Vântul

de Vasile Alecsandri
Vântul e copil zburdalnic, fără milă, nici mustrare,

Care împinge-n rea furtună toate vasele pe mare,

Şi, ca lupul după turme, se alungă după nori,

Şi doboară stejari falnici şi desfoaie blânde flori.

Vântul fură o scânteie şi-n girezi el o aruncă,

Privind cum se pierde rodul unui an întreg de muncă,

Apoi merge la copile ce culeg laur de in

Şi râzând le despleteşte, dezmierzând albul lor sân.

În tuspatru părţi a lumii turbat vântul se tot duce,

Ca păgânul pe mormânturi răsunând creştina cruce,

Şi de-a morilor blesteme alungat, fuge nebun

Printre tufe înţepătoare şi nuiele de alun.

Iar când el se-ntoarce în codri, mama lui ce-l tot boceşte

Zile-ntregi îl scaldă-n lapte şi de răni îl lecuieşte…

– „Nu mai plânge, măiculiţă! zice el, aşa cum sânt,

Când sărut ochii lor veseli, se dau fetele în vânt!”