Sunteți pe pagina 1din 261

UNIVERSITATEA“ANDREI SAGUNA” DIN CONSTANTA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

DREPTUL UNIUNII EUROPENE


ANUL al II-lea
CURS UNIVERSITAR

Dr. Adrian FILIP

2019
Dreptul Uniunii Europene

Var. 2019.10.03
2
Dreptul Uniunii Europene

CUPRINS

ABREVIERI ............................................................................................................ 12

INTRODUCERE ..................................................................................................... 15

MODULUL 1 ...........................................................................................................19

INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE .................................................................19

CURSUL I ...............................................................................................................19

CONSILIUL EUROPEAN (SUMMIT-ul); CONSILIUL UNIUNII EUROENE (35


pag) ....................................................................................................................................19

1. INSTITUȚIILE DE BAZĂ ALE UNIUNII EUROPENE ŞI ORGANIZAREA


ACESTORA ................................................................................................................... 25

2. PRINCIPIILE GENERALE DE FUNCŢIONARE ALE INSTITUŢIILOR


UNIUNII EUROPENE.................................................................................................. 28

2.1. Principiul reprezentării intereselor ........................................................ 28

2.2. Principiul competenţelor de atribuire .................................................... 29

2.2.1. Definirea şi reglementarea principiului atribuirii ............................... 29

2.3. Principiul echilibrului instituţional ........................................................ 35

2.4. Principiul autonomiei instituţiilor ......................................................... 35

2.5. Principiul cooperării loiale ..................................................................... 36

Concluzie............................................................................................................ 37

3. REPARTIZAREA COMPETENȚELOR ÎNTRE INSTITUȚIILE EUROPENE


....................................................................................................................................... 37

3.1. Funcția legislativă ................................................................................... 38

3.2. Funcția executivă .................................................................................... 38

3.3. Funcția bugetară ..................................................................................... 38

3.4. Funcția de control ................................................................................... 39

3.5. Funcția de reprezentare la nivel internațional ....................................... 39

4. CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE, INSTITUȚIE


PRECURSOARE A CONSILIULUI UNIUNII EUROPENE ȘI A CONSILIULUI
EUROPEAN .................................................................................................................. 39
Var. 2019.10.03
3
Dreptul Uniunii Europene

5. CONSILIUL EUROPEAN (Summit-ul) .........................................................40

5.1. Apariţia Consiliului European ................................................................. 41

5.2. Evoluţia Consiliului European ................................................................ 42

5.3. Natura juridică a Consiliului European .................................................. 43

5.4. Consiliul European după Tratatul de la Lisabona .................................. 44

5.5. Actele Consiliului European .................................................................... 44

5.6. Procesul decizional .................................................................................. 45

6. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE (Consiliul de Miniștri/ Consiliul) ....... 45

6.1. Structura; funcţionare; atribuţii .............................................................. 45

6.2. Procedura de vot în cadrul Consiliului European .................................. 50

7. COMITETUL REPREZENTANȚILOR PERMANENȚI (COREPER) ........... 52

7.1. Rolul COREPER ....................................................................................... 52

8. TRIUNGHIUL INSTITUŢIONAL.................................................................. 53

CURSUL al II-lea ................................................................................................... 55

INSTITUȚII EUROPENE (2) – COMISIA EUROPEANĂ; PARLAMENTUL


EUROPEAN (21 pag) ........................................................................................................ 55

1. COMISIA EUROPEANĂ ................................................................................ 55

1.1. Structură, conducere, atribuții................................................................. 56

1.2. Ce face Comisia? ...................................................................................... 58

1.3. Cum lucrează Comisia?............................................................................ 58

1.4. Conducerea Comisiei ............................................................................... 59

1.5. Organizarea Comisiei Europene ..............................................................60

1.6. Atribuţiile Comisiei Europene ................................................................. 61

2. PARLAMENTUL EUROPEAN – Rol; Structură; Atribuţii; Funcţionare; .... 63

2.1. Structura Parlamentului European ......................................................... 66

2.2. Atribuţiile Parlamentului European ....................................................... 67

2.3. Desemnarea parlamentarilor europeni ..................................................68

2.4. Statutul parlamentarilor europeni .......................................................... 69

Var. 2019.10.03
4
Dreptul Uniunii Europene

2.5. Funcţionarea Parlamentului European .................................................. 69

3. ЕVΟLUȚIА РUTЕRII РАRLАMЕNTULUI ЕURΟРЕАN ............................... 71

3.1. Putеrea Раrlаmеntului еurοреn după аdοрtаrеа Асtului Uniс Еurοреаn


.................................................................................................................................... 71

3.2. Putеrea Раrlаmеntului după Trаtаtului dе lа Mааstriсht ...................... 72

3.3. Раrlаmеntul Eurοреn după Trаtаtul dе lа Аmstеrdаm ......................... 74

3.4. Раrlаmеntul Eurοреn după Trаtаtul dе lа Nisа ......................................75

CURSUL al III-lea ................................................................................................. 78

INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE (3)........................................................... 78

CURTEA EUROPEANA DE JUSTITIE; CURTEA DE CONTURI AGENŢIILE


EUROPENE SPECIALIZATE (24 pag) ............................................................................ 78

1. CURTEA DE JUSTITIE A UNIUNII EUROPENE ........................................ 78

1.1. Rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene............................................ 79

1.2. Ce face Curtea de Justiție a Uniunii Europene? ..................................... 79

1.3. Componenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene ............................... 80

1.4. Funcţionarea Curţii Europene de Justiţie ...............................................81

1.5. Competenţa Curţii de Justiţie a UE ........................................................ 83

1.6. Prezentarea procedurii în faţa Curţii de Justiţie a UE ........................... 83

1.7. Tribunalul ................................................................................................ 85

2. RELAŢIA DINTRE CURTEA DE JUSTIŢIE A UNIUNII EUROPENE ŞI


CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI ................................................ 86

3. CURTEA DE CONTURI A UNIUNII EUROPENE ....................................... 87

3.1 Prezentare generală .................................................................................. 87

3.2. Rolul Curții de Conturi ........................................................................... 87

3.3. Structură ................................................................................................. 89

3.4. Cum lucrează Curtea de Conturi? ............................................................ 91

4. BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ (BCE) ....................................................91

4.1. Prezentare generală ..................................................................................91

Var. 2019.10.03
5
Dreptul Uniunii Europene

4.2. Ce face Banca Central Europeană? ......................................................... 92

4.3. Componență ............................................................................................ 92

4.4. Cum lucrează Banca Central Europeană? .............................................. 93

5. AGENŢIILE EUROPENE SPECIALIZATE ................................................... 94

5.1. Agenţii descentralizate............................................................................. 94

5.2. Agenţii pentru politica de securitate şi de apărare comună ................... 95

5.3. Agenţii executive ..................................................................................... 96

5.4. Agenţii şi organisme EURATOM ............................................................ 96

5.5. Institutul European de Inovare şi Tehnologie ........................................ 97

5.6. Oficiul European de Poliție: EUROPOL ................................................. 97

5.7. Unitatea Europeană de Cooperare Judiciară: EUROJUST .................... 99

MODULUL 2 ........................................................................................................ 103

DREPTUL UNIUNII EUROPENE ...................................................................... 103

CURSUL al IV-lea ................................................................................................ 103

IZVOARELE, OBIECTUL ȘI ORDINEA JURIDICĂ A DREPTULUI UNIUNII


EUROPENE (20 pag) ..................................................................................................... 103

1. IZVOARELE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE ..................................... 103

2. NOŢIUNEA ŞI OBIECTUL DREPTULUI UNIUNII EUROPENE.............. 104

3. LEGISLAŢIA PRIMARĂ .............................................................................. 106

3.1. Domeniul de aplicare al legislaţiei primare .......................................... 107

3.2. Regimul juridic al legislaţiei primare ................................................... 108

3.3. Carta Drepturilor Fundamentale .......................................................... 109

4. LEGISLAȚIA SECUNDARĂ A UNIUNII EUROPENE ................................ 112

4.1. Generalități ............................................................................................. 112

4.2. Ierarhia legislației secundare a Uniunii ................................................. 113

4.3. Nomenclatura actelor unilaterale .......................................................... 114

4.4. Actele unilaterale, instrumente în slujba politicilor europene .............. 115

4.5. Instrumente juridice care țin de legislația secundară a Uniunii ........... 115

Var. 2019.10.03
6
Dreptul Uniunii Europene

4.6. Dispoziții care reglementează competențele, procedurile, punerea în


aplicare și executarea actelor juridice ..................................................................... 116

4.7. Acordurile............................................................................................... 117

5. LEGISLAŢIA COMPLEMENTARĂ .............................................................. 118

5.1. Dreptul internaţional ............................................................................. 119

5.2. Principiile generale ale Dreptului ......................................................... 120

5.3. Cazul specific al drepturilor fundamentale .......................................... 120

CURSUL al V-lea ..................................................................................................123

PRINCIPIILE ȘI CARACTERISTICILE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE (19


pag) ..................................................................................................................................123

1. O NOUA ORDINE JURIDICA A DREPTULUI INTERNAȚIONAL ............123

2. PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI, APLICABILE STATELOR


MEMBRE ..................................................................................................................... 125

3. PRINCIPIILE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE ...................................126

3.1. Principiul subsidiarităţii ........................................................................ 127

3.2. Principiul proporţionalităţii .................................................................. 131

4. CARACTERISTICILE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE ....................... 133

4.1. Aplicabilitatea imediată ......................................................................... 133

4.2. Aplicabilitatea directă ............................................................................ 135

4.3. Aplicabilitatea prioritară ....................................................................... 137

Concluzii........................................................................................................ 141

CURSUL al VI-lea.................................................................................................143

RAPORTURILE JURIDICE EXISTENTE INTRE DREPTUL UNIUNII


EUROPENE ŞI DREPTUL NAŢIONAL (12 pag.) ...........................................................143

1. RAPORTUL JURIDIC DINTRE DREPTUL UNIUNII EUROPENE ŞI


DREPTUL STATELOR MEMBRE...............................................................................143

1.1. Integrarea Dreptului UE în Dreptul intern al statelor membre ............143

1.2. Hotărâri reprezentative ale CJCE/CJUE care statuează aplicabilitatea


directă și prioritară a Dreptului Uniunii Europene în statele membre ..................146

Var. 2019.10.03
7
Dreptul Uniunii Europene

2. CONFLICTUL DINTRE DREPTUL UNIUNII EUROPENE ŞI DREPTUL


NAŢIONAL .................................................................................................................. 148

3. DREPTURI CE REZIDĂ DIN NORMELE JURIDICE ALE DREPTULUI


UNIUNII EUROPENE ................................................................................................ 149

3.1. Libertate de mişcare .............................................................................. 149

3.2. Libertate de stabilire ............................................................................. 150

3.3. Libertatea de a presta servicii ............................................................... 152

SINTEZĂ ...................................................................................................... 153

CURSUL al VII-lea............................................................................................... 155

ACTELE JURIDICE ALE UNIUNII EUROPENE (14 pag) ................................. 155

1. INTRODUCERE ........................................................................................... 155

2. ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE ......................................... 156

3. ACTELE UNIUNII EUROPENE ŞI IERARHIA NORMELOR ÎN DREPTUL


EUROPEAN ................................................................................................................ 158

3.1. Actele terţiare ale Dreptului Uniunii Europene .................................... 160

4. JURISPRUDENŢA CURŢII DE JUSTIŢIE ................................................. 165

5. MECANISMELE DE PROTECŢIE A DREPTURILOR FUNDAMENTALE ÎN


UNIUNEA EUROPEANĂ ........................................................................................... 165

6. RELAŢIA DINTRE CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI ŞI


CURTEA DE JUSTIŢIE A UNIUNII EUROPENE ..................................................... 167

CURSUL al VIII-lea ............................................................................................. 169

ORGANIZAREA JUDICIARĂ A UNIUNII EUROPENE (23 pag.)..................... 169

1. INSTANȚELE UNIUNII EUROPENE - „ORGANIZARE JUDICIARĂ” vs


„IERARHIE JUDICIARĂ” .......................................................................................... 169

2. INSTANȚELE CREATE LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE .................. 175

2.1. Compunere............................................................................................. 175

2.2. Competențe ........................................................................................... 182

2.3. Un pic de procedură .............................................................................. 186

2.4. Deciziile CJUE ....................................................................................... 189

Var. 2019.10.03
8
Dreptul Uniunii Europene

CURSUL IX ..........................................................................................................194

COMPETENȚELE CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE .................194

1. CURTEA DE JUSTIȚIE ................................................................................194

2. TRIBUNALUL ..............................................................................................199

3. TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE................. 201

4. ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN .................................................. 201

CURSUL al X-lea ................................................................................................. 203

INSTANȚELE NAȚIONALE ȘI APLICAREA DREPTULUI UNIUNII EUROPENE


(12 pag.) .......................................................................................................................... 203

1. RAPORTURILE DINTRE INSTANȚELE NAȚIONALE ȘI CELE


UNIONALE/ FEDERALE........................................................................................... 203

1.1. Trimiterile preliminare .......................................................................... 206

2. RAPORTUL DINTRE CJUE ȘI INSTANȚELE NAȚIONALE ÎN CADRUL


PROCEDURII ACȚIUNII ÎN PRONUNȚAREA UNEI HOTĂRÂRI PRELIMINARE 213

CURSUL al XI -lea................................................................................................ 215

CONSTRUCȚIA EUROPEANĂ DUPĂ TRATATUL DE LA LISABONA (17 pag)


......................................................................................................................................... 215

1. NECESITATEA UNUI NOU TRATAT ..........................................................216

1.1. Consideraţii generale .............................................................................. 217

2. ELEMENTE DE NOUTATE ADUSE DE TRATATUL DE LA LISABONA . 220

2.1. Preliminarii ........................................................................................... 220

2.2. Elemente de noutate privind principiile fundamentale de organizare şi


funcţionare a Uniunii stipulate în Tratatul de la Lisabona .....................................221

2.3. Elemente de noutate instituţională ale Tratatului de la Lisabona ....... 224

2.4. Elemente de noutate privind procedurile, mecanismele şi metodologiile


de lucru.................................................................................................................... 228

3. CONȚINUTUL TRATATULUI DE LA LISABONA ..................................... 229

3.1. Obiective și principii juridice ................................................................ 229

Var. 2019.10.03
9
Dreptul Uniunii Europene

3.2. Consolidarea democrației și o mai bună protecție a drepturilor


fundamentale...........................................................................................................230

3.3. Un nou cadru instituțional .................................................................... 231

3.4. Un proces mai eficient și mai democratic de elaborare a politicilor, cu


politici și competențe noi ........................................................................................ 233

CURSUL al XII-lea .............................................................................................. 235

CETĂŢENIA EUROPEANĂ (13 pag. de dezvoltat) ............................................. 235

1. CETĂȚENIA ÎN CONȘTIINȚA EUROPEANĂ............................................. 235

1.1. Noţiuni privind cetăţenia ....................................................................... 236

1.2. Cetăţenia naţională şi cetăţenia europeană .......................................... 237

2. STATUTUL CETĂŢEANULUI EUROPEAN CONFORM TRATATULUI DE


LA MAASTRICHT ŞI TRATATULUI DE LA AMSTERDAM .....................................238

3. STATUTUL CETĂȚEANULUI DUPĂ TRATATUL DE LA LISABONA ŞI


CARTEI DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPENE .................. 242

3.1. Dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European (Art. 39) şi în


alegerile locale (Art. 40) .......................................................................................... 244

3.2. Dreptul la bună administrare (Art. 41) şi dreptul de acces la documente


(Art. 42) ................................................................................................................... 245

3.3. Mediatorul European (Art. 43) şi dreptul la petiţie (Art. 44) .............. 245

3.4. Libertatea de circulaţie şi de staţionare (Art. 45) ................................. 246

3.5. Protecţia diplomatică şi consulară (Art. 46) ......................................... 247

CURSUL al XIII-lea .............................................................................................248

ACȚIUNILE FORMULATE ÎN FAȚA CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII


EUROPENE (1). Acțiunea în anulare. Acțiunea de nelegalitate ....................................248

1. ACŢIUNEA ÎN ANULARE ...........................................................................248

2. ACȚIUNIUNEA ÎN CARENȚĂ ....................................................................250

CURSUL al XIV -lea ............................................................................................ 252

ASPECTE GENERALE PRIVIND POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ .......... 252

CURSUL al XV-lea ............................................................................................... 253

Var. 2019.10.03
10
Dreptul Uniunii Europene

LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR ȘI DREPTUL DE STABILIRE ....... 253

CURSUL al XVI-lea ............................................................................................. 254

LIBERA CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR ........................................................... 254

CURSUL al XVII-lea ........................................................................................... 255

LIBERA CIRCULAȚIE A SERVICIILOR, CAPITALURILOR ȘI PLĂȚILOR ..... 255

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................... 256

Var. 2019.10.03
11
Dreptul Uniunii Europene

ABREVIERI

AELS/ EFTA – Asociaţia Europeană a Liberului Schimb /European Free Trade


Association,

AUE – Actul Unic European

BCE – Banca Centrală Europeană

BCN - băncile centrale naţionale

BERD - Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

BEI – Banca Europeană de Investiţii

CE – Comunitatea Europeană

CEA - Comunitatea Europeană pentru Apărare

CECO/CECA – Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului /La


Communauté européenne du charbon et de l’acier

CEE – Comunitatea Economică Europeană

CEEA/EURATOM – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

CES – Comitetul Economice şi Social

CIG – Conferinţă interguvernamentală

CJ – Curtea de justiţie a Comunităților Europene

CJCE – Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene

CJUE - Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

COREPER – COmitetul REprezentanţilor PERmanenţi

CR – Comitetul regiunilor

CSCE - Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa

CVC - Codul Vamal Comunitar

DAE - Departamentul pentru Afaceri Europene

e.n. - era noastră


Var. 2019.10.03
12
Dreptul Uniunii Europene

FDP - Fondul de Dezvoltare a Proiectelor

FEOGA - Fondul de Orientare şi de Garanţie Agricolă

FEP - Fondul European pentru Pescuit

EUR - Euro

FED – Fondul european de dezvoltare

FED - Federal Reserve System

FMI – Fondul Monetar Internaţional

GATT – Acordul general pentru tarife şi comerţ

IME – Institutul monetar european

JAI – Justiţie şi Afaceri Interne

JOCE – Jurnalul Oficial al Comunităţilor europene

LPS - Liberatatea de a presta servicii

LS - Libertatea de stabilire

MNE - Măsuri Naţionale de Execuţie

MESF – Mecanismul European de Stabilizare Financiară

NATO – Organizaţia Atlanticului de Nord

OCED – Organizaţia pentru cooperare economică şi dezvoltare

OMC - Organizaţia Mondială a Comerţului

ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite

OMC – Organizația Mondială a Comerțului

OSCE –Conferinţa/Organizaţia pentru Securitatea şi Cooperare în Europa

PESC – Politica Externă de Securitate Comună

PIB – Produs intern brut (GDP)

PAC - Politica agricolă comună

par. - paragraful

PCC - Politica comercială comună

PCP - Politica comună de pescuit


Var. 2019.10.03
13
Dreptul Uniunii Europene

PCT - Politica comună de transporturi

PE - Parlamentul European

PESA - Politica Europeană de Securitate şi Apărare

PESC - Politica externă şi de securitate comună

PIB - Produsul Intern Brut

pp. - paginile

PSC - Pactul de stabilitate şi creştere

SEE – Spațiul Economic European

Rec. - Recomandarea

SEBC - Sistemul European al Băncilor Centrale

SEN - Sistemul Electronic de Notificare

SME - Sistemul Monetar European

TAm - Tratatul de la Amsterdam

TCE – Tratatul de instituire a Comunității Europene

TCECO - Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului

TCEE - Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene

TCEEA - Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice

TFUE – Tratatul privind funcționarea Uniuni Europene

TUE - Tratatul privind Uniuniunea Europeană

TVC - Tariful Vamal Comun

UE - Uniunea Europeană

UEM - Uniunea Economică şi Monetară

UEO - Uniunea Europei Occidentale

Var. 2019.10.03
14
Dreptul Uniunii Europene

INTRODUCERE

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

Dreptul Uniunii Europene este constituit pe Tratatele de bază şi din normele


conţinute în actele Instituţiilor Uniunii Europene pentru aplicarea acestor tratate (drept
derivat, legislaţie secundară). În sens larg, Dreptul Uniunii Europene cuprinde
ansamblul regulilor de drept aplicabile în ordinea juridică a Uniunii Europene:

- principii generale de drept;

- jurisprudenţa Curţii de Justiţie;

- acorduri internaţionale, semnate de către Comunitățile Europene sau de către


Uniunea Europeană cu o ţară sau o organizaţie internaţională;

- acorduri între Statele Membre;

- acorduri interinstituţionale (între instituţiile UE).

De altfel aceste norme juridice constituie o parte din ceea ce se cheamă acquis
communautaire. Acquis-ul comunitar corespunde pachetului comun de drepturi şi
obligaţii ce leagă ansamblul Statelor Membre de Uniunea Europeană. În acquis-ul
comunitar intră toate actele adoptate în cadrul pilonului al doilea şi al treilea ai Uniunii
Europene.

 Scopurile generale ale cursului: cunoaşterea şi înţelegerea normelor


care compun Acquis-ul comunitar, cunoaşterea mecanismelor care guvernează
raporturile la nivelul Uniunii Europene în vederea participării României cu statut de
stat membru la activităţile instituţiilor europene, înţelegerea şi însuşirea ordinei
juridice a statelor membre. În afară de acestea cursul îşi mai propune:
 să prezinte rădăcinile culturale şi politice ale Uniunii;
 să introducă studenţii în problematica Uniunii;
 să reliefeze originalitatea acestei construcţii, finalităţile ei;
 să sublinieze rolul Uniunii Europene în crearea pe continent a unui spaţiu al
libertăţii, securităţii, prosperităţii pentru cetăţenii ei;

Var. 2019.10.03
15
Dreptul Uniunii Europene

 să inducă ideea posibilităţii şi responsabilităţii apartenenţei la acest spaţiu.

Obiectivele cursului:

Obiective generale: - cunoaşterea principalelor momente în evoluţia


colaborării între statele europene - înţelegerea modului de negociere şi redactare a
tratatelor care au pus bazeze Uniunii Europene - competenţe de interpretare a
principalelor norme de Drept European. Cursul realizează o scurtă introducere în
problematica Dreptului Uniunii Europene, oferind principalele informaţii despre baza
normativă la nivelul Uniunii europene

Obiective punctuale:

 Formarea unei imagini despre profunzimea procesului istoric al acestei


construcţii;
 Înţelegerea modului de funcţionare a UE;
 Încurajarea construirii unei imagini responsabile despre apartenenţa la UE;
 Orientarea studenţilor spre aprofundarea problematicii construcţiei
europene.

Ghid de studiu: se recomandă lectura unor lucrări de sinteză, din domeniul


istoriei, filosofiei, culturii, diplomaţiei, care să ofere studentului imaginea societăţii
europene în secolelor XX şi XXI, a contextului complex în care s-au elaborat primele
tentative de construcţie europeană.

Cuvinte cheie: istoria Uniunii Europene, sistem internaţional, regim politic,


criza culturii, integrare europeană, Consiliului Europei, Uniunii Europene, Consiliului
European, Consiliului Uniunii Europene, Construcţie Europeană, Instituţii Europene,
Instituţii Uniunii Europene, Tratate modificatoare, Drept al Uniunii Europene,
Organele Uniunii Europene.

Bibliografie orientativă:

 Iordan Gheorghe Bărbulescu, Noua Europa. Vol. I: Identitate si model


European, Editura Polirom, 2015, Bucureşti.

 Adrian Filip, Dreptul Uniunii Europene - Curs universitar 2019;

 Augustin Fuerea, Drepul Uniunii Europene – principii, acțiuni, libertăți,


Editura Universul Juridic, 2016.

Var. 2019.10.03
16
Dreptul Uniunii Europene

 Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene (ediţia a III-a, revăzută şi


adăugită), Editura Universul Juridic, 2006.
 Jean-Luc Sauron, Curs de Instituţii Europene, Editura Polirom, 2010,
Bucureşti.
 Dan Vătămanu, Instituţiile Uniunii Europene, Curs universitar şi Caiet de
Seminar, Editura Universul Juridic, 2011, Bucureşti.

Paginile oficiale ale Consiliului Europei, Uniunii Europene, Consiliului


European, Consiliului Uniunii Europene.

o http://www.consilium.europa.eu/ro/european-council/;

o http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/european-
council/index_ro.htm#goto_4

o http://infoeuropa.md/uniunea-europeana-structura/

Modalităţi de evaluare: Examen oral semestrial.

Var. 2019.10.03
17
Dreptul Uniunii Europene

Var. 2019.10.03
18
Dreptul Uniunii Europene

MODULUL 1

INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

CURSUL I

CONSILIUL EUROPEAN (SUMMIT-ul); CONSILIUL

UNIUNII EUROENE (35 pag)

Conținut

1. INSTITUȚIILE DE BAZĂ ALE UNIUNII EUROPENE ŞI ORGANIZAREA


ACESTORA;
2. PRINCIPIILE GENERALE DE FUNCŢIONARE ALE INSTITUŢIILOR UNIUNII
EUROPENE;
3. REPARTIZAREA COMPETENȚELOR ÎNTRE INSTITUȚIILE EUROPENE;
4. CONSILIUL EUROPEAN (Summit-ul) (EUROPEAN COUNCIL)
5. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE (CONSILIU DE MINIȘTRI);
6. COMITETUL REPREZENTANȚILOR PERMANENȚI (COREPER)

Capitalele Uniunii Europene


În decursul evoluţiei sale de la înființarea primei Comunităţi Europene (CECO-
1950) la Uniunea Europeană (Tratatul de la Mastricht-1992) statele europene au pus la
dispoziţia Comunităţilor Europene şi mai târziu a Uniunii Europene trei oraşe care au
devenit cele trei capitale ale Uniunii Europene: Bruxelles, Luxemburg şi Strasbourg.
Viitorul continentului european se hotărăşte în cele trei capitale ale Uniunii Europene.

Var. 2019.10.03
19
Dreptul Uniunii Europene

Dispunerea celor trei capitale europene1

Încă de la apariția Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, între membrii


UE a fost o competiţie acerbă pentru a găzdui măcar una dintre instituţiile europene. În
final cele trei capitale europene pot găzdui aproape toate instituțiile europene. Orgoliile
şi interesele puse în joc erau imense. Unul din exemple poate fi Parlamentului
European care, datorită ambiţiei Franței, Belgiei și Luxemburgului, este divizat între
trei oraşe: secretariatul la Luxemburg, şedinţele plenare la Strasbourg şi comitetele la
Bruxelles. În fapt oraşul belgian este capitală "de facto" a Uniunii Europene, Comisia,
Consiliul Uniunii Europene şi multe comitete avându-și sediul aici. Dar regăsim în
fiecare din cele trei capitale ale Europei clădiri în care diferite componente ale celorlalte
instituții își desfășoară activitatea.

Europa națiunilor

1 https://coolspot7.wordpress.com/2016/04/25/the-capitals-of-the-european-union-are-in-a-
convenient-location/ accesat la 26.10.2017
Var. 2019.10.03
20
Dreptul Uniunii Europene

Sediul Comisiei Europene din Bruxelles

Sediul Consiliului Uniunii Europene din Bruxelles

Var. 2019.10.03
21
Dreptul Uniunii Europene

Parlamentul European din Bruxelles

Parlamentul (hemiciclu) construit la Bruxelles pentru a fi


mai aproape de celelalte instituții

Var. 2019.10.03
22
Dreptul Uniunii Europene

Interiorul Parlamentului European din Bruxelles

Bruxelles nici nu a fost nu a fost de la început pe lista capitalelor Comunității


Europene, astăzi a Uniunii Europene.
La înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi a Oţelului (CECO), instituția
de la care s-a dezvoltat ulterior Uniunea Europeană, fiecare stat a propus un oraş.
Franţa a propus inițial Saarbrucken, care era încă pe teritoriul ei (după referendumul
din 1955 a revenit la Germania), ulterior propunând Strasbourg. Luxemburg a propus
propria capitală, Olanda a ales Haga, iar Belgia - Liege. Cum liderii europeni nu s-au
putut pune de acord, instituţiile au fost împărţite între Luxemburg şi Strasbourg. Câţiva
ani mai târziu, problema s-a pus din nou. De dată această au fost selectate Bruxelles şi
Strasbourg. Alegerea Bruxelles-ului însemna recunoaşterea oficială a implicării Belgiei
în realizarea construcţiei europene şi a neutralităţii sale din cel de-Al Doilea Război
Mondial, dar şi la acea dată era vorba de o hotărâre provizorie.
Decizia definitivă a fost luată abia în 1992, de Consiliul European de la
Edinburgh.
Infrastructură să excepţională, localizarea sa în inima Europei recomandau
Bruxelles-ul drept cea mai potrivită soluţie. Strasbourg-ul a trebuit să se mulţumească
doar cu Parlamentul European, ceea ce nu era însă tocmai rău pentru un oraş pe care
Parisul încă îl consideră "de provincie". Şi Luxemburg-ul a primit drept compensaţie
unele instituţii "de mâna a doua": Curtea de Conturi şi Curtea de Justiţie.
Astăzi mai mult de 2.000 de companii internaţionale îşi au sediul sau filiala la
Bruxelles, dintre care multe nume de referinţă: Coca-Cola, IBM, Sony, Siemens, Toyota,
Shell, iar 30.000 din cei un milion de locuitori ai oraşului sunt funcţionari europeni
care lucrează în ambasade, ziarişti sau membri ai organizaţiilor de lobby.

Var. 2019.10.03
23
Dreptul Uniunii Europene

Extinderea UE de la 1 mai 2004 cu încă zece țări şi trecerea unor prerogative de


la nivel naţional la nivel european, a sporit importanța Bruxelles-ului. Este simplu de
înţeles de ce în 1981, când Parlamentul European a vrut să-şi construiască un sediu nou
la Bruxelles pentru a fi mai aproape de Comisie, Franţa s-a opus categoric.
Sediul de la Strasbourg, devine incert.

Sediul Instituțiilor Europene din Luxembourg (Parlamentul


European; Centrul Convenției Europene și o parte a Curții
Europene de Justiție

Membrii Comitetului pentru Control Bugetar al Parlamentului European au


cerut ca şedinţele forului legislativ al Uniunii să aibă loc doar la Bruxelles, iar sediul de
la Strasbourg să găzduiască Universitatea Paneuropeană. Motivul îl constituie
cheltuielile prea mari implicate de existenţa a trei capitale ale Uniunii.

Sediul Parlamentului European din Strasbourg

Var. 2019.10.03
24
Dreptul Uniunii Europene

1. INSTITUȚIILE DE BAZĂ ALE UNIUNII EUROPENE ŞI


ORGANIZAREA ACESTORA

Instituţiile principale şi organizarea lor generală sunt stabilite prin Tratatele


constitutive.

În organizarea Uniunii Europene sunt două mari categorii de instituţii şi


organe:

 Instituţiile de bază;

 Organele complementare.

Instituţiile de bază ale Uniunii Europene sunt specificate în Tratatul Uniunii


Europene, versiunea consolidată (Lisabona 2007), la Art. 13, TITLUL III; DISPOZIȚII
PRIVIND INSTITUȚIILE după cum urmează;

“(1) Uniunea dispune de un cadru instituțional care vizează promovarea valorilor


sale, urmărirea obiectivelor sale, susținerea intereselor sale, ale cetățenilor săi și ale
statelor membre, precum și asigurarea coerenței, a eficacității și a continuității
politicilor și a acțiunilor sale.

Instituțiile Uniunii sunt:

- Parlamentul European;
- Consiliul European;
- Consiliul;
- Comisia Europeană (denumită în continuare „Comisia”);
- Curtea de Justiție a Uniunii Europene;
- Banca Centrală Europeană;
- Curtea de Conturi

(2) Fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin
tratate, în conformitate cu procedurile, condițiile și scopurile prevăzute de acestea.
Instituțiile cooperează unele cu altele în mod loial.

(3) Dispozițiile referitoare la Banca Centrală Europeană și la Curtea de Conturi,


precum și dispozițiile detaliate referitoare la celelalte instituții figurează în Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene.

Var. 2019.10.03
25
Dreptul Uniunii Europene

(4) Parlamentul European, Consiliul și Comisia sunt asistate de un Comitet


Economic și Social și de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcții consultative.”

Alte instituții europene, denumite complementare, sunt:

 Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE)


 Comitetul Economic și Social European (CESE)
 Comitetul European al Regiunilor (CoR)
 Banca Europeană de Investiții (BEI)
 Ombudsmanul European
 Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor (AEPD)
 Organisme interinstituţionale

Bineînțeles că această structură nu a existat de la început, ea evoluând o dată cu


nevoile Comunităților iar mai târziu a Uniunii Europene, până la structura pe care o
avem astăzi. În funcție de schimbările efective ale Comunității/Uniunii, Instituțiile
Europene au fost în continuă evoluție atât din punct de vedere al denumirii cât și al
rolului acestora. Uniunea Europeană este un organism în continuă transformare care se
adaptează într-un ritm mai mare sau mai mic necesităților Uniunii, statelor membre și
cetățenilor acestora.

Astăzi structura instituțiilor de bază arată conform imaginii de mai jos.

CONSILIUL EUROPEAN
(SUMMIT)

CONSILIUL UE
PARLAMENTUL (CONSILIUL) COMISIA EUROPEANĂ
EUROPEAN (CONSILIUL DE (COMISIA)
MINIŞTRII)

Curtea de Curtea de Comitetul Economic şi


Justiţie Conturi Social Comitetul Regiunilor

Banca Europeană de Banca Europeană


Agenţii
N Investiţii Centrală
W E

UE beneficiază de un cadru instituţional unic în lume, în care:

Var. 2019.10.03
26
Dreptul Uniunii Europene

 priorităţile generale sunt stabilite de Consiliul European (Summit-ul),


care reuneşte liderii naţionali şi europeni;
 guvernele promovează interesele statelor membre, în cadrul Consiliului
Uniunii Europene (Consiliul sau Consiliul de Miniștrii);
 deputaţii europeni, aleşi prin vot direct, reprezintă interesele cetăţenilor
în cadrul Parlamentului European;
 interesele Uniunii în ansamblu sunt promovate de Comisia Europeană,
ai cărei membri sunt desemnaţi de guvernele naţionale.

Stabilirea agendei

Consiliul European (Summit-ul) stabilește direcția politică generală a UE,


însă nu are putere de legiferare. Este condus de un președinte și este format din șefii de
stat sau de guvern și președintele Comisiei. Se reunește de cel puțin două ori într-un
interval de șase luni, pe parcursul câtorva zile.

Adoptarea legislaţiei europene

Elaborarea şi adoptarea legislaţiei europene implică trei instituţii:

 Parlamentul European;
 Consiliul Uniunii Europene;
 Comisia Europeană;

Împreună, aceste trei instituţii (Parlamentul, Consiliul și Comisia) elaborează


politicile şi legislaţia care se aplică în toată Uniunea, prin intermediul „procedurii
legislative ordinare” (fosta „codecizie”). În principiu, Comisia Europeană propune
actele legislative, iar Parlamentul şi Consiliul UE le adoptă. Ulterior, Comisia şi statele
membre le implementează. În final Comisia trebuie să se asigure că legislaţia europeană
este corect aplicată.

Uniunea Europeană acționează numai în limitele competențelor care i-au fost


atribuite de statele membre prin Tratate pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite prin
acestea.

Var. 2019.10.03
27
Dreptul Uniunii Europene

2. PRINCIPIILE GENERALE DE FUNCŢIONARE ALE


INSTITUŢIILOR UNIUNII EUROPENE

Distincţiile făcute în Tratate, între Instituţiile Uniunii Europene şi organele


consultative pun în evidenţă importanţa instituţiilor considerate drept instanţe
superioare ale autorităţii Uniunii Europene.

Principiile instituţionale ale Uniunii Europene nu au beneficiat propriu-zis de o


formulare în cadrul Tratatelor, fiind mai degrabă deduse în literatura de specialitate pe
baza practicii Curţii de Justiţie a Comunității/ Uniunii Europene cu ocazia
contenciosului interinstituţional, prin interpretarea dispoziţiilor Tratatelor.

În acest context principiile care stau la baza repartizării competenţelor


între instituţiile Uniunii Europene, sunt următoarele :

1. Principiul reprezentării intereselor;

2. Principiul competenţelor de atribuire;

3. Principiul echilibrului instituţional;

4. Principiul autonomiei instituţiilor;

5. Principiul cooperării loiale.

2.1. Principiul reprezentării intereselor

Acest principiu chiar dacă nu este consacrat în mod expres în tratatele


constitutive, reiese din analiza atribuțiilor fiecărei Instituții Europene:

 Parlamentul European este instituția UE care reprezintă cetățenii


statelor membre, dând legitimitate și constituind baza democratică a
întregii Uniuni. Parlamentul European s-a impus în calitatea sa de
colegiuitor, are competențe bugetare și exercită un control democratic
asupra Instituțiilor europene;
 Consiliul, compus dintr-un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui
stat membru, împuternicit să reprezinte interesul statelor membre;
 Comisia Europeană, are misiunea de a promova interesul general al
Uniunii Europene, motiv pentru care a fost investită cu puterea de a
participa la procesul decizional, în special prin prezentarea de propuneri

Var. 2019.10.03
28
Dreptul Uniunii Europene

pentru legislația europeană și prin supravegherea punerii în aplicare


corecte a tratatelor și a legislației europene;
 Curtea de justiție a Uniunii Europene, este cea care urmărește
modul în care instituțiile europene, celelalte organe ale UE și statele
membre își îndeplinesc obligațiile reieșite din tratate și interpretează
Dreptul Uniunii Europene;
 Curtea de Conturi formată dintr-un resortisant al fiecărui stat membru,
pentru garantarea funcționării Uniunii pe principiile economiei de piață,
eficient, efectiv și transparent.

2.2. Principiul competenţelor de atribuire

Principiul competenţei de atribuire sau Principiul atribuirii2 guvernează


delimitarea competenţelor în Uniunea Europeană, potrivit art. 5 alin.1 TUE. Principiul
competenţei de atribuire îşi are corespondentul în Dreptul internaţional public în
Principiul specialităţii organizaţiilor internaţionale.

Principiul competenţei de atribuire a fost stabilit, la început, prin Tratatul de


constituire al Comunităţii Economice Europene (TCEE), confirmat ulterior prin
Tratatul ce instituie Comunitatea Europeană (TCE) în art. 5, după care a fost translatat
prin Tratatul de la Lisabona în Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE).

Principiul competenţelor de atribuire – presupune ca fiecare instituţie să


exercite atribuţiile în conformitate cu dispoziţiile din Tratatele Uniunii Europene.
Aceasta înseamnă că Instituţiile Uniunii Europene nu pot să exercite decât
competenţele care le sunt atribuite prin Tratate. Actele adoptate de Instituţii în
exercitarea competenţelor lor trebuie să fie fundamentate pe articolele din Tratate, care
constituie baza lor legală. Această condiţie nu priveşte numai natura actului, ci şi
conţinutul şi procedura aplicării lui.

2.2.1. Definirea şi reglementarea principiului atribuirii

,,În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele


competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate, pentru realizarea

2 Specific sistemului federal de organizare a statelor. A se consulta Andrei Popescu, Ion Diaconu,
Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 210.
Var. 2019.10.03
29
Dreptul Uniunii Europene

obiectivelor stabilite prin aceste tratate (art. 5 TUE). Prin urmare, statele prin voinţa lor
transferă competenţe Uniunii pentru realizarea obiectivelor.

În continuare acelaşi articol prevede că ,,orice competenţă care nu este atribuită


Uniunii prin tratate aparţine statelor membre” (art.5 TUE). Din această ultimă
dispoziţie rezultă un alt principiu, potrivit căruia competenţa care nu este atribuită
Uniunii prin tratate revine statelor membre ca şi o competenţă reziduală3.

Cu referire expresă la competenţa de atribuţie a instituţiilor Uniunii sunt


dispoziţiile art. 13 TUE, care prevăd că ,,fiecare instituţie acţionează în limitele
atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile
şi scopurile prevăzute de acestea”.

În opinia Curţii de Justiţie, atribuirea de competenţă – potrivit art. 5 TCE (art. 5


TUE) – are natura juridică a unui transfer ireversibil, precizându-se în continuare că
este vorba despre,

„o comunitate dotată cu atribuţii proprii … şi mai precis cu puteri


reale născute dintr-o limitare de competenţă sau transfer de atribuţii de
la state la Comunitate; transferul ce se realizează de la state, din ordinea
lor juridică, internă, în profitul ordinii juridice comunitare priveşte
drepturile şi obligaţiile ce corespund dispoziţiilor tratatului şi
antrenează (…) o limitare definitivă a drepturilor lor suverane”4.

Transferul ireversibil, în concepţia Tratatului de la Lisabona, însă, trebuie privit


sub rezerva prevederilor potrivit cărora ,,orice stat membru poate hotărî (...) să se
retragă din Uniune” (art. 50 TUE). Prin urmare, transferul este ireversibil, eventual, pe
durata în care statul are calitatea de membru al Uniunii.

2.2.2. Clasificarea competenţelor de atribuţie în Uniunea


Europeană

Competenţele de atribuţie se împart după mai multe criterii.

3 Idem
4 CJCE, 6/64, Da Costa, 15. 07. 1964, Rec. 1141.
Var. 2019.10.03
30
Dreptul Uniunii Europene

1. Potrivit TFUE şi jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, după


întinderea şi natura competenţelor atribuite Comunităţilor/Uniunii5, care sunt fără
precedent în Dreptul internaţional public, competenţele de atribuţie se împart în:

a) competenţe de control şi competenţe de acţiune;

b) competenţe de tip internaţional şi competenţe de tip intern, statal.

2. În funcţie de raporturile ce se stabilesc între competenţa naţională a statelor


membre şi cea a Uniunii (ale instituţiilor), tratatele atribuie:

a) o competenţă exclusivă Uniunii;

b) o competenţă partajată cu statele membre.

3. După tehnica de atribuire a competenţelor, în doctrină s-a conturat


următoarea clasificare a competenţelor de atribuţie:

a) competenţe exprese (explicite);

b) competenţe subsidiare (complementare);

c) competenţe implicite (de prelungire)6.

2.2.3. Competenţe de control şi competenţe de acţiune.


Competenţe de tip internaţional şi competenţe de tip intern, statal.7

2.2.3.1. Competenţele de control

Competenţele de control rezultă din faptul că, de fiecare dată când tratatele
creează obligaţii în sarcina statelor membre, ele acordă simultan instituţiilor Uniunii, în
principal, Comisiei, competenţa generală de a controla executarea lor (art. 258 TFUE)8.
De asemenea, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene îşi exercită controlul asupra
Comisiei, când aceasta îşi îndeplineşte funcţia de supraveghere a aplicării dreptului
Uniunii (art.17 TUE). Într-un anumit număr de cazuri, speciale, tratatele conferă
instituţiilor Uniunii o competenţă derivată, prin care autorizează, aprobă sau refuză

5 Raluca Bercea, Drept comunitar. Principii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 304
6 Guy Isaac, Marc Blanquet, Droit communautaire general, 8 ed. Dalloz, Paris, 2001, p. 36, 40; J. A.
Usher, “The Scope of Community Competence. Its Recognition and Enforcement”, Journal of Common
Market Studiers, n. 2, december 1985, p. 121; A. Tizzano, «Quelques observations sur le développement
des compétences communautaires», Revue du marché unique européen, n. 4/1998, p. 81.
7 Ioana Nely Militaru, Principiul atribuirii de competenţe în Uniunea Europeană
8 Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit., p. 32.
Var. 2019.10.03
31
Dreptul Uniunii Europene

actele adoptate de către statele membre (art. 428, 1309, 13110, toate TFUE). În mod
special, Comisia are responsabilitatatea de a pune în aplicare clauza de salvgardare 9,
autorizând statele să deroge de la obligaţiile lor10 .

Puterea de control se exercită prin intermediul actelor neobligatorii (de exemplu:


avizul Comisiei prin care se atrage atenţia asupra riscurilor în privinţa infracţiunilor sau
recomandările ce sugerează conduite conforme cu normele de drept) sau chiar
obligatorii (deciziile Comisiei în materia autorizărilor11 sau a derogărilor12).

2.2.3.2. Competenţele de acţiune

În anumite domenii şi în condiţiile prevăzute de tratate, Uniunea este


competentă să întreprindă acţiuni de sprijinire, coordonare sau completare a acţiunii
statelor membre, fără a înlocui însă prin aceasta competenţa lor în aceste domenii (art.
2 alin. 5 TFUE).

Uniunea dispune de competenţa:

 de a desfăşura acţiuni, în domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi


spaţiului, în special, pentru definirea şi punerea în aplicare a programelor,
fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect împiedicarea
statelor membre de a-şi exercita propria competenţă (art. 4 par. 3 TFUE);

 de a întreprinde acţiuni şi pentru a duce o politică comună, în domeniile


cooperării pentru dezvoltare şi ajutorului umanitar, fără ca exercitarea

9 Clauzele de salvgardare sunt folosite de Comisia Europeana în situatia in care apar probleme
legate de îndeplinirea obligatiilor de stat membru al Uniunii Europene, înainte de aderare, sau în
perioada ulterioara aderarii. "Clauzele de salvgardare generala" sunt valabile pentru toate statele noi
membre. o Clauzele de salvgardare generala. Pentru situatiile de încalcare grava a angajamentelor,
Tratatul de aderare contine trei clauze de salvgardare ca mecanism ultim de interventie. Aceste clauze se
refera la: economie; piata interna; justitie si afaceri interne.
10 Art. 66 TFUE (care prevede posibilitatea Comisiei de a propune Consiliului, după consultarea
BCE, să adopte măsuri de salvgardare dacă circulaţia capitalurilor provenind din ţările terţe sau destinate
acestora provoacă sau ameninţă să provoace dificultăţi grave în funcţionarea uniunii economice şi
monetare) sau art. 143 TFUE (care prevede că ,,dacă Consiliul nu a acordat asistenţă reciprocă
recomandată de Comisie statelor membre cu privire la consiliul care nu a decis să îndeplinescă condiţiile
necesare pentru adoptarea monedei euro), sau potrivit art. 139 TFUE (Comisia are dreptul de a autoriza
,,statul membru care face obiectul unei derogări", aflat în dificultate, să ia măsurile de salvgardare ale
căror condiţii şi norme le defineşte).
11 Art. 96 TFUE, care prevede posibilitatea Comisiei de a autoriza în domeniul politicii
transporturilor.
12 Potrivit art. 27 TFUE, Comisia are dreptul să propună dispoziţii care iau forma unor derogări,
care să aibă, însă, caracter temporar, şi să perturbe cât mai puţin funcţionarea pieţei comune.
Var. 2019.10.03
32
Dreptul Uniunii Europene

acestei competenţe să poată avea ca efect lipsirea statelor membre de


posibilitatea de a-şi exercita propria competenţă (art. 4 par. 4 TFUE);

 de a desfăşura acţiuni de sprijinire, de coordonare sau completare a


acţiunii statelor membre (art. 6 TFUE).

Prin finalitatea lor europeană, aceste acţiuni privesc următoarele domenii:

a) protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane;

b) industria;

c) cultura;

d) turismul;

e) educaţia;

f) protecţia civilă;

g) cooperarea administrativă.

2.2.4. Competenţe de tip internaţional şi competenţe de tip


intern, statal

Un element de originalitate a construcţiei comunitare/uniunii l-a determinat şi-l


determină exercitarea competenţei de tip internaţional şi a celei de tip intern – statal.

Competenţa internaţională a Uniunii este pusă în lumină de13:

 puterea de informare şi consultare. (ex. potrivit art. 337 TFUE (fost 284
TCE) „pentru îndeplinirea sarcinilor care-i sunt încredinţate –deci într-o
manieră generală– Comisia poate solicita şi primi toate informaţiile şi
poate proceda la toate verificările necesare”, iar în cadrul Euratom sunt
avute în vedere acele dispoziţii specifice care obligă statele membre de a
informa sau de a consulta instituţiile Comunităţii, mai ales înaintea
adoptării măsurilor care ele consideră a fi luate (art. 34));

 puterea de coordonare a politicilor şi a comportamentelor statelor


membre. Astfel, potrivit art.5 alin.1 TFUE, statele membre îşi coordonează
politicile economice în cadrul Uniunii. În acest sens Uniunea:

13 Guy Isaac, Marc Blanquet, op. cit., pp. 34-35.


Var. 2019.10.03
33
Dreptul Uniunii Europene

1. ia măsuri pentru a asigura coordonarea politicilor de ocupare a


forţei de muncă ale statelor membre şi, în special, prin definirea
orientărilor acestor politici;

2. poate adopta iniţiative pentru a asigura coordonarea politicilor


sociale ale statelor membre.

Această competenţă se exercită prin intermediul Recomandărilor, care invită la


o anumită conduită, dar care nu obligă statele membre (art. 288 alin. ultim TFUE). Un
alt exemplu este acela în care Comisia, în cazuri specifice prevăzute de tratate, adoptă
recomandări (art. 292 ultima teză, TFUE). De asemenea, Consiliul adoptă recomandări,
(potrivit art. 292 alin. 1 TFUE, sau în condiţiile art. 168 TFUE14).

Coordonarea poate îmbrăca şi formă obligatorie, de exemplu, sub forma unei


Directive, care obligă statele membre destinatare în privinţa rezultatului de atins,
lăsând autorităţilor naţionale libertatea în privinţa formei şi a mijloacelor. Directiva
reprezintă prin urmare un instrument specific de coordonare a legislaţiilor naţionale (în
condiţiile art. 50 TFUE, de către Parlamentul European, Consiliu şi Comisie, şi ale art.
53 TFUE, de către Parlamentul European şi Consiliu). Un alt exemplu, de competenţă
de coordonare se realizează, în anumite cazuri, prin intermediul Deciziilor adresate
statelor membre, de către Consiliu (art. 126 § 9 TFUE).

2.2.5. Competenţa exclusivă a Uniunii şi competenţa partajată


cu statele membre

Tratatele reglementează şi o competenţă pe care o considerăm ca fiind exclusivă


a statelor membre (sau rezervată). Tratatele prevăd că aceasta nu intră nici în
competenţa exclusivă a Uniunii şi nici în competenţa Uniunii partajată cu statele
membre (art.20 TUE şi art.326 -334 TFUE).

2.2.5.1. Competenţa exclusivă a Uniunii

Competențe exclusivă a Uniunii se exercită într-un domeniu determinat, în care


numai aceasta poate legifera şi adopta acte cu forţă juridică obligatorie (art.2 alin.1,
art.3 TFUE). În aceste domenii statele membre pot legifera numai dacă sunt abilitate de
Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii.

14 Consiliul, la propunerea Comisiei, poate adopta, de asemenea, recomandări în scopurile enunţate


de prezentul articol (art. 168 TFUE).
Var. 2019.10.03
34
Dreptul Uniunii Europene

Competenţa Uniunii este exclusivă în următoarele domenii:

a) uniunea vamală;

b) stabilirea normelor privind concurenţa, necesare funcţionării pieţei interne;

c) politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro;

d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind


pescuitul;

e) politica comercială comună;

f) încheierea unui acord internaţional în cazul în care această încheiere este


prevăzută de un act legislativ al Uniunii, ori este necesară pentru a permite
Uniunii să-şi exercite competenţa internă, sau în măsura în care aceasta ar
putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de
aplicare al acestora.

2.3. Principiul echilibrului instituţional

Principiul echilibrului instituţional - coordonează raporturile existente între


instituţiile Uniunii Europene, fiind conceput atât ca un principiu de separare a puterilor
Uniunii Europene, dar şi de colaborare între aceste puteri. Instituţiile Uniunii Europene
nu pot să renunţe la exercitarea competenţelor încredinţate prin transferarea lor altor
instituţii ale Uniunii Europene sau unui organ extra comunitar/european. Principiul
interzice şi delegarea de puteri. Acest lucru este evidenţiat de practică judiciară a
Uniunii Europene.

2.4. Principiul autonomiei instituţiilor

Principiul autonomiei instituţiilor – permite fiecărei instituţii să se organizeze


liber în limitele legale stabilite, evitându-se prin stabilirea cadrului legal încălcarea de
către o instituţie a atribuţiilor altor instituţii ale Uniunii Europene sau a statelor
membre.

Instituţiile Uniunii Europene pot dispune în mod liber de :

 adoptarea regulamentului interior;

 organizarea propriei funcţionări interne;

Var. 2019.10.03
35
Dreptul Uniunii Europene

 desemnarea funcţionarilor Uniunii Europene;

 stabilirea sediului.

Toate aceste libertăţi sunt subordonate scopului realizării sarcinilor ce le-au fost
încredinţate prin tratate.

2.5. Principiul cooperării loiale

Principiul cooperării loiale – se impune atât între instituţiile Uniunii Europene,


cât şi între acestea şi statele membre şi presupune respectarea cadrului juridic legal şi
posibilitatea de a stabili proceduri care să permită buna desfăşurare a procesului
integrării europene.

Statele membre trebuie să ia toate măsurile generale sau particulare adecvate, ca


să asigure îndeplinirea obligaţiilor care decurg din tratat, sau rezultă din actele
instituţiilor unionale. Ele trebuie să faciliteze îndeplinirea sarcinilor UE. De asemenea,
statele membre trebuie să se abţină de la orice măsură susceptibilă să pună în pericol
atingerea scopurilor Tratatelor.

Textul impune obligaţii statelor membre, două pozitive şi una negativă.

Obligaţiile pozitive presupun că statele să ia toate măsurile pentru îndeplinirea


obligaţiilor ce decurg din Tratate şi actele Uniunii Europene, precum şi de a facilita
sarcina Uniunii Europene.

Obligaţia negativă înseamnă că statele trebuie să e abţină de la orice măsură care


ar pune în pericol realizările Uniunii Europene. (Ex. dacă UE, în vederea aplicării unei
politici comune stabilite de Tratate, adoptă un ansamblu de reguli comune, statele
membre nu au posibilitatea de a-şi asuma obligaţii cu ţări terţe prin care ar fi afectate
regulile respective.)

În aceste condiții, în privinţa negocierilor, statele membre trebuie să acţioneze


împreună, în interesele şi în numele UE, potrivit obligaţiilor din Tratate.

Din jurisprudenţa Uniunii Europenei rezultă că şi Instituţiilor Uniunii Europene


le revine obligaţia de cooperare loială în temeiul art.5 din Tratat. În acest sens, Curtea
de Justiţie are competenţa, (în virtutea art.164 – Tratatul CE) de a examina, -la
sesizarea unei instanţe naţionale-, dacă invocarea de o instituţie Uniunii Europenei a
Protocolului privind privilegiile şi imunităţile Comunităţilor în scopul refuzării de a

Var. 2019.10.03
36
Dreptul Uniunii Europene

coopera cu instanţele naţionale în vederea sancţionării nerespectării unei reguli a


Uniunii Europene, este justificată sau nu, pentru a evita obstacolele privind
funcţionarea şi independenţa Comunităţilor.

Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost obligată să precizeze în


deciziile sale, cu referire specială la Italia, că,

“receptarea tratatelor institutive în ordinea juridică internă prin


norme naţionale nu transformă normele de Drept al Uniunii Europene în
norme de drept intern, ci rămân aplicabile ca atare”

şi, în altă cauză, că

“este interzisă preluarea conţinutului normativ al regulamentelor în


norme juridice interne, menite „să pună în executare” regulamentul,
însă, care, în fapt, modificau data de intrare în vigoare a acestuia.”

Concluzie

Dreptul Uniunii Europene este direct aplicabil în ordinea juridica a statelor


membre imediat ce a fost adoptat, mai precis publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene. El îşi păstrează însă caracterul de Drept al Uniunii Europene faţă de
normele juridice interne, naţionale, şi va fi aplicat ca atare de administraţie şi justiţie.

3. REPARTIZAREA COMPETENȚELOR ÎNTRE INSTITUȚIILE


EUROPENE

Instituțiile Uniunii exercită independent o serie de funcții pentru îndeplinirea


obiectivelor europene, în strânsă corelație cu interesele statelor membre, pe baza
principiilor instituționale dezvoltate în subcapitolul anterior. La nivelul Instituțiilor
Europene distingem următoarele funcții:

 funcția legislativă;
 funcția executivă;

Var. 2019.10.03
37
Dreptul Uniunii Europene

 funcția bugetară;
 funcția de control;
 funcția de reprezentare în plan internațional.

3.1. Funcția legislativă

Funcția legislativă presupune adoptarea actelor juridice ale Uniunii Europene.

Spre deosebire de sistemele naționale unde Parlamentul este forul legislativ, în


cadrul Uniunii Europene procesul legislativ are o serie de particularități, prin
implicarea mai multor instituții și organe ale Uniunii. Procedura legislativă are la bază
principiu echilibrului instituțional, conform căruia toate instituțiile participă la acest
proces. Instituțiile implicate în sistemul legislativ sunt:

 Consiliul European (Summit-ul);


 Consiliul Uniunii Europene (Consiliul sau Consiliul de Miniștri);
 Parlamentul European;
 Comisia Europeană;
 Alte organe cu rol consultativ: Comitetul Economic și Social European sau
Comitetul Regiunilor.

3.2. Funcția executivă

Funcția executivă constă în activitatea de aplicare (executare) a legislației


Uniunii Europene, precum și de asigurare a bunei funcționări a structurii organizatorice
a Uniunii.

În sistemele de drept naționale, funcția executivă este îndeplinită de către


guverne și celelalte autorități publice autonome sau aflate în subordinea guvernului.

La nivelul Uniunii Europene, funcția executivă este asigurată de către Comisia


Europeană.

3.3. Funcția bugetară

La procedura de adoptare a bugetului Uniunii Europene participă mai multe


instituții. Parlamentul European și Consiliul UE (Consiliul) adoptă bugetul anual al
Uniunii pe baza proiectului de buget prezentat de către Comisie.
Var. 2019.10.03
38
Dreptul Uniunii Europene

3.4. Funcția de control

Funcția de control implică mai multe instituții ale Uniunii pentru a asigura
controlul politic (Parlamentul European) și controlul jurisdicțional.

Anchetele: Parlamentul European are competența de a numi comisii de anchetă


pentru a examina pretinsa încălcare a normelor de drept sau administrarea defectuoasă
în aplicarea Dreptului Uniunii Europene.

Controlul financiar: Parlamentul European dispune de competențe de control în


domeniul economic și monetar.

3.5. Funcția de reprezentare la nivel internațional

La nivelul Uniunii, Consiliul European identifică interesele și obiectivele


strategice ale Uniunii și ia decizii în domeniul politicii externe și de securitate comună.
În același timp Consiliul Uniunii Europene definește liniile strategice ale politicii
externe și adoptă deciziile pentru punerea în aplicare a acestora, în baza orientărilor
Consiliului European.

4. CONSILIUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE, INSTITUȚIE


PRECURSOARE A CONSILIULUI UNIUNII EUROPENE ȘI A
CONSILIULUI EUROPEAN15

Consiliul de Miniștri al Comunităților Europene, a fost o instituție care s-


a format prin unirea executivelor celor trei Comunități Europene (Tratatul de fuziune
de la Bruxelles din 1965). Consiliului Special de Miniștri al CECO, respectiv cele două
Consilii ale CEE și CEEA, după 1965 s-au transformat în Consiliu (art. 7 din Tratatul
de instituire a Comunității Europene) (TCE). În prima fază a Comunităților Europene,
supremația în acest Consiliu au avut-o miniștri de externe, care aveau un rol de
coordonare a reuniunilor.

În momentul în care importanța deciziilor ce trebuiau luate a crescut, s-a impus


ridicarea nivelul de reprezentare, la nivelul Șefilor de stat sau de guvern (în funcție de

15 Jean-Luc Sauron, Curs de Instituții Europene, Iași, Editura Polirom, 2010


Var. 2019.10.03
39
Dreptul Uniunii Europene

forma de organizare statală a statelor membre). Astfel în 1974 a apărut Consiliul


European (Summit-ul).

În aceste condiții la nivelul Consiliului s-a creat o multiplicare a nivelului de


reprezentare la nivel european pe trei niveluri:

1. Consiliul European (Summit-ul), alcătuit din șefii de state sau


de guverne;

2. Consiliul Uniunii Europene, sau Consiliul de Miniștri alcătuit


din membri ai guvernelor naționale;

3. Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER) care


reunește funcționarii reprezentanțelor centrale, (cu prioritate din
Ministerelor Afacerilor Externe) care funcționează în permanență și pun în
aplicare deciziile Consiliului European și al Consiliului Uniunii Europene;

Cele trei eșaloane corespund ierarhiei interne a puterilor executive naționale.

5. CONSILIUL EUROPEAN (Summit-ul)

Rol: definește direcția politică generală și prioritățile Uniunii Europene

Membri: șefii de stat sau de guvern ai țărilor membre ale UE, președintele
Comisiei Europene, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate

Înființare: Înființare: în 1974 (AUE-forum informal), în 1992 (Maastricht-


statut oficial), în 2009 (Lisabona-instituție a UE)

Sediu: Bruxelles (Belgia)

Consiliul European (Summit-ul) reunește liderii UE pentru a stabili agenda


politică a Uniunii. Acesta reprezintă cel mai înalt nivel de cooperare politică între țările
UE.

Consiliul este una dintre cele șapte instituții oficiale ale Uniunii și se prezintă sub
formă de summituri (de obicei, trimestriale), prezidate de un președinte permanent.

Ce face Consiliul European?

Var. 2019.10.03
40
Dreptul Uniunii Europene

 Stabilește orientarea generală și prioritățile politice ale UE, dar nu adoptă


acte legislative.

 Impulsionează dezvoltarea Uniunii;

 Definește politica externă și de securitate comună a UE, ținând cont de


interesele strategice ale Uniunii și de implicațiile în domeniul apărării.

 Tratează chestiuni complexe și sensibile care nu pot fi soluționate la


niveluri mai joase de cooperare interguvernamentală.

 Desemnează și numește candidați la anumite posturi de importanță


majoră la nivelul UE, cum ar fi Banca Central Europeană și Comisia.

 Stabileşte orientările politice generale necesare dezvoltării Uniunii


(art.D);
 Prezintă Parlamentului European un raport, în urma fiecărei reuniuni,
precum şi un raport scris anual privind progresele realizate de Uniune
(art. D);
 Stabileşte strategiile comune ce vor fi implementate de Uniune în
domeniile în care statele membre au interese comune (art. J 3(2));
 Stabileşte progresiv o politică de apărare comună;
 Decide cu privire la o posibilă integrare a Uniunii Europei Occidentale în
Uniune (art. J 7).

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, preşedinţia Consiliului


European este exercitată de o funcţie nou instituită prin Tratatul de reformă, funcţia de
preşedinte al Consiliului European.

5.1. Apariţia Consiliului European

Apariția acestei instituții (Consiliul European/ Summit-ul) este rezultatul unui


proces istoric necesar. Inițial nu a fost prevăzut în tratatele institutive (CECO, CEE,
Euratom). A apărut pe cale neconvenţională, ca urmare a întâlnirilor la nivel înalt ale
şefilor de stat sau de guvern. Prima reuniune la nivel înalt s-a desfășurat în 1961 la Paris
cu ocazia discutării elementelor precursoare ale viitorului Plan Fouchet, ocazie cu care
s-a pus problema unor întâlniri la interval regulate. Eșecul Planului Fochet a marcat și o

Var. 2019.10.03
41
Dreptul Uniunii Europene

întrerupere a întâlnirilor șefilor de state sau de guverne - care a fost reluată abia în
1967.

Consiliul European a fost consacrat juridic prin Actul Unic European (AUE) -
1986.

“Consiliul European reunește șefii de stat sau de guverne ale statelor


membre și pe Președintele Comisiei Comunităților Europene. Aceștia
sunt asistați de Miniștri Afacerilor Externe și de către un membru al
Comisiei. Consiliul European se întrunește de cel puțin două ori pe an.”

Tratatul de Mastricht – 1992-, a întărit rolul Consiliului European, oficializând


misiunea acestuia “de a impulsiona dezvoltarea Uniunii și de a defini orientările
generale ale acesteia”.

5.2. Evoluţia Consiliului European

– Prima etapă – Întâlnirile în cadrul conferinţelor (1961-1974).


– A doua etapă – Consiliul European, înfiinţat în urma hotărârii Conferinţei la
nivel înalt de la Paris din decembrie 1974 (1974-1987).
– A treia etapă – Oficializarea Consiliului European prin AUE.
– A patra etapă – Instituţionalizarea Consiliului European prin TUE.
Prima etapă. În perioada 1961-1974, şefii de stat sau de guvern ai statelor
membre ale Comunităţilor Europene s-au întâlnit, cu caracter neregulat, în conferinţe
la nivel înalt. Aceste întâlniri au avut un caracter politic mai mult sau mai puţin evident.
Natura juridică a instituţiei şi actelor pe care le adopta era incertă.
A doua etapă. La summit-ul din 1974 de la Paris, şefii de stat şi de guvern au
stabilit că, împreună cu preşedintele Comisiei, ar trebui să se întâlnească periodic
pentru a discuta problemele majore ale Comunităţii într-o atmosferă mai puţin oficială
decât la întâlnirile Consiliului de Miniştri. Iniţial, denumirea era Consiliul
Comunităţilor Europene. Competenţele Consiliului erau:
 impulsionarea şi relansarea politicilor Uniunii Europene generale;
 orientarea construcţiei europene prin stabilirea liniilor directoare de ordin
general;
 coordonarea politicilor Uniunii Europene;
 definirea noilor sectoare de activitate adăugate după Consiliul de la
Londra din 30.06.1977.
Var. 2019.10.03
42
Dreptul Uniunii Europene

A treia etapă. Actul Unic European, semnat la Luxemburg, la 14 februarie


1986, de 9 din cele 12 state membre, şi la Haga, la 28 februarie 1986, de celelalte trei
(Italia, Danemarca şi Grecia), intrat în vigoare în 1987, a dat o bază juridică Consiliului
European.
Prin acest act s-a făcut oficializarea Consiliului European. Potrivit art. 2 al AUE,
Consiliul reunea şefii de stat sau de guvern, asistaţi de miniştrii afacerilor externe şi de
un membru al Comisiei. Reuniunile aveau o periodicitate de două ori pe an.
Începutul celei de a patra etape, cunoscută ca instituţionalizarea Consiliului
European, fost marcat de Tratatul de la Maastricht (TUE) din 1992.

5.3. Natura juridică a Consiliului European

Tratatul de la Lisabona îi conferă în mod expres Consiliului European calitatea


de instituţie a Uniunii.

Adoptarea deciziilor. Tratatul de la Lisabona consacră în premieră votul în cadrul


Consiliului European, într-un număr semnificativ de domenii. Majoritatea calificată
este definită în aceeaşi manieră ca şi în cadrul Consiliului de miniştri.

Consiliul European adoptă cu unanimitate, la iniţiativa Parlamentului şi după


aprobarea acestuia, decizia prin care stabileşte numărul efectiv al eurodeputaţilor. De
asemenea, acesta adoptă cu majoritate calificată decizia de stabilire şi a altor formaţiuni
de lucru ale Consiliului de miniştri, alături de cele care sunt prevăzute de tratat şi
condiţiile de rotaţie a preşedinţiei formaţiunilor Consiliului de miniştri. Instituţia
decide cu majoritate simplă dacă recurge la o procedură de revizuire a tratatelor. În
această materie, poate decide după aprobarea Parlamentului european, să nu convoace
o Convenţie. După 2 ani de la semnarea unui tratat european, dacă 4/5 din statele
membre nu îl ratifică, Consiliul european se sesizează asupra chestiunii. În materia
revizuirii tratatelor, puterile Consiliului European sunt deci similare unui "constituant".
Procedura de retragere a unui stat din Uniune are în centrul său, din partea UE,
Consiliul European.

Control jurisdicţional.

Tratatul de la Lisabona introduce controlul legalităţii actelor Consiliului


European destinate să producă efecte juridice faţă de terţi.

Var. 2019.10.03
43
Dreptul Uniunii Europene

5.4. Consiliul European după Tratatul de la Lisabona

Misiune:
– defineşte orientările şi priorităţile politice generale;
– dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia;
– identifică interesele strategice ale Uniunii şi stabileşte obiectivele politicii
externe şi de securitate comune.
Înainte de a întreprinde orice acţiune pe scena internaţională sau de a-şi asuma
orice angajament care ar putea leza interesele Uniunii, fiecare stat membru consultă
celelalte state în cadrul Consiliului European.
Compunere – şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum şi
preşedintele său şi preşedintele Comisiei.
Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate participă la
lucrările Consiliului European. Fiecare membru poate decide să fie asistat de un
ministru;
– preşedintele Parlamentului European poate fi invitat de Consiliul European
pentru a fi audiat, iar preşedintele Comisiei Europene poate fi asistat şi de un membru
al Comisiei.
Lucrările (reuniunile) – se întruneşte de două ori pe semestru la convocarea
preşedintelui Consiliului European;
– în cazul în care situaţia o impune, preşedintele convoacă o reuniune
extraordinară a Consiliului European.
Hotărârile – Consiliul European se pronunţă prin consens, cu excepţia cazului
în care în Constituţie se prevede altfel – majoritate calificată.
În caz de vot, fiecare membru al Consiliului European poate primi delegare din
partea unui singur alt membru. Abţinerile membrilor prezenţi sau reprezentaţi nu
împiedică deliberările care necesită unanimitatea.

5.5. Actele Consiliului European

– sunt fără caracter legislativ;


– Consiliul European adoptă decizii în cazurile prevăzute de Tratate;
– Consiliul European poate adopta, în unanimitate, o decizie europeană care
autorizează Consiliul de Miniştrii să hotărască, cu majoritate calificată, în probleme
care privesc politicile şi acţiunile interne;

Var. 2019.10.03
44
Dreptul Uniunii Europene

– actele Consiliului European pot să primească orice alt nume, cu excepţia celor
prevăzute ca acte legislative europene (orientări, declaraţii, rezoluţii ş.a.).
Deşi Consiliul European nu are competenţe legislative, actele sale nu se limitează
la cadrul general de orientare a evoluţiei Uniunii.
Potrivit Tratatului de la Lisabona, Consiliul European hotărăşte prin vot, cu
majoritate calificată, cu acordul preşedintelui Comisiei, numirea Înaltului Reprezentant
al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate. Prin aceeaşi procedură,
Consiliul European pune capăt mandatului acestuia.
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate
prezidează Consiliul de Afaceri Externe, una dintre configuraţiile Consiliului Miniştrilor
şi, în acelaşi timp, este şi vicepreşedinte al Comisiei Europene.
Deşi Tratatul de la Lisabona nu prevede, în dispoziţiile privind numirea, durata
mandatului Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate, această durată este egală cu durata mandatului membrilor Comisiei.
Deducem aceasta din dispoziţiile art. 215 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene, modificat prin Tratatul de la Lisabona, care prevede că, în caz de demisie, de
destituire sau de deces, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică
de securitate este înlocuit, până la încheierea mandatului, în conformitate cu art. 9E,
alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană.

5.6. Procesul decizional

Consiliul European adoptă majoritatea deciziilor prin consens. Cu toate acestea,


în anumite cazuri menționate în tratatele UE, deciziile sunt adoptate în unanimitate sau
cu majoritate calificată. În cazul în care se recurge la vot, nu participă nici președintele
Consiliului European, nici președintele Comisiei.

6. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE (Consiliul de Miniștri/


Consiliul)

6.1. Structura; funcţionare; atribuţii

Consiliul Uniunii Europene (înainte de Maastricht, - al Comunităţilor


Europene) este cunoscut şi sub numele de Consiliul de miniştrii sau Consiliul.

Var. 2019.10.03
45
Dreptul Uniunii Europene

În ce ne priveşte, vom opta în această lucrare pentru denumirea oficială, de


Consiliul UE, pentru a familiariza cititorul cu noţiunile folosite în documentele oficiale
ale Uniunii Europene, deşi considerăm că denumirea informală Consiliu de miniştri
este mai adecvată, în primul rând pentru a-l deosebi de Consiliul european, organism
cu care Consiliul Uniunii Europene se confundă foarte uşor, şi apoi, pentru a sugera
componenţa sa. De altfel, chiar în documentele oficiale, Consiliul Uniunii Europene este
deseori amintit sub titulatura simpla de Consiliul, înclinăm să credem ca din aceleaşi
raţiuni.

6.1.1. Structura Consiliului Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene este format din reprezentanţii guvernelor statelor


membre. Instituţia poate lua forma unui „Consiliu general", atunci când este compus
din miniştrii de externe ai statelor membre, sau a unor „Consilii speciale", „Consilii
specializate" sau „Consilii sectoriale", când este compus din miniştrii specializaţi într-
un domeniu sau altul (agricultura, industrie, comerţ etc.).

Conducerea instituţiei este formată dintr-un preşedinte, desemnat prin rotaţie,


la fiecare 6 luni16, dintre reprezentanţii statelor membre, într-o ordine prestabilită
(Tratatul de la Roma). De asemenea, preşedintele Consiliului UE este cel care
reprezintă efectiv Uniunea în relaţiile externe, exprimând opinia acesteia la conferinţele
internaţionale .

În domeniul politicii externe şi de securitate comună, preşedintele are atribuţia


de a duce la îndeplinire deciziile Uniunii Europene luate de Consiliul UE, devenind prin
urmare organ executiv. De altfel, în acest domeniu este instituită o conducere tripartită,
aşa numită „troica", cuprinzând fostul preşedinte, preşedintele în exerciţiu şi viitorul
preşedinte, structura având menirea de a asigura continuitatea în ceea ce priveşte
gestionarea afacerilor externe ale Uniunii Europene.

Consiliul UE dispune de un Secretariat General, condus din 1999 de Javier


Solana Madariaga (fost Secretar general al NATO), succedat din 2009 de Catherine
Asthton.

16 După unele opinii, termenul de 6 luni este prea scurt, deoarece nu permite statului care deţine
preşedinţia să-şi finalizeze proiectele începute, şi, în consecinţă, se propune mărirea lui; această
propunere se loveşte însă de opoziţia statelor mici, care se tem că, aplicându-se o formulă de calcul a
termenului care să ţină seama de ponderea voturilor în Consiliu, ar putea fi ţinte prea mult timp departe
de preşedinţia Uniunii.
Var. 2019.10.03
46
Dreptul Uniunii Europene

Consiliul este alcătuit din câte un reprezentant la nivelul ministerial al fiecărui


stat membru, împuternicit să angajeze guvernul (art. 203 TCE) în acțiunile Consiliului
UE (de Miniștri).

6.1.2. Funcţionarea Consiliului Uniunii Europene

Consiliul General se întruneşte lunar, pentru a asigura continuitatea activităţii,


necesară funcţionării Uniunii în bune condiţii. Consiliile specializate însă, se reunesc
atunci când se impune discutarea unor aspecte concrete din domeniul de activitate
respectiv, fie odată cu Consiliul general, fie între întâlnirile acestuia.

Membrii Consiliului acţionează la instrucţiunile statelor membre. Guvernele


naţionale pot împuternici mai mulţi membri să participe la dezbaterile Consiliului, însă
numai unul va avea drept de vot - dispoziţiile tratatelor fiind clare în acest sens.

Consiliul Uniunii Europene este o instituţie a Uniunii Europene (alături de


Consiliul European, Comisie, Parlament şi Curtea de Justiţie), care îşi desfăşoară
activitatea în mod permanent, pe principii Uniunii Europene.

În interiorul Consiliului Uniunii Europene se realizează echilibrul între interesul


Uniunii Europene (pe care trebuie să-l apere ca organ colegial şi ca instituţie a Uniunii
Europene), şi interesul naţional al statelor membre, care dau instrucţiuni miniştrilor ce-
l compun. Tendinţa de a pune interesul naţional mai presus de interesul Uniunii
Europene, care totuşi există, este contracarată prin plasarea monopolului iniţiativei
legislative în mâinile Comisiei europene.

Preşedintele Consiliului UE are îndatorirea de a organiza, în ţara sa de origine,


una din cele două întâlniri anuale ale şefilor de stat şi de guvern, cunoscute sub
denumirea de Consiliul european. În timp ce Consiliul european discută problemele de
strategie viitoare ale Uniunii, Consiliile UE specializate se întâlnesc în localităţi de
provincie, într-un cadru informal şi relaxat, pentru a schimba opinii despre probleme
concrete.

Lucrările Consiliului UE sunt convocate de preşedintele acestuia, de unul dintre


membri sau de Comisia europeană, şi la ele participă preşedintele Comisiei europene
şi/ sau comisarul însărcinat cu problema în discuţie; şedinţele se desfăşoară în
principiu cu uşile închise, însă cu unanimitate de voturi se poate decide ca şedinţa să fie
transmisă în direct pe posturile de televiziune.

Var. 2019.10.03
47
Dreptul Uniunii Europene

În prezent, fiecare stat are un anumit număr de voturi, stabilit proporţional cu


numărul populaţiei. Astfel, cele patru state mari - Germania, Franţa, Italia, au 29 de
voturi în Consiliul UE, Spania şi Polonia 27, Romania are 14 voturi, Olanda 13, Ungaria,
Portugalia, Grecia şi Belgia câte 12, Austria, Suedia şi Bulgaria câte 10, Lituania,
Slovacia, Irlanda, Finlanda şi Danemarca câte 7 voturi, Cipru, Letonia, Estonia,
Slovenia, Luxemburg 4 voturi, iar Malta 3 voturi.

6.1.3. Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene

a. Atribuţii legislative. Spre deosebire de un stat naţional, unde legislaţia


este adoptată de Parlament, rolul legislativ în Uniunea Europeană aparţine în primul
rând Consiliului UE În ultimul timp însă, această atribuţie este partajată cu
Parlamentul european, căruia i se dă o tot mai mare importanţă în ansamblul
instituţional al Uniunii.

În exercitarea atribuţiilor legislative, Consiliul UE adoptă acte normative cu forţa


juridică obligatorie (regulamente, directive), care se impun statelor membre, celorlalte
instituţii Uniunii Europene şi însuşi Consiliului UE

De asemenea, Consiliul poate revizui tratatele Uniunii Europene şi poate să ia


decizii de natură constituţională, cum a fost decizia privind alegerea parlamentarilor
europeni prin sufragiu universal (sub rezerva ratificării acestei decizii de către
parlamentele naţionale).

b. Atribuții în domeniul Politicii externe şi de securitate comună, și Politicii


în justiţie şi afaceri interne. Cei doi „piloni" interguvernamentali ai Uniunii Europene
sunt în sarcina Consiliului UE, instituţia care reprezintă interesele statelor membre în
Uniune.

Consiliul este cel care autorizează deschiderea negocierilor cu statele asociate, în


vederea aderării, sau cu alte state sau organizaţii internaţionale, în scopul încheierii
unor acorduri internaţionale, iar ulterior aprobă acordurile intonaţionale încheiate de
Comisie.

c. Atribuţia de coordonare a politicilor economice ale Uniunii Europene, în


special pentru asigurarea funcţionării uniunii economice şi monetare.
d. Atribuţia de aprobare a bugetului Uniunii Europene, al cărui proiect este
depus de către Comisie, atribuţie pe care o împarte cu Parlamentul european.

Var. 2019.10.03
48
Dreptul Uniunii Europene

Atribuţia de propunere a membrilor unor organe ale Uniunii Europene, cum ar fi


Comitetul Economic şi Social, Curtea de conturi

CONSILIUL EUROPEAN
(SUMMIT)

CONSILIUL UE
PARLAMENTUL (CONSILIUL) COMISIA EUROPEANĂ
EUROPEAN (CONSILIUL DE (COMISIA)
MINIŞTRII)

Curtea de Curtea de Comitetul Economic şi


Justiţie Conturi Social Comitetul Regiunilor

Banca Europeană de Banca Europeană


Agenţii
N Investiţii Centrală
W E

Secretariatul General al Consiliului UE (SGC) este condus de un Secretar


General. Principalele roluri ale acestuia sunt să ofere asistență Consiliului UE și să
gestioneze SGC. Secretarul General este numit de Consiliul UE.

Secretarul General este responsabil de organizarea generală a SGC. Acesta


asigură executarea serviciilor furnizate de către SGC pentru președințiile Consiliului și
grupurile de pregătire ale Consiliului UE, precum și pentru președintele Consiliului
European. Acesta este, de asemenea, responsabil de gestionarea administrativă a SGC
din punctul de vedere al resurselor umane și financiare.

Secretarul General participă la reuniunile Consiliului, după caz. Rolul său este, în
esență, să asigure continuitatea şi progresul lucrărilor Consiliului și să ofere consultanță
Consiliului.

Secretarul General al Consiliului (UE) este, de asemenea, Secretarul


General al Consiliului European. Acesta participă la reuniunile Consiliului
European și adoptă toate măsurile necesare pentru organizarea lucrărilor acestei
instituții.

Var. 2019.10.03
49
Dreptul Uniunii Europene

Actualul Secretar General este dl Jeppe Tranholm-Mikkelsen. Domnia sa a fost


numit pentru perioada 1 iulie 2015-30 iunie 2020

6.2. Procedura de vot în cadrul Consiliului European

Tratatele institutive consacră trei modalităţi de a vota:


a) majoritate simplă;
b) majoritate calificată;
c) unanimitate.
a) Majoritatea simplă. Potrivit art. 4 din Tratatul de la Roma, hotărârile se iau cu
majoritate simplă, cu excepţia cazurilor când Tratatul prevede altfel.
b) Majoritatea calificată17. Statele membre au hotărât adoptarea sistemului
majorităţii calificate într-o serie de decizii pentru care până atunci prevăzuseră sistemul
unanimităţii, respectiv, în problemele considerate ca ţinând de suveranitatea lor.

17 Tratatul de la Nisa
Tratatul a fost semnat la 26 februarie 2001 și a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.
A. Obiective
În conformitate cu Concluziile Consiliului European de la Helsinki din 1999, UE trebuia să fie
capabilă să primească, de la sfârșitul anului 2002, noile state membre pregătite pentru aderare. Deoarece
doar două dintre statele solicitante aveau o populație mai mare decât media statelor membre de la
vremea respectivă, ponderea politică a țărilor cu o populație mai mică trebuia să crească considerabil.
Prin urmare, Tratatul de la Nisa viza să sporească eficacitatea și legitimitatea instituțiilor UE și să
pregătească Uniunea pentru următoarea sa mare extindere.
B. Context
În cadrul Conferințelor interguvernamentale (CIG) de la Maastricht și Amsterdam (1.1.3.), au fost
abordate o serie de probleme instituționale, fără ca ele să fie însă rezolvate în mod satisfăcător
(problemele nesoluționate de Tratatul de la Amsterdam): dimensiunea și componența Comisiei,
ponderarea voturilor în Consiliu și extinderea votului cu majoritate calificată. Pe baza unui raport al
Președinției finlandeze, Consiliul European de la Helsinki a decis, la sfârșitul anului 1999, ca problemele
nesoluționate de Tratatul de la Amsterdam și toate celelalte modificări necesare pentru pregătirea
extinderii să fie abordate în cadrul unei CIG.
C. Conținut
CIG a fost deschisă la 14 februarie 2000 și și-a încheiat activitatea la Nisa, la 10 decembrie 2000.
Aceasta a ajuns la un acord asupra chestiunilor instituționale menționate mai sus, precum și asupra altor
puncte, printre care o nouă repartizare a mandatelor în Parlamentul European, o cooperare consolidată
mai flexibilă, monitorizarea drepturilor și valorilor fundamentale în UE și consolidarea sistemului
judiciar al UE.
1.Ponderarea voturilor în Consiliu
În urma examinării sistemului de vot în Consiliu, a componenței Comisiei și, într-o anumită măsură,
a repartizării mandatelor în Parlamentul European, CIG a considerat că principalul imperativ era
modificarea ponderii relative a statelor membre, un subiect care nu mai fusese abordat de nicio CIG de la
intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma.
Erau prevăzute două metode de definire a votului cu majoritate calificată: un nou sistem de
ponderare (o adaptare a sistemului existent) sau aplicarea unei majorități duble (de voturi și de
populație), aceasta din urmă fiind propusă de Comisie și susținută de Parlament. CIG a ales prima
opțiune. Deși numărul de voturi a crescut pentru toate statele membre, partea care le revine celor mai
populate state membre a scăzut de la 55 % din voturi la 45 % în urma aderării celor zece noi state membre
și la 44,5 % la 1 ianuarie 2007. De aceea, a fost introdus „dispozitivul de siguranță” demografică prin care
Var. 2019.10.03
50
Dreptul Uniunii Europene

Numărul de voturi de care fiecare stat membru dispune în Consiliu este diferit, în
funcţie de mărimea sa.
Potrivit dispozițiilor înscrise în TUE începând ci 1 nov. 2014, majoritatea calificată se
definește ca fiind egală cu:
– cel puţin 55% din membrii Consiliului cuprinzând cel puțin 15 din aceștia care
reprezintă state membre a căror populaţie constituie cel puţin 65% din populaţia Uniunii;
– prin derogare de la regula de mai sus, atunci când Consiliul nu hotărăşte la
propunerea Comisiei Europene sau a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe şi politica de securitate, majoritatea calificată va fi egală cu cel puţin 72% din
membri, care reprezintă 65% din populaţia Uniunii.
c) Unanimitatea se practică în cazul legilor Uniunii Europene, armonizării legilor
naţionale, impozitelor indirecte, asistenţei financiare, fondurilor Uniunii Europene ş.a..
Tratatul privind Comunitatea Europeană prevede că abţinerile membrilor prezenţi nu pot
să împiedice Consiliul să adopte acte care necesită unanimitate
Dreptul de veto este o procedură de excepţie, statul care-l invocă trebuind să
convingă că, prin acest drept, protejează interesele sale fundamentale. Urmare a crizei
„scaunului gol”, generată de Franţa (prezentată anterior), prin „Compromisul de la
Luxemburg” sa căzut de acord ca, în situaţia deciziilor care afectează interesele
fundamentale ale unui stat membru, Consiliul se va strădui să găsească, într-un timp
rezonabil, soluţii care să fie adoptate de către toţi membrii săi.
Tratatul de la Amsterdam prevedea că orice membru care se abţine de la vot poate să
însoţească abţinerea de o declaraţie formală.
În acest caz, statul în cauză nu este obligat să aplice decizia, dar trebuie să accepte că
decizia angajează Uniunea, să se abţină de la orice acţiune care ar intra în conflict sau ar
împiedica acţiunea Uniunii bazată pe respectiva decizie, iar celelalte state trebuie să îi
respecte poziţia. Dacă membrii Consiliului care însoţesc abţinerea de o asemenea declaraţie
reprezintă mai mult de o treime din voturile ponderate, decizia nu este adoptată.
Începând cu 1 aprilie 2017, minoritatea de blocare, prevăzută de Tratatul de la
Lisabona, va putea fi alcătuită din:
a) membrii Consiliului reprezentând cel puţin 55% din populaţia statelor membre,
sau
b) cel puţin 55% din numărul statelor membre UE.

un stat membru poate solicita să se verifice dacă majoritatea calificată reprezintă cel puțin 62 % din
populația totală a Uniunii. În cazul în care această condiție nu este îndeplinită, Decizia nu este adoptată.
Var. 2019.10.03
51
Dreptul Uniunii Europene

“Comitetul celor Trei Înțelepți”

Consiliul UE a avut mari Președinți dar și oameni care au frânat evoluția


europeană. În raportul publicat în oct. 1979, “Comitetul celor Trei Înțelepți” sunt
definite profilurile unei președinții proaste:

 Nu reușește să întocmească o schemă de lucru coerentă;

 Nu reușește să transmită numeroaselor organe pe care le prezidează o


înțelegere a sarcinilor lor;

 Nu reușește să instaureze disciplina pe parcursul dezbaterilor;

 Nu reușește să identifice obstacolele reale și să exercite presiuni în


favoarea găsirii unor soluții;

 Nu reușește să impună sensul realităților și al proporțiilor;

 Nu reușește să denunțe statele care blochează nejustificat lucrările.

7. COMITETUL REPREZENTANȚILOR PERMANENȚI


(COREPER)

Consiliul UE (de Miniștri) este alcătuit din miniștri statelor membre (Miniștri
Afacerilor Externe sau Miniștri specializați). Având în vedere faptul că această instituție
europeană nu se întrunește în permanență, precum și componența acesteia care este în
funcție de ordinea de zi adoptată, ambasadorii (reprezentanții permanenți) reprezintă
fiecare stat membru pe lângă Uniunea Europeană la Bruxelles.

7.1. Rolul COREPER

Reprezentanții permanenți au rolul de a pregăti/ instrumenta în cadrul


Comitetului Reprezentanților Permanenți, dosarele deschise/ întocmite cu ocazia
consiliilor.

COREPER trebuie să urmărească respectarea unei coerențe a politicilor UE și


respectarea următoarelor principii și reguli:

 Principiul legalității, subsidiarității, proporționalității și motivării actelor;

Var. 2019.10.03
52
Dreptul Uniunii Europene

 Reguli de stabilire a atribuțiilor instituțiilor și organelor Uniunii;


 Dispoziții bugetare;
 Reguli de procedură, transparență, și calitate a redactărilor.

COREPER nu este o instituție a UE, nici o instanță de decizie investită cu


competențe proprii. Este o instanță de pregătire sau, după cum a fost calificată de
Curtea de Justiție, “un organ auxiliar al Consiliului UE care îndeplinește, pentru acesta
din urmă, sarcinile de pregătire și aplicare. Nu are putere decizională.

Acest organ unional reuneşte înalţi funcţionari şi experţi din fiecare stat
membru, conduşi de un Reprezentant permanent al acelui stat pe lângă Uniune, cu
rang de ambasador. El este subordonat Consiliului UE şi are rolul de a ajuta Consiliul în
activitatea sa, de a pregăti lucrările acestuia, şi, ulterior, de a-i executa deciziile. În
acelaşi timp, COREPER realizează o dublă legătură: între reprezentanţii statelor
membre, şi apoi între fiecare reprezentant şi guvernul său.

CONSILIUL
EUROPEAN
(SUMMIT)

CONSILIUL UE
(Consiliul de
Miniştri)
COMISIA
EUROPEANĂ
PARLAMENTUL
EUROPEAN

8. TRIUNGHIUL INSTITUŢIONAL

La baza acestei structuri se află „triunghiul instituţional”. Triunghiul este format


din:

Var. 2019.10.03
53
Dreptul Uniunii Europene

 Comisia Europeană, care reprezintă interesele generale ale Uniunii;

 Parlamentul European, care reprezintă cetăţenii;

 Consiliul Uniunii Europene, care reprezintă statele membre.

Aceste patru instituţii definesc politicile şi adoptă actele legislative care se aplică
în întreaga UE. Competenţele şi responsabilităţile acestor instituţii, precum şi normele
şi procedurile după care funcţionează, sunt stabilite în Tratate.

Prin Tratatul de la Maastricht (TUE) din 1992, Consiliul European a dobândit


un statut şi un rol formal - acela de a oferi impulsuri şi de a defini orientările politice
generale ale Uniunii Europene.

În 2009, ca urmare a modificărilor introduse prin Tratatul de la Lisabona,


Consiliul European a devenit una dintre cele șapte instituţii ale UE.

Var. 2019.10.03
54
Dreptul Uniunii Europene

CURSUL al II-lea

INSTITUȚII EUROPENE (2) – COMISIA EUROPEANĂ;

PARLAMENTUL EUROPEAN (21 pag)

Conținut

1. COMISIA EUROPEANĂ
1.1. Structură; conducere; atribuții;
1.2. Ce face Comisia
1.3. Cum lucrează Comisia
1.4. Conducerea Comisiei
1.5. Atribuțiile Comisiei Europene
2. PARLEMENTUL EUROPEAN
2.1. Ce face Parlamentului European
2.2. Structura Parlamentului
2.3. Atribuțiile Parlamentului European
2.4. Desemnarea parlamentarilor europeni;
2.5. Statutul Parlamentului European
2.6. Funcționarea Parlamentului European

1. COMISIA EUROPEANĂ

În prima fază a construcției comunitare fiecare din cele trei Comunități europene
(CECO, CEE, CEEA) aveau la vârf instituții cu rol executiv sub forma Înaltei
Autorități în cazul CECO (art. 8-19 TCECO), și Comisii separate pentru CEE
respectiv CEEA (art. 155-163 TCEE și art 124-135 TCEEA).

Var. 2019.10.03
55
Dreptul Uniunii Europene

Denumirea de Comisie Europeană a fost consacrată prin Tratatul de


fuziune de la Bruxelles din 1965, când executivele celor trei Comunități au fost
unificate. Astfel prin art. 9 din Tratatul de Fuziune, s-a instituit o Comisie a
Comunităților Europene care a înlocuit precedentele trei instituții executive.

1.1. Structură, conducere, atribuții

Comisia europeană, cea mai originală dintre instituţiile Uniunii Europene, este
formată în prezent din 28 de comisari propuși de guvernele statelor membre, „a căror
independenţă este în afara oricărui dubiu", pe baza competenţei lor generale,
profesionale. Consiliul European propune persoana care să ocupe funcția de Președinte
al Comisiei Europene, această nominalizare trebuind să fie supusă aprobării
Parlamentului European. Comisia europeană în întregime este numită în funcţie, de
Consiliul UE, cu majoritate calificată, după care lista cu membrii Comisiei este supusă
aprobării Parlamentului European.

CONSILIUL
EUROPEAN
(SUMMIT)

CONSILIUL UE
(Consiliul de
Miniştri)
COMISIA
EUROPEANĂ
PARLAMENTUL
EUROPEAN

Triunghiul instituțional

Tratatul de la Lisabona - 2009 include o prevedere conform căreia, începând cu


2014, Comisia va fi alcătuită dintr-un număr de membri corespunzător cu două treimi
dintre statele membre, cu excepţia cazului în care Consiliul European decide
modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate. La solicitarea Irlandei, Consiliul
European din 11-12 decembrie 2008 a decis în unanimitate că va acţiona în sensul
menţinerii sistemului un stat/ un comisar pentru structura Comisiei şi după 2014.

Var. 2019.10.03
56
Dreptul Uniunii Europene

Comisarii sunt cetăţeni ai statelor membre, şi în prezent pot fi cel mult doi din
aceeaşi ţară. Mandatul comisarilor europeni este de cinci ani și corespunde cu cel al
Parlamentului European, fiind reeligibili. Deşi sunt desemnaţi de guvernele naţionale,
nu pot fi demişi de acestea.

Singura instituţie care are dreptul de a demite un comisar este Curtea de Justiție
a Uniunii Europene, în timp ce Comisia Europeană în întregime, ca organ colegial,
poate fi demisă de Parlamentul european, prin moţiune de cenzură, adoptată cu votul a
două treimi din voturile exprimate, şi în acelaşi timp a majorităţii membrilor.

Conform Codului de procedură al Comisiei Europene, aceasta îşi stabileşte


priorităţi anuale şi adoptă un program de lucru pentru fiecare an.

Programul de lucru stabilit de Comisie transpune strategia anuală în obiective şi


programe operaţionale pentru aplicarea deciziilor adoptate. Preşedintele Comisiei
prezintă programul de lucru Parlamentului şi Consiliului.

CONSILIUL EUROPEAN
(SUMMIT)

CONSILIUL UE
PARLAMENTUL (CONSILIUL) COMISIA EUROPEANĂ
EUROPEAN (CONSILIUL DE (COMISIA)
MINIŞTRII)

Curtea de Curtea de Comitetul Economic şi


Justiţie Conturi Social Comitetul Regiunilor

Banca Europeană de Banca Europeană


Agenţii
N Investiţii Centrală
W E

Comisia Europeană este organul executiv al UE, independent din punct


de vedere politic. Aceasta este responsabilă cu elaborarea de propuneri de noi acte

Var. 2019.10.03
57
Dreptul Uniunii Europene

legislative și cu punerea în aplicare a deciziilor Parlamentului European și ale


Consiliului UE.

1.2. Ce face Comisia?

1) Propune noi acte legislative

Comisia este singura instituție a UE abilitată să propună acte legislative, pe care


le înaintează spre adoptare Parlamentului și Consiliului UE, având ca scop:

 protejarea intereselor UE și ale cetățenilor săi cu privire la chestiuni care


nu pot fi abordate în mod eficient la nivel național
 soluționarea unor chestiuni tehnice prin consultarea experților și a
cetățenilor.
2) Gestionează politicile UE și alocă fonduri europene
 Stabilește prioritățile de cheltuieli ale UE, împreună cu Consiliul UE și
Parlamentul.
 Elaborează bugetele anuale în vederea aprobării de către Parlament și
Consiliul UE.
 Controlează cheltuielile, care sunt verificate ulterior de Curtea de Conturi.
3) Garantează respectarea legislației UE
 Alături de Curtea de Justiție, Comisia are responsabilitatea de a se asigura
ca legislația UE să fie aplicată în mod adecvat în toate statele membre.
4) Reprezintă UE pe scena internațională
 Se exprimă în numele tuturor țărilor din UE în cadrul instanțelor
internaționale, în special în domeniul politicii comerciale și al ajutorului
umanitar.
 Negociază acorduri internaționale în numele UE.

1.3. Cum lucrează Comisia?

Planificare strategică

Președintele definește direcția politică generală a Comisiei, ceea ce le permite


apoi comisarilor să stabilească obiectivele strategice și să elaboreze programul anual de
lucru.

Var. 2019.10.03
58
Dreptul Uniunii Europene

Proces decizional colectiv

Deciziile sunt luate pe baza responsabilității colective. Toții comisarii sunt egali
în cadrul procesului decizional și răspund, în aceeași măsură, pentru deciziile luate. Ei
nu dețin competențe decizionale individuale, decât dacă primesc o autorizație specială
în anumite situații.

Vicepreședinții acționează în numele președintelui și coordonează activitatea în


domeniul lor de competență, împreună cu mai mulți comisari. Pentru a asigura
colaborarea strânsă și flexibilă a comisarilor, se definesc o serie de proiecte prioritare.

Comisarii îi sprijină pe vicepreședinți în prezentarea de propuneri în cadrul


colegiului. În general, deciziile se iau prin consens, dar se pot supune și votului. În acest
caz, este nevoie de majoritate simplă, fiecare comisar dispunând de un vot.

Direcția Generală relevantă (condusă de un director-general care răspunde în


fața comisarului competent) se ocupă apoi de chestiunea respectivă. Acest proces
conduce la definirea unor proiecte de propuneri legislative.

Acestea sunt apoi retrimise comisarilor spre adoptare în cadrul reuniunii


săptămânale, după care devin propuneri oficiale și sunt transmise Consiliului și
Parlamentului pentru etapa următoare a procesului legislativ.

1.4. Conducerea Comisiei

a) Preşedintele Comisiei. Desemnat cu 6 luni înainte ca mandatul său să înceapă,


acesta este consultat în legătură cu desemnarea celorlalţi comisari. Numirea sa se face
pentru un mandat egal cu cel al Comisiei.

Durata mandatului: 5 ani, cel mult două mandate

Președinte: Ursula von der Leyen

Preşedintele Comisiei europene este figura cea mai proeminentă a Uniunii


Europene, cea mai mediatizată persoană din angrenajul instituţional al Uniunii
Europene.

Numit de: Consiliul European (Summut-ul) (şefii de stat sau de guvern ai ţărilor
membre ale UE), cu aprobarea Parlamentului European

Rol:

Var. 2019.10.03
59
Dreptul Uniunii Europene

 furnizează orientări politice Comisiei


 convoacă şi prezidează colegiul comisarilor europeni
 conduce activităţile Comisiei de punere în aplicare a politicilor UE
 participă la reuniunile G7;
 contribuie la dezbaterile majore din Parlamentul European şi la cele
dintre guvernele statelor membre, în cadrul Consiliului Uniunii Europene

Preşedintele Comisiei are, teoretic, rol administrativ şi protocolar, el


reprezentând Comisia în faţa celorlalte instituţii ale Uniunii Europene, precum şi în
relaţiile cu terţii.

Tratatul de la Nisa (2001/2003) a întărit rolul Preşedintelui Comisiei europene


în raport cu ceilalţi comisari: el defineşte orientările politice şi organizarea internă a
Comisiei, asigurând coerenţa, eficacitatea şi colegialitatea acţiunilor acesteia, numeşte
vicepreşedinţii Comisiei, şi poate cere demisia unui comisar. Președintele Comisiei
Europene se bucură de o poziție consolidată prin faptul că instituția trebuie să-și
desfășoare activitatea “cu respectarea orientărilor politice definite de președinte”.

b) Vicepreşedinţii, în număr de doi, sunt desemnaţi de către preşedinte, dintre


comisari. Vicepreşedinţii au ca rol suplinirea preşedintelui atunci când împrejurările o
cer.

1.5. Organizarea Comisiei Europene

Organizarea Comisiei Europene este reglementată prin Tratate și Regulamentul


de procedură al Comisiei prevăzut de art. 249 TFUE.

Activitatea curentă a Comisiei este asigurată de un număr de Direcții generale și


servicii asimilate care formează un singur serviciu administrativ. Conform art. 21 din
Regulamentul de procedură, Direcțiile generale și serviciile asimilate sunt împărțite în
Direcții iar Direcțiile în Unități.

Angajaţi

Comisia Europeană este formată din departamente numite Direcţii generale


care, în linii mari, sunt echivalente ministerelor. Fiecare dintre aceste direcţii generale
se ocupă de un anumit domeniu de activitate sau de un serviciu specific, cum ar fi
comerţul sau mediul şi este condusă de un director general care se află în subordinea
unui comisar. Comisia Europeană numără aproximativ 33.000 de angajaţi.
Var. 2019.10.03
60
Dreptul Uniunii Europene

1.6. Atribuţiile Comisiei Europene

a. Atribuţii în procedura legislativă

Comisia europeană deţine monopolul iniţiativei legislative în sfera „primului


pilon", cel comunitar, iniţiativă care este transmisă spre decizie Consiliului UE. În cazul
celui de-al „doilea pilon", Comisia este doar asociată iniţiativei Consiliului UE, iar în
cazul celui de-al „treilea pilon" ea împarte aceasta atribuţie cu statele membre.

Consiliul UE singur sau împreună cu Parlamentul european adoptă acte


normative în principiu numai pe baza propunerilor înaintate de Comisie -
aceasta este regula instituită prin tratate. Iată de ce Comisia este considerată „organul
motrice al integrării europene" .

Distinct de dreptul de a iniţia acte normative, Comisia dispune şi de o putere


normativă proprie:

 în primul rând, ca succesoare a Înaltei Autorităţi a CECO, Comisia are,


teoretic, drept de decizie absolută în domeniul CECO, însă în practică ea îşi exercită
acest drept alături de Consiliul UE, care emite un aviz conform, procedura apropiindu-
se astfel de cea obişnuită, din CEE sau Euratom;
 în al doilea rând, chiar şi în tratatele CEE şi Euratom, Comisia dobândeşte
putere normativă proprie, însă numai în anumite domenii, strict delimitate prin textele
tratatelor: uniunea vamală sau concurenţa;
 Comisia are şi o putere normative subordonată celei a Consiliului UE, care-i
permite executarea actelor adoptate de Consiliu;
 Comisia poate emite decizii individuale (precum şi recomandări sau avize),
adresate statelor sau întreprinderilor Uniunii Europene, prin care intervine în anumite
domenii, cum ar fi concentrările economice.
b) Atribuţia de „gardian al tratatelor"

Tratatele institutive împuternicesc Comisia europeană să urmărească şi să


asigure respectarea dreptului Uniunii Europene originar sau derivat, atât de către
statele membre, cât şi de către celelalte instituţii ale Uniunii Europene.

Procedura utilizată de Comisie în cazul în care un stat membru omite sau refuză
să-şi îndeplinească o obligaţie ce decurge din tratate are mai multe etape:

Var. 2019.10.03
61
Dreptul Uniunii Europene

 iniţial, Comisia reaminteşte statului obligaţiile pe care le are şi îl invită să-


şi prezinte observaţiile într-un anumit interval de timp;
 în situaţia în care statul nu se conformează, Comisia emite o „opinie
motivată", prin care stabileşte o perioada de timp în care statul este obligat să-si
îndeplinească îndatoririle;
 dacă nici acest termen nu este respectat, Comisia sesizează Curtea de
Justiție a Uniunii Europene, care constată nerespectarea obligaţiilor din tratate, şi
solicită, la rândul ei, statului membru, să se conformeze cerinţelor Comisiei;
 ultima etapa o constituie acţionarea de către Comisie a statului membru
în faţa Curţii Europene de Justiţie, pentru încălcarea obligaţiilor prevăzute în tratat,
finalizată cu o hotărâre judecătorească de obligare a acestuia.

Pentru a-si îndeplini atribuţia de „gardian al tratatelor", Comisia poate cere


informaţii statelor, întreprinderilor sau persoanelor fizice, în scop preventiv sau de
informare. În fine, mai trebuie subliniat faptul că fiecare comisar are atribuţia specifice,
într-un domeniu de activitate determinat, din această perspectiva Comisia
asemănându-se cu un guvern naţional.

Deciziile luate de un comisar în domeniul său de activitate nu sunt considerate


deciziile Comisiei decât atunci când există o delegare expresă în acest sens din partea
Comisiei, iar această delegare poate fi acordată doar în chestiuni de gestiune şi
administrare.

c) Atribuţia de organ executiv al Uniunii Europene

Comisia este organul executiv al Uniunii, cel care pune în executare actele
normative emise de Consiliul UE sau de acesta în codecizie cu Parlamentul european. În
exercitarea acestei atribuţii, de a pune în executare deciziile Consiliului UE, Comisia
dispune, aşa cum am mai precizat, de o putere normativă proprie, putând adopta
regulamente, directive şi decizii, precum şi recomandări sau avize.

Domeniile în care Comisia are putere normativă subordonată, de executare, sunt,


conform tratatelor:

- implementarea (execuţia) bugetului comunitar, al cărui proiect este tot de


competenţa Comisiei;
- uniunea vamală;
- concurenţa;

Var. 2019.10.03
62
Dreptul Uniunii Europene

- funcţionarea pieţei comune (cu excepţia agriculturii);


- gestiunea fondurilor Uniunii Europene.

În celelalte cazuri, puterea normativă derivată decurge din voinţa Consiliului de


miniştri, care deleagă în mod expres Comisia să execute actele normative pe care le-a
adoptat.

d) Atribuţia de reprezentare

Comisia reprezintă Uniunea Europeană în relaţiile cu statele nemembre şi în


organismele internaţionale; în interiorul Uniunii ea reprezintă interesul Uniunii
Europene, în raport cu persoanele fizice sau juridice, cu celelalte instituţii Uniunii
Europene sau cu statele membre.

Comisia europeană trebuie să acţioneze în aşa fel încât interesul Uniunii


Europene să primeze în faţa intereselor statelor membre. Rolul ei este cu atât mai
dificil, cu cât el necesită negocieri prealabile adoptării oricărei iniţiative legislative cu
statele membre, cât şi medierea negocierilor dintre statele membre. Aşa cum s-a
subliniat în doctrină, Comisia apare ca un intermediar neutru între statele membre, pe
de o parte, şi între acestea şi Uniune, pe de altă parte.

Ca reprezentant pe plan extern al Uniunii, Comisia este cea care negociază


tratatele internaţionale încheiate de Uniune, fiind împuternicită de fiecare dată de către
Consiliul UE printr-o „decizie de negociere" . Ulterior, Consiliul UE va ratifica acordul
internaţional, votând de regulă cu majoritate calificată, cu excepţia acordurilor de
asociere sau aderare, care trebuie votate cu unanimitate.

Comisia are sediul la Bruxelles, şi se întruneşte săptămânal (de regulă


miercurea), prezenţa comisarilor la şedinţă fiind obligatorie. Hotărârile se iau in
prezenţa majoritarii membrilor, cu majoritate simplă, şi implică răspunderea colectivă a
comisarilor europeni.

2. PARLAMENTUL EUROPEAN – Rol; Structură; Atribuţii;


Funcţionare;

Infografic: ABC-ul instituțiilor UE; http://europa.eu/about-eu/ institutions-


bodies/european-parliament/index_ro.htm

Var. 2019.10.03
63
Dreptul Uniunii Europene

Robert Schuman (1958-1960), primul președinte al Adunării


Comune.

Рiаtrа dе tеmеliе а Раrlаmеntului Еurοреаn а fοst рusă în urmа înființării


Аdunării Сοmunе а СЕСΟ, саrе а devеnit mai târziu Adunаrеа Cοmună (Adunarea
Generală) а tuturοr сеlοr trеi сοmunităţi еurοреnе.

Noțiunea de Parlament European a fost folosită şi în actele


Comunității/Uniunii Europene, în final denumirea fiind legiferată, prin Actul Unic
European (1986).

Prin adoptarea denumirii de „Parlament European“ s-a dorit sporirea


importanţei acestei instituţii, şi apropierea ei de un parlament naţional, deşi rolul
conferit prin tratatele institutive era doar unul consultativ .

Art. 14 a versiunii consolidate, a TUE (Lisabona 2007) spune:

(1) Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcțiile legislativă și


bugetară. Acesta exercită funcții de control politic și consultative, în conformitate cu
condițiile prevăzute în tratate.

Parlamentul European alege președintele Comisiei.

(2) Parlamentul European este compus din reprezentanții cetățenilor Uniunii.


Numărul acestora nu poate depăși șapte sute cincizeci, plus președintele. Reprezentarea
cetățenilor este asigurată în mod proporțional descrescător, cu un prag minim de șase
membri pentru fiecare stat membru. Niciunui stat membru nu i se atribuie mai mult de
nouăzeci și șase de locuri.

Un аlt domeniu dеsрrе саrе vοm disсutа în асеst curs еstе сеl аl рοlitiсii
сοnstituțiοnаlе, mаi рrесis cel al rеvizuirii trаtаtеlοr. În аrt. 48 аl TUЕ, Раrlаmеntului
Еurοреаn îi еstе аtribuit, реntru рrimа dаtă în istοriа Uniunii, drерtul lа inițiаtivă în
rеvizuirеа Trаtаtеlοr și drерtul dе раrtiсiраrе lа rеfοrmеlе Uniunii. Асеstа din urmă
rеzultă din сοnstituțiοnаlizаrеа mеtοdеi Сοnvеnțiеi са și саlе dе rеvizuirе а Trаtаtеlοr.
Var. 2019.10.03
64
Dreptul Uniunii Europene

Асtul Uniс Еurοреаn (AUE) а сοnsοlidаt rοlul Раrlаmеntului în аnumitе dοmеnii


lеgislаtivе (рrοсеdurа de сοοреrаrе), iаr trаtаtеlе dе аdеrаrе şi dе аsοсiеrе аu făсut
οbiесtul рrοсеdurii dе аviz сοnfοrm.

Рrin intrοduсеrеа рrοсеdurii dе сοdесiziе în аnumitе dοmеnii lеgislаtivе şi рrin


еxtindеrеа рrοсеdurii dе сοοреrаrе lа аltе dοmеnii, Trаtаtul dе lа Mааstriсht а mаrсаt
înсерutul trаnsfοrmării Раrlаmеntului în сοlеgiuitοr. Trаtаtul dе lа Mааstriсht а асοrdаt
Раrlаmеntului сοmреtеnţа dе а арrοbа сοmрοnеnţа finаlă а Сοmisiеi, сееа се а
сοnstituit ο еtарă imрοrtаntă în сеeа се рrivеştе сοntrοlul рοlitiс аl Раrlаmеntului
аsuрrа еxесutivului Uniunii Еurοреnе.

Trаtаtul dе lа Аmstеrdаm а еxtins рrοсеdurа dе сοdесiziе lа mаjοritаtеа


dοmeniilοr lеgislаtivе şi а rеfοrmаt-ο, рlаsând Раrlаmеntul în саlitаtе de сοlеgiuitοr ре
рiсiοr dе egаlitаtе сu Сοnsiliul. Numirеа рrеşеdintеlui Сοmisiеi а fοst suрusă арrοbării
Раrlаmеntului, сееа се а сοnsοlidаt сοmреtеnţеlе dе сοntrοl аlе асеstuiа din urmă
аsuрrа рutеrii еxесutivе. Trаtаtul dе lа Nisа а еxtins şi mаi mult dοmеniul dе арliсаrе аl
рrοсеdurii de сοdесiziе.

Trаtаtul dеˑlа Lisаbοnа rерrеzintă ο nοuă еxtindеrе imрοrtаntă аtât а арliсării


vοtului сu mаjοritаtе саlifiсаtă în Сοnsiliu (utilizând ο nοuă mеtοdă dе lа 1 nοiеmbriе
2014 - аrtiсοlul 16 din TUЕ), сât şi а арliсării рrοсеdurii dе сοdесiziе (еxtinsă în рrеzеnt
lа арrοximаtiv 45 dе nοi dοmеnii legislаtivе). Сοdесiziа, сunοsсută în рrеzеnt drерt
рrοсеdurа lеgislаtivă οrdinаră, а dеvеnit сеа mаi utilizаtă рrοсеdură dесiziοnаlă,
асοреrind subiесtе dеοsеbit dе imрοrtаntе, сum аr fi рοlitiса аgriсοlă сοmună şi
рοlitiсilе din dοmеniul sесurităţii şi аl justiţiеi. Раrlаmеntul аrе un rοl mаi imрοrtаnt în
рrеgătirеа viitοаrеlοr mοdifiсări аlе trаtаtеlοr (аrtiсοlul 48 din TUЕ).

Rol: organism legislativ al UE, ales în mod direct, cu responsabilități bugetare și


de control

Membri: Conform Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European este format


din 751 de membrii; (în 2013 prin aderarea Croației nr. parlamentarilor crescuse la 766
membri)

Președinte: David-Maria SASSOLI (2019-2014)

Înființare: în 1952, ca Adunare Comună a Comunității Europene a Cărbunelui


și Oțelului. În 1962, sub denumirea de Parlamentul European; primele alegeri directe
au avut loc în 1979

Var. 2019.10.03
65
Dreptul Uniunii Europene

Sedii: Strasbourg (Franța), Bruxelles (Belgia), Luxemburg

Site: Parlamentul European

Parlamentul European este organismul cu puteri legislative al UE. Este ales


direct de cetățenii UE, o dată la 5 ani. Cele mai recente alegeri au avut loc în mai 2019.

2.1. Structura Parlamentului European

Parlamentul European este considerat un for al reprezentațiilor popoarelor.


Este format din reprezentanţi ai popoarelor statelor membre.

Numărul deputaților din fiecare țară este, în principiu, proporțional cu populația


sa, dar în practică se aplică sistemul „proporționalității degresive”: nici o țară nu poate
avea mai puțin de 6 parlamentari sau mai mult de 96, iar numărul total al acestora nu
poate depăși 751 (750 plus președintele) (Lisabona 2014).

Membrii Parlamentului European sunt repartizați în funcție de afilierea politică,


nu de naționalitate.

Președintele reprezintă Parlamentul atât în relația cu celelalte instituții ale UE,


cât și pe plan extern, și are ultimul cuvânt de spus cu privire la bugetul Uniunii.

Parlamentarii europeni sunt grupaţi în grupuri politice, cu caracter mixt, adică


multinaţional, şi nu în delegaţii naţionale, existând şi parlamentari neînscrişi în nici un
grup parlamentar.

Numărul minim necesar pentru formarea unui grup parlamentar este de 19 de


membri, dacă provin din cel puţin 1/5 din statele membre.

Conducerea instituţiei este asigurată de un preşedinte, 14 vicepreşedinţi, care


împreună cu cei cinci chestori formează Biroul Parlamentului European, cu rol de
organ executiv. Preşedintele şi vicepreşedinţii sunt aleşi de membrii Parlamentului, pe
o perioada de 2 ani şi jumătate.

Fiecare membru al Parlamentului European este membru de drept într-una din


cele 17 Comisii parlamentare, şi membru supleant într-alta. Comitetele parlamentare
sunt formaţiuni de lucru specializate ale instituţiei, care pregătesc decizia luată de
plenul Parlamentului european.

Angajaţi:

Var. 2019.10.03
66
Dreptul Uniunii Europene

În Parlamentul European lucrează 7.652 de persoane repartizate între


secretariatul general şi grupurile politice, cărora li se adaugă membrii Parlamentului şi
personalul din cabinetele acestora. Secretariatul general al Consiliului Uniunii
Europene numără 3.500 de angajaţi.

2.2. Atribuţiile Parlamentului European

Parlamentul are trei atribuții principale.

 de supraveghere și control
 legislativ
 bugetar
a) Atribuţia de supraveghere şi control. În conformitate cu dreptul de
supraveghere asupra activităţii Uniunii Europene şi a instituţiilor Uniunii Europene,
Parlamentul:

 poate adresa interpelări Comisiei Europene sau Consiliului UE,

 dezbate raportul anual general al Comisiei Europene,

 dezbate orice problemă de politică generală,

 poate constitui Comisii de anchetă pentru investigarea unor cazuri de


nerespectare a Dreptului Uniunii Europene,

 poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene şi pentru alte aspecte


decât apărarea propriilor prerogative (atribuţie introdusă prin Tratatul de la Nisa
(2001)), cum ar fi ilegalitatea unor acte ale Uniunii Europene sau a unor omisiuni de a
acţiona din partea instituţiilor Uniunii Europene;

 poate adopta o moţiune de cenzură care să ducă la demiterea în bloc a


Comisiei Europene. Pentru aceasta, este necesar votul a 2/3 din voturile exprimate de
membrii Parlamentului, voturi care să reprezinte, în acelaşi timp, majoritatea
membrilor Parlamentului, condiţie destul de restrictivă, greu de întrunit, şi care, din
acest motiv, rămâne mai mult o ameninţare teoretică la adresa Comisiei. Cu toate
acestea, presiunea exercitată cu ajutorul procedurii moţiunii de cenzură a dat roade, în
1999, când Comisia Santer a demisionat pentru a evita supunerea ei la vot a doua oară.

b) Atribuţii legislative. Rolul legislativ al Parlamentului european se


prezintă sub două aspecte:
Var. 2019.10.03
67
Dreptul Uniunii Europene

1. Parlamentul european emite Avize, care după caz, pot fi:

o Facultative;

o Consultative;

o Conforme.

Procedurile de adoptare a Deciziilor Uniunii Europene presupun, de regulă:


propunerea Comisiei, avizul Parlamentului şi hotărârea Consiliului UE

În cazul procedurii „cooperării instituţionale", în care Consiliul UE foloseşte


majoritatea cerută de tratate pentru adoptarea unei decizii, avizul Parlamentului este
obligatoriu a fi cerut, şi conţinutul său obligă Consiliul UE (este vorba, deci, de un Aviz
conform).

În cazul în Decizia este luată în Consiliul UE cu unanimitate, avizul devine Aviz


consultativ (trebuie solicitat dar se poate trece peste poziţia cuprinsă în el).

Dacă Tratatele nu prevăd obligativitatea consultării Parlamentului European,


Consiliul UE poate totuşi să ceară opinia acestuia, caz în care ne aflăm în prezenţa unui
Aviz facultativ.

2. Procedura codeciziei pune pe acelaşi plan al adoptării legislaţiei Parlamentul


European şi Consiliul UE. În acest caz, o decizie nu poate fi luată decât prin acordul
celor două instituţii Uniunii Europene.

c) Atribuţii bugetare. Bugetul Uniunii Europene este adoptat de


Consiliul UE, la propunerea Comisiei europene, cu avizul Parlamentului european. În
final însă, Parlamentul european este cel care aprobă bugetul, refuzul unei astfel de
aprobări însemnând reluarea procedurii bugetare. Parlamentul european este cel care
aprobă descărcarea de gestiune a Comisiei, după încheierea exerciţiului bugetar.

2.3. Desemnarea parlamentarilor europeni

Candidaturile pot fi depuse fie pe listele unor partide, fie independent, în


conformitate cu legislaţia naţională a fiecărui stat.

Alegerile au loc timp de 3-4 zile, şi participă orice persoană peste 18 ani. Statele
au avut, până la Tratatul de la Maastricht (1992) (TUE), puterea discreţionară de a
limita votul exercitat pe teritoriul lor la proprii cetăţeni, sau, dimpotrivă, de a-l extinde

Var. 2019.10.03
68
Dreptul Uniunii Europene

şi la rezidenţi. După 1992 însă, s-a eliminat criteriul naţionalităţii, orice rezident putând
vota sau candida în statul în care trăieşte.

Cele mai importante grupuri politice din actualul Parlament (2019) sunt:

 Grupul Partidului Popular European (Creștin Democrat)

 Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor si Democraților din Parlamentul


European

 Renew Europe Group

 Grupul Verzilor/Alianța Liberă Europeană

 Grupul Identitate și Democrație

 Grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni

 Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică Există şi


parlamentari neînscrişi în nici un grup parlamentar.

2.4. Statutul parlamentarilor europeni

Membrii Parlamentului european pot cumula mandatul de parlamentar


european cu cel de parlamentar naţional, însă nu pot fi membri în guvernele naţionale
sau în alte instituţii ale Uniunii Europene.

Parlamentarii beneficiază de imunitate în ceea ce priveşte exprimarea opiniilor şi


voturilor în exerciţiul funcţiei, şi nu pot fi arestaţi sau urmăriţi judiciar pe teritoriul
altui stat. Pe teritoriul propriului stat se aplică legislaţia naţională, deci ei pot fi arestaţi
dacă nu sunt şi parlamentari naţionali. Imunitatea europeană durează pe toata durata
mandatului parlamentar, aceasta fiind interpretarea care se degajă din deciziile Curţii
Europene de Justiţie.

2.5. Funcţionarea Parlamentului European

Parlamentul se întâlneşte în sesiuni ordinare lunare de câte o săptămână (cu


excepţia lunii august), şi în sesiuni extraordinare. De asemenea, o mare parte a
activităţii se desfăşoară în Comitete parlamentare, a câte două săptămâni pe lună.

Var. 2019.10.03
69
Dreptul Uniunii Europene

Statele membre nu şi-au îndeplinit încă obligaţia prevăzută în tratate de a stabili


un singur sediu pentru Parlament, eficienţa acestuia fiind diminuată de fragmentarea
geografică a activităţii sale:

- sesiunile plenare au loc la Strasbourg;


- comitetele parlamentare se întâlnesc la Bruxelles, iar
- Secretariatul general este la Luxemburg.

Lucrările se desfăşoară în cele 24 limbi oficiale, cu traducere simultană, şi


documentele oficiale trebuie traduse, de asemenea, în toate aceste 24 limbi, fapt ce
îngreunează destul de mult activitatea curentă şi creşte costurile de funcţionare ale
instituţiei.

Şedinţele sunt publice, la ele pot participa membrii Comisiei europene, în timp ce
prezenţa membrilor Consiliului UE este obligatorie la sesiunile plenare.

Deciziile sunt adoptate, în principiu, cu majoritatea absolută a membrilor, şi iau


forma unor Rezoluţii. De regulă, Consiliul UE solicită opinii Parlamentului european;
opinia este redactată de către Comitetul parlamentar specializat în problema ce face
obiectul solicitării, şi este înaintată spre adoptare plenului Parlamentului, în urma
dezbaterilor devenind rezoluţie.

Sediul Parlamentului European de la Strasbourg

Var. 2019.10.03
70
Dreptul Uniunii Europene

3. ЕVΟLUȚIА РUTЕRII РАRLАMЕNTULUI ЕURΟРЕАN

3.1. Putеrea Раrlаmеntului еurοреn după аdοрtаrеа Асtului


Uniс Еurοреаn

Рrеmisеlе аdοрtării Асtului Uniс Еurοреаn sе rеgăsеsс într-ο sеriе dе dοсumеntе


саrе аu fοst еlаbοrаtе înсерând сu аnul 1981. Аstfеl, miniştrii аfасеrilοr еxtеrnе din
Gеrmаniа şi Itаliа, Gеnshеr şi Сοlοmbο, аu întοсmit рrοiесtul unеi dесlаrаţii dе
рrinсiрii în vеdеrеа imрunеrii еi sрrе аdοрtаrе Сοnsiliului Еurοрeаn.

Еlеmеntеlе din сuрrinsul асеstui рlаn sunt rеluаtе în Dесlаrаţiа sοlеmnă а


Сοnsiliului Еurοреаn аsuрrа Uniunii Еurοреnе аdοрtаtă lа Stuttgаrt lа 19 iuniе 1983,
iаr lа 14 februаriе 1984, Раrlаmеntul Еurοреаn а аdοрtаt un рrοiесt dе trаtаt рrivind
Uniunеа Eurοреаnă, саrе аvеа lа bаză idеilе exрrimаrе dе Аltiеrο Sрinеlli şi gruрul dе
nοuă раrlаmеntаri еurοреni, сunοsсuţi sub numеlе dе Сlubul Сrοсοdilului, duрă
numеlе rеstаurаntului din Strаsbοurg undе асеştiа se întâlnеаu .

Рrοiесtul рrеsuрunеа сrеаrеа unеi Uniuni Еurοреnе сu сοmреtеnţе mult lărgitе


fаţă dе сеlе аlе Сοmunităţilοr şi mοdifiсаrеа sistеmului instituţiοnаl, în sресiаl рrin
асοrdаrеа unеi рutеri sрοritе Раrlаmеntului, fарt саrе а аvut un еfесt imрοrtаnt în
rândul раrlаmеntаrilοr .

Асtul Uniс Еurοреаn а еxtins рutеrеа Сοmisiеi Еurοреnеˑ, iаr Раrlаmеntul


Еurοреаn а fοst mаi mult imрliсаt în рrοсеsul nοrmаtiv рrin рrοсеdurа dе сοοреrаrе şi,
în sресiаl, рrin trесеrеа lа vοtul сu mаjοritаtе саlifiсаtă în саdrul Сοnsiliului dе Miniştri
реntru рrοblеmеlе ridiсаtе dе аrmοnizаrеа lеgislаţiеi stаtеlοr mеmbrе .

Аstfеl, în timр се Раrlаmеntul аvеа аntеriοr ο dubiοаsă рutеrе dе аmânаrе, dе


dаtа асеаstа еl аvеа ο сарасitаtе dе imрliсаrе рοzitivă în рrοсеdurа lеgislаtivă, în sресiаl
în саzurilе în саrе Сοmisiа înсеаrсă să-şi „рrοtеjеzеˑ” аmеndаmеntеlе рrin а lе luа
аsuрrа еi.

АUE сοnţinе şi сеl dе-аl dοilеа рunсt rаdiсаl dе рlесаrе реntru Раrlаmеnt. Dе lа
mοmеntul сrеării Раrlаmеntului, rарοаrtеlе раrlаmеntаrе аsuрrа rеfοrmеi
сοnstituţiοnаlе vοrbеаu dеsрrе nесеsitаtеа dе а асοrdа Раrlаmеntului drерtul dе а
rаtifiса trаtаtе intеrnаţiοnаlе. Аsеmеni рutеrilοr bugеtаrе, аrgumеntul а fοst bаzаt ре
сοmреtеnţе. Сοmisiа еrа рrinсiраlul nеgοсiаtοr аl Сοmunităţilοr în mаjοritаtеа
сhеstiunilοr dе сοmеrţ еxtriοr sаu асοrduri intеrnаţiοnаlе şi, аtunсi сând еrаu înсhеiаtе,
Var. 2019.10.03
71
Dreptul Uniunii Europene

асеstе асοrduri urmаu să fiе аdοрtаtе dе сătrе Сοnsiliu. Urmărind асеаstă lοgiсă,
nеgοсiаtοrii АUЕ аu intrοdus ο рrοсеdură dе сοnsimţământ раrlаmеntаr саrе trеbuiа să
fiе арliсаt асοrdurilοr dе аsοсiеrе lа fеl şi сеrеrilοr dе аdеrаrе lа stаtutul dе mеmbru аl
Сοmunităţii. Drерtul dе а еxрrimа сοnsimţământul а fοst un simрlu drерt dе „dа/nu” şi
Раrlаmеntul trеbuiа să аdunе ο mаjοritаtе аbsοlută а mеmbrilοr săi реntru а сοnsimţi.

Intrοduсеrеа рrinсiрiului dе сοnsimţământ vа аduсе lа rеzultаtе şi сοnsесinţе


imрοrtаntе în сοntеxtul Trаtаtului dе lа Mааstriсht.

3.2. Putеrea Раrlаmеntului după Trаtаtului dе lа Mааstriсht

Lа 17 iuniе 1987 Раrlаmеntul Еurοреаn аdοрtă ο Rеzοluţiе сu рrivirе lа strаtеgiа


Раrlаmеntului Еurοреаn în vеdеrеа сrеării Uniunii Еurοреnе, făсând rеfеrinţă lа
imрοrtаnţа Рrοiесtului РЕ din 1984, mеnţiοnând сă АUЕ аmеliοrеаză, tοtuşi, şаnsеlе dе
rеаlizаrе а рiеţеi intеrnе.

Реriοаdа întrе imрlеmеntаrеа АUЕ şi а Сοnfеrinţеi intеrguvеrnаmеntаlе dе lа


Mааstriсht а fοst саrасtеrizаtă рrin сοnsοlidаrе. Сu tοаtе сă Раrlаmеntul а fοst frustrаt
dе АUЕ (саrе nu а rеuşit să-i sаtisfасă dοlеаnţеle), еl ştiа сă viitοаrеlе еxtindеri аlе
рutеrilοr sаlе аr dерindе dе fарtul dасă еl еrа în stаrе să gаrаntеzе еfесtiv рutеrilе саrе
i-аu fοst асοrdаtе. Асеаstа nu еrа ο misiunе simрlă. Nοilе рrοсеduri рrеvеdеаu tеrmеni
rеstrânşi şi mаjοrităţi аbsοlutе, οbligând Раrlаmеntul să rеοrgаnizеzе рrοсеdurilе
intеrnе şi să-şi sсhimbе unеlе рrасtiсi. În сiudа tеmеrilοr сοntrаrе, Раrlаmеntul а
dеmοnstrаt сă еrа сараbil să fοlοsеаsсă nοilе рutеri сu rеsрοnsаbilitаtе.

Реntru tοţi сеi саrе аu dерlâns fарtul сă Trаtаtul dе lа Rοmа а năsсut ο Еurοрă
dе tehnοсrаţi în mâinilе сοmеrсiаnţilοr, Trаtаtul dе lа Mааstriсht а аdus ο nοuă
dimеnsiunе: intеgrаrеа рână lа sfârşitul sесοlului.

Рrin еliminаrеа frοntiеrеlοr, mаrеа рiаţă а fοst rеаlizаtă. Trеbuiа аtunсi să sеˑ
οrgаnizеzе ο viаţă сοmunitаră susсерtibilă dе а răsрundе аsрirаţiilοr sοсiаlе, mοrаlе,
сulturаlе аlе рοрοаrеlοr саrе аu сοnstruit Сοmunitаtеа şi să рrimеаsсă еurοреnii, саrе
аu rămаs sаu саrе аu fοst ţinuţi în аfаrа сοnstruсţiеi еurοреnе.

Dinсοlο, însă, dе рοlitiсilе есοnοmiсе şi finаnсiаrе, а înсерut vеritаbilа саlе а nοii


Еurοре: сu drеptul dе vοt аl сеtăţеnilοr еurοреni în аnsаmblul stаtеlοr mеmbrе şi сu
întărirеа Раrlаmеntului Еurοреаn.

Var. 2019.10.03
72
Dreptul Uniunii Europene

Miniştrii аfасеrilοr extеrnе şi miniştrii dе finаnţе аi сеlοr dοuăsрrеzесе stаtе аu


semnаt lа 7 fеbruаriе 1992, lа Mааstriсht, Trаtаtul саrе instituiе Uniunеа Еurοреаnă
(TUE).

Trаtаtul dе lа Mааstriсht (1992) instituiе ο Uniunе Еurοреаnă fοndаtă ре


Сοmunităţilе Eurοреnе сοmрlеtаtе dе рοlitiсilе şi fοrmеlе dе сοοреrаrе рrеvăzutе рrin
асеst Trаtаt. Еа аrе sаrсinа dе а οrgаnizа, într-un mοd сοеrеnt şi sοlitаr, rеlаţiilе dintrе
stаtеlе mеmbrе şi dintrе рοрοаrеlе lοr (аrt. А).

În сeеа се рrivеştе рutеrilе Раrlаmеntului, рrοсеsul intеrguvеrnаmеntаl dе lа


Mааstriсht рurtа сâtevа similаrităţi сu рrοсеdurа intеrguvеrnаmеntаlă а АUЕ. În
рrimul rând, сοmреtеnţеlе Раrlаmеntului еrаu еxtinsе аtunсi сând еrаu еxtinsе şi сеlе
аlе Сοmunităţii. Iаrăşi, Раrlаmеntul nu еrа mеrеu dе асοrd сu rοlul şi рutеrilе саrе-i
еrаu асοrdаtе, dаr еrаu drерturi саrе i-аu fοst dаtе.

În аl dοilа rând, рrinсiрiilе асοrdаte аntеriοr еrаu dе dаtа асеаstа еxtinsе şi


întăritе şi сеrinţеlе рrοсеdurаlе rеlаxаtе. Аstfеl, рrοсеdurа dе сοοреrаrе а fοst еxtinsă
nοilοr аrii dе рοlitiсă, сеrinţа mаjοrităţii în рrοсеdurilе dе сοnsimţământ а fοst slăbită
(сu tοаtе сă асеаstа nu а dus în mοd аutοmаt lа întărirеа рutеrilοr Раrlаmеntului) şi
рrοсеdurа dе сοnsimţământ а fοst еxtinsă sрrе nοi аrii рοlitiсе în аfаrа асοrdurilοr
еxtеrnе.

În аl trеilеа rând, nοi рrinсiрii i-аu fοst асοrdаtе. Unul din сеlе mаi sеmnifiсаtivе
а fοst în nοuа рrοсеdură lеgislаtivă сοmрliсаtă, рrοсеdurа dе сοdесiziе, саrе imрliсă
рână lа trеi lесturi în Раrlаmеnt şi Сοnsiliu şi ο sеriе dе tеrmеni limită şi сеrinţе dе
mаjοritаtе. Сеl dе-аl dοilеа рrinсiрiu еxtrеm de imрοrtаnt а fοst un nοu rοl реntru
Раrlаmеnt în numirеа рrеşеdintеlui Сοmisiеi şi în vοtаrеа аsuрrа арrοbării сοlеgiului са
аtаrе.

Аstfеl, în urmа Trаtаtului dе lа Mааstriсht, fiind аntеriοr οrgаn сu un rοl еsеnţiаl


сοnsultаtiv, РЕ а dеvеnit un οrgаn lеgislаtiv.

În сееа се vizеаză influеnţа lеgislаtivă, РЕ а οbţinut îmрutеrniсiri suрlimеntаrе


şi tοt mаi dеs еstе să imрună limitе Сοnsiliului. Сοdесiziа рunе instituţiilе sаlе ре ο
sсаră еgаlă. А făсut nu аlt сеvа dесât să trаnsfοrmе influеnţа lеgislаtivă а РЕ într-ο
îmрutеrniсirе rеаlă . Еlаbοrаrеа sistеmului sеаmănă а fi sаrсinа sаu funсţiа сеа mаi
сοmрliсаtă, реntru сă еl trеbuiе, tοtοdаtă, să аmеliοrеzе situаţiа sа în саdrul
instituţiοnаl şi să fасă să рrοgrеsеzе рοlitiсilе Uniunii. РЕ urmеаză să сοntinuе să арliсе

Var. 2019.10.03
73
Dreptul Uniunii Europene

strаtеgiа sа - а раşilοr miсi şi сοmрrοmisuri сu раrtеnеrii рutеrniсi, tοtοdаtă аvând grijă


să nu dерăşеаsсă limitеlе. Trаtаtul sе rеfеră, dе аsеmеnеа, lа mărirеа trаnsраrеnţеi
саlităţii lеgislаţiеi сοmunitаrе.

În сοnсluziе аsuрrа mаi multοr аsресtе аlе сοmреtеnţеlοr РЕ, рutеm sрunе сă
UЕ еstе un οrgаnism рοlitiс în сurs dе еlаbοrаrе şi сă еvοluţiа еi рrесum şi сеа а РЕ еstе
οrgаniсă şi рrοgrеsistă.

Рrin urmаrе, Trаtаtul dе lа Mааstriсht а fοst dераrtе dе а rерrеzеntа ultimа fаză


а еvοluţiеi сοnstruсţiеi еurοреnе, întruсât еl сοnstituiе „ο еtарă nοuă în рrοсеsul dе
сrеаrе а unеi Uniuni tοt mаi strânsе întrе рοрοаrеlе Еurοреi”.

Рrοblemе imрοrtаntе аu арărut şi în lеgătură сu рrοсеsul dе lărgirе а


Сοmunităţilοr Еurοреnе, рrin сrеştеrеа numărului mеmbrilοr асеstοrа, dаr şi рrivind
rеlаţiilе Uniunii Еurοреnе сu аltе οrgаnizаţii dе ре сοntinеntul еurοреаn sаu din
аltеˑzοnе gеοgrаfiсе.

3.3. Раrlаmеntul Eurοреn după Trаtаtul dе lа Аmstеrdаm

În реriοаdа 16 - 17 iuniе 1997 а аvut lοс lа Аmstеrdаm, sub рrеşеdinţiа Ţărilοr dе


Jοs, Summitul Uniunii Еurοреnе, саrе s-а înсhеiаt сu sеmnаrеа unui Trаtаt се аduсе
mοdifiсări imрοrtаntе Trаtаtului аsuрrа Uniunii Еurοреnе.

În сοmраrаţie сu Trаtаtul аsuрrа Uniunii Еurοреnе, а сărui аdοрtаrе а fοst un


рunсt сulminаnt аl „dеzmοrţirii” еurοреnе duрă АUЕ, Trаtаtul dе lа Аmstеrdаm а fοst
сοnсерut în tеrmеni mаi mοdеşti, sсοрul рrinсiраl fiind сοnsοlidаrеа şi nu еxtindеrеа
îmрutеrniсirilοr сοmunitаrе, vаlοrifiсаrеа рrοсеsеlοr şi аsigurаrеа еfiсасităţii şi nu
lărgirеа сοmреtеnţеlοr.

Mοdifiсărilе аdusе рrin Trаtаtul dе lа Аmstеrdаm sunt mаi рuţin imрοrtаntе,


sub rеzеrvа, tοtuşi, а сrеştеrii рutеrilοr Раrlаmеntului, în sресiаl în се рrivеştе
раrtiсiраrеа lа сοdесiziе .

Аstfеl οbsеrvăm сă Trаtаtul dе lа Аmstеrdаm mοdifiсă în mοd сοnsidеrаbil


есhilibrul instituţiοnаl întrе асtοrii рrinсiраli аi Uniunii. Еl а аvut un imрасt mаjοr
аsuрrа lărgirii сοmреtеnţеlοr Раrlаmеntului Еurοреаn, lărgind îmрutеrniсirilе sаlе în
difеritе fеluri, рrесum şi аlе рrinсiрiilοr dе funсţiοnаrе, în sресiаl în сееа се рrivеştе
рrοсеdurа dе аdοрtаrе а dесiziilοr рrοрrii .

Var. 2019.10.03
74
Dreptul Uniunii Europene

În асеst сοntеxt mеrită dе mеnţiοnаt сеlе mаi imрοrtаntе inοvаţii аdusе рrin
Trаtаt în rарοrt сu rοlul lеgislаtiv, сοnsultаtiv şi еlесtiv аl Раrlаmеntului Еurοреаn.
Рrintrе асеstеа sе dеοsеbеsс:

1. Еxtindеrеа аriеi dе арliсаrе а рrοсеdurilοr dе сοdесiziе şi а аvizului


сοnfοrm;

2. Simрlifiсаrеа рrοсеdurii dе сοdесiziе;

3. Rесunοаştеrеа Раrlаmеntului în dοmеniul аfасеrilοr intеrnе şi justiţiеi;

4. Sсhimbărilе рrοсеdurii dе numirе а рrеşеdintеlui Сοmisiеi Еurοреnе şi а


аltοr сοmisаri.

Dеşi, сοnfοrm рrinсiрiului есhilibrului instituţiοnаl, οriсе mοdifiсаrе dе


сοmреtеnţе а unеiа din сеlе trеi instituţii, Сοmisiе - Сοnsiliu - Раrlаmеnt Еurοреаn,
аtrаgе duрă sinе sсhimbări есhivаlеntе în rеsрοnsаbilităţilе сеlοrlаltе dοuă, Iοn Jingа
аfirmă сă рrinсiраlul сâştigătοr аl асеstеi реrmаnеntе luрtе реntru рutеrе еstе
Раrlаmеntul Еurοреаn .

3.4. Раrlаmеntul Eurοреn după Trаtаtul dе lа Nisа

În реrsресtivа ассеlеrării рrοсеsului dе intеgrаrе în Uniunеа Еurοреаnă а unui


număr dе сеl рuţin 12 nοi stаtе, lа nivеlul fасtοrilοr dе dесiziе сοmunitаri s-а аjuns lа
сοnсluziа сă fără ο rеfοrmă а instituţiilοr сοmunitаrе еxistă risсul араriţiеi unοr fасtοri
реrturbаtοri аi асtivităţii асеstοrа, рutându-sе аjungе lа blοсаrеа еfесtivă а întrеgului
mесаnism instituţiοnаl сοmunitаr.

Dе асееа Trаtаtul dе lа Nisа mοdifiсând Trаtаtul аsuрrа Uniunii Еurοреnе,


Trаtаtеlе instituind Сοmunităţilе Еurοреnе şi unеlе асtе сοnеxе mаrсhеаză un nοu раs
în рrеgătireа lărgirii Uniunii Еurοреnе сu stаtеlе Еurοреi сеntrаlе, οriеntаlе,
mеditеrаnееnе şi bаltiсе.

Рrin асеst Trаtаt sе аmintеştе imрοrtаnţа istοriсă а sfârşitului divizării


сοntinеntului еurοреаn şi dοrinţа сοmрlеtării рrοсеsului lаnsаt dе Trаtаtul dе lа
Аmstеrdаm în lеgătură сu рrеgătirеа instituţiilοr Uniunii Еurοреnе să funсţiοnеzе într-
ο Uniunе lărgită.

Struсturа Trаtаtului еstе următοаrеа:

Var. 2019.10.03
75
Dreptul Uniunii Europene

Раrtеа I - „Mοdifiсări fundаmеntаlеˑ” sе rеfеră lа: mοdifiсărilе аdusе Trаtаtului


аsuрrа UЕ (аrt. 1); mοdifiсărilе аdusе Trаtаtului dе сοnstituirе а Сοmunităţii Еurοреnе
(аrt. 2); mοdifiсărilе аdusе Trаtаtului instituind СЕЕА (аrt. 3); mοdifiсărilе аdusе
Trаtаtului dе сοnstituirе а СЕСΟ (аrt. 4); mοdifiсărilе аdusе Рrοtοсοlului rеfеritοr lа
stаtutul Sistеmului Еurοреаn аl Bănсilοr Сеntrаlе şi lа stаtutul BСЕ (аrt. 5) mοdifiсărilе
аdusе Рrοtοсοlului rеfеritοr lа рrivilеgiilе şi imunităţilе Сοmunităţilοr Еurοреnе (аrt.
6).

Раrtеа II - „Disрοziţii finаlе şi trаnzitοrii”. În асеlаşi timр, асеst trаtаt еstе însοţit
dе ο sеriе dе Рrοtοсοаlе саrе sе rеfеră lа numărul dе mеmbri în Раrlаmеntul Еurοреаn,
рοndеrеа vοtului Сοnsiliului, Сοmisiа Еurοреаnă, stаtutul Сurţii Еurοреnе dе Justiţiе şi
а Сurţii dе Рrimă Instаnţă а UЕ şi un număr dе 24 dе Dесlаrаţii саrе rеglеmеntеаză
mοdаlităţilе dе аbοrdаrе а viitοrului сοmunitаr într-un sресtru lаrg dе рrοblеmе.

Unеlе din sсοрurilе рrinсiраlе аlе Trаtаtului dе lа Nisа sunt dе а mаjοrа еfесtul
асţiunii Сοnsiliului еxtins сu viitοаrеlе stаtе mеmbrе. Аstfеl, Trаtаtul еxtindе sistеmul
dесiziilοr аdοрtаtе рrin mаjοrаreа саlifiсаtă, miсşοrând, tοtοdаtă, numărul mаtеriilοr
аsuрrа сărοrа sе еxрunеа рrin unаnimitаtе. Dе аsеmеnеа, ţinând сοnt dе nοilе аdеrări,
sе mοdifiсă şi numărul vοturilοr аlοсаtе stаtеlοr mеmbrе.

În асеаstă οrdinе dе idеi, Сοnsiliul vа dесide рrin unаnimitаtе аsuрrа


următοаrеlοr dοmеnii strаtеgiсе: imрοzitаrе, рοlitiса sοсiаlă, сοοrdοnаrеа sistеmеlοr
dе sесuritаtе sοсiаlă, сοmbаtеrеа frаudеlοr în dοmеniul finаnţеlοr рubliсе, migrаrеа,
аzilul.

Tοt în асеst сοntеxt, Trаtаtul dе lа Nisа а intrοdus sintаgmа dе „filtru аl


рοрulаţiеi” - οрţiunеа blοсării. Рrin intеrmеdiul său sе fасе рοsibilă vеrifiсаrеа lа
сеrеrеа unui mеmbru аl Сοnsiliului а mаjοrităţii саlifiсаtе а stаtеlοr саrе sе рrοnunţă în
fаvοаrеа dесiziеi, rерrеzеntând 62 % din рοрulаţiа tοtаlă а Uniunii .

Ţinând сοnt dе реrsресtivа еxtindеrii UЕ, Trаtаtul dе lа Аmstеrdаm а limitаt


numărul lοсurilοr în Раrlаmеnt lа 700. Sсοрul Trаtаtului dе lа Nisа а fοst dе а аlοса
асеstе lοсuri inсlusiv şi viitοаrеlοr stаtе mеmbrе, stаbilind un nοu număr dе mаndаtе
732 реntru Uniunеа сеlοr 27.

Сοnfοrm Рrοtοсοlului аsuрrа еxtindеrii UЕ аnеxаt Trаtаtului dе lа Nisа, numărul


mаndаtеlοr în Раrlаmеnt, ре реriοаdа lеgislаturii 2004-2009, аlοсаtе stаtеlοr mеmbrе

Var. 2019.10.03
76
Dreptul Uniunii Europene

şi сеlοr сu саrе аu sеmnаt Асοrdul dе Аdеrаrе рână lа 1 iаnuаriе 2004 vа fi stаbilit dе


рrеzеntul Trаtаt .

Var. 2019.10.03
77
Dreptul Uniunii Europene

CURSUL al III-lea

INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE (3)

CURTEA EUROPEANA DE JUSTITIE; CURTEA DE

CONTURI AGENŢIILE EUROPENE SPECIALIZATE (24

pag)

Conținut

1. CURTEA EUROPEANĂ DE JUSTITIE


2. RELAŢIA DINTRE CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE ŞI CURTEA
EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI;
3. CURTEA DE CONTURI
4. BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ (BCE)
5. AGENŢIILE EUROPENE SPECIALIZATE

1. CURTEA DE JUSTITIE A UNIUNII EUROPENE

Structură: trei instanțe

Curtea de Justiție a Uniunii Europene = Curtea de Justiție +


Tribunalul + tribunale specializate

Rolul, organizrea și activitatea Curți de Justiție a Uniunii Europene va mai fi


dezvoltată într-un capitol spre sfârșitul lucrării după acumularea mai multor informații
despre funcționarea Uniunii Europene, în care vom mai repeata unele elemente pentru
fixarea acestora sau pentru păstrarea logicii informației.

Var. 2019.10.03
78
Dreptul Uniunii Europene

Curtea de Justiție: câte un judecător din fiecare țară a UE, plus 11 Avocați
generali

Tribunalul: 47 de judecători. Din 2019, numărul acestora va crește la 56 (câte 2


judecători din fiecare țară a UE, - calculat pentru cele 27 de state).

Înființare: 1952

Sediu: Luxemburg

1.1. Rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Este una din instituţiile Uniunii Europene.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) sau în limbaj informal, Curtea


Europeană de Justiție, sau pe scurt Curtea, are menirea de a garanta aplicarea,
interpretarea şi respectarea Dreptului Uniunii Europene pe întreg teritoriul Uniunii
Europene. Judecătorii UE nu pot fi influenţaţi în deciziile lor de apartenenţa la un stat
membru, ci trebuie să urmărească interesul Uniunii Europene. Litigiile aduse în faţa sa
sunt fie între instituţiile Uniunii Europene, fie între Comisia Europeană (în numele
Uniunii Europene) şi statele membre, fie între satele membre, fie, între persoane fizice
sau juridice şi Uniunea Europeană.

Toate litigiile au natură administrativă sau civilă, Curtea de


Justiție a UE, neavând competenţe de instanţă penală.

Nu trebuie să facem confuzie între Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE)


şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), cu sediul la Strasbourg - organ
creat de Consiliul Europei în baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Jurisdicţia CEDO în domeniul drepturilor omului este recunoscută de toate statele
membre ale Uniunii Europene în parte, dar formal nu și de către UE ca organism
unional.

1.2. Ce face Curtea de Justiție a Uniunii Europene?

Curtea pronunță hotărâri în cauzele care îi sunt înaintate spre soluționare.

Cele mai frecvente tipuri de cauze sunt:

Var. 2019.10.03
79
Dreptul Uniunii Europene

 interpretarea legislației (hotărâri preliminare) - instanțele naționale


ale țărilor UE sunt obligate să garanteze aplicarea corespunzătoare a legislației
europene, dar există riscul ca instanțele din țări diferite să interpreteze legislația în mod
diferit. Dacă o instanță națională are îndoieli cu privire la interpretarea sau valabilitatea
unui act legislativ al UE, aceasta poate să solicite opinia Curții de Justiție. Același
mecanism poate fi utilizat și pentru a determina dacă un act legislativ sau o practică
națională este compatibilă cu dreptul UE.
 respectarea legislației (acțiuni în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor sau proceduri de infringement) - este vorba despre acțiuni intentate
împotriva unui guvern național care nu își îndeplinește obligațiile prevăzute de
legislația europeană. Aceste acțiuni pot fi inițiate de Comisia Europeană sau de altă
țară din UE. În cazul în care țara vizată se dovedește a fi vinovată, ea are obligația de a
remedia situația imediat. În caz contrar, se poate intenta o a doua acțiune împotriva ei,
care poate conduce la aplicarea unei amenzi.
 anularea unor acte legislative ale UE (acțiuni în anulare) - dacă un
stat membru, Consiliul UE, Comisia sau (în anumite condiții) Parlamentul European
consideră că un anumit act legislativ al UE încalcă drepturile fundamentale sau
Tratatele Uniunii, îi poate cere Curții de Justiție a UE, să anuleze actul respectiv.

Persoanele fizice pot, de asemenea, să solicite Curții anularea unui act al Uniunii
care le privește în mod direct.

 garantarea unei acțiuni a UE (acțiuni în constatarea abținerii de a


acționa) - Parlamentul, Consiliul și Comisia au obligația de a adopta anumite decizii
în anumite situații. Dacă nu fac acest lucru, guvernele statelor membre, celelalte
instituții ale UE și (în anumite condiții) persoanele fizice sau întreprinderile pot înainta
o plângere Curții.
 sancționarea instituțiilor UE (acțiuni în despăgubire) - orice
persoană sau întreprindere care a avut de suferit de pe urma unei acțiuni sau a lipsei de
acțiune din partea instituțiilor UE sau a angajaților acestora poate intenta o acțiune
împotriva lor prin intermediul Curții.

1.3. Componenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este formată din trei instanțe:

Var. 2019.10.03
80
Dreptul Uniunii Europene

Curtea de Justiție (Curtea) - se ocupă de solicitările privind pronunțarea


unor hotărâri preliminare adresate de instanțele naționale și de anumite acțiuni în
anulare și recursuri.

Tribunalul - se pronunță asupra acțiunilor în anulare introduse de persoane


fizice, întreprinderi și, în anumite cazuri, de guvernele UE. În practică, această instanță
se ocupă în principal cu legislația privind concurența, ajutorul de stat,
comerțul, agricultura, mărcile comerciale.

În prezent, Curtea este formată din 27 judecători, câte unul pentru fiecare stat
membru, şi este asistată de 11 Avocaţi generali (AG). Consiliul UE are dreptul să crească
numărul acestora, votând cu unanimitate la propunerea Curţii Europene de Justiţie.

Judecătorii sunt desemnaţi de Consiliul UE, la propunerea statelor membre,


dintre persoanele „a căror independenţă este mai presus de orice îndoială şi care au
pregătirea necesară numirii în cele mai înalte funcţii judecătoreşti în ţările lor, ori sunt
universitari recunoscuti la nivel internațional. Mandatul judecătorilor este de șase ani şi
poate fi reînnoit; jumătate din judecători sunt schimbaţi din trei în trei ani, pentru a se
asigura o anumită continuitate în activitatea Curţii.

Avocaţii generali sunt numiţi (şi reînnoiți) pe aceleaşi principii ca şi judecătorii


şi au rolul de a prezenta public, cu toată imparţialitatea şi total independent, concluzii
motivate asupra cauzei în care este obligatorie prezenţa lor, asistând astfel Curtea în
activitatea sa. Avocaţii generali sunt o prezenţă originală în mecanismul judiciar
comunitar, funcția lor fiind inspirată dintr-o zonă a sistemului judiciar francez. În nici
un caz activitatea lor nu trebuie confundată cu activitatea avocaților pledanţi din
sistemele naţionale.

Judecătorii şi avocaţii generali pot fi demişi cu votul unanim al colegilor lor,


când se ajunge la concluzia că nu mai sunt calificaţi pentru a-şi exercita atribuţiile - în
istoria Curţii nu au fost, până acum, cazuri de demitere a vreunui judecător sau avocat
general.

1.4. Funcţionarea Curţii Europene de Justiţie

Judecătorii aleg dintre ei, prin vot secret, un preşedinte, al cărui mandat este de
trei ani şi poate fi reales. Preşedintele Curţii are rolul de a prezida audierile şi
deliberările din Camera de consiliu şi de a dirija activitatea Curţii.

Var. 2019.10.03
81
Dreptul Uniunii Europene

Judecătorii sunt ajutaţi în îndeplinirea atribuţiilor jurisdicţionale de către


grefieri şi referenţi.

Grefierii sunt aleşi de către judecători şi au atribuţii de asistare a acestora în


funcţia judiciară. Aceștia asistă la audieri, consemnează dezbaterile, ţin arhivele Curţii
şi răspund de publicarea hotărârilor judecătoreşti în „Colecţia de jurisprudenţă a
Curţii". Au şi atribuţiile administrative, prin care asigură administrarea bugetului
Curţii, sub autoritatea preşedintelui acesteia.

Referenţii funcţionează pe lângă fiecare judecător sau avocat general (câte doi la
număr), fiind jurişti conaţionali ai acestuia, de regulă doctori în drept. Referenţii
alcătuiesc un fel de "cabinet" al judecătorului sau avocatului general, subordonat
exclusiv acestuia.

Formațiunile de lucru ale Curţii sunt:

 Camerele
 Marea Cameră;
 Plenul;

Camerele sunt compuse din 3 până la 5 judecători, iar Marea Cameră este
compusă din 15 judecători. Camerele în faza inițială doar au instrumentat cauzele, însă
treptat, prin decizii ale Curţii sau prin tratatele Uniunii Europene, acestea au primit şi
atribuţii de judecată. Deciziile lor au aceeaşi forţă juridică cu a deciziilor Curţii. De
regulă, sunt de competenţa Camerelor litigiile declanşate între persoanele fizice sau
juridice, care nu prezintă dificultate. Dacă acţiunea vizează un stat membru sau o
instituţie Uniunii Europenei, competenţa va aparţine însă Plenului Curţii.

Marea Cameră se întruneşte atunci când acest lucru este solicitat în mod expres
de către statul membru sau instituţia Uniunii Europenei parte în litigiu.

Dimpotrivă, Curtea judecă în Plenul Curții, în cazurile în care complexitatea


cazului dedus judecăţii o cere, precum şi în alte patru situaţii:

a) când judecă cererea Parlamentului european de demitere a Mediatorului


european (Ombudsman);

b) când se pronunţă asupra sesizării Comisiei sau Consiliului UE în legătură cu


nerespectarea obligaţiei de onestitate şi prudenţă după încetarea funcţiei de către un
fost comisar european;

Var. 2019.10.03
82
Dreptul Uniunii Europene

c) când se pronunţă asupra sesizării de către Comisie sau Consiliu privind


comiterea de către un comisar european a unor greşeli grave sau privind neîndeplinirea
condiţiilor necesare exercitării funcţiei sale;

d) când ia act de demisia unui membru al Curţii de conturi, care nu mai


îndeplineşte condiţiile de exercitare a funcţiei.

1.5. Competenţa Curţii de Justiţie a UE

Curtea îndeplineşte două funcţii, manifestându-se în diferite modalităţi, în


funcţie de ipostaza în care se află:

a) o funcţie jurisdicţională:

1) atunci când acţionează ca o curte constituţională, judecând recursurile contra


unei instituţii ale Uniunii Europene sau a unui stat membru care nu-şi respectă
obligaţiile din tratate sau când interpretează tratatele Uniunii Europene;

2) atunci când se comporta ca o curte administrativă, controlând legalitatea


actelor Uniunii Europene şi judecând recursurile funcţionarilor Uniunii Europenei;

3) atunci când exercită atribuţiile unei jurisdicţii civile, soluţionând cauzele ce au


ca obiect acordarea daunelor-interese;

4) atunci când acţionează ca o curte de apel, judecând recursurile împotriva


hotărârilor date de Tribunalul de Primă Instanţă.

b) o funcţie consultativă întrucât emite avize în cazul în care se pune


problema revizuirii tratatelor Uniunii Europene sau a încheierii unor acorduri
internaţionale.

1.6. Prezentarea procedurii în faţa Curţii de Justiţie a UE

In linii mari se poate aprecia ca procedura in fata curții este una contradictorie
(fiecare parte îşi susţine şi argumentează pretenţiile), publică, mixtă (cuprinde două
etape: una scrisă si una orala) și inchizitorie (deoarece presupune activităţi de
instrumentare a cauzei, cum ar fi expertiza și audierea martorilor).

Pentru fiecare caz se desemnează un judecător - "Judecătorul raportor" - și un


Avocat general.

Var. 2019.10.03
83
Dreptul Uniunii Europene

În faza scrisă, se introduce cererea de chemare în judecată, direct sau prin


poştă, la primire fiind înscrisă în registrul Curţii; preşedintele desemnează judecătorul
raportor al cauzei, care urmăreşte desfăşurarea cauzei şi investighează anumite aspecte;
se notifică pârâtului cererea, acesta având termen pentru depunerea unui memoriu în
apărare; în final, fiecare parte poate depune un memoriu suplimentar, care să precizeze
pretenţiile respectiv apărările lor.

Părțile dau declarații scrise în fața Curții. Autoritățile naționale, instituțiile UE și


uneori persoanele fizice pot transmite observații.

Toate acestea sunt sintetizate de către judecătorul raportor și apoi discutate în


cadrul reuniunii generale a Curții, care stabilește:

 numărul de judecători care se vor ocupa de caz (3, 5 sau 15 judecători


(întreaga Curte), în funcție de importanța și de complexitatea cazului).
Majoritatea cazurilor sunt soluționate de 5 judecători. Sunt foarte rare
situațiile în care se implică toată Curtea.
 dacă este nevoie de o audiere sau de un punct de vedere oficial din partea
Avocatului general.

Faza orală cuprinde citirea raportului preliminar al judecătorului-raportor,


pledoariile părţilor şi concluziile avocatului general.

Avocații ambelor părți pledează în fața judecătorilor și a avocatului general, care


le pot adresa întrebări.

În cazul în care instanța a decis că este nevoie de un punct de vedere din partea
avocatului general, acesta este prezentat după câteva săptămâni de la audiere.

Judecătorii deliberează și apoi pronunță verdictul.

O condiţie destul de bizară de procedură pretinde ca partea să aibă domiciliul în


Luxemburg. Statele rezolvă această problemă prin reprezentanţele lor diplomatice
existente în Ducatul de Luxemburg, însă persoanele fizice sau juridice trebuie să apeleze
la un rezident luxemburghez, folosit ca şi „cutie poştală", doar pentru introducerea
acţiunii.

Deliberările au loc în “Camera de consiliu", adică într-o încăpere distinctă de sala


de judecată, la ele participă judecătorii care au fost prezenţi la procedura „orală", iar
Avocaţii generali nu participă. Numărul judecătorilor trebuie să fie impar.

Var. 2019.10.03
84
Dreptul Uniunii Europene

Hotărârea se ia cu majoritate. Întrucât Statutul Curţii nu precizează ce fel de


majoritate, se aplică regula generală, a majorităţii simple. Indiferent de numărul de
voturi favorabile unei decizii, aceasta angajează în mod colectiv Curtea, opiniile
contrare neputând fi făcute publice sau publicate, aşa cum se întâmplă în sistemele de
drept naţionale.

Părțile sunt reprezentate în mod obligatoriu în faţa Curţii, în orice fază a


procedurii. Instituţiile Uniunii Europene se asigură ca statele membre sunt
reprezentate prin agenţi - juriştii instituţiilor Uniunii Europene, respectiv a
Ministerului Afacerilor Externe din guvernul statului membru - iar persoanele fizice sau
juridice, prin avocaţi.

Nu există un „barou comunitar", prin urmare orice avocat care are dreptul de a
pleda în faţa unei instanţe naţionale poate pleda şi în faţa Curţii europene de justiţie.

Limba în care se desfăşoară procesul este, de regulă, limba pârâtului; în cazul în


care pârât este o instituţie a Uniunii Europene, reclamantul poate decide „limba de
procedură". Odată stabilit regimul lingvistic, acesta va fi respectat până la sfârşit, în
limba respectivă fiind redactate actele procedurale, susţinute pledoariile şi redactată
hotărârea. Orice versiune tradusă a hotărârii are valoare ca atare, dar nu ca document
original.

Cuantumul cheltuielilor de judecată nu este stabilit prin hotărâre, acesta fiind


lăsat într-o primă faza la acordul părţilor; dacă acestea nu se înţeleg, va decide instanţa,
printr-o ordonanţă.

1.7. Tribunalul

Actul Unic European (1986) a prevăzut înfiinţarea unui tribunal, ataşat Curţii de
justiţie, care să judece în primă instanţă litigiile în care reclamanţii sunt persoanele
fizice şi funcţionarii Uniunii Europenei. Tratatul de la Nisa (2001) aminteşte, alături de
Curte, şi Tribunalul de Primă Instanţă ca organ al Uniunii Europene chemat să „asigure
respectul dreptului în interpretarea şi aplicarea prezentului tratat". Treptat Tribunalul
de Primă Instanță a început să judece și recursurile de la Tribunalul Funcției Publice,
transformându-se din Tribunalul de Primă Instanță în Tribunal. Ulterior datorită
imposibilității de a judeca în timp util cauzele aflate pe rol datorită insuficienței

Var. 2019.10.03
85
Dreptul Uniunii Europene

judecătorilor, atribuțiile Tribunalului Funcției Publice au fost transferate către Tribunal


începând cu sept. 2016, iar acesta a fost desființat.

Structura şi funcţionarea Tribunalului sunt similare celor ale Curţii de Justiţie,


cu specificația că Tribunalul nu are avocați generali.

Procedura Tribunalului este similară, cu deosebirea că majoritatea cazurilor


sunt soluționate de 3 judecători și nu există avocați generali.

2. RELAŢIA DINTRE CURTEA DE JUSTIŢIE A UNIUNII


EUROPENE ŞI CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR
OMULUI

Uniunea Europeană nu este parte la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,


însă statele membre ale UE au semnat Convenţia. Datorită acestei realităţi, Curtea de
Justiţie a UE a susţinut în deciziile sale necesitatea încadrării drepturilor fundamentale
individuale apărate de Convenţie între principiile generale ale Dreptului Uniunii
Europene, idee reluată şi inserată în Tratatul de la Maastricht (TUE) (1992).

În consecinţă, Convenţia constituie o sursă importantă de inspiraţie pentru


Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în privinţa întinderii drepturilor individuale
fundamentale apărate prin ea. Instanţa Uniunii Europenei nu este însă ţinută de
interpretările date Convenţiei de către organele jurisdicţionale de la Strasbourg,
Uniunea Europeană nefiind parte, aşa cum am mai arătat, la Convenţie.

O încercare de reglare a situaţiei s-a realizat la Nisa, în 2000, când a fost


adoptată Carta drepturilor fundamentale din Uniunea Europeană; elaborată de o
convenţie compusă din 30 de reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, 16 reprezentanţi
ai Parlamentului European, 15 reprezentanţi personali ai şefilor de stat sau de guvern şi
un comisar european, prin această Cartă s-a dorit oferirea Curţii Europene de Justiţie a
unui instrument pentru analiza compatibilităţii actelor Uniunii Europene sau statale cu
drepturile fundamentale. Dintre drepturile fundamentale, amintim inviolabilitatea
domiciliului, dreptul de a forma sindicate, dreptul la respectarea vieţii private, dreptul
de a alege şi de a fi ales etc.

Var. 2019.10.03
86
Dreptul Uniunii Europene

3. CURTEA DE CONTURI A UNIUNII EUROPENE

3.1 Prezentare generală

Rol: verifică dacă fondurile UE sunt colectate și utilizate corect și ajută la


îmbunătățirea gestiunii financiare a UE

Președinte: Vítor Manuel da Silva Caldeira

Membri: câte un reprezentant din fiecare țară a UE

Înființare: 1977

Sediu: Luxemburg

Site: http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/court-auditors/index_ro.
htm

În calitatea sa de auditor extern independent, Curtea Europeană de Conturi


apără interesele contribuabililor din UE. Nu dispune de puteri juridice, dar are
misiunea de a îmbunătăți gestionarea bugetului UE de către Comisia Europeană și de a
raporta pe marginea situației financiare a Uniunii.

Înfiinţată în 1977, Curtea de conturi, cu sediul la Luxembourg, este cea mai puţin
cunoscută dintre instituţiile Uniunii Europene. Statutul de "instituţie a Uniunii
Europene" i-a fost atribuit prin Tratatul de la Maastricht (TUE) - 1992.

3.2. Rolul Curții de Conturi

este instituţia specializată în controlul financiar, exercitat asupra instituţiilor


Uniunii Europene, asupra modului de încasare a veniturilor Uniunii Europene şi de
realizare a cheltuielilor din bugetul Uniunii Europene. De asemenea, Curtea de Conturi
controlează managementul financiar al conducerilor instituţiilor şi organismelor
Uniunii Europene.

3.2.1. Ce face Curtea de Conturi?

 Auditează veniturile și cheltuielile UE, pentru a verifica dacă fondurile au


fost colectate și cheltuite corect, dacă au fost utilizate în așa fel încât să
producă valoare adăugată și dacă au fost contabilizate corespunzător.

Var. 2019.10.03
87
Dreptul Uniunii Europene

 Verifică toate persoanele și organizațiile care gestionează fonduri UE,


efectuând inclusiv controale la fața locului în instituțiile UE (în special în
cadrul Comisiei Europene), în țările membre și în țările care primesc
ajutor din partea UE.
 Formulează constatări și recomandări în rapoartele de audit, destinate
Comisiei Europene și guvernelor naționale.
 Raportează suspiciuni de fraudă, corupție sau alte activități ilegale către
Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF).
 Elaborează un raport anual pentru Parlamentul European și Consiliul UE,
pe care Parlamentul îl examinează înainte de a decide dacă să aprobe sau
nu modul în care Comisia gestionează bugetul UE.
 Publică avize formulate de experți, menite să ajute factorii politici să ia
cele mai bune decizii pentru o utilizare cât mai eficientă și transparentă a
fondurilor europene.
 Publică, de asemenea, avize privind actele legislative pregătitoare care vor
avea impact asupra gestiunii financiare a UE, precum și documente de
poziție, analize și publicații pe teme legate de finanțele publice ale
Uniunii.

Pentru a fi eficientă, Curtea trebuie să fie independentă față de instituțiile și


organismele pe care le verifică. De aceea, este liberă să decidă:

 ce auditează
 cum auditează
 cum și unde își prezintă constatările.

Activitatea de audit a Curții se concentrează mai ales asupra Comisiei Europene,


principalul organism responsabil cu implementarea bugetului UE. Curtea colaborează
îndeaproape și cu autoritățile naționale, deoarece Comisia gestionează majoritatea
fondurilor UE (aproximativ 80 %) împreună cu acestea.

Rapoartele redactate de instituţie sunt cu caracter general, anual și privesc


modul de administrare a conturilor Uniunii Europene şi determină descărcarea de
gestiune a Comisiei europene în privinţa administrării bugetului Uniunii Europene, sau
pot interveni pentru anumite probleme specifice, la cererea altor instituţii Uniunii
Europene sau din oficiu. În activitatea de control, Curtea poate cere documente, sau să

Var. 2019.10.03
88
Dreptul Uniunii Europene

facă propriile investigaţii; atunci când acţionează pe teritoriul statelor membre,


organele fiscale naţionale sunt ţinute să-i acorde sprijinul necesar.

Tratatul de la Amsterdam a lărgit aria controlului financiar şi la organismele


publice sau private beneficiare a unor fonduri ale Uniunii Europene.

3.3. Structură

Membrii Curții sunt numiți de Consiliu, după consultarea Parlamentului, pentru


un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit. Membrii își aleg un președinte, pentru un
mandat de 3 ani care, de asemenea, poate fi reînnoit.

Curtea de conturi este compusă din câte un reprezentant al fiecărui stat membru.

Pentru adoptarea unor anumite categorii specifice de rapoarte sau avize,


instituţia îşi poate organiza, ca structuri de lucru, Camere interne specializate.

Membrii Curţii de conturi, la fel ca şi cei ai Comisiei sau ai Curţii de Justiţie,


trebuie să fie independenți în executarea sarcinilor Uniunii Europene, numai în acest fel
instituţia putând funcţiona în mod eficient ca organ de control comunitar. Ei trebuie să
aibă pregătire de specialitate, corespondentă unui expert naţional dintr-un corp de
control contabil extern, sau să fi fost membri ai Curţilor de conturi naţionale.

3.3.1. Președintele – primus inter pares

Curtea de Conturi Europeană este condusă de un președinte care este ales de


către membri, din rândul acestora. Rolul său este acela de primus inter pares18 – cel
dintâi dintre egali. El prezidează reuniunile Curții, se asigură că deciziile Curții sunt
puse în aplicare și că instituția și activitățile acesteia sunt bine gestionate.

La data de 16 ianuarie 2008, domnul Vítor Manuel da Silva Caldeira, membrul


portughez, a fost ales președinte al Curții, devenind astfel cel de al zecelea președinte al
instituției. Mandatul său a fost reînnoit pentru prima oară la 12 ianuarie 2011 și pentru
a doua oară la 23 ianuarie 2014, pentru o perioadă de câte trei ani.

18 Primus inter pares, („primul între egali” sau „primul între cei de același rang”) este o frază care
denotă faptul că o persoană este considerată ca fiind cea mai importantă din cadrul unui grup de
persoane care au același rang sau funcție. Atunci cînd nu este utilizat cu referință la o anume funcție sau
un anume titlu, fraza poate indica faptul că, deși are din punct de vedere tehnic același rang cu ceilalți,
persoana respectivă este considerată o autoritate deosebită în grup sau este un lider neoficial sau ascuns
al grupului.
Var. 2019.10.03
89
Dreptul Uniunii Europene

3.3.2. Membrii – colegiul

Membrii Curții sunt numiți de Consiliu, după consultarea Parlamentului


European, în urma nominalizării lor de către statele membre respective. Membrii sunt
numiți în funcție pentru un mandat reînnoibil de șase ani. Ei trebuie să își exercite
îndatoririle în deplină independență și în interesul general al Uniunii Europene.

Pe lângă apartenența la colegiul Curții, membrii sunt repartizați într-una dintre


cele cinci camere. Ei adoptă rapoarte de audit și avize, precum și decizii privind aspecte
mai generale de ordin strategic și administrativ. De asemenea, fiecare membru este
responsabil de o serie de sarcini proprii, în principal în domeniul auditului. Activitățile
de audit propriu-zise sunt efectuate de personalul de audit al Curții, coordonat de
membrul responsabil, cu sprijinul unui cabinet privat. Membrul prezintă apoi raportul
spre adoptare la nivelul camerei și/sau la nivelul colegiului Curții. Odată adoptat,
raportul este prezentat Parlamentului European, Consiliului și altor părți interesate
relevante, inclusiv mass-mediei.

3.3.3. Secretarul general

Secretarul general este funcționarul cu cel mai înalt grad în instituție și este
numit în această funcție de Curte, pentru un mandat reînnoibil de șase ani. Secretarul
general este responsabil de gestionarea personalului și de administrarea Curții, inclusiv
de finanțe și asistență, resurse umane, tehnologia informației și traduceri.

Secretarul general este, de asemenea, responsabil de secretariatul Curții. Funcția


este ocupată în prezent de domnul Eduardo Ruiz García, care a fost numit secretar
general al Curții la 16 martie 2009.

Personalul Curții – bunul său cel mai de valoare

Curtea de Conturi are aproximativ 900 de persoane cu sarcini în domeniul


auditului, al traducerilor și al administrației. Personalul de audit este caracterizat de o
mare diversitate în ceea ce privește formarea și experiența profesională, provenind atât
din sectorul public, cât și din cel privat, și fiind specializat, de exemplu, în contabilitate,
gestiune financiară, audit intern și extern, drept sau economie.

Personalul Curții cuprinde și traducători pentru 23 de limbi oficiale ale UE, al


căror rol este de a asigura faptul că publicațiile Curții pot fi citite de cetățenii UE în
limba dorită. La fel ca toate celelalte instituții ale UE, Curtea angajează resortisanți ai

Var. 2019.10.03
90
Dreptul Uniunii Europene

tuturor statelor membre. În calitatea lor de funcționari publici ai UE, membrii


personalului Curții intră sub incidența Statutului funcționarilor Uniunii Europene.

Curtea este organizată în 11 direcții de audit și direcții administrative, în cadrul


cărora există peste 50 de unități. Rolul acestora este de a contribui la dezvoltarea
expertizei necesare și la exploatarea optimă a resurselor.

Curtea aplică o politică activă a egalității de șanse, iar personalul său este format
din proporții aproape egale de bărbați și de femei.

Curtea se poate mândri cu formarea, începând din 1977, a unui efectiv de


personal dedicat, profesionist și experimentat, a cărui misiune constă în protejarea
intereselor financiare ale cetățenilor.

3.4. Cum lucrează Curtea de Conturi?

Ea efectuează 3 tipuri de audit.

 Audit financiar – examinează conturile pentru a verifica dacă acestea


reflectă cu acuratețe situația financiară, rezultatele și fluxurile de numerar
din exercițiul financiar încheiat.
 Audit de conformitate – verifică dacă tranzacțiile financiare respectă
regulile.
 Audit al performanței – verifică dacă finanțarea UE își atinge obiectivele
utilizând cât mai puțin resurse, într-un mod cât mai economic.

Curtea este constituită din grupuri de audit numite camere. Acestea pregătesc
rapoarte și avize care sunt adoptate de membrii Curții, devenind astfel oficiale.

4. BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ (BCE)

4.1. Prezentare generală

Rol: gestionează moneda euro, menține stabilitatea prețurilor și trasează politica


economică și monetară

Membri: președintele și vicepreședintele BCE și guvernatorii băncilor centrale


din toate statele membre

Var. 2019.10.03
91
Dreptul Uniunii Europene

Înființare: 1998

Sediu: Frankfurt (Germania)

Site: http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/ecb/index_ro.htm

Banca Centrală Europeană gestionează moneda euro și trasează și pune în


aplicare politica economică și monetară a UE. Scopul său principal este să mențină
stabilitatea prețurilor, sprijinind astfel creșterea economică și crearea de locuri de
muncă.

4.2. Ce face Banca Central Europeană?

 Fixează rata dobânzilor rata dobânzilor la care acordă credite băncilor


comerciale din zona euro, controlând astfel masa monetară și inflația.
 Gestionează rezervele valutare străine din zona euro, precum și
cumpărarea și vânzarea de valută pentru a echilibra cursurile de schimb.
 Se asigură că instituțiile și piețele financiare sunt supravegheate
corespunzător de către autoritățile naționale și că sistemele de plăți
funcționează corect.
 Garantează siguranța și soliditatea sistemului bancar european.
 Autorizează tipărirea de bancnote euro de către țările din zona euro.
 Monitorizează evoluția prețurilor și evaluează riscul pe care aceasta îl
poate reprezenta pentru stabilitatea prețurilor.

4.3. Componență

Președintele BCE reprezintă instituția la reuniunile europene și internaționale la


nivel înalt. BCE dispune de următoarele trei organisme decizionale:

 Consiliul guvernatorilor este principalul organ decizional. Este alcătuit din


Comitetul executiv (a se vedea mai jos) și din guvernatorii băncilor
centrale din zona euro.
 Comitetul executiv gestionează activitățile cotidiene ale BCE. Este format
din președintele și vicepreședinte BCE și alți 4 membri desemnați de
liderii țărilor din zona euro, pentru un mandat de 8 ani.

Var. 2019.10.03
92
Dreptul Uniunii Europene

 Consiliul general are mai ales un rol de consultanță și coordonare. Este


format din președintele și vicepreședintele BCE și din guvernatorii
băncilor centrale din toate statele membre.

4.4. Cum lucrează Banca Central Europeană?

BCE colaborează cu băncile centrale ale tuturor statelor membre ale UE.
Împreună, formează Sistemul European al Băncilor Centrale.

BCE dirijează cooperarea între băncile centrale din zona euro (eurosistem).

Atribuțiile organelor decizionale

 Consiliul guvernatorilor analizează evoluțiile economice și monetare,


definește politica monetară a zonei euro și fixează ratele dobânzilor la care
băncile comerciale pot obține bani de la BCE.
 Comitetul executiv aplică politica monetară, gestionează operațiunile
zilnice, pregătește reuniunile Consiliului guvernatorilor și exercită
competențele pe care acesta din urmă i le deleagă.
 Consiliul general contribuie la acțiunile de consultare și coordonare și
oferă sprijin țărilor care se pregătesc să adere la zona euro.

Banca Centrală Europeană a luat fiinţă la 1 iulie 1998 pentru a înlocui Institutul
Monetar European.

Constituită cu capital subscris de statele membre, după un criteriu ce are în


vedere atât populaţia, cât şi PIB-ul naţional, ea formează împreună cu băncile centrale
din statele membre, Sistemul European al Băncilor Centrale.

Conducerea Băncii este asigurată de un Consiliu al guvernatorilor, ce stabileşte


orientările generale şi politicile monetare, şi un Consiliu director, compus din
preşedinte şi vicepreşedinte, însărcinaţi cu aplicarea măsurilor decise de Consiliul
guvernatorilor.

Practic, Banca a intrat în funcţiune în 1999, odată cu introducerea monedei unice


europene, EURO, în 11 dintre cele 15 state membre (au rămas în exteriorul zonei Euro
Marea Britanie şi Danemarca, datorită propriului refuz, Suedia, care nu intrase în
Mecanismul de Schimb European, şi Grecia, care nu îndeplinea condiţiile cerute prin
Tratatul de la Maastricht- ̛92).

Var. 2019.10.03
93
Dreptul Uniunii Europene

Din 2001, Banca a gestionat folosirea în paralel a monedelor naţionale şi a euro,


iar din 2002 dispariţia treptată a monedelor naţionale în favoarea generalizării euro.

5. AGENŢIILE EUROPENE SPECIALIZATE

Agențiile UE sunt organisme distincte de instituțiile UE – entități juridice


separate, create pentru a îndeplini anumite sarcini specifice, în temeiul legislației
europene.

Există peste 40 de agenții, împărțite în 5 grupe.

5.1. Agenţii descentralizate

Au sarcini tehnice, științifice sau administrative, ajutând instituțiile UE să


elaboreze politici și să le pună în aplicare. De asemenea, ele sprijină cooperarea
dintre UE și guvernele naționale prin punerea în comun a expertizei tehnice și de
specialitate de la nivelul instituțiilor UE și al autorităților naționale. Agențiile
descentralizate au fost create pe o perioadă de timp nedeterminată și își au sediul
în diverse țări din UE.

o Agenţia Europeană de Mediu (AEM)


o Agenţia Europeană de Siguranţă a Aviaţiei (AESA)
o Agenția Europeană pentru Controlul Pescuitului (EFCA)
o Agenţia Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la
Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene
(FRONTEX)
o Agenţia Europeană pentru Medicamente (EMA)
o Agenţia Europeană pentru Produse Chimice (ECHA)
o Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate în Muncă (EU-
OSHA)
o Agenţia Europeană pentru Securitatea Reţelelor Informatice şi a
Datelor (ENISA)
o Agenţia Europeană pentru Siguranţa Maritimă (EMSA)
o Agenţia GNSS European (GSA)
o Agenţia pentru Cooperarea Autorităţilor de Reglementare din
Domeniul Energiei (ACER)
Var. 2019.10.03
94
Dreptul Uniunii Europene

o Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA)


o Agenției europene pentru gestionarea operațională a sistemelor
informatice la scară largă în spațiul de libertate, securitate și
justiție (eu-LISA)
o Autoritatea Bancară Europeană (ABE)
o Autoritatea europeană pentru asigurări şi pensii ocupaţionale
(AEAPO)
o Autoritatea Europeană pentru Siguranţa Alimentară (EFSA)
o Autoritatea europeană pentru valori mobiliare şi pieţe (AEVMP)
o Biroul European de Sprijin pentru Azil (EASO)
o Centrul de Traduceri pentru Organismele Uniunii Europene (CdT)
o Centrul European de Prevenire şi Control al Bolilor (ECDC)
o Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale
(Cedefop)
o Colegiul European de Poliţie (CEPOL)
o Comitetul unic de rezoluție (SRB)
o European Public Prosecutor's Office (in preparation) (EPPO)
o Fundaţia Europeană de Formare (ETF)
o Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi
de Muncă (EUROFOUND)
o Institutul European pentru Egalitatea de şanse între Femei şi
Bărbaţi (EIGE)
o Observatorul European pentru Droguri şi Toxicomanie (OEDT)
o Oficiul Comunitar pentru Soiuri de Plante (OCSP)
o Oficiul European de Poliţie (EUROPOL)
o Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (OAPI)
o Organismul autorităţilor europene de reglementare în domeniul
comunicaţiilor electronice (OAREC)
o Unitatea Europeană de Cooperare Judiciară (EUROJUST)

5.2. Agenţii pentru politica de securitate şi de apărare comună

aceste agenţii au fost înfiinţate în scopul îndeplinirii unor sarcini foarte


specifice de natură tehnică, ştiinţifică şi administrativă în cadrul politicii comune
a Uniunii Europene în materie de securitate şi apărare.
Var. 2019.10.03
95
Dreptul Uniunii Europene

o Agenţia Europeană de Apărare (AEA)


o Centrul Satelitar al Uniunii Europene (Satcen)
o Institutul pentru Studii de Securitate al Uniunii Europene (EUISS)

5.3. Agenţii executive

Agenţiile executive ajută Comisia Europeană să gestioneze programele UE. Au


fost înființate pe o perioadă determinată și trebuie să își aibă sediul în aceeași locație ca
și Comisia (Bruxelles sau Luxemburg).

o Agenţia Executivă a Consiliului European pentru Cercetare


(Agenţia Executivă a CEC)
o Agenţia Executivă pentru Cercetare (REA)
o Agenția Executivă pentru Consumatori, Sănătate, Agricultură și
Alimente (CHAFEA)
o Agenţia Executivă pentru Educaţie, Audiovizual şi Cultură
(EACEA)
o Agenția Executivă pentru Inovare și Rețele (INEA)
o Agenția Executivă pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii (EASME)

5.4. Agenţii şi organisme EURATOM

Agenţiile şi organismele EURATOM au fost create cu scopul de a susține


realizarea obiectivelor Tratatului de instituire a Comunității Europene a Energiei
Atomice (EURATOM), și anume: coordonarea programelor naționale de cercetare în
domeniul nuclear, în scopuri pașnice furnizarea cunoștințelor, infrastructurii și a
finanțării necesare pentru energia nucleară asigurarea rezervelor de energie nucleară, în
cantitate suficientă și în condiții de maximă siguranță.

o Agenţia de Aprovizionare a EURATOM (Agenţia de Aprovizionare a


EURATOM)
o Întreprinderea comună europeană pentru ITER şi dezvoltarea
energiei de fuziune (Fusion for Energy)

Var. 2019.10.03
96
Dreptul Uniunii Europene

5.5. Institutul European de Inovare şi Tehnologie

Institutul European de Inovare și Tehnologie (EIT) – cu sediul în Ungaria


– este un organism european independent care își propune să promoveze
capacitatea Europei de a dezvolta noi tehnologii, punând în comun cele mai bune
resurse științifice, economice și educaționale.

o Institutul European de Inovare şi Tehnologie (EIT)

5.6. Oficiul European de Poliție: EUROPOL

Este una din Agenţiile descentralizate

Rol: Europol sprijină autoritățile naționale de aplicare a legii în combaterea


formelor grave de criminalitate internațională și a terorismului.

Înființare: 1999

Angajați: peste 900

Sediu: Haga (Țările de Jos)

Site: http://europa.eu/about-
eu/agencies/regulatory_agencies_bodies/pol_agencies/ europol/index_ro.htm

Misiunea Oficiului European de Poliție (Europol) - agenția UE care răspunde


de aplicarea legii - este să crească nivelul de siguranță în Europa, acordând asistență
autorităților competente din statele membre.

Înfiinţată pe baza Convenţiei Europol din 1995, care a intrat în vigoare la 1


octombrie 1998, organizaţia cu sediul la Haga are drept scop lupta împotriva
criminalităţii internaţionale, care include traficul de droguri, imigraţia clandestine,
terorismul sau spălarea de bani.

Europol se plasează între mijloacele instituţionale de realizare a celui de-al


treilea „pilon" al Uniunii Europene, cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor

Var. 2019.10.03
97
Dreptul Uniunii Europene

interne, printre scopurile sale numărându-se întărirea cooperării interstatale în


domeniul traficului de droguri, de maşini, de persoane, a falsificării banilor şi a altor
mijloace de plată, a terorismului.

Ce face Europol?

Datorită poziției sale centrale în arhitectura securității europene, Europol oferă o


gamă unică de servicii:

 sprijin pe teren pentru operațiunile derulate de forțele de ordine


 platformă pentru schimbul de informații privind activitățile infracționale
 un centru de expertiză în materie de aplicare a legii.

În cadrul Europol lucrează 100 de analiști dintre cei mai bine pregătiți din
Europa. Datorită lor, Europol este un organism care dispune de una dintre cele mai
importante capacități de analiză din UE.

Europol elaborează analize pe termen lung pentru a le oferi partenerilor din


statele membre posibilitatea de a înțelege temeinic problemele de infracționalitate cu
care se confruntă.

Structură

La conducerea Europol se află un director, numit de Consiliul UE, care este


reprezentantul legal al Oficiului.

Consiliul de administrație oferă orientări strategice și supraveghează îndeplinirea


sarcinilor Europol. Este format din câte un reprezentant de rang înalt din fiecare țară a
UE și un reprezentant al Comisiei Europene.

În fiecare stat membru există o unitate națională Europol, care face legătura între
Europol și celelalte agenții naționale.

Cum lucrează Europol?

În 2010, UE a elaborat un ciclu multianual de politici pentru a garanta o


cooperare eficientă între agențiile naționale de aplicare a legii și alte organisme (din UE
și nu numai) în ceea ce privește infracționalitatea internațională și criminalitatea
organizată.

Această cooperare se bazează pe evaluarea amenințării pe care o reprezintă


criminalitatea organizată și gravă (SOCTA)

Var. 2019.10.03
98
Dreptul Uniunii Europene

Cine sunt beneficiarii?

 Agențiile de aplicare a legii, care primesc sprijin 7 zile din 7, 24 de ore din
24.
 Administrațiile publice și întreprinderile private care lucrează în
parteneriat cu Europol.
 Statele membre ale UE, care beneficiază de sprijin în desfășurarea
anchetelor, a activităților operaționale și a proiectelor menite să combată
amenințările la adresa securității.

Sediul EUROPOL din Olanda

5.7. Unitatea Europeană de Cooperare Judiciară: EUROJUST

Este una din Agenţiile descentralizate

Eurojust a fost înfiinţat prin Decizia Consiliului din 28 februarie 2002, în scopul
de a intensifica lupta împotriva formelor grave de criminalitate.

Sediul la Haga (Țările de Jos).

Eurojust are rolul de a sprijini şi îmbunătăţi cooperarea judiciară dintre statele


membre, prin adoptarea de măsuri structurale în acest sens.

Ideea centrală a EUROJUST este urmărirea şi instrumentarea unor cauze


judiciare care necesită acţiuni pe teritoriul mai multor state membre să se desfăşoare în
condiţii mai bune de coordonare. De asemenea, este vizat domeniul extrădării şi al
executării înţelegerilor mutuale interstatale.
Var. 2019.10.03
99
Dreptul Uniunii Europene

Ce este Eurojust?

Eurojust este un organism al Uniunii Europene înfiinţat în 2002 în scopul de a


stimula şi îmbunătăţi coordonarea anchetelor şi a urmăririlor penale între autorităţile
judiciare competente ale statelor membre ale Uniunii Europene atunci când acestea se
ocupă de acte grave de criminalitate organizată şi transfrontalieră.

Care sunt obiectivele Eurojust?

În contextul anchetelor şi al urmăririlor penale care privesc două sau mai multe
state membre, obiectivul Eurojust este de a stimula şi îmbunătăţi coordonarea între
autorităţile naţionale, ţinând seama de orice cerere din partea autorităţilor competente
ale statelor membre şi de orice informaţii furnizate de către orice organism competent
în temeiul prevederilor adoptate în cadrul Tratatelor (Reţeaua judiciară europeană,
Europol şi OLAF).

Un alt obiectiv al Eurojust este acela de a îmbunătăţi cooperarea dintre


autorităţile competente, în special prin facilitarea punerii în aplicare a asistenţei
juridice internaţionale şi executarea mandatelor europene de arestare.

Eurojust sprijină totodată autorităţile competente în vederea îmbunătăţirii


eficacităţii anchetelor şi a urmăririlor penale.

Europol poate oferi sprijin în cadrul anchetelor şi al urmăririlor penale asociate


infracţiunilor penale care implică un stat membru şi o ţară terţă sau un stat membru şi
Comisia şi care aduc atingere intereselor financiare ale Comunităţii Europene.

Eurojust creşte eficacitatea autorităţilor naţionale de anchetare şi de urmărire


penală în cazurile de forme grave de criminalitate organizată şi transfrontalieră, de ex.
terorismul, traficul de fiinţe umane, traficul de droguri, fraudele şi spălarea de bani,
astfel încât acestea să îi aducă pe infractori rapid şi eficient în faţa justiţiei.

Cum funcţionează Eurojust?

Eurojust îşi îndeplineşte sarcinile prin intermediul membrilor naţionali sau în


calitate de colegiu.

Eurojust are puterea de a cere autorităţilor naţionale competente să desfăşoare o


anchetă sau o urmărire penală a unor acte specifice, să recunoască faptul că una dintre
ele poate fi mai în măsură să se ocupe de o anchetă sau să urmărească penal acte
specifice, să coordoneze acţiunile între autorităţile competente, să constituie o echipă de

Var. 2019.10.03
100
Dreptul Uniunii Europene

anchetă comună sau să pună la dispoziţie orice informaţii necesare pentru a-şi îndeplini
sarcinile.

Eurojust asigură schimbul de informaţii între autorităţile competente şi le oferă


sprijinul în scopul realizării coordonării şi cooperării optime. Eurojust cooperează şi cu
Reţeaua judiciară europeană, cu Europol şi cu OLAF. Eurojust asigură suport logistic şi
poate organiza şi facilita întâlniri de coordonare între autorităţile judiciare şi
poliţieneşti ale diferitelor state membre, în scopul de a le ajuta să îşi rezolve chestiunile
juridice şi problemele practice.

Care este structura Eurojust?

Eurojust este alcătuit din 27 de membri naţionali, câte unul din fiecare stat
membru al UE. Membrii naţionali sunt detaşaţi în conformitate cu sistemele lor juridice
naţionale şi ocupă posturi permanente la Haga. Membrii naţionali sunt procurori şi
magistraţi cu experienţă sau ofiţeri de poliţie cu competenţe echivalente. Unii membri
naţionali sunt sprijiniţi de către deputaţi, asistenţi sau experţi naţionali detaşaţi.

Activitatea membrilor naţionali şi a Colegiului sunt sprijinite de o administraţie


condusă de către Directorul administrativ. Această administraţie este alcătuită din
unităţi şi servicii: Buget şi finanţe, Secretariatul colegiului, Ofiţerul pentru protecţia
datelor, Resurse umane, Gestionarea informaţiilor, Serviciul juridic, Presă şi relaţii
publice, Securitate, Gestionarea resurselor, Servicii generale şi evenimente.

Secretariatul Reţelei Judiciare Europene (EJN) se află în cadrul administraţiei


Eurojust, funcţionând ca unitate separată şi autonomă.

Var. 2019.10.03
101
Dreptul Uniunii Europene

Var. 2019.10.03
102
Dreptul Uniunii Europene

MODULUL 2

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

CURSUL al IV-lea

IZVOARELE, OBIECTUL ȘI ORDINEA JURIDICĂ A

DREPTULUI UNIUNII EUROPENE (20 pag)

Conținut

1. IZVOARELE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE;


2. NOŢIUNEA ŞI OBIECTUL DREPTULUI UNIUNII EUROPENE
3. LEGISLAŢIA PRIMARĂ;
4. LEGISLAȚIA SECUNDARĂ;
5. LEGISLAŢIA COMPLEMENTARĂ;

http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_1.2.1.pdf

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=URISERV:l14534

1. IZVOARELE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE

Dreptul Uniunii Europene este în esenţă un drept scris, dar cu toate acestea el
dispune şi de izvoare nescrise. Curtea de Justiţie a CE/UE (după exemplul jurisdicţiilor
statale şi internaţionale) subliniază faptul că, o regulă de drept nescrisă nu este exclusă
din legalitatea unională.

Var. 2019.10.03
103
Dreptul Uniunii Europene

Ca izvoare nescrise există: principiile de Drept, cutuma şi jurisprudenţa.

Izvoarele Dreptului Uniunii Europene pot fi împărțite în:

1 izvoare primare;
2 izvoare secundare;
3 izvoare legislaţiei complementare.

Izvoarele primare, sau legislaţia primară, cuprind în principal Tratatele de


instituire a Uniunii Europene și marile tratate modificatoare.

Izvoarele secundare sunt constituite din elemente ale Dreptului Uniunii


Europene fondat pe Tratate. Aici includem:

a) legislaţia secundară;
b) legislaţia secundară unilaterală;
c) dreptul convenţional.

Izvoarele complementare sunt alcătuite din elemente ale Dreptului care nu


sunt prevăzute în Tratate. Este vorba despre:

a) jurisprudenţa Curţii de Justiţie;


b) dreptul internaţional;
c) principiile generale ale dreptului.

2. NOŢIUNEA ŞI OBIECTUL DREPTULUI UNIUNII EUROPENE

Pentru a defini Dreptul Uniunii Europene trebuie să avem în vedere elementele


care au determinat apariţia Comunităţilor Europene şi, în final, al Uniunii Europene. La
baza construcţiei Uniunii Europene au fost determinări de natură social-economică.

Necesitatea statuării unor norme juridice care au însoţit acest proces evolutiv, -
din care foarte multe se regăsesc în Tratatele institutive şi modificatoare -, au impus
reglementări juridice care au format, treptat, un Drept al Uniunii Europene cu principii
şi izvoare specifice.

După analiza relativă a naturii juridice a Uniunii Europene, putem spune că


Dreptul Uniunii Europene nu se confundă cu Dreptul intern al statelor ce compun
Uniunea Europeană şi nici cu Ordinea juridică internaţională.

Var. 2019.10.03
104
Dreptul Uniunii Europene

El reglementează relaţiile socio-economice şi politice la nivelul statelor şi al


Uniunii Europene.

Normele juridice elaborate urmăresc realizarea unor obiective precise vizând în


special:

 dezvoltarea economică;
 promovarea cadrului instituţional care să faciliteze cooperarea în toate
domeniile.

Noile Tratate (AUE, Maastricht, Amsterdam, Nisa, Lisabona), au lărgit


competenţele Uniunii Europene.

Acestea vizează în momentul de față domeniile:

 Politicii Externe şi de Securitatea Comună (PESC);


 Cooperarea în planul Justiţiei și Afacerilor Interne (JAI),

cei doi piloni ai UE, la care se adaugă primul pilon, cel al Comunității Europene.

Dreptul Uniunii Europene reprezintă o ordine juridică nouă, diferită de ordinea


juridică internaţională, şi totodată integrată în sistemul juridic al statelor membre.

Dreptul primar al Uniunii Europene este considerat a fi format din Tratatele


institutive şi din Tratatele modificatoare, în timp ce prin,

Dreptul derivat sau secundar al Uniunii Europene, este format din Actele
Uniunii Europene, adoptate pe baza Tratatelor Uniunii Europene.

Într-un sens larg însă, în Dreptul Uniunii Europene pot fi încadrate şi Regulile
nescrise aplicabile relaţiilor Uniunii Europene, Jurisprudenţa CJUE şi Principiile de
drept, comune statelor membre.

La început, primele norme juridice de Drept Comunitar au luat naştere ca


urmare a voinţei suverane a statelor membre, care, prin intermediul unor tratate
internaţionale clasice, au acceptat să renunţe la o parte din suveranitatea lor şi să se
supună deciziilor unor organe supranaţionale.

Ulterior, aceste organe cu caracter suprastatal au creat la rândul lor normele de


Drept Comunitar/ ale Uniunii Europene, aplicabile la nivelul întregului spaţiu Uniunii
Europene.

O altă clasificare a Dreptului Uniunii Europene distinge între:

Var. 2019.10.03
105
Dreptul Uniunii Europene

 Dreptul Uniunii Europene instituţional – normele juridice aplicabile organizării


şi funcţionării instituţiilor Uniunii Europene;

 Dreptul Uniunii Europene material - regulile aplicabile în anumite domenii, (ex.


libera circulaţie a persoanelor, concurenţa comercială etc.).

3. LEGISLAŢIA PRIMARĂ

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=uriserv:l14530

Legislaţia primară, apare ca fiind Dreptul suprem al Uniunii Europene. Aceasta


se află în vârful piramidei ordinii juridice europene, fiind constituită din Tratatele de
instituire a UE și prevalează asupra oricărui alt izvor de drept.

Legislaţia primară este alcătuită în principal din tratatele UE. Aceste tratate
conţin regulile formale şi materiale care definesc punerea în aplicare a politicilor
instituţiilor europene. Tratatele stabilesc şi regulile formale care definesc repartizarea
competenţelor între Uniune şi statele membre şi pe care se bazează puterea Instituţiilor
UE. De asemenea, tratatele stabilesc regulile materiale care definesc domeniul de
aplicare al politicilor şi structurează acţiunea instituţiilor.

Legislaţia primară este alcătuită din ansamblul tratatelor fondatoare ale UE,
modificate şi adaptate prin diferite tratate şi acte. Acestea sunt:

1) Tratatuele de instituire a Comunităților Europene;


2) Tratatele adiţionale, care aduc modificări sectoriale la Tratatele
fondatoare;
3) Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice
(Euratom) este în continuare în vigoare, ca tratat separat.
4) Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (cu valoare de
Tratat);
5) Tratatele de aderare a ţărilor la UE.

Tratatele Uniunii Europene pot fi împărțite după cum urmează

1) Tratate „fondatoare” de instituire a diferitelor Comunităţi Europene sunt:


 Tratatul de la Paris (18 aprilie 1951);
 Tratatele de la Roma (Tratatul Euratom şi Tratatul de instituire a
Comunităţii Economice Europene) (25 martie 1957);

Var. 2019.10.03
106
Dreptul Uniunii Europene

 Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană (TUE) (7 feb. 1992).


2) Tratate de modificare (de reformă):
 Actul Unic European (AUE) (17 şi 28 feb. 1986);
 Tratatul de la Amsterdam (2 oct. 1997);
 Tratatul de la Nisa (26 feb. 2001);
 Tratatul de la Lisabona (de reformă) (13 dec. 2007), intrat în vigoare la 1
dec. 2009.
3) Tratate adiţionale, care aduc modificări sectoriale la tratatele fondatoare, sunt:
 Tratatul privind „fuziunea instituţiilor executive” Bruxelles (8 apr. 1965);
 Tratatul de modificare a unor dispoziţii bugetare ale Tratatelor de
instituire a Comunităţilor Europene (22 aprilie 1970);
 Tratatul de la Bruxelles de modificare a unor dispoziţii financiare ale
Tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi de instituire a Curţii de
Conturi (22 iulie 1975);
 „Actul” privind alegerea reprezentanţilor Parlamentului prin sufragiu
universal direct (20 septembrie 1976).
4) Tratate de aderare:
 a Danemarcei, a Irlandei, a Norvegiei şi a Regatului Unit (22 ian. 1972);
 a Greciei (28 mai 1979);
 a Portugaliei şi a Spaniei (12 iunie 1985);
 a Austriei, a Finlandei, a Norvegiei şi a Suediei (24 iunie 1994);
 a Ciprului, a Estoniei, a Maltei, a Letoniei, a Lituaniei, a Poloniei, a
Republicii Cehe, a Slovaciei, a Sloveniei şi a Ungariei (16 aprilie 2003);
 a Bulgariei şi a României (25 aprilie 2005);
 a Croației (2013).

Actele de aderare a Norvegiei din 22 ianuarie 1972 şi 24 iunie 1994 nu au intrat


niciodată în vigoare. În data de 1 februarie 1985 a fost semnat un tratat de creare a unui
statut special pentru Groenlanda.

3.1. Domeniul de aplicare al legislaţiei primare

În ceea ce priveşte domeniul de aplicare spaţial al legislaţiei primare, art. 355 din
TFUE prevede că dreptul UE se aplică teritoriilor metropolitane ale statelor membre şi

Var. 2019.10.03
107
Dreptul Uniunii Europene

anumitor insule şi teritorii de peste mări (ca Madeira, Insulele Canare şi


departamentele de peste mări franceze). Acesta se aplică şi teritoriilor în care un stat
membru asigură relaţiile externe (ca Gibraltar şi Insulele Åland).

În conformitate cu art. 355 din TFUE, Consiliul poate stabili un regim special
pentru anumite teritorii. Este astfel cazul Gibraltarului şi al Saint-Pierre-et-Miquelon în
domeniul vamal. În cele din urmă, art. 355 din TFUE prevede în mod expres că Dreptul
Uniunii Europene nu se aplică anumitor teritorii cum ar fi Insulele Feroe.

În ceea ce priveşte domeniul de aplicare temporal al legislaţiei primare, aceasta


se aplică din momentul intrării în vigoare a tratatului, cu excepţia perioadei tranzitorii.

În ceea ce priveşte durata aplicării, textele care intră în sfera legislaţiei primare
au, în principiu, durată nelimitată (de exemplu, TFUE conform art. 356).

3.2. Regimul juridic al legislaţiei primare

În ceea ce priveşte angajamentele încheiate de statele membre între ele, avem


două cazuri, în funcție de momentul semnării respectivelor documente. Dacă
angajamentele sunt:

 anterioare Tratatului de la Roma, în principiu aplicarea lor încetează. În


această eventualitate, angajamentele intră apoi sub incidenţa regimului de succesiune a
tratatelor prevăzut în dreptul internaţional. Prin excepţie, art. 350 din TFUE
autorizează în mod expres unele asociaţii regionale între Belgia, Luxemburg şi Ţările de
Jos;
 ulterioare Tratatului de la Roma, acestea sunt supuse obligaţiei generale a
principiului loialităţii enunţat în articolul 4 al TUE. În virtutea acestui articol, statele se
abţin să ia vreo măsură susceptibilă de a pune în pericol realizarea obiectivelor din
TUE.

În ceea ce priveşte angajamentele încheiate de statele membre cu ţările terţe (din


afara UE), dacă acestea sunt:

 anterioare Tratatului de la Roma, drepturile terţilor se menţin în temeiul


articolului 307 din Tratatul CE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie UE19. Altfel spus,
aceste acorduri sunt opozabile Comunităţii, din cauza transferului competenţelor

19 Hotărârea CJUE în cauza International Fruit Company din data de 12 dec. 1972
Var. 2019.10.03
108
Dreptul Uniunii Europene

statelor membre către aceasta. Prin excepţie, acesteia nu îi sunt opozabile drepturile
care rezultă din acordurile care sunt incompatibile cu Tratatul CE;
 ulterioare Tratatului de la Roma, sunt recunoscute ca fiind valabile, cu
excepţia cazului în care statul şi-a depăşit competenţele (dacă UE are o competenţă pe
care statul nu a respectat-o) şi dacă acordul încalcă obligaţia generală a principiului
loialităţii.

Curtea de Justiţie a UE poate interpreta tratatele. Cu toate acestea, ea nu


controlează valabilitatea tratatelor, aceasta fiind stabilită prin Dreptul internaţional.

3.3. Carta Drepturilor Fundamentale

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=URISERV:l33501&from
=ROâ

Articolul 6.1 al Tratatului Uniunii Europene, în noua sa redactare a Tratatelor de


la Lisabona (2007), stabilește astfel:

Carta Drepturilor Fundamentale

“va avea aceeași valoare juridică precum Tratatele”

Astfel, “Carta devine un «al treilea tratat», fiind în egală măsură, ca și delelalte
două tratate de la Lisabona, drept primar al Uniunii Europene”20

Carta Drepturilor Fundamentale recunoaște o serie de drepturi personale,


civile, politice, economice și sociale ale cetățenilor UE și ale rezidenților de pe teritoriul
Uniunii și le înscrie în legislația europeană.

În iunie 1999, Consiliul European de la Köln a considerat că drepturile


fundamentale aplicabile la nivelul Uniunii Europene trebuie consolidate într-o Cartă,
pentru a li se conferi o mai mare vizibilitate. Șefii de stat/de guvern au dorit să includă
în această Cartă principiile generale stabilite în Convenția Europeană pentru Drepturile
Omului din 1950 și pe cele care derivă din tradițiile constituționale comune statelor
membre. În plus, Carta trebuia să includă drepturile fundamentale care li se aplică
cetățenilor UE, precum și drepturile economice și sociale conținute în Carta Socială

20 Jose Maria Gi-Robles, fost președinte al Parlamentului European, în Francisco Aldecoa


Luzarraga, Prolog la Europa viitorului: Tratatul de la Lisabona, Ed. Polirom, București, 2011, pag 14.

Var. 2019.10.03
109
Dreptul Uniunii Europene

a Consiliului Europei și în Carta Comunitară a Drepturilor Sociale


Fundamentale ale Lucrătorilor. De asemenea, ea trebuia să reflecte principiile
rezultate din jurisprudența Curții de Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Carta a fost elaborată de o Convenție alcătuită dintr-un reprezentant al fiecărui


stat membru și al Comisiei Europene, precum și din membri ai Parlamentului European
și ai parlamentelor naționale. Documentul a fost proclamat, în mod oficial, la Nisa în
decembrie 2000 de Parlamentul European, Consiliu și Comisie.

În decembrie 2009, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona,


Cartei Drepturilor Fundamentale i-a fost conferită aceeași forță juridică obligatorie ca
cea a tratatelor. În acest scop, carta a fost modificată și proclamată pentru a doua oară
în decembrie 2007.

3.3.1. Conținut

Carta reunește într-un document unic drepturi care se găseau anterior într-o
varietate de instrumente legislative, cum ar fi legislațiile naționale și cea de la nivel UE,
precum și în convenții internaționale ale Consiliului Europei, Națiunilor Unite (ONU) și
ale Organizației Internaționale a Muncii (OIM). Conferind drepturilor fundamentale
mai multă claritate și vizibilitate, carta instaurează securitate juridică în interiorul UE.

Carta Drepturilor Fundamentale conține un preambul și 54 de articole, grupate


în șapte capitole:

• capitolul I: demnitatea (demnitate umană, dreptul la viață, dreptul la


integritate al persoanei, interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane
sau degradante, interzicerea sclaviei și a muncii forțate);

• capitolul II: libertățile (dreptul la libertate și la siguranță, respectarea


vieții private și de familie, protecția datelor, dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia
o familie, libertatea de gândire, de conștiință și de religie, libertatea de exprimare și de
informare, libertatea de întrunire și de asociere, libertatea artelor și științelor, dreptul la
educație, libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă, libertatea de a desfășura
o activitate comercială, dreptul de proprietate, dreptul de azil, protecția în caz de
strămutare, expulzare sau extrădare);

• capitolul III: egalitatea (egalitatea în fața legii, nediscriminarea,


diversitatea culturală, religioasă și lingvistică, egalitatea între bărbați și femei,

Var. 2019.10.03
110
Dreptul Uniunii Europene

drepturile copilului, drepturile persoanelor în vârstă, integrarea persoanelor cu


handicap);

• capitolul IV: solidaritatea (dreptul lucrătorilor la informare și la


consultare în cadrul întreprinderii, dreptul de negociere și de acțiune colectivă, dreptul
de acces la serviciile de plasament, protecția în cadrul concedierii nejustificate, condiții
de muncă echitabile și corecte, interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la locul
de muncă, viața de familie și viața profesională, securitatea socială și asistența socială,
protecția sănătății, accesul la serviciile de interes economic general, protecția mediului,
protecția consumatorilor);

• capitolul V: drepturile cetățenilor (dreptul de a alege și de a fi ales în


Parlamentul European, dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale,
dreptul la bună administrare, dreptul de acces la documente, Ombudsmanul European,
dreptul de petiționare, libertatea de circulație și de ședere, protecția diplomatică și
consulară);

• capitolul VI: justiția (dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces


echitabil, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, principiile legalității și
proporționalității infracțiunilor și pedepselor, dreptul de a nu fi judecat sau condamnat
de două ori pentru aceeași infracțiune);

• capitolul VII: dispoziții generale.

3.3.2. Domeniul de aplicare

Carta se aplică Instituțiilor europene, cu respectarea principiului subsidiarității,


și nu poate sub nici o formă să extindă competențele și sarcinile stabilite pentru acestea
de tratate. Carta se aplică, de asemenea, statelor membre atunci când acestea pun în
aplicare legislația europeană.

În cazul în care drepturile prevăzute de cartă corespund unor drepturi garantate


de Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, înțelesul și întinderea lor sunt
aceleași ca cele definite de convenție, deși legislația europeană poate să prevadă o
protecție mai extinsă. Orice drept rezultat din tradițiile constituționale comune ale
statelor membre trebuie interpretat în conformitate cu tradițiile respective.

Protocolul (nr.) 30 privind aplicarea cartei în Polonia și în Regatul Unit, anexat


la tratate, restrânge interpretarea cartei de către Curtea de Justiție și de către instanțele

Var. 2019.10.03
111
Dreptul Uniunii Europene

naționale în aceste două țări, în special în ceea ce privește drepturile legate de


solidaritate (capitolul IV).

3.3.3. Acte Conexe

Raport al Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și


Social European și Comitetul Regiunilor Raport pe 2013 privind aplicarea Cartei
drepturilor fundamentale a UE. [COM(2014) 224 final din 14.4.2014 - Nepublicat în
Jurnalul Oficial].

Cel de al patrulea raport privind aplicarea Cartei drepturilor fundamentale oferă


o vedere de ansamblu asupra punerii în aplicare a drepturilor fundamentale în UE în
2013.

Printre altele, raportul arată modul în care lista drepturilor fundamentale


cuprinsă în Cartă a servit drept ghid pentru instituțiile UE la propunerea și adoptarea
legislației. De asemenea, raportul arată modul în care drepturile consacrate în Cartă au
avut un rol în procedurile privind încălcarea stabilite de către Comisie împotriva
statelor membre. În 2013, prin hotărârea Åkerberg Fransson, Curtea de Justiție a
clarificat că ar putea fi suficient mai degrabă ca un stat membru să urmărească efectiv
un obiectiv prevăzut în tratatele UE sau în legislația secundară decât să transpună
direct legislația europeană, pentru a declanșa aplicarea Cartei la nivel național.

4. LEGISLAȚIA SECUNDARĂ A UNIUNII EUROPENE

Corpul legislativ care derivă din principiile și obiectivele din tratate este cunoscut
sub numele de „legislație secundară”. Aceasta include regulamente, directive,
decizii, recomandări și avize.

4.1. Generalități21

Actele juridice ale Uniunii sunt enumerate la articolul 288 din TFUE. Aceste acte
sunt: regulamentul, directiva, decizia, recomandarea și avizul. Instituțiile Uniunii pot
adopta astfel de acte juridice doar dacă o dispoziție a tratatelor le conferă competență în
acest sens.

21 http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_1.2.1.pdf accesat la 20.11.2017


Var. 2019.10.03
112
Dreptul Uniunii Europene

Principiul atribuirii, care reglementează delimitarea competențelor Uniunii, este


consacrat în mod explicit de art. 5 alin. (1) din TUE.

TFEU precizează sfera de aplicare a competențelor Uniunii, clasificându-le în trei


categorii, respectiv:

 competențe exclusive (art. 3);


 competențe partajate (art. 4);
 competențe de sprijin (art. 6),

în temeiul cărora UE adoptă măsuri de sprijin sau de completare a politicilor statelor


membre. Listele domeniilor care țin de fiecare dintre cele trei categorii de competențe
ale Uniunii sunt prezentate la articolele 3, 4 și 6 din TFUE. Dacă nu dispun de
competențele necesare pentru a atinge unul dintre obiectivele prevăzute de tratate,
instituțiile pot aplica dispozițiile de la articolul 352 din TFUE și, astfel, pot adopta
„măsuri adecvate”.

Instituțiile adoptă doar instrumentele juridice enumerate la art. 288 din TFUE.
Singurele excepții rămân politicile externe, de securitate și de apărare comune, cărora
li se aplică în continuare metoda interguvernamentală. În acest domeniu, strategiile
comune, acțiunile comune și pozițiile comune au fost înlocuite cu „orientările
generale” și cu „Deciziile care definesc” acțiunile și pozițiile care trebuie adoptate
de Uniune, precum și modalitățile de punere în aplicare a acestora (articolul 25 din
TUE).

Există, de asemenea, o serie de forme de acțiune, cum ar fi recomandările,


comunicările și actele privind organizarea și funcționarea instituțiilor (inclusiv
acordurile interinstituționale), ale căror denumiri, structură și efecte juridice decurg din
diverse dispoziții ale tratatelor sau din norme adoptate în temeiul acestora.

4.2. Ierarhia legislației secundare a Uniunii

Ierarhia legislației secundare — actele legislative, actele delegate și actele de


punere în aplicare — este stabilită la articolele 289, 290 și 291 din TFUE.

a) Sunt definite ca acte legislative actele juridice adoptate în conformitate cu o


procedură legislativă, ordinară sau specială.

Var. 2019.10.03
113
Dreptul Uniunii Europene

Actul legislativ delimitează obiectivele, conținutul, domeniul de aplicare și durata


delegării competenței, precum și, dacă este cazul, proceduri de urgență. În plus,
legiuitorul stabilește condițiile în care se face delegarea competenței, care pot
include dreptul de revocare a delegării sau dreptul de a formula obiecțiuni.

b) Actele delegate sunt acte fără caracter legislativ cu aplicabilitate generală, care
completează sau modifică anumite elemente neesențiale ale unui act legislativ.
Competența de a adopta aceste acte poate fi delegată Comisiei de către legiuitor
(Parlament și Consiliu).
c) Actele de punere în aplicare sunt, în general, adoptate de Comisie, căreia îi
este conferită competența de punere în aplicare prin acte obligatorii din punct de
vedere juridic care necesită condiții uniforme de punere în aplicare. Actele de
punere în aplicare sunt adoptate de către Consiliu în cazuri specifice, justificate
corespunzător, și numai în domeniul politicii externe și de securitate comune. În
cazul în care actul de bază este adoptat prin procedura legislativă ordinară,
Parlamentul European sau Consiliul pot aduce oricând la cunoștință Comisiei
faptul Fişe tehnice UE - 2017 3 că apreciază că un proiect de act de punere în
aplicare depășește competențele de executare prevăzute de actul de bază. În acest
caz, Comisia trebuie să revadă proiectul de act în discuție.

4.3. Nomenclatura actelor unilaterale

Actele unilaterale prevăzute în nomenclatura de la articolul 288 din Tratatul


privind funcţionarea UE sunt:

 Regulamentul;
 Directiva;
 Decizia;
 Avizele şi Recomandările.

De asemenea, articolul 289 din Tratatul privind funcţionarea UE stabileşte o


diferenţiere între actele legislative, şi anume adoptate în urma unei proceduri
legislative, şi actele care sunt implicit nelegislative. În general, obiectivul actelor
nelegislative este de a pune în aplicare actele legislative sau anumite dispoziţii specifice
din tratate. Este vorba, de pildă, despre regulamente interne ale instituţiilor, de
anumite decizii ale Consiliului, de măsuri adoptate de Comisie în domeniul concurenţei
etc.
Var. 2019.10.03
114
Dreptul Uniunii Europene

Anumite acte atipice pot fi incluse tot în categoria actelor unilaterale. Aceste
acte sunt denumite atipice în măsura în care nu sunt menţionate în tratate, fiind create
pentru practica instituţională a Instituţiilor UE. Este vorba despre Rezoluţii, Concluzii,
Comunicări, acte ce au un domeniu de aplicare politic, însă nu au efect juridic
obligatoriu.

4.4. Actele unilaterale, instrumente în slujba politicilor


europene

Autorităţile europene sunt libere să aleagă actul pe care îl consideră cel mai
pertinent pentru a pune în aplicare politica lor. De exemplu, în cadrul unei politici de
tip incitativ, Consiliul sau Comisia pot opta pentru o recomandare.

În virtutea principiului de atribuire, actele au un temei juridic în Tratatul


privind UE sau Tratatul privind funcţionarea UE care corespunde domeniului în care
autorităţile europene doresc să intervină. În cazul lipsei unui temei juridic precis, ele
pot recurge la clauza de flexibilitate (art. 352 din Tratatul privind funcţionarea UE) care
priveşte competenţele complementare ale UE.

Mai mult, actele unilaterale adoptate de instituţiile europene fac obiectul unui
control jurisdicţional din partea Curţii de Justiţie a UE.

4.5. Instrumente juridice care țin de legislația secundară a


Uniunii

A. Regulamentul

Regulamentul are un domeniu de aplicare general, este obligatoriu în toate


elementele sale, se aplică direct în statele membre și trebuie respectat integral de cei
cărora li se aplică (state membre, instituții ale Uniunii, persoane private). Regulamentul
se aplică direct în toate statele membre încă de la intrarea sa în vigoare, fără a fi necesar
un act de transpunere la nivel național.

B. Directiva

Directiva are caracter obligatoriu pentru statele membre destinatare (unul


singur, mai multe sau totalitatea acestora) în ceea ce privește rezultatul care trebuie
atins, dar lasă autoritățile naționale să aleagă forma și metodele. Legiuitorul național

Var. 2019.10.03
115
Dreptul Uniunii Europene

trebuie să adopte un act de transpunere (numit și „măsură națională de punere în


aplicare”) în Dreptul intern, care adaptează legislația națională conform obiectivelor
definite în Directivă.

C. Decizii, recomandări și avize

Decizia este obligatorie în toate elementele sale. Atunci când precizează care îi
sunt destinatarii (state membre, persoane fizice sau juridice), o decizie este obligatorie
doar pentru destinatarii menționați. Decizia se utilizează pentru soluționarea unor
situații concrete, specifice anumitor destinatari. O persoană poate să își invoce
drepturile acordate printr-o decizie adresată unui stat membru doar dacă acesta din
urmă a adoptat un act de transpunere. Deciziile sunt aplicabile direct în aceleași condiții
ca o directivă.

Recomandările și avizele nu creează niciun drept și nicio obligație pentru


destinatari, dar pot furniza indicații cu privire la interpretarea și conținutul dreptului
Uniunii.

4.6. Dispoziții care reglementează competențele, procedurile,


punerea în aplicare și executarea actelor juridice

a. Competență legislativă, drept de inițiativă și proceduri legislative.

Parlamentul, Consiliul și Comisia sunt implicate într-o măsură mai mare sau mai
mică în adoptarea legislației Uniunii, în funcție de temeiul juridic. Parlamentul îi poate
solicita Comisiei să elaboreze propuneri pe care să le prezinte Parlamentului și
Consiliului.

b. Punerea în aplicare a legislației Uniunii

În conformitate cu legislația primară, UE beneficiază doar de competențe de


executare limitate, punerea în aplicare a legislației Uniunii intrând, în general, în
competența statelor membre. De altfel, articolul 291 alineatul (1) din TFUE adaugă
dispoziția că statele membre au obligația de a lua toate măsurile de drept intern
necesare pentru a pune în aplicare actele obligatorii din punct de vedere juridic ale
Uniunii. Atunci când sunt necesare condiții unitare de punere în aplicare a actelor
obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii, Comisia își exercită competența de
executare conform articolului 291 alineatul (2) din TFUE.

Var. 2019.10.03
116
Dreptul Uniunii Europene

c. Alegerea tipului de act juridic

În numeroase cazuri, tratatele impun forma actului juridic ce trebuie adoptat. Cu


toate acestea, numeroase dispoziții nu sunt însoțite de recomandarea unui anumit tip
de act juridic. În aceste cazuri, art. 296 alin. (1) din TFUE stabilește că instituțiile
trebuie să aleagă tipul actului de adoptat de la caz la caz, „cu respectarea procedurilor
aplicabile și a principiului proporționalității”.

4.7. Acordurile

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=URISERV:ai0035

Acordurile fac parte din legislaţia secundară a Uniunii Europene (UE). Acestea
sunt rezultatul unui acord de voinţă între UE şi o ţară terţă sau al unui acord de
cooperare între instituţiile europene.

Acordurile împreună cu actele unilaterale constituie legislaţia secundară a


Uniunii Europene (UE). Acestea generează drepturi şi obligaţii. Prin acorduri se
înţelege rezultatul unui acord de voinţă încheiat între instituţiile europene sau între
acestea şi o parte terţă. Astfel, spre deosebire de actele unilaterale, acordurile nu sunt
rezultatul unei proceduri legislative sau al voinţei unice a unei instituţii.

De asemenea, tratatele fondatoare prevăd două tipuri principale de acorduri:

 acordurile internaţionale;
 acordurile interinstituţionale.

4.7.1. Acordurile internaţionale

Acordurile internaţionale sunt acordurile încheiate între UE, pe de-o parte, şi o


ţară sau o organizaţie terţă, pe de altă parte. Articolul 216 (FR) din Tratatul privind
funcţionarea UE prezintă cazurile în care UE este abilitată să încheie astfel de acorduri.

De asemenea, acordurile internaţionale au o aplicabilitate obligatorie în întreaga


UE. Acordurile internaţionale au o valoare juridică superioară în raport cu actele
unilaterale ale legislaţiei secundare, care trebuie, prin urmare, să fie conforme cu
primele.

Var. 2019.10.03
117
Dreptul Uniunii Europene

4.7.2. Acordurile interinstituţionale

Acordurile interinstituţionale sunt încheiate între instituţiile europene.


Obiectivul acestor acorduri este de a organiza şi facilita cooperarea între instituţii, şi
anume între Comisie, Parlament şi Consiliu.

Acest tip de acord este rezultatul unei practici instituţionale, dar a fost consacrat
în tratatele fondatoare ale UE doar odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona. Astfel, articolul 295 din Tratatul privind funcţionarea UE recunoaşte
existenţa acordurilor interinstituţionale şi precizează că acestea pot avea, de asemenea,
un caracter obligatoriu. Caracterul obligatoriu al acordului depinde de voinţa autorilor
actului de a-şi asuma relaţii de obligativitate.

Acordurile interinstituţionale pot lua, de exemplu, forma unor coduri de


conduită, linii directoare sau declaraţii.

5. LEGISLAŢIA COMPLEMENTARĂ

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=URISERV:l14533

Legislaţia complementară reuneşte izvoarele nescrise ale dreptului european de


origine jurisprudenţială. Aceste surse sunt utilizate de Curtea de Justiţie ca norme
juridice în cazul insuficienţei legislaţiei primare şi/sau a legislaţiei secundare.

Ele cuprind principiile generale ale dreptului şi normele dreptului internaţional


public. În ceea ce priveşte drepturile fundamentale, considerate mult timp de Curtea de
Justiţie drept principii generale ale dreptului, ele tind să devină treptat elemente ale
legislaţiei primare.

Cutuma ar putea fi izvor de Drept al Uniunii Europene fie sub forma regulilor
cutumiare internaţionale, fie sub forma unei eventuale cutume ale Uniunii Europene
care, în condiţiile abundenţei izvoarelor scrise, rămâne posibilă doar în domeniile
nereglementate expres în tratate şi pe care instituţiile Uniunii Europene au competenţa
să le reglementeze. Aşa cum am menţionat, principiile generale de drept constituie unul
dintre izvoarele dreptului Uniunii Europene. Primele trei tipuri de izvoare amintite
până acum (dreptul primar, dreptul secundar, acordurile internaţionale la care UE este
parte) au o trăsătură comună, aceea că toate produc drept scris.

Var. 2019.10.03
118
Dreptul Uniunii Europene

La fel ca în toate sistemele de drept, şi în cazul dreptului UE normele scrise nu


pot acoperi toată gama de situaţii juridice ce apar în practică, de aceea va exista
întotdeauna şi o zonă gri pe care o va umple dreptul nescris. Izvorul dreptului Uniunii
Europene nescris îl constituie principiile generale de drept. Acestea sunt reguli ce
reflectă conceptele elementare de drept şi justiţie care trebuie respectate de către orice
sistem de drept.

În jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie face apel la o serie întreagă de norme


juridice menite să acopere lacunele lăsate de legislaţia primară şi/sau de legislaţia
secundară. Este vorba în principal de Dreptul Internaţional Public şi de Principiile
Generale ale Dreptului. Aceste două categorii se suprapun, Curtea de Justiţie elaborând
principiile generale ale dreptului inspirate din dreptul internaţional public.

Drepturile fundamentale constituie o categorie aparte de norme, întrucât ele pot


face parte din legislaţia primară sau din legislaţia complementară a Uniunii Europene
(UE), în funcţie de izvorul lor. De altfel, începând din anii '70, are loc o modificare, în
măsura în care acestea tind să devină mai degrabă un izvor al legislaţiei primare decât
al celei complementare.

5.1. Dreptul internaţional

Dreptul internaţional este o sursă de inspiraţie pentru Curtea de Justiţie în


elaborarea jurisprudenţei sale. Curtea se referă la acesta făcând trimitere la dreptul
scris, la cutumă şi la uzanţe.

Curtea de Justiţie consideră şi că UE se supune normelor dreptului internaţional.


De exemplu, aceasta consideră că UE este un subiect de drept susceptibil de a-şi angaja
răspunderea internaţională faţă de o ţară terţă, dacă provoacă daune.

Dreptul internaţional constituie, de asemenea, o sursă de inspiraţie pentru


Curtea de Justiţie pentru elaborarea principiilor sale generale ale dreptului. De
exemplu, astfel este cazul principiului:

 obligaţiei de bună credinţă;


 pacta sunt servanda (convenţiile îi angajează din punct de vedere juridic
pe autorii lor);
 teritorialităţii;

Var. 2019.10.03
119
Dreptul Uniunii Europene

 caducităţii tratatelor din cauza unei schimbări fundamentale a


circumstanţelor.

Cu toate acestea, Curtea de Justiţie a exclus anumite principii ale dreptului


internaţional pe care le considera incompatibile cu structura Uniunii, de pildă
principiul reciprocităţii în îndeplinirea obligaţiilor de stat.

5.2. Principiile generale ale Dreptului

Principiile generale ale dreptului sunt izvoare nescrise elaborate din


jurisprudenţa Curţii de Justiţie. Aceste principii i-au permis Curţii de Justiţie să creeze
norme în diferite domenii care nu sunt menţionate în tratate, de exemplu în materie de
răspundere extracontractuală a UE. Principiile generale ale dreptului pot fi:

 comune sistemelor de drept naţionale: Curtea de Justiţie a identificat


principiile comune tuturor sistemelor juridice naţionale şi compatibile cu obiectivele
UE. Este cazul, de exemplu, al securităţii juridice şi al încrederii legitime care protejează
o persoană fizică împotriva modificărilor imprevizibile ale dreptului;
 rezultate din anumite sisteme de drept naţionale: Curtea de Justiţie s-a
inspirat din principiile consacrate numai în anumite sisteme de drept naţionale. Astfel
este cazul principiilor pe baza cărora Curtea trebuie să desemneze instituţia
răspunzătoare pentru o daună provocată de UE şi de a aprecia amploarea prejudiciului;
 specifice UE: Curtea de Justiţie a identificat principii specifice UE, chiar
dacă acestea îşi au sursa de inspiraţie în dreptul naţional. Este cazul solidarităţii între
statele membre, al echilibrului instituţional şi al preferinţei Uniunii Europene.

5.3. Cazul specific al drepturilor fundamentale

Există trei izvoare ale drepturilor fundamentale în UE:

 Carta drepturilor fundamentale a UE;


 Convenţia europeană a drepturilor omului (CEDO) (EN) (FR);
 tradiţiile constituţionale din statele membre.

Anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Carta drepturilor


fundamentale, CEDO şi tradiţiile constituţionale ale statelor membre făceau parte din
dreptul UE ca principii generale ale dreptului.

Var. 2019.10.03
120
Dreptul Uniunii Europene

Ulterior, Tratatul de la Lisabona a consacrat în tratatele fondatoare caracterul


obligatoriu al Cartei drepturilor fundamentale. Astfel, articolul 6 din Tratatul privind
UE îi atribuie acesteia aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor. Carta drepturilor
fundamentale a devenit astfel un izvor primar al legislaţiei primare a UE.

În plus, articolul 6 din Tratatul privind UE menţine CEDO şi tradiţiile


constituţionale ale statelor membre ca izvor al principiilor generale ale dreptului. Dacă
este necesar, Curtea de Justiţie va fi aşadar în măsură să facă trimitere la aceste
principii pentru a completa drepturile fundamentale protejate prin Cartă.

În cele din urmă, articolul 6 din Tratatul privind UE prevede şi posibilitatea ca


UE să adere la CEDO. Acordul cu privire la o astfel de aderare va trebui să fie adoptat în
unanimitate de Consiliu şi să fie ratificat de toate statele membre. În plus, a fost anexat
la tratate un protocol privind aderarea UE la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Acest protocol precizează în special că eventuala aderare a UE nu va trebui să îi
modifice competenţele şi să afecteze atribuţiile instituţiilor sale.

Var. 2019.10.03
121
Dreptul Uniunii Europene

Var. 2019.10.03
122
Dreptul Uniunii Europene

CURSUL al V-lea

PRINCIPIILE ȘI CARACTERISTICILE DREPTULUI

UNIUNII EUROPENE (19 pag)

Conținut

1. O NOUĂ ORDINE JURIDICĂ A DREPTULUI INTERNAȚIONAL

2. PRINCIPIILE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE

2.1. Principiul subsidiarității

2.2. Principiul proporționalității

3. CARACTERISTICILE DREPTULUI EUROPEAN

3.1. Aplicabilitatea imediată

3.2. Aplicabilitate directă

3.3. Aplicabilitatea prioritară

1. O NOUA ORDINE JURIDICA A DREPTULUI INTERNAȚIONAL

Uniunea Europeană este o entitate unică din punct de vedere al organizării


unionale, având conexiuni interguvernamentale și supranaționale și elemente ale unei
democrații parlamentare multipartinice.

Dreptul Uniunii Europene este primul și unicul exemplu al unui cadru juridic
supranațional. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis în unul din ultimele sale
cazuri că Dreptul Uniunii Europene constituie “o noua ordine juridică a Dreptului
internațional”. Devenind membre ale Uniunii Europene, statele suverane naționale
cedează o parte din atributele suveranității Uniunii Europene, în beneficiul mutual

Var. 2019.10.03
123
Dreptul Uniunii Europene

social și economic al popoarelor lor. În aceste condiții Curtea Europeană de Justiție a


decis în mai multe rânduri că Dreptul Uniunii Europene este superior legilor naționale
și chiar constituțiilor statelor membre. Acest lucru este cunoscut ca principiul
supremației sau al precedenței Dreptului Uniunii Europene.

Regulamentele și Directivele Uniunii Europene sunt parte a sistemelor juridice


ale statelor membre și prevalează asupra legilor și a altor surse de Drept naționale, deci
instanțele trebuie să nu aplice o lege națională în cazul în care aceasta este în conflict cu
legislația Uniunii Europene. Datorită faptului că legislația Uniunii Europene are
prioritate în fața legislației naționale, statele membre au și obligația de a se asigura ca
nici o reglementare națională nu reprezintă un impediment pentru implementarea
efectivă a Dreptului Uniunii Europene. În caz contrar, statul respectiv poate fi atacat în
justiție de Comisia Europeana.

Unul din factorii care diferențiază Dreptul Uniunii Europene de Dreptul altor
instituții internaționale este impactul sau asupra individului.

Dreptul Uniunii Europene oferă oportunitatea cetățenilor de a ataca la Curtea de


Justiție a Uniunii Europene anumite acte ale Uniunii și le permite acestora să își
exercite drepturile în fața tribunalelor naționale. Dacă o prevedere este impusă
autorității naționale, reglementarea în cauză poate produce un efect direct vertical,
adică individul o poate invoca în fata tribunalului național.

Dreptul Uniunii Europene impune, de asemenea, obligații persoanelor fizice,


care pot fi invocate de alte persoane, aceste prevederi creând efecte directe între
persoane, este cunoscut ca efect direct orizontal. Aceasta înseamnă că cetățenii își
pot reclama drepturile garantate, ca și obligațiile create pentru ei de către legislația
Uniunii Europene.

În plus, Regulamentele:

 au aplicabilitate generală;

 sunt obligatorii în integralitatea lor;

 sunt direct aplicabile în toate statele membre;

 au efect direct, atât orizontal cât şi vertical.

Actul Unic European (1986/87) (prima mare modificare a tratatelor de bază,


prin care s-a extins competența instituțiilor comunitare) a introdus în Dreptul Uniunii

Var. 2019.10.03
124
Dreptul Uniunii Europene

Europene conceptul de subsidiaritate, stipulând că acțiunile Comunității pentru


atingerea obiectivelor politicii mediului au loc numai în cazul în care obiectivele nu pot
fi la fel de bine atinse, prin acțiuni la nivel național. Conceptul a devenit constituțional
prin Tratatul Uniunii Europene (TUE) care stipulează că în domeniile care nu cad în
competența sa exclusivă, Uniunea Europeană va acționa, conform principiului
subsidiarității, numai dacă obiectivele acțiunii propuse nu se pot atinge suficient de
bine de către statele membre și, ținând cont de efectele și dimensiunea acțiunii propuse,
pot fi mai bine atinse de Uniunea Europeană.

2. PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI, APLICABILE


STATELOR MEMBRE

Principiile generale de drept ocupă un loc important în interpretarea şi


completarea Tratatelor, fiind utilizate la Curtea de Justiţie a UE în măsura în care
ordinea juridică a UE este incompletă, tratatele originare făcând trimiteri la "principiile
generale de drept, comune ale statelor membre".

Principiile generale de drept pot fi clasificate în :

 principii specifice oricărui sistem juridic;

o principii de securitate juridică (neretroactivitatea actelor administrative,


buna-credinţă, respectarea drepturilor dobândite, imuabilitatea situaţiei
juridice, respectarea încrederii legitime);

o principiul echităţii;

 principii generale comune sistemelor juridice ale statelor membre (revocarea


actelor administrative, egalitatea economică, îmbogăţirea fără justă cauză, ierarhia
normelor, confidenţialitatea corespondenţei dintre avocaţi şi client, secretul afacerilor,
patrimoniul comun al statelor membre);

 principii deduse din natura UE, sistematizate în principii de ordin


instituţional (solidaritatea statelor membre, echilibrul instituţional);

 principii inerente noţiunii de piaţă şi filosofiei neoliberale (nediscriminarea şi


egalitatea de tratament, proporţionalitatea, preferinţa comunitară).

Var. 2019.10.03
125
Dreptul Uniunii Europene

În privinţa adoptării principiilor Dreptului internaţional, Curtea de Justiţie le-a


înlăturat pe acelea incompatibile cu natura juridică şi structura instituţională a UE,
acceptându-le, în schimb, pe cele care se pot concilia cu Dreptul Uniunii Europene.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a consacrat prin jurisprudenţa sa


următoarele principii generale, care au fost astfel recunoscute ca izvor nescris al
Dreptului UE :

- principiul proporţionalităţii (conform căruia acţiunea trebuie să fie


proporţională cu scopul propus);

- principiul certitudinii (siguranţei) juridice;

- principiul protejării intereselor legitime;

- principiul nediscriminării şi principiul egalităţii de tratament;

- principiul dreptului la informare egală;

- principiul legalităţii în administraţie;

- principiul privind obligaţia Uniunii Europene de a oferi despăgubiri pentru


prejudicii produse ca urmare a acţiunii instituţiilor Uniunii Europene sau a
personalului acestora;

- principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului.

3. PRINCIPIILE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE

Întrucât propune elemente de noutate juridică, Dreptul Uniunii Europene se


situează încă într-o etapă de consolidare, motiv pentru care este raportat în permanenţă
la Principiile generale ale Dreptului.

Este vorba, cu precădere, de principiile dreptului natural, înrădăcinate prin


tradiţie în mentalitatea juridică europeană. Pe această bază, în funcţie de obiectivele
Uniunii Europene majore, sunt precizate competenţele Instituţiilor europene, precum şi
raporturile juridice dintre aceste Instituţii şi organismele statelor membre.

În virtutea principiului atribuirii competenţelor Uniunii Europene,


precum şi de repartizare a acestor competenţe între UE şi statele membre, aceasta este
guvernată de două principii:

Var. 2019.10.03
126
Dreptul Uniunii Europene

1. principiul subsidiarităţii;
2. principiul proporţionalităţii.

În temeiul Art. 5 al TUE varianta consolidată a Tratatului de la Lisabona


2007/2009.

(1) Delimitarea competențelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii.


Exercitarea acestor competențe este reglementată de principiile subsidiarității și
proporționalității.

(2) În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acționează numai în limitele


competențelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea
obiectivelor stabilite prin aceste tratate.

Orice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor
membre.

(3) În temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu sunt de


competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele
acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la
nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor
acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii.

Instituțiile Uniunii aplică principiul subsidiarității în conformitate cu Protocolul


privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității. Parlamentele
naționale asigură respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu procedura
prevăzută în respectivul protocol.

(4) În temeiul principiului proporționalității, acțiunea Uniunii, în conținut


și formă, nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor.

Acţiunea acestor principii, asemenea axelor unui mecanism, asigură consistenţă


şi coerenţă întregului proces de construcţie europeană.

3.1. Principiul subsidiarităţii

3.1.1. Istoricul conceptului de subsidiaritate

Contrar cvasi necunoașterii semnificației lui, conceptul de subsidiaritate are o


istorie îndelungată în evoluția a conceptelor și principiilor europene, putând fi întâlnit
la mari gânditori, precum Aristotel, Toma d'Aquino ori John Locke.
Var. 2019.10.03
127
Dreptul Uniunii Europene

Semnificaţia acestui concept este legată şi de doctrina creștină a relațiilor dintre


colectivitate în general și statalitate. Ideea pe care o sugerează, pe această filieră, este
aceea că statul nu trebuie să intervină în treburile micilor colectivităţi decât în cazul în
care probleme pot fi mai bine soluţionate la nivel superior. Altfel spus, statalitatea nu
trebuie să intervină decât pentru a ajuta palierele inferioare ale societății, şi aceasta
numai atunci când eficienţa intervenţiei este superioară celei a colectivităţilor de bază.

O legătură mai strânsă între principiul subsidiarităţii şi al concepţiei despre


organizarea politică statală a societăţii o realizează gândirea liberală atunci când cere
puterilor publice să nu se amestece în viaţa indivizilor, păstrându-şi rolul de garant al
cadrului legal, instituţional al acţiunii competitive a membrilor societăţii, al realizării
scopurilor lor particulare.

În optica liberalismului numai atributele ,,regale” ale statului sunt acceptabile;


legate de apărarea independenţei şi suveranităţii statului, a identităţii naţionale dar şi
aceasta este o idee conexată cu cea de progres continuu al societăţii civile care se cere
protejată în creşterea economică liberă, în asigurarea securităţii şi prosperităţii
fiecăruia.22 De aici, Millon-Delsol va ajunge la teza conform căreia,

“ideea modernă de subsidiaritate se naşte pe mraniţa aristoteliciană,


creştină şi germanică pentru că nici contestarea liberală a statului nici
pozitivismul naiv nu erau capabile să ofere soluţia echilibrată a relaţiei
dintre stat şi societatea civilă (respectiv structurile acesteia); pe când
democraţia creştină, cu atenţia sa pentru persoana umană integrată
comunităţii şi lumea germanică, atât de legată de multitudinea
suveranităţilor locale prin îngemănare, puteau oferi o bază a teoretizării
principiului subsidiarităţii.”

Doi autori, G. de Ketteler şi L. Taparelli sunt consideraţi de către Millon-Delsol


deschizătorii unei dezbateri care va duce la efortul Vaticanului de elaborare a doctrinei
sociale a Bisericii.

Cel dintâi introduce noţiunea de drept subsidiar prin care numeşte libertatea
comunelor de a-şi soluţiona autonom problemele sociale, inclusiv cele de învăţământ,
cu ajutorul material al statului şi cu autoritatea lui de a elabora şi impune un anumit
cadru legislativ pentru problemele de ordin general ale societăţii. Ketteler susţine faptul

22 H. Taine, Dictionaires des Oeuvres politique, Editura PUF, Paris, 1998.


Var. 2019.10.03
128
Dreptul Uniunii Europene

că grupurile sociale intermediare constituite între cetăţean şi structurile de autoritate


pot păstra atât proximitatea faţă de cetăţean, faţă de acţiunile lui, pe care le
responsabilizează prin educaţie cât şi păstrarea acelor subsidii care sunt necesare, dar
evitând centralismul şi opresiunea.

Prin urmare, subsidiaritatea presupune o acţiune pozitivă a statului de garantare


a demnităţii şi libertăţii umane dar şi o restricţie: intervine în viaţa oamenilor numai în
măsura în care o cere insuficienţa mijloacelor lor pentru a-şi realiza fericirea. Un
echilibru al intervenţiei instanţelor superioare pe de o parte şi al libertăţii de acţiune a
agenţilor colectivi şi individuali, pe de altă parte, este totdeauna funcţie de
împrejurările social-istorice, de cadrul de viaţă concretă pe care şi-l făureşte o
comunitate umană.

Dificultatea de a găsi acest echilibru a fost pe deplin probată în secolul trecut de


existenţa unor regimuri politice care au considerat că numai prin intervenţia statului se
poate susţine interesul colectiv şi deci se poate crea un cadru propice dezvoltării fiecărui
ins (fascism, socialism, comunist, echivalate totalitarismului); după cum s-a probat şi
eşecul tendinţelor anarhice.

În epoca modernă, principiul subsidiarităţii a fost transferat la nivelul


individului, a cărui autonomie şi protejare, faţă de orice intervenţie nejustificată a
statului, presupune că acesta este subsidiar faţă de persoană, la nivelul colectivităţilor
umane, astfel încât criteriul obiectiv al realizării sarcinilor să fie determinant. Potrivit
concepţiei liberale, subsidiaritatea este un principiu de filosofie politică, în baza căruia
intervenţia autorităţii publice, în raport de sfera privată, este admisă numai acolo unde
capacitatea individuală sau cea a altor grupuri sociale se dovedeşte a fi insuficientă
pentru realizarea anumitor obiective. Pe de altă parte, principiul subsidiarităţii
marchează limitele intervenţiei puterii statelor într-o colectivitate politică
descentralizată.

În ultimă instanţă, principiul subsidiarităţii, având o natură politică, urmăreşte


ca deciziile să fie luate la nivelul colectivităţii celei mai de jos, atunci când aceasta îşi
poate realiza sarcina, intervenţia colectivităţii putând avea loc numai atunci când
acţiunea ei are ca rezultat realizarea în mai bune condiţii a sarcinii respective.

Var. 2019.10.03
129
Dreptul Uniunii Europene

3.1.2. Principiul subsidiarităţii în construcția Europeană

Principiul subsidiarităţii se dovedeşte foarte operaţional şi în procesul complicat


de unificare europeană. Implicaţiile pozitive ale acestui principiu au fost evidenţiate,
mai întâi, într-un raport al Comisiei Europene din 26 iunie 1975, în care se spune că

„Uniunea Europeană nu trebuie să conducă la realizarea unui


superstat centralizat. În consecinţă şi în conformitate cu principiul
subsidiarităţii, nu vor fi atribuite Uniunii decât sarcinile pe care statele
membre nu le vor putea îndeplini în mod eficace”23.

Ulterior, acest principiu a fost menţionat şi în tratatele Uniunii Europene,


începând cu Actul Unic European (1986), până la adevărata consacrare a principiului în
art. 3 al Tratatul de la Maastricht (TUE) (1992):

“Comunitatea acționează în limitele competențelor care îi sunt


conferite și a obiectivelor care îi sunt date prin prezentul Tratat. În
domeniile care țin de competența sa exclusivă, Comunitatea nu intervine,
conform principiului subsidiarității, decât dacă în măsura în care
obiectivele acțiunii nu pot fi realizate într-o manieră suficientă de către
statele membre și pot să fie realizate mai bine la nivel comunitar”24.

În cadrul Uniunii Europene principiul subsidiarităţii este perceput ca un


instrument de realizare a descentralizării puterii politice. Aplicarea principiului,
necesită să se ţină seama de dublul caracter al acestuia: politic şi juridic.

Tratatul de la Amsterdam - ̛97, care modifică unele prevederi ale Tratatului de


la Maastricht - ̛92, conţine în anexă un protocol, prin care se cere fiecărei instituţii a
Uniunii Europene să vegheze în permanenţă la corecta respectare a principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Protocolul reafirmă ideea că, în activitatea lor,

“Comunităţile Europene trebuie să lase autorităţilor naţionale o


marjă largă de decizie, cu condiţia respectării cerinţelor Tratatelor
institutive”.

23 Jinga A. Popescu, Dicţionar de termeni comunitari, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.
164;
24 Tratatul instituind Comunitatea Europeană, art. 5, în Documente de bază ale Comunităţii şi
Uniunii Europene, Ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 20;
Var. 2019.10.03
130
Dreptul Uniunii Europene

În aceste condiții, subsidiaritatea va determina dacă competenţa aparţine


instituţiilor Uniunii Europene sau celor naţionale, iar o dată determinată competenţa,
intervine principiul proporţionalităţii, pentru a determina întinderea
reglementării.

Crearea Comunităţilor Europene/ Uniunii Europene, a necesitat voinţa politică a


statelor membre, care şi-au propus anumite obiective de atins. În acest scop, tot prin
voinţa lor politică, statele au acordat competenţe Comunităţilor /Uniunii Europene,
care, în anumite domenii, intră în concurenţă cu cele naţionale. În asemenea situaţii,
principiul subsidiarităţii capătă un caracter juridic, funcţia lui fiind aceea de a delimita,
între Uniunea Europeană şi statele membre, exerciţiul competenţelor respective. El
urmăreşte, în ultimă instanţă, evitarea conflictelor de competenţă.

Statele membre, pe de o parte, au cedat anumite prerogative ale suveranităţii


naţionale către instituţiile Uniunii Europene, dar, pe de altă parte, păstrează
mecanismele guvernamentale pentru aplicarea legilor naţionale. De aceea, trebuie
făcută o separaţie clară între puterea naţională şi cea supranaţională. Pe bază acestei
separaţii, democraţia autentică presupune ca statele să beneficieze de o cât mai mare
putere, în sectoarele în care nici Uniunea Europeană şi nici statele membre nu au o
competenţă exclusivă. Aceasta înseamnă să fie acceptat şi respectat, cu consecvenţă,
principiul subsidiarităţii. Cu alte cuvinte, spune cercetătorul Viorel Marcu, „competenţa
naţională constituie regula, iar competenţa comunitară excepţia”.

3.2. Principiul proporţionalităţii

Pentru atingerea obiectivelor prevăzute în Tratatele institutive, Comunităţile


Europene au fost abilitate cu capacităţi de acţiune corespunzătoare, potrivit principiului
proporţionalităţii.

Conform acestui principiu,

„instituţiile Uniunii Europene vor trebui să acţioneze în aşa fel încât


să nu depăşească, în exercitarea competenţelor, ceea ce este necesar
pentru realizarea obiectivelor Uniunii Europene. Atunci când instituţia
poate să aleagă între mai multe variante de rezolvare a atribuţiilor sale,
în baza acestui principiu, va trebui să o aleagă pe cea mai puţin
constrângătoare pentru cel care urmează să o execute, iar în cazurile în

Var. 2019.10.03
131
Dreptul Uniunii Europene

care se impun unele sarcini, acestea să nu fie disproporţionate în raport


cu scopurile vizate”25.

Principiul proporţionalităţii, cu rădăcini în doctrina neo-liberală, defineşte


însăşi natura Uniunii Europene.

Conform art. 3 B alin. 3 al TUE introdus de Tratatul de la Maastricht (1992)


(actualmente art. 5 al TUE ver. consolidată 2009), măsurile Uniunii Europene trebuie
să fie adecvate obiectivelor urmărite şi să corespundă necesităţii, fiind interzis excesul.

Potrivit principiului proporţionalităţii, mijloacele folosite de autorităţi trebuie să


fie proporţionale cu scopul urmărit.

Principiul proporţionalităţii vizează atât conţinutul acţiunii sau măsurii avute în


vedere, cât şi forma pe care aceasta o îmbracă. Din punct de vedere al formei, Protocolul
2 al Tratatului de la Lisabona, în paragraful 6, dă preferinţă „directivei faţă de
regulament şi directivei cadru, faţă de măsurile detaliate”. Din punct de vedere al
conţinutului, paragraful 7 din Protocol se impune oferirea celei mai mari marje de
decizie posibile autorităţilor naţionale. Acestea trebuie ca în transpunerea directivelor
să beneficieze de cea mai mare libertate permisă de obiectivele urmărite.

Potrivit Protocolului nr. 2 privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi


proporţionalităţii anexat la Tratatul de la Lisabona (2007/2009) sunt prevăzute
următoarele:

Art. 5/Protocolul nr.2

Proiectele de acte legislative se motivează în raport cu principiile subsidiarității și


proporționalității. Orice proiect de act legislativ ar trebui să cuprindă o fișă detaliată
care să permită evaluarea conformității cu principiile subsidiarității și
proporționalității. Fișa menționată anterior ar trebui să cuprindă elemente care să
permită evaluarea impactului financiar al proiectului în cauză și, în cazul unei directive,
evaluarea implicațiilor acesteia asupra reglementărilor care urmează să fie puse în
aplicare de statele membre, inclusiv asupra legislației regionale, după caz. Motivele care
conduc la concluzia că un obiectiv al Uniunii poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii
se bazează pe indicatori calitativi și, ori de câte ori este posibil, pe indicatori cantitativi.
Proiectele de acte legislative au în vedere necesitatea de a proceda astfel încât orice

25 V. Marcu, Drept instituţional comunitar, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.
151, p. 152, p. 154.
Var. 2019.10.03
132
Dreptul Uniunii Europene

obligație, financiară sau administrativă, care revine Uniunii, guvernelor naționale,


autorităților regionale sau locale, operatorilor economici și cetățenilor să fie cât mai
redusă posibil și proporțională cu obiectivul urmărit.

4. CARACTERISTICILE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE

Prin natura sa originală, ca ansamblu de reguli juridice ce guvernează


organizarea şi funcţionarea instituţiilor Uniunii Europene, Dreptul Uniunii Europene
este, în fapt, dreptul propriu al fiecăruia dintre statele membre.

Altfel spus, Dreptul Uniunii Europene are o forţă specifică de a se impune ca


drept comun, propriu tuturor statelor membre. Caracteristicile care-i asigură
penetrarea, în ordinea juridică internă a fiecărui stat membru sunt:

- aplicabilitate imediată;
- aplicabilitate directă;
- aplicabilitate prioritară.

Prezenţa acestor caracteristici evidenţiază un fapt esenţial, acela că Dreptul


Uniunii Europene nu este conceput nici ca o colecţie de acorduri internaţionale, nici ca
un apendice al sistemelor juridice naţionale. Altfel spus, între Dreptul Uniunii
Europene şi Dreptul naţional există o relaţie specială de separaţie, pe de o parte, şi de
întrepătrundere, pe de altă parte.

4.1. Aplicabilitatea imediată

Normele de Drept al Uniunii Europene spre deosebire de normele de Drept


Internaţional, - norme de drept extern - dobândesc automat, încă de la adoptare,
statutul de „legislaţie pozitivă” în sistemul juridic intern al statelor membre. Explicaţia
este una de natură doctrinară, în sensul că, în timp ce raportul dintre Dreptul Intern şi
Dreptul Internaţional primeşte o interpretare dualistă, raportul dintre Dreptul intern şi
Dreptul Uniunii Europene primeşte o interpretare monistă.

Concepţia dualistă susţine că, între Dreptul intern şi Dreptul internaţional, există
o relaţie de independenţă, astfel că cele două sisteme de drept funcţionează în paralel.
Din această perspectivă se consideră că tratatele internaţionale, chiar şi cele perfect
ratificate, produc efecte doar în ordinea juridică internaţională.

Var. 2019.10.03
133
Dreptul Uniunii Europene

Altfel spus, Dreptul Internaţional

„nu reglementează şi condiţiile, în care normele cuprinse în tratate,


să fie integrate în ordinea juridică a statelor, pentru a fi aplicate de
organele şi jurisdicţia acestora. Această chestiune este lăsată la
latitudinea fiecărui stat, care o reglementează, în mod suveran, în
funcţie de concepţia pe care o adoptă asupra relaţiilor dintre Dreptul
Internaţional şi cel Intern”26.

Iar, pentru ca prevederile tratatelor internaţionale să aibă aplicabilitate în


Dreptul unui stat semnatar, ele trebuie să fie naţionalizate, adică acele prevederi să fie
cuprinse într-o normă juridică internă a statului respectiv. În felul acesta,

„norma internaţională suferă o transformare a naturii sale şi va fi


aplicată în noua sa calitate de reglementare de Drept intern şi nu de
Drept internaţional”27.

Cu totul alta este perspectiva doctrinară în înţelegerea raporturilor dintre


Dreptul Intern şi Dreptul Uniunii Europene. Locul concepţiei dualiste, este luat de
teoria monistă, postulată chiar de filosofia Dreptului Comunitar/Unional, teorie potrivit
căreia cele două sisteme de drept slujesc o finalitate comună, cea a construcţiei
europene. În această idee, prevederile tratatelor Uniunii Europene sunt integrate total
în ordinea juridică internă, păstrându-şi totuşi calitatea lor iniţială, de reglementări ale
Uniunii Europene. Consecinţele acestei abordări sunt următoarele:

- Dreptul Uniunii Europene este integrat de la sine în sistemul juridic al


statelor membre, fără o naţionalizare suplimentară printr-un alt act normativ;
- normele Uniunii Europene, - deşi sunt integrate în ordinea juridică internă a
statelor membre - îşi păstrează natura lor distinctă. Procedura prin care Dreptul
Uniunii Europene devine aplicabil într-un stat, în virtutea unui act al Parlamentului, nu
înseamnă că el este emanat la Parlament;
- judecători naţionali au obligaţia de a aplica normele Dreptului European, în
aceeaşi manieră în care aplică normele Dreptului Intern;

26 P. Filipescu, A. Fuerea, Drept instituţional comunitar european, Ediţia a V-a, Editura Actami,
Bucureşti, 2000, pag. 53;
27 Idem

Var. 2019.10.03
134
Dreptul Uniunii Europene

4.2. Aplicabilitatea directă

Aplicabilitatea directă desemnează efectul direct al Dreptului UE, adică


posibilitatea ca prin acesta să fie instituite obligaţii sau drepturi pentru toţi subiecţii
ordinii juridice ale Uniunii Europene, nu numai pentru statele membre.

În principiu, tratatele internaționale nu pot crea drepturi şi obligaţii în mod


direct în beneficiul sau în sarcina persoanelor fizice sau juridice din statele semnatare,
ci doar a statelor, ele fiind singurele subiecte ale dreptului internaţional clasic.

Această concepţie a fost ştirbită în mod evident prin crearea Curţii Europene a
Drepturilor Omului, în faţa căreia se pot prezenta cu cereri, particulari din statele
semnatare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

„Lovitura de graţie" dată acestui principiu clasic al Dreptului Internaţional a


venit însă din partea Dreptului UE, constituit pe principiul opus, al aplicabilităţii
directe (efectului direct). În acest caz, excepţia s-a transformat în regulă, iar statele
membre au acceptat, prin semnarea Tratatelor institutive, crearea de drepturi şi
obligaţii în mod direct pentru resortisanţii lor, prin acte derivate ale Uniunii Europene.

Prin urmare, normele juridice ale Uniunii Europene sunt direct aplicabile în
ordinea juridică a statelor membre (sau au efect direct), ele putând crea drepturi şi
obligaţii concrete pentru resortisanţii statului respectiv, drepturi şi obligaţii opozabile
administraţiei şi justiţiei statale.

Opozabilitatea normelor juridice ale Uniunii Europene care beneficiază de efect


direct poate fi:

 verticală - în faţa organelor Uniunii Europene sau naţionale;


 orizontală - în faţa celorlalţi particulari, cu care cel interesat intră în
raporturi juridice.

Opozabilitatea se referă aşadar la posibilitatea pe care o are cel interesat, de a


invoca dispoziţiile normative în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale, în faţa Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene, precum şi în raporturile cu alte persoane fizice sau juridice.

Jurisprudenţial, această trăsătură a Dreptului Unional a fost consacrată prin


Decizia Van Gend et Loos, din 1962, în motivarea căreia Curtea de Justiție a
Comunității Europene a reţinut că instituirea prin tratatele Comunității Europene a
unei obligaţii de abţinere în sarcina statelor membre, creează automat un drept

Var. 2019.10.03
135
Dreptul Uniunii Europene

corelativ în beneficiul resortisanţilor acestor state, care pot invoca această obligaţie de
abţinere atât în faţa jurisdicţiilor raţionale, cât şi a celei ale Uniunii Europene. În
concret, era vorba despre obligaţia statelor de a nu introduce între ele, noi drepturi
vamale sau de a le mări pe cele existente. Pentru a decide astfel, Curtea a argumentat cu
preambulul Tratatului CEE, care se adresează nu numai statelor membre, ci şi
popoarelor acestora, şi cu natura specifică a ordinii juridice ale Comunității Europene,
ai cărei subiecte sunt şi persoanele fizice sau juridice, nu numai statele membre.

De asemenea, ea a fost reluată în Decizia Franz Grad, care, referindu-se la


Decizie ca Act Comunitar, arată ca

„în cazul în care autorităţile Uniunii Europene ar obliga un stat sau


toate statele să adopte un anumit comportament, efectul util al acestui
act ar fi diminuat dacă justiţiabilii din statul respectiv ar fi împiedicaţi
să se prevaleze de el în justiţie şi jurisdicţiile naţionale ar fi împiedicate
să-l ia în considerare ca element al Dreptului Comunitar".

Unele acte Uniunii Europene apar, prin natura lor, lipsite de efect direct, şi în
această categorie se încadrează Directivele, acte prin excelenţă atipice, specifice
Dreptului UE şi care presupun, aşa cum vom arăta ulterior, măsuri naţionale de
aplicare.

Aceasta ar fi concluzia care rezultă din interpretarea art. 245 din Tratatul CEE,
însă nu în acest fel a interpretat textul amintit Curtea de Justiție a Uniunii Europene,
care a considerat că, deşi impun obligaţii numai statelor membre, resortisanţii acestora
pot invoca efectul direct vertical al unei Directive, relativ la lipsa transpunerii ei sau la
transpunerea ei defectuoasă prin norme naţionale. Se dă astfel prioritate imperativului
aplicării unitare a Directivelor în Dreptul intern.

Dreptul Uniunii Europene , pe lângă însuşirea de a se integra imediat în ordinea


internă a statelor membre, are şi capacitatea generală de a completa în mod direct
statutul juridic al persoanelor particulare.

La nivelul doctrinei Uniunii Europene, aplicabilitatea directă înseamnă,

„dreptul oricărei persoane, de a cere judecătorului naţional să-i


aplice Tratatele, Regulamentele, Directivele sau Deciziile Uniunii
Europene. Şi este obligaţia judecătorului de a face aplicarea acestor
texte, oricare ar fi legislaţia ţării din care provine”.

Var. 2019.10.03
136
Dreptul Uniunii Europene

Regula conform căreia Dreptul Uniunii Europene este direct aplicabil comportă
şi excepţii.

Trebuie reţinut însă faptul că, nu toate normele juridice ale Uniunii Europene au
aceeaşi aplicabilitate directă. În funcţie de categoria căreia aparţin, unele dispoziţii
Uniunii Europene au o aplicabilitate directă completă, altele au o aplicabilitate limitată,
iar unele nu au nici un efect direct, întrucât, prin conţinutul lor, nu pot fi aplicate altor
destinatari decât celor expres specificaţi (ex. sunt aplicabile doar Instituțiilor europene).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene, a interzis preluarea normelor Uniunii


Europene în norme interne.

Constatăm, aşadar, că principiul monist stă la baza ambelor caracteristici ale


Dreptului Uniunii Europene, aplicabilitatea imediată şi cea directă.

4.3. Aplicabilitatea prioritară

Dreptul Uniunii Europene este aplicabil cu prioritate în ordinea juridică


naţională a statelor membre. În raport cu Dreptul Intern al acestora, „prioritatea”,
„supremaţia” sau „superioritatea” Dreptului Uniunii Europene implică două aspecte:

a) nu pot fi modificate sau abrogate dispoziţii normative ale Uniunii Europene,


prin legi sau alte acte normative naţionale posterioare, orice astfel de lege fiind nulă şi
inaplicabilă;
b) normele Uniunii Europene posterioare pot modifica sau face inaplicabile
norme juridice naţionale. Administraţia şi judecătorii naţionali vor asigura corelarea
necesară şi vor lăsa inaplicabile, dacă este cazul, normele interne.

Efectul direct al Dreptului Uniunii Europene conduce la apariţia unei alte


probleme, la fel de importantă.

Ce se întâmplă dacă o normă a Uniunii Europene, ce dă naştere în


mod direct unor drepturi, intră în conflict cu o normă din dreptul
naţional?

Un astfel de conflict de legi poate fi soluţionat doar dacă se acordă prioritate


uneia dintre ele. Legislaţia a Uniunii Europene nu conţine o reglementare expresă a
acestei probleme şi nici unul dintre Tratatele originare nu face referire dacă norma
Uniunii Europene este superioară sau inferioară Dreptului naţional. Cu toate acestea,
unica soluţie de rezolvare a conflictului de legi este de da prioritate normei de Drept al
Var. 2019.10.03
137
Dreptul Uniunii Europene

Uniunii Europene şi a-i permite să anuleze efectul reglementărilor naţionale ce diverg


de la regula a Uniunii Europene, permiţând acesteia din urmă să ia locul normei de
Drept intern în sistemul juridic naţional. Soluţia s-a impus deoarece o subordonare a
ordinii de Drept al Uniunii Europene în faţa Dreptului naţional ar goli Dreptul Uniunii
Europene de orice valoare intrinsecă. Evident că în acest ultim caz nu s-ar mai pune
problema unei aplicări egale şi uniforme a Dreptului Uniunii Europene în toate statele
membre, iar atingerea obiectivelor stabilite prin Tratat ar deveni imposibil de realizat.

Curţii de Justiţie a Uniunii Europene i-a revenit, o dată în plus, sarcina de a se


pronunţa pentru eliminarea acestor posibile consecinţe, negative, în ciuda opoziţiei
unor state membre, consacrând astfel principiul priorităţii normei de Drept al Uniunii
Europene “la primauté” ca element esenţial al ordinii de Drept al Uniunii Europene.
Acesta constituie, împreună cu efectul direct, un element fundamental al construcţiei
juridice ce reglementează activităţile la nivelul Uniunii Europene.

Clarificarea problemei s-a produs în 1962, în urma unei decizii a CJUE sesizată
în următoarea speţă: în 1962 Italia naţionalizase producţia de electricitate şi transferase
administrarea acestui sector companiei ENEL (cu capital de stat). Unul dintre
deţinătorii de acţiuni dinainte de naţionalizare, firma «Edison Volta», a considerat că
prin acest act interesele sale au fost afectate şi a refuzat să plătească taxa pe energia
electrică (suma era derizorie, câteva sute de lire italiene).

«Edison Volta» şi-a justificat atitudinea în faţa unui tribunal din Milano,
argumentând că legea de naţionalizare a industriei de electricitate încalcă prevederile
Tratatului CEE. Cum soluţionarea acestei speţe depindea de interpretarea unor articole
din Tratatul CEE, instanţa italiană s-a adresat CJCE pentru clarificare.

In decizia sa, Curtea de Justiţie a CE a făcut două observaţii importante cu


privire la raportul dintre Dreptul naţional şi cel Comunitar:

 mai întâi, statele membre au transferat definitiv o parte din drepturile lor
suverane către o Comunitate creată prin propria lor voinţă. Ele nu pot, prin urmare, să
inverseze acest proces, luându-şi înapoi drepturile cedate, prin intermediul unor măsuri
unilaterale subsecvente şi care nu sunt compatibile cu Dreptul Comunității Europene;

 în al doilea rând, există un principiu stipulat în Tratatul CEE, preluat ulterior


în Tratatele de la Maastricht - ̛92 şi Amsterdam - ̛97, care spune că nici un stat

Var. 2019.10.03
138
Dreptul Uniunii Europene

membru nu poate pune în discuţie statutul de sistem unitar şi general aplicabil al


Dreptului Uniunii Europene pe întreg teritoriul Uniunii Europene.

Concluzia ce se desprinde din cele două observaţii este că Dreptul Uniunii


Europene, creat în conformitate cu competenţele pe care instituţiile UE le-au primit
prin Tratatele de constituire, are prioritate în conflictul cu legea naţională a unui stat
membru. Mai mult chiar, norma Uniunii Europene nu este doar mai puternică decât
una naţională adoptată anterior, ci are un efect limitator şi asupra legilor ce vor fi
adoptate ulterior de către statele membre. Prin decizia sa, Curtea de Justiţie a CE nu a
pus în discuţie naţionalizarea industriei italiene de electricitate, ci a stabilit doar
prioritatea Dreptului Uniunii Europene asupra legii naţionale.

Aceeaşi poziţie a fost adoptată de către instanţa Comunităţii Europene în toate


cazurile ulterioare, făcându-se astfel o dezvoltare a acestui principiu pe calea
jurisprudenţei. Dacă în speţa prezentată soluţia se referea doar la prioritatea normei
Comunității Europene asupra legii naţionale ordinare, CJCE a confirmat mai târziu că
acest principiu este valabil şi în ceea ce priveşte raportul dintre Dreptul Uniunii
Europene şi Dreptul Constituţional Intern al statelor membre.

După unele ezitări iniţiale, instanţele naţionale au acceptat, ca principiu,


interpretarea CJCE.

În Olanda, de exemplu, astfel de dificultăţi nu mai pot să apară deoarece


primatul dreptului născut din Tratatul UE în faţa legii naţionale este expres stipulat în
Constituţia ţării (articolele 65, 66 şi 67). Și în celelalte state membre acest principiu a
fost recunoscut în mod consecvent de către instanţele naţionale. Singurele dificultăţi
semnalate au fost în Germania şi Italia, unde Curţile Constituţionale au refuzat iniţial să
accepte prioritatea Dreptului Uniunii Europene asupra normei constituţionale
naţionale în ceea ce priveşte garantarea protecţiei drepturilor fundamentale ale omului,
pe motiv că standardele naţionale erau mai ridicate decât cele cerute la nivel comunitar.
Cele două instanţe au abandonat însă această poziţie în momentul în care standardele
Uniunii Europene au fost aliniate la nivelul superior corespunzător constituţiilor din
Germania şi Italia. Din acest moment prioritatea normei Uniunii Europene a fost
general recunoscută.

Datorită acestui sistem juridic a fost posibilă deschiderea frontierelor interne ale
UE, libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor şi crearea unei
pieţe interne unice pentru locuitorii statelor membre.
Var. 2019.10.03
139
Dreptul Uniunii Europene

Fiind aplicabil, imediat şi direct, Dreptul Uniunii Europene se bucură şi de


caracteristica aplicabilităţii prioritare. Referindu-se la această problemă, Cornelia
Lefter notează:

„prioritatea sau superioritatea Dreptului Comunitar semnifică


faptul că acesta este, din momentul adoptării sale, imediat şi direct
aplicabil în ordinele juridice interne a statelor membre şi nu poate fi
înlăturată aplicarea sa prin norme naţionale chiar posterioare”28.

Teza „comunitară” s-a impus în primul rând, ca o condiţie esenţială, pentru


însăşi existenţa Dreptului Uniunii Europene, ba chiar pentru existenţa unei integrări
europene, întrucât nu poate fi vorba de integrare europeană fără un sistem de Drept al
Uniunii Europene, după cum nu poate fi vorba de existenţa Dreptului Uniunii Europene
dacă nu poate fi aplicat uniform, în toate statele membre, întrucât i se opun sistemele
Dreptului naţional din aceste state.

Aceasta înseamnă că principiul priorităţii Dreptului Uniunii Europene, nu este


chemat să producă o ierarhie artificială, între autoritatea naţională şi cea a Uniunii
Europene, care ar contrazice baza procesului de integrare, ci este adoptat şi asumat
pentru a garanta existenţa şi raţionalitatea întregii construcţii europene.

În al doilea rând, teza „comunitară” a rezultat din originalitatea Dreptului


Uniunii Europene, din natura specifică a Tratatelor Uniunii Europene, şi nu izvorăşte
din eventualele concesii ale statelor membre. De aceea, ordinea juridică a Uniunii
Europene este prioritară, în integralitatea sa, contra oricărei norme juridice naţionale
din statele membre. Mai mult, prioritatea dreptului Uniunii Europene poate fi invocată,
nu numai în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ci şi în faţa jurisdicţiilor
naţionale. Drept consecinţă, la întrebarea privind relaţia dintre ordinea juridică
naţională şi cea a Uniunii Europene, răspunsul pare a fi următorul:

„din punctul de vedere al Curţii de Justiţie, libertatea tradiţională a


statului, de a decide pentru el însuşi, cum să-şi îndeplinească obligaţiile
rezultate din semnarea Tratatelor Uniunii Europene, a fost abolită de
către ordinea juridică a Uniunii Europene”29.

28 Lefter, Drept al Uniunii Europene instituţional, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 62, p.
64;
29 Idem
Var. 2019.10.03
140
Dreptul Uniunii Europene

Concluzii

În concluzie, natura juridică a Uniunii Europene are la bază multiple elemente


logico-filosofice, care susţin obiective şi deziderate specifice acestei construcţii a
Uniunii Europene. Este adevărat că cele trei Comunităţi, care dau conţinutul Uniunii
Europene, au fost fondate prin tratate internaţionale. Aceasta înseamnă că şi
Comunităţile Europene, asemenea oricărei organizaţii internaţionale, îşi au originea în
voinţa suverană a statelor, voinţă exprimată în conformitate cu prevederile dreptului
internaţional public.

Pe baza acestui adevăr, corelat cu trăsăturile supranaţionale ale instituţiilor


Uniunii Europene, doctrina juridică tradiţională a pus în dezbatere statutul Uniunii
Europene, pornind de la distincţia care se face între federaţie, structură fondată pe o
constituţie, şi confederaţie, structură care se întemeiază pe un tratat internaţional.

Realitatea dovedeşte însă că, în explicarea statutului Uniunii Europene, nu mai


este suficient să se opereze doar cu distincţia amintită. Aceasta deoarece, deşi Tratatele
Uniunii Europene sunt rezultatul unor acorduri interstatale, în cazul lor nu se mai
aplică prevederile dreptului internaţional. Locul dreptului internaţional a fost luat, în
această materie, de Dreptul Uniunii Europene . Referindu-se la această nouă situaţie,
Jean-Paul Jacque notează: „comunitatea este astăzi un ansamblu specific, fondat pe o
repartiţie de competenţe suverane, între ea însăşi şi statele sale membre, competenţele
Uniunii Europene fiind exercitate în comun, în cadrul sistemului instituţional
comunitar. Acesta este sensul în care putem vorbi de integrare. Rezultă că, Tratatul nu
mai poate fi analizat prin intermediul dreptului internaţional, ci se apropie de o
constituţie”30.

Creşterea credibilităţii tezei Uniunii Europene presupune, dincolo de schimbările


economico-pragmatice, şi o schimbare de mentalitate, de atitudine şi de comportament,
împotriva tuturor prejudecăţilor. În acest sens, Andrei Marga scria: „dacă prin
paradigmă înţelegem ceea ce împărtăşesc membrii unei comunităţi, constelaţia de
convingeri, valori, metode, înăuntrul căreia ei formulează întrebări şi elaborează
răspunsuri, atunci avem motive să spunem că, fie şi în grade diferite, trăim în Europa
cursul unei schimbări de paradigmă. Problemele noastre de viaţă şi interogaţiile

30 J.-P. Jacqué, Droit institutionnel communautaire, 1998, după A. Popescu, I. Jinga, Organizaţii
europene şi euroatlantice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 88;
Var. 2019.10.03
141
Dreptul Uniunii Europene

culturale trec, pe nesimţite, din paradigma naţională, care a avut o rută lungă în cultura
europeană, în paradigma europeană”31. De aici rezultă, indubitabil, că la această
schimbare de paradigmă, un rol esenţial trebuie să îl îndeplinească şi filosofia.

31 Marga A., Filosofia unificării europene, Ediţia a 2-a, Editura Apostrof, Cluj- Napoca, 1997;
Var. 2019.10.03
142
Dreptul Uniunii Europene

CURSUL al VI-lea

RAPORTURILE JURIDICE EXISTENTE INTRE

DREPTUL UNIUNII EUROPENE ŞI DREPTUL

NAŢIONAL (12 pag.)

Conținut:

1. RAPORTUL JURIDIC DINTRE DREPTUL UNIUNII EUROPENE ŞI DREPTUL


STATELOR MEMBRE;
2. CONFLICTUL DINTRE DREPTUL UNIUNII EUROPENE ŞI DREPTUL
NAŢIONAL;
3. DREPTURI CE REZIDĂ DIN NORMELE JURIDICE ALE DREPTULUI UNIUNII
EUROPENE

1. RAPORTUL JURIDIC DINTRE DREPTUL UNIUNII


EUROPENE ŞI DREPTUL STATELOR MEMBRE

1.1. Integrarea Dreptului UE în Dreptul intern al statelor


membre

Dreptul Uniunii Europene este integrat Dreptului statelor membre. Uniunea


Europeană a instituit o ordine de drept autonomă, care este „expresia unei conştiinţe
deosebite a valorilor, impregnate de o comunitate legislativă europeană”.

Dacă ne amintim Art. 2 a versiunii consolidate al TUE le la Lisabona, acesta


statuează faptul că,

Var. 2019.10.03
143
Dreptul Uniunii Europene

Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane,


libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe
respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care
aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o
societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță,
justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.

Autonomia constă în faptul că Dreptul Uniunii Europene decurge din propriile


sale surse juridice şi se desprinde atât de elementele fundamentale de Drept
internaţional, cât şi de ancorarea sa istorică în conceptele de Drept ale statelor membre.
Autonomia rezultă din principiile constitutive şi de structură, specifice Uniunii
Europene, ale autorităţii nemijlocite şi ale priorităţii Dreptului Uniunii Europene.

Ordinea juridică Uniunii Europene este o ordine juridică supranaţională, care se


întemeiază pe acceptarea transferării, de către statele membre ale Uniunii Europene, a
unor competenţe decizionale către instituţiile Uniunii Europene. În cadrul acestei
ordini juridice se menţin unele competenţe, deloc lipsite de importanţă, la nivelul
naţional al statelor membre Uniunii Europene.

Prima remarcă ce trebuie făcută aici este că relaţia existentă între cele 27 sisteme
naţionale de Drept şi Dreptul Uniunii Europene se caracterizează prin:

 concertarea acţiunilor;

 asistenţă;

 completarea reciprocă a eforturilor.

Dreptul Uniunii Europene singur nu este suficient pentru atingerea obiectivelor


acesteia, de aceea el are nevoie de asistenţa şi infrastructura juridică naţională a statelor
membre.

Astfel, Tratatele de bază ale UE, prevederile legale adoptate ulterior de către
Instituţiile Uniunii Europene pentru aplicarea acestor tratate, Tratatele de la Maastricht
- ̛92; Amsterdam - ̛97; Nisa - 2001/’03 şi Lisabona - ’2007/09, trebuie nu doar
acceptate de către instituţiile naţionale (legislative, executive şi judiciare), ci şi
transpuse în practică şi operaţionalizate.

Ordinea juridică a UE nu trebuie să vină în contradicţie cu sistemele naţionale, ci


să coopereze cu acestea pentru atingerea unor obiective comune. Legătura strânsă între

Var. 2019.10.03
144
Dreptul Uniunii Europene

Dreptul Uniunii Europene şi Dreptul naţional este clar reflectată în modul în care sunt
transpuse Directivele Uniunii Europene: acestea nu creează noi legi ale Uniunii
Europene prin ele însele, ci solicită statelor destinatare să adopte legislaţia naţională în
conformitate cu conţinutul Directivelor în cauză, reprezentând astfel principala metodă
de armonizare legislativă. În acest fel, o Directivă este dependentă în aplicabilitatea sa
de norma naţională. Interdependenţa dintre Dreptul Uniunii Europene și cel naţional
este ilustrată şi prin aceea că, pentru a umple golurile existente în sistemul juridic al
Uniunii Europene, legiuitorul unional recurge la prevederile Dreptului naţional.

Un exemplu îl constituie introducerea în norma UE a posibilităţii de aplicare, de


către instituţiile abilitate ale UE, a unor amenzi pe adresa unor persoane fizice sau
juridice din statele membre pentru nerespectarea Dreptului European. Deşi procedura
este guvernată de legea statului respectiv, baza legală a imputării şi posibilitatea de
contestare a valabilităţii deciziei de sancţionare sunt guvernate de norma a Uniunii
Europene.

Raportul dintre Dreptul Uniunii Europene şi Dreptul intern al statelor membre


este definit de principiile fundamentale ale dreptului Uniunii Europene iniţiate şi
formulate în hotărârile Curţii de Justiţie de la Luxemburg (CJCE/UE) şi introduse
ulterior în tratate.

Natura juridică, semnificaţia şi aplicabilitatea directă a Dreptului Uniunii


Europene au reieșit și din hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene. Aici putem
aminti spețele intrate în limbajul juridic al Uniunii Europene sub titulaturile: Walt
Wilhelm (1968), Internationale H. (1970), Simmenthal II (1978), Costa-Enel (1994) şi
altele, în care se afirmă următoarele principii:

a) TCE (Tratatul de instituire a Comunității Europene) a creat propria ordine


juridică a Uniunii Europene, care a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor
membre, pe care instanţele acestora sunt obligate să o respecte (ex. Costa-Enel);

b) sistemul juridic născut din Tratat, izvor independent de drept, nu poate fi,
datorită naturii sale speciale, surclasat de normele juridice interne, fiind superior
acestora (ex. Costa-Enel);

c) conflictele între reglementările Uniunii Europene şi cele naţionale trebuie


rezolvate aplicând principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene (ex. Walt Wilhelm);

Var. 2019.10.03
145
Dreptul Uniunii Europene

d) validitatea măsurilor adoptate de instituţiile Uniunii Europene poate fi


interpretată numai în lumina Dreptului Uniunii Europene, şi al efectului direct al
acestuia (ex. Internationale H.).;

e) respectarea drepturilor fundamentale este parte integrantă a principiilor


generale de drept apărate de Curtea de Justiţie a UE (ex. Internationale H.).

Aplicabilitatea directă a Dreptului Uniunii Europene înseamnă aplicarea deplină


şi uniformă a reglementărilor sale în toate statele membre, începând cu data intrării lor
în vigoare, atâta timp cât acestea vor fi în vigoare (Simmenthal II). Aplicabilitatea
directă este un principiu formulat de CJCE potrivit căruia dispoziţiile tratatelor sau ale
actelor instituţiilor Uniunii Europene care îndeplinesc anumite criterii pot fi invocate în
faţa propriilor jurisdicţii naţionale şi sunt susceptibile să creeze drepturi şi obligaţii în
favoarea, respectiv în sarcina particularilor. Expresia „direct aplicabil” este întâlnită în
art. 249 TCEE privitor la regulament ca izvor derivat al Dreptului Uniunii Europene.

Astfel, aplicabilitatea directă semnifică faptul că regulamentele Uniunii


Europene sunt integrate ca atare în ordinea juridică internă şi că orice măsură naţională
de transformare sau de introducere în ordinea juridică este interzisă. Generalizarea
acestui principiu a fost realizată prin hotărârea CJCE – Van Gend & Loos.

O dispoziţie Uniunii Europene trebuie să îndeplinească anumite criterii pentru a


i se recunoaşte efectul direct: claritate, precizie şi neafectarea de condiţii. În cazul în
care aceste criterii sunt îndeplinite, autorităţile nu au nicio putere de apreciere
discreţionară în ceea ce priveşte punerea în aplicare a dispoziţiei care, prin urmare, este
susceptibilă să fie aplicată de judecător.

1.2. Hotărâri reprezentative ale CJCE/CJUE care statuează


aplicabilitatea directă și prioritară a Dreptului Uniunii
Europene în statele membre

1.2.1. Hotărârea Grad 1970, 0825

În hotărârea Grad – 9/70 – 1970, 0825, Curtea de Justiţie a statuat


următoarele:

a). A exclude de principiu că persoanele interesate pot să invoce obligaţia impusă


de o decizie ar fi incompatibil cu efectul obligatoriu atribuit deciziilor de către art. 189.

Var. 2019.10.03
146
Dreptul Uniunii Europene

Mai ales în cauzele în care, de exemplu, autorităţile Comunităţii au impus, printr-o


decizie, obligaţia pentru un stat membru sau toate statele membre de a acţiona într-un
anumit mod, efectul util al unei asemenea măsuri ar fi diminuat dacă cetăţenii acelui
stat nu ar putea să o invoce în faţa instanţelor, iar instanţele naţionale nu ar putea să ia
în considerare ca parte a Dreptului Uniunii Europene. Cu toate că efectele unei decizii
nu pot să fie identice cu cele ale unei dispoziţii dintr-o reglementare a Uniunii
Europene, această diferenţă nu exclude ca rezultatul final, şi anume dreptul individului
de a invoca măsura în faţa instanţelor, să poată fi acelaşi cu cel al unei prevederi direct
aplicabile a unei reglementări. Prin urmare în fiecare cauză trebuie să se cerceteze în ce
măsură natura, istoricul elaborării şi modul de redactare al prevederii în chestiune arată
că aceasta este aptă să producă efecte directe în raporturile juridice dintre
destinatarului actului şi terţi.

b). Al doilea alineat al art. 4 din Decizia Consiliului din 13 mai 1965, care
interzice statelor membre să aplice sistemul comun de impozit pe profit în acelaşi timp
cu taxele specifice percepute în locul impozitului pe profit, este în măsură – împreună
cu prevederile Directivelor Consiliului din 11 apr. 1967 şi 9 dec. 1969 – să producă efecte
directe în raporturile juridice dintre statele membre cărora li se adresează decizia, pe de
o parte, şi persoanelor fizice şi juridice resortisante pe teritoriul lor, pe de altă parte, şi
să creeze pentru acestea din urmă dreptul de a invoca aceste prevederi în faţa instanţei.

c). Nu este de competenţa Curţii, în procedura stabilită de art. 177 din Tratatul
CEE, să aprecieze din punctul de vedere al Dreptului Comunității Europene
caracteristicile unei măsuri adoptate de către unul din statele membre. Pe de altă parte,
ţine de competenţa sa să interpreteze prevederea relevantă a dreptului Comunității
Europene pentru a da posibilitatea instanţei naţionale să o aplice corect la măsura în
chestiune.

Instanţa naţională are obligaţia să aplice dreptul Comunității Europene şi să-i


asigure efectul direct deplin, înlăturând, chiar din oficiu, orice normă contrară internă
(Simmenthal III).

1.2.2. Hotărârea Factorfame I – C-213/89 – 1990, I-2433

În hotărârea Factorfame I – C-213/89 – 1990, I-2433 s-a afirmat că revine


instanţelor naţionale, în aplicarea principiului cooperării stabilit la art. 5 al Tratatului

Var. 2019.10.03
147
Dreptul Uniunii Europene

CEE, să asigure protecţia legală la care persoanele au dreptul ca efect direct al


prevederilor Dreptului Comunității Europene.

Orice prevedere a sistemului legal naţional şi orice practică legislativă,


administrativă sau juridică ce ar putea afecta eficacitatea dreptului Uniunii Europene,
refuzând instanţei naţionale competente în aplicarea ei, autoritatea de a face tot ce este
necesar în momentul aplicării sale pentru a înlătura prevederile legislaţiei naţionale
care ar putea împiedica, fie şi temporar, reglementările Uniunii Europene să intre pe
deplin în vigoare este incompatibilă cu cerinţele inerente însăşi naturii dreptului
Uniunii Europene.

Eficienţa deplină a dreptului Uniunii Europene ar fi la fel de afectată dacă o


dispoziţie a Dreptului naţional ar putea împiedica o instanţă sesizată de o dispută ce
cade sub incidenţa dreptului Uniunii Europene să garanteze măsuri provizorii pentru a
asigura eficienţa deplină a hotărârii ce urmează a fi pronunţată asupra existenţei
drepturilor pretinse în virtutea dreptului Uniunii Europene. Rezultă că o instanţă care
ar lua măsuri provizorii în asemenea împrejurări, dacă nu este vorba de o dispoziţie de
drept naţional, este obligată să îndepărteze acea dispoziţie.

Această interpretare este confirmată de sistemul stabilit de art. 172 din Tratatul
CEE a cărui eficacitate ar fi afectată dacă o instanţă naţională, care a iniţiat proceduri ce
depind de răspunsul Curţii de justiţie într-o problemă înaintată spre soluţionare printr-
o hotărâre premergătoare, nu ar fi capabilă să garanteze măsuri provizorii până când nu
se pronunţă hotărârea consecutivă răspunsului dat de Curtea de Justiţie.

2. CONFLICTUL DINTRE DREPTUL UNIUNII EUROPENE ŞI


DREPTUL NAŢIONAL

În ciuda celor prezentate mai sus, relaţia dintre Dreptul Uniunii Europene şi
Dreptul naţional poate fi caracterizată ocazional şi de o anumită “ostilitate”. Avem de-a
face ceea ce numim "conflictul dintre norma a Uniunii Europene şi cea naţională".
Astfel de situaţii apar întotdeauna când norma a Uniunii Europene conferă drepturi
şi/sau impune obligaţii directe pentru cetăţenii Uniunii, intrând în acelaşi timp, prin
conţinutul său, în conflict cu o normă de drept naţional. În spatele rezolvării acestei
probleme aparent simplă se ascund două întrebări fundamentale pentru construcţia
Europeană, de răspunsurile cărora depind însăşi existenţa ordinii de Drept al Uniunii

Var. 2019.10.03
148
Dreptul Uniunii Europene

Europene. Este vorba de aplicabilitatea directă a Dreptului Comunitar/Unional (efectul


direct) şi de prioritatea Normei Uniunii Europene în conflictul cu Norma Naţională (la
primauté).

Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost obligată să precizeze în


deciziile sale, cu referire specială la Italia,

“că receptarea tratatelor institutive în ordinea juridică internă prin


norme naţionale nu transformă normele de Drept al Uniunii Europene în
norme de Drept Intern, ci rămân aplicabile ca atare, şi, în altă cauză, că
este interzisă preluarea conţinutului normativ al Regulamentelor în
norme juridice interne, menite „să pună în executare" Regulamentul,
care, în fapt, modificau data de intrare în vigoare a acestuia.”

În concluzie, Dreptul Uniunii Europene este direct aplicabil în ordinea juridica a


statelor membre imediat ce a fost adoptat, mai precis publicat în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene. El îşi păstrează însă caracterul de Drept al Uniunii Europene faţă de
normele juridice interne, naţionale, şi va fi aplicat ca atare de administraţie şi justiţie.
Această observaţie este necesară în vederea explicării, ulterior, a supremaţiei Dreptului
Comunitar/ al Uniunii Europene faţă de Dreptul Intern.

3. DREPTURI CE REZIDĂ DIN NORMELE JURIDICE ALE


DREPTULUI UNIUNII EUROPENE

Principalele drepturi care rezidă din normele juridice de Drept al Uniunii


Europene sunt:

 libertatea de mișcare a cetățenilor europeni în interiorul Uniunii Europene;


 libertatea de stabilire a acestora în oricare stat al Uniunii;
 libertatea de a presta servicii în oricare stat al Uniunii.

Celelalte drepturi ale cetățenilor europeni se bazează tocmai pe aceste două libertăți

3.1. Libertate de mişcare

Libertatea de mişcare înseamnă dreptul tuturor lucrătorilor, resortisanţi ai


Uniunii Europene, de a fi angajaţi în oricare alt stat membru decât cel ai cărui naţionali
sunt, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii statului respectiv.
Var. 2019.10.03
149
Dreptul Uniunii Europene

O menţiune expresă este făcută cu privire la dreptul de a accepta oferte de lucru,


de a rămâne şi a se mişca liber pe teritoriul ţării gazdă (art.48.3. CEE). Detaliile privind
aceste drepturi au fost ulterior codificate într-o reglementare CEE, conferind din acel
moment cetăţenilor statelor membre ale UE posibilitatea de a şi le apăra în faţa curţilor
naţionale de justiţie.

Exemplu

Cu privire la aplicarea efectului direct în cazul articolului 48 CEE, Curtea de


Justiţie a CE a dat o hotărâre de referinţă în speţă «Van Duyn», faptele fiind
următoarele: unui cetăţean olandez, doamna Van Duyn, i s-a refuzat, în luna mai 1973,
intrarea pe teritoriul britanic unde dorea să se angajeze ca secretară la «Church of
Scientology» (Biserica Scientologică), o organizaţie aflată în atenţia Ministerului de
Interne al Marii Britanii. Bazându-se pe norma a Uniunii Europene ce stabilea
libertatea de mişcare pentru muncitorii resortisanţi ai statelor membre, în particular
articolul 48 CEE, doamna van Dyn a înaintat o acţiune în justiţie în faţa tribunalului
britanic (The High Court), obţinând o hotărâre care-i dădea dreptul să intre şi să lucreze
pe teritoriul britanic. Pentru aceasta însă tribunalul englez a cerut o decizie de
îndrumare din partea CJCE, care a statuat că articolul 48 CEE are efect direct şi conferă
resortisanţilor Uniunii Europenei drepturi ce trebuie respectate de către tribunalele
statelor membre.

3.2. Libertate de stabilire

Prin libertate de stabilire se înţelege dreptul oricărui resortisant al Uniunii


Europene de a se stabili şi desfăşura pe cont propriu activităţi cu caracter economic, de
a înfiinţa şi conduce firme şi companii pe teritoriul altui stat membru, de a deveni
întreprinzător particular în oricare lor de pe teritoriul Uniunii Europene (art. 52.2.
CEE). Tratatul CEE prevede în articolul 8(7) că toate restricţiile cu privire la libertatea
de stabilire bazate pe criteriul naţionalităţii să fie eliminate într-o perioadă de 12 ani de
la intrarea sa în vigoare. Acest lucru a devenit realitate la 01.01.1970, dată de la care
cetăţenii oricărui stat membru al Comunităţilor Europene au primit dreptul de stabilire
pe teritoriul unui alt stat membru în aceleaşi condiţii ca şi naţionalii acestuia din urmă.

Exemplul 1

Var. 2019.10.03
150
Dreptul Uniunii Europene

În legătură cu aplicarea directă a articolului 52 CEE, Curtea de Justiţie a CE a


fost solicitată de către Consiliul de Stat belgian trebuind să se pronunţe într-un proces
deschis de către un avocat olandez, J. Reyners, căruia i se refuzase dreptul de a profesa
în Belgia pe motiv că avea o altă naţionalitate şi în ciuda faptului că promovase
examenele cerute de legea belgiană pentru exercitarea avocaturii pe teritoriul acestei
ţări. Prin decizia sa din 21.07.1974, Curtea de Justiţie a CE a statuat că tratamentul
inegal aplicat cetăţenilor unui alt stat membru în comparaţie cu naţionalii proprii nu
poate fi admis pe teritoriul nici unui stat comunitar, iar articolul 52 CEE se aplică în
mod direct de la încheierea perioadei tranzitorii de 12 ani (1958-1969) stipulată în
Tratat. Ca rezultat al acestei decizii, domnului Reyners i s-a permis să practice
avocatura în Belgia.

Exemplul 2

În ciuda acestei hotărâri, un cetăţean dintr-un stat membru care dorea să intre în
lumea afacerilor pe teritoriul altui stat membru al Comunităţii Europene se lovea încă
de o serie de obstacole dificil de surmontat deoarece i se acordă dreptul de stabilire doar
dacă îndeplinea aceleaşi condiţii cerute naţionalilor ţării gazdă. De exemplu, el trebuia
să aibă aceeaşi pregătire profesională (aceeaşi diplomă) sau să promoveze nişte
examene obligatorii după standardele ţării în care dorea să se stabilească, în urma
cărora primea un certificat sau o diplomă eliberată de către autorităţile statului
respectiv. Tocmai pentru eliminarea acestui gen de obstacole Tratatul CEE stipula
adoptarea unor măsuri de coordonare a procesului legislativ în statele membre în ceea
ce priveşte acordarea dreptului de desfăşurare a activităţilor cu caracter lucrativ
(art.57.2 CEE) şi recunoaşterea mutuală a diplomelor, certificatelor şi a altor acte prin
care se poate dovedi calificarea profesională (art.52.1 CEE).

Un vast program ce includea, între altele, şi soluţionarea acestei probleme a fost


lansat în 1985 sub forma unei Cărţi Albe (White Paper) ce preconiza un set de 300 de
măsuri ce vizau realizarea într-un interval de şapte ani (1985-1992) a Pieţei Interne
Unice (Internal Market) pe întreg spaţiul Uniunii Europene, o piaţă fără bariere şi
frontiere interne. Esenţa acestui program constă în extinderea celor “patru libertăţi”
(libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor) la întreg spaţiul
Comunităţii Europene. Procesul s-a încheiat la 31.12.1992.

Cu titlu de exemplu, menţionăm că soluţia recunoaşterii mutuale a diplomelor s-


a impus atunci când devenise clar că varianta ideală – adoptarea unui sistem legislativ

Var. 2019.10.03
151
Dreptul Uniunii Europene

unic – necesita mult mai mult timp decât se estimase iniţial. Astfel, pentru găsirea unei
definiţii comune a profesiei de arhitect, în conformitate cu standardele tuturor ţărilor
membre ale Comunităţii Europene la acel moment au fost necesari 16 ani de discuţii, iar
pentru profesia de farmacist 17 ani. Aceste două exemple intră însă în sfera activităţii de
prestări-servicii, despre care vom vorbi în continuare.

3.3. Libertatea de a presta servicii

Dreptul de a efectua activităţi de prestări-servicii (libera circulaţie a serviciilor)


implică doar o şedere temporară pe teritoriul altui stat membru, astfel încât baza sa
juridică nu o constituie articolul 52 CEE, ci articolul 59 CEE. Exemple în acest sens sunt
exercitarea profesiilor de medic, avocat, arhitect, inginer, meseriile din sectoarele
bancar, asigurări, intermediare, asistenţa tehnică, mas-media şi domeniul artistic. Ca şi
în cazul dreptului de stabilire, toate restricţiile în calea liberei circulaţii a serviciilor au
fost eliminate la 31.12.1969, resortisanţii oricărui stat al Uniunii Europene putând
desfăşura astfel de activităţi pe teritoriul unui alt stat membru în aceleaşi condiţii, ca şi
naţionalii acestuia din urmă.

In ceea ce priveşte aplicabilitatea efectului direct în cazul articolului 59 CEE,


Curtea de Justiţie a CE s-a pronunţat favorabil atunci când i s-a cerut opinia cu privire
la conformitatea reglementărilor din Dreptul Uniunii Europene referitoare la libera
circulaţie a serviciilor cu o normă olandeză care a stipula că reprezentant legal în faţa
unui tribunal olandez poate fi doar o persoană rezidentă în Olanda. CJCE a răspuns
negativ la această întrebare, arătând că toate restricţiile bazate pe naţionalitate sau
reşedinţă încalcă articolul 59 CEE şi sunt, prin urmare, lovite de nulitatea absolută.

O serie de alte articole din Tratatul CEE, preluate ulterior în Tratatele de la


Maastrocht şi Amsterdam, pot fi de asemenea invocate direct în faţa tribunalelor
naţionale. Vom cita ca exemple articolele 30 CEE (libera circulaţie a bunurilor) şi 119
CEE (salariu egal pentru femei şi bărbaţi, la prestarea aceleași activităţi). Se observă
însă că efectul direct nu poate fi invocat decât în domeniile ce ţin de competenţa
exclusivă a Uniunii Europene, iar nu şi în cele de competenţă mixtă sau exclusiv
naţională. Din 1970, Curtea de Justiţie a extins aplicabilitatea efectului direct şi la
directivele şi deciziile Uniunii Europene adresate statelor membre.

Importanţa practică a efectului în cazul normei de Drept al Uniunii Europene, în


forma în care a fost dezvoltat şi valorificat prin jurisprudenţa CJCE, rezida în faptul că a
Var. 2019.10.03
152
Dreptul Uniunii Europene

îmbunătăţit poziţia indivizilor – cetăţeni ai Uniuni Europene - în raport cu legislaţia


internă din ţările lor, transformând libertăţi ce ţin de domeniul economiei de piaţă în
drepturi ale persoanelor fizice, drepturi ce pot fi apărate în faţa instanţelor
judecătoreşti. Efectul direct este, de aceea, unul dintre pilonii ordinii de Drept al
Uniunii Europene.

SINTEZĂ

Pentru înţelegerea dreptului european trebuie pornit de la faptul că până la


apariţia Uniunii Europene, se discuta în mediile de specialitate de drept intern, al
fiecărui stat şi drept internaţional care reglementa relaţiile şi raporturile între diferita
state.

Odată cu apariţia Uniunii Europene, pe plan inetrnaţional apare şi dreptul


european specific statelor ce compun uniunea , relaţiilor dintre acestea şi a relaţiilor
dintre instituţiile Uniunii Europene şi statele membre.

Funcţionarea şi aplicarea normelor de drept european trebuie făcută cu


respectarea unor principii specifice tuturor formelor de drept existente dar şi unele cu
caracter specific numai normelor de drept european.

Înţelegerea principiilor care stau la baza aplicării dreptului european conduc


inevitabil la o funcţionarea corespunzătoare a instituţiilor Uniunii Europene, asigură
dezvoltarea uniformă a statelor membre şi permite armonizarea permanentă a relaţiilor
de colaborare între state dar şi o funcţionare normală a instituţiilor care asigură viitorul
Uniunii conform ultimului tratatului de la Lisabona (semnat la 13 decembrie 2007 la
Lisabona și care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009).

Concepte şi termeni de reţinut

Principiul priorităţii; principiul efectului direct; principiul subsidiarităţii;


principiul proporţionalităţii; efect direct; drept al UE derivat.

Var. 2019.10.03
153
Dreptul Uniunii Europene

Var. 2019.10.03
154
Dreptul Uniunii Europene

CURSUL al VII-lea

ACTELE JURIDICE ALE UNIUNII EUROPENE (14 pag)

Conținut

1. INTRODUCERE
2. ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE
3. ACTELE UNIUNII EUROPENE ŞI IERARHIA NORMELOR ÎN DREPTUL
UNIUNII EUROPENE
3.1. Regulamentul Uniunii Europene
3.2. Directiva
3.3. Decizia
3.4. Recomandările şi avizele
3.5. Actele terţiare ale dreptului Uniunii Europene
4. JURISPRUDENŢA CURŢII DE JUSTIŢIE
5. MECANISMELE DE PROTECŢIE A DREPTURILOR FUNDAMENTALE ÎN
UNIUNEA EUROPEANĂ.
6. RELAŢIA DINTRE CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI ŞI
CURTEA DE JUSTIŢIE

1. INTRODUCERE

Ordinea juridică a Uniunii Europene a fost definită de Curtea de Justiţie a


Comunităţilor Europene ca fiind un ansamblu organizat şi structurat de norme juridice
având:

 izvoare proprii;
 dotat cu organe şi proceduri apte să le adopte, să le interpreteze şi să
sancţioneze violarea lor.

Var. 2019.10.03
155
Dreptul Uniunii Europene

Ordinea juridică a Uniunii Europene este caracterizată şi de cei trei piloni ai UE,
- sistem definit şi introdus prin Tratatul de la Maastricht ̛92 (TUE) -, care reprezintă
cele trei mari domenii (arii politice) în care Uniunea Europeană ia decizii.

Dreptul Uniunii Europene este format din norme care nu au toate aceeaşi putere
juridică şi care sunt ierarhizate între ele, cum ar fi, de exemplu: Regulamentul,
Directiva, Decizia, etc.

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene este o oglindă a valorilor


comune ocrotite de legislaţia statelor membre. (a fost proclamată la Nisa la 7 decembrie
2000)

Din decembrie 2000 în Europa există două instituții separate care se referă la
drepturile omului, ceea ce generează un potenţial conflict de competenţă între Curtea
Europeană pentru protecţia drepturilor omului de la Strasbourg şi Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene de la Luxemburg.

2. ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE

Construcţia europeană s-a dezvoltat nu numai pe orizontală, prin sporirea


numărului statelor, dar şi pe plan vertical, prin includerea unor obiective importante pe
agenda problemelor ce trebuiau să le aibă în atenţie noua Europă. Europa integrată de
astăzi are competenţe în problemele politicii externe şi de apărare, ale justiţiei şi ale
afacerilor interne.

Factorul juridic s-a afirmat în tot acest timp ca un element hotărâtor al


construcţiei Uniunii Europene, pentru integrarea Europei într-o uniune de state.

Uniunea Europeană are personalitate juridică și, prin urmare, dispune


de propria sa ordine juridică, distinctă de cea internațională. În plus,
legislația Uniunii Europene are efect direct sau indirect (după caz) asupra
legislației statelor sale membre și devine parte integrantă din sistemul
juridic al fiecărui stat membru.

Uniunea Europeană constituie în sine un izvor de drept. Ordinea


juridică este divizată în legislația primară (tratatele și principiile generale
de drept), legislația secundară (bazată pe tratate) și dreptul
complementar.

Var. 2019.10.03
156
Dreptul Uniunii Europene

În conformitate cu Art. 4. Din Codul de procedură civilă (2010 actializat),

“În materiile reglementate de prezentul cod, normele obligatorii ale


dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de
calitatea sau de statutul părților.”

Tratatele Uniunii Europene au perfectat voinţa statelor de a conveni forme şi


mecanisme de colaborare din ce în ce mai aprofundată, iar Dreptul Uniunii Europene a
constituit o construcţie juridică originală, chemată să asigure aplicarea în practică a
principii de drept pe care se întemeiază Uniunea Europeană.

Dreptul Uniunii Europene s-a autodefinit ca un element important în procesul


integrării, subordonându-și în mare măsură ordinea internă, naţională a statelor și s-a
afirmat ca un Drept superior Dreptului Intern al statelor membre, având totodată o
aplicaţie directă în ordinea lor juridică.

Originalitatea construcţiei Europene constă în faptul că, Dreptul Uniunii


Europene și-a marcat superioritatea faţă de sistemele de Drept naţionale. Însă, Uniunea
Europeană nu a dorit să se substituie suveranităţii şi dreptului de decizie al statelor
membre.

Având în vedre faptul că noţiunea de ordine juridică poate fi considerată


sinonimă cu aceea de sistem juridic, putem defini ordinea juridică europeană ca
fiind,

un ansamblu de norme, reguli şi reglementări cuprinse în tratatele


constitutive, tratatele modificatoare, tratatul de reformă (Tratatul de la
Lisabona), precum şi în actele normative adoptate de instituţiile Uniunii
Europene.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene32 a definit şi ea ordinea juridică a


Uniunii Europene ca fiind,

un ansamblu organizat şi structurat de norme juridice având


izvoare proprii, dotat cu organe şi proceduri apte să le adopte, să le
interpreteze şi să sancţioneze violarea lor.33

32 Începând cu 2009 – intrarea în vigoare a tratatului de la Lisabona, Curtea de Justiție a

Comunităților Europene se transformă în Curtea de Justiție a Uniunii Europene


Var. 2019.10.03
157
Dreptul Uniunii Europene

Pe baza definiţiei anterioare, Curtea de Justiţie a evidenţiat trei caracteristici


importante ale ordinii juridice ale Uniunii Europene, şi anume:

a) este o ordine juridică nouă;

b) este o ordine juridică autonomă faţă de ordinea juridică internaţională, care


dispune atât de izvoare proprii, distincte, precum şi de un sistem jurisdicţional propriu
de soluţionare a diferendelor;

c) este o ordine juridică integrată în sistemul juridic al statelor membre ale


Uniunii Europene, astfel încât sunt subiecte de drept al Uniunii Europene atât statele
membre cât şi persoanele fizice şi juridice aparţinând acestora.

3. ACTELE UNIUNII EUROPENE ŞI IERARHIA NORMELOR ÎN


DREPTUL EUROPEAN

Dreptul european este format din norme ierarhizate între ele, care nu au toate
aceeaşi putere juridică.

Primul nivel. În vârful piramidei se află Tratatele constitutive34 şi Actele


asimilate, precum şi Tratatele de aderare (actele primare), fapt în urma căruia putem
trage două concluzii:

a) în primul rând, toate actele adoptate de către instituţiile europene sunt


adoptate în aplicarea Tratatelor şi trebuie să fie conforme acestora;

33 Spre exemplu, Comunitatea Europeană este membru al Organizaţiei Internaţionale de Comerţ.


34 Prin expresia Tratate constitutive înţelegem:
o Tratatul CECO (ieşit din vigoare la 23.07.2003);
o Tratatul CE (CEE);
o Tratatul CEEA;
o Tratatul de fuziune din 1965;
o Protocolul unic referitor la privilegii şi imunităţi din 1965;
o Tratatele bugetare (Luxemburg – 1970 şi Bruxelles – 1975;
o Actul unic european;
o Decizia şi Actul privind alegerile directe în Parlamentul European – 1976;
o Deciziile şi tratatele de aderare;
o Tratatul de modificare a Tratatelor de instituire a comunităţilor europene privind Groenlanda (17
martie 1984);
o Tratatul de la Maastricht;
o Tratatul de la Amsterdam;
o Tratatul de la Nisa.
o Tratatul de la Lisabona
Var. 2019.10.03
158
Dreptul Uniunii Europene

b) în al doilea rând, toate Acordurile între statele membre sau între Uniune ori
unul dintre statele membre şi statele terţe trebuie să fie şi ele conforme Actelor
primare.

Pe de altă parte, deoarece legislaţiile tuturor statelor membre se bazează pe


protecţia drepturilor omului, toate actele Uniunii Europene trebuie să respecte, pe de o
parte, drepturile fundamentale ale cetăţenilor europeni, cuprinse în Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene (Act cu valoare de Tratat), devenită parte integrantă
a Tratatului de la Lisabona şi pe de altă parte, Principiile generale ale Dreptului
Uniunii Europene.

Dintre Principiile generale ale Dreptului Uniunii Europene dezvoltate


într-un curs anterior, enumerăm:

a) Statul de drept;

b) Principiul securităţii juridice;

c) Principiul nediscriminării;

d) Dreptul la un proces echitabil;

e) Interzicerea dublei sancţiuni;

f) Principiul solidarităţii între statele membre etc.

Al doilea nivel ca și importanță după Tratatele constitutive şi Actele asimilate


este ocupat de Acordurile externe încheiate de către Comunitatea Europeană sau
Uniunea Europeană cu statele terţe sau organizaţiile internaţionale.35

Al treilea nivel este reprezentat de Dreptul Uniunii Europene derivat,


respectiv actele adoptate de către instituţiile Uniunii Europene în procesul decizional,
în exerciţiul competenţelor care le sunt atribuite prin Tratate, mai exact:

a) Regulamentul;

b) Directiva;

c) Decizia;

d) Recomandările şi Avizele;

e) Actele atipice ale Uniunii Europene.

35 Spre exemplu, Uniunea Europeană este membru al Organizaţiei Internaţionale de Comerţ.


Var. 2019.10.03
159
Dreptul Uniunii Europene

Dintre acestea, au caracter obligatoriu regulamentul, directiva şi decizia.

Mai trebuie să precizăm că determinarea sau calificarea naturii unui act al


Uniunii Europene se face în funcţie de conţinutul său şi nu de titlul pe care îl are sau
forma pe care o îmbracă. Altfel spus, natura veritabilă a unui act depinde de:

 obiectul;
 conţinutul;
 întinderea efectelor sale (generale sau individuale),

şi nu de procedura folosită sau denumirea dată de instituţia emitentă. Mai mult, Curtea
de Justiţie poate recalifica actul după natura sa reală, iar nerespectarea condiţiilor de
formă cerute de natura reală a actului atrage anularea respectivului act.

3.1. Actele terţiare ale Dreptului Uniunii Europene

Actele terţiare ale dreptului Uniunii Europene sunt:

 Regulamente;
 Directive;
 Decizii;
 Avizele și recomandările
 Actele atipice ale Uniunii Europene

adoptate în aplicarea izvoarelor secundare sau derivate (regulamente, directive şi decizii


de bază) şi care îşi dobândesc forţa juridică din regulile de drept Uniunii Europene
secundar sau derivat.

3.1.1. Regulamentul Uniunii Europene

Regulamentul reprezintă acel act al Uniunii de aplicabilitate generală, obligatoriu


în toate elementele sale şi direct aplicabil în statele membre ale Uniunii Europene, care
poate fi adoptat de Consiliu, Consiliu împreună cu Parlamentul, Comisie sau Banca
Centrală Europeană, prin care se stabilesc principii normative ce determină în mod
abstract condiţiile în care se aplică şi se formulează consecinţele juridice ce decurg din
el.

Var. 2019.10.03
160
Dreptul Uniunii Europene

Regulamentul este un act normativ important şi, astfel, des întâlnit în dreptul
Uniunii Europene, fiind considerat principalul mijloc de exprimare a puterii legislative
a Uniunii.

Baza legală a regulamentului o reprezintă art. 249-254 din Tratatul CE36.

Regulamentul nu se aplică retroactiv şi indică în cuprinsul său data de la care se


pune în aplicare şi se publică obligatoriu în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Regulamentele pot fi:

 regulamente de bază, care se întemeiază direct pe o prevedere a unui


Tratat constitutiv şi determină elementele esenţiale ale materiei de
reglementat, şi
 regulamente de executare sau de aplicare, care nu hotărăsc
elementele esenţiale, ci se întemeiază pe regulamentele de bază şi nu pot
deroga de la acestea. Regulamentele de executare pot fi adoptate de către
Consiliu sau de către Comisie, cu abilitarea dată de acesta, şi sunt
subordonate din punct de vedere al interpretării şi validităţii
regulamentului de bază, faţă de care trebuie să fie conforme.

Regulamentul este obligatoriu atât în ceea ce priveşte rezultatul de atins, cât şi


mijloacele care trebuie folosite pentru realizarea obiectivului, iar măsurile naţionale
eventual necesare pentru punerea sa în aplicare trebuie să se conformeze strict acestuia,
pentru a nu împiedica aplicarea uniformă a regulamentului pe întreg teritoriul Uniunii
Europene.

Regulamentele interne ale instituţiilor Uniunii Europene se deosebesc de


regulamentele ale Uniunii Europene generale şi produc efecte numai cu privire la
organizarea şi funcţionarea acestora sau cu privire la statele membre.

Pentru încălcarea regulamentelor generale ale Uniunii Europene statele membre


pot fi supuse sancţiunilor prevăzute de Tratate, urmând să fie obligate la aplicarea
regulamentelor şi la repararea prejudiciilor aduse prin încălcarea lor.

36 Tratatul privind instituirea Comunităţii Economice Europene devenit Tratatul privind


Comunitatea Europeană în urma modificării sale prin Tratatul asupra Uniunii Europene (Tratatul de la
Maastricht), adoptat la Roma, la 25 martie 1957, şi intrat în vigoare la 1 ianuarie
Var. 2019.10.03
161
Dreptul Uniunii Europene

3.1.2. Directiva

Directiva reprezintă actul european, adoptat de Consiliu şi de Comisie sau de


Consiliu şi Parlament, adresat statelor membre, prin care se cere acestora să atingă un
anumit rezultat într-un termen dat, fără a se stabili metodele sau mijloacele necesare
atingerii acestuia.

Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar în ceea ce


priveşte rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în
alegerea formei şi a mijloacelor pentru atingerea rezultatului. Directiva reprezintă o
tehnică legislativă mediată şi o metodă de legiferare la două nivele, fiind o normă cadru
completată cu dispoziţii de aplicare.

Directiva este folosită în special în cadrul procesului de armonizare a legislaţiilor


statelor membre putând acoperi o largă arie de domenii. Ea se întemeiază pe împărţirea
sarcinilor, pe colaborarea între nivelul Uniunii şi cel naţional. Se observă că Directiva
reprezintă o metodă de legiferare cu două niveluri/faze:

 la nivel comunitar se stabileşte modelul legislativ (obiectivul);


 în a doua fază, este sarcina statelor membre să adapteze acest model la
specificul dreptului propriu, în termenul fixat.

Directiva este mai suplă decât Regulamentul, respectând particularităţile


naţionale. Dacă Regulamentul este un instrument de uniformizare, ea vizează
apropierea şi armonizarea legislaţiilor naţionale, pe de o parte, şi transpunerea în
dreptul naţional a obiectivelor ale Uniunii Europene, pe de altă parte.

Directiva este destinată numai statelor membre şi reprezintă un mijloc de


legiferare indirectă, întrucât, în temeiul şi în vederea punerii în aplicare a Directivei,
statul membru va trebui să adopte acte normative interne de transpunere.

Formele şi metodele de punere în aplicare alese de către state trebuie să ducă la


aplicarea Directivei, astfel încât prevederile din legislaţia naţională care urmează să fie
modificate şi/sau adaptate să asigure certitudinea şi eficienţa juridică în sensul
garantării forţei lor obligatorii.

Curtea de Justiţie a UE a accentuat, asupra faptului că, fiecare stat membru este
obligat să pună în aplicare prevederile directivelor în aşa fel încât să satisfacă pe deplin
cerinţele de claritate şi certitudine, în situaţiile juridice impuse de legislativul european,

Var. 2019.10.03
162
Dreptul Uniunii Europene

în interesul persoanelor în cauză, stabilite de statele membre. În acest scop, prevederile


respective trebuie să fie puse în aplicare cu certitudinea juridică incontestabilă şi cu
specificitatea, precizia şi claritatea necesare.

Directiva însă nu este direct aplicabilă întrucât lipsesc din textul ei mijloacele de
punere în aplicare a prevederilor sale şi nu creează drepturi şi obligaţii directe pentru
cetăţenii europeni.

3.1.3. Decizia

Decizia poate fi definită ca fiind actul european echivalent al actului


administrativ individual din Dreptul intern, care poate fi emis de Consiliu, Consiliu şi
Parlament, Comisie şi Banca Centrală Europeană, şi care are următoarele caracteristici:

a) este un act administrativ individual, chiar şi atunci cât se adresează mai


multor persoane fizice sau juridice, ori mai multor state membre;

b) este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatari (persoană fizică,


întreprindere sau stat membru);

c) are efect direct în ceea ce-l priveşte pe destinatar, şi de obicei, şi aplicabilitate


directă, în funcţie de destinatarul ei.

În general, Decizia urmăreşte aplicarea Dispoziţiilor Tratatelor constitutive la


cazurile individuale, dar se poate folosi în egală măsură pentru a prescrie unuia sau mai
multor state membre un obiectiv pentru care este necesară luarea unor măsuri pe plan
naţional, sens în care apare ca un mijloc de legiferare indirectă, asemănător cu
Directiva.

Decizia se bucură de prezumţia de legalitate, asemenea tuturor actelor Uniunii


Europene.

3.1.4. Recomandările şi Avizele

Recomandările sunt acte specifice Dreptului internaţional care au fost preluate


şi de Dreptul Uniunii Europene.

Avizele sunt acte ale Uniunii Europene care, ca şi recomandările, sunt emise de
Comisie, cu privire la materiile care fac obiectul Tratatului, când aceasta le prevede în
mod expres sau când ea le consideră necesare. Nu intră în această categorie avizele

Var. 2019.10.03
163
Dreptul Uniunii Europene

acordate de organele cu rol consultativ din subordinea sau de pe lângă instituţiile ale
Uniunii Europene, cum ar fi Comitetul Economic şi Social.

Atât Recomandările cât şi Avizele au următoarele caracteristici:

a) nu conferă drepturi şi nu creează obligaţii;

b) exprimă opinia instituţiilor europene care le-au emis, pot prezenta informaţii
în diferite domenii sau pot enunţa adoptarea viitoare a anumitor texte cu caracter
coercitiv;

c) pot determina statele membre să adopte măsuri sau norme juridice în diferite
domenii;

d) în general, sunt simple indicaţii pentru destinatari, de care aceştia nu trebuie


neapărat să ţină cont;

e) atât Recomandările cât şi Avizele trebuie motivate şi, de regulă, se publică în


Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

3.1.5. Actele atipice ale Uniunii Europene

Actele atipice ale Uniunii Europene sunt instrumente care nu au, în principiu,
efecte juridice, şi anume:

 actele care reglementează activităţile interne ale instituţiilor;


 declaraţiile generale sau acordurile instituţionale făcute ori încheiate de
Parlament, Consiliu şi Comisie etc.

Ele sunt emise în materiile unde UE nu are putere normativă sau în situaţia în care
adoptarea unor măsuri obligatorii este subordonată unei perioade de tranziţie, având
rolul de a pregăti statele pentru viitoarele obligaţii. De obicei, Avizul prezintă opinia
unei instituţii cu privire la o situaţie, iar Recomandarea îi invită pe destinatari să adopte
o anumită conduită.

Curtea de Justiţie verifică natura adevărată a actului, cercetând dacă acesta este
în realitate o Decizie, caz în care este admisibilă acţiunea în anulare împotriva sa.
Practic, Curtea de Justiţie examinează dacă un act intitulat Recomandare sau Aviz nu
vizează să producă efecte coercitive.

Var. 2019.10.03
164
Dreptul Uniunii Europene

Deşi nu a recunoscut Recomandărilor şi Avizelor efecte directe (este clar că ne


referim la actele neobligatorii în adevăratul sens al cuvântului), Curtea de Justiţie a
subliniat că ele pot produce efecte juridice indirecte.

4. JURISPRUDENŢA CURŢII DE JUSTIŢIE

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie ocupă un loc important în desfăşurarea


procesului administrativ şi decizional al Uniunii, deşi nu este în general considerată un
izvor oficial de Drept al Uniunii Europene. Curtea de Justiţie a determinat prin practica
sa apariţia sau dezvoltarea mai multor reguli de drept. Astfel, principiile efectului
direct, aplicabilităţii directe, al priorităţii şi supremaţiei au fost create sau perfecţionate
prin practica acestei instanţe.

De asemenea, este în mod general acceptat că Deciziile date de aceasta în


interpretarea Dreptului Uniunii Europene (deciziile prin care se soluţionează recursul
în interpretare) nu numai că interpretează, dar în multe situaţii se adaugă prevederilor
Tratatelor, creând noi reguli de drept. Mai mult, anumite decizii ale Curţii sunt
întemeiate pe decizii anterioare pronunţate tot de aceasta, ceea ce accentuează
caracterul de izvor ocazional de drept al practicii judiciare a Curţii de Justiţie a UE.

5. MECANISMELE DE PROTECŢIE A DREPTURILOR


FUNDAMENTALE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Protecţia drepturilor fundamentale în UE s-a realizat în special prin Curtea de


Justiţie a UE. În jurisprudenţa ei, între timp puternic consolidată, Curtea sprijină
drepturile fundamentale ca pe o parte componentă a principiilor de drept generale. În
această privinţă, ea se lasă condusă, în primul rând, de tradiţiile constituţionale comune
ale statelor membre, considerate ca surse de găsire a soluţiei legale, dar ea antrenează –
ca mijloace de orientare ajutătoare – şi tratatele internaţionale referitoare la apărarea
drepturilor fundamentale, încheiate de către statele membre, în primul rând CEDO.

În ceea ce priveşte CEDO, tendinţa jurisprudenţei Curţii de Justiţie este de a


considera prevederile acesteia ca pe un standard minim pentru Dreptul Uniunii
Europene, ceea ce are scopul practic de reproducere autonomă a CEDO în ordinea de
Drept al Uniunii Europene.

Var. 2019.10.03
165
Dreptul Uniunii Europene

Curtea de Justiţie stabileşte conţinutul fiecărui drept fundamental pe calea


comparării evaluatoare a normelor de drept, dar ea accentuează faptul că garantarea
acestor drepturi trebuie să fie inclusă în structura şi ţelurile Uniunii.

Potrivit Curţii de Justiţie a UE, intervenţiile în poziţiile relevante pentru


drepturile fundamentale sunt admisibile numai în următoarele trei condiţii:

 justificarea intervenţiei prin ţelurile Uniunii, care servesc binelui general;


 proporţionalitatea intervenţiei, ţinând seama de scopul urmărit;
 garantarea esenţei dreptului apărat.

În privinţa întinderii apărării, trebuie menţionat faptul că drepturile


fundamentale prevăzute de Cartă îi protejează nu numai pe cetăţenii Uniunii, adică pe
cetăţenii statelor membre UE, ci şi pe toate persoanele fizice şi juridice, deci şi subiecţi
din terţe ţări, dacă aceste drepturi fundamentale sunt – conform calităţii respectivei
norme – adecvate în acest scop (îndreptăţirea la drepturi fundamentale).

Pe de altă parte, spre deosebire de drepturile consacrate, în sistemul Consiliului


Europei, a căror aplicare a devenit obligatorie şi se întemeiază pe acordul dintre state
dat sub forma ratificării convenţiei şi protocoalelor adiţionale la aceasta, drepturile
fundamentale ale U.E. angajează nu numai organele ale Uniunii Europene – în special
pe acela având funcţia de organ legislativ al Comunităţii –, ci şi statele membre, cu
puterea obligatorie şi primordială a dreptului Uniunii Europene, evident dacă acestea
implementează Dreptul Uniunii Europene, mai ales dacă ele îl pun în executare pe plan
administrativ (obligarea faţă de drepturile fundamentale).

Din acest punct de vedere, pentru instituţiile naţionale, aceasta înseamnă că ele
sunt supuse unei duble obligări în privinţa drepturilor fundamentale, şi anume
decurgând din dreptul statului respectiv şi din Dreptul Uniunii Europene. Pe termen
mai lung, efectul reciproc – legat de acest aspect – al ambelor sfere juridice s-ar putea
repercuta pozitiv asupra apărării, pe plan intern, a drepturilor fundamentale în acele
state membre, al căror grad de apărare autonomă este încă inferior Dreptului european.

Var. 2019.10.03
166
Dreptul Uniunii Europene

6. RELAŢIA DINTRE CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR


OMULUI ŞI CURTEA DE JUSTIŢIE A UNIUNII EUROPENE

De 50 de ani Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se bucură de


privilegiul de a avea monopolul, deoarece este singurul tratat privind Drepturile omului
din zona europeană. Totuşi, pe data de 7 decembrie 2000, (în timpul întâlnirii la nivel
înalt a Consiliului European de la Nisa), s-a proclamat Carta drepturilor fundamentale
a Uniunii Europene. Proclamarea Cartei a fost precedată de discuţii prelungite în
cadrul Uniunii Europene, legate de problema exprimării în ordinea de drept europeană
a unui angajament mai puternic faţă de drepturile fundamentale.

Dacă analizăm istoria şi contextul semnării tratatelor iniţiale, rolul protecţiei


drepturilor omului în cadrul Comunităţilor era minimal. Treptat, însă, rolul protecţiei
drepturilor omului în ordinea de drept a Comunităţilor/Uniunii Europene a început să
crească. În cele din urmă, respectul pentru drepturile fundamentale era „o parte
integrantă a principiilor generale ale Dreptului UE”, care era protejată de Curtea de
Justiţie. Curtea a introdus respectul pentru drepturile omului în ordinea de drept a UE.

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona-2009, Carta a căpătat


puterea obligatorie a unei legi fundamentale pentru toate statele membre U.E.

Deşi se încearcă prin textul Cartei, pentru protecţia drepturilor fundamentale în


U.E., o corespondenţă cu Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi
a Libertăţilor Fundamentale, această corespondenţă pare cu atât mai incertă cu cât
jurisprudenţa este cea care realizează aplicarea veritabilă a drepturilor fundamentale.
Or, jurisprudenţa CEDO este citată doar în preambulul Cartei şi nu se va impune cu
adevărat Uniunii decât în baza unei eventuale aderări a acesteia la Convenţia
Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Dacă se
admite o protecţie mai extinsă a drepturilor în temeiul Cartei drepturilor fundamentale
a Uniunii Europene, ceea ce ar fi în conformitate cu teoria generală a normelor juridice
în domeniul drepturilor omului, nivelul de protecţie nu ar fi inferior celui rezultat din
Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale (art. 53).

Conflictul potenţial dintre cele două curţi europene, şi anume CEDO şi CJCE este
adesea exagerat.

Jurisdicţia celor două curţi nu este identică.


Var. 2019.10.03
167
Dreptul Uniunii Europene

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se concentrează asupra conceptului


de responsabilitate a statului, adică un reclamant nu poate avea câştig de cauză la
Strasbourg decât dacă poate dovedi că există o legătură directă sau indirectă între
încălcarea drepturilor sale şi o acţiune (sau lipsă de acţiune) întreprinsă de o instituţie a
statului (vezi şi Capitolul 3 §8).

Pe de altă parte, Carta UE se concentrează pe responsabilitatea Uniunii ca


urmare a unor acţiuni întreprinse de instituţiile UE, dar şi asupra responsabilităţii
statelor membre, adică acele acţiuni întreprinse de autorităţile de stat în exercitarea
puterilor Comunităţii.

Fără îndoială, există o zonă cenuşie între aceste două concepte (care se va adânci
pe măsură ce competenţele Uniunii Europene vor spori şi care este accentuată de
interpretarea mai largă a conceptului de responsabilitate a statului conform CEDO, aşa
cum a fost dezvoltat de hotărârea Matthews), dar rămâne o diferenţă fundamentală.

În acest context, se poate spune că formularea diferită a unor drepturi în cele


două documente poate genera confuzii şi, mai mult decât atât, interpretări divergente
ale aceloraşi drepturi ale omului în aceeaşi zonă geografică, ceea ce este cu atât mai
adevărat cu privire la dreptul la un proces echitabil, care apare într-o formulare diferită
în cele două acte.

Var. 2019.10.03
168
Dreptul Uniunii Europene

CURSUL al VIII-lea

ORGANIZAREA JUDICIARĂ A UNIUNII EUROPENE (23

pag.)

Conținut

1. INSTANȚELE UNIUNII EUROPENE;


2. INSTANȚELE CREATE LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE;
2.1. Compunere;
2.2. Competențe;
2.3. Un pic de procedură;
2.4. Deciziile CJUE;
3. INSTANȚELE NAȚIONALE ȘI APLICAREA DREPTULUI UNIUNII EUROPENE;
3.1. Trimiterile preliminare
3.2. Motivez, deci exist

1. INSTANȚELE UNIUNII EUROPENE - „ORGANIZARE


JUDICIARĂ” vs „IERARHIE JUDICIARĂ”37

În contextul unei discuții despre organizarea judiciară a Uniunii Europene,


judecătoarea Beatrice Andreșan- Grigoriu38 ne invită să folosim sintagma „organizare
judiciară” și nu „ierarhie judiciară”. Ultima oferă imaginea unui sistem unitar, bazat pe
instanţe aflate, unele faţă de celelalte, într-un raport caracterizat de controlul judiciar al
hotărârilor de către instanțele aflate în poziţie superioară. Această imagine ar fi

37 Beatrice Andreșan-Grigoriu, online http://www.euroquod.ro/dokuwiki/lib/exe/fetch.php?


media= capitolul_2_-_organizarea_judiciara_a_ue.pdf accesat 20.12.2017
38 Beatrice Andreșan-Grigoriu, formator la disciplina Dreptul Uniunii Europene, Institutul Național

al Magistraturii
Var. 2019.10.03
169
Dreptul Uniunii Europene

necorespunzătoare față de realitatea raportului dintre instanțele europene și instanțele


naționale ale statelor membre. Sintagma „organizare judiciară” reuşeşte să comunice
existenţa unui sistem de instanţe care funcţionează în cadrul unui sistem autonom de
drept, fără să implice în mod necesar şi existenţa vreunui raport formal ierarhic între
ele.

Orice jurist, fiind format într-un sistem de drept național, cunoaște bine sistemul
judiciar din propria țară, dar mai puțin sau deloc pe cel al altor state.

Separația mentală pe care unii dintre noi o mențin inconștient sau chiar o cultivă
între dreptul european și dreptul intern se manifestă și în răspunsul la întrebarea „câte
instanțe are Uniunea Europeană?”.

Trei ar spune cineva: Curtea de Justiție, Tribunalul (fost de Primă Instanță)39 și


Tribunalele specializate (ex. Tribunalul Funcției publice desființat în 2016).

Uneori se găsește altcineva care încearcă încetișor

„- Păi mai sunt și instanțele naționale… că și ele aplică… și tot în


UE… chiar dacă sunt…”40.

Da, așa este, întrebarea a fost câte instanțe are Uniunea Europeană, instanțele
instituite la nivelul organizației internaționale sunt trei, într-adevăr, dar acestora li se
adaugă sutele de instanțe ale statelor membre la care vine cetățeanul să se plângă.

Timp de trei decade de la înfiinţarea Comunităţilor, Curtea de


Justiţie a fost singura instituţie cu atribuţii jurisdicţionale. Ca urmare a
creşterii numărului de cauze pe rolul său, corespunzător creşterii
numărului de state membre, prin Actul Unic European a fost creat
Tribunalul de Primă Instanţă (TPI), în încercarea de a degreva
Curtea. Tratatul de la Nisa a iniţiat o nouă reformă, prin care au fost
extinse competenţele TPI şi s-a prevăzut posibilitatea creării de camere
jurisdicţionale specializate. Ca urmare, în 2005 a fost creat Tribunalul
Funcţiei Publice (TFP), specializat în litigiile dintre UE şi funcţionarii
săi (desființat în 2017).

39 Denumirea „de primă instanță” nu mai corespundea realității: Tribunalul judecă și recursuri
împotriva deciziilor Tribunalului Funcţiei Publice, limitate la chestiuni de drept (art. 256 (2) TFUE).
40 Beatrice Andreșan-Grigoriu, Manual INM 2014-2015 – formare inițială, Cap. 2, pag. 64
Var. 2019.10.03
170
Dreptul Uniunii Europene

Remember

Actul Unic European (AUE) modifică Tratatele de la Roma, în


vederea relansării procesului de integrare europeană şi a realizării pieţei
interne. Acesta modifică regulile de funcţionare a instituţiilor europene şi
extinde competenţele comunitare, mai ales în domeniul cercetării şi
dezvoltării, al mediului şi al politicii externe comune.

AUE, semnat la Luxemburg la 17 februarie 1986 de către nouă state


membre şi la 28 februarie 1986 de către Danemarca, Italia şi Grecia, este
prima modificare importantă a Tratatului de instituire a Comunităţii
Economice Europene (CEE). Acesta a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.

Să se plângă, de exemplu, că plătește taxă pe mașina de import din Germania cât


o treime din tot prețul, când știe el că „tratatul” zice altfel și a auzit la TV că „se câștigă
la tribunal”. Resortisantul nostru nu se adresează direct CJUE (nu are această cale
legală deschisă, a auzit el între timp că nu merge), ci tribunalului (județean) competent
în primă instanță potrivit legii române, întemeindu-și însă acțiunea exclusiv pe articolul
relevant din Tratat. Instanța română este cea care va trebui să decidă dacă prevederile
din legea română sunt conforme cu Tratatul (pentru că îl obligă la acest lucru
Constituția și Tratatul de aderare la UE). Pentru aceasta, va analiza articolul de Tratat,
va cerceta jurisprudența CJUE pe marginea acestuia, va compara dacă prevederea legii
române e compatibilă sau nu cu interpretarea la care a ajuns.

Resortisant al unui stat = persoana fizică sau juridică având


cetățenia, respectiv naționalitatea acelui stat, conform legislației sale.

Resortisant român = persoana fizică sau juridică având cetățenia,


respectiv naționalitatea română, potrivit legislației române.

(art. 3 din Legea nr. 157/2005 de ratificare a Tratatului de aderare)

Cu alte cuvinte, instanța română este cea care va face aplicarea dreptului UE – în
acest exemplu, a unei prevederi de Tratat. Orice soluție va pronunța în dosar pe fond,
de respingere sau de admitere a acțiunii, se va sprijini pe interpretarea unei norme de
drept UE. Instanța poate interpreta norma UE singură, pe baza propriei cercetări, sau
poate să aprecieze, din diverse motive (pe care le vom examina în detaliu mai târziu) că
are nevoie de ajutorul de interpretare al Curții de Justiție. În această situație, va
suspenda judecata cauzei și va adresa CJUE o cerere preliminară (doar ultima

Var. 2019.10.03
171
Dreptul Uniunii Europene

instanță are acest drept), în care va solicita interpretarea normei respective, în contextul
existenței prevederii naționale respective.

Interpretarea dată de Curte normei în hotărârea preliminară pe care o


va pronunța va fi obligatorie pentru toate instanțele din UE, dar soluția pe
fond va fi pronunțată de instanța națională.

Acesta este momentul și locul în care instanțele naționale și CJUE


interacționează, colaborează pentru obținerea unei soluții de interpretare a unei
chestiuni de drept al UE necesare pentru soluționarea unui litigiu național care nu este
pur intern, adică în care, ca urmare a obligațiilor pe care ni le-am asumat prin Tratatul
de aderare, este aplicabil dreptul UE.

Pentru moment, am folosit acest exemplu pentru a demonstra că instanța


națională este prima din tranșee.

Instanța națională aplică (potrivit propriei interpretări sau cu ajutorul


CJUE) dreptul Uniunii Europene.

De aceea este important să vedeți încă de la început sistemul judiciar al UE ca


fiind compus atât din instanțele naționale, cât și din cele europene, și nu numai din cele
europene. Neavând experiență federală, realizez că nu este ușor, dar e un exercițiu
mental extrem de util pentru viitoarea profesie. Odată ce veți identifica elemente de
drept al UE într-un dosar aflat pe rol și veți conchide că litigiul este situat în domeniul
de aplicare al dreptului UE, antrenamentul de acest gen vă va ajuta să vă organizați
cadrul procesual corect și să accesați mult mai repede instrumentele necesare.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene = Curtea de Justiție +


Tribunalul + tribunale specializate (ex. Tribunalul Funcției Publice –
a cărui atrubuțiuni au fost transferate din 2016 Tribunalului - )

Revenind, pe măsură ce veți citi hotărâri ale Curții de Justiție, veți observa că
activitatea sa concretă vă este mult mai familiară decât vă imaginați. Viziunea ei despre
Comunitățile Europene (și apoi Uniunea Europeană) nu a corespuns niciodată unei
organizații internaționale clasice; încă de la început le-a considerat,

„o nouă ordine juridică de drept internaţional, în favoarea căreia


statele şi-au limitat drepturile suverane, chiar dacă într-un număr limitat

Var. 2019.10.03
172
Dreptul Uniunii Europene

de domenii, şi ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci şi


resortisanţii acestora”.41

Mai mult, este

„bazată pe ordinea de drept, întrucât nici statele sale membre, nici


instituţiile sale nu pot să se sustragă controlului ce vizează conformitatea
actelor adoptate de acestea cu carta constituţională fundamentală,
reprezentată prin tratat. În mod special prin articolele ... [acțiuni directe],
pe de o parte, şi prin articolul ... [trimiteri preliminare], pe de altă parte,
tratatul a instituit un sistem complet de căi de atac şi de proceduri menit
să încredinţeze Curţii de Justiţie controlul legalităţii actelor adoptate de
instituţii.”42

La acest moment, pentru începători, fragmentul de mai sus e pe jumătate


ininteligibil. Nu vă descurajați. La acest stadiu nu are cum să pară altfel. Rețineți
deocamdată ca atare că particularitatea organizației, din perspectiva sistemului judiciar,
este că nu numai statele membre și instituțiile europene sunt vizate de actele adoptate
și au la îndemână diverse tipuri de căi legale pentru a asigura respectarea obligațiilor pe
care și le-au asumat sub tratatele internaționale încheiate, ca în cazul unei organizații
internaționale clasice. În clubul UE, statele membre își asumă, printre altele, și
consecințele faptului că individul, persoană fizică sau juridică, are anumite căi legale la
îndemână, în fața instanțelor naționale și a celor europene, pentru a-și valorifica
drepturile de origine europeană și pentru a asigura că statele membre și instituțiile
europene își respectă obligațiile asumate. Deși din punct de vedere instituțional nu
există vreo legătură între instanțele naționale și Curtea de Justiție, din punct de vedere
funcțional, ele acționează ca un sistem descentralizat de instanțe europene. 43

În contextul creat de art. 2 TUE, care declară solemn că „Uniunea se întemeiază


pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de
drept44 (...)”, dați-mi voie să vă prezint Curtea de Justiție a Uniunii Europene:

Articolul 19 TUE

41 Hotărârea Van Gend en Loos, 26/62, Rec., EU:C:1963:1, p. 3 (s.n.).


42 Hotărârea Les Verts/Parlamentul, 294/83, EU:C:1986:166, pct. 23.
43 R. Schütze, European Constiutional Law, Cambridge University Press, 2012, p. 129.
44 „Etat de droit” (fr.), „rule of law” (en.).
Var. 2019.10.03
173
Dreptul Uniunii Europene

„(1) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea


de Justiţie, Tribunalul şi tribunale specializate. Aceasta asigură
respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor. Statele
membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecţie
jurisdicţională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.

(2) Curtea de Justiţie este compusă din câte un judecător pentru


fiecare stat membru. Aceasta este asistată de avocaţi generali. Tribunalul
cuprinde cel puţin un judecător din fiecare stat membru. Judecătorii şi
avocaţii generali ai Curţii de Justiţie, precum şi judecătorii Tribunalului
sunt aleşi dintre personalităţile care prezintă toate garanţiile de
independenţă şi care întrunesc condiţiile prevăzute la Articolele 253 şi 254
din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Aceştia sunt numiţi
de comun acord de către guvernele statelor membre pentru şase ani.
Judecătorii şi avocaţii generali care îşi încheie mandatul pot fi numiţi din
nou.

(3) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene hotărăşte în conformitate


cu tratatele:

(a) cu privire la acţiunile introduse de un stat membru, de o


instituţie ori de persoane fizice sau juridice;

(b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor


judecătoreşti naţionale, cu privire la interpretarea dreptului
Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţii;

(c) în celelalte cazuri prevăzute în tratate.”

Traducerea Articolului 19 TUE

Conform alin. (1) al art. 19 TUE, Curtea de Justiție a UE asigură „respectarea


dreptului”, „le respect du droit”, cum apare în versiunea în limba franceză, „that law is
observed” în versiunea engleză, cu o precizare importantă – misiunea aceasta îi revine
„în interpretarea și aplicarea tratatelor”, adică este circumscrisă domeniului de aplicare
a dreptului creat la nivelul Uniunii Europene și competențelor asupra cărora au
convenit statele membre în aceste tratate internaționale.

Alin. (2) al art. 19 TUE stabilește regulile generale referitoare la compunerea


Curții și Tribunalului, care se completează cu art. 251-257 TFUE.

Var. 2019.10.03
174
Dreptul Uniunii Europene

Alin. (3) al art. 19 TUE descrie categoriile generale de competențe conferite celor
trei instanțe reunite sub denumirea de „Curte de Justiție a Uniunii Europene”, descrise
apoi în detaliu de art. 258-281 TFUE, cu completări în Statutul Curții de Justiție și
detalieri în Regulamentul de procedură.

Am îngroșat în text pct. b) al alin. (3), care se referă la competența (pe care am
descris-o în exemplul de mai sus referitor la taxa auto) cea mai importantă pentru
magistrați.

Când vorbim despre instanțe judecătorești am mai putea vorbi și de Curtea


unică pentru brevete, înființată în 2013. În mod evident, nu este instanță națională,
dar nici nu este una dintre instanțele supranaționale ale Uniunii Europene enumerate
în tratate. Curtea unică pentru brevete este o „instanță comună statelor membre
contractante”, instituită în vederea soluționării litigiilor referitoare la brevetele
europene și la brevetele europene cu efect unitar, prin intermediul unui acord
interguvernamental între acele state membre care o consideră utilă (nu participă
Spania, Polonia și Croația).45

2. INSTANȚELE CREATE LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE

2.1. Compunere

https://e-justice.europa.eu/content_judicial_systems-14-ro.do

45 Acordul privind Curtea unică în materie de brevete (JO C175/2013, p. 1) poate fi citit la
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2013:175:0001:0040:RO:PDF. Acest
acord este o formă de „cooperare consolidată”. Pe scurt, tratatele prevăd posibilitatea și o procedură ca
atunci când unele state membre vor să strângă și mai tare raporturile dintre ele, să o poată face, chiar
dacă alte state membre nu sunt de acord. Formele de cooperare consolidată urmăresc să favorizeze
realizarea obiectivelor Uniunii, să apere interesele acesteia și să consolideze procesul de integrare și sunt
deschise în orice moment tuturor statelor membre. Decizia care autorizează o formă de cooperare
consolidată se adoptă de Consiliu în ultimă instanță, atunci când acesta stabilește că obiectivele urmărite
prin această cooperare nu pot fi atinse într-un termen rezonabil de Uniune, în ansamblul său, și în
condițiile în care participă cel puțin nouă state membre. Actele adoptate în cadrul unei forme de
cooperare consolidată sunt obligatorii numai pentru statele membre participante și nu sunt considerate
ca fiind acquis care trebuie acceptat de statele candidate la aderarea la UE (art. 20 TUE).

Var. 2019.10.03
175
Dreptul Uniunii Europene

Am văzut din art. 19 al TUE, că sintagma „Curtea de Justiție a Uniunii Europene”


acoperă în prezent Curtea de Justiție („Curtea” sau „CJUE”), Tribunalul și Tribunalele
Specializate (ex. fostul Tribunal al Funcției Publice.

Curtea de Justiţie, asupra căreia ne vom concentra pentru că ea este singura cu


care interacționează magistratul român, în cadrul procedurii trimiterilor preliminare 46,
este compusă din 28 de judecători şi 11 avocați generali.

Pentru cei interesați – procedura de numire a judecătorilor și avocaților generali


include obţinerea prealabilă (înainte ca guvernele statelor membre să facă
nominalizarea oficială)47 a avizului unui comitet format din şapte personalităţi alese
dintre foştii membri ai Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului, dintre membrii instanţelor
naţionale supreme şi din jurişti reputaţi, dintre care unul este propus de Parlamentul
European.48

Veți obține un prim mandat de şase ani, care poate fi reînnoit. Pentru a fi numit
și apoi aprobat de comitet, construiți-vă cariera așa încât să fiți „personalități care oferă
toate garanţiile de independenţă” şi să întruniți condiţiile cerute pentru exercitarea, în
România, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau competența voastră în materie să
fie larg recunoscută. Considerați și potențialul pe care îl prezintă o funcție de
conducere: judecătorii Curţii de Justiție v-ar putea alege preşedinte sau vicepreședinte,
pentru o perioadă de trei ani care poate fi reînnoită. Din punct de vedere al formării
„completelor”, veți putea judeca în următoarele formațiuni:

 în camere de trei sau de cinci judecători (regula);


 în Marea Cameră (formată din cincisprezece judecători),49 la cererea unui
stat membru sau a unei instituţii care este parte într-o cauză, precum şi în
cauzele deosebit de complexe sau de importante;
 în Adunare plenară, extrem de rar, în cazurile speciale prevăzute de
Statutul Curţii (printre altele, când dispune din oficiu demiterea unui

46 Pentru Tribunal și Tribunalul Funcției Publice, consultați situl oficial Curia


http://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7033/.
47 Candidații supuși evaluării comitetului sunt propuși inițial de către statele membre, potrivit

procedurilor interne ale fiecăruia.


48 Art. 255 TFUE.
49 Președinte, vicepreședinte, trei președinți de cameră de cinci judecători desemnați pe baza unui

mecanism de rotație și zece judecători desemnați dintre ceilalți judecători pe baza unui mecanism de
rotație.
Var. 2019.10.03
176
Dreptul Uniunii Europene

comisar european care nu a respectat obligaţiile ce îi revin) şi atunci când


apreciază că o cauză prezintă o importanţă excepţională.

Prin urmare, atunci când folosim expresia „Curtea a decis în cauza X…” sau
„astfel cum a hotărât Curtea în hotărârea Y”, să nu ne imaginăm 28 de judecători, ci
complete de 3 sau 5, maxim de 15 (nimic diferit față de modul în care „Tribunalul
București a decis în cauza X” nu înseamnă că toți judecătorii de la tribunalul respectiv s-
au preocupat de cauză).50 Putem lua câteva date din ultimul Raport de activitate al
Curții pentru a ne face o idee despre distribuția cauzelor între diferitele complete de
judecată ale Curții: în 2013, camerele de cinci judecători au soluționat aproximativ 59%
dintre cauzele finalizate prin hotărâre sau prin ordonanță, camerele de trei judecători –
32%, iar Marea Cameră aproximativ 8%.51

Spre deosebire de alte instanțe internaționale, ca de exemplu CEDO, unde


judecătorul ales în numele unui stat parte la litigiu este membru de drept al camerei
respective,52 prezența unui judecător național nu este o cerință. Cu alte cuvinte, o parte
nu poate invoca cetățenia unui judecător sau lipsa din componența camerei a unui
judecător având aceeași cetățenie cu a sa pentru a cere modificarea compunerii
camerei.53

Ceva mai multe considerații despre avocații generali (acronim uzual – AG),
pentru că au atribuții care nu ne sunt familiare.

În sistemul judiciar al Uniunii Europene, cauzele aflate pe rolul Curții


beneficiază de două contribuții imparțiale, independente una față de cealaltă:

 cea a judecătorului-raportor, care ghidează Curtea de-a lungul fazelor


procedurale ale cauzei și redactează proiectul de hotărâre,54;
 cea a avocatului-general, care oferă întregii Curții (inclusiv
judecătorului-raportor) o analiză legală detaliată a problemelor cu care

50 În 2013, de exemplu, au fost soluționate în camere de 3 judecători 197 de cauze, în camere de 5


judecători 366 de cauze, în Marea Cameră 52 de cauze, niciuna în ședință plenară ()
51 Raportul anual al CJUE 2013, p. 90. Pentru diverse alte cifre (număr de funcționari, cauze din
1952 și până în prezent, regim lingvistic, vizitatori, buget etc.), accesați
http://curia.europa.eu/jcms/jcms/ P_80908/.
52 Art. 26 alin. 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
53 Art. 18 din Statutul CJUE.
54 Mai multe despre rolul judecătorului-raportor în cadrul procedurii în secțiunea 1.3.3 Un peu de
procédure.
Var. 2019.10.03
177
Dreptul Uniunii Europene

Curtea a fost sesizată, urmată de o soluție motivată, de care Curtea nu este


însă ținută.55

Avocatul general nu participă la deliberări.

Potrivit Articolului 252 TFUE, Curtea de Justiție este asistată de unsprezece


avocați generali care, începând cu 7 octombrie 2015, au rolul:

„de a prezenta în mod public, cu deplină imparțialitate și în deplină


independență, concluzii motivate cu privire la cauzele care, în
conformitate cu Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, necesită
intervenția sa”.56

Rolul avocatului general, ca membru al Curții de Justiție, trebuie înțeles în


contextul sistemului de drept al UE, mai degrabă decât încercând analogii cu diverse
alte funcții judiciare la nivel național.57 Astfel, avocatul general nu este nici avocat al
uneia dintre părți, nici procuror, nici magistrat-asistent, nici avocat al poporului.
Instituția avocatului general ca membru al Curții de Justiție este unică și reprezintă
rezultatul unui compromis necesar din cauza caracterului unitar al hotărârilor Curții,
pronunțate ca organ colegial, fără opinii separate; funcția avocatului general, inspirată
din dreptul administrativ francez, compensează întrucâtva această alegere.

În cauzele în care formulează concluzii, avocatul general stabilește în detaliu


cadrul de fapt și de drept al cauzei (cu atât mai util din 1994, de când nu se mai publică
raportul de ședință), examinează toate susținerile participanților la procedură și
eventual abordează probleme care nu au fost ridicate, dar care i se par importante în

55 De reținut că în prezent, în cadrul efortului de a soluționa cauzele cu celeritate, Regulamentul de

procedură dă posibilitatea Curții de a se dispensa de concluziile avocatului general. Potrivit art. 20 din
Statutul Curții, aceasta poate judeca fără concluzii dacă respectiva cauză nu pune o problemă de drept
nouă. Cu titlu informativ, în 2013, 48% din hotărârile Curții au fost pronunțate fără concluziile AG
(Raportul anual 2013 al CJUE, p. 10, la http://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2014-
06/qdag14001roc.pdf.)
56 Numai Curtea de Justiţie este asistată în prezent de avocaţi generali; potrivit art. 2(3) din Decizia

Consiliului 88/591/CECO, CEE, Euratom din 24 octombrie 1988 prin care a fost înfiinţat Tribunalul de
Primă Instanţă, în cadrul acestuia, dacă se apreciază că este necesară opinia unui avocat general în cauze
de mare complexitate sau dificultate sau când Tribunalul este chemat să judece în plen, unul dintre
judecători va îndeplini rolul de avocat general în cauza respectivă, desigur neputând să participe şi în
completul de judecată.
57 Pentru o analiză raportat la funcţii comparabile în diverse sisteme de drept naţionale, a se vedea K.

Borgsmidt, The Advocate General at the European Court of Justice: A Comparative Study, European Law
Review, 1986, vol. 13, p. 106.
Var. 2019.10.03
178
Dreptul Uniunii Europene

cauză și procedează la o cercetare proprie a normelor naționale în discuție, care poate


include articole și lucrări de specialitate.58

Avocații generali sunt avangardiștii sistemului – prin contribuția lor creativă,


identifică inconsecvențele din jurisprudență și semnalează momentele și situațiile în
care apreciază că se impune o nuanțare sau o schimbare a jurisprudenței. Unul dintre
exemplele notabile este cel al concluziilor puse de AG Jacobs 59 în cauza UPA,60 în care a
convins Tribunalul de Primă Instanță de atunci să reconsidere jurisprudența de aproape
40 de ani a Curții și să adopte o nouă definiție a calității procesuale active în acțiunile
directe în anulare introduse de reclamanți persoane fizice și juridice împotriva
regulamentelor, definiție care până atunci fusese aplicată în detrimentul accesului la
justiție și criticată constant în literatura de specialitate.61

Pentru practicieni, concluziile avocatului general sunt foarte importante. După


cum se poate constata, hotărârea Curții nu abordează întotdeauna toate problemele
ridicate, iar motivarea poate fi uneori frustrant de laconică, din diverse motive (unul
notabil este că hotărârile sunt unitare, nu pot fi exprimate eventualele opinii separate).
Concluziile AG, traduse în toate limbile oficiale și publicate ca și hotărârea, dau
consistență hotărârilor și explică unele motive. O citire atentă poate chiar dezvălui
opiniile divergente din interiorul Curții sau cel puțin și celelalte puncte de vedere luate
în considerare. Potrivit unui studiu, în aproximativ 88% din cazuri, concluziile
avocatului general sunt urmate de către Curte.62 În al doilea rând, concluziile conțin de

58 F.G. Jacobs, Advocates General and Judges in the European Court of Justice: Some Personal
Reflections, în D. O’Keeffe şi A Bavasso (ed.), Judicial Review in European Union Law, vol. 1, Kluwer Law
International, Haga, 2000, p. 17-28.
59 AG Francis Geoffrey Jacobs a fost membru al Curţii de Justiţie pentru 17 ani, îndeplinind funcţia
de avocat general din partea Regatului Unit, ca succesor al lui Sir Gordon Slynn, între 7 octombrie 1988 şi
10 ianuarie 2006. În această perioadă, a pus concluzii în peste 500 de cauze. Iniţial profesor de drept la
King’s College (University of London), a lucrat împreună cu primul AG britanic la Curte, Jean-Pierre
Warner. Stilul său se distinge prin meticulozitatea cu care analizează susţinerile părţilor şi jurisprudenţa
anterioară şi printr-o structură, logică şi claritate a argumentelor cu totul deosebite. Pentru o selecţie
comentată a concluziilor sale, a se vedea R. Greaves, A Commentary on Selected Opinions of Advocate
General Jacobs, Fordham International Law Journal, 2006, vol. 29, p. 690.
60 Hotărârea Union de Pequeños Agricultores, C-50/00 P, EU:C:2002:462 (disponibil în limba
română pe situl IER). Concluziile AG nu sunt traduse încă oficial; fragmentul esenţial, comentat, poate fi
găsit în P. Craig, G. de Búrca, EU Law. Text, Cases and materials, ed. a IV-a, Oxford University Press,
2008, trad. la Ed. Hamangiu, 2009, p. 653-655.
61 Din motive complexe, în recurs Curtea de Justiție nu a menținut soluția Tribunalului, implicit
respingând opinia avocatului general.
62 T. Tridimas, The Role of the Advocate General in the Development of Community Law, Common
Market Law Review, 1997, vol. 34, p. 1362-1365. Pe de altă parte, s-a remarcat că e dificil să se determine
influența reală pe care concluziile AG le au într-o anumit cauză – chiar dacă CJUE nu le urmează, e
posibil să aibă totuși influență în cadrul deliberărilor, după cum e posiil ca CJUE să ajungă la aceeași
Var. 2019.10.03
179
Dreptul Uniunii Europene

multe ori un rezumat comentat și critic al jurisprudenței Curții în materie, cu trimiteri


la hotărârile de referință și cu reflecții asupra elementelor care disting unele cauze de
altele, extrem de utile pentru practicieni, unele de-a dreptul didactice. Pentru acest
motiv, nu este de mirare că opiniile juridice exprimate în concluziile avocaților generali
au început să fie discutate și citate în litigii naționale.

Nu în ultimul rând, avocații generali nu se află sub aceeași constrângere precum


Curtea în ceea ce privește stilul redactării. În fond, ei scriu o opinie legală educată, fără
efecte obligatorii, de aceea sunt liberi să manifeste un stil mai puțin constrâns de grija
pe care trebuie să o aibă Curtea în exprimare. Fiecare dintre ei juriști eminenți, avocații
generali au dezvoltat stiluri personale, marcate de cultura juridică în care s-au format
profesional. Datorită faptului că își îndeplinesc funcția în mod individual (spre
deosebire de funcția colegială a Curții) și datorită numărului lor redus, este relativ
simplu de urmărit și realizat ce gândește fiecare avocat general în legătură cu
problemele majore, de principiu, ale integrării europene. În altă ordine de idei,
exercițiul intelectual pe care îl reprezintă fiecare opinie legală reprezintă o sursă bogată
pentru oricine este interesat nu numai în direcția de dezvoltare a dreptului Uniunii
Europene, dar și în cunoașterea culturilor juridice ale celorlalte state, ghidate de un
jurist de excepție, cu o perspectivă panoramică.

Influența activității avocaților generali asupra dezvoltării dreptului Uniunii


Europene nu poate fi subestimată.63 După cum remarca profesorul Tridimas,
concluziile lor trebuie văzute ca parte din acquis jurisprudentiel, a cărui evoluție
depinde în mod covârșitor de interacțiunea dintre concluzii și hotărârile Curții.64

Pe lângă aceasta, concluziile avocaților generali pot reprezenta o sursă de lectură


plăcută și de provocare intelectuală. Închei considerațiile legate de rolul avocaților
generali ai Curții de Justiție cu frazele introductive din concluziile depuse în cauza
Bayerischer Rundfunk65 de către regretatul AG Ruiz-Jarabo Colomer, care ne-a încântat
cu stilul său spiritual, elegant și erudit, aducând un plus de valoare analizelor sale
incisive și profunde:

soluție ca AG, dar pe baza unui raționament diferit. (K. Lenaerts, I. Maselis, K. Gutman, EU Procedural
Law, Oxford University Press, 2014, secț. 2.16, n.s. 69).
63 Pentru un studiu al contribuţiei avocaţilor generali la dezvoltarea dreptului UE, a se vedea N.
Burrows şi R. Greaves, The Advocate General and EC Law, Oxford University Press, 2007.
64 T. Tridimas, The Role of the Advocate General in the Development of Community Law, Common
Market Law Review, 1997, vol. 34, p. 1385-1386.
65 Hotărârea Bayerischer Rundfunk, C-337/06, EU:C:2007:786.
Var. 2019.10.03
180
Dreptul Uniunii Europene

 „1. A considera radiodifuziunea drept un mijloc de informare ar însemna a


o reduce la elementul său cel mai caracteristic, ignorând aspecte care au o
mai mare semnificație în lumina importanței socioculturale dobândite în
cursul istoriei sale. În societățile occidentale, asocierea mijloacelor de
comunicare cu bunăstarea materială pare să reînvie maxima romană
panem et circenses, cu care poetul latin Iuvenal ironiza trândăvia
complezentă a poporului roman și dezinteresul acestuia pentru chestiunile
politice. În zilele noastre, acest aforism s-ar putea traduce înlocuind
pâinea cu confortul și jocurile de circ roman cu televiziunea.
 2. Nimeni nu mai contestă imensa putere a imaginilor, care sunt capabile
să se infiltreze chiar și în locurile cel mai ascunse ale vieții private; în
consecință, pentru a evita ca prevestiri precum cea a lui George Orwell în
romanul său 1984 să transforme tehnica audio-vizuală într-un mecanism
aflat în serviciul propagandei, guvernele se străduiesc să traseze măsuri
care să garanteze un anumit grad de obiectivitate și de independență, cel
puțin în domeniul radioului și al televiziunii publice.
 3. Cele trei întrebări pe care Oberlandesgericht (Curtea de apel)
Düsseldorf le-a adresat Curții de Justiție se înscriu în acest context, al
efortului de a avea un serviciu public de radiodifuziune corespunzător și
conform cu cerințele statului de drept, în special cu neutralitatea sa,
respectând pluralitatea opțiunilor politice. Astfel cum rezultă din decizia
de trimitere, în Germania această garanție este susținută, în mare măsură,
prin atribuirea către organismele publice de radiodifuziune a sarcinii de a
colecta și de a-și gestiona fondurile ce rezultă din obligația de a plăti o
anumită redevență pentru simplul fapt de a poseda un radio sau un
televizor. 4. Acest model de finanțare, ce rezultă dintr-o obligație
incontestabilă de a presta un serviciu public, suscită întrebarea dacă
aceste organisme de radiodifuziune trebuie să fie considerate „autorități
contractante” în sensul directivelor comunitare în domeniul achizițiilor
publice sau dacă, dimpotrivă, nu se încadrează în această categorie, fiind
scutite de procedurile de cerere de ofertă.”66

66 Concluziile AG Ruiz-Jarabo Colomer în Bayerischer Rundfunk, C-337/06, EU:C:2007:487.


Var. 2019.10.03
181
Dreptul Uniunii Europene

Acestea fiind spuse, am o singură întrebare: cine dintre voi își propune să devină
judecător la instanțele europene sau avocat general?

2.2. Competențe

Pentru scopurile noastre este suficient să pornim de la premiza că în tipurile de


competențe ale instanțelor create la nivel european și descrise la alin. (3) al art. 19 TUE
se regăsesc trăsăturile de organism cu atribuții jurisdicționale ale unei organizații
internaționale, dar și cele de curte supremă federală și curte constituțională federală,
totul în scopul punerii în aplicare a dreptului Uniunii Europene. CJUE rezolvă
diferende, emite avize cu privire la anumite probleme, controlează validitatea actelor
adoptate de instituțiile UE și acțiunile lor, repară prejudicii cauzate de agenții UE,
interpretează dreptul creat la nivel „federal”.

Din punct de vedere procesual, aceste competențe se exercită pe calea unor


proceduri introduse pe cale directă de către state membre contra altor state membre,
state contra instituțiilor UE, instituții UE contra instituții UE, persoane fizice sau
juridice contra celor anteriori (mai ales în privința actelor administrative individuale),
acțiuni asupra cărora nu ne oprim pentru că magistrații naționali nu au vreun rol în
acest context. Aceasta nu înseamnă, însă, că jurisprudența creată în acest cadru
procesual nu trebuie cunoscută. Problema de drept este aceeași, indiferent dacă ajunge
să fie rezolvată pe o cale procedurală sau alta. Alta, în povestea noastră, ar fi calea
indirectă a procedurii trimiterilor preliminare, care presupune un litigiu pe rolul unei
instanțe naționale și asupra căreia ne vom concentra de-a lungul anului. Toate aceste
căi procesuale alcătuiesc un sistem de căi legale sui generis, propriu Uniunii Europene.

În tabelul de mai jos am trecut în revistă competențele în primă instanță ale


Tribunalului și Curții de Justiție și am menționat cu titlu pur informativ și generic
anumite tipuri de acțiuni directe.

Var. 2019.10.03
182
Dreptul Uniunii Europene

CURTEA TRIBUNALUL
acțiunea în anularea actelor UE, acțiunea în anularea actelor UE,
introduse de state membre și instituții introdusă de persoane fizice și juridice
UE (în principal cf. art. 263 TFUE); (art. 263 alin. (4) TFUE);
alte tipuri de acțiuni în anulare. alte tipuri de acțiuni în anulare, care
nu sunt date expres în competența
Curții prin Statutul Curții.
acţiunea în constatarea abţinerii acţiunea în constatarea abţinerii
instituţiilor UE de a hotărî, introdusă instituţiilor UE de a hotărî, introduse
de state și instituții UE împotriva altor de persoane fizice sau juridice
instituții (art. 265 alin. (1) TFUE) împotriva instituțiilor (art. 265 alin.
(3) TFUE), precum și în alte
circumstanțe expres prevăzute
- acţiunea în despăgubiri împotriva UE,
PE CALE PRINCIPALĂ

pentru repararea prejudiciilor cauzate


de instituţiile UE sau agenţii săi în
exerciţiul funcţiunilor lor (art. 268
corob. cu art. 340 TFUE)
- acțiunea introdusă în temeiul unei
clauze compromisorii cuprinsă într-un
contract de drept public sau de drept
privat, încheiat de Uniune sau în
numele acesteia (art. 272 TFUE)
acțiunea în constatarea neîndeplinirii -
obligațiilor de către un stat membru,
introdusă de Comisie sau alt stat
membru (art. 258-260 TFUE)67
acțiunea întemeiată pe art. 271 TFUE -
acțiuni întemeiate pe art. 273 TFUE -
prin care se pronunță asupra oricărui
diferend dintre statele membre în
legătură cu obiectul tratatelor, în cazul
în care este sesizată în temeiul unui
compromis.
acțiunea în constatarea legalității unui -
act adoptat de Consiliul European sau
de Consiliu în temeiul art. 7 TUE68
solicitarea de obținere a unui aviz cu -
privire la încheierea de către UE a unui
acord internațional cu una sau mai
multe țări terțe sau organizații
internaționale (art. 218(11) TFUE).

67 Prezentată sintetic în I. Gâlea, Tratatele Uniunii Europene – Comentarii și explicații, CH Beck,


2012, p. 437-439.
68 Art. 7 TUE prevede o procedură pentru constatarea existenței unui „risc clar de încălcare gravă a
valorilor” Uniunii Europene de către un stat membru.
Var. 2019.10.03
183
Dreptul Uniunii Europene

cererile preliminare în interpretarea -


PE CALE
INCIDE
NTALĂ
dreptului UE sau în stabilirea
validității unui act adoptat de UE,
adresate de către instanțele naționale
(art. 267 TFUE)

Tabelul 1: Competențele în primă instanță ale Curții și ale


Tribunalului69

Întrucât Tratatul de la Nisa a prevăzut în 2003 posibilitatea de a crea tribunale


specializate la nivelul Uniunii Europene, Consiliul Uniunii Europene a decis, la 2
noiembrie 2004, instituirea Tribunalului Funcției Publice, a cărui misiune, îndeplinită
până atunci de Tribunalul Uniunii Europene, era să soluționeze litigiile dintre Uniunea
Europeană și agenții săi. În 2015, ținând seama de creșterea contenciosului și de durata
excesivă de soluționare a cauzelor în fața Tribunalului Uniunii Europene, legiuitorul
Uniunii a decis să majoreze progresiv numărul judecătorilor la Tribunalul Uniunii

69 Potrivit descrierii de pe situl oficial, la http://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7024


/#procedures.
Var. 2019.10.03
184
Dreptul Uniunii Europene

Europene până la 56 și să integreze competențele Tribunalului Funcției Publice în


cadrul Tribunalului. Tribunalul Funcției Publice a fost desființat la 1 septembrie 2016.

Tribunalul Funcției Publice era compus din șapte judecători numiți de Consiliu
pentru un mandat de șase ani care putea fi reînnoit, după publicarea unui anunț pentru
depunerea de candidaturi și după emiterea unui aviz de către un comitet instituit în
acest scop. Cu ocazia numirii judecătorilor, Consiliul veghea la asigurarea unei
componențe echilibrate a Tribunalului Funcției Publice pe criteriul geografic și al unei
reprezentări cât mai extinse posibil a sistemelor juridice naționale. Judecătorii îl
alegeau dintre ei pe președintele Tribunalului Funcției Publice pentru un mandat de trei
ani care putea fi reînnoit. Tribunalul Funcției Publice judeca în camere compuse din trei
judecători sau în plen, atunci când dificultatea sau importanța problemelor de drept
ridicate justifica această măsură. Judecătorii numeau un grefier pentru un mandat de
şase ani.

Tribunalul Funcției Publice avea competența de a judeca în primă instanţă


contenciosul funcției publice europene, ceea ce reprezenta aproximativ 150 de cauze pe
an pentru un personal de aproximativ 40 000 de persoane pentru ansamblul
instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii. Litigiile soluționate de Tribunalul
Funcției Publice priveau nu numai probleme referitoare la raporturile de muncă
propriu-zise (remuneraţie, desfăşurarea carierei, recrutare, măsuri disciplinare etc.), ci
şi regimul de securitate socială (boală, vârstă, invaliditate, accidente de muncă, alocaţii
familiale etc.). De asemenea, era competent să soluționeze litigiile privind categorii
speciale de personal, cum ar fi personalul din cadrul Eurojust, al Europol, al Băncii
Centrale Europene, al Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală
(EUIPO) și al Serviciului European de Acțiune Externă. Deciziile pronunțate de
Tribunalul Funcției Publice puteau face obiectul unui recurs limitat la probleme de
drept, în termen de două luni, în faţa Tribunalului Uniunii Europene și, în condiții
excepționale, deciziile pronunțate de Tribunal în recurs puteau face, la rândul lor,
obiectul unei reexaminări în fața Curții de Justiție.

În cursul existenței sale, Tribunalul Funcției Publice a avut, în afară de grefierul


de naționalitate germană, un număr total de 14 judecători proveniți din 14 state
membre diferite și a pronunțat 1549 hotărâri.

În afară de recurs și reexaminare, Statutul CJUE reglementează și situația


excepțională în care poate fi cerută revizuirea unei hotărâri, și anume în urma

Var. 2019.10.03
185
Dreptul Uniunii Europene

descoperirii unui fapt de natură să aibă o influență decisivă și care, înainte de


pronunțarea hotărârii, era necunoscut Curții și părții care solicită revizuirea. Cererile de
revizuire pot fi formulate într-un termen de cel mult zece ani de la data hotărârii.70

2.3. Un pic de procedură

… cât să creeze context pentru ceea ce va urma, este inevitabilă. Identificați


diversele etape și observați succesiunea lor, ținând cont de faptul că etapele facultative
ale procedurii sunt indicate între paranteze.

Tabelul 2: Procedura în fața Curții de Justiție71

CERERI DE
ACŢIUNI DIRECTE ŞI PRONUNŢARE A UNEI
RECURSURI DECIZII
PRELIMINARE
Faza scrisă
Cererea introductivă (Cererea de asistenţă Actul de trimitere al
Comunicarea cererii judiciară) instanţei naţionale
introductive pârâtului, de Desemnarea judecătorului Traducerea actului de
către grefă raportor şi a avocatului trimitere în celelalte limbi
Publicarea acţiunii în general oficiale ale UE
Jurnalul Oficial al UE (seria Publicarea întrebărilor
C) preliminare în Jurnalul
(Măsurile provizorii) Oficial al UE (seria C)
(Intervenţia) Notificarea către părţile în
Memoriul în apărare/în litigiu, statele membre,
răspuns instituţiile Uniunii, statele
(Excepţia de membre ale SEE şi
inadmisibilitate) Autoritatea de
(Replica și duplica) Supraveghere a AELS.
Observaţiile scrise ale

70 Art. 44 din Statutul CJUE:


71 Bazată pe prezentarea de pe situl oficial, la http://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7024/
#procedures și actualizată în raport de ultimele modificări ale Regulamentului de procedură al CJUE,
18.06.2013.
Var. 2019.10.03
186
Dreptul Uniunii Europene

părţilor, ale statelor şi ale


instituţiilor
Judecătorul raportor întocmeşte raportul preliminar
Reuniunea generală a judecătorilor şi a avocaţilor generali
Trimiterea cauzei spre examinare unei camere
(Activități de cercetare judecătorească)
(Faza orală)
(Ședința de audiere a pledoariilor)
(Concluziile avocatului general)
Deliberarea judecătorilor
HOTĂRÂREA

Statutul CJUE și mai ales Regulamentul de procedură al CJUE prevăd în detaliu


modul în care se desfășoară fiecare fază a procedurii. Primele etape ale fazei scrise sunt
familiare din procedura internă, mai puțin poate considerațiile legate de regimul
lingvistic și publicarea în Jurnalul Oficial al UE a cererii introductive (în cazul acțiunilor
directe), respectiv a întrebărilor preliminare (în cazul trimiterilor preliminare). Statele
membre și instituțiile Uniunii sunt reprezentate în fața Curții de Justiție de un „agent”
numit pentru fiecare cauză, care poate fi asistat de un consilier sau de un avocat.72

Atunci când vom studia și analiza împreună unele dintre deciziile pronunțate de
Curte în dosare provenite din România, vom recunoaște și instituția conexării cauzelor:
dacă mai multe cauze sunt de aceeași natură și au același obiect, pot fi conexate pentru
buna desfășurare a fazei scrise sau orale a procedurii sau în vederea pronunțării
hotărârii prin care se finalizează judecata.73

Raportul preliminar redactat de judecătorul raportor cuprinde propuneri cu


privire la necesitatea luării în cauză a unor măsuri speciale de organizare a procedurii
sau a unor măsuri de cercetare judecătorească (înfățișarea personală a părților;
solicitarea de informații și de prezentare de înscrisuri; proba testimonială; expertiza;
cercetarea la fața locului) ori, dacă este cazul, cu privire la necesitatea adresării unor
cereri de lămuriri instanței de trimitere, precum și cu privire la camera căreia ar trebui
să îi fie trimisă cauza. Raportul cuprinde de asemenea propunerea judecătorului

72 Art. 19 din Statutul CJUE.


73 Art. 54 din Regulamentul de procedură al CJUE
Var. 2019.10.03
187
Dreptul Uniunii Europene

raportor cu privire la eventuala omitere a ședinței de audiere a pledoariilor, precum și


cu privire la eventuala omitere a concluziilor avocatului general.74

Agentul guvernamental al României pentru CJUE

Funcționează în cadrul Ministerului pentru Afaceri Externe și


asigură reprezentarea României în proedurile care se derulează în fața
CJUE. În acest context, coordonează procesul de stabilire a pozițiilor
naționale și întocmește actele necesare. Este sprijinit în scopul desfășurării
acestor activități de Serviciul Contencios UE din cadrul MAE.

În prezent, agentul guvernamental este dr. Răzvan-Horațiu Radu,


procuror și fost agent guvernamental al României pentru Curtea
Europeană a Drepturilor Omului.

Într-adevăr, după cum puteți observa în tabelul de mai sus, faza orală este
facultativă, în scopul de a reduce cât mai mult durata procedurilor. La propunerea
judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, Curtea poate decide să nu
organizeze o ședință de audiere a pledoariilor în cazul în care consideră, după lectura
memoriilor sau a observațiilor depuse în cursul fazei scrise a procedurii, că este
suficient informată pentru a se pronunța.75 Dacă totuși faza orală are loc, în cursul
ședinței, membrii completului de judecată, precum și avocatul general pot să pună
întrebări agenților, consilierilor sau avocaților părților și uneori părților din litigiul
principal sau reprezentanților acestora. După ascultarea pledoariilor, președintele
camerei pronunță închiderea ședinței de audiere a pledoariilor. Dacă respectiva cauză
este una dintre acele cauze în care se apreciază ca necesară contribuția avocatului
general, atunci prezentarea concluziilor acestuia va avea loc după închiderea ședinței de
audiere a pledoariilor, după care președintele camerei pronunță închiderea fazei orale a
procedurii. Aceasta poate fi redeschisă în special în situația în care Curtea apreciază că
nu este suficient de lămurită sau atunci când o parte a invocat, după închiderea acestei
faze, un fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei Curții sau atunci
când cauza trebuie soluționată pe baza unui argument care nu a fost pus în discuția

74 Art.
59(2) Regulamentul de procedură al CJUE.
75 Art. 76(2) din Regulamentul de procedur al CJUE.
Var. 2019.10.03
188
Dreptul Uniunii Europene

părților ori a persoanelor interesate prevăzute în Statutul Curții.76 În ceea ce privește


deliberările, les juges délibèrent, sans interprètes, dans une langue commune qui,
traditionnellement, est le français.

2.4. Deciziile CJUE

2.4.1. Categorii, structură

Prin „decizii” CJUE înțelegem hotărâri, ordonanțe motivate și


ordonanțe.

Nu întotdeauna o procedură în fața Curții se finalizează cu o hotărâre. Atunci


când Curtea este în mod vădit necompetentă să judece o cauză sau atunci când o cerere
sau o cerere introductivă este în mod vădit inadmisibilă, Curtea poate să decidă, după
ascultarea avocatului general și fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin
ordonanță motivată.77 Un alt caz, pe care îl veți putea observa deseori, este cel din
contextul trimiterilor preliminare, în care o întrebare preliminară este identică cu o
întrebare asupra căreia Curtea s-a pronunțat deja sau răspunsul la o astfel de întrebare
poate fi în mod clar dedus din jurisprudență sau nu lasă loc niciunei îndoieli
rezonabile.78 Aceste trei tipuri de situații în care Curtea se pronunță prin ordonanță
motivată sunt singurele pe care trebuie să le rețineți, ca să puteți participa cu un aer
cool la conversații în care colegii își dau cu părerea dacă într-una din trimiterile noastre
preliminare, Curtea „o să dea o ordonanță de inadmisibilitate”. Restul cazurilor în care
se poate pronunța o ordonanță motivată, ca și cazurile în care Curtea hotărăște prin
ordonanță, sunt pentru a decide asupra unor chestiuni de procedură (de exemplu
pentru redeschiderea fazei orale a procedurii sau pentru a decide asupra cererii de
asistență judiciară), iar situațiile sunt expres prevăzute în Regulamentul de procedură.

Potrivit art. 91 din Regulamentul de procedură, deciziile CJUE sunt


obligatorii, hotărârile în general de la data pronunțării, iar ordonanțele de la data
notificării. După cum ați auzit deja că circulă zvonul, jurisprudența CJUE constituie
izvor de drept.

76 Art. 81-83 din Regulamentul de procedură al CJUE.


77 Art. 53(2) din Regulamentul de procedură al CJUE.
78 Art. 99 din Regulamentul de procedură. Vom studia îndeaproape aceste situații în modulul
dedicat trimiterilor preliminare.
Var. 2019.10.03
189
Dreptul Uniunii Europene

În această întreprindere, structura hotărârilor CJUE nu o să reprezinte o


problemă pentru voi, nu una reală. O să recunoașteți cu siguranță în cele ce urmează
elementele care o compun, logice și firești, cu diferențele care reies din tipicul etapelor
și al participanților la procedură:

(a) mențiunea că este dată de Curte;

(b) indicarea completului de judecată;

(c) data pronunțării;

(d) numele președintelui și cele ale judecătorilor care au luat parte la deliberări,
cu indicarea judecătorului raportor;

(e) numele avocatului general;

(f) numele grefierului;

(g) indicarea părților sau a persoanelor interesate prevăzute la articolul 23 din


Statut care au participat la procedură;

(h) numele reprezentanților lor;

(i) în cazul acțiunilor directe și al recursurilor, concluziile părților;

(j) dacă este cazul, data ședinței de audiere a pledoariilor;

(k) mențiunea că avocatul general a fost ascultat și, dacă este cazul, data
concluziilor sale;

(l) expunerea sumară a faptelor;

(m) motivele;

(n) dispozitivul, inclusiv, dacă este cazul, soluția privitoare la cheltuielile de


judecată.79

Prin comparație cu hotărârile pronunțate de instanțele noastre atunci când


judecă în complete colegiale, hotărârile CJUE nu cuprind opinii separate sau
concurente. După deliberări, care sunt secrete, fiecare judecător își exprimă părerea și
o motivează, iar decizia Curții este determinată de concluziile adoptate în urma discuției
finale de majoritatea judecătorilor.80 Pe de o parte, lipsa exprimării opiniilor divergente

79 Art. 87 din Regulamentul de procedură al CJUE.


80 Art. 32 din Regulamentul de procedură al CJUE.
Var. 2019.10.03
190
Dreptul Uniunii Europene

le afectează coerența uneori (veți întâlni hotărâri în care se vede compromisul, prin
omiterea răspunsului la unele aspecte ridicate, contradicții sau sincope în secvența
logică). Pe de altă parte, opiniile separate ar putea fi folosite ulterior de către statul
membru de origine al judecătorului respectiv în scopul subminării autorității
hotărârii.81

2.4.2. Standardul de citare

Când veți motiva părți din diversele acte pe care le redactați cu trimiteri la
jurisprudența CJUE (adică o veți folosi ca temei de drept), e important să utilizați
modul standard de citare. Este o convenție care, respectată de toată lumea, va ajuta nu
numai la estetica și profesionalismul actului respectiv, ci în primul rând va servi la
identificarea rapidă a cauzei.

În mod uzual (și oral) ne referim la hotărârile CJUE folosind numele uneia dintre
părți de exemplu: „Curtea a decis în Tatu asupra taxei auto prin raportare la articolul
110 TFUE”.

Într-un act oficial (în scris), însă, modul de citare este următorul:

 la prima mențiune a hotărârii, referința completă, care conține numele


uzual al cauzei, numărul de înregistrare al cauzei și ECLI (European case
law identifier – identificatorul european de jurisprudență);82
 la următoarele referiri, numele uzual al cauzei și ECLI.

În exemplul de mai jos, am reprodus un printscreen după o căutare de


jurisprudență CJUE pe care am efectuat-o pe situl oficial al CJUE, curia, folosind
InfoCuria, interfața de căutare.

81 D. Chalmers, G. Davies, G. Monti, European Union Law, ed. a III-a, Cambridge University Press,
2014, kindle edition, location 13039.
82 Pentru a facilita accesul la jurisprudența națională, străină și europeană și citarea acesteia,
Consiliul Uniunii Europene a invitat statele membre și instituțiile UE să introducă identificatorul
european de jurisprudență (ECLI) și un set minim de metadate uniforme pentru jurisprudență. În ceea ce
privește instanțele Uniunii Europene, noul mod de citare a fost introdus progresiv în cursul primului
semestru al anului 2014. Explicații detaliate în legătură cu modul în care se formează ECLI la
http://curia.europa.eu/jcms/jcms/P_125997/.
Var. 2019.10.03
191
Dreptul Uniunii Europene

Pe banda albastră de sus observați numărul de înregistrare al cauzei, C-331/13 (C


este simbolul pentru Curte, așa cum T este pentru Tribunal și F pentru Tribunalul
Funcției Publice), urmat de numele uzual al cauzei, care este numele uneia dintre părți
– al reclamantului din dosarul aflat pe rolul instanței naționale (aceasta este o trimitere
preliminară din România). Desigur că mai jos, în titlul complet, aveți numele întreg al
părților: cu prenume, pentru reclamant, precum și numele pârâților, separate de
„împotriva”. Se vede cu ochiul liber de ce s-a optat pentru alegerea unui nume uzual
pentru fiecare cauză, în loc de numele întreg. Măcar aici înțelegem despre cine este
vorba, dar presupunând că am avea nevoie să cităm cauza C-521/11, Amazon.com
International Sales Inc. și alții împotriva Austro-Mechana Gesellschaft zur
Wahrnehmung mechanisch-musikalischer Urheberrechte Gesellschaft mbH., ne
bucurăm cu toții că a fost ales numele uzual „Amazon.com International Sales Inc. și
alții”.

În josul imaginii observați codul ECLI pentru hotărârea Curții, respectiv pentru
concluziile AG. Când îl preluați, eliminați însă mențiunea „ECLI”, care ar fi supărător să
apară de fiecare dată. Prin urmare, referința la hotărârea Curții se compune astfel:

 Hotărârea Nicula, C-331/13, EU:C:2014:2285


 Trimiterea la concluziile AG este următoarea:
 Concluziile în cauza Nicula, C-331/13, EU:C:2014:332

Var. 2019.10.03
192
Dreptul Uniunii Europene

Acesta este modul în care faceți trimitere la jurisprudența Curții prima dată când
este nevoie într-un act de procedură. Referirile ulterioare omit numărul de înregistrare
al cauzei:

 Hotărârea Nicula (EU:C:2014:2285)


 Concluziile în cauza Nicula (EU:C:2014:332)

Un fragment din hotărâre este ilustrativ: „30. În speță, este necesar să se arate,
cu titlu introductiv, că nu reiese cu claritate din decizia de trimitere care este versiunea
OUG în temeiul căreia a fost impusă domnului Nicula taxa pe poluare la data
înmatriculării autovehiculului său în România. Cu toate acestea, Curtea a statuat deja că
articolul 110 TFUE se opune unei taxe precum taxa pe poluare instituită de OUG nr.
50/2008 atât în versiunea originală, cât și în versiunile modificate ale acesteia (a se
vedea în acest sens Hotărârea Tatu, EU:C:2011:219, punctele 58 și 61, precum și
Hotărârea Nisipeanu, C-263/10, EU:C:2011:466, punctele 27 și 29). […] 32. România a
adoptat, în urma Hotărârilor Tatu (EU:C:2011:219) și Nisipeanu (EU:C:2011:466), OUG
nr. 9/2013, care introduce un nou impozit pe autovehicule, și anume timbrul de mediu.
[…]”

Var. 2019.10.03
193
Dreptul Uniunii Europene

CURSUL IX

COMPETENȚELE CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII

EUROPENE83 (8 pag.)

Conținut:

1. CURTEA DE JUSTIȚIE

2. TRIBUNALUL

3. TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE

4. ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN

Această curs descrie competențele Curții de Justiție a Uniunii Europene, care


este compusă din două instanțe, Curtea de Justiție propriu-zisă și Tribunalul, și
prezintă diferitele căi de atac, conform celor stabilite la articolul 19 din Tratatul privind
Uniunea Europeană (TUE), articolele 25-281 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene (TFUE), articolul 136 din Tratatul Euratom și Protocolul nr. 3 anexat la
tratate referitor la Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

1. CURTEA DE JUSTIȚIE

Curtea de Justiție a Uniunii Europene la nivelul Uniunii, are competanța de a


formula:

83 http://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/12/competentele-curtii-de-justitie-a-
uniunii-europene

Var. 2019.10.03
194
Dreptul Uniunii Europene

1.1. Acțiuni directe

Acțiunile directe se referă la acțiunile formulate împotriva statelor membre sau


împotriva unei instituții, unui organism sau unei agenții a Uniunii Europene.

Curtea se pronunță asupra acțiunilor introduse împotriva statelor sau a


instituțiilor pentru neîndeplinirea obligațiilor pe care le au în temeiul dreptului UE.
Acțiunile directe pot fi:

1. Acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor împotriva unui stat


membru;
2. Acțiuni în anulare sau în constatarea abținerii de a acționa, formulate
împotriva instituțiilor UE.

1.1.1. Acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor împotriva


unui stat membru.

Aceste acțiuni sunt introduse:

 fie de către Comisie, după o procedură preliminară (articolul 258 din TFUE):
statului i se acordă posibilitatea de a formula observații și un aviz motivat
(1.3.8);
 fie de un stat membru împotriva unui alt stat membru, după sesizarea
Comisiei (articolul 259 din TFUE).

Rolul Curții în cazul acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor împotriva


unui stat membru:

 să confirme dacă statul în cauză nu și-a îndeplinit obligațiile, caz în care


acesta este obligat să ia măsuri pentru a pune neîntârziat capăt încălcării.
 În cazul în care, în urma unei acțiuni subsecvente formulate de Comisie,
constată că statul membru în cauză nu s-a conformat hotărârii sale, Curtea îi
poate impune o sancțiune financiară (plata unei sume forfetare și/sau a unor
penalități cu titlu cominatoriu84), al cărei cuantum este stabilit de Curte pe
baza unei propuneri a Comisiei (articolul 260 din TFUE).

84 daune cominatorii, denumire generică dată sumelor de bani pe care debitorul unei obligaţii de
a face sau de a nu face este obligat prin hotărâre judecătorească a le plăti creditorului său, pentru fiecare
zi de întârziere, până la data executării în natură a prestaţiei pe care o datorează. Ca natură juridică, d.c.
Var. 2019.10.03
195
Dreptul Uniunii Europene

1.1.2. Acțiuni în anulare sau în constatarea abținerii de a


acționa, formulate împotriva instituțiilor UE.

Obiect: cazurile în care reclamantul cere anularea unei măsuri considerate


contrare dreptului UE (acțiuni în anulare: articolul 263 din TFUE) sau cazurile de
încălcare a dreptului UE, atunci când o instituție, un organism, un oficiu sau o agenție a
omis să acționeze (articolul 265 din TFUE).

Sesizare: acțiunile pot fi formulate de statele membre, de instituții și de orice


persoană fizică sau juridică, atunci când este vorba de o măsură (în particular, un
regulament, o directivă sau o decizie) care le privește direct, adoptată de o instituție, un
organism, un oficiu sau o agenție a UE.

Rolul Curții în cazul acțiunii în anulare sau în constatarea abținerii


de a acționa, formulate împotriva instituțiilor UE: Curtea declară actul nul și
neavenit sau constată neîndeplinirea obligației de a acționa, caz în care instituția în
culpă este obligată să ia măsurile necesare pentru a se conforma hotărârii Curții
(articolul 266).

1.1.3. Alte acțiuni directe

Deoarece Tribunalul este competent să judece în primă instanță toate acțiunile


menționate la articolele 263, 265, 268, 270 și 272 din TFUE, Curtea de Justiție este
sesizată exclusiv cu acțiuni formulate împotriva Deciziilor Comisiei de impunere a unor
penalități asupra firmelor (articolul 261), precum și cu acțiunile prevăzute în Statutul
Curții de Justiție (Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, modificat prin
Regulamentul (UE, Euratom) nr. 741/2012 din 11 august 2012, Regulamentul (UE,
Euratom) nr. 2015/2422 din 16 decembrie 2015 și prin Regulamentul (UE, Euratom)
din 6 iulie 2016 al Parlamentului European și al Consiliului). Articolul 51 din Statutul

nu constituie un mijloc de reparare a unui prejudiciu, ele nu sunt despăgubiri, ci se analizează ca fiind un
mijloc de constrângere a debitorului la executarea în natură a obligaţiei sale. De aceea, acordarea lor nu
este dependentă de existenţa unui prejudiciu. încasarea lor de către creditor nu se face cu titlu definitiv, ci
numai cu titlu provizoriu, acesta fiind obligat să le restituie debitorului de îndată ce dreptul său de
creanţă a fost onorat, întrucât, în caz contrar, ar realiza o îmbogăţire fără justă cauză. Totuşi, în cazul în
care prin întârzierea de către debitor a executării prestaţiei sale, creditorul a suferit un prejudiciu, acesta
este îndreptăţit să reţină din valoarea d.c. supuse restituirii suma echivalentă valoric respectivului
prejudiciu. Aşa fiind, eficienţa d.c., ca mijloc de constrângere a debitorului la executarea în natură a
prestaţiei la care s-a îndatorat, este redusă şi de aceea doctrina juridică a recomandat abandonarea
acestei sancţiuni şi înlocuirea ei cu un sistem de amenzi civile pe care debitorul să fie obligat a le plăti cu
titlu definitiv la bugetul statului.
Var. 2019.10.03
196
Dreptul Uniunii Europene

Curții de Justiție prevede că, prin derogare de la regula prevăzută la articolul 256
alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, sunt de competența
Curții de Justiție acțiunile menționate la articolele 263 și 265 din TFUE atunci când
acestea sunt introduse de un stat membru pentru:

 O acțiune sau o inacțiune a Parlamentului European, a Consiliului sau a celor


două instituții acționând împreună, cu excepția:
o Deciziilor adoptate de Consiliu în temeiul articolului 108 alineatul (2)
al treilea paragraf din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene;
o actelor Consiliului adoptate în temeiul unui regulament al Consiliului
referitor la măsuri de apărare comercială în sensul articolul 207 din
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene;
o actelor Consiliului prin care acesta își exercită competențele de
punere în aplicare în conformitate cu articolul 291 din Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene;
 acțiune sau o inacțiune a Comisiei, în temeiul articolului 331 al doilea
paragraf din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

De asemenea, sunt în jurisdicția Curții acțiunile menționate la aceleași articole,


atunci când acestea sunt introduse de o instituție a Uniunii împotriva unui act sau a
unei abțineri de a hotărî a Parlamentului European sau a Consiliului, a celor două
instituții împreună sau a Comisiei sau sunt introduse de o instituție a Uniunii împotriva
unui act sau a unei abțineri de a hotărî a Băncii Centrale Europene.

1.2. Acțiuni indirecte

Acțiunile indirecte se referă la excepția de nelegalitate invocată în fața unei


instanțe naționale (articolul 267 din TFUE – hotărâri preliminare)

În mod normal, instanțele naționale aplică dreptul Uniunii în cauzele în care


acest lucru este necesar. Cu toate acestea, atunci când se invocă în fața unei instanțe
naționale o chestiune de interpretare a legislației, instanța respectivă îi poate solicita
Curții de Justiție o hotărâre preliminară. Dacă este vorba de o instanță de ultim grad,
sesizarea Curții este obligatorie. Instanța națională prezintă în general întrebările legate
de interpretarea sau validitatea unei dispoziții din dreptul UE sub forma unei hotărâri
judecătorești, în conformitate cu normele procedurale naționale. Grefa le comunică
Var. 2019.10.03
197
Dreptul Uniunii Europene

cererea părților având calitate procesuală în acțiunea formulată la nivel național,


precum și statelor membre și instituțiilor Uniunii Europene. Acestea îi pot prezenta
Curții de Justiție observații scrise în termen de două luni.

C. Competență în al doilea grad de jurisdicție

Curtea este competentă să judece recursuri limitate la motive de drept formulate


împotriva hotărârilor Tribunalului. Recursul nu are efect suspensiv85.

În cazul în care recursul este considerat admisibil și fondat, Curtea de Justiție


anulează hotărârea Tribunalului și se pronunță ea însăși în cauză, sau retrimite cauza
Tribunalului, care este ținut de hotărârea pronunțată de Curte în recurs.

1.3. Realizări

Curtea de Justiție s-a dovedit a fi un factor foarte important, unii ar spune chiar
o forță motrice, a integrării europene.

1.3.1. În general

Hotărârea sa din 5 februarie 1963, pronunțată în cauza Van Gend & Loos, a
instituit principiul conform căruia legislația comunitară este direct aplicabilă de către
instanțele statelor membre.

În mod similar, hotărârea pronunțată la 15 iulie 1964 în cauza Costa/Enel a


constituit baza pe care dreptul comunitar a fost definit ca sistem independent și
prevalent în raport cu dispozițiile juridice naționale. Amintim și alte hotărâri
importante, referitoare la protecția drepturilor persoanelor, cum ar fi hotărârea din 14
mai 1974, pronunțată în cauza Nold, în care Curtea a afirmat, printre altele, că
drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale de drept a căror
respectare o asigură (4.1.1).

1.3.2. În domenii specifice

Libera circulație a mărfurilor: hotărârea din 20 februarie 1979, pronunțată în


cauza Cassis de Dijon, în care Curtea a susținut că orice produs fabricat legal și

85 efectul suspensiv de executare al apelului, regulă procedurală care nu îngăduie punerea în

executare a hotărârii primei instanţe până la soluţionarea apelului.


Var. 2019.10.03
198
Dreptul Uniunii Europene

comercializat într-un stat membru trebuie să fie, în principiu, admis pe piața oricărui
alt stat membru.

Libera circulație a persoanelor: hotărârea pronunțată în cauza Bosman în 1995 a


statuat că sportul profesionist este o activitate economică a cărei exercitare nu poate fi
stânjenită prin norme ale federațiilor de fotbal care reglementează transferul jucătorilor
sau limitează numărul de resortisanți ai altor state membre.

Competențele externe ale Comunității: Hotărârea AETR din 31 martie 1971,


pronunțată în cauza Comisie vs. Consiliu, prin care Comunității i se recunoaște dreptul
de a încheia acorduri internaționale în domeniile care fac obiectul reglementărilor
comunitare.

În 1991, în cauza Francovich și alții, Curtea a dezvoltat un alt concept


fundamental: răspunderea unui stat membru față de persoanele fizice pentru daunele
pe care li le-a provocat prin neîndeplinirea obligațiilor sale de a transpune o directivă în
dreptul național sau de a o transpune la timp.

Diverse hotărâri în materie de securitate socială (cauza Defrenne din 1976


privind remunerarea egală a bărbaților și femeilor) și de sănătatea și siguranța
lucrătorilor (cauza BECTU din 2001).

Unul dintre marile merite ale Curții a fost acela de a enunța principiul potrivit
căruia tratatele nu trebuie interpretate în mod rigid, ci trebuie văzute din perspectiva
stadiului de integrare și a obiectivelor stabilite de acestea. Acest principiu a permis
adoptarea legislației în domenii despre care nu există dispoziții specifice în tratate, cum
ar fi combaterea poluării: prin hotărârea pronunțată în cauza Comisie v Consiliu la 13
septembrie 2005, Curtea a autorizat Uniunea Europeană să ia măsuri legate de dreptul
penal atunci când este „necesar” pentru atingerea obiectivului urmărit în ceea ce
privește protecția mediului.

2. TRIBUNALUL

(1.3.9)

2.1. Competențele Tribunalului (articolul 256 din TFUE)


Deoarece Curtea de Justiție are competență judiciară exclusivă să judece
acțiunile dintre instituții și acțiunile formulate de un stat membru împotriva
Var. 2019.10.03
199
Dreptul Uniunii Europene

Parlamentului European și/sau împotriva Consiliului, Tribunalul este competent să


judece în primă instanță toate celelalte acțiuni de acest tip, în special acțiunile
formulate de persoane și acțiunile formulate de un stat membru împotriva Comisiei.

TFUE prevede că Tribunalul este competent să judece, în primă instanță,


acțiunile menționate la articolele 263, 265, 268, 270 și 272 din TFUE, îndeosebi în
domeniile enumerate mai jos, cu excepția cazului în care acțiunile sunt formulate de
statele membre, de instituții ale UE sau de Banca Centrală Europeană, unde acțiunile
sunt de competența exclusivă a Curții de Justiție (articolul 51 din Statutul Curții de
Justiție a UE):

o acțiuni în anularea actelor instituțiilor, organismelor, oficiilor sau agențiilor UE


sau în constatarea abținerii de a acționa, formulate împotriva instituțiilor de
către persoane fizice sau juridice (articolele 263 și 265 din TFUE);
o acțiuni formulate de statele membre împotriva Comisiei;
o acțiuni în repararea prejudiciilor cauzate de instituții sau organisme, oficii sau
agenții ale UE sau de personalul acestora (articolul 268 din TFUE);
o litigii legate de contracte încheiate de Uniune sau în numele acesteia, care
prevăd în mod explicit competența judiciară a Tribunalului (articolul 272 din
TFUE);
o acțiuni în materie de proprietate intelectuală formulate împotriva Oficiul
Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală și împotriva Oficiului
Comunitar pentru Soiuri de Plante;
o litigiile dintre Uniune și agenții săi, inclusiv cele dintre oricare dintre instituții,
organisme, birouri și agenții și agenții acestora;
o acțiuni formulate împotriva Deciziilor Agenției Europene pentru Produse
Chimice.

Statutul poate extinde competența Tribunalului și la alte domenii.

În general, hotărârile pronunțate de Tribunal în primă instanță pot fi atacate la


Curtea de Justiție, însă numai pe motive de drept.

2.2. Hotărârile preliminare

Tribunalul are competența de a pronunța hotărâri preliminare (articolul 267 din


TFUE) în domeniile stipulate de Statut (articolul 256 alineatul (3) din TFUE). Cum însă

Var. 2019.10.03
200
Dreptul Uniunii Europene

în Statut nu figurează niciun fel de dispoziții în această privință, Curtea de Justiție


dispune actualmente de jurisdicție exclusivă pentru a pronunța hotărâri preliminare.

2.3. Competența în materie de recurs

Hotărârile pronunțate de Tribunal, limitate la chestiuni de drept, pot fi atacate în


termen de două luni la Curtea de Justiție.

3. TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE

La 1 septembrie 2016, litigiile dintre Uniune și agenții săi au fost transferate


către Tribunal (1.3.9), ceea ce a însemnat desființarea Tribunalului Funcției Publice a
Uniunii Europene, înființat în 2004. Prin urmare, Regulamentul (UE, Euratom)
2016/1192 al Parlamentului European și al Consiliului din 6 iulie 2016 privind
transferul către Tribunal al competenței de a se pronunța în primă instanță asupra
litigiilor dintre Uniunea Europeană și agenții acesteia, a abrogat Decizia 2004/752/CE,
Euratom a Consiliului de instituire a Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene.
Cauzele pendinte în fața Tribunalului Funcției Publice la 31 august 2016 au fost
transferate de la 1 septembrie 2016 la Tribunal, care continuă să se ocupe de acestea din
stadiul în care au rămas la data respectivă, iar etapele procedurale parcurse de
Tribunalul Funcției Publice rămân aplicabile. În cazul în care o cauză a fost transferată
la Tribunal după audiere, faza orală a procedurii nu va fi redeschisă.

A fost introdus un regim tranzitoriu pentru căile de atac în curs de examinare în


cazul în care competența a fost transferată la 1 septembrie 2016, sau introduse după
această dată, împotriva Deciziilor Tribunalului Funcției Publice. Tribunalul va continua
să aibă competența de a audia și a judeca în aceste căi de atac. Prin urmare, articolele 9-
12 din anexa I la Statutul Curții trebuie să rămână aplicabile procedurii în cauză.

4. ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN

În conformitate cu articolul 257 din TFUE, Parlamentul European și Consiliul,


hotărând prin procedura legislativă ordinară, pot înființa instanțe specializate atașate
Tribunalului, care să aibă competența de a audia și a judeca în primă instanță anumite
categorii de acțiuni în domenii speciale. Parlamentul European și Consiliul au obligația

Var. 2019.10.03
201
Dreptul Uniunii Europene

de a hotărî prin regulamente, fie la propunerea Comisiei, după consultarea Curții de


Justiție, fie la solicitarea Curții de Justiție, după consultarea Comisiei.

În conformitate cu articolul 281 din TFUE, Statutul Curții de Justiție a Uniunii


Europene se stabilește printr-un protocol separat, iar Parlamentul European și
Consiliul, hotărând prin procedura legislativă ordinară, îl pot modifica.

Parlamentul este una dintre instituțiile menționate la articolul 263 din TFUE
care poate sesiza (ca parte) Curtea cu o cauză.

Var. 2019.10.03
202
Dreptul Uniunii Europene

CURSUL al X-lea

INSTANȚELE NAȚIONALE ȘI APLICAREA DREPTULUI

UNIUNII EUROPENE (12 pag.)

Conținut:

1. RAPORTURILE DINTRE INSTANȚELE NAȚIONALE ȘI CELE UNIONALE/


FEDERALE;
2. RAPORTUL DINTRE CJUE ȘI INSTANȚELE NAȚIONALE ÎN CADRUL
PROCEDURII ACȚIUNII ÎN PRONUNȚAREA UNEI HOTĂRÂRI PRELIMINARE

1. RAPORTURILE DINTRE INSTANȚELE NAȚIONALE ȘI CELE


UNIONALE/ FEDERALE

După trecerea în revistă (în cursul anterior – Organizarea judiciară a UE) a unor
aspecte esențiale despre instanțele create la nivelul Uniunii Europene, ne îndreptăm
acum către instanțele naționale și rolul lor în procesul de aplicare a dreptului UE 86,
plecând de la expunerea judecătoarei Beatrice Andreșan- Grigoriu, formator la
Institutul Național al Magistraturii, disciplina de Drept al Uniunii Europene.

Să comparăm atribuțiile ierarhiei judecătorești naționale în ceea ce privește – să


spunem în sens larg – asigurarea respectării dreptului, cu cele ale ierarhiei la nivel
unional /„federal”. Să facem o convenție, conform căreia de câte ori folosim termenul
„federație” sau „lege federală” îl înțelegem cu nuanțele caracteristice Uniunii Europene,
și nu cele aferente unui stat federal clasic. Iată cum propun să ilustrăm mecanismul de

86 AG Tesauro a afirmat că „instanţa naţională reprezintă forul natural pentru dreptul comunitar”
(The effectiveness of judicial protection and co-operation between the Court of Justice and national
courts, în „Festskrift til Ole Due: Liber Amicorum”, 1994, p. 373).
Var. 2019.10.03
203
Dreptul Uniunii Europene

asigurare a respectării dreptului pur intern (adică adoptat nu ca urmare a unor obligații
internaționale):

interpretare și aplicare drept intern Ierarhia instanțelor judecătorești


(judecătorii, tribunale, curți de apel, ICCJ)

mecanisme de unificare a practicii:


Recursul în iteresul legii + decizii
preliminare cf. art. 519 NCPC; efect
obligatoriu

control validitate drept intern față CCR


de Constituția statului

mecanism: decizii obligatorii de declarare


a neconstituționalității

De la 1 feb. 2007 s-a mai adăugat un nivel, cel unional/federal, așa încât sistemul
de asigurare a respectării dreptului unional/federal arată după cum urmează:

interpretare și aplicare drept Ierarhia instanțelor judecătorești


unional/ federal naționale (judecătorii, tribunale, curți de
apel, ICCJ) + Tribunal UE și CJUE (rol de
curte supremă federală)

diferende între statele membre, CJUE (rol de instanță internațională de


între state și instituțiile UE, între drept public)
instituțiile UE

control validitate drept secundar CJUE (rol de CC federală)


unional/ federal față de tratate
constitutive UE

Din punct de vedere strict formal, ceea ce caracterizează raporturile dintre


instanțele statale și cele unionale/ federale este cooperarea, și nu controlul ierarhic.
Singura modalitate de interacțiune între Curtea de Justiție și instanțele naționale este

Var. 2019.10.03
204
Dreptul Uniunii Europene

prin procedura trimiterilor preliminare, potrivit căreia instanța națională, deși este
obligată să rezolve problema de drept al Uniunii în sensul indicat de Curte în hotărârea
preliminară, este totuși cea care soluționează litigiul. Hotărârea pronunțată în litigiul
respectiv de către instanța națională de ultim grad este definitivă. La stadiul actual de
dezvoltare a dreptului Uniunii Europene, nu există un drept de apel la Curtea de Justiție
(sau la celelalte instanțe europene) împotriva hotărârilor instanțelor naționale.

Nu vom discuta în continuare despre competențele instanțelor naționale acolo


unde numai legea statală se aplică, adică în sfere în care nu se aplică dreptul UE.
Discutăm despre competențele instanțelor europene și naționale acolo unde se aplică
într-o formă sau alta, direct sau indirect, legea federală.

Ca urmare a dezvoltărilor jurisprudențiale ale Curții de Justiție, întemeiate pe o


interpretare teleologică87 a câtorva norme cu caracter general din tratate, în litigii aflate
în domeniul de aplicare al dreptului UE instanţele naţionale au următoarele competenţe
şi/sau obligaţii:

 competența și obligația de a face aplicarea cu prioritate a dreptului


Uniunii în anumite condiții, înlăturând de la aplicare (ignorând existenţa)
dreptul intern contrar, fără a recurge la sesizarea propriei Curţi
Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, în statele membre
în care funcţionează o asemenea curte („principiul supremației dreptului
UE”);
 competența și obligația de a interpreta pe cât posibil dreptul intern în
conformitate cu directivele („obligaţia de interpretare conformă sau
armonioasă” sau „efectul indirect al directivelor”);
 competența și, în anumite condiții, obligația de a trimite Curții cereri
pentru pronunţarea unei decizii preliminare atunci când o decizie le este
necesară în vederea dezlegării pricinii deduse judecăţii;
 competența de a soluţiona acţiuni în despăgubiri introduse de persoane
fizice şi juridice împotriva statului pentru repararea prejudiciilor care le-
au fost cauzate prin încălcarea de către stat a dreptului de origine UE
(„principiul răspunderii statului”);

87 Interpretarea teleologica sau dupa scop se bazeaza pe finalitatea actului normativ interpretat.
Aceasta solicita creativitatea interpretului. Prin natura ei, metoda teleologica reclama utilizarea ei in
paralel cu celelalte metode, caci intentia legiuitorului poate fi gasita si din coroborarea normei in cauza cu
alte norme, si cercetandu-se contextul adoptarii ei si raportandu-ne la litera ei.
Var. 2019.10.03
205
Dreptul Uniunii Europene

 competența de a aplica regulile procedurale naţionale şi în litigii în care


sunt incidente dispoziţii de drept al Uniunii Europene (cu excepţia câtorva
domenii în care există acte europene de armonizare a regulilor
procedurale, precum cooperarea în materie civilă sau achiziţiile publice),
cu două condiţii:
o regulile procedurale disponibile pentru punerea în aplicare a
dreptului unional trebuie să nu fie mai puţin favorabile decât cele
disponibile pentru punerea în aplicare a dreptului intern;
o regulile procedurale disponibile pentru punerea în aplicare a
dreptului unional trebuie să nu facă imposibilă în practică
exercitarea drepturilor conferite de legea Uniunii Europene
(„principiul autonomiei procedurale naţionale”);
 competența de a constata că un act UE este valid (legal adoptat); în
schimb, instanţele naţionale nu au competenţa de a constata că un act
adoptat de instituţiile comunitare este invalid (nelegal adoptat).

1.1. Trimiterile preliminare

Tot ceea ce vom discuta de aici înainte reiese, în mare parte, din modul în care
interpretăm ceea ce a interpretat CJUE ca urmare a cererilor noastre preliminare prin
care îi cerem să interpreteze ce nu știm să interpretăm (în pronumele atât de posesiv
includ aici toți magistrații din UE, nu numai pe cei români).

Este motivul pentru care apreciez că aici își găsește utilitatea mai înainte o
sinteză a procedurii prevăzute de TFUE în baza căreia trimitem Curții cereri pentru
pronunţarea unei decizii preliminare (a treia enumerată în lista competențelor de mai
sus).

Procedura trimiterilor preliminare, prevăzută la art. 267 TFUE, este o procedură


prin care, în cursul unui litigiu aflat pe rolul unui organ cu atribuţii jurisdicţionale al
unui stat membru al UE (nu numai instanță în sensul strict al cuvântului), ca urmare a
sesizării formulate (la cererea participanţilor la proces sau din oficiu) de către organul
jurisdicţional, Curtea de Justiție a UE, pronunţă o decizie preliminară, obligatorie
pentru organul jurisdicţional de trimitere (dar și pentru toate autoritățile, din toate
statele membre), prin care dezleagă o problemă de interpretare a dreptului Uniunii sau

Var. 2019.10.03
206
Dreptul Uniunii Europene

de validitate a actelor adoptate de instituţiile Uniunii, dezlegare necesară organului


jurisdicțional pentru soluționarea litigiului.

De-a lungul anilor, la cererea instanțelor și a altor organe cu atribuții


jurisdicționale din statele membre, Curtea a parcurs neobosit tratatele din scoarţă în
scoarţă, extrăgând semnificații care nu s-au dovedit întotdeauna populare, dar care
corespundeau cu „une certaine idée de l’Europe” cu care primii judecători numiţi au
pornit la drum.88 Pe de altă parte, și instanţele naţionale au fost dispuse să colaboreze și
să folosească procedura pusă la dispoziție de către Tratat. Fostul judecător la Tribunal și
Curte David Edward observa: „dacă vine cauza pe rol, judecătorul trebuie să judece,
indiferent cât de dezagreabil sau nepopular este rezultatul. Odată ce a pronunţat
soluţia, nu se poate retrage, scuza sau da explicații. Pe de altă parte, indiferent cât de
nerăbdător ar fi să creeze drept, judecătorul este neputincios dacă nu îi intră nicio cauză
potrivită pe rol.”89

Într-adevăr, aşa cum vom vedea mai târziu, din analiza punctuală a condiţiilor
legale care circumscriu folosirea acestei proceduri, ea se află în întregime la îndemâna
instanţelor judecătoreşti, libere să aprecieze pertinenţa şi utilitatea răspunsului pe care
l-ar da Curtea pentru soluţionarea litigiului.

Natura sa este cea a unui incident procedural, prin urmare poate interveni numai
în condițiile în care instanța națională este sesizată cu o pricină. Părțile din litigiul pe
care instanța este chemată să-l soluționeze nu au un drept de trimite întrebări
preliminare la Curtea de Justiție, ci au numai dreptul de a solicita instanței investite cu
soluționarea litigiului dintre ele, dacă aceasta apreciază că îi este ei necesar pentru
dezlegarea pricinii, să trimită întrebări preliminare. Instanţa de trimitere este deci
singura suverană să decidă dacă trimite sau nu o cerere de pronunţare a unei hotărâri
preliminare. În schimb, iniţiativa poate aparţine, ca şi în cazul excepţiei de
neconstituţionalitate din dreptul intern,90 uneia dintre părţile la proces, procurorului
(în cauzele în care participă la proces) sau instanţei din oficiu.

88 P. Pescatore, „The Doctrine of “Direct Effect”: An Infant Disease of Community Law”, ELRev,

1983, vol. 8, p. 157.


89 D. Edward, “National Courts – The Powerhouse of Community Law”, CYELS, 2002-2003, vol. 5,

p. 3.
90 Art. 29 alin. 2 din Legea nr. 47/1992 priv. organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

republicată în temeiul disp. art.III din Legea nr.232/2004 pentru modificarea şi completarea Legii
nr.47/1992.
Var. 2019.10.03
207
Dreptul Uniunii Europene

De aceea, dintre variantele posibile, sintagma „procedura hotărârilor


preliminare” sau „procedura trimiterilor preliminare” reflectă cel mai bine în limba
română natura acestei proceduri. Este greu de justificat folosirea sintagmei „acțiune
preliminară”, întâlnită uneori în literatura de specialitate în limba română și chiar în
traducerile oficiale timpurii, care nu reflectă atât raporturile dintre instanțele naționale
și Curte, cât și rolul părților din litigiul principal în cadrul procedurii. Instanța națională
nu poate fi titularul unui drept la acțiune în fața Curții de Justiție, după cum nu este
titularul unui drept la acțiune nici atunci când sesizează Curtea Constituțională cu o
excepție de neconstituționalitate sau Înalta Curte cu o întrebare preliminară în temeiul
art. 519 NCPC. La fel, părțile din litigiul principal nu sunt titulari ai unui drept la
acțiune preliminară, așa cum nu sunt titularii unui drept la acțiune atunci când propun
controlul constituționalității legilor interne.91

O să întâlniți în hotărâri – și o să vă debusoleze – diverse numere ca temei al


acestei proceduri. Acest lucru se datorează, răspunde auditorul care a citit capitolul
pregătitor, celor 2 renumerotări ale tratatelor constitutive care au avut loc pe parcurs.
Astfel, pentru o vreme îndelungată prevederea din Tratat care reglementa procedura
preliminară figura la Articolul 177 CEE. Aceasta este dispoziția care a făcut istorie,
numerotarea fiind valabilă până în anul 1999. Pentru mai multă precizie, au existat 4
etape:

 „Articolul 177 CEE” a fost folosit până la înființarea UE, când printre altele
s-a schimbat denumirea Comunității Economice Europene (CEE) în
Comunitatea Europeană (CE);
 astfel, de la 1 noiembrie 1993, același text a devenit „Articolul 177 CE”,
până la renumerotarea operată de Tratatul de la Amsterdam;92
 de la 1 mai 1999, a devenit „Articolul 234 CE”, până la renumerotarea
introdusă de Tratatul de la Lisabona-2009;

91 Nici folosirea, prin traducere literală din franceză, a sintagmei „recurs prejudicial” nu este
recomandată, pentru că poate induce în eroare, ca orice preluare literală dintr-o altă limbă. Pentru
juristul român, termenul „recurs” invocă în primul rând noțiunea de cale de atac, așa încât orice expresie
de genul „recurs prejudicial” sau „recurs prealabil” duce cu gândul la existența unui sistem ierarhic, bazat
pe controlul judiciar al hotărârilor instanțelor naționale de către Curtea de Justiție. Or, procedura
hotărârilor preliminare nu este o cale de atac, așa cum nici trimiterea unei excepții de
neconstituționalitate la Curtea Constituțională nu este. Ar fi impropriu să numim această din urmă
procedură „recursul prealabil de neconstituționalitate”. Acum, că am depășit vârsta pionieratului, în care
traducerile oficiale erau contradictorii sau lipseau cu desăvârșire, putem urma standardul stabilit de
Curte și folosi termenii adecvați naturii procedurii.
92 JO C 340, 1997, p. 1, intrat în vigoare la 1 mai 1999.

Var. 2019.10.03
208
Dreptul Uniunii Europene

 de la 1 decembrie 2009, a devenit „Articolul 267 TFUE”.

Actuala prevedere este stipulată în Art. 267 TFUE (fost 234 CE, fost 177 CEE) și
sună după cum urmează:

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se


pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor;
(b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele,
oficiile sau agențiile Uniunii; În cazul în care o asemenea chestiune se
invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă
poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este
necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu
privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se
invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei
decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această
instanţă este obligată să sesizeze Curtea. În cazul în care o asemenea
chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe
judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative
de libertate, Curtea hotărăşte în cel mai scurt termen.93

Procesul de obţinere a unei hotărâri preliminare de la Curtea de Justiţie cuprinde


invariabil trei etape distincte:

 etapa întâi, derulată în faţa instanţei naţionale învestită cu soluționarea


unui litigiu, în care aceasta decide să formuleze o cerere pentru
pronunţarea unei hotărâri preliminare şi o trimite la Curte;
 etapa a doua, derulată în faţa Curții, de soluţionare a cererii de către Curte
prin hotărâre preliminară sau ordonanță motivată;
 etapa a treia, derulată din nou în faţa instanţei naţionale, de soluţionare a
litigiului de către instanţa naţională, după primirea răspunsului Curţii.

Modul în care se desfășoară aceste etape este reglementat în Statutul Curţii şi în


Regulamentul său de procedură. De asemenea, o serie de documente elaborate în timp

93 Articolul 267 TFUE trebuie citit în coroborare cu dispozițiile TUE privind politica externă și de

securitate comună (PESC), fostul pilon al II-lea. Potrivit noului Articol 24 UE, politica externă şi de
securitate comună face în continuare obiectul aplicării unor norme şi proceduri speciale. Adoptarea de
acte legislative (regulamente, directive și decizii) este exclusă, menținându-se necesitatea adoptării unor
măsuri specifice acestui domeniu sensibil. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu are competențe cu
privire la dispozițiile din TUE referitoare la PESC, cu mici excepții.
Var. 2019.10.03
209
Dreptul Uniunii Europene

de către Curte, fără forță obligatorie, pot fi folosite cu titlu de orientări cu privire la
oportunitatea efectuării unei trimiteri preliminare, precum și la modul de redactare a
cererii preliminare. „Ghidul de bune practici” al Curții în materie de trimiteri
preliminare poartă denumirea de Recomandări în atenția instanțelor naționale,
referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare.94 Acest document fără forță
obligatorie a fost elaborat de CJUE pentru a îndruma instanțele de trimitere cu privire
la modul de redactare a cererii preliminare, pentru a facilita înțelegerea corectă și
completă de către Curte a problemei de drept european cu care se confruntă instanța
națională, astfel încât Curtea să își poată îndeplini rolul atribuit prin art. 267 TFUE de a
da un răspuns util și instanței de trimitere.

După obiectul cererii, art. 267 alin. (1) TFUE, ca și variantele sale anterioare,
prevede competența pentru Curtea de Justiție de a se pronunța în legătură cu două
tipuri de cereri:

 cererile având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare în


interpretarea tratatelor sau a legislației secundare („cereri în
interpretare”);
 cererile având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare în
stabilirea validității legislației secundare („cereri în stabilirea validității”).

Pașii pe care îi are de parcurs o instanță pentru a trimite o cerere preliminară,


respectiv aspectele pe care trebuie să le aibă în vedere justițiabilul atunci când solicită
trimiterea unei asemenea cereri, sunt în mare parte aceleași pentru ambele tipuri de
trimiteri. Cu toate acestea, există suficiente elemente specifice fiecărui tip, care au
reieșit pe parcurs din jurisprudența CJUE.

Cel mai des vă veți întâlni cu hotărâri de ale Curții pronunțate în legătură cu
interpretarea unei norme europene – din 83 de trimiteri preliminare din România de la
1 ianuarie 2007 până la 1 octombrie 2014, niciuna nu ridică problema validității unui
act european.

După stadiul procesual în care se află cauza în care se ridică problema unei
trimiteri preliminare, art. 267 TFUE face o altă distincție importantă, la alin. (2),
respectiv (3):

94 JO C 338 din 6.11.2012, p. 1.


Var. 2019.10.03
210
Dreptul Uniunii Europene

 cereri (în interpretare sau stabilirea validității) a căror trimitere este


solicitată în cauză atunci când aceasta este pendinte în fața unei instanțe a
cărei hotărâre în cauza respectivă mai poate fi supusă unei căi de atac în
dreptul intern;
 cereri (în interpretare sau stabilirea validității) a căror trimitere este
solicitată în cauză atunci când aceasta este pendinte în fața unei instanțe a
cărei hotărâre în cauza respectivă nu mai poate fi supusă unei căi de atac
în dreptul intern.

Diferențierea este importantă deoarece, în ultima ipoteză, textul alin. (3)


instituie o obligație de a trimite cererea preliminară în sarcina instanței care judecă în
ultim grad, pe când instanțele care nu judecă în ultim grad au facultatea de a trimite sau
nu cererea. Motivul pentru care a fost stabilită obligația de trimitere în sarcina
instanțelor de la alin. (3) este ca justițiabilul să aibă măcar o oportunitate, pe parcursul
procesului, de a pune în discuție o chestiune de drept al Uniunii potențial pertinentă
pentru soluționarea litigiului.

Cu toate acestea, vom vedea mai târziu că, prin jurisprudența sa de interpretare a
acestor alineate, Curtea de Justiție:

 a atenuat forța obligației instituite la alin. (3) al art. 267 TFUE, în sensul
că obligația instituită în sarcina instanțelor care judecă în ultim grad
cauza nu este absolută (pot uneori să nu trimită)
 a restrâns facultatea conferită la alin. (2) al art. 267 TFUE, în sensul că
facultatea conferită instanțelor care nu judecă în ultim grad cauza nu este
absolută (sunt uneori obligate să trimită)

Trimiterea cererii determină suspendarea judecății cauzei, temei expres pentru


aceasta existând numai în Noul Cod de procedură civilă, la art. 412 alin. (1) pct. 7,
pentru „cazul în care instanţa formulează o cerere de pronunţare a unei hotărâri
preliminare adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit prevederilor
tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană”. Încheierea de suspendare va fi
supusă regulilor procedurale generale prevăzute la art. 414, iar reluarea judecării
procesului se va face în mod expres în temeiul art. 415 pct. 3, după pronunțarea
hotărârii de către CJUE.

Potrivit art. 100 din Regulamentul de procedură al CJUE, Curtea rămâne


sesizată cu o cerere de decizie preliminară atât timp cât instanța care a sesizat Curtea cu
Var. 2019.10.03
211
Dreptul Uniunii Europene

acea cerere nu a retras-o. Retragerea unei cereri preliminare poate fi luată în


considerare până la notificarea către persoanele interesate (participanți la procedură) a
datei pronunțării hotărârii. Cu toate acestea, Curtea poate oricând să constate că nu mai
sunt îndeplinite condițiile care atrag competența sa.

În ceea ce privește efectele deciziilor sale preliminare, Curtea de Justiție a


dezvoltat în timp următoarele reguli:

 Curtea nu se consideră ținută de hotărârile sale anterioare, dar în practică


nu schimbă soluția cu privire la o anumită problemă decât destul de rar;
foarte rar recunoaște în mod explicit că se îndepărtează de jurisprudența
anterioară;
 hotărârile preliminare (în interpretare și în stabilirea validității) sunt
obligatorii pentru toate instanțele din UE, nu numai pentru instanța de
trimitere; forța obligatorie a hotărârii pentru instanța de trimitere nu a
fost niciodată pusă la îndoială – instanța națională nu ar supune cauza
întregii proceduri dacă nu ar fi dispusă și să aplice răspunsul primit; au
fost cazuri, însă, în care instanței de trimitere nu i-a plăcut răspunsul
Curții și l-a interpretat creativ. În schimb, efectele față de celelalte
instanțe din Uniune au fost obiect de dezbateri vreme îndelungată.
 prin hotărârile preliminare pronunțate în cererile având ca obiect
stabilirea validității unui act al Uniunii, Curtea nu anulează actul, ci
pronunță o „declarație de invaliditate” a uneia sau mai multor prevederi
actului respectiv sau a întregului act, care are efecte față de instanța de
trimitere; de asemenea, declarația are efecte și față de celelalte instanțe
din UE, care însă sunt libere să trimită cereri preliminare ulterioare, dacă
au nevoie de lămuriri cu privire la întinderea concretă a efectelor
declarației de invaliditate în cauzele deduse judecății lor;95

95 Hot. din 13 mai 1981, ICC, 66/80, Rec., p. 1191 (tradusă pe situl IER).
Var. 2019.10.03
212
Dreptul Uniunii Europene

2. RAPORTUL DINTRE CJUE ȘI INSTANȚELE NAȚIONALE ÎN


CADRUL PROCEDURII ACȚIUNII ÎN PRONUNȚAREA UNEI
HOTĂRÂRI PRELIMINARE96

Uniunea Europeană propune o ordine juridică autonomă, în cadrul căreia s-a


încredințat organelor juridice ale statelor membre aplicarea dreptului unional. Pentru
asigurarea caracterului unitar al îndeplinirii acestei misiuni, autorii Tratatelor au creat
un mecanism special, reglementat de fostul art. 235 TCE, actualmente, art. 267 TFUE,
cel al acțiunii în pronunțarea unei hotărâri preliminare, care permite instanțelor
naționale și CJUE să relaționeze.

Raportul de cooperare între instanțele naționale și CJUE, este condiționat de


respectarea principiilor fundamentale în cadrul ordinii juridice unionale/ federative,
referitoare la aplicarea directă a dreptului UE, precum și la caracterul obligatoriu al
hotărârilor CJUE.

Judecătorul național a fost numit “judecător de drept comun” al dreptului


comunitar /unional97, atât el cât și CJUE exercitându-și atribuțiile în cadrul aceleiași
ordini juridice, și ambii în calitate de judecător al Uniunii Europene.

Revine însă ordinii juridice interne, în absența unei prevederi unionale/ federale
contrare, rolul de a stabili competența organelor jurisdicționale, precum și procedura de
urmat în vederea apărării drepturilor de care justițiabilii beneficiază în virtutea
efectului direct al dreptului Uniunii Europene.

Acest principiu al autonomiei procedurale este dublu condiționat de faptul că:

 nu trebuie să se facă nicio diferență între acțiunile întemeiate pe dreptul


Uniunii Europene și cele întemeiate pe dreptul intern (principiul
echivalenței);
 exercitarea acestor drepturi nu trebuie să devină o practică imposibilă sau
excesiv de dificilă, chiar dacă se face cu respectarea egalității de tratament
( principiul efectivității)

96 Georgiana Tudor, Dragoș Cătălin, Jurisprudența CJCE, Editura C.H. Beck, București, 2006.
97 Tribunalul de Primă Instanță, 10 iulie 1990, C T 51/89, Rec. II, pag. 309, Tetra Pak c. Commission.
Var. 2019.10.03
213
Dreptul Uniunii Europene

Var. 2019.10.03
214
Dreptul Uniunii Europene

CURSUL al XI -lea

CONSTRUCȚIA EUROPEANĂ DUPĂ TRATATUL DE LA

LISABONA (17 pag)

Conținut:

1. NECESITATEA UNUI NOU TRATAT

1.1. Consideraţii generale

2. ELEMENTE DE NOUTATE ADUSE DE TRATATUL DE LA LISABONA

2.1. Preliminarii

2.2. Elemente de noutate privind obiectivele

2.3. Elemente de noutate privind principiile fundamentale de organizare şi


funcţionare a Uniunii stipulate în Tratatul de la Lisabona

2.4. Elemente de noutate instituţională ale Tratatului de la Lisabona

2.5. Elemente de noutate privind procedurile, mecanismele şi metodologiile de


lucru

3. CONȚINUTUL TRATATULUI DE LA LISABONA

3.1. Obiective și principii juridice

3.2. Consolidarea democrației și o mai bună protecție a drepturilor fundamentale

3.3. Un nou cadru instituțional

3.4. Un proces mai eficient și mai democratic de elaborare a politicilor, cu politici


și competențe noi

Var. 2019.10.03
215
Dreptul Uniunii Europene

1. NECESITATEA UNUI NOU TRATAT

Tratatul de la Lisabona a răspuns nevoii de a reforma structura și modul de


funcționare a Uniunii Europene reprezintând un document juridic fundamental pentru
viitorul acesteia. Denumirea completă a noului document European este “Tratatul de la
Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de
instituire a Comunităţii Europene” și a fost semnat la Lisabona98 la 13 dec. 2007 şi a
intrat în vigoare la 01 dec. 2009. Extinderile succesive ale UE au dus numărul țărilor
UE la 28, iar zece ani mai târziu, din 2017, a început procesul de retragere a Marii
Britanii din Uniune. Prin urmare, era necesară o adaptare a funcționării instituțiilor și a
modalităților de luare a deciziilor la nivel european.

Tratatul de la Lisabona “continuă procesul de reformă al construcţiei europene


început cu Tratatul de la Amsterdam şi Nisa, reușind să depăşească impasul
instituţional datorat eşecul ratificării Tratatului Constituţional şi realizează o clarificare
a relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi statele membre, în principal, prin stabilirea
explicită a competenţelor fiecăruia”. 99

Procesul de modernizare a construcției europene a fost demarat sub forma unui


proiect constituțional la sfârșitul lui 2001, cu Declarația Consiliului European privind
viitorul Uniunii Europene sau așa numita Declarație de la Laeken, urmat în 2002 și
2003 de Convenția europeană care a elaborat Tratatul de instituire a unei Constituții
pentru Europa (Tratatul constituțional)100. Procesul de ratificare a Tratatului
constituțional a fost respins prin referendum în 2005 de către Franța (mai) și Olanda
(iunie) astfel încât Consiliul European a decis să își ia o „perioadă de reflecție” de doi
ani. În final, în temeiul declarației de la Berlin din martie 2007, Consiliul European din
21-23 iunie 2007 a adoptat un mandat detaliat pentru o desfășurarea unei conferințe
interguvernamentală (CIG), sub egida Președinției portugheze. Conferința
Interguvernamentală și-a încheiat lucrările în octombrie 2007 prin finalizarea unui
tratat de reformă. Tratatul a fost semnat în cadrul Consiliului European de la Lisabona
din 13 decembrie 2007 și a fost ratificat de toate statele membre.

98 România a ratificat Tratatul prin Legea nr. 13/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.

107 din 12 feb. 2008.


99 Prof. univ. dr. Moise Bojincă, Construcția europeană după tratatul de la Lisabona, Seria Ştiinţe

Juridice, Nr. 3/2010, https://dreptmd. wordpress.com/drept-institutional/constructia-europeana-n-


conceptia-tratatului-de-la-lisabona/, accesat la 10.12.2017
100 http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_1.1.4.pdf

Var. 2019.10.03
216
Dreptul Uniunii Europene

Tratatul de la Lisabona nu ia locul unei Constituţii europeane, dar cu toate


acestea, el încearcă să realizeze o integrare mai profundă la nivelul statelor membre, o
implicare sporită cetăţeanului în construcţia europeană direct și prin intermediul
Parlamentului European, o democratizare a procesului decizional, în ansamblul său şi
consolidarea rolului de actor al Uniunii Europene pe scena internaţională101.

1.1. Consideraţii generale

Tratatul de la Lisabona102 este urmarea eforturilor de consolidare europene


necesară după eşecul ratificării Tratatului Constituţional din 2004. Tratatul
Constituțional s-ar fi vrut a fi un Tratat care să înlocuiască legislația primară a UE
printr-un document unic. În condițiile în care realitatea a demonstrate că statele
membre nu au ajuns la maturitatea semnării unei Constituții, a fost necesar ca prin
Tratatul de la Lisabona să se procedeze la reformarea tratatelor de bază.

Ne reamintim că la 7 februarie 1992, a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993


Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), semnat la Maastricht. Acest tratat a fost
rezultatul unor profunde schimbări desfășurate în statele europene pe plan extern şi
interne. Pe plan extern, vorbim despre prăbuşirea comunismului în Europa de Est şi
perspectiva reunificării Germaniei au condus la luarea angajamentului privind
consolidarea poziţiei internaţionale a Comunităţii. La nivel intern, statele membre
doresc să continue progresele înregistrate prin Actul Unic European (AUE) - ’86/’87
prin intermediul altor reforme.

Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) a marcat o nouă etapă în procesul de


integrare europeană, deoarece a permis demararea integrării politice. Acesta instituie o
Uniune Europeană fondată pe trei piloni:

 Comunităţile Europene;
 Politica externă şi de securitate comună (PESC);
 Cooperarea în domeniul poliţienesc şi judiciar în materie penală (JAI).

Cei trei piloni ai Uniunii Europene, care reprezintă cele trei mari domenii (arii
politice) în care Uniunea Europeană ia decizii.

101Radu Ştefan Pătru, Anumite consideraţiuni privind personalitatea juridică a Uniunii Europene în
urma Tratatului de la Lisabona, în Revista Consilier European nr. 1/16 aprilie 2010, pag. 12
102 În forma sa consolidată, Tratatul de la Lisabona a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii

Europene nr. 115 din mai 2008


Var. 2019.10.03
217
Dreptul Uniunii Europene

Primul pilon – domeniul Uniunii Europene – este definit de tratatele


constitutive, care cuprind în structura lor următoarele domenii de activitate:

 politica agrară comună;


 uniunea vamală şi piaţa internă;
 politica de concurenţă;
 subvenţiile de stat;
 politica structurală;
 politica comercială;
 uniunea economică şi monetară;
 cetăţenia Uniunii Europene;
 educaţie şi cultură, cercetare şi politica mediului înconjurător;
 reţele transeuropene;
 sănătate;
 protecţia consumatorului;
 politica socială;
 imigrare, azil;
 protecţia frontierelor prin tratatul Schengen.

În luarea deciziilor în domeniile primului pilon al UE sunt implicate Comisia


Europeană, Consiliul şi Parlamentul European.

Al doilea pilon priveşte Politica Externă şi de Securitate Comună


(PESC), (Titlul V din Tratatul Uniunii Europene), şi cuprinde obiectivele ce trebuie
avute în vedere pentru realizarea unei politici externe şi de securitate comună, şi
anume:

 apărarea intereselor comune fundamentale şi a independenţei Uniunii


Europene;
 consolidarea securităţii membrilor Uniunii;
 menţinerea şi consolidarea păcii, securităţii internaţionale;
 promovarea cooperării internaţionale;
 promovarea democraţiei şi a statului de drept;
 apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale;
 observatorii electorali şi trupele comune de intervenţie;
 drepturile omului, democraţia;

Var. 2019.10.03
218
Dreptul Uniunii Europene

 asistenţa acordată statelor terţe;


 politica europeană de securitate şi apărare;
 dezarmarea, aspectele economice ale dezarmării etc.

Cel de-al treilea pilon (JAI) este unul dintre pilonii importanţi ai Uniunii
Europene, în cadrul căruia se are în vedere o colaborare şi o acţiune comună a poliţiei şi
justiţiei în materie penală, (Titlul VI din Tratatul Uniunii Europene), colaborare care
trebuie realizată în scopul prevenirii şi combaterii criminalităţii, a rasismului şi
xenofobiei. Cel de-al treilea pilon are în sfera preocupărilor sale următoarele domenii:

 trafic de droguri şi trafic de arme;


 trafic de carne vie;
 terrorism;
 crimă asupra minorilor, crima organizată, corupţie, coruptibilitate şi uz
de fals.

Tratatul: instituie o cetăţenie europeană, consolidează puterile Parlamentului


European şi lansează Uniunea Economică şi Monetară (UEM). Pe de altă parte, CEE
devine Comunitatea Europeană (CE).

Începând cu 2007/09, Tratatul de la Lisabona - ca tratat de reformă - a


încorporat în primul rând Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) –
(Maastricht -92/93), alcătuit din 55 de articole pe care îl modifică, dar căruia îi
păstrează numele, iar în al doilea rând conține și Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene (TFUE) ce cuprinde 358 de articole şi care, de fapt, se substituie
Tratatului Comunităţii Europene, precum şi 37 de Protocoale şi 65 de Declaraţii.

Tratatul conţine şi reglementări care vor intra în vigoare etapizat și după 2009
cum sunt, de pildă, noua componenţă a Comisiei Europene sau stabilirea competenţelor
în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne. Tratatul de la Lisabona procedează și la
fuziunea celor trei piloni statuaţi prin Tratatul de la Maastricht (Comunitatea
Europeană, Politica Externă şi de Securitate Europeană, respectiv Justiţie şi Afaceri
Interne) astfel încât se poate afirma că în momentul de față Uniunea Europeană se
bazează pe un Tratat de principii (TUE) şi pe un Tratat executiv (TFUE), ambele
având valoare juridică egală.

Var. 2019.10.03
219
Dreptul Uniunii Europene

2. ELEMENTE DE NOUTATE ADUSE DE TRATATUL DE LA


LISABONA103

2.1. Preliminarii

Elementele de noutate aduse de Tratatul de la Lisabona se pot structura în


funcţie de: obiective, principii, instituţii şi procedurile, mecanismele şi metodologiile de
lucru104.

Potrivit art. 1 alin 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană acesta,

”… marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni tot


mai profunde între popoarele Europei, în cadrul căreia deciziile se iau cu
respectarea deplină a principiului transparenţei şi cât mai aproape cu
putinţă de cetăţeni.”

În această nouă etapă a construcţiei şi funcţionării Uniunii Europene accentul


glisează din zona economicului (acțiuni considerate a fi fost legiferate și în mare parte
aflate în derulare) spre zona domeniilor ce ţin de respectul valorilor umane: pacea,
demnitatea umană, libertatea, democraţia, egalitatea, statul de drept,
drepturile omului.

Acest lucru reiese cu claritate din prevederile noului art. 3 care stipulează că:

“1) Uniunea urmăreşte să promoveze pacea, valorile sale şi


bunăstarea popoarelor;

2) Uniunea oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi


justiţie, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera
circulaţie a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind
controlul la frontierele externe, dreptul de azil, precum şi prevenirea
criminalităţii şi combaterea acestui fenomen”.

În altă ordine de idei, potrivit art. 42 pct. (1), Tratatul de la Lisabona acordă o
importanţă sporită şi mult mai categorică Politicii de securitate şi apărare
comună (PESC) stipulând că:

103Ibidem, Prof. univ. dr. Moise Bojincă


104Niculina Vrânceanu, Succinte consideraţii asupra recentului Tratat de la Lisabona, în Buletin de
informare legislativă, nr 1/2010, p. 9.
Var. 2019.10.03
220
Dreptul Uniunii Europene

„Politica de securitate şi apărarea comună face parte integrantă din


politica externă şi de securitate comună. Aceasta asigură Uniunii o
capacitate operaţională bazată pe mijloace civile şi militare. Uniunea
poate recurge la acestea în cadrul misiunilor în afara Uniunii pentru a
asigura menţinerea păcii, prevenirea conflictelor şi întărirea securităţii
internaţionale, în conformitate cu principiile Cartei ONU. Îndeplinirea
acestor sarcini se sprijină pe capacităţile furnizate de statele membre.”

Totodată, prin art. 42 pct. (7) se instituie o clauză de apărare mutuală şi o clauză
de securitate generală, invocându-se pentru prima dată, la nivelul Uniunii Europene
într-o manieră fără echivoc, o solidaritate de natură militară proprie,
precizându-se că:

“În cazul în care un stat membru ar face obiectul unei agresiuni


armate pe teritoriul său, celelalte state membre sunt obligate să îi acorde
ajutor şi asistenţă prin toate mijloacele de care dispun, în conformitate
cu art. 51 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite. Aceasta nu aduce
atingere caracterului specific al politicii de securitate şi apărare a
anumitor state membre.”

2.2. Elemente de noutate privind principiile fundamentale de


organizare şi funcţionare a Uniunii stipulate în Tratatul de la
Lisabona

În privinţa principiilor fundamentale de organizare şi funcţionare scoatem în


evidență:

– includerea expresă în Declaraţia nr. 17 intitulată „Declaraţia cu


privire la supremaţie” a principiului supremaţiei Dreptului Uniunii
Europene, consacrat până în prezent numai pe cale jurisprudenţială, stipulând că:

“ … tratatele şi legislaţia adoptată de Uniune pe baza tratatelor au


prioritate în raport cu dreptul statelor membre …”

– instituirea expresă prin art. 5 din TUE a principiului atribuirii


(specializării) în partajarea competenţelor între Uniune şi statele membre.

Art. 5 (ex-art. 5 TCE)

Var. 2019.10.03
221
Dreptul Uniunii Europene

“(1) Delimitarea competențelor Uniunii este guvernată de principiul


atribuirii. Exercitarea acestor competențe este reglementată de
principiile subsidiarității și proporționalității.

(2) În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acționează numai în


limitele competențelor care i-au fost atribuite de statele membre prin
tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate.

Orice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate


aparține statelor membre.

(3) În temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu sunt


de competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura
în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod
satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional
și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi
realizate mai bine la nivelul Uniunii. ”

În aceste condiții, Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene de la Lisabona


(TFUE) defineşte trei categorii de competenţe:

a) competența exclusivă, potrivit căreia Uniunea este singura care poate


adopta dispoziții legislative, statele membre ocupându-se doar de punerea
în aplicare;
b) competența partajată, potrivit căreia statele membre au dreptul de a
legifera și de a adopta măsuri obligatorii din punct de vedere juridic în
cazul în care Uniunea nu și-a exercitat competența;
c) competența complementare sau de sprijin, potrivit căreia UE
desfășoară acțiuni de sprijin sau de completare a politicilor statelor
membre.
a) Potrivit art. 3 TUE competenţele exclusive sunt acelea în care numai
Uniunea Europeană are dreptul de a legifera şi adopta acte juridice.

În conformitate cu Art. 3 a Versiunii Consolidate a Tratatului Uniunii Europene


(Lisabona 2007), domeniile în care Uniunea are competenţe exclusive sunt:

(1)

(a) uniunea vamală;

(b) stabilirea normelor privind concurența necesare funcționării pieței interne;


Var. 2019.10.03
222
Dreptul Uniunii Europene

(c) politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro;

(d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind
pescuitul;

(e) politica comercială comună.

(2) De asemenea, competența Uniunii este exclusivă în ceea ce privește


încheierea unui acord

internațional în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act legislativ


al Uniunii, ori este

necesară pentru a permite Uniunii să își exercite competența internă, sau în


măsura în care aceasta ar

putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de


aplicare a acestora

În aceste domenii, statele membre pot interveni numai pe baza abilitării


dobândite de la Uniune.

b) Art. 4 din TFUE stabileşte competenţele partajate, adică cele care


sunt împărţite între statele membre şi Uniune. După ce primul aliniat al acestui articol
exclude de la competenţa partajată domeniile de competenţă exclusivă şi acţiunile
complementare, în alin (2) al aceluiaşi articol se enumeră principalele domenii de
competenţă partajată şi anume:
– piaţa internă;
– politica socială;
– coeziunea economică, socială şi teritorială;
– agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale
mării;
– mediul;
– protecţia consumatorului;
– transporturile;
– reţelele transeuropene;
– energia;
– spaţiul de libertate, securitate şi justiţie;
– securitatea în materie de sănătate publică.

Var. 2019.10.03
223
Dreptul Uniunii Europene

c) Potrivit art. 6 din TFUE, Uniunea are competenţă să desfăşoare


acţiuni de sprijinire, de coordonare sau completare a acţiunii statelor
membre. Prin finalitatea lor europeană, aceste acţiuni vizează domeniile:
– protecţiei şi îmbunătăţirii sănătăţii umane;
– industriei;
– culturii;
– turismului;
– educaţiei, formării profesionale, tineretului şi sportului;
– protecţiei civile;
– cooperării administrative.

Pe lângă cele trei categorii de competențe conf. art. 3; 4 și 6 din TFUE, se adaugă,
potrivit art. 5 din TFUE, ca politici separate şi cu specificitate crescută:

 Politica externă şi de securitate comună (PESC);


 Coordonarea politicilor economice şi de ocupare a forţei de
muncă.

Ca o excepţie de la aceste delimitări de competenţe, există posibilitatea legală, în


baza aşa – numitei “clauze de flexibilitate” prevăzută de art. 352 din TFUE, ca în
situaţia în care o acţiune a Uniunii se dovedeşte necesară pentru a atinge unul din
obiectivele menţionate în Tratat, competenţa să fie direcţionată spre Uniune.

2.3. Elemente de noutate instituţională ale Tratatului de la


Lisabona

Potrivit prevederilor art. 47 din TUE, Uniunea Europeană ca entitate cu


structură proprie a dobândit personalitate juridică distinctă faţă de Comunităţi. Odată
cu aceasta Uniunea Europeană a dobândit, atât, capacitate de reprezentare cât şi
capacitate de a deveni membru al unei organizaţii mondiale sau internaţionale.

Uniunea Europeană devenie un actor cu drepturi depline pe scena


internaţională. În acelaşi timp, personalitatea juridică are relevanţă şi în ceea ce
priveşte relaţia Uniunii Europene cu statele membre105. Declaraţia politică nr. 24

105 Radu Ştefan Pătru, op cit., p.14, Tudor Guşet, Beneficiile Tratatului de la Lisabona pentru
Uniunea Europeană şi pentru România în calitate de stat membru, în Revista Consilier European, nr.
1/16 aprilie 2010, pag. 18
Var. 2019.10.03
224
Dreptul Uniunii Europene

intitulată „Declaraţia cu privire la personalitatea juridică a Uniunii Europene” şi ataşată


Tratatului de la Lisabona, precizează că personalitatea juridică nu conferă Uniunii
Europene dreptul de a se substitui statelor membre în chestiuni pentru care nu a primit
mandat să le facă. Totodată, Tratatul consacră egalitatea statelor membre în faţa
Tratatelor. Din această perspectivă, Uniunea este obligată să respecte în mod egal
identitatea naţională a statelor membre în privinţa autonomiei locale şi regionale.
Tratatul face pentru prima oară trimitere expresă în art. 17 din TUE106 la relaţia
instituţiilor europene cu bisericile, asociaţiile sau comunităţile religioase din statele
membre, cu organizaţiile filosofice şi neconfesionale. Tuturor acestora, Tratatul le
respectă statutul recunoscut de dreptul lor naţional.

De asemenea, prin art. 6 TUE conferă Cartei Drepturilor Fundamentale a


Uniunii Europene - din 7 decembrie 2000 -, aceeaşi valoare juridică cu a tratatelor. În
acelaşi timp, Tratatul oferă noua bază legală pentru aderarea UE la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului a Consiliului Europei, statuând pe de o parte că
aderarea nu va aduce modificări competenţelor Uniunii Europene, astfel cum sunt
definite în tratate, iar, pe de altă parte, drepturile fundamentale garantate de această
Convenţie vor constitui „principii generale ale dreptului Uniunii”107.

Tratatul a instituit funcţia de Preşedinte al Consiliului European108 ales cu


majoritate calificată pentru un mandat de doi ani şi jumătate şi cu posibilitatea
reînnoirii o singură dată.

Potrivit art. 15-5 şi art. 15-6 din TUE, Preşedintele asigură reprezentarea externă
a Uniunii Europene pentru domeniile de Politică Externă şi Securitate Comună, fără a
prejudicia competenţele Înaltului Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri
Externe şi Politică de Securitate. Tratatul a instituit modificări însă numai după 2014 şi
în privinţa componenţei Comisiei Europene. Până la acea dată Comisia Europeană îşi

106 Art. 17 din TUE prevede: “(1) Uniunea respectă şi nu aduce atingere statutului de care beneficiază,

în temeiul dreptului naţional, bisericile şi asociaţiile sau comunităţile religioase din statele membre; (2)
Uniunea respectă, de asemenea, statutul de care beneficiază în temeiul dreptului naţional, organizaţiile
filosofice şi neconfesionale”.
107 În acest context trebuie să relevăm că un Protocol anexat Tratatului introduce anumite măsuri

speciale pentru Regatul Unit al Marii Britanii şi pentru Polonia. O astfel de derogare a obţinut şi Cehia. A
se vedea, Diana Hangiu, Lungul drum către….Tratatul de la Lisabona în Revista Consilier European, nr.
1/16 aprilie 2010, pag. 10;
108 La Consiliul European Extraordinar din 19 noiembrie 2009 a fost ales primul preşedinte al

Consiliului European, în persoana fostului premier Belgian Herman Van Rompuy, care şi-a început
mandatul odată cu intrarea în vigoare a Tratatului, respectiv la 1 Decembrie 2009. A se vedea, Niculina
Vrânceanu, op. cit., 12, Magdalena Moroşanu, Europa ca actor pe scena internaţională, în Revista
Consilier European, nr. 1/16 aprilie 2010, pag. 57.
Var. 2019.10.03
225
Dreptul Uniunii Europene

păstrază componenţa actuală bazată pe principiul reprezentării. Din anul 2014,


structura Comisiei urma să corespundă la 2/3 din numărul statelor membre atât timp
cât Consiliul European nu va decide modificarea acestui număr. Ulterior Consiliul
European a decis păstrarea numărului inițial de comisari de 28, câte unul din partea
fiecărui stat, incluzând Președintele și Vicepreședintele.

Procedura de constituire a Comisiei Europene începând cu 2014 este stabilită de


art. 17 potrivit căruia: „Membrii Comisiei sunt aleşi dintre resortisanţii statelor member
în conformitate cu un sistem de rotaţie strict egal între statele membre care să reflecte
diversitatea demografică şi geografică a tuturor statelor membre. Acest sistem se
stabileşte de Consiliul European, care hotărăşte în unanimitate în conformitate cu art.
244 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE). Aceasta presupune că
în condiţiile unei Uniuni cu 27 de state membre, Comisia va avea 18 membri, ceea ce
înseamnă că o ţară va fi reprezentată în două colegii din trei, pe baza unei rotaţii egale.
Tratatul a instituit postul de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politica de securitate care est, totodată, şi vicepreşedinte al Comisiei Europene 109.

Acesta coordonează politica externă şi de securitate comună (PESC), precum şi


Politica externă pentru securitate şi apărare (PESA). Acesta prezidează Consiliul privind
afacerile externe care reuneşte toţi miniştrii de externe. În acelaşi timp, Tratatul a creat
cadrul necesar sporirii rolului parlamentelor naţionale în realizarea politicilor Uniunii
prin conferirea puterii de a influenţa elaborarea actelor normative comunitare. Tot cu
referire la competenţele parlamentelor naţionale, Tratatul de la Lisabona a procedat la
adoptarea unui nou protocol privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii ce are drept scop luarea deciziilor la un nivel cât mai apropiat de
cetăţenii Uniunii şi care instituie un sistem concret de control al aplicării acestor
principii. Astfel, în baza art.7 din actualul Protocol, instituţiile legislative comunitare „
…ţin seama de avizele motivate adresate de parlamentele naţionale sau de o cameră a
unuia dintre aceste parlamente naţionale”.

Protocolul iniţial anexat la Tratatul de la Amsterdam nu prevedea obligaţia


Instituţiilor comunitare de a consulta în mod expres parlamentele naţionale. Pe această

109La Consiliul European din 19 noiembrie 2009 s-a decis ca această funcţie de Înalt Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate şi vicepreşedinte al Comisiei Europene să fie în
premieră ocupată de laburista Catherine Ashten, fost comisar pentru comerţ. A se vedea Niculina
Vrânceanu, Magdalena Moroşan, op. cit., pag. 57Anterior, adoptării Tratatului de la Lisabona acesta era
numit ministru pentru afaceri externe. A se vedea, Diana Hangiu, op. cit., pag. 9.
Var. 2019.10.03
226
Dreptul Uniunii Europene

linie, toate proiectele de acte legislative şi alte documente ale instituţiilor europene
iniţiatoare vor fi transmise parlamentelor naţionale. Se instituie astfel un mecanism de
alertă timpurie, cunoscut ca „procedura cartonaşului galben şi a cartonaşului
portocaliu” care permite parlamentelor naţionale să examineze proiectele de acte
legislative şi să emită avize motivate cu privire la respectarea principiului
subsidiarităţii. În acelaşi timp, parlamentele naţionale pot bloca prin aşa zisa „clauză
pasarelă”110 trecerea la votul cu majoritatea calificată dacă apreciază că domeniul vizat
de actul în discuţie este prea important pentru a fi reglementat prin acest mod de vot (
al majorităţii calificate). Astfel, este suficientă opoziţia unui singur parlament naţional
pentru ca propunerea de act legislativ să fie supusă în continuare procedurii de vot prin
unanimitate.

Totodată, potrivit prevederilor punctului 8 din Protocolul privind aplicarea


principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, orice stat poate solicita Curţii de Justiţie
a Uniunii Europene „în numele parlamentului său naţional sau al unei camere a
acestuia” anularea unui act legislativ unional, dacă apreciază că acestea nu respectă
principiul subsidiarităţii. În fine, deşi poate părea doar o modificare formală, trebuie să
precizăm că la solicitarea mai multor state, printre care Olanda, Cehia, Marea Britanie
etc., în textul noului Tratat nu mai sunt trecute simbolurile Uniunii (steagul, imnul,
moto-ul) şi se renunţă la anumiţi termeni (cum ar fi, de pildă, constituţie, lege,
ministru, care ar fi putut să-i dea un caracter constituţional)111.

Pentru prima dată în existenţa Construcţiei europene, Tratatul de la Lisabona,


reglementează în art. 50 din TUE, posibilitatea retragerii unui stat membru din
Uniune112 stipulând în alin 41 că „Orice stat membru poate hotărî în conformitate cu

110 Clauza „pasarelă” permite Consiliului European să hotărască în unanimitate trecerea de la


procedura votului prin unanimitate la cea a votului prin majoritate calificată, în anumite domenii, în
special în chestiunile legate de problematica socială.
111 A se vedea , Diana Hangiu, op. cit., pag. 9
112 Chiar dacă Tratatele institutive ale Uniunii n-au prevăzut posibilitatea retragerii din Uniune, acest

lucru, cel puţin din punct de vedere teoretic, era posibil. Şi aceasta pentru că dreptul internaţional public
reglementează o astfel de posibilitate prin Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor (1969).
Astfel, în absenţa unor instrucţiuni clare în textul tratatelor cu privire la existenţa sau inexistenţa unui
drept de retargere unilateral, art. 56 intitulat “ Denunţarea sau retragerea în cazul unui tratat care nu
conţine dispoziţii privind stingerea şi denunţarea tratatului sau retragerea din el “ stipulează în alin 1:
“Un tratat care nu conţine dispoziţii cu privire la stingerea şi denunţarea sa sau la retragerea din el nu
poate fi obiectul unei denunţări sau unei retageri, afară numai dacă: a) se va fi stabilit că era în intenţia
părţilor de a admite posibilitatea unei denunţări sau retrageri; sau b) dreptul de denunţare sau de
retargere poate fi dedus din natura tratatului. În acest context trebuie să menţionăm că România, alături
de Franţa şi Malta, sunt singurele state din Uniunea Europeană şi printre puţinele din lume care nu au
ratificat nici până în present Convenţia de la Viena. România în schimbul aderării la Convenţia de la
Viena privind dreptul tratatelor, a optat pentru o lege internă, Legea nr. 590/2003 privind tratatele, în
Var. 2019.10.03
227
Dreptul Uniunii Europene

normele sale constituţionale, să se retragă din Uniune”. Potrivit prevederilor acestui


articol, statul membru care decide să se retragă, notifică intenţia sa Consiliului
European, care analizează cererea şi propune Uniunii negocierile unui acord de stabilire
a aranjamentelor referitoare la retragerea sa, ţinând seama de cadrul viitoarelor sale
relaţii cu Uniunea. Introducerea clauzei de retragere în dreptul primar european
reprezintă o recunoaştere a faptului că, din punct de vedere politic, statele membre nu
pot fi obligate să onoreze aranjamente pe care nu le mai consideră ca fiind în interes
naţional.

2.4. Elemente de noutate privind procedurile, mecanismele şi


metodologiile de lucru

Tratatul de la Lisabona a extins domeniile în care deciziile se adoptă cu


majoritatea calificată. Astfel, în peste 20 de domenii între care: piaţa internă,
guvernarea economică şi Uniunea Economică şi Monetară, bugetul european,
agricultura, proprietatea intelectuală, justiţie şi afaceri externe, votul prin unanimitate
va deveni o excepţie. Acest lucru face ca începând cu anul 2014 (în mod excepţional, din
2017) un act legislativ european să fie adoptat în Consiliu prin votul a 55 % din statele
membre, reprezentând 65% din populaţie113.

Rămân supuse votului prin unanimitate domenii încă sensibile la nivelul unor
state membre, precum: impozitarea, măsurile de armonizare în domeniul securităţii,
clauza de flexibilitate a protecţiei sociale etc. În acelaşi timp, s-a introdus dreptul de
iniţiativă legislativă pentru cetăţeni. Astfel, potrivit art. 11 alin. 4 din TUE, un milion de
cetăţeni dintr-un număr semnificativ de state membre pot solicita Comisiei să înainteze
o propunere într-un domeniu în care consider că este necesară o acţiune a Uniunii.
Pentru prima dată în istoria construcţiei europene se reglementează la nivel de tratat ca
politică integrată, problema relaţiilor de vecinătate ale Uniunii Europene. Tratatul

care multe din prevederile Convenţiei de la Viena se regăsesc inserate. Oricum, trebuie menţionat că
prevederile Convenţiei de la Viena se aplica şi în aceste state pe cale cutumiară. A se vedea, Andreea
Florina Radu, Clauza de retragere în Tratatul de la Lisabona – între utopie şi realitate, în Revista
Consilier European nr. 1/16 aprilie 2010, pag. 22
113 A se vedea, Niculina Vrânceanu, op. cit. , pag. 14, Tudor Guşeţ, Beneficiile Tratatului de la

Lisabona pentru Uniunea Europeană şi pentru România în calitate de stat membru, pag. 18,. Acest sistem
al dublei majorităţi este unbsistem simplu şi uşor se aplicat, care înlocuieşte actualul sisitem complicat
Nisa. România îşi păstrează numărul de 14 voturi ponderate în formaţiunile Consiliului Uniuniii
Europene. A se vedea, Tudor Guşeţ, op. cit.. 18.
Var. 2019.10.03
228
Dreptul Uniunii Europene

conferă un cadru legal stabilirii de relaţii privilegiate între Uniune şi statele din
vecinătate.

Această politică implică încheierea de acorduri specifice între Uniune şi statele


respective privind instituirea de drepturi şi obligaţii reciproce, precum şi posibilitatea
întreprinderii de acţiuni comune. Potrivit art. 8 din TUE implementarea acestora este
supusă consultărilor periodice. Textul art. 8 se completează cu Declaraţia nr. 3 cu
privire la art. 8 din TUE, anexată la Tratat, care prevede că „ Uniunea ia în considerare
situaţia specială a ţărilor de dimensiuni mici cu care întreţine relaţii specifice de
proximitate”.

3. CONȚINUTUL TRATATULUI DE LA LISABONA114

3.1. Obiective și principii juridice

Tratatul de instituire a Comunității Europene este redenumit


„Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene” (TFUE), iar termenul
„Comunitate” este înlocuit cu „Uniune” în tot textul.

După Tratatul de la Lisabona Uniunea ia locul Comunității, fiind succesorul


juridic al acesteia. Tratatul nu îi conferă Uniunii competențe exclusive suplimentare. Cu
toate acestea, noul text modifică modul în care Uniunea își exercită competențele
existente și anumite competențe (partajate) noi, încurajând participarea și protejarea
cetățenilor, creând o nouă ordine instituțională și modificând procesele decizionale
pentru mai multă eficacitate și transparență, asigurând astfel un nivel mai ridicat de
control parlamentar și de răspundere democratică.

Tratatul de la Lisabona conferă Uniunii Europene personalitate juridică proprie.


Prin urmare, Uniunea poate semna tratate internaționale în domeniile sale de
competență sau poate deveni membră a unor organizații internaționale. Statele membre
pot semna doar acorduri internaționale compatibile cu legislația UE.

Tratatul de la Lisabona încheie integrarea în cadrul primului pilon a ultimelor


aspecte ale celui de al treilea pilon privind Spațiul de Libertate, Securitate și Justiție
(SLSJ), și anume Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală.

114 Petr Novak, Rosa Raffaelli 10/2017, http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_1.1.5


.pdf, acesat la 10 dec. 2017
Var. 2019.10.03
229
Dreptul Uniunii Europene

Fosta structură interguvernamentală nu mai există, actele din acest domeniu fiind
adoptate prin procedura legislativă ordinară (majoritate calificată și codecizie) și, sub
rezerva unor dispoziții contrare, utilizând instrumentele juridice ale metodei
comunitare (regulamente, directive și decizii).

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European


poate propune modificări ale tratatelor; anterior, puteau face astfel de propuneri
Consiliul, guvernele statelor membre sau Comisia. În mod normal, astfel de propuneri
ar impune convocarea Convenției, care ar recomanda amendamente unei CIG - cu toate
acestea, Consiliul European poate decide, după obținerea aprobării Parlamentului, să
nu convoace o convenție [articolul 48 alineatul (3) al doilea paragraf din TUE]. Ar urma
să fie apoi convocată o CIG, care să adopte amendamentele la tratate de comun acord.
Cu toate acestea, tratatele pot fi revizuite și fără convocarea unei CIG, prin proceduri
simplificate de revizuire, atunci când este vorba de dispoziții privind politicile și
acțiunile interne ale Uniunii [articolul 48 alineatul (6) și articolul 48 alineatul (7) din
TUE].

În acest caz, revizuirea ar fi adoptată ca decizie a Consiliului European, dar ar


putea fi supusă normelor naționale de ratificare.

3.2. Consolidarea democrației și o mai bună protecție a


drepturilor fundamentale

Tratatul de la Lisabona enunță trei principii fundamentale:

1) principiul egalității democratice;


2) principiul democrației reprezentative;
3) principiul democrației participative.

Democrația participativă îmbracă forma unei noi inițiative a cetățenilor (4.1.5).

Procesul de aderare a UE la Convenția europeană a drepturilor omului (CEDO) a


fost lansat odată cu intrarea în vigoare, la 1 iunie 2010, a Protocolului nr. 14 la CEDO,
care permite nu doar statelor, ci și organizațiilor internaționale, și, prin urmare, și
Uniunii Europene, să devină semnatare ale CEDO. Este totuși necesar ca aderarea să fie
ratificată atât de toate statele care sunt parte la CEDO, cât și de UE. Negocierile dintre
reprezentanții Consiliului Europei și, respectiv, ai UE au dus la finalizarea unui proiect
de acord în aprilie 2013. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a considerat însă, în

Var. 2019.10.03
230
Dreptul Uniunii Europene

Avizul 2/2013, că proiectul respectiv este incompatibil cu articolul 6 din TUE. Vor fi
necesare noi negocieri înainte de aderare.

3.3. Un nou cadru instituțional

3.3.1. Parlamentul European

În conformitate cu articolul 14 alineatul (2) din TUE, Parlamentul European (PE)


„este compus din reprezentanții cetățenilor Uniunii”, nu din reprezentanții „populației
statelor”(articolul 189 din Tratatul CE).

Competențele legislative ale PE s-au extins prin noua procedură legislativă


ordinară, care înlocuiește fosta procedură de codecizie. Printre altele, procedura
legislativă ordinară se aplică acum în peste 40 de domenii noi de politică, numărul total
crescând la 73. Procedura de aviz conform există în continuare sub forma procedurii de
aprobare, iar procedura de consultare rămâne neschimbată. Noua procedură bugetară
creează o egalitate deplină între Parlament și Consiliu în ceea ce privește aprobarea
bugetului anual. Parlamentul European trebuie să își dea acordul asupra noului cadru
financiar multianual (procedura de aprobare).

PE este cel care numește acum președintele Comisiei, cu majoritatea membrilor


săi, la propunerea Consiliului European, care este obligat să aleagă un candidat cu
majoritate calificată pe baza rezultatului alegerilor europene. PE continuă să aprobe
colegiul comisarilor (Comisia).

Numărul maxim de deputați europeni a fost stabilit la 751. Numărul maxim de


locuri pentru un stat membru a scăzut la 96, iar numărul minim a crescut la 6. România
are un număr de 33 de parlamentari.

3.3.2. Consiliul European

Tratatul de la Lisabona recunoaște în mod oficial Consiliul European ca instituție


a UE care trebuie să ofere Uniunii „impulsurile necesare dezvoltării acesteia” și să
definească „orientările și prioritățile politice generale” ale acesteia. Consiliul European
nu exercită funcții legislative.

O președinție pe termen lung înlocuiește sistemul anterior de rotație la șase luni.


Președintele este ales cu majoritate calificată de Consiliul European pentru un mandat

Var. 2019.10.03
231
Dreptul Uniunii Europene

reînnoibil de 30 de luni. Acest sistem ar trebui să îmbunătățească continuitatea și


coerența lucrărilor Consiliului European. Președintele este, în egală măsură,
reprezentantul extern al Uniunii, fără a aduce atingere sarcinilor Înaltului Reprezentant
al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.

3.3.3. Vicepreședintele Comisiei Europene/ Înaltul


Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate (VP/ÎR)

VP/ÎR este numit cu majoritate calificată de Consiliul European, cu acordul


președintelui Comisiei și este responsabil de politica externă și de securitate comună a
UE, având dreptul de a înainta propuneri. Acesta prezidează Consiliul Afaceri Externe
și, în paralel, este vicepreședinte al Comisiei. VP/ÎR este asistat de Serviciul European
de Acțiune Externă, format din personal de la Consiliu, de la Comisie și din serviciile
diplomatice naționale.

3.3.4. Consiliul

Tratatul de la Lisabona menține principiul dublei majorități în cadrul voturilor


(cetățeni și state membre). Majoritatea calificată este obținută atunci când o propunere
este susținută de 55% dintre membrii Consiliului, reunind cel puțin 65 % din populația
Uniunii [articolul 16 alineatul (4) din TUE]. Atunci când Consiliul nu hotărăște pe baza
unei propuneri a Comisiei sau a VP/ÎR, majoritatea necesară a statelor membre crește
la 72 % [articolul 238 alineatul (2) din TFUE].

Pentru a putea bloca un act legislativ, este necesar ca cel puțin patru state
membre să voteze împotrivă. Un nou mecanism, inspirat de „compromisul de la
Ioannina”, va permite ca membri ai Consiliului reprezentând 55 % din numărul de state
membre necesare pentru a constitui o minoritate de blocare să solicite, „într-un termen
rezonabil”, reexaminarea unei propuneri (Declarația nr. 7).

Consiliul se întrunește în ședință publică atunci când deliberează și votează un


proiect de act legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în două
părți, consacrate deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii, respectiv
activităților fără caracter legislativ.

Președinția Consiliului va continua să se schimbe o dată la șase luni, însă


constituirea unor grupuri prestabilite de câte trei state membre care vor asigura
Var. 2019.10.03
232
Dreptul Uniunii Europene

președinția timp de 18 luni va asigura o mai bună continuitate a lucrărilor. În mod


excepțional, Consiliul Afaceri Externe este prezidat întotdeauna de VP/ÎR.

3.3.5. Comisia

Deoarece președintele Comisiei este acum ales și numit pe baza rezultatului


alegerilor europene, legitimitatea sa politică crește. Președintele este responsabil de
organizarea internă a colegiului (numirea comisarilor, distribuirea portofoliilor, cererile
de demisie în anumite circumstanțe).

3.3.6. Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Cu excepția politicii externe și de securitate comune, toate activitățile Uniunii


sunt acum de competența Curții. Numărul avocaților generali poate crește de la opt la
unsprezece. Se pot institui tribunale specializate cu acordul Parlamentului. Accesul la
Curte pentru persoanele fizice este simplificat. Se prevede instituirea unui parchet
european pentru a cerceta, a urmări și a deferi justiției infracțiunile care aduc atingere
intereselor financiare ale Uniunii.

3.4. Un proces mai eficient și mai democratic de elaborare a


politicilor, cu politici și competențe noi

Mai multe „clauze pasarelă” permit modificarea procesului decizional cu trecerea


de la votul în unanimitate la votul cu majoritate calificată și schimbarea procedurii de
consultare cu procedura de codecizie [articolul 31 alineatul (3) din TUE, articolele 81,
153, 192, 312 și 333 din TFUE, plus câteva proceduri de tip pasarelă privind cooperarea
judiciară în materie penală] (1.2.4). În domeniile în care Uniunea nu dispune de
competențe exclusive, un minim de nouă state membre pot institui o cooperare
consolidată. Acțiunile de cooperare consolidată trebuie autorizate de Consiliu, după
aprobarea de către Parlamentul European. Pentru chestiunile din domeniul politicii
externe și de securitate comune se aplică unanimitatea.

Tratatul de la Lisabona consolidează considerabil principiul subsidiarității prin


implicarea parlamentelor naționale în procesul decizional (1.3.5). Au fost introduse
câteva domenii noi sau extinse de politici în domeniul mediului, care include acum
combaterea schimbărilor climatice, și în domeniul energiei, cu referiri noi la solidaritate
și securitate, precum și la interconectarea aprovizionării. În plus, drepturile de
Var. 2019.10.03
233
Dreptul Uniunii Europene

proprietate intelectuală, sportul, spațiul, turismul, protecția civilă și cooperarea


administrativă pot face în prezent obiectul unor eventuale decizii ale UE.

În domeniul politicii europene de securitate și apărare comune (5.1.2), Tratatul


de la Lisabona introduce o clauză de apărare reciprocă, conform căreia toate statele
membre sunt obligate să sprijine un stat membru în caz de atac. O clauză de solidaritate
stipulează că Uniunea și fiecare dintre statele sale membre trebuie să acorde asistență,
prin toate mijloacele posibile, unui stat membru afectat de o catastrofă naturală ori de
un atac terorist. O „cooperare structurată permanentă” este disponibilă tuturor statelor
membre care se angajează să participe la programele europene în materie de
echipamente militare și să furnizeze unități de luptă disponibile pentru acțiuni
imediate. Pentru instituirea unei astfel de cooperări, este necesar un vot cu majoritate
calificată în Consiliu, după consultarea VP/ÎR.

Var. 2019.10.03
234
Dreptul Uniunii Europene

CURSUL al XII-lea

CETĂŢENIA EUROPEANĂ (13 pag. de dezvoltat)

Conținut

1. CETĂȚENIA ÎN CONȘTIINȚA EUROPEANĂ;

1.1. Noţiuni introductive privind cetăţenia

1.2. Cetăţenia naţională şi cetăţenia europeană

2. STATUTUL CETĂŢEANULUI EUROPEAN CONFORM TRATATULUI DE LA


MAASTRICHT ŞI TRATATULUI DE LA AMSTERDAM

3. TRATATUL DE LA LISABONA ŞI CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE


A UNIUNII EUROPENE

3.1. Dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European (Art. 39) şi în


alegerile locale

3.2. Dreptul la bună administrare şi dreptul de acces la documente

3.3. Mediatorul European şi dreptul la petiţie

3.4. Libertatea de circulaţie şi de staţionare

3.5. Protecţia diplomatică şi consulară

1. CETĂȚENIA ÎN CONȘTIINȚA EUROPEANĂ

Noţiunea de „cetăţenie”, în sens larg, îşi are originea în dreptul intern al statelor,
evoluând din timpurile cetăţii greceşti sau romane, la care continuă să se raporteze,
fiind asociată îndeosebi cu virtutea civică. Conform unei definiţii generale, cetăţenia

Var. 2019.10.03
235
Dreptul Uniunii Europene

naţională, strâns legată de naţionalitate şi de stat, constă în ansamblul drepturilor şi


responsabilităţilor conferite de stat cetăţenilor săi, ca subiecţi ai dreptului.

Cetăţenia europeană este un concept nou, fiind esenţialmente distinctă de cea


naţională, pe care, conform formulării Tratatului de la Amsterdam, o „completează… şi
n-o înlocuieşte” (Tratatul CE, art. 17 nou, alin. 1). Totuşi, prin condiţiile sale de
atribuire, ea derivă, ca şi cetăţenia naţională, din naţionalitatea acordată de către statele
membre.

Pe de altă parte, cetăţenia europeană este un concept complex, întrunind


elemente locale, naţionale şi supranaţionale, şi simbolizează, la modul ideal,
comuniunea de scopuri şi de mijloace care există între popoarele statelor membre ale
Uniunii Europene.

1.1. Noţiuni privind cetăţenia

Termenul de cetăţenie -uitat mult timp - a reapărut în timpul Revoluţiei


Franceze (1789), când a fost coroborat pentru prima dată cu drepturile omului.

Ca regulă, cetăţenia este recunoscută de către stat cetăţenilor săi care, ca membri
ai Cetăţii, participă la guvernarea acesteia. Cetăţenia, raportată la dreptul intern,
desemnează,

calitatea juridică ce permite unei persoane să ia parte la viaţa


statului, bucurându-se de drepturi civice şi politice şi fiind supusă, în
schimb, anumitor obligaţii cum ar fi votul obligatoriu sau serviciul
militar.

Aşadar, cetăţeanul este persoana care are drepturi şi îndatoriri într-o societate
democratică. Cel dintâi drept al cetăţeanului, raportat la relaţia cu statul, este acela de a
avea posibilitatea stabilirii legii. Prima îndatorire, complementară dreptului, este aceea
de a respecta legea, exercitându-şi libertatea şi organizându-şi relaţiile cu ceilalţi în
cadrul stabilit de lege.

Pe de altă parte, amploarea luată de conceptul de cetăţenie la nivel european


pune problema relaţiilor dintre cele două cetăţenii: europeană şi naţională.

Var. 2019.10.03
236
Dreptul Uniunii Europene

1.2. Cetăţenia naţională şi cetăţenia europeană

Conform unei definiţii generale,

cetăţenia naţională, strâns legată de naţionalitate şi de stat, constă


în ansamblul drepturilor şi responsabilităţilor conferite de stat
cetăţenilor săi, ca subiecţi ai dreptului.

Acest statut se bazează pe reciprocitate, sub forma unui contract civic inclus în
drepturile constituţionale:

 pe de o parte, statul acordă, recunoaşte şi garantează drepturile şi


responsabilităţile care decurg din statutul de cetăţean;
 pe de altă parte, în schimbul acestora, cetăţenii trebuie să fie loiali ordinii
civice pe care trebuie să o apere şi să o promoveze.

Cetăţenia europeană este un concept nou, fiind esenţialmente distinctă de cea


naţională, pe care, conform formulării Tratatului de la Amsterdam, o „completează … şi
n-o înlocuieşte” (Tratatul CE, art. 17 nou, alin. 1). Totuşi, prin condiţiile sale de
atribuire, ea derivă, ca şi cetăţenia naţională, din naţionalitatea acordată de către statele
membre.

Pe de altă parte, cetăţenia europeană este un concept complex, întrunind


elemente locale, naţionale şi supranaţionale, şi simbolizează, la modul ideal,
comuniunea de scopuri şi de mijloace care există între popoarele statelor membre ale
Uniunii Europene. Cetăţenia europeană provine tocmai din ideea fondatoare a
construcţiei europene, aceea de asigurare a păcii în Europa şi din ataşamentul faţă de
valorile comunitare. Crearea celor două instituţii, a cetăţeniei europene şi a cetăţeanului
european, a avut drept scop convieţuirea între naţiuni în virtutea unor organisme şi
reguli comune, pentru care şi-au dat con-simţământul în momentul aderării.

Cetăţenia Uniunii Europene sau, altfel spus, cetăţenia europeană, vine, aşadar, în
completarea cetăţeniei naţionale (ea se suprapune, fără a se substitui, cetăţeniei
naţionale), făcând posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetăţeanului Uniunii pe
teritoriul statului membru în care locuieşte (şi nu numai în ţara din care provine, aşa
cum se întâmpla înainte).

Astfel, cetăţenia europeană este reglementată de Dreptul Uniunii Europene, în


timp ce cetăţenia naţională este reglementată de Dreptul naţional. Pe de altă parte,

Var. 2019.10.03
237
Dreptul Uniunii Europene

cetăţenia europeană nu suprimă niciun drept inerent celei naţionale, ci doar conferă
drepturi suplimentare care se vor exercita fie la nivelul Uniunii (dreptul de vot, dreptul
de a fi ales în Parlamentul European etc.), fie la nivelul statelor membre (dreptul la
grevă, dreptul de a fi ales în cadrul alegerilor municipale etc.). Cu toate acestea, nu
trebuie negat faptul că anumite elemente ale cetăţeniei europene pot modifica echilibrul
menţinut de cetăţenia naţională în cadrul ordinii juridice interne, în cazul în care un
resortisant al unui stat membru dobândeşte drepturi care, anterior, erau rezervate doar
naţionalilor.

Cu alte cuvinte, nu există cetăţenie europeană deconectată de cetăţenia


naţională. Majoritatea drepturilor sunt garantate în continuare de cetăţenia naţională,
cetăţenia europeană constând în patru drepturi supranaţionale introduse prin Tratatul
de la Maastricht (TUE) (1992).

2. STATUTUL CETĂŢEANULUI EUROPEAN CONFORM


TRATATULUI DE LA MAASTRICHT ŞI TRATATULUI DE LA
AMSTERDAM

Primul pas în instituirea cetăţeniei europene a fost făcut de Consiliul European


de la Fontainbleu (iunie 1984), prin Comitetul Addonino care a întocmit un plan ce viza
facilitarea liberei circulaţii a persoanelor, o mai bună informare, stimularea învăţării
limbilor străine, armonizarea unor simboluri comunitare precum imn, drapel, paşaport
etc.

Noţiunea de „cetăţenie europeană”, însă, a fost menţionată oficial abia şase ani
mai târziu, în 1992, prin semnarea Tratatul de la Maastricht (TUE) (intrat în
vigoare la 1 nov. 1993) şi a fost dezvoltată ulterior de Carta drepturilor fundamentale
ale Uniunii Europene sub forma unui set de drepturi supranaţionale şi a avut drept
scop întărirea relaţiei existente între Uniunea Europeană şi cetăţenii statelor membre.

Tratatul nu oferă, însă, o definiţie propriu-zisă a conceptului nou introdus, ci se


mărgineşte să afirme că

„Se instituie cetăţenia Uniunii. Este cetăţean al Uniunii orice


persoană care are cetăţenia unui stat membru” şi că „cetăţenii Uniunii se

Var. 2019.10.03
238
Dreptul Uniunii Europene

bucură de drepturi şi sunt supuşi obligaţiilor prevăzute de prezentul


tratat” (Tratatul CE, art. 8, art. 17 nou),

inserând, astfel, dispoziţiile consacrate cetăţeniei Uniunii în Tratatul CE şi nu în


Tratatul Uniunii Europene.

Aceeaşi prevedere a fost reluată prin semnarea ulterioară a Tratatului de la


Amsterdam care stipulează că este

„cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea


unuia dintre statele membre, conform legilor în vigoare în statul
respectiv”.

Această prelungire „europeană” a naţionalităţii nu este însă reversibilă: cetăţenii


unei ţări membre a UE nu pot obţine automat cetăţenia celorlalte ţări membre.

Cu alte cuvinte, ambele documente consacră un ansamblu de drepturi care se


apropie mai mult de noţiunea de cetăţenie în sens tradiţional, decât de cea de Europă a
cetăţenilor.

Prin cele două tratate (Maastricht și Amsterdam) este vizată, totuşi, o cetăţenie
supranaţională care, pentru prima dată, se referă la un set de valori şi instituţii, în locul
apartenenţei obligatorii la un teritoriu, la o cultură şi la un stat naţional. Ea îşi propune
să construiască o comunitate politică trans-teritorială şi să facă din Uniunea Europeană
un spaţiu public comunitar.

Calitatea de cetăţean european este subordonată posesiei sau dobândirii


cetăţeniei unui stat membru. Rezultă, deci, că revine dreptului naţional al fiecărui stat
să determine dacă o persoană are sau nu cetăţenia sa.

Această soluţie a fost expres confirmată prin Declaraţia relativă la cetăţenia


unui stat membru anexată Tratatului de la Maastricht (1992) conform căreia,

„de fiecare dată când Tratatul de instituire a Comunității Europene


face referire la cetăţenii statelor membre, problema de a şti dacă o
persoană are cetăţenia unuia sau altuia dintre statele membre se rezolvă
numai prin recurs la Dreptul naţional al statului vizat”.

Tratatul de la Maastricht (TUE) introduce nu numai termenii de „cetăţenie


europeană” sau „cetăţean european”, ci şi statutul cetăţeanului Uniunii Europene (art.
8) sub forma a cinci categorii de drepturi supranaţionale, complementare cetăţeniei

Var. 2019.10.03
239
Dreptul Uniunii Europene

naţionale, drepturi garantate persoanelor care deţin naţionalitatea uneia din ţările
membere ale U.E. şi care se referă la:

a) dreptul de liberă circulaţie, care implică:


 dreptul la sejur;
 dreptul de stabilire (rezidenţă) în oricare din ţările membre ale Uniunii
Europene;
 dreptul la muncă;
 dreptul la studiu în celelalte state membre.

„Intrarea pe teritoriul altui stat membru nu poate fi interzisă decât


din raţiuni de securitate şi sănătate publică, iar interzicerea trebuie
justificată” (art. 18 TCE).

Legislaţia Uniunii stabileşte, însă, şi o serie de condiţii pentru exercitarea acestor


drepturi. De exemplu, pentru un sejur mai lung de 3 luni, este necesar un certificat de
sejur;

b) dreptul de a alege şi a fi ales în Parlamentul European şi alegerile


locale;

c) dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat terţ (care nu este membru


al Uniunii Europene), în care propria ţară nu are reprezentanţă consulară, de
protecţie diplomatică din partea autorităţilor unui alt stat membru;

d) dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European;

e) dreptul de a se adresa Avocatului Poporului („Ombudsman”) pentru


examinarea cazurilor de administrare defectuoasă din partea organismelor şi
instituţiilor europene.

Cu alte cuvinte, Tratatul de la Maastricht (TUE) (1992) reafirmă, pe de o parte,


pentru cetăţenii europeni drepturi deja recunoscute anterior, cum ar fi:

 dreptul de liberă circulaţie;


 dreptul de şedere,

iar pe de altă parte, consacră noi drepturi, precum:

 drepturile politice (dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile europene);


 dreptul de petiţionare;
 protecţia diplomatică şi consular;
Var. 2019.10.03
240
Dreptul Uniunii Europene

 plângerea adresată mediatorului;


 dreptul de comunicare cu instituţiile.

Însă Tratatul de la Maastricht (TUE) nu proclamă pentru cetăţenii Uniunii


numai drepturi, ci şi obligaţiile complementare, deoarece condiţia de cetăţean european
se bazează pe o relaţie contractuală între Uniunea Europeană şi indivizi. Astfel, Uniunea
recunoaşte drepturile fundamentale ale individului, dar pretinde în schimb obligaţii
civice.

Pe de altă parte, Tratatul de la Maastricht introduce în legislaţia UE, prevederi


importante care se referă la protecţia drepturilor omului în Uniunea Europeană. El
precizează că Uniunea Europeană respectă drepturile fundamentale, aşa cum sunt ele
garantate prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cum rezultă din tradiţiile
comune ale statelor membre, ca principii generale ale dreptului Uniunii. Efectul
inserării acestei prevederi s-a resimţit prin faptul că, după Maastricht (1992), Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene de la Luxemburg a făcut tot mai multe referiri, în deciziile
sale, la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aplicând totodată prevederile
Convenţiei.

Ulterior, în cadrul Tratatului de la Amsterdam (intrat în vigoare la 1 mai


1999) care modifică dispoziţiile privitoare la Uniunea Europeană şi la Comunităţile
Europene, se stipulează faptul că Uniunea Europeană este întemeiată pe principiile
libertăţii, ale respectului drepturilor şi libertăţilor fundamentale precum şi ale statului
de drept, principii comune tuturor statelor membre.

Prin urmare, şi cetăţenia europeană are la bază tot principiile comune ale
statelor membre:

 principiul libertăţii,
 principiul democraţiei,
 principiul respectării drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale
 principiul statului de drept,

şi decurge din drepturile fundamentale ale omului şi drepturile specifice


acordate cetăţeanului european (drepturi de liberă circulaţie şi drepturi civice), descrise
în Tratat.

În ceea ce priveşte modalităţile de protejare a cetăţeniei europene, Tratatul de la


Maastricht se referă la: protecţia acordată de către autorităţile diplomatice şi consulare

Var. 2019.10.03
241
Dreptul Uniunii Europene

ale statelor membre, dreptul de petiţionare şi dreptul de a se adresa mediatorului.


Tratatul de la Amsterdam vine în completarea tratatului anterior, adăugând dreptul de
comunicare cu instituţiile şi anumite organe ale Comunităţilor (TCE art. 21, noul alin.
3).

Tot Tratatul de la Amsterdam, referitor la dreptul la informaţie, prevede că orice


cetăţean european şi orice persoană fizică sau juridică, având sediul într-un stat
membru, are drept de acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului
Uniunii Europene, în limita raţiunilor de interes public sau privat. Informarea
cetăţeanului este considerată o prioritate de către instituţiile europene.

3. STATUTUL CETĂȚEANULUI DUPĂ TRATATUL DE LA


LISABONA ŞI CARTEI DREPTURILOR FUNDAMENTALE A
UNIUNII EUROPENE

A fi european înseamnă a împărtăşi aceleaşi valori cu cetăţenii europeni, iar a fi


cetăţean al Uniunii Europene înseamnă a beneficia de drepturile şi libertăţile conferite
de tratatele şi documentele internaţionale. Tratatul de la Lisabona (semnat la 13
decembrie 2007 la Lisabona și care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009) nu
constituie doar un pas înainte în materie de protecţie a acestor drepturi şi libertăţi, ci
deschide calea aderării UE la Convenţia europeană a drepturilor omului, constituind
un nou temei juridic în acest sens.

În plus, Tratatul de la Lisabona (semnat la 13 decembrie 2007 la Lisabona și care


a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009) recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile
prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie
2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, garantând
aplicarea efectivă a acesteia şi, prin urmare, Uniunea Europeană va dispune de un
ansamblu de drepturi civile, politice, economice şi sociale care vor fi obligatorii, din
punct de vedere juridic, nu doar pentru Uniunea Europeană şi instituţiile sale, ci şi
pentru statele membre.

Carta, care grupează drepturile fundamentale în şase capitole mari: Demnitate,


Libertate, Egalitate, Solidaritate, Cetăţenie şi Justiţie, introduce şi alte drepturi
suplimentare, care nu apăreau în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum
protecţia datelor cu caracter personal, bioetica şi dreptul la o bună administrare.
Var. 2019.10.03
242
Dreptul Uniunii Europene

Carta reafirmă măsuri importante vizând eliminarea discriminării pe motiv de


sex, rasă şi origine etnică. În acelaşi timp, ea menţionează şi drepturile sociale aplicate
întreprinderilor, de exemplu dreptul muncitorilor de a fi informaţi, de a negocia şi de a
iniţia acţiuni colective, altfel spus dreptul la grevă.

Deşi dispoziţiile referitoare la cetăţenie vor fi cuprinse în Tratatul privind


Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), conceptul de „cetăţenie europeană” şi-a reluat
locul binemeritat şi acum este prevăzut, după cum urmează, la art. 8 din TUE.: Orice
persoană care are cetăţenia unui stat membru are cetăţenia Uniunii. Cetăţenia Uniunii
se adaugă cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte pe aceasta.

Pe de altă parte, prin Tratatul de la Lisabona (semnat la 13 decembrie 2007 la


Lisabona și care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009) este consolidată democraţia
participativă, în special prin dreptul cetăţenilor la iniţiativă, care permite ca minim 1
milion de cetăţeni dintr-un număr suficient de state membre să solicite Comisiei
Europene să ia o iniţiativă într-un anumit domeniu.

Drepturile fundamentale şi valorile democratice sunt respectate în toate statele


membre ale Uniunii Europene în baza obligaţiilor pe care acestea şi le-au asumat prin
semnarea unor documente precum:

 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948);


 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1950);
 Carta Socială Europeană (1962);
 Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor
(1996).

Însă, respectarea drepturilor fundamentale, ca principiu de bază al Uniunii


Europene, rezultă, în primul rând, din Tratatul ce instituie Uniunea Europeană.

Potrivit acestuia, Uniunea are la bază principiile libertăţii, democraţiei,


respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi ale statului de drept,
principii care sunt comune statelor membre... Uniunea va respecta drepturile
fundamentale garantate de Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului
şi Libertăţilor Fundamentale, elaborată la Roma, la 4 noiembrie 1950, drepturi izvorâte
din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, ca principii generale ale
dreptului Uniunii Europene. (Art. F, alin. 1).

Var. 2019.10.03
243
Dreptul Uniunii Europene

De asemenea, Uniunea situează persoana în centrul acţiunii sale, instituind


cetăţenia Uniunii şi creând un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie.

La aceste prevederi consacrate de Tratatul ce instituie a Uniunii Europea


- Tratatul de la Lisabona, 2007/2009 - vine să adauge şi să completeze că
„Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei,
egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a
drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor
membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie,
solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi”.

Angajamentul Uniunii Europene faţă de aceste valori a fost afirmat, în mod


oficial, în decembrie 2000, ocazie cu care a fost proclamată Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene, document care cuprinde 54 de articole,
grupate în 6 capitole, după cum urmează: Demnitatea, Libertăţile, Egalitatea,
Solidaritatea, Cetăţenia şi Justiţia.

În primele patru capitole sunt reglementate, pe de o parte, principiile generale


(principiul libertăţii, egalităţii, solidarităţii) şi drepturile fundamentale sociale şi, pe de
altă parte, drepturile şi libertăţile fundamentale conţinute în Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului. Pe lângă aceste drepturi, au fost introduse şi altele noi, precum
protecţia datelor cu caracter personal (art. 8), recunoaşterea libertăţii artei şi ştiinţei
(art. 13), dar şi unele drepturi economice fundamentale (libertatea profesională, dreptul
de a munci) sau dreptul de azil.

Carta garantează drepturile şi obligaţiile cetăţeanului, privite ca drepturi


fundamentale acordate cetăţenilor Uniunii (cap. V), ca şi drepturile de natură
procesuală recunoscute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de Pactul
internaţional asupra drepturilor civile şi politice (cap. VI).

3.1. Dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European


(Art. 39) şi în alegerile locale (Art. 40)

Articolul 39 din Carta europeană a drepturilor fundamentale conţine în alineatul


1 dispoziţii referitoare la dreptul oricărui cetăţean al Uniunii de a fi ales sau de a alege în
cadrul alegerilor pentru Parlamentul European, în statul membru în care îşi are
reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii (cetăţenii) acelui stat.

Var. 2019.10.03
244
Dreptul Uniunii Europene

Prin intermediul alegerilor politice este permisă desemnarea unor persoane care
să reprezinte interesele cetăţenilor în cadrul afacerilor publice. Recunoaşterea acestui
drept înseamnă eliminarea unei interdicţii care îi privea doar pe non-naţionali.
Deschiderea acestui domeniu pentru toţi cetăţenii statelor membre ale Uniunii
reprezintă un progres semnificativ pentru unificarea politică europeană.

Prin participarea cetăţenilor europeni la alegerile europene se doreşte


ameliorarea reprezentabilităţii acestora în cadrul instituţiilor europene şi reducerea
„deficitului democratic”.

3.2. Dreptul la bună administrare (Art. 41) şi dreptul de acces la


documente (Art. 42)

Dreptul la bună administrare se referă la dreptul oricărui cetăţean european de a


beneficia, în ceea ce priveşte problemele sale, de un tratament imparţial, echitabil şi
într-un termen rezonabil, din partea instituţiilor, organismelor şi agenţiilor Uniunii.
Astfel, fiecare persoană are dreptul de a fi ascultată înainte de luarea unei decizii care ar
putea să o afecteze într-un mod nefavorabil, de a avea acces la dosarul propriu, cu
respectarea confidenţialităţii şi a secretului profesional, iar administraţia are obligaţia
de a-şi motiva deciziile adoptate faţă de cetăţeni.

În baza principiului încrederii legitime în autorităţile şi instituţiile publice,


precum şi în baza drepturilor statelor membre, a fost consacrat şi dreptul oricărui
cetăţean european la despăgubire pentru prejudiciile cauzate de instituţiile Uniunii,
organismele sau agenţiile acesteia care se află în exercitarea atribuţiunilor de serviciu.

Pe de altă parte, art. 42 al Cartei conţine dispoziţii privind dreptul cetăţenilor


Uniunii sau al oricărei persoane fizice sau juridice cu reşedinţa sau cu sediul social într-
unul din statele membre de a avea acces la documentele instituţiilor, organismelor şi
agenţiilor Uniunii, indiferent care ar fi forma sub care se prezintă aceste documente.

3.3. Mediatorul European (Art. 43) şi dreptul la petiţie (Art. 44)

Orice cetăţean european şi orice persoană fizică sau juridică cu reşedinţa sau cu
sediul social într-unul din statele membre are dreptul de a sesiza Ombudsman-ul
(Mediatorul) European, cu privire la unele cazuri de administrare defectuoasă a
activităţii instituţiilor, organismelor sau agenţiilor Uniunii.

Var. 2019.10.03
245
Dreptul Uniunii Europene

Mediatorul este numit de Parlamentul European şi îşi exercită atribuţiile în


deplină independenţă, în interesul general al Uniunii şi al cetăţenilor săi.

Petiţia este o cerere adresată unei instituţii politice de către una sau mai multe
persoane pentru a se preveni o injustiţie sau o situaţie defavorabilă, dar şi pentru a se
înlătura riscul de a fi încălcate anumite drepturi sau interese. Dreptul la petiţie (art. 44
al Cartei) este recunoscut oricărui cetăţean al Uniunii Europene şi este unul dintre
mijloacele cele mai frecvente prin care se asigură protecţia drepturilor omului atât pe
plan naţional cât şi internaţional.

3.4. Libertatea de circulaţie şi de staţionare (Art. 45)

Libertatea de circulaţie şi de staţionare este recunoscută tuturor cetăţenilor


Uniunii, iar esenţa acestui drept constă în eliminarea discriminărilor între cetăţenii
statului membru pe teritoriul căruia aceştia îşi desfăşoară activitatea şi cetăţenii
celorlalte state membre ce locuiesc sau muncesc pe teritoriul acelui stat. Aceste
discriminări se pot referi la condiţii de intrare, deplasare, studiu, muncă, angajare sau
remuneraţie. Prin asigurarea unui regim nediscriminatoriu se realizează libera
circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar.

Pe de altă parte, Tratatul de la Lisabona 2007/2009 vine să întărească acest


drept prin precizarea că Uniunea oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate
şi justiţie, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulaţie a
persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe,
dreptul de azil, imigrarea, precum şi prevenirea criminalităţii şi combaterea acestui
fenomen.

În același timp libertatea de a circula și a se stabili a creat o nouă problemă


pentru statele comunitare, în special a celor dezvoltate. A apărut problema romilor care
nu sunt angajați dar solicită ajutor social. Un caz din 2010, judecat de Curtea de Justiție
a UE a, reglementat această problemă. “O româncă de origine romă, a cerut de la
primăria din Leipzig alocația de subzistență și alocația social pentru ea și fiul ei, dar
ajutorul i-a fost refuzat pe motiv că nu a muncit și nici nu a căutat vreodată un loc de
muncă în țara de adopție. Tribunalul din orașul german a adresat o cerere Curții de la
Luxemburg (CJUE) pentru a lămuri problema. Pe 11 nov. 2010, a fost pronunțat
verdictul: cei doi romi nu aveau dreptul să primească sprijin de la municipalitatea din
Leipzig. Argumentul CJUE era simplu: un ajutor dat celor doi ar încălca Directiva nr.
Var. 2019.10.03
246
Dreptul Uniunii Europene

2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului European din 29 apr. 2004, care


prevede cazurile de în care un cetățean poate sta mai mult de trei luni într-o țară
membră a UE, alta decât cea de origine”115. Există patru situații acoperite de directivă:

 Dacă ai un loc de muncă ca salariat sau ca independent;


 Dacă ai suficiente resurse astfel încât să nu devii o “povară pentru
sistemul de asistență socială a statului gazdă”;
 Dacă ești la studii sau în stagiu de formare și ai asigurări medicale
complete;
 Dacă ești membrul familiei unui cetățean al UE, care îndeplinește una din
cele trei condiții anterioare.

Întrucât Directiva 2004/38 nu e sufficient cunoscută nici în state cu vechime


precum Germania, multe primării au plătit asigurări sociale unor personae care nu se
încadrau în una din cele patru condiții, - neavând astfel temei legal. Pe de altă parte s-
au întâlnit multe cazuri în care o persoană a cerut și primit ajutoare sociale de la mai
multe primării, neexistând o bază de date comună cu persoanele care solicită ajutoare.

Discuțiile despre "turismul social" sunt complicate din mai multe motive. Din
cauza reglementărilor foarte diversificate de tip welfare state116, din cauza așa-
numitelor ajutoare noncontributive (primite fără să fi participat la constituirea fondului
din care ele se alocă)

3.5. Protecţia diplomatică şi consulară (Art. 46)

Articolul 46 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede


dreptul cetăţenilor europeni de a beneficia, pe teritoriul unui stat terţ, de protecţie
diplomatică sau consulară din partea unui alt stat membru, dacă statul al cărui
resortisant este nu are reprezentare în statul terţ. Această protecţie nu poate fi
exercitată decât de autorităţile unui stat membru.

115 Cristian Preda, Între Grexit și Brexit o cronică politică a celor mai recente crize
europene, Editura Adenium, Iași, 2016, pag. 67
116 Welfare state: concept de guvernare, în care statul își asumă rolul de a asigura
protecția cetățenilor în domeniul social și economic.
Var. 2019.10.03
247
Dreptul Uniunii Europene

CURSUL al XIII-lea

ACȚIUNILE FORMULATE ÎN FAȚA CURȚII DE

JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE (1). Acțiunea în

anulare. Acțiunea de nelegalitate. Acțiunea în carență

Conținut:

1. ACȚIUNEA ÎN ANULARE;
2.

1. ACŢIUNEA ÎN ANULARE

Acţiunea în anulare face parte dintre căile de atac care pot fi exercitate în faţa
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Prin această acţiune, reclamantul solicită
anularea unui act adoptat de către o instituţie, un organ sau un organism al Uniunii
Europene.

Acţiunea în anulare este o procedură jurisdicţională exercitată în faţa Curţii de


Justiţie a Uniunii Europene (CJUE). Acest tip de acţiune îi permite Curţii să controleze
legalitatea actelor adoptate de către instituţiile, organele sau organismele europene.
Astfel, Curtea pronunţă anularea actului în cauză, în cazul în care consideră că acesta nu
este în conformitate cu dreptul Uniunii Europene (UE).

Acţiunea în anulare poate fi exercitată de către instituţiile europene sau de către


persoanele juridice, în anumite condiţii.

Natura acţiunii

Var. 2019.10.03
248
Dreptul Uniunii Europene

Acţiunea în anulare constă într-un control al legalităţii actelor europene, care


poate conduce la anularea actului în cauză. Această acţiune poate fi exercitată
împotriva:

 tuturor actelor legislative;


 actelor adoptate de Consiliu, de Comisie, de Banca Centrală Europeană,
de Parlamentul European şi de Consiliul European, în cazul în care aceste
acte sunt menite să producă efecte juridice pentru părţi terţe;
 actelor adoptate de organele sau organismele europene, în cazul în care
aceste acte sunt menite să producă efecte juridice pentru părţi terţe;
 deliberărilor Consiliului guvernatorilor sau ale Consiliului de
Administraţie al Băncii Europene de Investiţii, în condiţiile articolului 271
din Tratatul privind funcţionarea UE.

În plus, articolul 263 din Tratatul privind funcţionarea UE exclude din sfera de
competenţă a CJUE recomandările şi avizele.

Pe de altă parte, odată ce Curtea de Justiţie este sesizată cu o acţiune în anulare,


ea examinează conformitatea actului, în raport cu dreptul UE. Ea poate apoi să
pronunţe anularea actului, pe baza a patru motive:

 în caz de incompetenţă;
 în caz de încălcare a unor norme fundamentale de procedură;
 în caz de încălcare a tratatelor sau a oricărei norme de drept referitoare la
aplicarea acestora;
 în caz de abuz de putere.

Reclamanţii

Articolul 263 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE)


diferenţiază mai multe categorii de reclamanţi. În primul rând, articolul are în vedere
reclamanţii privilegiaţi. Este vorba despre statele membre, despre Comisie, despre
Parlamentul European şi despre Consiliu. Aceşti reclamanţi sunt denumiţi privilegiaţi,
întrucât pot să formuleze o acţiune în anulare în faţa CJUE fără a fi nevoiţi să
demonstreze un interes de a acţiona.

Persoanele fizice sunt, de asemenea, în măsură să sesizeze CJUE. Acestea


constituie categoria reclamanţilor neprivilegiaţi. Spre deosebire de reclamanţii
privilegiaţi, persoanele fizice trebuie să demonstreze un interes de a acţiona, pentru a
Var. 2019.10.03
249
Dreptul Uniunii Europene

putea solicita anularea unui act european. Astfel, actul contestat trebuie să fie destinat
reclamantului sau să îl vizeze în mod direct şi individual.

În plus, unii reclamanţi pot formula acţiuni specifice. Astfel, Curtea de Conturi,
Banca Centrală Europeană şi Comitetul Regiunilor sunt în măsură să intenteze acţiuni
în anulare împotriva actelor europene care ar aduce atingere prerogativelor lor. De
asemenea, Consiliul de Administraţie al Băncii Europene de Investiţii poate contesta
deliberările Consiliului guvernatorilor Băncii. În sfârşit, Tratatul de la Lisabona
2007/2009 a creat un nou tip de acţiune: parlamentele naţionale şi Comitetul
Regiunilor pot de acum înainte să intenteze acţiuni în anulare împotriva actelor pe care
le consideră neconforme cu principiul subsidiarităţii.

În plus, reclamanţii au la dispoziţie un termen de două luni pentru a înainta


acţiunea în anulare. Acest termen începe să se scurgă fie de la data publicării actului în
cauză, fie de la notificarea acestuia reclamantului, fie de la data la care reclamantul a
luat la cunoştinţă de actul respectiv.

Anularea actului

Dacă acţiunea este întemeiată, CJUE poate anula actul în întregime sau numai
anumite dispoziţii. Actul sau dispoziţiile anulate nu mai produc apoi efecte juridice. În
plus, organul sau organismul care a adoptat iniţial actul anulat este obligat să acopere
lacunele juridice, în conformitate cu hotărârea pronunţată de CJUE.

Repartizarea competenţelor între Curtea de Justiţie şi Tribunal

Curtea de Justiţie are competenţe pentru:

 acţiunile formulate de statele membre împotriva Parlamentului European


şi Consiliului;
 acţiunile formulate de o instituţie împotriva unei alte instituţii.

Tribunalul are competenţa de a soluţiona, în primă instanţă, toate celelalte tipuri


de recurs şi, în special, acţiunile formulate de persoanele fizice.

2. ACȚIUNIUNEA ÎN CARENȚĂ

Var. 2019.10.03
250
Dreptul Uniunii Europene

Var. 2019.10.03
251
Dreptul Uniunii Europene

CURSUL al XIV -lea

ASPECTE GENERALE PRIVIND POLITICA

COMERCIALĂ COMUNĂ

Conținut

Var. 2019.10.03
252
Dreptul Uniunii Europene

CURSUL al XV-lea

LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR ȘI DREPTUL

DE STABILIRE

Conținut

Var. 2019.10.03
253
Dreptul Uniunii Europene

CURSUL al XVI-lea

LIBERA CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR

Conținut

Var. 2019.10.03
254
Dreptul Uniunii Europene

CURSUL al XVII-lea

LIBERA CIRCULAȚIE A SERVICIILOR,

CAPITALURILOR ȘI PLĂȚILOR

Conținut

Var. 2019.10.03
255
Dreptul Uniunii Europene

BIBLIOGRAFIE

Andreşan-Grigoriu Beatrice, Ştefan Tudorel - Drept al Uniunii Europene, Editura C. H.


Beck, Bucureşti, 2007.

Andreşan-Grigoriu Beatrice - Dreptul Uniunii Europene. Culegere de grile şi spete,


Editura CH Beck, Bucureşti, 2010.

Andreşan-Grigoriu Beatrice – Manual INM 2014-2015 formare inițială, București,


2014

Andreşan-Grigoriu Beatrice - Procedura hotărârilor preliminare, Editura Hamangiu,


Bucureşti, 2010.

Alomar Bruno, Sebastien Daziano, Christophe Garat - Marile probleme europene,


Editura Institutul European, 2010.

Anghel M. Ion - Personalitatea juridică şi competentele Comunităţilor Europene /


Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007.

Balaban Constantin Gheorghe - Politica europeană de vecinătate - Note de curs,


Editura Universitară, 2009.

Băliţă Oana, Bălan Cătălin - Justiţie şi Afaceri Interne, Editura Tritonic, Bucureşti,
2007.

Bărbulescu Iordan Gheorghe - Politicile extinderii, Editura Tritonic, Bucureşti, 2007.

Georgiana Tudor, Dragoș Călin – Jurisprudența CJCE, Editura C.H, Beck, București,
2006

Bercea Raluca - Drept al Uniunii Europene. Principii, Editura C. H. Beck, Bucureşti,


2007.

*** Revista română de Drept al Uniunii Europene, Editura Rosetti, Bucureşti,


începând cu 2003

Var. 2019.10.03
256
Dreptul Uniunii Europene

Var. 2019.10.03
257
Dreptul Uniunii Europene

Var. 2019.10.03
258
Anexa 2

Evoluția Uniunii Europene117

Semnat 1948 1951 1954 1957 1965 1975 1985 1986 1992 1997 2001 2007
Intrat în
1948 1952 1955 1958 1967 N/A 1985 1987 1993 1999 2003 2009
vigoare

Docume Tratatul Tratatul Tratatul de la Tratatele Tratatul Concluzii Acordul Actul unic Tratatul de Tratatul de Tratatul Tratatul de
nt de la de la Bruxelles de la de le de la european la la de laNisa la
Bruxelle Paris modificat Roma fuziune Consiliul Schengen Maastricht Amsterdam Lisabona
s ui
(TUE)
European

Cei trei piloni ai Uniunii Europene

Comunitățile Europene:

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM)

Uniunea
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) Tratatul a expirat în 2002 European
ă (UE)

Comunitatea Economică Europeană (CEE)

Regulile Schengen Comunitatea

117 https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Lisabona#Schimb.C4.83ri
Dreptul Uniunii Europene

Europeană (EC)
Justiție și
Afaceri Cooperarea
TREVI polițienească și
Interne
(JHA) judiciară în materie
penală (CPJMP)

Cooperar
ea Politica externă și de securitate
Politică comună a Uniunii Europene
European (PESC)
ă (EPC)

Instituții Uniunea Vest-Europeană (UVE)


neconsolidate Tratatul a expirat în 2011

Var. 2019.10.03
260