) a fi receptat;
b) a fi înţeles;
c) a fi acceptat;
d) a determina o schimbare la nivelul unui palier al personalităţii receptorului.
Pentru a comunica eficient şi a se îndeplini cel puţin aceste obiective, procesul
de comunicare trebuie să subsumeze: emiţătorul (sursa); mesajul (purtătorul de
informaţii); canalul ( suportul informatic); receptorul (destinatarul).
În procesul de comunicare între emiţător şi receptor se parcurg următorii paşi:
a) sursa îşi caută limbajul pentru exprimare;
b) sursa codifică mesajul, ce poate fi purtat de cuvinte, semne, semnale,
simboluri etc;
c) Sursa foloseşte un canal de a transmite mesajul codificat;
d) Receptorul primeşte mesajul şi-l decodifică;
e) Mesajul produce efecte la cel puţin unul dintre palierele personalităţii
receptorului;
f) Receptorul are o reacţie, care ajunge la sursă.
Este cunoscut faptul că secolul XX a fost caracterizat prin elaborarea a
numeroase modele teoretice ale comunicării.
Din această perspectivă, unii autori cum ar M. Dinu - 1997, D. Popescu - 1998,
consideră că procesul de comunicare, subsumează următoarele elemente majore9:
sursa (emiţător); mesajul; canalul; receptorul; codul; zgomotul; feed-back-ul.
Sursa generează mesajul şi-l transmite. Pentru atingerea obiectelor
comunicării, sursa trebuie să se bucure de credibilitate, care este asigurată de: istoria
sa; prestigiul său social; contextul în care se realizează comunicarea; poziţia şi
reputaţia sa.
Mesajul reprezintă conţinutul comunicării. Un mesaj are un nivel al calităţii
mai ridicat dacă se realizează concordanţa între scopul urmărit prin comunicare de

9
Cf. Cristina Coman, Relaţiile Publice, Principii şi Strategii, Editura Polirom, 2006, p. 33
9
către sursă şi intenţiile receptorului. Mesajul care nu asigură această concordanţă
generează eşec în comunicare.
Receptorul nu acceptă înşelarea aşteptărilor. Un mesaj trebuie construit
întotdeauna într-un limbaj care să fie accesibil pentru receptor. Inaccesibilitatea
limbajului pentru receptor generează eşec în comunicare.
Codul desemnează ansamblul valorilor, normelor şi convecţiilor comune ce
garantează înţelegerea normală a mesajului. Evitând diferite tipuri de public, este
necesară a adaptare a specialiştilor în relaţii publice la diferite coduri.
Feed-back-ul reprezintă răspunsul / reacţia receptorului la mesajul primit.
Această reacţie este analizată de emiţător, aşa cum o percepe el. Feed-back-ul nu
permite să analizăm şi să facem o evaluare privind atitudinea faţă de mesaj a
emiţătorului şi receptorului.
Mai simplu spus, feed-back-ul permite să se facă e evaluare a modului în care
receptorul a intrat în contact cu mesajul şi a felului în care i-a dat o interpretare.
Zgomotul subsumează toate elementele implicate în comunicare şi care-i pot
afecta eficienţa.
De pildă, un eveniment neplăcut generat de divergenţele dintre un ziarist şi un lider,
la o conferinţă de presă deformează în mod esenţial mesajul, ceilalţi confraţi ai jurnalistului
concentrându-se mai mult pe relatarea incidentului decât pe mesajul necesar a fi transmis.
Nu este lipsită de importanţă relaţia dintre sursă şi mesaj, care se derulează
într-un context determinat de structura socială şi normativă prevalentă.
Contextul stimulează sau stochează receptivitatea şi creează condiţii de
acceptare, întărire şi manifestare a schimbărilor eventuale produse.10
S-a demonstrat că, în general o relaţie de influenţare are loc într-un context
ambiguu determinat de insuficienţa informaţiilor despre receptor (denumit şi ţintă) şi
efectele mesajului asupra acestuia. Nu este mai puţin adevărat şi faptul că un context
ambiguu este generat de imaginea incompletă şi receptorului (ţintei) privind intenţiile
sursei (emiţătorului).
Practica a demonstrat că există modalităţi concrete de reducere a ambiguităţii
contextului.

10
Cf. Valentin Stancu, Ofiţerii de relaţii publice şi gestionarea crizelor, în Orizonturi Militare, nr. 2/1992.
10
 De pildă, dacă emiţătorul (iniţiatorul influenţei deliberate) este cunoscut ca
fiind posesorul unui grad de competenţă ridicat şi animat de intenţii apreciate de
receptor, poate exercita o influenţă asupra acestuia.
Dacă emiţătorul este perceput de receptor ca manipulator sau ca duşman,
receptarea încetează, iar influenţarea nu se mai poate realiza în forma gândită de
emiţător.

3. Realizarea schimbului de informaţii în comunicare

Alvin şi Heidi Toffler susţineau că „......... în timp ce prinde contur forma de
război a celui de al Treilea Val, a început să se nască o nouă spiţă de războinici ai
cunoaşterii-intelectuali cu şi fără uniformă, devotaţi ideii că prin cunoaştere se pot
câştiga sau preveni războaie.
Sensul şi semnificaţia cuvântului „informatic” pot fi însuşite pe baza studiului
dicţionarelor, sociologiei, psihologiei sociale etc.
Din perspectiva dicţionarelor cuvântul „informatic” semnifică veste, ştire,
comunicare, adică ceva ce ţine de text scris, mesaj vorbit, grup de imagini etc.
Din perspectiva sociologiei şi a psihologiei sociale (în general a ştiinţelor care
cercetează socialul), informaţia este asimilată cunoştinţelor, faptelor, semnificaţiilor,
datelor rezultate din analiza realităţii, a unor documente sociale sau din cercetări.
Când vorbim de informaţii avem în vedere pe cele: publice; private; personale.
Informaţiile publice au întotdeauna ca sursă instituţiile publice sau instituţiile
de drept privat dacă uzitează în activitatea lor cu resurse publice, cum ar fi: bugete;
proiecte; personal; resurse materiale. Acest tip de informaţii are caracter public şi
trebuie să fie accesibile opiniei publice.
Informaţiile publice cuprind: informaţiile clasificate; informaţiile neclasificate.
Informaţiile private au drept sursă numai instituţii private care-şi îndeplinesc
obiectivele în baza resurselor proprii.
Aceste instituţii sunt interesate să dea publicităţii anumite informaţii care afectează
interesele publicului sau relaţiile acestora cu anumite cu anumite categorii de public.

11
 Informaţiile personale au caracter privat cu excepţia situaţiilor prevăzute de
lege şi cuprind date despre persoane. Excepţiile se referă la persoanele publice, pe
timpul cât îndeplinesc astfel de funcţii.
Chiar dacă publicul este interesat, informaţiile personale nu pot deveni publice
fără consimţământul persoanelor vizate. Interesul public nu reprezintă întotdeauna
interesul publicului.
Interesul public este mult mai diversificat şi poate să depăşească limitele
stabilite de lege.
Trecerea de la societatea industrială la cea informaţională a generat
intensificarea studierii managementului informaţiei (producere, transmitere,
utilizare).
Din această perspectivă Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu apreciază că „...în
era informaţională sunt intens studiate mecanismele şi relaţiile sociale implicate în
producerea de cunoaştere, noile tehnici şi modalităţi de comunicare şi informaţiei,
efectele individuale şi sociale ale ritmului exponenţial de acumulare a noilor
cunoştinţe, schimbările propuse în structura ocupaţională de noile tehnologii
informaţionale...”.
În esenţă, se poate aprecia că informaţia îndeplineşte două funcţii esenţiale:
negentropică, social-tranformatoare.
Funcţia negentropică rezultă din faptul că informaţia îndeplineşte un rol social-
ordonator. Acesta rezultă din faptul că pe de o parte cunoaşterea ca proces şi pe de
altă parte informaţia ca vector şi rezultat al cunoaşterii constituie modalităţi prin care
un univers care tinde spre dezordine este ordonat.
Funcţia social-tranformatoare ţine seama de impactul deosebit pe care îl are
informaţia asupra individului. De asemenea, vizează şi influenţa tehnologiilor
informaţionale ca generatoare de informaţii şi comunicatoare de informaţii, asupra
grupurilor de indivizi şi asupra societăţii.
Elementul purtător principal al mesajelor al mesajelor informaţionale este
cuvântul. În afara cuvântului, pentru transmiterea mesajelor se pot utiliza şi mijloace
nonverbale cum ar fi: pantomima, gestica, mimica etc.

12
 În transmiterea mesajelor, cuvântul este de bază, dar mijloacele nonverbale
precizate anterior nu sunt de neglijat.
De aceea, atunci când participăm la activităţi împreună cu un grup de indivizi
şi dorim să transmitem mesaje trebuie să avem în vedere:
- existenţa unei culturi a exprimării;
- existenţa unei proceduri a descifrării codurilor;
- existenţa unei culturi a ascultării.
Natura a înzestrat omul cu auz şi cu văz iar acesta trebuie să-şi formeze o
cultură a ascultării şi a privirii. Doi oameni ascultă ceva sau privesc la ceva, dar
mesajul transmis despre ce am ascultat sau am văzut poate fi diferit la unul în raport
cu celălalt.
La acest palier intervine mai ales cultura ascultării.
Totodată, pe timpul participării la astfel de activităţi publice trebuie să
exercităm un control sever asupra gesticii, mimicii, poziţiei corpului, aspectului
exterior, expresivitatea limbajului oral sau scris etc. Toate aceste elemente compun
metacomunicarea, care de multe ori este mai importantă decât comunicarea verbală.
În acest sens, Allan Pease susţinea că limbajul trupului este o manifestare
exterioară inconştientă a unor sentimente lăuntrice. Se pare că omului i-a fost dat
cuvântul mai degrabă pentru a-şi ascunde sentimentele şi gândurile decât pentru a şi
le exterioriza.
Afirmam anterior că în ecuaţia mesajului verbal şi nonverbal intervine şi
contextul sau situaţia. Nu de puţine ori un individ interpretează diferit un mesaj în
situaţii diferite.
Reputatul profesor Dumitru Iacob aprecia că despre comunicare se poate
afirma că este o ştiinţă şi o artă în acelaşi timp.
Devine o artă atunci când prin comunicare se produce o adaptare la o situaţie
indicându-se un anumit comportament. Devine o ştiinţă atunci când individul este
capabil să surprindă ceea ce este stabil, necesar, esenţial şi repetabil într-o mulţime de
situaţii.
Pentru a fi eficientă, comunicarea nu trebuie să fie numai monologul unui
emiţător către un receptor, ci acesta trebuie să fie şi un dialog. Din această

13
perspectivă emiţătorul şi receptorul trebuie să realizeze un schimb de informaţii,
pentru a se asculta reciproc. Reprezintă o mare greşeală conduita adoptată de un
emiţător care încearcă să-şi impună mesajul la receptor fără a avea un dialog, un
schimb de informaţii.
Atunci când iniţiem un schimb de informaţii trebuie să avem în vedere un
model interogativ de tip acţional:
 cine este receptorul?
 care este conţinutul mesajului?
 în ce scop transmitem mesajul?
 care este cel mai prielnic moment pentru transmiterea mesajului?
 unde se află cel mai bun loc pentru transmiterea mesajului?
 care este maniera de transmitere a mesajului?
 s-a făcut totul pentru captarea atenţiei receptorului?
 exprimă mesajul ceea ce reprezintă esenţial şi necesar pentru receptor?
 există o relaţie de respect reciproc între emiţător şi receptor?
Calitatea schimbului de informaţii poate fi influenţată de foarte mulţi factori.
Pentru ca cel puţin receptorul să nu fie influenţat foarte mult de aceşti factori, pe
timpul schimbului de informaţii se recomandă respectarea cerinţelor:
 folosirea negaţiilor într-o proporţie mult mai mică decât afirmaţiile;
 folosirea cu predilecţie a diatezei active în detrimentul celei pasive;
 exprimarea unei idei fără repetarea aceloraşi cuvinte;
 evitarea redundanţei şi a expresiilor banale;
 folosirea de fraze scurte;
 întrebuinţarea unor cuvinte în raport de nivelul de înţelegere a receptorului.

4. Comunicarea cu propria persoană

Comunicarea constituie în general un sistem de transmitere a unor mesaje fie
mintale (gânduri, concluzii, decizii interioare etc) fie sub forma unor expresii fizice
(gesturi, tipărituri, sunete etc). Un om preia mesaje de alţi oameni, de la obiectele sau
evenimentele din jurul lui. Acesta după ce a preluat mesajele încearcă să le proceseze

14
pentru a le putea înţelege şi a-i fi de folos la ceva. Această procesare desfăşurată de
om înseamnă de fapt comunicarea cu propria persoană şi comportă mai multe etape.
În prima etapă individul clarifică şi înmagazinează informaţiile primite în
scopul de a le întrebuinţa ulterior.
Prin urmare, informaţiile primite sunt percepute, memorate şi apoi redate.
Această capacitate a omului de a procesa în mod selectiv informaţiile depinde foarte
mult de adaptarea lor socială.
Cea de-a doua etapă constă în trecerea individului la conceptualizarea
informaţiilor, adică la prelucrarea şi interpretarea informaţiilor. Din această
perspectivă, sensurile noi reprezintă şi moduri noi de exprimare a conţinutului. Se
derulează o relaţie directă între obiectiv şi subiectiv. Mai mult chiar se derulează o
relaţie directă şi între descoperirea relaţiilor obiective şi crearea relaţiilor subiective.
După ce şi-a terminat procesul de conceptualizare, în ce-a de-a treia etapă
individul începe să-şi reprezinte sensurile prin simboluri. Aceste simboluri nu
reprezintă numai cuvinte ci şi comportamente, gesturi, mediu ambiant.
Din perspectiva individului ca emitent de mesaj, întreaga activitate de folosire
a simbolurilor cuprinde artificiile, fenomenele etc ce pot fi manipulate conştient
pentru atingerea unor scopuri.
Ultimul pas înainte de a transmite mesajul este subsumat etape a 4-a şi înseamnă
ordonarea informaţiilor în timp şi spaţiu, adică adaptarea acestora la contextul social.
Concluzionând, putem aprecia că cele patru etape prezentate anterior constituie
de fapt o comunicare a individului cu propria persoană.
Pentru a transmite mesajul astfel procesat individul trebuie să se adreseze
cuiva. De aici începe comunicarea cu ceilalţi. Comunicarea cu propria persoană sub
forma prezentată este absolut necesară pentru procesarea unor informaţii în vederea
îndeplinirii unor scopuri bine definite.
Comunicarea cu propria persoană se poate face şi sub altă formă. Este vorba de
exprimarea unei stări interioare, a unei emoţii. De pildă, un om care lucrează ceva cu
un cuţit bine ascuţit se taie la un deget. Sunetul „au” pe care-l scoate în mod repetat
este de fapt un mesaj pe care-l transmite propriei persoane şi prin care vrea să
exprime o stare de suferinţă generată de tăietura respectivă.

15
 Pe timpul unei ierni foarte geroase omul care desfăşoară muncă fizică afară are
tendinţa ca prin sunetul „brr” pe care-l scoate în mod repetat să-şi transmită mesajul
că-i este frig. Dacă întâmplător în apropierea sa se află un individ sau un grup de
indivizi, sunetul „brr” scos de către acesta în mod repetat transmite mesajul că-i este
frig.

5. Comunicarea cu ceilalţi
Potrivit opiniilor prof. univ. dr. Alexandru Taşnadi şi prep.univ.drd. Roxana
Ungureanu, comunicarea cu ceilalţi poate fi categorisită după următoarele criterii: 11
a) scopul urmărit: oficială, neoficială;
b) frecvenţa comunicării: permanentă; periodică; aperiodică (de câte ori este
nevoie);
c) genul de activitate căreia îi este adresată: instructivă sau educaţională;

profesională; mediată;
d) felul relaţiilor care se stabilesc între administraţie şi cetăţeni: verbală
(orală); scrisă; nonverbală ( neverbală);
e) modul de desfăşurare: directă; indirectă;
f) aria de referinţă: de afaceri; financiară; socială; comercială.

Nu ne propunem să detaliem toate aceste tipuri de comunicare. Aceasta rămâne

ca o sarcină didactică pentru studenţi şi masteranzi. Totuşi, nu putem să nu prezentăm
câteva aspecte despre comunicare verbală şi cea scrisă, ce reprezintă tipuri esenţiale
de comunicare cu ceilalţi.
De pildă, comunicarea scrisă constituie un tip de comunicare esenţial pentru
existenţa umană. Aceasta nu se poate realiza cu succes, dacă nu se ţine de
următoarele cerinţe: 12
 selectarea cuvintelor, astfel încât cei care citesc mesajul scris să-l poată
interpreta cât mai corect şi exact;
 folosirea celor mai potrivite cuvinte în raport de mesajul de transmis;
 utilizarea cu preponderenţă a cuvintelor scurte în detrimentul celor lungi;

11
Cf. prof. univ. dr. Alexandru Taşnadi şi prep. univ. drd. Roxana Ungureanu, Relaţii publice, p.11
12
Ibidem, p. 12
16
  alegerea şi aplicarea unui mod de prezentare agreabil pentru a capta atenţia
cititorului.
Totodată, trebuie să recunoaştem că, de regulă, comunicarea verbală
reprezintă mijlocul principal prin care se desfăşoară în special relaţiile oficiale cu
publicul.
Principalele avantaje faţă de celelalte tipuri de comunicare vizează
următoarele aspecte:13
 asigură posibilitatea emiţătorului de a-şi exprima ideile mai uşor şi mai
rapid;
 vizează posibilitatea controlului prin feed-back;
 permite folosirea de tehnici persuasive, dar şi gesturi sau mimică;
 asigură posibilitatea controlării fluxului informaţional pe durata
comunicării.
În societatea modernă comunicarea este esenţială pentru membrii săi. Fără
comunicare omul nu-şi poate valoriza calităţile şi nici nu-şi poate materializa
aspiraţiile.
Fără comunicare nu există satisfacţii materiale, morale şi sufleteşti pentru om.
Criza de comunicare afectează viaţa de zi cu zi a omului.
Încercând să ne adaptăm la cerinţele unei societăţi omeneşti moderne este
necesar să adaptăm comunicarea şi totodată, să realizăm adaptarea noastră la
comunicare.
În concluzie, o viaţă mai bună, lipsită de multe griji impune omului să
comunice în societatea modernă, în familie, la şcoală, în cadrul grupurilor, la serviciu
etc.
În continuare vom încerca să prezentăm câteva aspecte, legate de
comunicarea în societatea modernă. Pentru aceasta trebuie să pornim de la expresia
extrem de sugestivă a lui Jacques Salome: „A te exprima nu înseamnă a comunica,
este doar un bilet pentru dus, în timp ce comunicarea este un bilet dus-întors”.14

13
Ibidem, p. 11
14
Cf. Dr. Luminiţa Ionescu, Revista Forum-V, p. 11
17
 Se cunoaşte faptul că lumea are ca problemă fundamentală comunicarea.
Mijloacele de telecomunicaţii s-au perfecţionat fără precedent în ultima perioada de
timp. Ca urmare, normal ar fi ca să nu existe dificultăţi de comunicare. Cu toate
acestea trebuie să constatăm că se înregistrează unele dificultăţi de comunicare ce
afectează nu numai viaţa comunităţii ci şi pe cea a fiecărui individ în parte. În esenţă,
aceste dificultăţi sunt generate de modul cum fiecare om înţelege comunicarea. Din
această perspectivă cei mai mulţi oameni limitează comunicarea numai la nivelul
unui mesaj transmis verbal sau scris către semenii lor. De foarte multe ori oamenii nu
înţeleg faptul că transmiterea unui mesaj necesită o analiză temeinică a acestuia de
către receptor şi apoi formularea şi trimiterea unui răspuns de către acesta. Uneori
lipsa timpului la dispoziţie face ca în urma unui schimb de mesaje între un emiţător şi
un receptor să nu se realizeze înţelegeri comune sau să se primească un răspuns care
nu are nici pe departe legătură cu mesajul primit.
Un mediu extrem de favorabil comunicării îl reprezintă familia, celula de
bază a societăţii.
La începuturile vieţii un copil acceptă mesajele primite de la mamă fără
corective.
Pe măsură însă ce creşte, problemele de comunicare se complică.
Adolescentul şi apoi adultul nu mai acceptă adliteram mesajele primite de la oricare
dintre membrii de familie. El încep să aibă propria lui personalitate care îl face ca în
condiţiile unei comunicări dificile cu membrii familiei să meargă până acolo încât să
se separe de aceasta.
De pildă dacă tatăl unui băiat este un microbist înrăit al echipei de fotbal
Dinamo Bucureşti şi fiul este al echipei Rapid între aceştia apar dificultăţi de
comunicare mai ales pe timpul jocului direct dintre aceste echipe. Tatăl îşi susţine cu
ardoare favoriţii, pe când fiul încearcă să-l convingă asupra faptului că-şi pierde
timpul degeaba urmărindu-i pe dinamovişti, care nu au mai fost în stare să ia
campionatul de câţiva ani. Nemulţumit de faptul că argumentele sale nu-l pot
convinge pe băiat, tatăl îl anunţă categoric despre faptul că nu-i mai dă bani să-şi
cumpere biletul pentru meciul respectiv. Aceasta devine scânteia care aprinde focul
deoarece intervine şi mama în ajutorul fiului şi iese o gâlceavă de pomină. La un

18
moment dat nu se mai ştie cine pe cine şi de ce acuză în discuţia respectivă. Scenele
acestea repetate la infinit generează uneori chiar şi violenţă, deoarece în locul
argumentelor normale se folosesc pumnii şi picioarele.
Cei care pierd sunt cam întotdeauna copilul şi mama, deoarece ei sunt mai
firavi şi nu au nici o putere în faţa argumentelor sprijinite de pumni şi de picioare ale
tatălui. În aceste condiţii se poate ajunge la situaţii extreme: despărţirea părinţilor;
părăsirea domiciliului de către minori; răspunderea cu violenţă de către mamă şi
minori etc.
Din această perspectivă s-ar putea da multe exemple.
Un rol esenţial revine comunicării în cadrul şcolii, aceasta fiind o continuare a
celei din familie. În acest context comunică profesorii cu elevii, precum şi elevii între
ei. Din păcate comunicarea în şcoală nu asigură întotdeauna dezvoltarea unor
concepte noi pe baza stimulării inteligenţei creatoare a elevilor. Sunt dese cazurile în
care comunicarea în şcoală se rezumă la redarea scolastică de cunoştinţe şi la
însuşirea mecanică a acestora, elevii fiind astfel privaţi de posibilitatea de a însuşi
logic unele cunoştinţe, de a face analize, sinteze etc. Astfel de situaţii se întâlnesc şi
la instituţiile de învăţământ superior, unde unii studenţi devin nişte roboţei care
memorează cunoştinţele pe care ulterior nu le pot folosi. Sunt profesori care nu
acceptă decât însuşirea cursurilor lor, făcând mare tărăboi dacă aceştia îndrăznesc să
studieze şi alte cursuri, mai ales ale rivalilor.
Deşi bibliotecile sunt înţesate de cărţi de toate tipurile, zace praful pe ele
deoarece unii profesori nu ştiu să stârnească prin comunicare gustul elevilor/
studenţilor pentru citit. Mai mult, unii profesori care găsesc la cursurile lor elevi
/studenţi nepregătiţi îi apostrofează pe motiv că au citit literatură beletristică în loc să
citească cu atenţie cursurile lor recomandate cu multă fermitate pentru examenele de
semestru, licenţă etc.
Pe vremea când noi eram elevi de liceu, la orele de meditaţie de după-amiaza
era mare necaz dacă unul dintre noi era prins citind o carte de beletristică. Interesant
de remarcat constituie faptul că profesorii care se comportau aşa la studiu, în afara
instituţiei aveau o comportare total schimbată fiind sociabili, făcând glume etc,
derutându-ne astfel foarte tare. Lipsa de comunicare corectă dintre profesori şi elevi

19
duce la intervenţia părinţilor. Aceştia se implică hotărât în actul de comunicare,
constituind încă o verigă care nu ar mai fi necesară dacă întotdeauna comunicarea
dintre profesor şi elev s-ar face corect.
În ultima perioadă de timp se vorbeşte tot mai mult despre comunicare în
cadrul grupurilor. Unii consideră că acest tip de comunicare este benefic, alţii îl
consideră mai puţin benefic. Înclinăm să îmbrăţişăm concluziile studiilor care arată
că în cadrul grupurilor sau microgrupurilor comunicarea este deficitară.
Când facem această afirmaţie avem în vedere faptul că un grup are o ierarhie
bine stabilită cu reguli impuse de liderul acestuia.
Membrii grupului sunt obligaţi să respecte regulile respective, nu au libertatea
de a comunica liber şi deschis şi nici de a interveni pentru a schimba prea mult aceste
reguli. În acest caz sunt totuşi unele excepţii constituite din persoane din anturajul
liderului care pot să îndrăznească mai mult să-i sugereze să modifice regulile de
comunicare în folosul tuturor. De succesul intervenţiei acestora depinde foarte mult
îmbunătăţirea comunicării. Viaţa a demonstrat că un grup de dimensiuni mai mari
stânjeneşte comunicarea într-o măsură mai mare. Cu cât grupul este mai mic cu atât
comunicarea între membrii lui este mai bună. Influenţarea negativă a comunicării în
cadrul grupurilor este generată atât de presiunile din cadrul acestuia, cât şi din afara
lui.
Un rol esenţial capătă şi comunicarea la serviciu. Aici se produce o
comunicare între şefi, între şefi şi subordonaţi şi între executanţi care de regulă
constituie numărul cel mai mare de persoane dintr-o organizaţie.
Cercetare
De foarte multe ori comunicarea la serviciu este alterată de regulile impuse în
Angajament
cadrul organizaţiei.
Asumarea mesajului
Deficienţele de comunicare generează scurtcircuite în îndeplinirea atribuţiilor
Peste
de serviciu. Într-o organizaţie în 50%comunicarea
care din nu se execută corect atât pe
comunicare este
ascultare
orizontală cât şi pe verticală apar paralelismele, careSegmentele
genereazăderezolvarea aceleiaşi
public
Ajustarea mesajelor în
probleme înFeed-back
două moduri aproape
100%total diferite.
din comunicare
şi evaluare funcţie de acestea
este asumare
Testare
Specialiştii în comunicare şi relaţii publice susţin că se poate contura un cerc
Transmitere
virtuos al comunicării, potrivit modelului de mai jos 15:
Instrumente primare
15 (faţă în faţă)
Relaţiile publice în practică, coordonator Anne Gregory, Editura All Beck, 2005, p.59
20
Instrumente secundare
( e-mail, publicaţii)
 Toţi specialiştii în comunicare apreciază că mesajele trebuie repetate şi reluate
în timp prin utilizarea eficientă a diferitelor instrumente materializate în cercul
virtuos al comunicării prezentat anterior.
Important de reţinut constituie faptul că 50% din comunicare reprezintă
ascultare şi 100% din comunicare constituie asumare. Între aceste coordonate trebuie
să se desfăşoare o comunicare oportună şi eficientă.
După 1990 în România d-a declanşat un complex proces de restructurare a
tuturor domeniilor de activitate, între care cel economic a avut un grad de prioritate
ridicat. Ca urmare, cele mai bune practici de comunicare recomandate de specialist de
pildă pentru societate care şi-a concediat un număr mare de angajaţi de la sediul
central ar fi următoarea16:
 folosirea de către manageri a comunicării „faţă în faţă”;
 utilizarea comunicatorilor profesionişti care stăpânesc foarte bine:
- tehnica identificării mesajului;
- transmiterea mesajului în mod adecvat către diferitele publicuri;
- asigurarea feed-back-ului;
 explicarea situaţiei personalului vizat;

16
Ibidem, p. 61
21
  identificarea şi comunicarea schimburilor pozitive rezultate de pe urma
evenimentului;
 evitarea răspândirii de zvonuri prin coordonarea momentului
comunicărilor adresate personalului din diferite echipe;
 evitarea creşterii nesiguranţei personalului prin eliminarea cu desăvârşire a
speculaţiilor;
 crearea de timp pentru ca oamenii să poată discuta toate subiectele pe care
le doresc;
 comunicarea cu personalul să se facă simplu, onest, consecvent şi la timp;
 asumarea responsabilităţii asupra mesajului.
Având în vedere aceste elemente putem să conchidem că o comunicare
oportună şi eficientă într-o societate economică trebuie încadrată între următoarele
coordonate:
 mesajul se transmite de regulă de sus în jos;
 mesajul se transmite şi pe orizontală;
 realizarea feedback-ului de jos în sus.
O comunicare foarte bună într-o societate economică trebuie să respecte
următoarele etape:
 implicarea eşaloanelor superioare de conducere;
 evaluarea aspectelor la nivel local şi global;
 identificarea mesajelor importante;
 realizarea unui „lanţ” de susţinători ai comunicării care să acorde sprijin
conducerii locale;
 realizarea unui acord asupra problemelor ei nu pot fi negociate;
 asumarea de către conducerea locală a comunicării;
 angajarea la toate nivelurile comunicării să constituie un proces continuu.

6. Comunicarea cu mass-media

22
 În raport de suportul pe care se transmite mesajul, presa poate fi scrisă şi
audiovizuală. În cazul presei scrise textul este fixat pe hârtie, iar în cazul celei
audiovizuale textul este fixat pe hertziene.
În raport de ritmul de apariţie, presa scrisă poate fi: zilnică; săptămânală;
lunară; trimestrială; semestrială şi anuală.
După tirajul lor, publicaţiile pot fi: cu tirajul de câteva milioane (exemplu:
cotidianul Wall Street Journal are un tiraj de aproximativ 1,9 milioane de exemplare);
cu tirajul numai de câteva mii.
După formatul publicaţiei, acestea pot fi: de tip revistă (cu dimensiunile unei
coli de hârtie A 4); de tip ziar ( formatul standard – A 2; formatul tabloid – A 3).
De regulă cotidienele au format A 2 iar tabloidele au format A 3. Sunt şi
cotidiene care uneori au format A 5 aşa cum se întâmplă cu Jurnalul Naţional.
După aria de circulaţie publicaţiile sunt: naţionale (se difuzează pe întregul
teritoriu al unui stat; exemplu: Jurnalul Naţional); regionale; locale.
Trebuie reţinut faptul că ziarele au un conţinut generalist sau specializat. De
pildă Jurnalul Naţional are un conţinut generalist întrucât tratează teme politice,
economice, sociale, culturale etc.
Ziarul „Observatorul militar” are un conţinut specializat întrucât tratează
probleme legate de mediul militar.
Preda audiovizuală se clasifică în general după aceleaşi criterii ca şi cea
scrisă.
Din această perspectivă, după aria de difuzare, posturile pot fi locale,
regionale, naţionale.
După conţinuturi, posturile pot fi generaliste sau specializate. Important de
reţinut constituie faptul că ambele tipuri de posturi pot avea atât difuzare naţională,
cât şi internaţională.
De pildă BBC este un post de televiziune, generalist iar HBO este un post
foarte specializat.
Un alt criteriu de clasificare îi reprezintă modul de finanţare şi rolul asumat.
Din această perspectivă posturile pot fi: de serviciu public; comerciale.

23
 Posturile de serviciu public sunt finanţate din bugetul statului, precum şi din
taxele achitate de cetăţenii care deţin radio şi televizor. Exemple în acest sens sunt
posturile TVR-1 şi TVR-2.
Posturile comerciale sunt posturi de proximitate ce se adresează unui public
aflat în vecinătate sau care are preocupări şi interese comune.
Acestea au audienţă şi vând la preţuri bune timpi de antenă la firmele care
doresc să-şi facă reclamă pentru produsele lor.
Alte criterii de clasificare mai pot fi: spectrul undelor de emisie; suportul pe
care se transmit, conţinut.
După spectrul undelor de emisie posturile pot fi: pe unde utrascurte, scurte,
lungi.
După suportul pe care se transmite, pot fi: posturi care transmit prin aer sau
prin cablu.
După conţinut posturile pot fi: de ştiri; de divertisment şi informaţie; de
cultură şi educaţie; de muzică clasică etc.
Nu se poate face o comunicare cu mass-media dacă cei care muncesc în acest
domeniu nu cunosc foarte bine elementele legate de munca jurnaliştilor.
Jurnaliştii au nişte valori pe care le respectă foarte mult şi nu doresc să le
negocieze cu nimeni.
Între aceste valori cele importante ni se par a fi: libertatea presei; calităţile
unei ştiri; familiaritatea; valoarea educaţională; dinamismul; concreteţea; contextul de
actualitate etc.
În continuare dorim să prezentăm unele elemente legate de aceste valori cu
speranţa că ele vor ajuta pe comunicatori să aibă o relaţie principială, corectă etc cu
jurnaliştii.
Jurnaliştii ţin foarte mult la libertatea presei întrucât aceasta presupune a li se
recunoaşte dreptul lor de a culege informaţii şi de a exprima opinii fără a fi
împiedicaţi de autorităţi politice, economice, administrative, juridice etc.
Între un reprezentant al unui birou de presă şi un jurnalist se iscă uneori
anumite neînţelegeri. Acestea sunt generate de faptul că primului nu-i prea convine că
jurnalistul este cel care decide ceea ce constituie o ştire, ce trebuie difuzat, cum se

24
aşează subiectul, în ce stil, format etc, iar cel de-al doilea nu acceptă în general
amestec în modul de a-şi face meseria.
Jurnalistul trebuie lăsat să-şi exprime fără oprelişti gândurile, opiniile etc.
Totuşi el are obligaţia să nu interpreteze tendenţios faptele, întâmplările etc.
Adevărul supără, dar dacă el este scos la iveală cu obiectivitate de către
jurnalist nu ar trebui să-l descurajeze pe cel vizat. Sunt situaţii în care reprezentantul
biroului de presă constată că un jurnalist a distorsionat informaţia.
El are obligaţia de a acţiona legal, oficial, contactând editorul instituţiei de
presă în care activează jurnalistul şi protestând şi protestând fie verbal sau cu ajutorul
unei dezminţiri sau unei solicitări de drept la replică.
Sunt situaţii în care reprezentantul biroului de presă încearcă să îndulcească
tonul jurnalistului oferindu-i anumite cadouri sau făcându-i unele favoruri.
În acelaşi mod pot reacţiona şi cei vizaţi de materiale „acide” ale jurnalistului.
Astfel de procedee constituie atentate la adresa libertăţii presei atât din partea
jurnalistului care acceptă atenţiile respective, cît şi din partea acelora care le oferă.
Jurnaliştii pot culege un număr foarte mare de informaţii dar nu toate au
valoare. De aceea ei le analizează, le selectează, le trec prin filtrul redacţiei şi le
publică numai pe acelea de interes, adică numai pe cele calitative. Cu alte cuvinte
informaţiile sunt calitative numai în măsura în care pe baza lor se poate face o ştire
valoroasă.
Este foarte greu de definit calitatea unei ştiri după anumite standarde pentru
simplu motiv că nu există standarde internaţionale, pentru aprecierea ştirilor.
Aceste standarde diferă de la o publicaţie la alta, de la o cultură la alta sau de
la un stat la altul. Cu toate acestea sunt totuşi publicaţii care dau cam aceleaşi ştiri
catalogându-le ca noutăţi.
Aceasta înseamnă că redacţiile publicaţiilor respective au totuşi anumite
elemente comune pentru aprecierea calităţii ştirilor.
Din această perspectivă, există specialişti care au stabilit nişte criterii de
acceptat pentru determinarea valorii unei ştiri. Între aceştia se numără D. Anderson,
17
M. Mencher etc. În esenţă aceste criterii sunt: noutatea; impactul; proximitatea;

17
Cf. Cristina Coman, Relaţiile publice şi mass-media, Editura Polirom, 2004, p.44
25
amploarea; proeminenţa; unicitatea; conflictualitatea; interesul uman; familiaritatea;
valoarea educaţională; dinamismul; concreteţea; contextul de actualitate.
O bună comunicare a specialistului în relaţii publice cu presa nu se poate face
dacă acesta nu cunoaşte specificul acesteia şi nu se adaptează acestuia. Din această
perspectivă, mass-media prezintă avantaje şi dezavantaje.
De pildă televiziunea prezintă ca avantaje: impactul social de amploare;
credibilitate; capacitatea de mobilizare efectivă.
În afara avantajelor prezentate anterior, televiziunea are şi unele limite
privind: capacitatea telespectatorului de a trece rapid de la un canal la altul, ocolind
unele mesaje valoroase; caracterul masificat al audienţei care face ca unele mesaje să
nu se bucure de interes; imaginea are tendinţa de a eclipsa cuvântul; accesul dificil al
personalului generat de solicitările în număr foarte mare de a apărea pe sticlă.
În procesul comunicării, specialiştii în relaţii publice au nevoie de jurnalişti
pentru a le transmite mesaje, iar jurnaliştii au nevoie de specialiştii respectivi pentru a
ajunge rapid la surse de informaţii cât mai credibile.
Totuşi relaţia aceasta trebuie privită pe de o parte ca un conflict şi pe de altă
parte ca o cooperare.
Cooperarea nu se poate realiza decât pe baza respectului reciproc dintre
jurnalişti şi reprezentantul biroului de presă.
Conflictul constă în faptul că deşi jurnalistul are nevoie de reprezentantul
biroului de presă, totuşi el este reticent într-o anumită măsură temându-se să nu fie
manipulat.
În acelaşi timp reprezentantul biroului deşi are nevoie de jurnalist nu prea are
încredere în modul în care acesta va transmite mesajul.
Specialiştii în comunicare şi relaţii publice au ajuns la unele concluzii cu
privire la aşteptările jurnaliştilor de la reprezentantul biroului de presă. În esenţă
aceste aşteptări vizează:
 să comunice cu uşurinţă scris şi oral;
 să dispună de capacitate ridicată de analiză şi sinteză,
 să aibă capacitate organizatorică ridicată;
 să dispună de putere de muncă;

26
  să-şi cunoască foarte bine instituţia pe care o reprezintă precum şi pe cea a
jurnaliştilor;
 să furnizeze numai ştiri interesante;
 să fie un bun negociator între presă şi organizaţia pe care o reprezintă;
 să fie un profesionist.
Pentru o bună comunicare a reprezentantului biroului de presă cu mass-media;
acesta trebuie să desfăşoare un complex de activităţi care presupune:
 căutarea şi selectarea informaţiilor în interiorul organizaţiei;
 crearea şi reactualizarea documentelor de bază referitoare la organizaţie;
 pregătirea materialelor şi organizarea manifestărilor pentru presă;
 crearea de contacte individuale cu jurnaliştii;
 căutarea şi selectarea informaţiilor externe.
Pentru a uşura munca cu jurnaliştii: biroul de presă trebuie să întocmească
nişte fişiere de presă pe baza cărora să cunoască: la cine să apeleze; cine este interesat
de mesaje; care este organizarea instituţiilor de presă cu care colaborează etc.
De pildă, un fişier de presă privind jurnaliştii poate avea următoarea structură
de principiu18:
 nume, prenume şi eventualul pseudonim;
 numărul de telefon din redacţie;
 numele, adresa şi telefonul instituţiei de presă unde lucrează;
 adresa şi numărul de telefon de acasă;
 funcţia;
 specialitate;
 o fotografie recentă,
 data naşterii;
 data la care a fost făcută ultima reactualizare a fişierului;
 evidenţa participării jurnalistului la evenimentele la care organizaţia l-a
invitat;
 atitudinea faţă de organizaţie.

18
Ibidem, p.99
27
 Fişierele astfel întrunite se pot stoca pe hârtie sau în calculator. Acestea
trebuie actualizate din când în când şi utilizate la nevoie.
Principalele tehnici de comunicare ale reprezentantului biroului de presă cu
mass-media sunt: comunicatul de presă; dosarul de presă; declaraţia; interviul;
şedinţa de informare sau briefingul de presă; conferinţa de presă.
Înainte de a prezenta câteva elemente despre fiecare tehnică de comunicare cu
mass-media ne propunem să facem câteva recomandări pentru a se garanta obţinerea
de rezultate bune. Din această perspectivă, reprezentantul biroului de presă trebuie să:
 acţioneze cu răbdare;
 manifeste disponibilitate pentru a se face util;
 nu manifeste tendinţa de a critica sau a se ruga de jurnalişti;
 nu ceară niciodată unui jurnalist să nu transmită o ştire care vizează
organizaţia sa.
Un exemplu de conduită privind modul de lucru cu mass-media îl reprezintă
19
cea a firmei General Mills care recomandă salariaţilor săi să ţină cont de faptul că
„reprezintă o întreprindere care îşi bazează acţiunile pe cinste, morală, progres
material şi social şi care nu are absolut nimic de ascuns. În caz de accidente trebuie
făcut în aşa fel încât presa să dispună de cele mai corecte detalii în cel mai scurt timp
posibil”.
Un alt exemplu de conduită îl reprezintă cel al lui John Cameron Swayze care
îi sfătuieşte pe reprezentanţii relaţiilor publice: „ dacă aveţi o ştire, o poveste care
place jurnaliştilor, aceştia o vor accepta. Dacă prezentaţi ştirea, aveţi pregătite toate
informaţiile adiacente”.
Directorilor care au tendinţa de a da ştiri în forma în care le-ar place lor să le
vadă publicate sau transmise şi care nu înţeleg că aceasta este treaba jurnalistului,
Standard Oil Company Of New Jersey le recomandă să nu încerce să devină şi
directori ai ziarelor cu care colaborează. De asemenea, le recomandă ca în cazul în
care un ziarist le supune controlului un articol, aceştia să corecteze numai
eventualele erori asupra expunerii faptelor şi să nu încerce să facă pe jurnalistul şi să
introducă noi fraze pentru a da o importanţă mai mare formei în detrimentul faptelor.

19
Cf. Lector univ. dr. Daniela Şerbănica, Relaţii Publice, capitolul 6
28
 Cel mai convingător mesaj privind adoptarea unei conduite corecte, îl
transmite Johns Manville prin manualul elaborat de el, privind relaţiile cu presa.
Acesta este de părere că presa nu trebuie să se roage pentru a avea ştiri iar
reprezentanţii biroului de presă nu trebuie să se roage pentru a obţine un spaţiu
gratuit.
Necesitatea realizării unor relaţii bune cu presa trebuie să derive din
acceptarea faptului că publicul trebuie să fie permanent informat.
La această concluzie au ajuns mulţi ziarişti care în activitatea lor invocă faptul
că este nevoie de colaborare nu numai în cazul ştirilor bune, ci şi în cazul ştirilor rele,
din simplu motiv că membrii unei organizaţii au dreptul să fie informaţi cu ceea ce se
întâmplă.
Una dintre cele mai importante tehnici de comunicare în exteriorul
organizaţiei o constituie Comunicatul de presă. Până acum nimeni nu şi-a amintit
cine, când, unde şi cu ce ocazie a redactat primul comunicat de presă.
În esenţă un comunicat de presă constituie o ştire elaborată de un lucrător de
relaţii publice în interesul unei persoane sau instituţii, pentru a fi trimisă presei cu
scopul clar de a se aduce la cunoştinţa publicului.
În această definiţie se pot desprinde următoarele concluzii:
 comunicatul de presă constituie cea mai simplă şi mai eficientă posibilitate
de a trimite presei o ştire despre o organizaţie;
 obiectivul principal urmărit prin transmiterea unui comunicat de presă îl
constituie ajungerea acesteia la presă pentru informarea publicului;
 instituţiile de presă nu sunt obligate să transmită comunicatele de presă
primite de la indivizi sau organizaţii, ci acestea uneori pot constitui elemente primare
pentru realizarea unor documentări mai aprofundate;
 redacţiile au rol decisiv în a hotărî publicarea integrală sau parţială a
comunicatului ori republicarea acestuia.
Un comunicat de presă este apreciat de ziarişti ca important, mia puţin
important sau neimportant în baza următoarelor criterii de evaluare:
 noutăţile prezentate prin informaţii;
 interesul pe care îl poate stârni publicului;
29
  calitatea redactării textului; acesta depinde de pregătirea specialistului pe
linia cunoaşterii specificului presei şi a organizaţiei pentru care lucrează, precum şi
redactării unui text atractiv pentru public.
Un comunicat de presă valoros trebuie să întrunească următoarele
caracteristici:
 transmite informaţii despre ceva ce prezintă interes pentru publicul – ţintă;
 forma şi conţinutul de redactare trebuie adaptate potrivit pretenţiilor
canalului de presă căruia i se adresează;
 trebuie să fie întotdeauna un document scris;
 este întotdeauna un document oficial ce are valoare informativă.
Comunicatul de presă poate fi din punctul de vedere al existenţei sau
nonexistenţei unei luări de poziţie, de informare şi de tip persuasiv.
Prin intermediul primului tip de comunicat se pot transmite statistici,
informaţii simple, invitaţii etc.
Prin intermediul celui de-al doilea tip se pot transmite contestaţii, dezminţiri,
acuze etc.
După conţinutul lor, comunicaţiile de presă pot fi: invitaţie; de reamintire;
anunţ; statistic; de informare; politic; oficial; de luare de poziţie; erată.
În continuare, foarte pe scurt vom prezenta câteva elemente definitorii despre
aceste tipuri de comunicate.
Comunicatul invitaţie se trimite cu două săptămâni înaintea evenimentului şi
prin intermediul acestuia sunt invitaţi jurnalişti să participe la acesta. Pentru
informarea corectă a jurnaliştilor în comunicat sunt precizate: tema evenimentului;
numele organizaţiei; participanţii; momentul şi locul acţiunii; traseul, detalii privind
locul întâlnirii etc.
Comunicatul de reamintire se trimite cu scopul de a reaminti jurnaliştilor
despre evenimentul anunţat anterior prin comunicatul invitaţie.
Comunicatul anunţ are ca scop trezirea interesului ziariştilor faţă de un
eveniment şi determinarea acestora să-l popularizeze prin presă în scopul informării
publicului.

30
 Comunicatul statistic conţine date statistice recente despre organizaţie sau
sferele ei de interes.
Comunicatul de informare se întrebuinţează pentru a transmite informaţii
referitoare la activităţi importante ce se desfăşoară în cadrul unei organizaţii cum ar fi
de pildă inaugurarea unei noi biblioteci, a unei aule universitare, a unei săli de
conferinţe, a unui nou tip de autoturism etc.
Pentru un eveniment se pot trimite mai multe comunicate de informare.
Primul comunicat este de sinteză şi prin acesta se transmit elementele esenţiale
despre eveniment, iar următoarele sunt adiţionale prin care se reiau unele detalii
fundamentale din primul comunicat cu argumente suplimentare.
Comunicatul politic are ca scop câştigarea unor avantaje riguros calculate de
către o personalitate a unei organizaţii politice, în raport cu publicul căruia îi este
adresat. Aceste avantaje constau în creşterea popularităţii persoanei respective în
rândul celor care au dreptul de vot.
Comunicatul oficial este produsul unui autorităţi politice sau administrative
prin care publicul este informat asupra unor decizii ale acestora cu repercusiuni
asupra acestuia.
De obicei, comunicatele oficiale sunt preluate şi transmise de către toate
mass-media locale sau centrale, după caz.
Comunicatul de luare de poziţie se datează şi se transmite pentru exprimarea
unor atitudini a organizaţiei vis a vis de o problemă. Acest tip de comunicat poate
îmbrăca mai multe forme:
a) de contestare - dezacordul faţă de o decizie, realitate etc.;
b) de provocare - denunţarea sau acuzarea unei stări de fapt;
c) de clarificare - argumentarea şi clarificarea unor probleme, situaţii etc, cu
car se confruntă organizaţia;
d) de rectificare - corectarea unor informaţii care prejudiciau imaginea
organizaţiei;
e) erata - îndreptarea unor erori strecurate din greşeală în comunicatul
autentic.

31
 Pentru redactarea unui comunicat de presă se întocmeşte un plan şi se stabilesc
nişte proceduri de lucru.
În esenţă, pregătirea comunicatului de presă trebuie să cuprindă următoarele
etape:
a) pregătirea comunicatului sub forma unei ştiri bună de difuzat pentru

agenţiile de presă. Ştirile pot fi involuntare (nepregătite) şi sunt preluate imediat de

agenţiile de presă şi voluntare (pregătite) care uneori nu prea se bucură de interesul
presei;
b) redactarea comunicatului de presă, avându-se în vedere titlul care trebuie să

fie foarte sugestiv, incitant, intertitlul care să-i ajute pe ziarişti să priceapă mai repede
mesajul comunicatului şi textul al cărui prim paragraf trebuie să prezinte pe scurt
esenţialul comunicatului;
c) stilul comunicatului care trebuie să fie:
- concis ( 3-4 fraze scurte însumând 15-20 de cuvinte);
- clar - folosirea unui vocabular simplu dar nu sărac;
- precis - folosirea datelor, cifrelor etc verificate anterior;
d) tonul comunicatului care trebuie să fie factual şi neutru, adică se evite
transmiterea unei poziţii părtinitoare etc;
e) repetiţia care presupune necesitatea de a repeta numele organizaţiei, al

personalităţii etc în scopul de a-l scoate în evidenţă;

Un rol esenţial capătă prezentarea comunicatului de presă având în vedere că
acesta este un material informativ care trebuie să fie caracterizat de sobrietate şi nu
unul publicitar.
Se recomandă ca un comunicat de presă să se dactilografieze pe o coală de hârtie
format A 4, numai pe o singură faţă, lăsându-se o margine de 2-3 cm de o parte şi de alta a
acestuia, necesară ziariştilor pentru însemnări personale. Ca volum, un comunicat de presă
nu trebuie să fie mai mare de 2 pagini, iar textul nu trebuie să cuprindă mai mult de 300
de cuvinte, dispuse cam în 25 de rânduri pe pagină, a câte 60 de semne fiecare.
Cu excepţia paragrafului iniţial care apare separat la începutul comunicatului în
scopul de a facilita lectura şi înţelegerea textului, cuprinsul textului se va împărţi în
aliniate, frazele nu vor trece de pe o pagină pe alta, prima pagină se va termina cu finalul

32
unei fraze sau chiar a comunicatului după caz; este interzisă sublinierea cuvintelor,
frazelor şi titlului, majusculele trebuie folosite numai la titluri, la începuturile de fraze şi
la numele proprii iar între iniţialele unei abrevieri nu se pune punct.
Cel care întocmeşte comunicatul trebuie să mai aibă în vedere ca atunci când
îl pune în pagină să nu-i lipsească: sigla organizaţiei (nume, adresă, telefon, fax,
e-mail, pagină web); numărul de cod ( ajută la arhivarea şi clasificarea comunicatelor
în ordine cronologică sau tematică); data emiterii; menţiunea „embargo”
(restricţionează faptul că nu trebuie publicat mai devreme de data şi ora stabilită);
menţiunea „ pentru difuzare imediată” (când nu apare menţiunea „embargo”);
precizarea „comunicat de presă” ( asigură ziaristul că nu este text publicitar); numele,
adresa, telefonul persoanei de contact (garantează ziaristului posibilitatea de a-l
contacta pe cel căruia îi este destinat comunicatul de presă).
Înainte de a fi difuzat, comunicatul de presă trebuie aprobat de una sau mai
multe persoane, potrivit deciziei conducerii organizaţiei sau prevederilor
regulamentului de ordine interioară.
Difuzarea comunicatului de presă se poate realiza prin: poştă; telefon;
reprezentant sau curier; fax sau e-mail; conferinţă de presă.
După un anumit timp are loc evaluarea impactului pe care l-a avut mesajul
comunicatului de presă asupra publicului ţintă. În acest sens se organizează revista
presei unde se analizează:
 câte publicaţii au redat comunicatul;
 câte posturi de radio şi televiziune l-au preluat şi cum l-au transmis (cu şi
fără comentarii şi informaţii suplimentare).
În situaţia în care comunicatul de presă a avut un ecou slab în sensul că a fost
preluat de puţine publicaţii iar radioul şi televiziunea nu l-au transmis, biroul de
presă/ responsabilul trebuie să facă o analiză în urma căreia să reiasă foarte clar, dacă:
 s-a ales foarte bine momentul difuzării?
 subiectul comunicatului suscita suficient interes pentru publicul ţintă?
 redactarea textului comunicatului s-a făcut cu respectarea tuturor regulilor?
 s-au ales bine publicaţiile şi posturile de radio şi televiziune pentru
difuzare?
33
 În funcţie de răspunsuri trebuie să acţioneze în consecinţă. Nu se recomandă
să se reproşeze jurnaliştilor neregulile constatate în urma analizei ci mai degrabă să se
ia măsuri pentru stabilirea punctelor unde s-a greşit astfel încât la viitoarele
comunicate să nu se mai repete astfel de greşeli. De asemenea, să se ia măsuri pentru
ca problemele esenţiale ale comunicatului să vizeze răspunderea strictă la întrebările :
CINE? CE? CÂND? UNDE?
Totodată, dezvoltarea comunicatului trebuie să aducă informaţii suplimentare
subsumate întrebărilor: CUM? DE CE? CU CE URMĂRI?

DOSARUL DE PRESĂ
Dosarul de presă reprezintă un instrument la dispoziţia unei organizaţii pe
baza căruia se realizează comunicarea acestuia cu mass-media.
Dosarul de presă materializează mesajul unei organizaţii privind un subiect
determinat.
Specialiştii în comunicare şi relaţii publice sunt de părere că dosarul de presă
trebuie realizat atunci când comunicatul de presă nu asigură prezentarea informaţiei
în întreaga ei amploare.
Alţi specialişti consideră dosarul de presă ca un demers intermediar între
comunicat şi conferinţa de presă, care sintetizează elementele componente ale unui
eveniment şi pune în valoare anumite aspecte ale informaţiei20:
Având în vedere aceste aspecte putem trage concluzia că dosarul de presă nu
se realizează pentru a genera o ştire, aşa cum se procedează în cadrul comunicatului
de presă ci pentru a fi la îndemâna unui jurnalist pentru a-l studia şi a se documenta în
vederea întocmirii unui material.
Recomandarea specialiştilor este aceea că dacă există suficient tip la
dispoziţie ar fi bine să se întocmească dosar de presă în locul comunicatului de presă.
Dosarul de presă, permite ca un subiect să fie prezentat mai aprofundat şi
informaţiile să intre în baza de date a jurnaliştilor pentru a fi exploatate o mai mare
perioadă de timp.

20
Cf. Cristina Coman, Relaţiile publice şi mass-media, editura Polirom, 2004, p. 172.
34
 J.P. Rosant (1992) apreciază că există următoarele tipuri de dosare de presă21:
a) ce însoţesc comunicatul de presă (formula cea mai agreată de jurnalişti);
b) carte de vizită a organizaţiei (se trimite mai ales în situaţia în care
organizaţia nu prea a beneficiat de atenţia mass-media în ultima vreme);
c) de presă-eveniment (care prezintă numai un anumit eveniment şi mesajul
organizaţiei în legătură cu acesta).
Un dosar de presă trebuie să cuprindă:
a) un sumar, aşezat la începutul dosarului;
b) un text de maxim 10-12 pagini - în conţinutul căruia este prezentată esenţa
temei;
c) diferite documente – pentru dezvoltarea aspectelor particulare ale temei;
d) materiale suplimentare (exemplu: reproduceri după articolele publicate
anterior despre organizaţie);
e) anexă: (pentru ca dosarul să nu fie prea voluminos).
Pentru prezentare este bine să se reţină faptul că dosarul de presă trebuie să fie
prevăzut cu o copertă (dosar-plic) de format A 4, care nu trebuie să fie costisitoare,
având în vedere că acesta este un instrument de lucru pentru jurnalişti.
Paginile trebuie să fie numerotate şi prinse cu agrafe sau capse, iar în
interiorul dosarului plic trebuie să se includă: numele, telefonul şi adresa de e-mail
ale persoanei de contact.

CONFERINŢA DE PRESĂ
Este considerată un element cheie în procesul de comunicare al unei
organizaţii. De asemenea, specialiştii o consideră o formă oficială de a comunica cu
mass-media în condiţiile existenţei unui eveniment deosebit de important ce prezintă
interes pentru o mare parte a publicului şi când se urmăreşte nu numai informarea
ziariştilor ci şi oferirea posibilităţii acestora de a dialoga cu reprezentanţii unei
organizaţii.
În teoria relaţiilor publice există cinci întrebări al căror răspuns este de luat în
calcul atunci când dorim să organizăm o conferinţă de presă. În esenţă aceste întrebări

21
Ibidem, p. 143
35
au fost formulate de J. Deshepper (1990) şi dacă răspunsul la trei dintre ele este
afirmativ se justifică organizarea conferinţei de presă. Întrebările au următorul
conţinut22:
a) se bucură organizaţia de un asemenea prestigiu încât să atragă un număr
mare de ziarişti?
b) activităţile organizaţiei sunt importante pentru o parte a populaţiei?
c) evenimentul este aşa de important încât publicul trebuie să dea explicaţii?
d) este atât de interesant subiectul încât ziariştii să pună întrebări?
e) sunt informaţii sau poziţii noi ce trebuie oferite sau argumentate în faţa
presei?
O conferinţă de presă este considerată valoroasă dacă asigură posibilitatea să
se pună cât mai multe întrebări de către jurnalişti, mai ales când este vorba de o
problemă controversată.
Conferinţele de presă pot fi de mai multe feluri:
a) în direct - mass-emdia îşi trimit jurnaliştii la o activitate cu semnificaţie
deosebită (ex.: 25 Octombrie - Ziua Armatei României);
b) prin satelit – deşi este costisitoare, prezintă avantajul că reprezentanţii
mass-media nu trebuie să se mai deplaseze în locul respectiv, întrucât transmisia este
instantanee. Este recomandată mai ales în situaţia în care evenimentul are
semnificaţie mondială;
c) prin telefon – o modalitate folosită în special de investitori, pentru a se
permite comunicarea simultană între director - analişti financiari şi reporteri
economici.
Indiferent de modul în care se desfăşoară conferinţa de presă, pentru reuşita sa
trebuie să se aibă în vedere următoarele elemente:
 nu este recepţie oferită jurnaliştilor;
 pe timpul activităţii jurnaliştii pot fi trataţi numai cu apă, cafea, răcoritoare,
orice altceva nu este recomandat;
 organizarea trebuie să cuprindă: pregătirea; desfăşurarea; evaluarea.

22
Ibidem, p. 152
36
 Pregătirea unei conferinţe de presă cu excepţia celui ce vizează o situaţie de
criză este recomandat să înceapă cam cu o lună înaintea datei de desfăşurare. Pentru
pregătirea minuţioasă a unei conferinţe de presă trebuie avute în vedere:
 stabilirea exactă a datei, zilei şi locului de desfăşurare;
 întocmirea listei cu invitaţi;
 elaborarea şi trimiterea invitaţiilor;
 întocmirea documentaţiei;
 întocmirea materialelor auxiliare (ajutătoare);
 pregătirea intervenţiilor (discursurilor);
 instruirea reprezentanţilor organizaţiei stabiliţi să participe la conferinţa de
presă;
 executarea ultimelor verificări înainte de începerea conferinţei de presă.
Cei care organizează conferinţa de presă trebuie să evite:
 perioadele când jurnaliştii se află în vacanţă;
 perioadele în care se pregătesc şi se desfăşoară alegeri locale şi generale;
 zilele în care au loc vizite ale şefilor de state, evenimente politice
importante, târguri de carte, expoziţii internaţionale, sărbători religioase etc.
Pentru evitarea suprapunerilor şi alegerea momentului prielnic, cei care
pregătesc conferinţa de presă trebuie să aibă în vedere:
 zilele de marţi, miercuri şi joi oferă cea mai bună oportunitate pentru
desfăşurarea conferinţei de presă;
 ziua de luni nu este recomandată deoarece jurnaliştii sunt ocupaţi fie cu
pregătirea materialelor despre evenimentele săptămânii trecute, fie cu noile
evenimente din săptămâna în curs pe care trebuie să le aducă la cunoştinţa publicului
ţintă;
 vinerea nu este recomandată întrucât jurnaliştii sunt ocupaţi cu pregătirea
materialelor de cultură, divertisment şi sport ce vor fi prezentate sâmbăta şi duminica;
 ora de desfăşurare trebuie să fie între 10-12.
Specialiştii au stabilit acest interval de timp, orientându-se după închiderea
ediţiei, cât şi după timpul necesar prelucrării informaţiei (scriere / rescriere de

37
articole; selectarea de imagini etc.); acest principiu nu este valabil pentru situaţiile de
criză (accidente grave, catastrofe, crize politice etc).
Alte recomandări pentru pregătirea a unei conferinţe de presă:
 asigurarea unei săli tip vestiar în care jurnaliştii să-şi poată lăsa în siguranţă
hainele şi bagajele;
 stabilirea unei săli în care se pot acorda în linişte interviuri;
 organizarea camerei presei, care să fie dotată cu telefoane, fax, copiator,
calculator, imprimantă, hârtie etc;
 dotarea sălii în care se desfăşoară conferinţa cu: instalaţie pentru traducere
simultană, videoproiector, retroproiector, monitor TV, ecran (pentru folosirea
materialelor auxiliare - slide-uri, dispozitive, grafice etc).
Pentru invitarea celor mai potriviţi jurnalişti la conferinţa de presă se fac
următoarele recomandări:
 numărul acestora nu trebuie să fie exagerat de mare astfel încât să se creeze
imaginea de sală aglomerată, lipsită de confortul necesar activităţii jurnalistice;
 este necesară consultarea fişierelor de presă pentru a se revedea poziţia unui
jurnalist faţă de organizaţia organizatoare de conferinţă de presă; a i se anticipa chiar
şi viitoarele întrebări; excluderea unor jurnalişti consideraţi „incomozi” produce
iritare şi, ca urmare, deservicii organizaţiei;
 lista trebuie să fie completată şi cu jurnaliştii străini dacă subiectul
conferinţei prezintă interes;
 dacă activitatea se desfăşoară în provincie, vor fi invitaţi cu prioritate
reprezentanţii mass-media locale; alături de aceştia vor fi invitaţi şi corespondenţi
locali ai instituţiilor de presă naţionale;
 dacă subiectul conferinţei de presă este unul foarte tehnic se organizează
două conferinţe: una pentru detalii generale şi alta pentru aspectele pur tehnice;
 evitarea invitării la aceeaşi conferinţă de presă atât a reprezentanţilor ziarelor,
cît şi ai televiziunilor şi radioului; între ziarişti şi reprezentanţii televiziunilor şi radioului
pot apărea conflicte determinate de dezordinea produsă de aceştia din urmă pentru
instalarea aparaturii, pentru luarea unor imagini numai despre aspectele care-i
interesează, plecarea în timpul conferinţei, întrucât ei trebuie să participe şi la alte
38
evenimente; ziariştii doresc să participe la întreaga conferinţă, să-şi noteze aspecte
interesante, să pună întrebări doar în lipsa reprezentanţilor televiziunilor, pe care îi
suspectează că folosesc răspunsurile la întrebările lor înaintea apariţiei acestora în ziare.
Pentru redactarea şi trimiterea invitaţiilor trebuie să se aibă în vedere că
acestea sunt comunicate de presă şi, ca urmare, trebuie să cuprindă aceleaşi elemente.
O problemă care suscită încă discuţii o reprezintă momentul trimiterii
invitaţiilor. Literatura de specialitate recomandă ca acestea să fie trimise cu 10-15 zile
înainte pentru publicaţiile de informare generală, agenţiile de presă, posturile de radio
şi televiziune şi cu 25-30 de zile pentru publicaţiile cu apariţie lunară.
Nu este lipsit de importanţă ca înainte cu o zi de desfăşurarea conferinţei
organizatorii să împrospăteze memoria jurnaliştilor invitaţi.
Unii organizatori încearcă să împrospăteze memoria jurnaliştilor invitaţi cu
10-15 zile înaintea desfăşurării conferinţei de presă, oferindu-le date suplimentare
despre aceasta şi sperând ca astfel să se asigure de prezenţa lor.
De asemenea, pentru siguranţa participării unui reprezentat al unui ziar sau
post de televiziune / radio la conferinţa de presă se recomandă ca invitaţia să fie
trimisă atât jurnalistului vizat cât şi managerului instituţiei în care este încadrat. În
situaţia în care jurnalistul vizat devine indisponibil din varii motive, şeful său va
destina pe altcineva, în cunoştinţă de cauză.
Odată cu invitaţia sau după încheierea conferinţei de presă jurnalistului i se
pune la dispoziţie dosarul de presă întocmit după regulile prezentate anterior.
Succesul unei conferinţe de presă depinde şi de valoarea discursului, care
trebuie să fie clar, la obiect, rostit cu hotărâre şi cu intonaţie, într-un limbaj concret şi
să nu abordeze mai mult de 2-3 subiecte; un rol hotărâtor îl au materialele ajutătoare,
mai ales prezentate sub formă de imagini ( o imagine face cât o mie de cuvinte).
Pentru aceasta discursul trebuie să fie foarte bine pregătit de autor după ce a
făcut o intervievare minuţioasă a celui care-l va rosti, autorul încercând să se
transpună în situaţia acestuia. Elaborarea discursului presupune o documentare
complexă a autorului.
După ce datele au fost culese, autorul va avea o ultimă discuţie cu cel ce va
susţine discursul pentru a nu avea dubiu asupra obiectivului urmărit.

39
 Discursul propriu-zis va avea introducere, cuprins şi concluzie. Introducerea
va fi elaborată astfel încât să capteze atenţia jurnaliştilor, cuprinsul va conţine 2-3 idei
principale, riguros argumentate, iar concluzia reprezenta o sinteză a punctelor de
vedere esenţiale.
Reprezentanţii organizaţiei stabiliţi să participe la conferinţa de presă vor fi
supuşi unei instruiri pentru a putea comunica eficient cu jurnaliştii.
De asemenea celui ce va susţine discursul i se va acorda o atenţie deosebită
privind: îmbrăcămintea, gestica, mimica etc.
Încheierea perioadei de pregătire pentru vorbitor trebuie să coincidă cu
însuşirea în condiţii foarte bune a decalogului privind întâlnirea cu presa23:
1. să fie onest şi relaxat;
2. să folosească ruperile de ritm pe timpul vorbirii;
3. să se exprime concis;
4. să nu utilizeze jargonul;
5. să nu facă aprecieri privind importanţa întrebărilor;
6. să nu folosească expresia „nu comentez” dacă nu este sigur că va putea
preciza de ce nu poate discuta despre subiectul respectiv;
7. să dea numai răspunsuri pozitive;
8. să evite schimburile verbale violente cu jurnaliştii;
9. să fie prudent în folosirea informaţiilor; cele ce nu se pretează să nu fie
făcute public;
10.să dea câte un răspuns pentru fiecare întrebare.
În ziua desfăşurării conferinţei se fac ultimele pregătiri şi verificări astfel încât
nimic să nu scape nepus în ordine.
Desfăşurarea propriu-zisă a conferinţei de presă debutează cu primirea
jurnaliştilor şi continuă cu: deschiderea conferinţei; discursul reprezentantului
organizaţiei; întrebările; închiderea conferinţei; dialogul informal (trataţiile - cafeaua,
răcoritoarele, apa minerală etc).
Întâmpinarea intrării în sala de conferinţă a jurnaliştilor trebuie să se facă de
2-3 reprezentanţi ai biroului de presă sau ai organizaţiei care cunosc toate detaliile

23
Ibidem, p. 177
40
despre activitate. Aceştia se identifică prin ecusoane, ţin evidenţa jurnaliştilor potrivit
listei invitaţiilor şi le înmânează celor sosiţi dosarele de presă. Este bine ca purtătorul
de cuvânt al biroului de presă să-i salute pe jurnalişti, să le adreseze câteva cuvinte de
bun sosit şi să-i poftească să se aşeze fără a le indica locurile.
Ora de începere a conferinţei de presă trebuie respectată cu sfinţenie. Primele
10 minute se vor face fotografii, timp în care pot să mai apară şi eventualii întârziaţi.
Este bine ca activităţile conferinţei de presă să fie moderate de purtătorul de cuvânt al
biroului de presă. Acesta trebuie să înceapă prin a saluta pe jurnalişti, a le mulţumi
pentru participare, a preciza tema acesteia şi a le prezenta în ordine ierarhică pe
reprezentanţii organizaţiei care iau parte la conferinţa de presă.
Totodată, acesta trebuie să reamintească programul conferinţei, numele celor
care vor vorbi din partea organizaţiei, durata intervenţiilor (15-20 min), să-i invite pe
jurnalişti să pună întrebări (45-60 min) şi să participe după conferinţă la un dialog
informal (30-40 min).
Discursul rostit de un membru marcant al organizaţiei (de regulă directorul)
pregătit în prealabil după procedurile prezentate anterior.
Discursul poate fi citit sau prezentat la liber, fiecare formă având avantajele şi
dezavantajele sale.
Experienţa ne determină să considerăm că discursul la liber este de preferat
celui citit, avându-se grijă ca vorbitorul să nu depăşească timpul datorită pierderii în
amănunte, să nu facă prea multe paranteze devenind plictisitor şi să fie suficient de
explicit şi convingător pentru a elimina punerea de întrebări din partea jurnaliştilor.
După încheierea discursului, moderatorul trebuie să mulţumească jurnaliştilor
şi să-i invite să adreseze întrebări. Dacă întrebările sunt insuficient de clare,
purtătorul de cuvânt trebuie să le reformuleze. Totodată, acesta va invita politicos pe
jurnaliştii care pun prea multe întrebări să-i lase şi pe ceilalţi să întrebe şi să
primească răspunsurile de rigoare. Dacă se pun întrebări colaterale conferinţei,
moderatorul aminteşte adresantului tema conferinţei.
Conferinţa de presă trebuie să se încheie după expirarea timpului pentru
întrebări şi după ce moderatorul face un scurt rezumat al temei evidenţiind

41
problemele importante şi, totodată, mulţumindu-le pentru participare, invitându-i la
partea informală şi asigurându-i că vor primi la plecare copii ale discursului.
Partea informală este recomandat să se desfăşoare într-o încăpere special
pregătită unde să se poată purta un dialog mai relaxat pe timpul căruia să se poată
lămuri mai bine problemele rezultate pe timpul conferinţei de presă.
Pe timpul întâlnirii informale se pot acorda interviuri în încăperi de asemenea
special destinate.
Reprezentanţii organizaţiei trebuie să fie atenţi la dialogul cu jurnaliştii pe
timpul activităţii informale întrucât pot cădea în capcanele întrebărilor acestora.

INTERVIUL
Jurnaliştii din radio şi televiziune sunt interesaţi de informaţii ca şi cei din
presa scrisă. Cei care pot da informaţii sunt reprezentanţii unei organizaţii. Aceştia au
ocazia ca acceptând o invitaţie la radio sau televiziune să transmită informaţii
esenţiale pentru instituţia pe care o reprezintă şi astfel, să comunice direct cu publicul
ţintă. Invitaţia pentru un interviu trebuie acceptată numai dacă ai ceva esenţial de
spus unui public ţintă identificat. În situaţia în care invitatul are ce spune şi cui spune,
trebuie să continue dialogul cu jurnalistul pentru a se edifica privind24:
 tipul interviului (scurt; inserat într-o secvenţă a unei emisiuni de
actualităţi; propriu-zis, destinat unei emisiuni de tip magazin; participarea la o
dezbatere ori la un talk-show);
 subiectul interviului;
 numele şi structura emisiunii unde va fi introdus interviul;
 momentul difuzării pe postul de radio sau televiziune;
 durata interviului;
 persoanele participante la interviu;
 moderatorul dezbaterii şi cine va lua interviul;
 punctele principale ale interviului;
 imaginile ce vor însoţi intervenţia;
 interviul are loc în direct sau va fi înregistrat.
24
Ibidem, p. 199-200
42
 Pentru a avea rezultatul scontat, interviul trebuie pregătit foarte bine. Pregătirea
constă în desfăşurarea următoarelor activităţi:
a) identificarea a 2-3 idei principale de transmis;
b) rostirea cu glas tare a unor pasaje de transmis verificându-se dacă acestea
prezentate în scris au acelaşi impact spuse cu voce tare;
c) documentarea privind ideile exprimate de alţi specialişti intervievaţi de
presă pe aceeaşi temă;
d) identificarea instituţiei din care face parte reporterul şi verificarea gradului
de audienţă al emisiunilor acestuia;
e) simulări cu specialiştii de la biroul de presă, studii de interviu;
f) refuzaţi politicos participarea la interviu atunci când constataţi că nu aveţi
nimic de spus.
Pe timpul interviului adoptaţi o conduită normală:
 adresaţi-vă jurnalistului folosind numele şi prenumele lui;
 răspundeţi întrebărilor simple folosind cuvinte simple; persoana I, diateza
activă;
 evitaţi teatralizarea răspunsurilor;
 păstraţi-vă calmul chiar în situaţia unor întrebări dezagreabile;
 nu acceptaţi că jurnalistul să vă atribuie fraze sau cuvinte pe care nu le-aţi
rostit;
 nu intraţi în polemică directă cu jurnalistul;
 evitaţi răspunsurile la întrebările ipotetice;
 exprimaţi ideile importante la începutul fiecărui răspuns;
 evitaţi exprimările tehniciste;
 nu vă intimidaţi dacă pentru un răspuns nu dispuneţi de toate detaliile
necesare;
 îmbrăcaţi un echipament adecvat;
 alegeţi cu atenţie încăperea sau locul unde se va desfăşura interviul (în
acord cu tema);
 închideţi telefonul mobil;

43
  prezentaţi-vă mai devreme de ora comunicată la locul de desfăşurare a
interviului;
 nu citiţi răspunsurile după documentul pregătit şi nu mişcaţi lucrurile aflate
la îndemână (pixul, ochelarii etc).

VIZITA ŞI VOIAJUL DE PRESĂ

Aceste tehnici de comunicare cu mass-media constituie extensii ale
conferinţei de presă şi au ca scop deplasarea jurnaliştilor într-un anumit loc pentru a fi
părtaşi la un eveniment sau a li se prezenta mai multe informaţii şi a li se facilita
întâlniri şi discuţii cu persoane importante dintr-o organizaţie.
Pentru organizarea acestor activităţi este nevoie să obţină acordul de principiu
al jurnaliştilor posibil de invitat, pentru a se estima cheltuielile.
Lista cu invitaţii se va întocmi numai după consultarea cu câţiva jurnalişti
pentru a adapta programul şi perioada la posibilităţile de pe agenda presei.
Data şi durata activităţilor se vor stabili avându-se grijă să nu se suprapună pe
alte evenimente majore.
Alegerea mijloacelor de transport, a hotelurilor, meniurilor şi cadourilor-
suvenir, se va face fără a se risipi un buget consistent şi a trezi suspiciuni la jurnalişti.
Pregătirea reprezentanţilor organizaţiei participante la activităţi este esenţială.
De asemenea, importantă este şi verificarea cu multă atenţie a desfăşurării tuturor
activităţilor după plan, inclusiv monitorizarea presei şi evaluarea evenimentului.

44
 CONCLUZII

Comunicarea cu mass-media prezintă avantaje şi dezavantaje specifice. Pentru

a se realiza o bună comunicare cu mass-media, specialiştii în relaţii publice trebuie
să-i cunoască specificul şi să se adapteze acestuia. Specialiştii în relaţii publice au
nevoie de jurnalişti pentru a transmite mesaje către publicul ţintă, iar jurnaliştii au
nevoie de aceştia pentru a ajunge mai repede la sursa de informaţii. Pentru a avea
date despre jurnalişti, specialiştii în relaţii publice întocmesc fişiere de presă.
Principalele tipuri de tehnică de comunicare cu mass-media sunt: comunicatul de
presă; dosarul de presă; conferinţa de presă; revista presei; interviul etc.
Specialiştii în comunicare şi relaţii publice au elaborat metodologii de
planificare, organizare, desfăşurare şi evaluare a acestor tipuri de comunicare cu
mass-media.

45
 NOTE BIBLIOGRAFICE

1. Bernard Dagenais, Campania de relaţii publice

2. Cristina Coman, Relaţiile publice în mass-media
3. Peter Collett, Cartea gesturilor
4. Ştefan Prutianu, Antrenamentul abilităţilor de comunicare - Limbaje ascunse
5. Ştefan Prutianu - Antrenamentul abilităţilor de comunicare
6. Coordonator Anne Gregory, Relaţiile publice în practică
7. Dong Newson, Bas Carrel, Redactarea materialelor de relaţii publice
8. Cristina Coman, Relaţiile publice - Principii şi strategii
9. Cezar Caluschi, O nouă frontieră, Comunicarea directă
10.Coordonator Dumitru Iacob, Relaţii publice
11.dr. Ion Deac, Comunicare şi relaţii publice

46