„Dacă nu ne schimbăm, nu creștem.

Dacă nu creștem, nu trăim cu adevărat”

Gail Sheehy

Educația intelectuală și adaptarea la schimbare

 Conceptul și importanța educației intelectuale

Termenul de “intelect” provine din latinescul “intellectus”, care avea semnificaţia de

cunoaştere, dar şi de înţelegere. La rândul sau, “intellectus” provenea din “intellego”, verb ce
avea, printre alte semnificaţii, pe aceea de “ a judeca bine”.
Educaţia intelectuală este o componentă a educației care prin intermediul valorilor
științifice și umaniste contribuie la formarea și dezvoltarea capacităților intelectuale, a funcțiilor
cognitive și instrumentale, a schemelor asimilatorii, a structurilor operatorii și a motivațiilor care
orientează, și întrețin activitatea obiectului educațional.
Ea ocupă un loc important în ansamblul activităților educative, fiind considerată de mulți
autori „axul principal” al întregului demers educativ deoarece pe de o parte integrarea activă a
individului în societate nu este posibilă fără ca acesta să asimileze valorile fundamentale
acumulate în patrimoniul spiritual al omenirii, iar pe de altă parte asigură premisele necesare
realizării celorlalte componente ale educației. Cu alte cuvinte educația intelectuală are ca scop
pregătirea elevilor pentru cunoaștere și activitate teoretică rațională, deci o educație pentru și prin
știință.
Din cele prezentate mai sus se desprind două aspecte fundamentaleale educației
intelectuale – unul informativ care vizează cantitatea și calitatea informației științifice și
umaniste ce urmează a fi transmisă și asimilată de tânăra generație, celălalt formativ, care se
referă la efectele asimilării acestei informații asupra intelectului elevului în procesul dezvotării
sale. Modul diferit de interpretare a celor două aspecte a dus la conturarea a două teorii
pedagogice: culturalistă și formativistă. Potrivit teoriei culturaliste, important este ca elevul
să acumuleze un volum cât mai mare de cunoștințe care să-i ofere posibilitatea formării
capacității de asociere între idei, Adepții teoriei formativiste consideră că scopul educației

1
intelectuale constă în îndrumarea și stimularea dezvoltării intelectului în vederea înzestrării lui cu
capacitățile necesare asimilării ulterioare a cunoștințelor utile vieții.
Ambele teorii interpretează unilateral relația dintre asimilarea de cunoștințe și dezvoltarea
capacităților intelectuale. Cercetările psihologice contemporane privind mecanismele
inteligenței, și ale învățării permit o înțelegere mai adecvată a relației dintre asimilarea
cunoștințelor și dezvoltarea intelectuală, Potrivit acestor cercetări dezvoltarea este rezultatul
asimilării active și creatoare a cunoștințelor.
 Conținutul educației intelectuale
Cultura generală este necesară fiecarui om, cuprinde un sistem de cunoștiințe,
deprinderi asimilate și formate în cadrul acțiunii educaționale care îi oferă individului posibilitatea
elaborarii unei viziuni de ansamblu asupra lumii.
Se disting două nivele ale culturii generale:
 un nivel instrumental – care presupune însușirea cunoștințelor, formarea priceperilor,
deprinderilor care devin mijloace în vederea îmbogățirii continue a culturii generale;
 un nivel operațional – care se referă la folosirea informațiilor, priceperilor, deprinderilor
și capacităților în vedrea rezolvării problemelor ce se ridica în activitatea subiectului prin
aplicarea lor în alte cazuri.

Cultura prefesională cuprinde un sistem de cunoștințe, priceperi, deprinderi și capacități

necesare exercitării unei profesiuni sau unui grup de profesiuni, permițând integrarea individului
în societate prin intermediul profesiunii.

Direcții și tendințe privind formarea culturii profesionale:

Se constituie pe fondul culturii generale, prin specializarea și adăugarea componentelor

culturii generale la specificul unei profesiuni, cu transmiterea unor cunoștințe de specialitate;

Impune evitarea tendinței de concentrare asupra unei specializări înguste, specializarea

făcându-se progresiv în cadrul culturii generale.

În condițiile evoluției societății contemporane în sensul creștrii numărului de

mijloacelor de informare în masă, este necesară formarea unei personalități raționale, capabile
de a gestiona optim varietatea fluxurilor informaționale, de a exersa și consolida capacitățile
intelectuale cu valoare de instrumente și tehnici necesare învățării continue. Configurarea acestor

2
exigențe trebuie să fie corelate cu posibilitățile școlii moderne, care are în vedere dezvoltarea
potențialului cognitiv al elevului manifestat prin gândire, limbaj, inteligență, imaginație, etc. și a
transferului produselor psihice dobândite în conduite specifice, valorificabile în câmpuri
operatorii noi.

Educația intelectuală facilitează accesul elevilor la autoeducție nu doar prin simpla

dezvoltare a capacității de cunoaștere și înțelegere, ci prin perfecționarea priceperilor și
deprinderile specifice muncii intelectuale manifestate prin flexibilitatea gândirii, optimizarea
stilului propriu de înțelegere a informației, gestionarea contextelor și mediilor de învățare,
conferirea libertății intelectuale în luarea deciziilor, etc.

Fiind o dimensiune a pedagogiei moderne, educația intelectuală este axată pe de o parte,

pe dezvoltarea mintală care include cunoștințe despre mijoacele de activitate intelectuală,
priceperi și deprinderi de învățare, capacități logice și creative și pe de altă parte, pe atitudinile
de învățare divizate în socio-morale , cognitive, de autorealizare și valorificare a propriului
potențial, estetice, de colaborare,etc.

J. Piaget a reușit să valorifice conceptele definitorii ale educației intelectuale prin

includerea în structura acesteia a două momente distincte dar intercorelateȘ asimilarea
informațiilor și acomodarea prin care elevul își restructureaă și reorganizează vechile informații
achiziționate. Astfel educația intelectuală urmărește să asigure suporturi procedurale capabile să
permită elevului reorganizarea optimă a cunoștințelor, ideilorși experienței sale cognitive lipsite
de validitate științifică.

Educația intelectuală are ca obiective dezvoltarea potențialului intelectual și a

comportamentelor cognitive, alături de cultivarea și exrsarea cunoașterii, înțelegerii și a utilizării
terminologiei științifice, dezvoltarea capacității de înțelegere și rezolvare a problemelor,
formarea și dezvoltare abilităților specifice activităților intelectuale, dezvoltarea motivației
pentru învățare, a curiozității și a dorinței de cunoaștere [1, p. 113].

În concepția lui C. Stan realizarea educației intelectuale presupune „întrprinderea la

nivelul școlii a unor demersuri instructiv formative specifice, care să fie adecvate atât nivelului
intelectual al elevului, vizând zona proximei sale dezvoltări, cât și la particularitățile materiei
predate” [1, p.114].

3
 Munca intelectuală presupune anumite strategii indispensabile desfășurării ei cu un
randament ridicat. Din punct de vedere pedagogic se pune problema să-i învățăm pe elevi cum să
învețe, adică să-i familiarizăm cu principalele cerințe privind igena, organizarea și metodologia
muncii intelectuale, menite să conducă la reducerea efortului și la mărirea randamentului acestei
munci.

 Strategii ale educației intelectuale:

O primă categorie a strategiilor de realizare a educației intelectuale vizează formarea și
dezvoltarea modalităților concrete de operare a gândirii, care se referă la familiarizarea
progresivă a elevului cu operații ca analiza, sinteza, comparația, abstractizarea și generalizarea.
În acest sens, activitatea profesorului se va concentra atâtpe formarea și exersarea de către elev a
fiecărei modalități de operare a gândirii în parte, cât și asupra dezvoltării capacității acestuia de a
utiliza aceste operații combinate atunci când situația o cere.
A doua categorie de strategii menite să conducă la dezvoltarea intelectuală a elevilor este
reprezentată de implicarea regulată a elevilor în activități de tipul rezolvării de probleme,
„termenul problemă depășește cadrul strict al problemelor de tip matematic. Acest concept
trebuie înțeles ca obstacol cognitiv interpus între elev și scopurile reclamate de sarcina pe care o
desfășoară respectiv în sensul piagetian de situație problematică” [1, p. 114]. Activitatea
intelectuală în acest caz este potențată de confruntarea cu dificultăți cognitive care implică una
sau mai multe necunoscute și în raport cu care experiența cognitivă anterioară este insuficientă.
„Simpla situație deliberată a elevilor în situații școlare de tip problematic nu este suficientă
pentru dezvoltarea potențialului intelectual al acestora, fiind necesare explicații și indicații
sistematice din partea profesorului cu privire la diversele etape implicate în procesul rezolutiv”
[1, p.115].
A treia strategie de realizarea a educației intelectuale este antrenarea deliberată a elevilor
în utilizarea diverselor strategii de rezolvare a problemelor. Confruntarea cu aceste situații
presupune utilizarea a două tipuri de strategii de rezolvare: strategii de factură algoritmică și
strategii de tip euristic. Algoritmul reprezintă o serie de etape care parcurse într-o ordine anterior
stabilită, conduc la un anumit rezultat. Utilizarea strategiilor algoritmice de rezolvare a
problemelor sebazează pe utilizarea gândirii convergente, care pornind de la niște date inițiale, în
general familiare elevului, permite un parcurs analitic, de tip secvențial, spre aflarea rezultatului
propus. La nivelul educației intelectuale, profesorului îi revin două categorii de sarcini distincte -

4
identificarea și comunicarea pentru elevi a tipologiei problemelor care pot fi rezolvate pe cale
algoritmică și familiarizarea acestora cu utilizarea diverselor strategii algoritmice.
Strategiile de tip euristic, bazate pe gândirea divergentă, ăși dovedesc utilitatea în situația
confruntării cu situații problemă inedite, puțin familiare elevilor. „ În această situație rezolvitorul
nu mai poate recurge la utilizarea unei modalități de rezolvare algoritmice, el aflându-se în fața
unei mari varietăți de alternative și proceduri posibile de urmat în vederea rezolvării problemei.
Aceste alternative posibile trebuie succesiv testate în funcție de probabilitatea lor de succes,
probabilitate estimată cu o oarecare aproximație de către subiect” [1, p.116]. În cest caz succesul
în rezolvarea problemei depinde atât de abilitatea elevului de a identifica căile de rezolvare cu
cea mai mare probabilitate de succes, cât și de capacitatea acestuia de a găsi, pe baza datelor
furnizate de etapele parcurse, traseul optim de urmat în continuare.
 Sarcinile educației intelectuale
 Informarea intelectuală - constă în transmiterea și asimilarea valorilor științifice și
umanistr prelucrate în conformitate cu anumite principii și norme didactice sau ordonate
într-un anumit fel cu scopul de a facilita înțelegerea și însușirea lor.
 Formarea intelectuală - vizează formarea și dezvoltarea intelectuală, adică o acumulare
treptată a unor modificări de funcție a proceselor psihice cognitive datorate învățării, care
conduc la transformarea intelectului uman concretizată în capacități de cunoaștere,
creativitate și autonomie intelectuală.
Educatia intelectuală trebuie deci să conducă la formarea ințiativei intelectuale

Se poate spune despre o educație intelectuală că este de succes atunci cănd:

 asigură dezvoltarea gândirii critice a elevului, a memoriei logice, a creativității
acestuia;
 cultivă motivația pentru învățare;
 dezvoltă capacitatea de a pune în practică cunoștințele și deprinderile
intelectuale;
 însușirea de cunoștințe generale care să-i permită realizarea diferitelor conexiuni
între discipline, fapt care contribuie la dezvoltarea flexibilității și supleții în gândire, a
memoriei și imaginației elevului.

5
 Rolul profesorului este să-l ajute pe elev la dobândirea un sistem superior de cunoștințe
științifice, priceperi și deprinderi intelectuale care îl vor ajuta să se specializeze cu succes într-o
direcție potrivită lui.
Deci într-o epocă în care volumul de informaţii creşte într-un ritm accelerat în toate
domeniile, a apărut ideea că şcoala trebuie să treacă dincolo de simpla transmitere a unor
cunoştinte şi să se preocupe cu predominanţă de educarea unor “ competenţe intelectuale “, care
să-i facă pe elevi capabili, cât mai rapid cu putinţă, să prelucreze singuri informaţia, de care simt
ca au nevoie, la un moment dat, în alte contexte decât cele şcolare, într-un domeniu sau altul al
cunoaşterii ori al practicii.

Bibliografie:

1. Stan C. Teoria educației: Actualitate și perspective, Editura Presa Universitară Clujeană,

Cluj – Napoca, 2001;
2. Cerghit I., Metode de învățământ, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997;
3. Bruner J., Procesul educatiei intelectuale, Editura Știintifică București, 1970;
4. Nicola I., Tratat de pedagogie școlară, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996.
5. Constantin Cucoș și coordonatorii, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și
grade didactice, Editura Polirom Iași, 2009;
6. Constantin Cucoș, Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 2014.