OVIDIU VUIA

SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI

(Cu Pamfil Şeicaru în exil)

- Volumul II -

www. Editura Rita Vuia - 2008 -

 OVIDIU VUIA

SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI

(Cu Pamfil Şeicaru in exil)

- Volumul II -

www. Editura Rita Vuia, 2008

Peste 5 după moartea lui Dr. dc. Ovidiu Vuia

www.ovidiu-vuia.de contact: vuia.rita@gmail.com,

Memoria lui şi puterea de creaţie, când începe să scrie, ies 10-11pagini fără nicio
ştersătură, pentru mine care-l urmăresc în activitatea lui de 10 ani - lipsesc doar în
lunile când dorul mă face să plec acasă în Ţara mea - cu greu să fie egalate. Toată
capacitatea lui de creaţie n’a suferit până a această vârstă de 83 de ani şi 6 luni, nici o
scădere. Deasemeni nu a prezentat niciun sindrom psihic şi nu-i băutor. Ba da, să nu
uit mare băutor de cerneală albastră căci el şi la ora actuală scrie tot cu tocul. De aci
şi greutatea de a avea peniţe bune. Acasă mi-au procurat cei în vârstă, mai având
rămăşiăţe de pe vremea când nu întrebuinţau stiloul.

Dr. Virginia Şeicaru despre fratele ei, Pamfil Şeicaru

(în scrisoarea din 21-22.X. 1977 Karlsfeld)
****

În biblioteca mea descopăr cartea lui Pamfil Şeicaru "Unirea naţională, ideia forţă
României moderne, în perspectivă istorică şi în complexul politic european", ed.
Carpaţii, Madrid, 1959, la o sută de ani de la Unirea Principatelor române.
Lucrarea e importantă şi pentru viziunea autorului, în care unicul său talent dublat tot
timpul de o bogată referinţă bibliografică, susţine mereu adevărul ideilor, scop
continu urmărit în operele sale de P. Şeicaru.
Nu numai admiratorii maestrului vorbeau de marele talent al ziaristului, posibil de a
fi completat astăzi şi cu al istoricului politic şi al scriitorului. Dar am putea afla acest
lucru citind şi analizând respectiva carte despre Unirea principatelor împlinită la 24
Ianuarie 1859 sub domnitorul Cuza, născându-se noul stat, România.
Cum bine ştim talentul e un har, după unii de origine divină, al cărui loc se află
ascuns în conştiinţa interioară umană, numită pe drept de eroul lui Pârvan, Alegenor,
Tăcerea, de unde ea rămâne ca o formă a lumii care nu poate fi transmisă prin cuvânt,
astfel se admite că esenţa gândului e inefabilă, cum ne stă de pildă marea poezie
eminesciană. Totuşi avem unele corespondenţe în structurile formale, rezultate din
transformările materiei în actul creator, astfel că prin intermediar ne putem apropia de
unele caracteristici valabile, oricât de exterioare, cum şi arta se defineşte în Laus
Daedalus de acelaşi Pârvan.
Fără îndoială în opera sa istorică şi politică, P. Şeicaru caută adevărul care, cum am
spus-o, bazându-se pe o informaţie exhaustivă autorul suferă fizic când nu are la
dispoziţie o sursă de informaţie pe care o consideră importantă. Urcând aceste trepte
de valorificare, nu ne este greu să constatăm că modul de aplicare a datelor
bibliografice se înscrie într’un complex specific, el odată perceput ne permite să
recunoaştem, chiar dacă o lucrare nu-i semnataă, că autorul ei este Pamfil Şeicaru.
De-aici suflul particular al scrisului său, încât îi simţi ritmul înflăcărat al inimii,
bucuria pe care i-o dă fiecare izvor istoric, de care se ocupă descoperindu-i
semnificaţiile cele mai intime.
Cum nu este un nou Michelet romantic, deşi anumite afinităţi nu pot fi negate,
entuziasmul lui e strigătul de Evrika al savantului, descoperitor al unui nou conţinut
istoric, numai după ce şi-a împlinit curiozitatea ştiinţifică şi a descris faptul, lucrurile
îşi urmează mersul său real, cum o face şi astronomul fixând topografia stelelor
conform calculelor sale fizico-matematice, apoi doar îşi mai ia dreptul să se minuneze
de frumuseţeacerului înstelat, recurge la comparaţii şi metafore de-a dreptul
poetice,fără să depăşească anumite limite, exact cum a procedat şi Pamfil Şeicaru,
autocenzurându-se continu se fereşte de intervenţia insolită a fanteziei pure.
În acest mod, stilul său are secrete multiple, astfel că prin el reuşeşte să se adreseze
celui mai simplu om dar în acelaşi timp îl atrage pe cel mai rafinat dintre intelectuali.
De-aici însuşirea operei sale de a fascina pe cititor, lectura imprimându-i cadenţe ale
cugetului propriu creator, odată ce ai început să-i citeşti o lucrare nu mai eşti în stare
s’o laşi din mâini, până la sfârşit, descrierea istoriei în fundamentul ei real şi adevărat,
prin pana maestrului are însuşiri miraculoase, de a te influenţa, ca un roman de
aventuri dintre cele mai pasionante. La acest aspect contribuie atenţia ce o dă autorul
nu numai cărtilor şi manuscriselor, dar şi unor declaraţii importante, scrisori, articole
de ziare la care se adaogă unele amănunte rezultate din cunoaşterea biografiei exacte
a eroilor de care se ocupă, căci istoria oricât ar fi de ideală în scopurile ei după G.
Vico, se realizează în devenirea ei zilnică, astfel că ziaristul are înclinaţiile lui
Montaigne de a lua în seamă nu atât esenţele cât, evenimentele devenirii în partea lor
cât mai trecătoare, în aparenţă.
Poate cea mai înaltă calitate a scrisului său este claritatea expunerii, îmbrăcând ideile
clare şi distincte după reţetă carteziană, dar deşi iubeşte tradiţia nu se desfată în
formele perfecţiunii clasice, în acest sens e nietzschenian, atrăgându-l acea voinţă la
putere, numai că spre deosebire de filozoful german nu o socoteşte drept un scop în
sine, ci înrudit evident mai mult cu Balzac, voinţa e un mijloc ce ne trece din lumea
fenomenală în cea ideală, putând fi confundată cu una visată, ultima nu e o panoramă
în sine realizabilă, ci o luptă continuă spre o ţintă care se dezvăluie dacă oamenii vor
şti să moară în picioare deci şi moartea li se arată tot ca o luptă postumă.
Desigur însuşirea este atât de proprie şi definitorie pentru subiectul dat, a fi doar al lui
Pamfil Şeicaru, diferenţiindu-1de tot ce i se apropie, caracter al oricărei personalităţi
puternice cu sclipiri nu rar geniale, depărtat violent de istoricii moderni, pentru care
obiectivitatea faptelor se realizează prin simpla înşiruire mecanică a lor şi dacă îşi
permit să facă un comentar, îl exprimă punându-şi pe suflet o mască de mort cu totul
rece şi impersonală.
Aşa se explică de ce istoricul dizidenţei comuniste Vlad Georgescu, devenit
directorul postului de radio Europa liberă cu sediul la Muenchen, obişnuit cu
scrierile seci ale unor istorici din ţară, n’a avut nicio înţelegere pentru opera
magnifică a lui Pamfil Şeicaru, îl irita marele său talent şi scrisul său inspirat de zeul
Apolo, fiind convins că istoricul trebuie să sufere de lipsă de talent, astfel că şi-a
permis să critice originalitatea lui Pamfil Şeicaru acuzându-l de subiectivitate, nici
nu-şi pune problema că ar putea învăţa din marile sale adevăruri, odată ce acelea în
numele cărora vorbea erau false, cum au fost toate perceptele comuniste şi istoricul
dizident nu avea priceperea că Pamfil Şeicaru nu a scris ca om liber despre
evenimente pe care multe le-a trăit el însuşi, şi nu scria împins înainte de cnutul
bolşevic.
Dar după cum se vede regretatul Vlad Georgescu era un infatuat care îşi luase rolul în
serios, recomandându-n-se sub protecţie americană că pentru noi românii nu există
altă posibilitate decât a accepta fie şi pe căi reformiste, comunismul. A fost cea mai
întunecată epocă a exilului românesc. Vlad Georgescu a scris pe lângă programul
dizidenţei comuniste şi o istorie a României, după tradiţia sinistrului Mihai Roller
trimisul lui Stalin la Bucureşti, devenit mebrul academiei române, act de care nu ştiu
ca aceastăinstituţie să-şi fi recunoscut vine, în mod public, deci să urce drumul
Canosei.
Am protestat la editarea cărţii la ARA şi însfârşit mi s'a dat dreptate şi editorii au
schimbat titlul din Istoria României în Istoria Românilor fără ca autoru să simtă că
stătea înca sub influenţa celebrului Mihai Roller, dar de asta puţin îi păsa.
Republcată in ţară după 1989, orice om de bună credinţă îşi poate da seama pe cine
slujeşte această pseudoistorie, sigur că pe români nu.
Consecvent programului său de dizident comunist, se mai poate constata de cei se au
urechi să vadă că fidelitatea autorului penttru partidul comunist merge până acolo
încâta adoptat un stil agramat, format din propoziţii simple, modelul său fiind
romanul Desculţ al lui Zaharia Stancu.
Pe când Pamfil Şeicaru, îi cer iertare postumă pentru alăturarea dată, dar se poate clar
evidenţia că stilul unic inspirat de cele nouă muze ala Parnasului, îl îndreptăţesc să
ocupe un loc în Walhala marilor istorici din toate timpurile, dintre toţi fiind legat de
Nicolae Iorga, cu personalitatea căruia prezenta afinităţi impresionante.
Desigur, adevărul despre Pamfil Şeicaru odată stabilit, el nu pierde ci din contră se
înalţă prin intervenţia frumuseţii desăvârşite, de unde acea îmbinare horaţiană intre
util şi frumos conferă veşnicie actului trecător al istoriei.
Fără marile sale personalităţi, istoria ar deveni o materie moartă, de care s'ar ocupa
nişte conţopişti preocupaţi să-i completeze certificatul de deces.
E locul să ne manifestăm durerea de a constata că după 1989 în România, s'au
publicat toţi comuniştii şi dizidenţii, în timp ce se continuă să se arunce o
condamnabilă tăcere asupra operelor, mai mult decât valoroase, aparţinând lui Pamfil
Şeicaru.
Ne vom ocupa, in continuare de cartea lui P. Şeicaru închinată Unirii naţionale din
1859. De la început reţinem planul general al lucrării pus in legătură cu problema
naţionalităţilor şi a liberalismului întrodus de Revoluţia franceză. La noi, totul se
conturează odată cu mişcarea lui Tudor Vladimirescu, aceasta va realiza revoluţia
naţională cu conţinut social şi va pregăti insurecţia din 1848, cu consolidarea
conştiinţei principiului naţionalităţilor care nu s'ar fi putut împlini şi nu ar fi cu
adevărat cunoscută dacă nu ar fi fost luate în considerare de marile puteri europene
apusene, inclusiv de Rusia.
O deosebită importanţă o are introducerea intitulată "Căteva lămuriri pregătitoare" în
care ajunge la concluzia că la toate vicisitudinile istoriei, cei care au rezistat au fost
ţăranii, de altfel reprezentau 97 la sută din populaţia ţărilor române. Şi în acest sens,
cu mare dreptate scrie următoarele: “Când regimul de ocupaţie rusească vrea să
disloce ţărănimea, s’o separe de pământ, a cărui stăpânire ţăranul nu o concepe decât
individuală, prin dislocarea acestui sentiment puternic de posesie, în născocirea
marxisto-leninistă a colhozurilor, a ales elementul vital al ideii naţionale ca obiectiv
de exterminare.”
O mică mângăiere îi aduce autorului călătorii vizitatori ai ţărilor române şi se referă
la memoriile contelui Hauterive, la 1785 constată că boierimea lua parte la jefuirea
neamului românesc, pe când, în acelaşi timp, rămânea impresionat de calităţile
morale ale ţărănimii. Peste ani, în 1939 Bernard Newman, care a cutreerat România
în 1934-1935, ca şi contele de Hauterive, arată o mare admiraţie ţăranului român,
trăgând concluzia: “ţăranul este indestructibil. Trânteşte-l la pământ, se va ridica mai
puternic, el este “Anteu, fiul pământului”.
Marele ziarist scrie în legătură cu perspectivele de desvoltare a poporului român,
după mai mult de zece ani de exil, în anul Unirii, 1959: “Acest Anteu al pământului
românesc ne legitimează speranţele de viitor. Dar un viitor în care nu se va restaura
boieria veche si nouă pentru a zădărnici marile virtualităţi ale naţiei. Acel viitor care
va veni după epoca fanariotismului marxisto-leninist - înspăimântător se aseamănă
cele două epoci fanariote - nu va avea şi nu poate avea nimic comun cu spiritul
cosmopolit al unei clase conducătoare în divorţ cu realităţile naţionale. Năzuim spre
restaurarea naţiunii în drepturile ei suverane nu spre restaurarea a ceea ce s’a
prăbuşit. Dezastrul României ne constrânge la revizuiri totale de credinţi, de idei.”

Nici unde marele ziarist nu şi-a exprimat credinţa sa politică“ţărănista” ca în aceste

rânduri şi am putea adăoga faptul că simpaţiile lui mergeau spre ţărănime şi partidul
ţărănist al lui Mihalache, fără să se angajeze politic în această formaţie. Generaţia
maestrului primise lecţia din experienţa primului război mondial, când întorşi acasă
erau pătrunşi de idealul împlinirii unei societăţi noi, bazată pe clasele productive în
fruntea cărora, încă marele nostru Eminescu, aşezase ţărănimea. Contrar lui Cezar
Petrescu, cel care în romanul "Întunecare" descrie înfrângerea acestei generaţii cu
pierderea tuturor iluziilor, fire optimistă, Pamfil Şeicaru, după cum putem constata
chiar din prefaţa cărţii de faţă, deşi aflat pe drumul amarnic al exilului tine sus
drapelul românismului, pentru el, fără de moarte. În acest sens, consideră, dând-o
drept model timpurilor sale că “ceea ce a înlesnit biruinţa de unire a fost fanatismul
cu care acea minoritate s’a consacrat unei idei. Şi fanatismul exclude interesul
personal.”

Deci, fundamentează aproape ştiinţific principiile în numele cărora va lupta cu

fanatismul nobil de a se consăcra unei idei, stare ce exclude interesul personal:
“Lipseşte în exil o minoritate dominată de ideia forţă a libertăţii naţionale, de-aceea
exilul nu poate juca nici un rol. S’a situat în afară de istorie. Forţele creatoare ale
României de mâine sunt în ţară, necunoscute, neînduplecate în lupta lor pentru
libertate, profund naţionaliste, neînfricate.”
Şi dacă luăm în considerare că intelectualii sunt slugi zeloase ale strănilor atunci “o
revoluţie naţională nu poate fi decât ţărănească adică o reacţîune a elementului istoric
împotriva celui neistoric, a permanentului contra accidentalului. De acest element
istoric, de acest element care încarnează naţiunea se tem stăpânii - ruşii - ca şi vechilii
lor comunişti.”

Din aceste consideraţii putem trage două concluzii majore:

1. Suntem total de acord cu Pamfil Şeicaru că ocupându-ne după cel de al doilea
război mondial, ruşii păstrându-şi vechile intenţii de a ne desfiinţa ca neam, de
această dată în straie comuniste au aplicat metodic principiul de a distruge clasa
ţărănească şi individualismul ei de totdeauna, deposedând-o de pământ, l-au
trasformat pe ţăran în lucrător al colhozurilor, de unde sfânta lui rezistenţă
anticomunistă!
2. Din anul eliberării României de sub jugul comunismului, guvernele care s’au
succedat la putere, în primul rând neocomuniştii, au preluat modul de gândire
comunist declarând clasa ţărănească desfiinţată de ultimele încercări ceauşiste de a-i
muta pe ţărani în blocurile devenite adevărate închisori. De-aici rezultă marea eroare
de a fi neglijat problemele ţărănimii care pentru ei nu mai există. Ori redresarea
României nu se va putea realiza până nu determinăm pe oameni să se întoarcă la sate,
vatra lor strămoşească schimbată pe o locuinţă comunistă de la oraş. Pentru acest
lucru meseria de ţăran va trebui să devină rentabilă, omul legat de pământ pentru a
reînvia se va bucura de toate înlesnirile că doar prin munca lor vom avea pâinea cea
de toate zilele, pe care astăzi o cerşim de prin vecini şi chiar mai departe.
Atâta timp cât banii statului sprijină toate fabricile ridicate de comunişti, desigur
nerentabile şi se neglijează satul cu nevoile lui, mersul spre faliment al României este
de pe acum asigurat.
Iar suntem nevoiţi s’o spunem, marea tragedie de azi a ţării noastre trebuie pusă în
legătură cu rămânerea la putere a vechilor comunişti, aceştia nici dacă sunt conduşi
de bunăvoinţă, nu ne pot ajuta din cauză că nu se pot lăpăda de ideologia prin care au
adus odată România, până pe marginea prăpastiei.
Pentru învăţătura ce-o putem scoate, vom cita şi ultimul pasaj al capitolului:
“Ocupaţia rusească, ticăloşia vechililor marxisto-leninişti, frenetici ai renegării
naţionale, fac o cruntă pedagogie naţionalistă poporului român. Şi asprei formaţii
morale, pe care o impune epoca fanariotismului marxisto-leninist, vom datora
restaurarea suveranităţîii naţionale.Şi nimănui altcuiva.” Maestrul dă un răspuns
tardiv politicienilor români de astăzi, care indiferent de coloratură, amăgesc poporul
spunându-le că odată cu intrarea României în Europa, automat toate greutăţile, în
primul rând economice, vor dispărea. Lucrurile nu stau deloc aşa. Uniunea europeană
de astazi nu e deloc o instituţie de binefacere ci uniunea unor state care îşi apără
unele interese comune, ori pentru aceasta se cuvine să reprezinţi ceva, şi nu cum cred
oamenii noştri că ni se vor umple cu bani buzunarele goale. Adică, aşa cum o scrie
Pamfil Şeicaru sau interbelic un mare democrat liberal, Vintila Brătianu, nu ne vom
putea redresa decât prin noi înşine, asta înseamnă să datorezi restaurarea suveranităţii
naţionale, poporului român şi nimănui altuia.
Se cuvine să mai amintim că marele ziarist se referă la aspra formaţie morală prin
care ne vom putea câştiga suveranitatea naţională, o noţiune sacră pe care şi vechii şi
noii conducători ai României nu o mai iau în seamă, ei dacă trăiesc împreună cu
supuşii lor peste bine şi rău, e fiindcă şi-au însuşit zic ei modul de viaţă european, de
unde se vede că au dreptate cei ce susţin că noi imităm Europa doar în ce are mai rău
şi nu ne însuşim nimic din calităţile sale majore.
În continuare, vom începe analiza cărţii lui Pamfil Şeicaru, cu capitolul al cincilea,
"Tudir Vladimirescu. Revoluţia naţională cu conţinut social". Vom prezenta în paralel
portretele celor doi protagonişti ai revoluţiei din 1821, petrecută pe teritoriul Valahiei.
Iată introducerea înlocuitoare a peisagiului interior: “In Valahia, Ipsilanti a dat piept
cu un adversar de altă calitate, un autentic revoluţionar care nu reprezenta boierimea,
reprezenta şi apăra ţărănimea... Revoluţia lui Tudor Vladimirescu a iniţiat o mişcare
care a durat un secol abia în Martie 1919, prin decretul de expropriere şi
împroprietărirea ţărănilor, completat cu decretul-lege privitor la introducerea votului
universal, primele obiective politice şi economice au fost atinse.
La început revoluţia lui Tudor era îndreptată împotriva opresorului fie român, fie
străin, apăra pe tăran, de unde pe drept era considerat ca şi domnul ţăranilor. Mai pe
urmă, sub influenţa unor boeri pământeni a căror loialitate nu putea fi pusă la
îndoială, mişcarea lui Tudor a luat o direcţie naţională.
“Alexandru Ipsilanti, fiul lui Constantin Ipsilanti care domnise în Valahia între 1802
şi 1806, primise o aleasă instrucţie, având ca profesor pe marchizul de Saint-Aulaire;
fusese aghiotantul ţarului Alexadru l şi şeful suprem al Eteriei. În faţa acestui om
important se ridica un boierinaş obscur, sulger, ţăran din Vladimir, ţinutul Gorjului.
Puţin comunicativ, o trăsătură cu totul rară la gorjeni cari sunt plini de căldură
sufletească, spirite sprintene, zeflemişti, Tudor Vladimirescu era tăcut, neînduplecat,
aspru la gând şi la faptă.” Maestrul a fost la Cloşani la meterezele lui Tudor, unde
pietrele sure ale munţilor, platoul fără niciun arbore, muţenia locului totul, în acel
peisaj, evoca sufletul sumbru al lui Tudor. Rămas credicios Porţii otomane, într’o
scrisoare adresată vornicului Văcărescu, pe care P. Şeicaru o compară cu un strigăt a
cărui autenticitate revoluţionară este de o rară elocvenţă: “Ce pretindeţi că noi ne-am
răzvrătit contra Patriei şi ne faceţi din aceasta o crimă? Dar Patria este poporul, nu
hoarda de jefuitori. Ce am întreprins eu împotriva poporului?”
Dascălul şi mentorul lui Tudor a fost episcopul de Arges, Ilarion, o figură foarte
înteresantă, crescuse lângă mitropolitul Dosoftei, învăţase limba franceză, astfel că
intrase în contact cu literatura franceză, i-a citit pe Rousseau, Voltaire şi
enciclopediştii, cei din jur îl porecliseră “voltairian-ul”. Prin Ilarion, susţine autorul,
că Tudor ajunsese în legătură cu ideile Revoluţiei franceze, menite să schimbe
rânduiala societăţii. Episcopul grec Ilarion ura şi el pe boeri, lua partea ţărănimii. În
tabăra cealaltă Rigas întemeie la Bucureşti în 1810 societatea literară Eteria, urmată
de un ziar literar la Viena, apoi în 1813 alta la Atena şi în 1815 la Odesa. Rigas ca
întreaga burghezie greacă era entuziasmat de ideile revoluţiei franceze, conducerea ei
fiind asigurată de aristocraţia Fanarului. Şi cum Rusia devenise anti-otomană, eteria
se făcuse filo-rusă, Ipsilanti şi Moruzzi figurau ca agenţi ruşi în Principate, primul ca
general a fost numit şeful suprem al Eteriei.
După înfrângerea lui Napoleon, ţarul Alexandru I, în prima parte a domniei sale
manifesta un amestec de liberalism şi misticism. Pentru politica internă îl avea pe
Speranski, iar pentru politica externă, mai ales în problema Orientului pe Capo
d’Istria. Tatăl acestuia din urmă, făcea parte din grecii fruntaşi ai insulei Corfu, pe
care francezii, după ocuparea insulei, îi aruncară în temniţă. După ce insulele ioniene
au fost puse sub protectoratul Rusiei, după pacea de la Tilsit Ion Capo d’Istria pleacă
în Rusia unde încurând va deveni favoritul ţarului Alexandru I. Capo d’Istria era
destul de inteligent să nu pună în discuţie problema Greciei, cu toate că gândurile sale
erau îndreptate spre patria sa îndepărtată. El propuse ca Moldova, Valahia şi Serbia să
fie constituite în trei principate federative, conduse de familii princiare germane, sub
suzeranitatea Turciei şi cu garanţia marilor puteri europene. A fost elogiat pentru
nobleţea lui sufletească de prinţul Gortchacov, acesta mărturisise, că îi datorează tot
ce avea mai bun în el, iar Nesselrod, ministrul de externe al lui Nicolae I, îi lăuda
sentimentele nobile şi desinteresate.
Credinţa revoluţionară a lui Capo d’Istria s’a lovit de realismul politic al cancelarului
Metternich, exponentul concepţiei Sf. Alianţe din 1815, care prevedea sustinerea
orânduirii internaţionale, cu menţinerea raporturilor dintre statele care-şi rezervau
drepturi de reciprocitate în ce priveste securitatea marilor puteri europene, cu
excepţia Franţei,învinsă, reprezenta revolutia franceză.
Avându-l aliat pe Castlereagh, ambasadorul Angliei la San Petersburg, îl convinge pe
ţarul Alexadru I, la conferinţa de la Tropau, că răscoala regimentului de gardă
Semenovski, s’ar putea repeta dacă nu-şi va recunoaşte adevăraţii aliaţi, astfel că vor
fi sacrificaţi, Capo d’Istria, Ipsilanti şi cauza grecilor, în aşa măsură că va fi chiar
combatută ca orice adversar de temut.
Alexandru I era o fiinţă plină de contradicţii, Chateaubriand întâlnindu-l la congresul
din Verona (1822) observă că ţarul nu admitea ca libertatea să se facă decât de sus în
jos. În 1823 ţarul nutrea speranţa să pună la dispoziţia cabinetelor europene armata
rusă pentru a restaura puterea absolută, scopul final fiind acela do a crea un
precedent, ca acesta să fie aplicat ulterior şi în Rusia.
În 1825 murind ţarul Alexandru I, ducele Constantin renunţă la tron în favoarea
fratelui său, viitorul Nicolae I. În popor se răspândise credinţa că Alexandru I nu
murise în 1825, rătăceste ca şi călugăr cerşetor pe nume Fedor Kusnici, şi de fapt s’a
stins din viaţă în 1860 la o vârstă înaintată. Respectivul călugăr se spune că semăna
fiziceşte cu Alexandru, populaţia din Irkuts îl venera ca pe un sfânt. Scriitorul
Merejkovski în romanul "Viaţă şi moartea lui Alexandru I" crede că la originea
dispariţiei ţarului Alexandru, ar fi stat dorinţa lui de a-şi ispăşi păcatul de a fi fost
complice la asasinarea tatălui său, Paul I.
În Valahia, deoarece interesele lui Tudor cu ale lui Ipsilante au început să intre în
conflict, cei doi au hotărât să se întâlnească la Colentina aşa cum s’a şi întâmplat. P.
Şeicaru citează lucrarea lui Pouqueville, consulul Franţei la Ianina, în timpul
revoluţiei lui Tudor, pe care o relatează în cartea sa "Histoire de la regeneration dela
Gréce" inclusiv despre întâlnirea de la Colentina. Francezul atribuia lui Tudor o totală
respingere a propunerilor greceşti, argumentele sale fiind mai mult decât întemeiate:
“Astfel ca principe" se adresează lui Ipsilanti: "ţinta voastră este să se emancipeze
Grecia, deci locul vostru nu e aici. Duceţi-vă, treceţi Dunărea, măsuraţi-vă cu turcii;
în ce me priveşte nu am pretenţia că lupt împotriva lor. Grecia aparţine grecilor şi
România Românilor”.
După această convorbire Ipsilanti însărcină pe grecul Sava să-l prindă pe Tudor, şi
prin trădare să-l omoare ceea ce în curând s’a executat. Pentru noi românii, încheierea
perioadei fanariote cu hotărârea Sultanului să confirme domni pământeni, pe cei aleşi,
ca cei mai buni, de opinia publică, în persoana lui Ion Sturdza în Moldova şi Grigore
Ghica în Valahia, constituie cum arată autorul o fază nouă în istoria Principatelor,
ideea naţională câştigase prima bătălie.
Mai departe (cap.: Domniile pământene) cu toate că după convenţia de la Ackermann
(7 Oct. 1828) şi tratatul de la Adrianopole (14 Sept 1829) principalele române cădeau
sub dominaţie rusească, ideea naţională câştigă tocmai prin prezenţa unei puteri care
sub aparenţa că vrea să ne civilizeze, prin regulamentul organic căuta să ne
transforme într’un satelit, mai precis gubernie, a călit pe patrioţii români în lupta lor,
astfel că pentru generaţia din 1848 cel mai mare duşman al poporului român era
Rusia împotriva căreia s’a îndreptat insurecţia, mai ales în Valahia.
Având în vedere situaţia ţărănimii în Rusia, o descrie în mod genial Gogol, în cartea
Suflete moarte, Kiseleff oricât ar fi avut intenţii bune nu putea să le aplice la români,
în timp ce în ţara sa. Nicolae I nu era în stare să desfiinţeze şerbia, atât i se împotrivea
clanul marilor proprietari.
În acelaşi timp, pe când între Nicolae I şi marele Constantin se duce lupta pentru
tronul Rusiei, tinerii ofiţeri ruşi cu aspiraţii revoluţionare au organizat folosind
vacanţa tronului, revoluţia decembristă (1825). Desigur dacă prinţul Trubetzkoi nu
s’ar fi mulţumit numai să concentreze regimentele insurecte în faţa senatului şi apoi
să-şi limiteze revolta doar la nişte manifestaţii verbale, soldaţii strigând “Trăiască
Constantin şi ţia lui Constituţia” poate ar fi reuşit dar peste toate s’a adăogat şi
amânarea loviturii cu patru săptămâni, asigurând mersul spre o înfrângere sigură. Este
semnifcativă observaţia lui Joseph de Maistre, ambasador al celor două Sardinii la
Petersburg: “Să se ivească un oarecare Pugatciov de la universitate şi Statul se va
rupe ca o bârnă putreă.” Existau pe atunci în Rusia două organizaţii revoluţionare.
Una, societatea Nordului condusă de Muraviev şi cea a sudului radicală având în
frunte, pe un adevărat precursor al lui Lenin, Pestel. Acesta preconiza, cu un secol
înainte de revoluţia bolsevică comunistă, colectivismul economic. Alexandru Herzen
în cartea lui "Conspiraţia rusească din 1825" aminteşte de testamentul lui Pestel care
propunea ca măsură primă etatizarea tuturor bunurilor. Chiar anarhistul Bakunin în
broşura "Romanov, Putgaciov, Pestel" era pentru ideile celui din urmă.
Nicolae I, urcat pe tron, va opune idealiştilor revoluţionari un realism bazat pe o
voinţă şi vigoare herculiană, apărându-şi monarhia cu o neînduplecată energie. După
ce restabileşte ordinea internă, ţarul îşi revede politica externă îndepărtându-se de
Austria lui Metternich şi se apropie de Anglia lui Caning, dar nici Franţa nu e
neglijată cu totul.
Wellington, eroul de la Waterloo îl va vizita pe ţar la Sân Petersburg, la 1 Martie
1826, recunoscând legitimitatea preţentiilor ruseşti asupra Principatelor şi drumul
spre soluţionarea favorabilă a problemei greceşti. În acest sens în 1828 s’a semnat un
protocol anglo-rus, ratificat la 6 Iulie la Londra de către Anglia, Rusia şi Franţa.
Bine se observă că politica reactionară a lui Metternich e fundamental revizuită şi
astfel pe drept ministrul englez Caning a repurtat o victorie asupra Sfintei Alianţe a
lui Metternich şi Austria. Astfel se putea susţine că Sfânta Alianţă nu mai reprezenta
decât membrelele separate ale corpului, “membra dejecta.” Se revenea la politica
pentru care Alexandru I îl concediase pe Capo d’Istria, îngropând cauza Greciei.
Se reluau unele idei revoluţionare, nu din cauza vreunei admiraţii ivite peste noapte ci
se continua războiul contra Turciei pentru consolidarea puterii proprii, problemă în
care autonomia Greciei urma să fie rezolvată pentru a servi interesele de expansiune,
în primul rând ruseşti. Turcia n’a acceptat noua situaţie şi astfel Rusia e nevoită să
susţie un război, destul de lung şi anevoios.
Însfârşit Rusia iese învingătoare şi contele Orlov semnează tratatul de la Adrianopole,
ca pe o victorie rusească în Balcani.
Prin convenţia de la Akermann (7 Oct. 1826) pentru Principate se stipula ca domnii să
fie aleşi pe timp de şapte ani, dintre boerii autohtoni, cei mai bătrâni şi mai capabili,
cu asentimentul Porţii. Conventia punea făţiş Principatele sub protectoratul rus, ele
deveneau un spaţiu al intereselor exclusiv ruseşti.
Situaţia domnitorilor Ion Sturdza şi Gr. Ghica numiţi fără consimţământul Rusiei, era
agravată şi de faptul că toţi grecii expulzaţi s’au întors în ţară iar prin două firmane
ruseşti cereau restituirea averilor mănăstireşti călugărilor greci.
Tratatul de la Adrianopole n’a făcut decât să accentuieze puterea Rusiei în Principate
sau cum spunea lordul Aberdeen, imperiul otoman era la picioarele Rusiei. Tratatul
de la Adrianopole (14 sept 1829) prevedea restituirea formală a Principatelor Turciei
pe când Rusia îşi întindea stăpânirea asupra braţelor Dunării (8 km. sud de braţul sf.
Gheorghe) dar se menţineau anumite drepturi care conduse abil ar fi putut sa ne
asigure autonomia cel puţin internă. Domnii erau aleşi pe viaţă.
Armatele ruseşti (să fiu iertat dacă eram ispitit să scriu cele sovietice) din momentul
când au trecut Prutul, intrigile boerilor şi-au arătat efectele. În Moldova Ion Sturdza,
denunţat continu la San Petersburg ca inamic al Rusiei, a fost arestat şi trimis sub
escortă în Basarabia. Grigore Ghica, domnitorul Valahiei, a avut timpul să fugă la
Braşov.
În capitolul dedicat Regulamentului Organic, P. Şeicaru, obiectiv, respecta adevărul şi
îl descrie pe contele Kiseleff, “pătruns de ideile liberale, avea o viziune amplă a
problemelor politice, de o mare putere de muncă, cu totul neobişnuita, un spirit
drept.” Saint Marc de Girardin care l-a cunoscut îl vede astfel: “activ, neobosit,
semeţ, iubind să comande, fără să se teamă de amănunte sau să se repete, el găsea în
Principate ceea ce îi trebuia spre a-şi exercita însuşirile. Şi mai adaugă P. Şeicaru:
“Toţi contemporanii sunt de acord în a-i lăuda, firea necoruptibilă, ceea ce era cu
totului rar la demnitarii ruşi grăbindu-se să adaoge, şi la boerimea românească.” (Să
ne amintim de capodopera lui Gogol, piesa Revizorul din care putem deduce că de
fapt corupţia constituia o a doua natură a rusului concurată, desigur, şi de obiceiurile
strămoşeşti, fanariote, ale românului).
Bassarguine, un alt contemporan cu el, ni-l descrie ca “inteligent, abil, energic, avea
darul să-şi ataşeze oamenii şi mai ales pe subordonaţii lui. O nobleţă cavalerească
inspira gândirea şi actele lui.” Autorul nostru îi mai dă câteva date biografice, nu
lipsite de valoarea lor: “Ofiţer al cavalerilor de gardă ai ţarului, el participase la 25 de
bătălii contra lui Napoleon, dovedind curaj şi acel calm în mijlocul luptei care
defineşte pe adevăratul şef. În faţa porţilor Parisului, ţarul Alexandru I l-a înaintat la
gradul cel mai râvnit de ofiţerii ruşi: aghiotant al ţarului.” (Nu putem rezista la ispita
să nu credem că un atare om înzestrat cu mari calităţi, nu i-a slujit lui Lev Tolstoi
drept model la crearea eroului său din romanul "Război şi Pace" neuitatul, Andrei
Bolkonski).
Iată omul pe care l-a trimis ţarul Nicolae I să organizeze Principatele române, dându-
le un regulament organic. Se întelege că misiunea dată i-a stimulat toate virtuţile de
şef şi administrator excepţional. Chiar în momentul intrării sale în Principate a avut
de înfruntat o epidemie de ciumă apoi de holeră pe care le-a jugulat prin măsurile
sanitare luate. S’a întâmplat ca în urma unei secete, agravată de pustiurile aduse şi de
armata rusească de ocupaţie (ca peste decenii de armata sovietică) s’a declanşat o
foame generală pe care Kiseleff a stăpânit-o împărţind populaţiei din rezervele
armatei, pe când în anul viitor, bun în recoltă, a redepozitat cerealele ce lipseau în
hambarele armatei.
P. Seicaru citează părerile lui A.D. Xenopol în legătură cu Regulametul organic.
Desigur contribuţiile administrative ale regulamentului nu puteau decât să fie lăudate,
dar în schimb problema principală a ţărănimii a suferit, în mare parte, un regres
vizibil, în primul rând, cantitatea de lucru în care se cuprindeau corvezile, s’a mărit
iar întinderea pământului pe care proprietarul să-l puie la dispoziţia ţăranului era mult
micşorată, ceea ce dădea o lovitură grea ţăranului român. Pentru a satisface interesele
boerilor, pământul fiind mult redus îl va obliga pe ţăran să reducă numărul vitelor şi
să-şi micşoreze încă mai mult prin datoriile ce-l apăsau, veniturile, astfel că până la
sfârşit îl aştepta ruinarea totală.
Mai mult, cum Regulamentul organic încredinţa alegerea domnitorilor unei adunări
de boeri, asupra acestora Rusia putea să-şi manifeste propria voinţă, definea
concepţia ţarului Nicolae I, prin care soarta României era pecetluită să devină în
viitor un satelit al Rusiei ori o gubernie.
Cazul contelui Kiseleff ne demonstrează încăodată că un om înzestrat cu calităţi
excepţionale, pentru a le pune în apilcare depinde şi de sprijinul societăţii în care
trăieşte, mai ales dacă e vorba de un regim totalitar cum sigur, era Rusia ţaristă, pe
acele timpuri.
Să dau câteva exemple. Opozanţii reformelor lui Kiseleff erau în primul rând boerii
modoveni şi valahi, proprietari de pământuri cum îi pomeneşte într’o scrisoare
trimisă de contele Kiseleff lui Butenev, ambasadorul Rusiei la Constantinopol: “aceşti
bărbosi care sunt, fără îndoială cei mai turbulenţi băgători de zâzanii dintre toţi
oamenii cu barbă care mişună sub bolta cerului.” Dar rezistenţa cea mai acerbă venea
chiar de la curtea imperială rusească. Cum putea să introducă un regim reprezentativ,
occidental, când dădea de opoziţia ministrului de externe al lui Nicolae I, Nesselrod,
cel care considera democraţia “confuză şi anarhică” iar regimul reprezentativ,
complicat şi inaplicabil în ţările înapoiate ca Principatele române.
Dar, după cum am mai scris, ţarul Nicolae I în 1833 a constituit al V-lea birou al
Cancelariei imperiale dându-i sarcina să pregătească abolirea şerbiei. Aşa cum a
descris-o Gogol în Suflete moarte, pe drept, ţarul o considera ruşinea domniei lui,
ţăranii ruşi erau trataţi de proprietarii lor ca fiinţe lipsite de orice drepturi, puteau fi
vânduţi ca vitele. Tot ţarul i-a mărturisit că miniştrii lui, la care li se adaogă unii
membrii ai familiei sale, nu i-au înţeles sentimentele fiind refractari abolirii şerbiei.
Fiindcă nu se pot înţelege evenimentele din Moldova şi Muntenia fără a cunoaşte
epoca ţarului Nicolae întâi vom reţine portretul ce i-l face un contemporan
(Grünwald) în Memoriile sale “în fond Nicolae I era generos, de o rară nobleţă, dar
nu mai puţin, cum i s’a spus 'Don Quijote al autocraţiei' şi în consecinţă “jandarmul
Europei.” Cum putea fostul aghiotant al ţarului să îmbunătăţtească starea ţăranului
român, în timp ce în Rusia situaţia se arăta mai mizerabilă şi nici ţarul, în persoană nu
reuşea să o schimbe, abolind şerbia.
Mai departe, autorul, în legătură cu descrierea social politică a Rusiei, se referă la
cartea preţioasă "Lettres de Rusie" a marchizului de Custine apărută în 1839,
republicată în 1946 de Henri Massis, cu o admirabila prefaţă a acestuia. În 1930 a fost
editată şi la Moscova în prefaţă, considerată de ruşi, “cartea cea mai inteligentă scrisă
asupra Rusiei, de un străin.” Pamfil Şeicaru consideră cartea lui Custine (La Russie
en 1839) drept cea mai preţioasă contribuţie la cunoaşterea psihologiei social-politice
ruseşti, indiferent de regim. Custine ca fin observator ajungea la concluzia: “Aici (în
Rusia) a minţi înseamnă să protejezi societatea, să spui adevărul înseamnă să
zdruncini Statul.” Desigur, concluzie valabilă în 1839, 1959 ca şi în 2001. E cazul să
ne reamintim că la instalarea comunismului rusesc în România, nimeni nu s’a îndoit
că întreaga ideologie corespunde unei mari minciuni. Dar datorită şi timpului scurs,
intelectualii români, tot minţind în numele partidului, au ajuns să creadă în propriile
lor farse, dezorientarea lor social-politică ducându-i la putere şi după 1989 tot pe
comunişti, de unde spiritual cultura românească trece printr’un regres dureros şi asta
fiindca pe răsadul minciunilor nu creşte nicio floare a adevărului!
Pamfil Şeicaru semnalează, oarecum intrigat, că istoricii români nu cunosc cartea
preţioasă a lui Custine, călăuză pentru cei ce vor să înţeleagă spiritualitatea social-
poiitică a Rusiei, calitate recunoscută chiar de ruşi. Răspunsul e simplu: Pamfil
Şeicaru în căutarea adevărului istoric îi cercetează sursele citând, în primul rând, cu
predilecţie pe contemporani, după ideea lui Heidegger, cu cât te apropii de originile
unui fenomen îi descoperi şi esenţele, pe când istoricii din ţară au obiceiul să
primească un pseudoadevăr deformat prin gândirea altuia, nu rar, de convingeri
marxiste, deci intenţionat tendenţioase.
Ca încheiere la acest capitol privitor la Regulamentul organic îl voi cita intâi, pe
marele nostru Xenopol, cu următoarea sentinţă dreaptă: “Regulamentul organic era,
deci, cu toate binefacerile, mai degrabă un instrument al dominaţiei decât o
constituţie a ţărilor româneşti.” Doar acceptând acest corectiv, vom putea fi de acord
cu părerea marelui ziarist: “Şi totuşi Regulamentul a însemnat cea mai importantă
operă de rânduială administrativă, mulţumită căreia s’a pus capăt unei stări haotice, în
care bunul plac era unica normă.” Ori ar fi să ne lăsăm duşi de vorbele înţeleptului
Laocoon că lui îi este teamă de Greci, ca nouă, de ruşi, chiar şi atunci când îi aduc
daruri. Oare mărinimia ţarului era chiar gratuită, pe el îl interesa viitorul României
numai pentru a o civiliza (se cunoaşte apropierea ce se poate face între a civiliza şi
sifiliza), ori dorea să-şi lustruiască viitoarea intrare, ce-i va sluji de poartă deschisa
spre Europa, cu noua sa gubernie?
In scurtul capitol "Evoluţia spiritului critic între 1821 şi 1848" de fapt, autorul se
referă la influenţa politică şi culturală a Franţei asupra evoluţiei spiritului public şi
progresul cultural al Moldo-Vlahilor, de unde citează o carte ce nu poate lipsi
cercertătorului respectivei epoci şi anume e vorba de "Bibliogrfia franco-română"
publicată de George Bengescu, în 1907.
Aşa dar, marele ziarist îşi ia un scurt răgaz, să poposească între cărţile dragi, suferind
organic - aşa cum am mai arătat-o şi o voi mai arăta ori de câte ori vom avea ocazia -
dacă îi lipseşte vreuna, necesară pentru ca informaţia sa bibliografică să fie, cât de
cât, completă. Adevăratul istoric e şi un căutător de comori, care nu se epuizează
niciodată, drumul său este şi al absolutului, spre el năzuieşte fără să-l atingă vreodată.
De unde, se poate deduce că devenirea evenimentelor istorice se desfăşoară pe un
fond veşnic acelaşi, ţinând de perfecţiunea ideală, evident prezentă şi în activitatea
ziaristului. Din acest motiv istoria nu-i o simplă înşirare de date cronologice, cum
cred unii. Hegel are dreptate ea este întruparea spiritului divin în mersul lui spre
cunoaşterea absolută, aşa cum arătam ceva mai sus. De pildă, evenimentele, multe
sunt trecătoare, pe când spiritul creator posedă concepte specifice, aproape veşnice,
planurile se întrepătrund dar sunt şi independente, monade în sine, fără ferestre
deschise înafară.
De la început maestrul nu poate împărtăşi părerea lui G. Bengescu, că prima teză de
doctorat, la Paris a trecut-o în 1850, George Costaforu. Ori, constată P. Şeicaru din
1803, în 1820, 1825 şi 1830 au studiat tinerii fii de boeri facultatea de drept iar din
1821apar tot mai mult cărţi consacrate Principatelor. Astfel în 1821 apare "Essais sur
la Valachie et al Moldavie, theatre de l'insurrection dite d'Ipsilanti" de contele de
Salaberry, "Lettres sur la Valachie ou observations sur cette province et ses habitants”
scrisă între 1815 până la 1821 de F. Recordon şi însfârşit, "Tableau historique,
geographique et politique de la Moldavie et de la Valache" de W. Wilkinson, fost
consul general al Angliei la Bucureşti. În 1836 M. Kogălniceanu publică la Berlin în
franceză primul volum din "Historie de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques
transdanubiens" şi "Exquisse sur l'histoire, la langue et les moeurs des tigains, connus
en France sous le nom de Bohemiens."
În anul 1840 apare o carte de Ed. Touvenel, cu o hartă amănunţită despre bazinul
Dunării. În 1837 apare o carte despre Principate sub conducerea lui Demidoff,
membru al Academiei imperiale din San Petersburg şi al Institului Franţei o carte
dedicată ţarului Nicolae I despre Ungaria, Valahia, Moldova, Rusia meridională şi
Crimeia, cu o sută planşe de Raffet.
În sfârşit interesul francezilor pentru Ţările româneşti, arătat şi în diferite reviste ale
timpului se datora şi studenţilor români de la Paris, care în 1839 au format Societatea
studenţilor români. Entuziasmul lor patriotic i-a câstigat pe Edgard Quinet (căsătorit
cu Hermiona Asachi) şi pe Michelet, de partea cauzei românilor, iar în timpul
revolutiei din 1848 o delegaţie de studenţi români, au exprimat simpatia poporului
român pentru Republica franceză.
În acelaşi spirit, în ţară, domnitorul Mihail Sturdza în 1835 a întemeiat Academia
mihăileană, universitatea de mai târziu, Mihail Kogălniceanu inaugurându-şi cursul
de istorie, deschis cu o răsunătoare lecţie de patriotism.
Atât domnul Moldovei cât şi al Valahiei (G. Bibescu) erau străbătuţi de imperativele
“ideii nationale”. "În preajma anului 1848 ideia naţională avea, ca şi în faza primă a
revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, un puternic conţinut social. Burghezia vroia
ştergerea tuturor privilegiilor boiereşti iar intelectualii, fie întorşi de la studii din
străinătate, fie formaţi în ţară, doreau să facă din ţărănime o clasă înstărită şi care să
participe la viaţa politică.
Revoluţia din 1848
Profitând de răscoala paşei Mehmed-Ali împotriva Turciei şi Sultanului, Rusia sare în
ajutorul ultimei şi trimite o oaste de 15.000 soldaţi (4 Aprilie 1833) aceştia conduşi de
generalul Muraviev debarcă pe coasta Bosforului să apere Constantinopolul. Desigur,
atât ţarul Nicolae I cât şi cancelarul Nesselrod considerau prăbuşirea Turciei ca
iminentă dar preferau ca ea să se întâmple sub ocrotire rusească pentru a evita
inevitabila ciocnire cu statele europene.
Prin contele Orlov, ambasadorul extraordinar al ţarului, ruşii câştigă încrederea
turcilor şi astfel se semnează tratatul de la Unkiar-Skelessi la 8 Iulie 1833. Prin
acesta, Turcia devine portarul strâmtorilor în slujba ţarului iar Marea Neagră un lac
rusesc. Pentru P. Şeicaru acest tratat va fi cauza viitorului război din Crimeia,
Palmerston, premierul Angliei n’a uitat niciodată înfrângerea diplomatică britanică.
Pentru români Rusia protectoarea Turciei devenea unica putere de care ei trebuiau să
ţină seama. Redăm, pentru cunoaşterea situaţiei, un aspect grăitor, semnalat de marele
ziarist: “Dacă ţarul Nicolae înţelegea să se facă o bună administraţie în ţările
româneşti, nici un moment, însă, nu s’a gândit să înlesnească emanicparea politică de
sub tutela Rusiei al acestor două ţări. Cei doi domnitori erau consideraţi ca doi
reprezentanţi ai ţarului, aşa cum sunt azi guvernele României simple forme de
reprezentare ale intereselor Kremlinului. Evident, cu o mare şi fundamentală
deosebire. Gheorghe Bibescu şi Mihail Sturdza erau în gând şi simţire români, ei
luptau să sporească într’o cât mai mare măsură autonomia Valahiei şi Moldovei, pe
când politrucii comunişti chinuie nenorocitul nostru neam spre a spori predominarea
Rusiei în afacerile româneşti. După 1830 şi cu atât mai mult după 1833, Rusia
înţelegea să trateze Principatele ca două provincii ruseşti.”

Gheorghe Bibescu (1842-1848), în momentul de când devenise domn, opoziţia

naţională se grupase în jurul lui Ion Câmpineanu şi erau împotriva protectoratului
Rusiei, atitudine mai manifestă după încheierea tratatului de la Unkiar-Skelessi.
Totuşi, opoziţiei, cu toate că era inspirată de un patriotism curat, îi lipsea simţul
oportunităţii politice, I. Eliade Rădulescu, purtătorul de cuvânt al opoziţiei în Curierul
românesc ataca Rusia, Al. Ghica fiind scos din domnie.
În schimb, Gh. Bibescu a încercat să domnească bazat pe realismul raporturilor
politice în fruntea cărora sta Rusia şi deci în limitele legale să obţie ce se cuvenea, în
1843 călătorind la Constantinopol, unde e primit cu mare cinste, obţine de la turci
reglarea sistemului vamal călcat în picioare de ei şi de ruşi, astfel că Valahia
recăpătase dreptul de a percepe 5 la sută din mărfurile intrate în ţară.
La fel a avut ingeniozitatea să respingă cererea depusă în 1843 de A. Trandafillof,
cetăţean rus, de a exploata zăcămintele miniere din Valahia. Propunerea n’ar fi fost
rea, dacă prezentarea tipic rusească nu ar fi rănit susceptibilitatea opiniei publice în
sânul câreia s’a format un climat naţional.
În 1841, Mihail Kogălniceanu editează "Arhiva românească" în care publicase
documente privitoare la trecutul Moldovei, iar la Bucureşti August Treboniu Laurian
publica "Magazinul istoric pentru Dacia" unde N. Bălcescu scrisese răsunătorul
articol "Românii şi fanarioţii", cât şi "Puterea armată la români", "Starea socială a
muncitorilor plugari în Principatele româneşti in deosebite timpuri", din ele se poate
deduce atitudinea politică a lui N. Bălcescu, exprimată, de pildă prin cuvintele: “Vai
de acele naţii unde un mic număr de cetăţeni îşi întemeiază puterea şi fericirea pe
robia gloatelor”. Un articol tradus în franceză: "Questions economique de Principauté
dannubien" apărut la Paris în 1850 a fost elogiat de Michelet în "Journal des
Economistes" considerându-l pe Bălcescu un erudit de prim ordin şi totuşi un spirit
practic, foarte precis, foarte luminonus. Un alt fapt ce avea darul să provoace
ostilitatea ruşilor era problema călugărilor greci, recalcitranţi, ştiindu-se protejaţi de
vecinul din Răsărit. Bibescu a arătat o mână forte, alungând peste hotare 2 călugări
care au comis o infracţiune, de altfel de la cuvântul aghios = sfânt, ţăranii au derivat
cuvântul “aghiuţă”.
Domnitorul prin lege a reglementat veniturile eclesiastice şi s’a fixat prelaţilor un
salariu. Cu toate protestele mitropolitului Neofit la San Petersburg, Bibescu a primit
câştig de cauză, deoarece Kiseleff fiind consultat-era ministrul domeniilor imperiale -
cunoscând bine problema bărboşilor călugări greci, petiţia lor, pur şi simplu, le-a fost
respinsă. Într’o scrisoare adresată lui Kiseleff, domnitorul Valahiei se plânge ca unui
prieten, de toate greuţăţile pe care le are şi ajung să-l scârbească de funcţia sa.
Ţarul Rusiei Nicolae I ca reacţie la revoluţia franceză din 1830 când a fost detronat
Carol al X-lea, în 1833 l-a numit pe Uvarov ministrul instrucţiei publice dându-i
misiunea să închidă cursurile învăţământului superior, pentru ca tinerii să nu mai
ajungă în contact cu ideile pernicioase, revoluţionare. E de prisos să mai adaog faptul
că acest Uvarov era mai mult decât reacţionar, considera serbia şi autocraţia, forţele
statului ţarist. În acelaşi timp, Nesselrod printr’o notă îi cerea şi lui Kiseleff
închiderea cursurilor de învăţământ superior. Autorul mai specifică faptul că după
1830 după răsturnarea lui Carol al X-lea până în 1848 când a fost detronat Louis -
Phîlippe, a existat o stare continuă ravoluţionară întreţinută de socialiştii francezi
Blanqui, Raspail, Barbès şi alţii. În acest spirit, revoluţia din 1848 în Franţa a avut un
caracter social şi secundar politic, rezumat în cuvintele lui Prudhon din articolul
"Toast à la revolution",: “Dreptatea nu şi-a spus la 1789 ultimul ei cuvânt.” Se mai
subliniază că în 1848 în Franţa socialismul francez reprezentat de Louis Blanc,
Proudhon, Blanqui, înfrunta pentru prima oară capitalismul. Marx l-a calificat
“utopic” deoarece majoritatea dintre ei erau creştini, idealişti. În concepţia lor
societatea capitalistă franceză “are ca Dumnezeu pe Plutus şi nu pe proletarul Isus.”
În 1848, capitalismul a ieşit învingător cu preţul a zeci şi sute de muncitori împuşcaţi
pe străzile Parisului, la ordinul generalului Cavagnac, investit cu puteri dictatoriale,
şef al executivului, în Iunie 18. A candidat la preşedenţia Republicii franceze, dar a
fost învins de Louis Napoleon în Dec. 1848, viitorul Napoleon al III-lea.
Ţarul Nicolae I când i s’a dus vestea că regele Louis Philippe şi-a părăsit tronul, a
ordonat ofiţerilor săi: “Domnilor, puneţi şeaua pe cai; republica a fost proclamaţa în
Franţa.” În acest mod, ţarul îşi asuma rolul de “jandarm al Europei”, ca reprezentant
al absolutismului integral.
Criza revoluţionară a cuprins întreagă Europa, numai că dacă în Austria avea un
caracter social, în Ungaria, Polonia şi Principate ea va avea, în primul rând, un aspect
naţional.
Se înţelege că tineretul român nu putea accepta măsura de a închide universităţile, ca
viitoare cadre ale revoluţiei din 1848, rezistenţa lor a devenit mai dârză punând
bazele “Societăţii filarmonice”, organizaţie conspirativă politică ce funcţiona sub
firma unei societăţi culturale. Se mai insistă asupra activităţii lui Ion Eliade
Rădulescu având un rol covârşitor în educaţia tineretului şi pregătirea lui
revoluţionară.
E foarte interesant ce se scrie despre revoluţia din 1848 a lui Kosuth care s’a condus
după principiile lui Szecheny ca naţiunea era Statul istoric ungar, negând celorlalte
comunităţi să aibe un drept, în acest sens se nesocotea principiul nationalităţilor, sub
coroana Sf. Ştefan popoarele îşi pierdeau identitatea naţională. Mai târziu, Kosuth şi-
a recunoscut greşala, astfel că într’un ziar din Torino, unde se afla în exil, declara în
1862: “Dacă maghiarii, slavii din sud şi românii se unesc, formând o confederaţie
danubiană, atunci ei vor putea deveni o putere de prim ordin. Ei ar forma un bogat şi
puternic Stat de 30 milioane de locuitori, cari ar atârna greu în balanţa europeană.
Uniune, bună înţelegere şi frăţietate între maghiari, români şi slavi: acesta este sfatul
pe care îl dau cu toată convingerea, este dorinăţa mea cea mai arzătoare şi condiţia
necesară unui strălucit viitor pentru toate aceste popoare.”
Şi maestrul adaogă: “Dacă Kosuth ar fi înţeles adevărul acesta politic în 1848, valabil
şi azi, cursul istoriei ar fi fost cu totul altul.”

În cele două Principate revoluţia s’a desfăşurat într’un mod cu totul deosebit. În
Moldova, tinerii conducători aveau convingeri liberale printre ei găsindu-l pe Mihail
Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Ion Alecsandri, Manolache Costake-Iepureanu, G.
Cazimir, C. Rolla şi bineînţeles şi domnul de mai târziu, Alexandru Cuza. Aceştia
respectuoşi, au cerut învoirea domnitorului Mihai Sturdza, să se reunească într’o sală
vecină palatului domnesc spre a lua în discuţie reformele propuse. Adunarea a avut
loc pe ziua de 27 Martie 1848, când Al. Cuza în modul cel mai liberal şi-a prezentat
programul său de politică democrato-ţărăneasca. Propunerile de reformă au fost
redactate într’un memoriu semnat de 800 de persoane. Pentru a înlătura orice
bănuială de ostilitate faţă de Rusia, semnatarii şi-au arătat profundul lor respect
pentru Regulamentul organic.
În august 1848 Mihail Kogălniceanu a publicat la Cernăuţi o broşură, Dorinţele
partidei naţionale în Moldova" unde revendica libertatea presei, egalitatea civilă şi
politică pentru toţi cetăţenii, dreptul tuturor de a face parte din Adunările prevăzute
de Regulamentul organic, inamovibilitatea magistraturii şi curtea cu juraţi în afacerile
criminale.
Ca şi concluzie, M. Kogălniceanu arăta că protectoratul Rusiei şi Regulamentul
organic au răpit Moldovei dreptul de legislaţie internă şi autonomie, dorinţa
Moldovei şi Valahiei era să se unească într’un sigur Stat.
Pamfil Şeicaru nu uită să ni-l prezinte pe Mihai Sturdza, ales în 1834 domn al
Moldovei, în cei 14 ani de domnie s’a arătat un foarte bun administrator, gata să
înleznească ţării o evoluţie spre o aşezare civilizată. Ca pasionat de matematică,
având cunoştiinte în domeniul ingineriei a făcut să se construiască şosele pietruite
care străbăteau Moldova de la Mihăileni până la Galaţi, de-alungul Siretului, şi alta
de la Burdujeni prin Paşcani la Focşani. Nu era refractar reformelor liberale încât a
eliberat ţiganii robi în 1844 şi a supus administraţia averilor mănăstireşti controlului
departamentului instructiei publice.
Spirit clarvazator, a preluat apararea padurilor, cazute prada taierii dezordonate. Ca
bun patriot, asa cum am pomenit acest eveniment în cele anterioare, a înfiintat
Academia Mihaileanaîn 1835.
Totuşi, deşi memoriul înaintat de răsculaţii moldoveni nu prezenta nimic periculos,
M. Sturdza a dat ordin căpetenilor revoluţionare să fie arestate şi expulzate din
Moldova, ceea ce nu a fost deloc greu fiindcă masele ţărăneşti nu au fost angajate.
Astfel, domnul se grăbise să raporteze că în Moldova ordinea a fost restabilită pentru
a preîntâmpina o invazie a trupelor ruseşti, care nu peste mult tot vor ocupa Moldova
de unde puteau supraveghe mai direct Principatele.
Deci ca şi G. Bibescu şi M. Sturdza avea o perspectivă clară a revoluţiei: într’o vreme
când Rusia devenise atât de puternică încât dejuca şi intenţiile puterilor apusene,
considerau drept un act de nebunie să te răscoli împotriva ei. Urmărind desfăşurarea
evenimentelor, ne vom da seama, şi autorul nostru e de aceeaşi părere obiectivă,
adevăraţii patrioţi erau cei doi domni şi nu revoluţionarii care au lăsat ţara într’o
situaţie disperată din punct de vedere politic şi social.
Mişcarea revoluţionară nu era împotriva lui Gh. Bibescu, primul comitet compus din
C.A. Rosetti, Ion Ghica, fraţii Golescu şi maiorul Voinescu, i-au propus domnului să
preieie conducerea mişcării. Desigur, au fost refuzaţi, deoarece spiritul realist al lui
Bibescu îi spunea că respectiva aventură îi va determina pe ruşi să ocupe Valahia, din
această cauză caută să nu dea nici un prilej de supărare ambasadorului rus să denunţe
la San Petersburg ce febră revoluţionară domină în Valahia. În consecinţă, Bibescu
interzice şedinţele comitetului care îi răspunde prin mărirea lui, odată cu I. Eliade
Rădulescu şi mai apoi cu Ion şi Dimitrie Brătianu, sosiţi de la Paris. Încercarea de
atentat contra lui Bibescu, provocată de vizita generalului rus Duhamel care venise
pentru a pregăti terenul pentru viitoarea ocupaţie rusească împotriva revoluţiei
ungare, au rupt defintiv legăturile dintre domn şi comiteul insurecţional, valah.
Prima hotărâre luată de comitetul revoluţionar era ruperea legăturilor cu Rusia, cu
menţinerea suzeranităţii Porţii şi anularea Regulamentul organic. Elementele radicale
în frunte cu N. Bălcescu propun abolirea privilegiilor şi emanciparea ţăranilor cât şi o
modificare a sistemului reprezentativ. Acestia din urmă vroiau să dea ca temelie
Statului, ţărănimea. Incontestabil conducătorii revoluţiei din 1848 în Valahia erau
buni patrioţi, însufletiţi de dreptate socială dar au intrat în luptă lipsiţi de orice
strategie, cât de cât acceptabilă, în afara înfruntării colosului rusesc cu piepturile
goale.
Era însă uluitoare uşurinţa lor de a intra într’o luptă fără să cunoastă situaţia din
Europa. Revoluţia din 1848 cuprinse în agitaţia ei şi Irlanda, ceea ce îndepărta Anglia
de orice ajutor ce l-ar fi putut, da răsculaţilor români. Râmânea Franţa, a cărei
prietenie şi ajutor se baza pe o frază lirică venită din partea lui Lamartine. Dar când
D. Brătianu e trimis de guvernul provizoriu să-l atragă pe Kosuth de partea lor,
revoluţionarul maghiar a răspuns: “Vom vorbi de acest concurs când un corp de
armată francez va fi venit în ajutorul Valahilor". Deci Kossuth cunoştea situaţia
disperată în care se afla Franţa şi imposibilitatea ei de a se angaja e într’o luptă contra
Rusiei şi Angliei, amândouă ostile principiului naţionalităţilor.
Cu toate aceste mari impedimente, la 9 Iunie 1848, membrii comitetului revoluţionar
proclamă, la Islaz noua Constituţie, ceea ce pentru ţărani însemna pământ şi liberare
de munca gratuită pentru boeri.
În ziua de 11 Iunie, o mare mulţime înconjură palatul domnesc, îl aclamă pe Bibescu
drept şef al revoluţiei şi îi cer să semneze Constituţia. Pentru a evita orice vărsare de
sânge o semnează, dar în zilele următoare primind un bilet din partea lui Kotzebue,
ambasadorul rus la Bucureşti care a şi plecat spre San Petersburg, Bibescu dându-şi
seama că soarta României este pecetluită şi Valahia va fi curând ocupată de ruşi, îşi
dă demisia, cu marea durere de a nu fi putut împiedeca un dezastru iminent.
Revolutia de la 1848 este un exemplu demn de reţinut, scrie P. Şeicaru şi de tras
învăţăminte în legătură cu ceea ce poate fi numit romantism în politică.

O comisie agrară, prin decretul din 9 Iulie este instituită pentru ca astfel prin discuţii
să se rezolve chestia ţărănească, deci prin liberul consimţământ al patronilor să se
înfăptuiască împroprietărirea ţăranilor, ceea ce nu se va realiza, bineînţeles, până la
lovitura de stat a domnitorului Al. I. Cuza.
În sânul revoluţionarilor se întrezărea evoluţia a două curente total diferite. Pentru N.
Bălcescu şi adepţii lui, ţărănimea era clasa menită să determine structura politică a
statului, pe când pentru C.A. Rosetti şi fraţii Brătianu ţărănimea era un mijloc de a
intimida pe boeri, pentru a-i face să cedeze în favoarea clasei mijlocii, nerăbdătoare
să ia conducerea. Observaţia autorului nostru e de o deosebită importanţă deoarece
respectiva nouaclasă mijlocie constituie un punct de plecare, negustorii erau părinţii
paşoptiştilor, prin ei se crează o clasă burgheză, politic şi economic bine organizată.
Şi dacă lucrurile în timpul revoluţiei din 1848 nu erau atât de cristalizate pentru a
despărţi pe cei ce luptau pentru totul alte obiective politice, ele se vor contura în anii
viitori şi ne explică de ce liberalii în 1864, se vor alia cu conservatorii, clasa marilor
proprietari împotriva reformelor lui Cuza şi Kogălniceanu. Reforma lui Cuza, pe linia
preconizată de N. Bălcescu tindea la crearea unei clase ţărăneşti economic şi politic
dominantă în Stat, pe când reprezentanţii aşazisei clase mijlocii, ambiţioase, înţelege
să şteargă privilegiile boereşti, iar beneficiul luptelor să nu fie spre folosul ţărănimii.
Aşa se explică de ce au folosit censul ca o condiţie esenţială a regimului reprezentativ
pe care-l preconizau. "În originile democraţiei române", Filliti (citat de P. Şeicaru)
luminează atitudinea lui Ion Brătianu şi a lui C.A. Rosetti în problema ţărănească, aşa
cum reese dintr’un memoriu adresat lui Cuza, în 1859 de către Ion Brătianu. Pentru
acesta din urmă este necesar să se dee ţăranului o educaţie aleasă şi o bună directivă
dar rolul de prim ordin trebuia să fie al “micei nobleţi care îşi cultivă pământul şi care
prin speculaţiile ei stimulează comerţul. Luând apărarea negustorilor, Ion Brătianu
devine de-adreptul liric". “Sunt ei care produc toate bogăţiile care nu vin din
agricultură, deoarece dau preţul bogăţiilor pe care nu l-ar putea avea fără ei. Ei au
toate calităţile de energie şi de moralitate care caracterizează această clasă în
societăţile europene. Ei au iubirea de libertate şi patriotismul, cu toate că marele
comerţ este făcut în mare de străini, venind din toate ţările supuse Turcilor, România
fiind o adevărată ţără a făgăduinţii.”
Elogiile aduse clasei de mijloc în concepţia lui Ion Brătianu, dovedesc că politicianul
era prada unei grave confuzii, atunci când o consideră drept o fază de tranziţie, prin
care ea naşte burghezia capitalistă, astfel că poate afirma că "în sânul clasei
negustoreşti se găseşte sămânţa civilizaţiei române deci ţelul final era de a transforma
o clasă de negustori, de intermediari, “în buna parte alcătuită din străini” în
conducătoarea destinelor neamului românesc. Subliniindu-se faptul că toţi
meşteşugarii sunt români cu sentimente de moralitate şi patriotism, Ion Dimitrie
Brătianu cât C.A. Rosetti nu făceau deosebirea dintre factorii care produc marele
negoţ şi bogăţia capitalistă şi existenţa unei clase mijlocii care-şi are principiile sale
de desvoltare, delimitându-se de burghezia capitalistă pe care numai rar o produce.
Parafrazând propoziţia lui Ion Brătianu am admite că meşteşugarii, care deşi nu toţi
sunt români au sentimente de moralitate, pe care de cele mai multe ori, cei ce
urmăresc îmbogăţirea cât mai rapidă, nu o au fie că sunt români, fie străini.
Mihai Eminescu, marele nostru poet, ca student aflat la Viena, explică respectivul
proces economic, cu o limpezire uimitoare, care-i lipseşte politicianului Ion Brătianu
cu studiile făcute la Paris.
Într’un articol adresat unei reviste vieneze, rămas nepublicat, deoarece studentul
nostru apără România de nişte calomnii injurioase aduse de publicaţia austriacă, deci
până astăzi e păstrat între manuscrisele sale, pentru clarificare descrie felul cum s’a
desvoltat, în scurt timp, Germania ca forţă industrială. Condiţia primordială era
introducerea unui sistem vamal de protecţie a produselor, proprii printr’o taxă vamală
impusă mărfurilor importate, protecţionism descris de unul din economiştii de seamă
ai secolului al XlX-lea, Fr. List (1811-1886). Printre altele poetul arată că la Pacea de
la Paris (1859) României i s’a interzis să pună vamă produselor importate deci de la
început ni se pun piedici să ne desvoltăm economic, şi în acest cadru cea mai
interesată era Austria, cea care în acelaşi timp ne critică prin zeloşii ei ziarişti.
Dar, desigur nu asta e totul. În primul rând, trebuie să se ajungă la o situaţie bună a
claselor productive, ţărănimea şi clasa de mijloc a meşteşugarilor, care în niciun caz
nu trebuesc despărţite, cum o face Ion Brătianu, pledând pentru clasa negustorilor cu
atât mai mult cu cât cele două clase - ţărănimea şi clasa mijlocie - nu se concurează
niciodată, din contră au nevoie una de alta, fără o conlucrare armonioasă e vorba de o
întrecere ce bate în gol.
Deci, postulatul eminescian nu lasă loc, la îndoieli, în România o clasă ţărănească
puternică şi una mijlocie prosperă, va pune bazele demarării economice dacă, după
cum susţine economistul List se aplică protecţionismul vamal, prezent şi astăzi în
ţările capitaliste chiar dacă nu într’o formă atât de directă. În acest mod se garantează
câştigul economic fără să ducă la corupţie şi furt, îmbogăţirea individului şi a Statului
asigurându-se prin fondul rentabil al afacerii.
Fără îndoială, sistemul liberal în 1864 punea un fundament fals societăţii române
moderne, dominat de acel "îmbogăţiţi-vă fraţilor cât mai repede", în timp ce
ţărănimea era condamnată la mizerie iar clasa mijlocie nu avea cum să prospere.
În acest complex, noua clasă superpusă cum o numea pe drept Eminescu, se dezvolta
străină intereselor neamului, de unde ura ce i-o provoca activitatea ei, exprimată în
articolele sale de ziar şi în celebrele Scrisori-satire.
Şi tragedia mare a României, în tot acest timp continua cu aceleaşi structuri
economice, rămase nealterate, clasa conducătoare se înălţa pe spinarea claselor
productive, inuman asuprite. În deosebi ţăranii o duceau rău de tot, li se spunea
bordeenii după locuinţele lor săpate în pământ, numite bordeie. Rezultatul a fost şirul
de răscoale ţărăneşti atingându-şi apogeul în marea răscoală din 1907. Abia în 1917,
s’a produs în sfârşit rivirimentul şi asta fiindcă celor de la conducere, le-a ajuns
cutitul la os, regele Ferdinand apelând la vitejia soldaţilor le-a promis după război,
împărţirea pământului pentru care se luptau, reforma agrară pe care marii proprietari
le-a refuzat-o în 1848. De fapt, Ionel Brătianu ar fi putut s’o facă încă din 1914 dar
presiunile venite din partea colegilor liberali, l-a determinat s’o amâne pentru mai
târziu, I.G. Duca omul de încredere al lui Ionel Brătianu, scrie în Memoriile sale, că
deşi şeful său era de o cinste şi o moralitate exemplare îl mira că închidea ochii la
unele mici "afaceri" personale ale unor liberali mai bătrâni, unul dintre ei era
cunoscutul Ferechide. Fără îndoială şi după 1918, Ionel Brătianu a rămas în slujba
intereselor liberale, puţin schimbate, de unde impopularitatea lui, deşi actele săvârşite
de el în timpul primului război mondial meritau toată lauda.
După 1944, comuniştii urmărind distrugerea poporului român au lovit decisiv în talpa
ţării cum o numea Mihai Eminescu, pe când clasa mijlocie dispăruse în sânul Statului
etatizat până la absurd.
Prin eliberarea României de sub jugul comunist, după 11 ani de neocomunism şi de
nepricepută democraţie, ne aflăm în acelaşi stadiu de desvoltare, ţărănimea e la
pământ iar clasa mijlocie nu stă deloc mai bine. Am stat de vorba cu o economistă în
anul 1992, când la putere era “celebrul” PDSR, şi el mi-a spus că după cum arată
socotelile micilor producători, impozitele erau atât de mari încât majoritatea sunt
ameninţaţi cu falimentul. Mi-a arătat documentele respective, astfel că pot afirma că
neocomuniştii poate din neştiinţă şi rutină comunistă au dus la falimentarea micilor
producători, pe când democraţii au uitat-o complet, parcă nici nu ar fi existat o astfel
de problemă.
În atare condiţii când politicienii aşteaptă ca pe o mană cerească împrumutul străin
"în loc să se bazeze pe capitalul lucrativ propriu, avem credinţa că prin jaf şi hoţie
sărăcirea intenţionată a României nu va cunoaşte renaştarea visată, probabil până va
mai exista pui de comunist pe pământul ţării româneşti adică peste cel mai devrema,
50 de ani.
După analiza unor aspecte atât de importante, iar trebuie să ne referim la geniul lui P.
Şeicaru pentru că a descoperit ceea ce trebuie descoperit, de pildă, în năzuinţele
revoluţionarilor din 1848 s’au născut unele idei cu substanţă adâncă, dar care în
câţiva ani au fost jugulate, de o mână de politicieni grăbiţi să ajungă la putere, chiar
cu marele risc să sacrifice România.
Personal, consider că autenticul drum al poporului român a fost bătut de marile spirite
ale culturii şi istoriei româneşti, ne referim la ţărănismul lui N. Bălcescu şi Mihai
Eminescu, devenit realitate politică odată cu suirea pe tron al lui Al. I. Cuza ajutat de
M. Kogălniceanu, peste ani înfiinţarea partidului ţărănist de Ion Mihalache, sprijinit
de Spiru Haret şi învăţătorul Dobrescu-Piteşti închide un cerc, de adevărat românism,
izvorât din sentimentul national de a servi interesele patriei puse înaintea celor
personale.
Reîntorcându-ne la revoluţia din 1848, Ruşii au forţat Turcia să intervină în Valahia.
Având o armată de 20.000 de oameni Soliman-Paşa a cerut desfiinţarea comitetului
revoluţionar şi formarea unei locotenenţe domnneşti. Revoluţionarii au convocat o
întrunire în aer liber la care a luat cuvântul Ion Brătianu, din care reese cât de fără
sens a fost aventura revoluţionară: “Între altele Franţa, Italia, Germania, Ungaria dar
mai ales fraţii nostri români din Transilvania, Banat, Bucovina, Moldova şi
Basarabia, cari sunt în număr de opt milioane, vor susţine cauza noastra. Amintiţi-vă
de strămoşii noştri cari sub Mihai Viteazul cu 6.000 de români au bătut sute de mii de
turci, atunci când toată Europa tremura înaintea Porţii.” P. Şeicaru comentează: “O
beţie de cuvinte, un delir demagogic, nu o luare de atitudine în faţa teribilei realităţi:
somaţia Turciei întărită de prezenţa unei armate la Giurgiu şi a uneia ruseşti de
100.000 de oameni în Moldova. ... Kindergarten-ul politic revoluţionar a costat
Valahia ocupaţia turcească. Locotenenţa compusă din N. Golescu, Christian Tell şi
Ion Eliade Rădulescu nu a fost acceptată de turci, astfel că a sosit la Giurgiu Fuad-
paşa în tovărăşia generalului rus, Duhamel.”
Ion Brătianu, prefect de poliţie, pentru a salva cel puţin moral revoluţia, împreună cu
Cezar Boliac şi Aristia, mobilizând mahalalele au cerut de la locotenenţă să le dea
Regulamentul organic şi Arhondologia. După ce le-au obţinut le-au pus pe năsălie şi
parodiind o slujbă religioasă, s’au dus spre palatul mitropolitan unde îmbrăcat în
haine sacerdotale mitropolitul le-a afurisit, ca apoi cu mare alai s’au îndreptat spre
consulatul rus pentru a le arde în faţa lui.
Fuad-paşa i-a învitat pe câmpia de la Cotroceni, unde le-a adus la cunostiinţă că
locotenenţa e înlocuită cu un caimacam, adică un regent, logofătul C. Cantacuzino.
Apoi, fiindcă revoluţionarii au vociferat îi arestează, ca mai târziu să-i trimită în
Turcia de unde Ion Brătianu, N. Bălcescu au ajuns ca şi Rosetti la Paris.
După cum precizează Grünwald, ruşii au pătruns în Valahia în ziua de 14 Octombrie
1848.
După revoluţia din 1848 se încheie tratatul de la Balta Liman impus Turciei la 1 Mai
1849, el prevedea alegerea domnilor pe 7 ani, având nevoie şi de acordul Rusiei şi
Turciei. Adunările ordinare şi extraordinare ale boerilor se suspendă, în locul lor vor
funcţiona divanurile ad-hoc compuse din boerii cei de vază şi se înţelege şi de
încredere, precum şi de unii membrii ai clerului. Ca supremă sancţiune Rusia şi
Turcia vor mentine fiecare câte 25.000-30.000 de soldaţi, până ce frontierele Ungariei
vor deveni sigure. După acel termen vor mai rămâne câte 10.000 de soldaţi până la
pacificarea interioară şi reorganizarea miliţiei în Principate.

Războiul Crimeii
Autorul subliniază că suntem înclinaţi să ne oprim la cauzele imediate şi mai
totdeauna accidentale ale unui război, “atunci când originile sunt mult mai
îndepărtate şi acoperite cu alte evenimente care, în perspectiva istoriei, nu au nicio
importanţă.
Astfel războiul din 1914, îl considerăm provocat de atentatul de la Sarajevo, când de
fapt, cauzele adevărate se conturau încă din anul 1900, când englezii au descoperit că
imperiul lor comercial a început să fie concurat de cel german, de unde şi apropierea
politică dintre Anglia şi Franţa.
Tot aşa originile războiului din Crimeia trebuie situate la 8 Iulie 1833 când s’a semnat
tratatul de la Unkiar-Skelessi prin care se asigură protecţia rusească a
Constantinopolului, ceea ce însemna o înfrângere a lui Palmerston şi a diplomaţiei
engleze. Concomitent reprezentantul liberalismului englez, Cobden, într’o broşură
"Rusia", publicată în 1836, susţinea că instalarea ruşilor la Constinopol nu prezintă
nici un pericol pentru navigaţia engleză şi comerţul său, a fost viu criticat nu numai
de Palmerston dar şi de o parte din presa engleză. Pentru Palmerston, instalarea
Rusiei la Constantinopol, constituie prima ei etapă spre India, din această cauză
preocuparea principală a politicii engleze era anularea tratatului de la Unkiar-Skelessi
şi garantarea integrităţii imperiului turcesc, stavilă în calea pretenţilor de expansiune
a ruşilor.
În 1841, după o nouă ciocnire între Mehmet Ali al Egiptului şi sultanul Turciei, la
semnarea Convenţiei de la Londra unde toate statele erau împotriva lui Mehmet în
afară de Franţa, probabil să nu-l mai irite pe Palmerston, Rusia nu mai reînoeşte
tratatul de la Unkiar-Skelessi.
Ţarul Nicolae I considera Turcia ca pe un om bolnav şi cerea împărţirea ei, în
speranţa că i se va recunoaşte drepturile asupra Dardanelelor şi Constantinopolului,
chiar şi în situaţia de ale împărţi cu o altă putere, fie şi Anglia. În orice caz, după
vizita făcută în 1844 de ţar la Londra, acesta era sigur că va reuşi să-i convingă pe
englezi asupra necesităii împărţirii omului bolnav. Dar noul guvern condus de John
Russel, avea ministru de externe pe Palmerston, ceea ce îl detemină pe ţar să nu mai
fie atât de convins de reuşita lui.
Desigur, rolul de jandarm al Europei jucat în 1848 de ţarul Nicolae I a fost pe placul
englezilor, deoarece dacă revoluţia din 1848 ar fi reuşit în Europa, naţionalismul ar fi
luat proporţii mari şi în Irlanda. Graţie intervenţiei ruşilor în Ungaria, s’a împiedecat
dislocarea Austriei - care constituia pentru englezi o barieră împotriva înaintării
Rusiei spre Constantinopol.
Tot în acei ani a avut loc disputa pentru locurile sfinte, locurile din Palestina în care
trăise şi îşi avea mormântul, Isus. Pentru a reprezenta interesele catolicilor, Franţa l-a
trimis în misiune extraordinară pe generalul Aupick, tatăl vitreg al poetului
Baudelaire, cu care nu prea s’a înţeles niciodată.
Şi cu această ocazie ţarul fiind ocrotitorul ortodocşilor nu pierdea ocazia să-şi arate
hegemonia în toate problemele ivite pe teritoriul imperiului otoman.
Lucrurile ajung până acolo încât vechea comisie responsabilă cu locurile sfinte e
înlocuită cu una formată din teologi musulmani, ceea ce nemulţumeşte pe ruşi, care
încearcă să-i câştige pe francezi pentru a protesta împreună.
Ţarul prin ministrul său Nesselrod ridică Angliei încăodată problema omului bolnav,
dar John Rusell îl refuză, englezii nu vor împărţirea imperiului turcesc.
Dar, evenientele nu se opresc aici, Rusia îl trimite ambasador la Constantinopole pe
prinţul Mencicov care debarcă la Constantinopol pe o navă de război “Trăznetul” şi
pe chei, în afară de personalul ambasadei îl aclamau sute de mii de greci. Atitudinea
lui era umilitoare pentru turci, întărind acţiunea de intimidare a Rusiei împotriva
“omului” bolnav, Turcia.
Dar după cum subliniază autorul, prinţul Mencicov avea faţă de sultan atitudinea
obişnuită a consulilor ruşi faţă de domnitori. Astfel, în chestiunea locurilor sfinte, în
numele ţarului, Mencicov cerea ca drepturile Rusiei să se întindă asupra tuturor
supuşilor de origine ortodoxă ceea ce însemna că ţarul devenea “al doilea sultan” al
Turciei.
În tot acest timp englezii pregăteau o întimidare diplomatică, John Rusell fiind
înlocuit cu lordul Clarendon, care împărtăşea, în ce priveşte Rusia, aceleaşi opinii ca
Palmerston. Ambasador la Constantinopol trimis de englezi a fost Straford Canning,
adversarul ţarului din 1832 când i s’a refuzat de către ruşi numirea de ambasador la
San Petersburg. El avea misiunea să zădărnicească acţiunea lui Mencicov.
La 20 Mai, Poarta se adresează Franţei, Angliei, Austriei şi Prusiei, denunţă cererile
de neacceptat ale Rusiei, atingând suveranitatea Turciei. Straford Canning reuneşte pe
reprezentanţii vizaţi şi aceştia dau o declaraţie semnată în comun, condamnând Rusia
pentru atingerea foarte gravă a independenţei Imperiului, după care Mencicov e
rechemat de către Nicolae I, nu înainte ca acesta să fi lăsat o notă somaţie, având
caracterul unei declaraţii de război.
În acest sens, trebuie să reţinem nota trimisă de ministrul de externe rus Nesselrod lui
Raşid-paşa în care îl avertiza că peste câteva săptămâni trupele ruseşti vor primi ordin
să treacă frontierele imperiului, nu pentru a face război ci pentru a avea garanţii
materiale până când, revenit la sentimente mai echitabile guvernul otoman va da
Rusiei siguranţele morale pe care le cere zilnic de doi ani.
Stilul notelor ruseşti nu variază, scrie Pamfil Şeicaru, fie că sunt trimise din
Kremlinul ţarist sau Kremlinul comunist.
Lucrurile se precipită, ca semn de război armata rusă condusă de prinţul Gorciacoff şi
şeful de stat-major, Kotzebue, ocupă principatele, pentru ca la 15 Iunie Nesselrod să
declare că ocuparea respectivă nu schimbă cu nimic administraţia civilă a ţării, atât
doar că cei doi domnitori vor înceta legătura cu Turcia iar tributul va fi plătit Rusiei.
Să fim obiectivi şi să acceptăm realitatea că ruşii nu aveau decât alternativa
războiului, nu puteau să renunţe la poziţiile lor care le aduceau însfârşit teritoriile
visate, încă de Petru cel mare, Constantinopolul şi Dardanelele. Fără îndoială Nicolae
I avea dreptate când considera distrugerea imperiului otoman ca iminentă şi avea
speranţa că Anglia va fi de partea lui, dar aici se înşela, rău de tot. Pentru a motiva un
eventual război contra Rusiei, guvernul englez înaintase parlamentului
memorandumul lui Nesselrod, întocmit după vizita ţarului la Londra. Însoţit de
corespondenţa secretă a ambasadorului Angliei la San Petersburg, lord G. Hamilton
Seymour adresată şefilor guvernului englez J. Rusell şi apoi Clarendon, documente
care puneau în lumină clară, politica inflexibilă a Rusiei în Orient.
În cartea lui P. Şeicaru, respectivul Memorandum al contelui Nesselrod este publicat
în întregime, dar noi, fiindcă spaţiul nu ne mai permite n’o să ne ocupăm pe larg de
conţinutul său, recomandăm lectura lui, atunci când cititorul interesat va citi
valoroasa lucrare a maestrului nostru.
E demn să amintim că din telegrama trimisă de Clarendon lui H. Seymour, la 23
Martie 1853, Anglia nu era convinsă de criza pe care o semnala ţarul. Sublinia că
menţinerea păcii, pentru care ea lupta, trebuie să se înţeleagă de către marile puteri
europene că ocuparea Constatinopolului de oricare din ele, e imposibilă, guvernul
reginei susţine imperiul turc ca urmare a convingerii că nici o mare problemă nu
poate fi ridicată în Orient ca să nu fie un izvor de conflicte în Occident, şi în cele din
urmă avertizează marile puteri ale Occidentului că toate ar putea lua un caracter
revoluţionar cuprinzând o revizuire a sistemului social, pentru care guvernele
occidentale sigur nu sunt pregătite.
Cu atare vorbe goale se apărau interesele Angliei care ca putere imperialistă se simţea
ameninţată în India de Rusia, stăpână la Constantinopol, pe când teama ce o arăta faţă
de schimbările sociale se referea la principiul naţionalităţilor pe care perfidul Albion
nu-l admitea, confruntând Rusia ca jandarm al Europei se demască la fel de
reacţionar ca Rusia însăşi. În ce ne priveşte pe noi românii, Anglia, nu ne va sprijni în
străduinţele noastre de unire punând bazele unui singur stat, România.
În 30 Nov. 1853, amiralul Nakimov declarând război Turciei, distruge flota semilunei
în faţa portului Sinope. Pe când flotele Angliei şi Franţei intrau în Marea Neagră, la
12 Martie 1854 semnează un tratat de alianţă cu Turcia iar la 27 Martie 1854, cele
două mari puteri declară război Rusiei.
Ambasador al Rusiei la Paris era contele Kiseleff care până în ultimul moment a
încercat să despartă Franţa de Anglia. De-altfel ţarul nu numai că a acordat o audienţă
ambasadorului francez Castelbajac - refuzată lui Hamilton Seymour ambasadorul
Angliei - dar îl şi distinge cu înalta decoraţie Alexandru Newski, subliniindu-se că
războiul cu Franţa se datorează unei neînţelegeri diplomatice.
Slăbiciunea ţarului Nicolae consta în faptul că Rusia se prezenta în faţa coaliţei
europene cu o armată înzestrată cu arme vechi şi un serviciu sanitar total
neîndestulător. În Februarie 1853 s’a descoperit delapidarea intendentului militar
Politkovski, ţarul a dat ordin să se facă verificarea tuturor depozitelor militare dar
ancheta n’a putut continua datorită incendiilor care le-a mistuit. Delapidarea mai
multor milioane de ruble demonstra corupţia care domina în administraţia publică şi
armată confirmând pe un personaj din Revizorul lui Gogol care zicea: “Toată lumea
are după gradul fiecăruia şi eu mai mult decât toţi.”
Zadarnic timp de 18 ani ţarul Nicolae s’a străduit să stârpească corupţia din Rusia, în
acest sens H. Seymour îl caracterizează astfel, după descoperirea delapidărilor lui
Politkovski: “cred că nu există pe lume un om care să aibe o mai mare oroare
instinctivă faţă de tot ce este josnic şi neonest ca ţarul Nicolae, dar din nefericire
sentimentele lui nu sunt împărtăşite de oamenii din anturajul lui, mai ales de
generalul Kleinmichel şi prinţul Pavel Wolkonski.”
Pe lângă excesul de corupţie Rusia suferea de o accentuată lipsă de căi ferate, în
deosebi mai jos de Moscova, unde nu erau nici şosele. Din cauză că marile puteri
întreceau nu numai ca armament dar şi numeric armata rusă, războiul se desfăşura pe
teritoriul Rusiei şi se luau la asalt pe rând fiecare din fortificaţiile ruseşti. Grijile
ţarului crescură după ce Austria încheiase o alianţă cu Franţa şi Anglia, ceea ce îl
obliga pe Nicolaie I să menţină o armată la frontiera cu Galiţia, prevenind un atac din
partea Austriei care în acest mod îşi arăta recunoştinţa ţarului care întervenise în
Ungaria, salvând ţara din focul revoluţiei. În Martie 1855 moare ţarul Nicolae I iar
sucesorul său Alexandru II a însărcinat pe Nesselrod să lichideze războiul ce clătinase
prestigiul internaţional al Rusiei. În Franţa opinia publică începuse să-şi manifeste
nerăbdarea socotind că soldaţii francezi mor pentru apărarea Indiei, adică pentru
interesele Angliei.
Se înţelege că interesele Angliei şi Franţei erau total deosebite. Palmerston, marele
adversar al Rusiei, ajuns la putere în Febr. 1855 vroia să continue şi să amplifice
războiul, dorind să refacă puterea Turciei împotriva expansiunii Rusiei în Asia.
Crimeia ar fi revenit Turciei, iar din provincia Georgia şi tot Caucazul să se creieze
un stat tampon “Cerkazia” sub conducerea, marelui animator al războiului de guerilă,
Samil, viitorul vasal al Turciei şi Angliei. De fapt, Anglia ca putere imperialistă vroia
să închidă drumul altei puteri imperialiste, Rusia, spre Persia şi India.
Franţa lui Napoleon III urmărea să dea o replică tratatelor din 1815, sub ocrotirea
cărora stătea şi Anglia, pentru punerea în aplicare a principiului naţionalităţilor.
Împăratul Napoleon al lll-lea după războiul din Crimeia susţine limpede politica
naţionalităilor, se identifică cu acest principiu, căruia îi supune întreaga lui politică
externă. Chiar în prima lui proclamaţie către poporul francez a afirmat principiul
naţionalităţilor ca pe un imperativ al politicii externe: “De pe stânca Sfânta Elena o
privire a soarelui care apune a trecut peste sufletul meu ... Voi şti să înving sau să mor
pentru cauza popoarelor ...”.
Nu putem să nu zăbovim puţin asupra discuţiei deschisă de P. Şeicaru asupra
principiului naţionalităţilor, cu precădere privind definirea noţiunii de naţiune.
În ansamblu, dreapta franceză, ca în gereral, intelectualii, gânditorii politici şi
diplomaţii, au avut o reticenţă faţă de politica externă a lui Napoleon al treilea.
Frederic Le Play scria în 19 Iunie 1859, diplomatului P. Hyacinthe că principiul
naţionalităţilor e o plagă a secolului când este folosit să distrugă micile autonomii
care îşi iubesc independenţa spre a le servi unei capitale. Am putea scrie adaogă P.
Şeicaru, că Le Play aşează principiul naţionalităţilor cu capul în jos, deoarece prin el
se desmembrează tocmai acea dominaţie a unei capitale.
Faptul că se trece atât de brutal la influenţa lui Maurras (1868-1952), când ea s’a
manifestat mult mai târziu, cel mai de vreme la sfârşitul secolului al XlX-lea, ne face
să bănuim o omisiune în text, cum se putea întâmpla într’o carte editată de tipografi
spanioli, fără să cunoască limba autorului. Îmi destăinuia Govora, cel ce lucra în
deaproape cu ei, că de multe ori se trudea să corecteze unele greşeli ca în locul lor să
apară altele, mult mai numeroase. Cea mai dureroasă omisiune am găsit-o la prefaţa
studiului aflată la cartea Istoria partidului naţional, ţărănist, naţional ţărănist, la ea se
referă autorul subliniind valoarea originalului cuvânt înainte, la care trimite Pamfil
Şeicaru, dar nu e de găsit fiindcă în acel loc paginile se repetă înlocuind o parte bună
din text.
Să recunoaştem, că citarea lui Maurras, urmat de Le Play e mai mult de cât confuză şi
ea nu aparţine autorului care l-a cunoscut pe Ch. Maurras, l-a admirat şi nu putea să-l
citeze la aceaşi dată, în care o face cu Le Play.
Din ceea ce avem putem confirma că mai târziu, prin Ch. Maurras, exceptând pe
elevul sau Jacques Bainville, dar prin alti colaboratori de la Action francaise, în mod
paradoxal, dreapta franceză nu a sprijinit principiul naţionalităţilor.
Cautând o explicare la reticenţa gânditorilor politici la politica externa a lui Napoleon
III, maestrul consideră că e vorba de o diferenţă de specific spiritual, tradiţionalismul
francez este antiromantic, realist, cartezian, pe când Napoleon al III-lea era un tipic
reprezentant al romantismului. În prefaţa cărţii "De l’Allemagne" apărută în 1812,
tipic romantică, Mme de Staël, defineşte conceptul de naţiune în sens modern:
“Diferenţa de limbi, de limite naturale, armintirile aceleaşi istorii, tot ce contribuie să
creeze printre oameni aceşti mari indivizi care se numesc naţiuni”.
Ambianţa intelectuală era dominată de principiul naţionalităţilor; lecţia de deschidere
a cursului de drept ţinută la universitatea din Torino (12 Ian. 1851) a revoluţionat
dreptul internaţional şi a reuşit să modifice, datorită lui Napoleon harta Europei.
Definiţia dată de Pascal Mancini este astăzi unanim acceptată, a devenit una clasică:
“Naţiunea este o societate de oameni, de unitate, de teritoriu, de origini, de obiceiuri,
de limbă, o comunitate de viaţă şi de conştiinţă naţională.”
Definiţia lui Renan (Paris 1887) conţine esenţialul, din cea a lui Mancini: “Consideră
naţiunea ca o mare solidaritate constituită de sentimentul sacrificiilor făcute şi de
acelea pe care sunt gata să le mai facă." "Existenţa unei naţiuni este un plebiscit de
fiecare zi cum existenţa individului este o perpetuă afirmare a vieţii.”
Iată şi definiţia lui N. Iorga apropiată ca formulare de cea a lui Renan: “O naţiune
este înainte de toate o limbă, o literatură, apoi tradiţii, conştiinţa instinctivă a unităţii,
într’un cuvânt, o formă morală a umanităţii.“
Dacă astăzi principiul naţionalităţii este unanim recunoscut, când Mancini rostea la
universitatea din Torino în 1851că, “baza naţională a oricărui drept internaţional
trebuie să fie biruinţa principiului naţionalităţilor” lansa un principiu revoluţionar,
dădea ideologiei lui Mazzini autoritatea universităţii.
Marele merit al împăratului Napoleon al treilea a fost acela de a fi impus principiul că
“fiecare naţiune are drept să formeze un Stat.
După căderea Sevastopolului încep negocierile de pace între reprezentanţii Rusiei
conduşi de Gortceacov şi Franta condusă de Morny, ministrul de externe francez.
Guvernul englez cedează şi el, ca la 16 Decembrie 1855 să fie trimise la San
Petersburg următoarele condiţii, la care aderase şi Austria:
1. Principatele danubiene vor fi puse sub protectoratul colectiv al marilor puteri.
Nicio intervenţie armată a Turciei nu poate avea loc asupra teritoriului lor fără
acordul prealabil al puterilor protectoare; o rectificare de frontieră va avea loc în
partea Basarabiei.
2. Libertatea de navigaţie pe Dunăre va fi stabilită sub controlul puterilor
contractante.
3. Marea Neagră va fi neutralizată. Turcia va fi admisă în concernul european.
4. Drepturile creştinilor din Turcia vor fi confirmate fără nici un prejudiciu adus
suveranităţii şi independenţii sultanului.
5. Părţile beligerante, în afară de condiţiile de mai sus, vor putea stabili altele în
interesul european.
În ziua de 16 Ianuarie 1856 Rusia a acceptat condiţiile de pace pe baza celor cinci
puncte de mai sus, refuză rectificarea de frontieră privitor la Basarabia. Alexandru al
II-lea trimite ca delegaţi la conferinţa păcii de la Paris pe contele Orlov şi pe
Brunnov, fostul ambasador la Londra. Întreaga acţiune a lui Orlov avea ca scop
captarea diplomatică a lui Napoleon.
Desigur, ideile lui Palmerston să menţie la putere pe omul bolnav, Turcia, străbat
acest tratat de pace, călcându-se drepturile grecilor, legitime asupra Bizanţului care
va deveni Istanbul şi asupra Ioniei, din vremuri străvechi locuite de greci, care s’au
remarcat printr’o cultură ale căror ruine se mai văd şi astăzi la Efes, Pergamon ori la
bătrânul Milet cetatea marelui Thales zis din Milet.
Între cele două războaie mondiale grecii conduşi de regele lor au atacat Turcia,
emiţând pretenţii asupra Constantinopolui şi ale coastei Ioniei locuite de greci, şi pe-
atunci. Turcii au ieşit învingători şi au aplicat un schimb de populaţie, expulzând pe
greci primindu-şi conaţionalii în schimb. Şi totul se întâmpla sub ochii binevoitori ai
europenilor pentru interesele cărora era mai bine ca Turcia să rămână stăpâna
definitivă a Dardanelelor şi Constantinopolului. Umbra lui Palmerston mai dăinuie
asupra Europei de astăzi, cu toate ambiţiile ei de a se unifica.

Emigraţia românească şi Congresul din Paris

Asupra revoluţiei din 1848 P. Şeicaru îşi păstrează atitudinea critică şi consideră că i
se potrivesc cuvintele lui Tocqueville despre Convenţie: “a creat politica
imposibilului şi cultul îndrăznelii oarbe.”
În schimb revoluţionarii români aflaţi în exil şi-au luat revanşa erorilor care au
precipitat inoportun revoluţia dela 1848, şi astfel fiind în pribegie, ei au continuat
lupta. Postulatul generaţiei de la 1848 a fost ostilitatea faţă de Rusia pentru care
existenţa poporului român constituia un obstacol ce o despărţea de popoarele din
Balcani.
Imediat după semnarea convenţiei de la Balta Liman membrii locotenenţei domneşti
Ion Eliade Rădulescu, Chr. Tell şi N. Golescu, au înaintat ministerului de externe al
Republicii franceze, un protest pe care l-au tipărit şi l-au difuzat printre deputaţii
Adunării legisiative şi presă. I.E. Rădulescu publică "Amintirile şi impresiile unui
proscris" semnat un român, urmată de "Istoria generaţiei din 1848", menită să
lămurească esenţa ultimei mişcări valahe, precum şi problema Principatelor
danubiene. În 1850 apare lucrarea unui filo-român sub titlul "Principatele danubiene"
însoţită de cartea lui I.E. Rădulescu "Protectoratul ţarului sau România şi Rusia" iar
N. Bălcescu publică substanţiala carte "Chestiunea economică a Principatelor
danubiene". În urma simpatiilor câşţigate pentru problema Principatelor române apare
cartea lui Jules Michelet asupra ţărilor româneşti, pe care le consideră victime
permanente ale Rusiei, ceea ce făcea cunoscute Moldova şi Valahia şi atrăgea atenţia
Europei asupra politicii ruseşti.
După începerea războiului Crimeii propaganda exilaţilor s’a intensificat, în
consecinţă interesul Occidentului pentru problema Europei orientale a început să
crească. Toţi exilaţii români erau stăpâniţi de o singură idee: din cele două Principate
să facă o ţară liberă. În aceste pasagii, P. Şeicaru, se lasă copleşit de respectivele
evenimente cu adevărat sublime, mai ales pentru o naţie ca a noastră cu moştenire
tracă, hiperindividualistă tocmai în atare momente când s’ar cere o altă reacţie din
partea ei: “Ambiţia fiecăruia era să servească desigur cauza românească, problemele
care îi frământau aveau un singur obiectiv: unirea şi independenţa poporului român.
Niciodată în istoria poporului român nu s’a cheltuit atâta nobil idealism, atâta energie
răzbătătoare, atâta pasiune creatoare. Este poate unul din putinele servicii pe care ni
le-a făcut, evident fără să vrea, Rusia prin excesul ei de neomenie, prin sistematicele
invazii care aveau bestialitatea năvălirilor barbare; fără-de-legile ruseşti au deşteptat
toate energiile poporului român, au creat rând pe rând generaţii de tineri, gata să-şi
închine puterile lor, renaşterii poporului român. Nu se serveşte o idee decât
aservindu-ne acestei idei, iar nu folosind-o ca o trambulină pentru a înălţa o găunoasă
mediocritate.”
Toţi exilaţii români au dus o aprigă luptă pentru triumful ideii de unire dar nu este o
exagerare să se spună că între 1856 şi 1858, fără activitatea lui N. Golescu şi D.
Brătianu, Principatele ar fi continuat să rămână două provincii turceşti sau austriece.
Avem înaintea nostră una din destăinuirile inefabilului creator al marelui ziarist şi
istoric, Pamfil Şeicaru, când ştie să imprime în tactul alert al scrisului său, distanţa
verticală, de la ţărmul de jos până la cel mai de sus, zenit, acolo unde perspectiva
culmilor devine infinită, de neatins dar tocmai asta făureşte şi dă intensitate
sentimentului din om. Este o ascensiune pe care o urmăm de aproape, cum se zice, pe
viu, în toată realitatea ideii majore, însuşire datorită căreia recepţionăm trăirile
transmise ca de un telegraf fără fir al inimi lor. Evenimentul este atât de larg deschis
încât îl urmăm cu tot avântul până deodată aflaţi întregi în miezul Ideii, ne trezeşte
din visul proectat pe zări imaculate, trambulina dosnică pe care ar fi posibil să se
înalţe, cu multă adversitate, găunoasa mediocritate.
Dar tocmai prin acest contrast totul devine mai înalt, mai pur, mai triumfal,
bineînţeles văzut prin depărtările idealizante ale timpului istoric.
Într’o comunicare la Academia Română, istoricul Ion Lupaş a vorbit de îngrijorarea
lui Huebner, ambasadorul Austriei la Paris, privitor la propaganda românească, astfel
că a intervenit la Tuilleries ca activitatea tinerilor să fie interzisă. Dându-i-se
satisfacţie, fraţii Golescu au fost nevoiţi să se mute, temporar, la Geneva, fără să fi
abandonat lupta. Putem scrie, întăriţi de mulţi istorici francezi care au suştinut că
Napoleon III a inaugurat politica naţionalităţilor în Principate, interesându-se de
aproape de soarta celor două provincii, astfel că ni se arată mai mult decât motivată,
dedicaţia lui Pamfil Şeicaru: “Memoriei lui Napoleon al lll-lea, împăratul Franţei,
susţinător al Unirii Românilor.”
În lumina respectivei orientări, contele Walewski - reprezentantul Franţei, a pus în
prima şedinţă a Congresului problema Unirii Moldovei cu Valahia, dar s’a lovit de
opoziţia îndârjită a Turciei secondată de cea a Austriei. Cele două puteri susţineau că
populaţia celor două provincii nici nu doresc unirea, aşa că delegatul Turciei propune
onoratului congres să consulte populaţia românească în care scop să trimită o comisie
europeană cu misiunea de a convoca divanurile ad-hoc, ele să exprime dorinţele
cetăţenilor.
Anglia, fără să manifeste aşa o intransigenţă ca Turcia şi Austria, căuta să găsească o
formulă prin care să salveze privilegiile otomane din Principatele române.
Cavour, reprezentantul regatului Sardiniei şi Piemontului, susţinea ideea unirii şi a
unui print străin înlesnindu-i o combinaţie aprobată şi de Napoleon. Ducele de
Modena, de origine austriacă ar fi urmat să devină domn al Principatelor-Unite,
ducatul de Modena ar fi trecut ducesei de Parma al cărei ţinut urma să fie integrat
Piemontului. Ideea alegerii prinţului străin a iritat şi mai mult pe Turci, fiindcă
aceasta ar fi însemnat o independenţă totală, opoziţia Turciei a antrenat şi Anglia, dar
din alte motive, să fie de partea ei.
Rusia se afla într’un mare impas deoarece Kiseleff în Regulamentul organic, art. 425
şi 426 prevăzuse avantajele şi foloasele ce ar rezulta din unirea celor două provincii.
Astfel că delegatul rus nu s’a, opus unirii, dar contele Orlov ştia că ratificând
propunerea lui Walewski, delegatul Franţei va provoca opoziţia lui Clarendon cum
s’a şi întâmplat. Politica apropierii Franţei de Rusia era dusă de Gortceacov, primul
succes a fost participarea ducelui de Morny, fratele vitreg al lui Napoleon III la
încoronarea lui Alexandru II, noul ţar al Rusiei. Ulterior, Morny a fost numit
ambasadorul Franţei la San Petersburg.
În Septembrie 1857, Gortceacov aranjă întâlnirea de la Stuttgart a lui Napoleon cu
Alexandru II. La sfârşitul întrevederii s’a recunoscut oficial că înţelegerea a fost
completă, iar Gortceacov considera că întâlnirea de la Stuttgart a câştigat caracterul
unui eveniment istoric. În drum spre casă Gortceacov s’a oprit la Bismarck pe care l-a
asigurat că întrevederea cu Napoleon a fost un triumf. Napoleon a obţinut de la
Alexandru al doilea promisiunea de a-l seconda în politica sa în Italia şi petru asta ar
urma să concentreze un corp de armată la graniţa cu Galiţia. În acest mod i se
întoarce Austriei atitudinea ei “trădătoare” în timpul războiului din Crimeia. În ce ne
interesează comportamentul Rusiei de-a obţine alianţa Franţei, a determinat-o nu
numai să accepte unirea Principatelor române, dar era şi pentru alegerea unui prinţ
străin, în speranţa că în acest fel se va rupe alianţa cu Anglia. De unde se vede că e
adevărat, nouă românilor ne merge bine, atunci când Rusilor le merge rău (după
războiul din Crimeia, învinsă, se umilea, negându-şi convingerile numai pentru a
câştiga prietenia şi protecţia francezilor) şi ne merge rău când o duc ruşii bine, ceea
ce din păcate a fost mult mai des.
Anglia intrigată de noua alianţă franco-rusă, căuta să contracareze hotărârile lui
Napoleon, chiar dacă nu aveau un interes direct, să nu fie de acord cu unirea
principatelor române decât dacă se păstrează suzeranitatea Turciei. În ce priveşte
alegerea unui prinţ străin, nu vor fi până la capăt de acord, le era teamă politicienilor
englezi, că românii vor alege domn chiar pe un prinăţ din familia lui Napoleon, şi
astfel prin raporturile de prietenie ce leagă aceste două popoare, francezii vor fi aduşi
să stăpânească Balcanii, şi mai ales gurile Dunării.
Poporul român avea sprijinul împăratului francez, Walewski spunându-i lui Dimitrie
Brătianu: “Vom face ceea ce voiţi, şi vom face tot ce ne va sta în putinţă ca să
ajungem la rezultatul dorit. Singura noastră temere este că poporul român nu va
răspunde la încrederea ce am pus-o în el.” Nicolae Iorga scrie că împăratul a rămas
credincios principiilor sale cu toate că opinia publică franceză era preocupată sa-şi
facă prietenii în toate părţile.
Exilaţii români au înţeles atitudinea Angliei şi au reuşit să intervină prin Dimitrie
Brătianu, care avea legături la Londra cu acces chiar la Palmerstone. În 5 Decembrie
1856 a avut loc la Brighton o adunare la care au participat personalităţi politice de
marcă, aşa ca Glastone, lord Brighton, Otway şi alţii. Toţi şi-au manifestat simpatia
pentru unirea Principatelor, au votat chiar o moţiune în favoarea unirii, înmânată
reginei Victoria. S’au organizat meetinguri în favoarea unirii, dar Brătianu a observat
că acţiunea lui se loveşte de obstacole greu de învins.Dealtfel, sir Bulwer,
reprezentantul Angliei în comitetul de anchetă a sfătuit pe români să renunţe la ideia
prinţului străin, fiindcă poarta ar fi dispusă să accepte situaţia iar Anglia ar susţinea
unirea Principatelor.
La 30 Martie 1856 s’a semnat tratatul de pace, un prim câştig pentru cauza naţională,
România e recunoscută ca o existenţă în afară de cadrul imperiului otoman şi trece
sub protectoratul colectiv al marilor puteri europene. În Constituţia poloneză găsim
formulată că orice putere în societate emană din voinţa naţională. Moldova va fi
mărită cu o parte din Basarabia şi nici o putere nu se va putea amesteca în treburile ei
interne. Statutele lor de bază vor fi revizuite conform deliberărilor celor două divane
ad-hoc, care vor trebui să reprezinte “în modul cel mai exact toate clasele sociale şi
ale căror dorinţi vor fi strânse de o comisie europeană care va primi instrucţii de la
congres.”
P. Şeicaru ne reaminteşte că nu mai avem de-aface cu aceiaşi oameni străini de
orientarea politicii internaţionale: “Revoluţionarii de la 1848 învăţaseră să se
adapteze împrejurărilor, nu mai erau prizonierii himerelor; exilul îi iniţiase în
complexul problemelor europene, le dăduse o lecţie de realism politic care nu
excludea pasiunea nobilă pentru o idee ci le oferea o supleţă tactică pentru realizarea
ei.
Drept urmare, după ce ne-a introdus în jungla unei birocraţii mai complicate ca
labirintul palatului lui Minos, tot ei, fac o greşală capitală şi anume: în loc ca puterile
semnatare ale tratatului de pace să ia măsuri în vederea instituirii unui guvern
provizoriu care să se ocupe cu organizarea consultării poporului român, au lăsat totul
în seama Porţii care s’a grăbit să numească câte un caimacam. În Moldova pe Teodor
Balş şi în Valahia pe Alexandru Ghica. Ultimul un bătrân răblăgit, înacrit, aproape
căzut în copilărie, fusese numit dormn al, Valahiei în 1832 şi depus de Poartă ca
incapabil, în 1841.
În Valahia Al. Ghica a dat deplină libertate, pe când Barbu Stirbei s’a făcut unealta
politicei Vienei pe tot timpul ocupaţiei austriece (Dec. 1854 - 7 Iulie 1856). Prima
măsură luată de Ştirbei cât timp a fost domn în Valahia a căutat să zădărnicească
unirea şi să împiedece întoarcerea exilaţilor în ţară. Cu mari intervenţii la poartă şi în
Anglia li se îngăduie exilaţilor să se întoarcă în ţară, abea în luna Iulie 1857.
În Moldova presiunea austriacă şi turcească era extrem de brutală. T. Balş a plătit
80.000 ducaţi pentru a primi domnia, el bineînţeles obligându-se să împiedece unirea.
Sub acest individ se instalase o teroare de nedescris, pentru el şi purtarea costumului
naţional însemna un delict, cântecul Hora Unirii al lui Vasile Alexandri era subverziv,
singuri observatorii francezi îl informau pe ambasadorul Franţei la Bucureşti de toate
fără-de-legile.
La 1 Martie 1859 moare unealta turcilor şi austrecilor, Theodor Balş, Turcii s’au
grăbit să numească în locul său pe grecul Nicolae Vogoride, fiul unui paşă turc,
Stefan Vogoride, fost bei de Samos. N. Vogoride nu ştia deloc româneşte şi era
demnitar turc.
Din corespondenţa acestuia, atrage atenţia o scrisoare primită de la fratele său,
secretar la ambasada otomană din Londra, care îi dădea sfatul să împiedece cu orice
mijloace unirea, deoarece Anglia, Turcia şi Austria sunt decise să nu admită realizarea
ei.
E bine să se ştie că între Anglia şi Franţa erau deosebiri esenţiale, englezii vroiau să
continue lupta, într’o scrisoare a reginei Victoria adresată lui Napoleon al III-lea era
de părere că pacea survine prea devreme. Dacă mai luăm în considerare o notaţie a ei
din carnetul său intim reese că pentru regina Angliei, o înţelegere, cu francezii pentru
a izgoni pe austrieci din Italia ar fi fost ruşine pentru Anglia. Într’un cuvânt regina
Angliei ca şi politicienii ei, erau legaţi sufleteşte de tratatele Sfintei Alianţe din 1815,
pe când Napoleon reprezenta principiul naţionalităţilor, cel mai de temut adversar
pentru politica Albionului.
În atari condiţii întâlnirea de la Osborne, din August 1857 nu putea să ducă la
rezultate pozitive: regina Victoria s’a ţinut ferm pe pozitiile ei luate împotriva lui
Napoleon al III-lea, favorabil principiului naţionalităţilor.
În ce ne interesează consortul reginei, Albert, credea că un stat român sub un prinţ
străin ar fi însemnat un început de destrămare a imperiului otoman ceea ce nu era de
dorit, nici pentru Anglia, nici pentru Franţa. Deci conform tezei engleze ideia unirii
politice a Moldovei cu Valahia a fost sacrificată. Î s’a acordat lui Napoleon în
compensaţie unirea administrativă, a Justiţiei, a organizării militare, a legislaţiei etc.
La rândul ei Anglia dădea Franţei o satisfacţie, recunoştea anularea alegerilor,
revizuirea listelor electorale şi ulterior să se procedeze la alte alegeri.
În tot acest timp Gortceacov ducea o intensă operaţie diplomatică, el ceda lui
Napoleon în chestia nationalităţilor în Italia şi România sigur fiind că un Bonaparte
pe tronul României, va provoca efecte nedorite la Londra.
Austria, după acordul de la Osborne, într’un ziar din Frankfurt susţinea că în curând
guvernul otoman va decreta anularea alegerilor moldovene, deoarece împăratul a
părăsit definitiv ideia unirii.
În Moldova, Vogoride recurgea la toate falsurile electorale sfidând prescripţiile
tratatului de pace de la Paris. Când s’a cunoscut mârşăvia lui Vogoride reacţia a fost
generală, poporul era convins că Vogoride urmărea să restaureze regimul fanariot.
Pentru a preîntâmpina tulburările ce se puteau isca, guvernul turcesc ceruse Franţei
dreptul de a interveni milităreşte în Moldova. În loc de asta, consulul Franţei la Iaşi a
trimis prin ambasadorul francez Touvenel, la 18 Iunie 1857, un raport în care descrie
toate fără-de-legile lui Vogoride. Şi fiindcă dovezile nu dădeau dreptul la alte
interpretări, Anglia s’a văzut obligată să recunoască furtul alegerilor şi să propuie
altele noi. Oricât de perfidă ar fi fost la un moment dat politica Albionului, ea nu
putea să accepte înşelatoriile electorale decât cu preţul de a călca pe drepturile
câştigate după o luptă ce nu putea fi decât democrată. Desigur s’ar putea susţine că
Anglia satisfăcută în ce priveşte alegerea unor domni pământeni nu avea de ce să mai
fie împotriva unirii Principatelor, mai ales că metodele aplicate împotriva
Unioniştilor de turci şi austrieci, nu ar fi făcut decât săştirbească prestigiul Angliei, de
altfel necompatibil cu morala tradiţională a istoriei engleze. Nu am ajuns pe vremea
lui Churchill când englezii îşi vor trăda aliaţii numai pentru a-şi salva propria piele.
După întâlnirea de la Osborne, Turcia şi Austria nu şi-au văzut speranţele împlinite,
mai mult chiar, Vogoride şi-a dat seama că anularea alegerilor însemna înfrângerea
Turciei, căreia i s’a anunţat cu brutalitate să renunţe la ideia că ultimul paşă putea să-
şi îngăduie orice în Principate. Astfel, la 17 Septembrie 1857, consulul Victor Place
putea să raporteze lui Walewschi că noile alegeri s’au efectuat în cea mai perfectă
legalitate, drept urmare din 85 de alegători numai doi au fost ostili unirii. E de reţinut
că marile puteri, pe lângă urmărirea intereselor proprii, manifestau un respect
deosebit şi aveau grijă ca principiile democrate să fie întocmai aplicate. Să
recunoaştem că acest simţ a slăbit mult la cei ce conduceau Conferinţa păcii de la
Paris în primul război mondial şi a dispărut cu desăvârşire la învingătorii celui de al
doilea război mondial, împinşi numai de morbul răzbunării. În Divanul valah Gh.
Bibescu susţine cu căldură ideia aducerii pe tron a unui prinţ străin, deşi el era
principalul candidat la domnie: “Numai el ar putea să ne aducă, odată cu forţa
materială de care avem nevoie acea fortă morală pe care i-o va da alianţele şi
raporturile lui cu capetele încoronate. Numai el ne poate mântui de aceste uri, de
aceste rivalităţi pe care dorinţa de a ocupa primul loc le face să nască şi le întreţine
între noi rivalităţi care vor creşte dacă nu se face unirea, ameninţând să se întindă
până în clasele de jos şi sfârşind prin a face din această ţară nenorocită o vastă arenă,
în care toate forţele se vor istovi, în care toată vitalitatea se va stinge în lupta de
partide şi de fracţiuni.”
Discursul lui Gh. Bibescu, a impresionat prin înălţimea la care a situat problema şi
prin nobleţea gândirii politice, scrie maestrul nostru.
Ambele divanuri ad-hoc au votat în patru puncte dorinţele românilor, însoţite de un
memoriu explicativ înaintat Comisiei de anchetă, cu sediul la Bucureşti:
1. Garantarea autonomiei ţării lor, conform capitulaţiilor încheiate între ţările
româneşti şi Poarta otomană în 1393, 1460 şi 1512, ca şi neutralitatea ţării moldo-
valache.
2. Unirea Munteniei şi Moldovei într’un singur Stat, sub un singur guvern.
3. Print străin dintr’o familie domnitoare europeană, cu moştenirea tronului,
moştenitorii lui trebuind să îmbrăţişeze religia ţării.
4. Guvern constituţional reprezentativ şi conform vechilor obiceiuri ale ţării, o
singură adunare bazată pe o lege electorală foarte largă, în scopul de a reprezenta
interesele generale ale poporului român.
Discuţia a durat 2 luni aproape, iar Convenţia din Paris a fost semnată la 19 August
1858. Nu voi mai reda hotărârile acesteia dar subliniez că punct cu punct ele sunt
străbătute de ideile propuse de englezi când se stipula că Valahia şi Moldova vor
purta numirea oficială de Principate-Unite, sub suzeranitatea Porţii şi garanăia
colectivă a Puterilor dar vor continua să formeze două State separate, cu doi
domnitori aleşi pe viaţă care îşi vor exersa puterea separat, dar o comisie centrală
comună ambelor ţări, va stabili un fel de unire generală.
Deşi ceea ce ni se propunea era mai mult decât insuficient, în faza respectivă urma să
se organizeze alegerile celor doi domni, urmând să aibe loc la trei saptămâni după
publicarea listelor. Prin noile dispozitii, Turcia era înlăturată din comisia interimară
ce urma să numească în Moldova pe caimacamii, Stefan Catargi, Anastase Panu şi
Vasile Sturdza, iar în Valahia, Emanoil Baleanu, Ion Manu şi Al. Filipescu.
Alegerea domnitorului în Moldova urma să se facă pe 5 Ianuarie. Dar la întrunirea
ţinută pe ziua de trei, discuţiile au fost furtunoase datorită divergenţelor iscate între
partizanii ţăranilor şi proprietarii de pământ, care nu vroiau să cedeze, Kogălniceanu,
furios a părăsit reuniunea, ceea ce am ameninţa pe Unionişti să nu se înţeleagă în ce
priveşte alegerea domnului. În acel moment s’a ridicat deputatul Nicolae Pisoski, care
printr’un gest patetic, a pus un revolver pe masa adunării ameninţând că se va
împuşca dacă deputaţii vor pleca fără să desemneze candidatul pentru tron. Şi fiindcă
pe faţa lui Pisoski se putea citi hotărârea de a se împuşca, o tăcere grea se lăsase în
salon, nimeni nu avea curajul să rupă tăcerea. Tot Pisoski pronunţase numele lui Al.
Cuza, colonelul demisionat din armată fiindcă a refuzat să falsifice listele electorale,
pe când era prefect de Covurlui, sub Vogoride. Cunoscut ca spirit liberal, de o
impecabilă corectitudine şi patriot fără prihană, până la urmă, Al. Cuza a fost ales în
unanimitate, dejucându-se planurile antiunioniste ale Turciei şi Austriei. Nicolae
Pisoski fusese sub Mihai Sturdza prefect de Botoşani în 1849, apoi de la 1854 la
1856, prefect de Iaşi. După alegerea lui Cuza a intrat în armată, aiungând în 1863
locotenent-colonel. Îl iubea şi îl aprecia pe Cuza; cu toate că era intimul prieten al lui
Cuza, s’a ţinut, spre cinstea lui, în umbră. După abdicarea lui Cuza a demisionat din
armată şi a dus o viaţă retrasă, nemai amestecându-se în politică. Fără îndoială, nu s’a
contestat valoarea intervenţiei lui Pisoski în Adunarea moldavă, propunând alegerea
lui Al. Cuza, dar nu aş vedea acţiunea sa ca una strict personală, cuvântul Unioniştilor
ţăranişti în frunte cu Mihail Kogălniceanu ne pare strâns legat de intervenţia lui,
bineînţeles fără să-i diminueze meritele şi curajul de care a dat dovadă.
La rândul lor deputaţii valahi au urmat sfatul tânărului Boerescu, cel ce a cerut
colegilor săi, să arate putere de voinţă şi să-l aleagă şi ei pe Al.Cuza. Se profita de
faptul că nu s’a prevăzut de către Convenţia de la Paris ce se va întâmpla dacă acelaşi
domn va fi ales în amândouă Principatele şi astfel, valahii alegându-l tot pe Al. Cuza,
reuşesc la 24 Ianuarie 1959 să înfăptuiască unirea Principatelor într’un singur Stat
sub un singur guvern şi domnitor, în persoana lui Al. Cuza.
De unde se poate constata că într’o Europă democrată, până la urmă voinţa dreaptă a
unui popor se poate impune, în mod exemplar. Ceea ce astăzi rămâne cu totul străin
mentalităţii de slugă supusă arătată Europei de politicienii români în frunte cu
partidul tovului Ion Iliescu, care mai are în memorie practicile de pe vremea
comunismului, de care nu se poate emancipa, fiindcă servilismul faţă de cei tari îl are
în sânge, ca şi braţul forte cu care domină pe cei slabi.
Desigur, românii în 1859 au avut de partea lor unele evenimente internaţionale
favorabile. La 20 Iulie 1858, la Plombieres, împăratul Napoleon al III-lea împreună
cu Cavour au pus bazele acordului prin care asigurau unitatea Italiei. Această
înţelegere a rămas secretă până la 1 Ianuarie, la receptia din Tuileries a corpului
diplomatic, împaratul i-a spus lui Huebner, ambasadorul Austriei: “Regret că
raporturile noastre cu guvernul dv. au devenit mai puţin prietenoase decât în trecut.”

În August s’a încheiat la Varşovia acordul împăratului Franţei cu Alexandru al doilea,

ţarul Rusiei, primul fiind reprezentat de vărul lui, prinţul Napoleon Bonaparte.
În atare împreiurări neprielnice, simţind trupele ruseşti la graniţele sale, Austria nu
putea interveni în Principate, pe când Turcia rămasă singură, Anglia nu o mai
îndemna să fie intransigentă, a acceptat Unirea Principatelor, ca pe un fapt împlinit.
Coincidenţa face ca pe ziua de 24 Ianuarie 1859 să apară broşura "Napoleon III şi
Italia" pe care vice-contele La Gueronnière a scris-o după ce împăratul i-a dictat
ideile principale. În ea, se confirma teza lui Cavour că situaţia nu mai putea continua
în aceeaşi formă, şi se subliniază că forţa italiană pentru a învinge un inamic aşa ca
Austria, are nevoie de un ajutor din afară. O frază a fost citită cu multă emoţie de toţi
italienii: “Italia reprezintă în istorie ceva mai mult decât ideia de naţionalitate:
reprezintă civilizaţia.”

După proclamarea lui Al. Cuza, domn al Valahiei, a plecat o delegaţie din care făcea
parte, episcopul de Arges, Kreţulescu, C.A. Rosetti, Slătineanu şi Al. Florescu, la Iaşi,
spre a prezenta noului domn omagiul Naţiunii. Reţinem sunătoarele cuvinte pe care le
adresa C.A. Rosetti, cel ce-i va fi curând, un înverşunat duşman şi va săpa la temelia
tronului conducând ceea ce a fost numită pe drept, o monstruoasă coaliţie: “Primeşte,
deci ales al României, în acelaşi timp cu coroana Valahiei pe care am venit să ţi-o
aducem, inimile a două milioane şi jumătate de români care ne-au însărcinat să ţi le
oferim cu iubire şi respect, şi să te asigurăm că atâta timp cât vei purta steagul unirii,
naţionalităţii, dreptăţii şi libertăţii, Valahii ca şi Moldovenii te vor urma ca un singur
om.”
Cuza în 1861 face o vizită la Constantinopol unde a fost primit cu mari onoruri, la
începutul lui Decembrie Turcia şi puterile semnatare ale tratului din Paris au
recunoscut unirea celor două Principate. În consecinţă, comisia centrală de la Focşani
a fost desfiinţată, iar guvernul mutat la Bucureşti, care devine capitala României.
Cele două adunări s’au contopit într’una singură, ministerul din Iaşi şi Bucureşti
demisionând domnitorul a format un singur guvern. În ziua de 24 Ianuarie 1862
domnul ţării a deschis primul parlament al României.
Cele două Principate iau numele de România, ceea ce ar părea o noutate. Şi totuşi
numele România este foarte vechi: “Haşdeu l’a descoperit într’un text de Jordanes
scris în secolul al Vl-lea, cu referinţă la spaţiul dacic înainte de acest secol.”
În “Niebelungen”, Cântecul Nibelungilor se găseşte un vers în care se arată constanta
folosire a numelui de român:
"Der herzoge Râmunc uzer Vlachen lat
Mit sieben hundert Manen Kom en fur si gerannt

“Ducele Râmunc din ţara Valahilor,

Cu şapte sute de oameni călărea înaintea ei

“Pentru istoricul Onciu ("Originile Principatelor române" şi Românii din Dacia

Traiana") acest Râmunc, duce al Valahiei, nu era altul decât Banul Olteniei,
aparţinând puternicii dinastii numită mai târziu Basaraba. “Deci dând Principatelor-
Unite numele de “România” nu se inova, ci se scotea din străfunduri de istorie
blazonul de nobleţă a naţiei. Şi primul domn al României a fost un român.”
Alexandru Ion Cuza a realizat reforma agrară, a organizat armata ţării, Justiţia şi a
lichidat bunurile mănăstireşti închinate exploatate de călugării greci. S’a tradus cu
uşoare modificări Codul civil, francez. În 1864 a promulgat legea instrucţiei publice,
declarând învăţământul de toate gradele, gratuit) iar cel primar obligator. (Sub
comuniştii anului 2001, învăţământul universitar, în cea mai mare parte e plătit cu
taxe grele, sfidând tradiţia statului nostru modern ctitorit de Al. I. Cuza şi declarat
gratuit.) S’a înfiinţat o facultate de litere s’a promulgat legea Curţii de conturi şi legea
Consiliului de stat etc. Fără îndoială împotriva memoriei lui Cuza s’a întrebuintat
calomnia sau s’a lăsat tăcerea. Abia în 1903 apare cartea lui Xenopol în două volume
"Domnia lui Cuza Vodă" care a făcut dreptate marelui domn român.
Amintirea lui Cuza a rămas neştearsă în sufletele ţăranilor, acestia i-au păstrat o
emoţionantă fidelitate, întreţinând, în acelaşi timp, teama la cei cari îl detronaseră. Şi
numai în 1912 s’a inaugurat monumetul lui Cuza-Vodă la Iaşi. S’a admis de autorităţi
aşezarea statuiei în Piaţa Unirii, mulţumită insistenţelor înverşunate ale studenţilor şi
intelectualilor. Iar în 1907, când se făcea represiunea răscoalelor ţărănesti, umbra
marelui domn s’a aşternut mustrătoare asupra ţării ca o neputincioasă ocrotire a
ţărănimii.
Şi maestrul continuă pe acelaşi ton de mare admiraţie, cuvenită de bună seama de cel
ce merita să i se spună “domnitorul ţăranilor”: “Dintr’un exces de slugărnicie s’a
scăzut valoarea operei imense de aşezarea Statului român realizată de Alexandru Ion
Cuza; s’a lăsat să se creadă că Statul român modern a luat fiinţă la 10 Mai 1866, ceea
ce este o îndrăzneaţă falsificare a istoriei. Citind “Domnia lui Cuza-Vodă” de A.D.
Xenopol, ne dăm seama ce mare domn a fost românul Alexandru Ion Cuza şi ce greu
atârnă în cumpăna istoriei cei şapte ani de domnie.
Eram dator să amintesc, în puţine cuvinte, celor cari vor să uite că bazele României
moderne au fost statornicite între 1859 şi 1866 de domnul român Alexandru Ion
Cuza.
(În spiritul ideilor lui Pamfil Şeicaru aş dori să adaog faptul că prin sărăcia progresivă
a ţărănimii cât şi lipsa de preocupare pentru desvoltarea unei clase mijlocii,
amândouă componente sociale productive, Monstruoasa coaliţie îndepărtând de la
domnie pe domnul român Al. I. Cuza a clătinat din temelii rânduiala Statului român,
singura clasă valabilă pentru politicienii acelor vremuri era negustorimea şi oamenii
de afaceri cei ce le permiteau îmbogăţirea cât de repede făcută nu spre folosul ţării ci
sugându-i din toate puterile seva ei de viaţă.
Din 1866 s’a instalat în România o stare social-economică şi culturală total
nepotrivită sufletului românesc, autentică pseudomorfoză, ameliorată întrucâtva după
primul război mondial, descrisă pe plan cultural de Junimea lui Titu Maiorescu şi
Mihai Eminescu ca forme fără fond, ceea ce material se consumă până la declanşarea
unui sistem în lant, catastrofic constituit din desele răscoale ţărăneşti avute loc în
ţările române între anii 1866 şi 1907.
Era vorba de o democraţie falsă ce nu-i găsesc asemănare decât cu sistemul social
desvoltat în România după revoluţia tinerilor din Dec. 1989.
Şi astăzi ca ieri conducătorii ţării, nu sunt înteresaţi decât să-şi umple, indiferent prin
ce mijloace, buzunarele şi încă vreo câteva cufăraşe, şi asta cât mai mult, repetând
cuvintele lui Ludovic al XV-lea, "după mine, potopul").

După un secol
Prezentând istoria Europei între 1833 şi 1859, autorul e uimit de asemănarea situaţiei
de azi (1959) cu cea de acum un secol.
În 1833 Rusia obţine dominaţia asupra Turciei prin tratatul de la Urkiar-Skelessi.
Marele om de Stat Palmerston şi-a dat seama de pericolul pe care îl reprezintă forţa
crescândă a imperialismului rusesc, acesta poseda o viziune politică precisă, pe când
Anglia îi opunea un liberalism economic, aşa cum reese din broşura lui Cobden,
“Rusia”. În acest mod liberalismul englez nu dădea nicio importanţă instalării ruşilor
la Constantinopol, atâta timp cât se puteau încheia cu aceastată ţară acorduri
avantajoase. Exact cum în zilele noastre băncile şi marile industrii nu percep
ameninţarea Rusiei sovietice din moment ce se profilează perspectiva unor afaceri
mai mult decât rentabile. O astfel de mentalitate pune Occidentul în inferioritate faţă
de Rusia, în care nu ar putea exista un Cobden, asta indiferent că e vorba de politica
ţaristă sau sovietică. În 1946 istoricul René Grousset arată în volumul "Bilan de
l'histoire", că luarea Berlinului de armatele lui Jukov consacră triumful ideii panruse,
deschizând o nouă fază a istoriei Europei.
Un profesor din Leningrad, refugiat în 1923 la Universitatea Harvard, Pitirim
Sorokin, comentând pe N. Danielevski, cel mai reprezentativ, filozof al istoriei, rus
(opera sa capitală "Rusia şi Europa" publicată în 1869) consideră că în capitolele de
politică există o importantă asemănare între ideile lui Danielevski asupra relaţiilor
ruso-europene şi cele ale şefilor sovietici, astfel că cel mai conservator slavofil poate
da mâna cu Politbiroul sau cu Internaţionala comunistă.
Ideea fudamentală a lui Danielevski este că Rusia nu aparţine civilizaţiei europene şi
n’a participat la formarea spiritului european nici în bine nici în rău. Europa vede în
Rusia nu numai ceva străin dar şi un principiu vrăjmaş.
Dostoievski susţinea că rusul adevărat trebuie să se situieze pe terenul de întâlnire a
tuturor ostilităţilor, adică să constituie o unitate nu în Europa ci împotriva Europei, iar
occidentalismul Herzen definea pe european ca pe “omul de pe malul celălalt”.
Panslavismul cu declaraţiile sale a fost utilizat de Rusia Sovietică în politica sa,
amintind de versul lui Puşkin: “Râuşoarele slave vor veni toate să se contopească în
Oceanul rus”. În Mai 1944 la congresul popoarelor slave de la Londra, Stalin
îndepărtându-se de antirusismul lui Lenin confundă în terminologia oficială noţiunea
de slav cu cea de rus. Astăzi, susţine Pamfil Şeicaru, panslavismul a fost înlocuit cu
panrusismul, acesta domină popoarele slave. Dreptate a avut Dostoievski, Rusia nu
va avea niciodată vrăjmaşi mai veninoşi ca aceste popoare slave, îndată ce ea le
eliberează. Războiul Crimeii a fost făcut - aviz celor ce n’au vrut să înţeleagă
niciodată rostul acestui război - pentru a îndepărta Rusia de la gurile Dunării, din
Balcani şi de la Marea Egee. Sprijinul dat de Anglia Austriei se datora tot
împiedecării ca Rusia să se reverse asupra Europei. Deşi problema nu a fost total
soluţionată, s’a reuşit oprirea impetuosului mers spre Constantinopol. În 1877
generalul Ignatiev semna tratatul de pace de la San Stefano, care lasă
Constantinopolul sub bătăile tunurilor ruseşti, dar Anglia a intervenit şi tratatul a fost
refăcut la Berlin.
Politica de apărare a Europei împotriva Rusiei era de fapt expresia instinctului de
conservare. Marchizul de Custine - deja citat - în cartea sa "La Rusie en 1830",
aiunge la următoarele concluzii: “Rusia vede în Europa o pradă care, îi va fi predată,
mai devreme sau mai târziu, din cauza dezbinărilor noastre; ea întreţine la noi anarhia
cu speranţa să profite de o “corupţie, înlesnită de ea; va fi istoria Poloniei reîncepută
în mare ... Europa, se spune la Petersburg, ia drumul pe care l-a urmat Polonia; ea
este iritată de un liberalism van, pe când noi rămânem puternici tocmai pentru că nu
suntem liberi: râbdăm sub jug, dar vom face pe alţii să plătească ruşinea noastră.” E
de mirat că adevărurile scrise de marchizul de Custine în 1830 au rămas în epocă dar
şi mai târziu fără ecou deşi ruşii se recunoşteau exact în descrierile respective.
În 1864 Istoricul Emile Montegut a publicat în Revue des deux Mondes un studiu
asupra ideii monarhiei mondiale, în care scrie printre altele: “Spiritul rus este ura
contra individului şi absolvirea lui în Stat pentru profitul puterii despotice.“ Pe bună
dreptate marele ziarist are sentimentul că respectivul autor îl presimte pe Lenin “omul
care va veni în numele egalităţii ca să răscoale populaţiile” şi “va promite să dea
tuturor o parte egală în gamela comună, acela dacă nu se va lua seama, va reuşi cu
siguranţă: egalitatea prin forţă, dacă nu altfel, fraternitate cu ajutorul knutului, dacă
nu altfel.”
Julea Monnerot în "Sociologia comunismului" numeşte comunismul “islamul sec. al
XX-lea. El îşi va însuşi formele unei democraţii care va lua rolul marilor cuceritori de
tipul lui Atila şi Tamerlan, nu se va mulţumi numai să zvârle tot ce nu este ea, nu va
accepta decât pe ea însaşi şi nu ne va lăsa nici chiar libertatea ghiarurului în ţările
musulmane. Un islamism materialist.”
Deci acum un secol instinctul de conservare a Europei a reacţionat împotriva
pericolului rus. Un prin semn de slăbire al acestui instinct european de conservare s’a
arătat în 1 Martie 1915, când Sazonov a trimis ambasadorilor Franăţei şi Angliei un
memorandum în care cerea în numele Rusiei să fie rezolvate în favoarea ei,
înglobarea Constantinopolului, a malului drept al Bosforului, a Mării Marmara şi a
Dardanelelor, de asemenea Tracia de sud până la linia Enos-Midia, ca preţ pentru
intrarea Rusiei în război alături de puterile Antantei. La 8 Martie şi la 12 Martie,
Franţa şi mai pe urmă Anglia sunt de acord cu memorandumul rusesc şi astfel renunţă
la cuceririle războiului Crimeii, recunoscând fără nicio rezistenţa supremaţia Rusiei la
Dardanele şi Constaninopol. Cum se explică atari cedări ale politicei seculare
franceze şi engleze? Răspunsul e simplu de tot. În cele dintâi, reprezentanţii Europei
nu mai erau atât de entuziasmaţi de democraţia lor, de unde se lăsau şantajaţi de ruşi
cu o pace separată cu Germania, încă din anul Domnului 1915, întocmai cum o va
face Stalin 30 de ani mai târziu.
La conferinţa de pace de la Versailles, datorită absenţei Rusiei prin revoluţia câştigată
până la urmă de Lenin, aliaţii au respirat uşuraţi, deoarece nu mai era cazul să-şi ţină
promisiunile date ţarului Nicolae al doilea, care gândea ca antecesorul său, Nicolae I-
ul, autorul de fapt moral al războiului Crimeii. În schimb s’a creat o linie de apărare
împotriva Rusiei bolşevice pe Vistula până la Nistru, în cursul anilor 1939-1940,
Hitler a distrus această linie de apărare şi împreună cu Stalin au împărţit Polonia, au
înghiţit ţările baltice, Finlanda sfârtecată, iar frontiera ruso-română împinsă de la
Nistru pe Prut, Rusia revenind la gurile Dunării. În momentul când Hitler ataca pe
Stalin, în Camera Comunelor W. ChurchiiI, a declarat, scrie P. Şeicaru, cu o totală
lipsă de decenţă şi de intelingenţă politică, Rusia drept ultima victimă a lui Hitler şi
implicit o considera aliata Angliei. Şi ceea ce a început premierul Angliei a continuat
şi desăvârşit la dimensiuni planetare preşedintele St. Unite, Roosevelt.
Rusia sovietică nu numai că a fost salvată de la dezastru de Anglia şi Statele Unite,
dar fără să i se ceară un angajament precis, i s’a lăsat la discreţie jumătate din Europa.
Din punct de vedere teritorial sovieticii restaurează frontierele imperiului ţarilor,
eliminând Statele tampon aşezate între Rusia şi Europa de tratatul de la Versailles.
După 14 ani de la încetarea războiului în Mai 1945, în Europa nu există pace iar
armatele sovietice se află cantonate la 200 km departe de Rin. Din 1950 asistăm la o
halucinantă cursă a înarmărilor fiindcă cert este, Statele Unite nuîngăduie Rusiei să
domine Europa. Dar se pune întrebarea, ce durată poate avea această voinţă a Statelor
Unite?
Istoricul Sorel spunea despre englezi că economia politică este singura lor raţiune ca
Stat, definiţie potrivită mai mult pentru Statele Unite. Toată diplomaţia de clown a lui
Mikoian la ultima sa vizită în SUA se baza pe concepţia comercială ce susţine
acţiunea diplomatică a Statelor Unite, “Lipsa de inteligenţă politică de care au făcut
dovadă marii industriaşi şi financiarii americani, va îngreuna mult acţiunea politică a
dlui Foster Dulles. Acei reprezentanţi ai marei finanţe şi industrii americane, ispitiţi
de unele acorduri avantajoase comerciale cu Uniunea sovietică, i-au amintit
maestrului un vers dintr’un sonet de Leconte de l’Isle:
Vous mourez betêment en emplissant vos poches ...
adică
Veţi muri prosteşte umplându-vă buzunarele ...
În continuare autorul consideră că Europei i se pun aceleaşi probleme care au făcut
necesar, acum un secol, războiul Crimeii. Fără restaurarea Europei de Est, pace nu va
fi şi orice soluţie s’ar inventa nu va fi în stare să escamoteze libertătile popoarelor de
dincolo de cortina de fer, ci va fi destinată să precipite explozia revoluţiilor naţionale.
Deci nu oamenii de afaceri americani, o să redea libertatea popoarelor din Estul
Europei, cât potenţialul revoluţionar care mocneşte, în pieptul acestora, cum s’a
constatat cu ocazia revoluţiei naţionale din Ungaria. Ipoteza unor revoluţii de la
Marea Baltică până la Marea Neagră, fenomen ce ar trebui luat în considerare în
negocierile cu Rusia sovietică, deoarece această ipoteză exclude coexistenţa pe baza
aceluiaşi status-quo.
S’ar putea ca destinul tragic al Europei de Est să elibereze Europa apuseană de
complexul de inferioritate faţă de Rusia sovietică. Dacă o naţiune de opt milioane de
oameni ca Ungaria a clătinat Rusia sovietică până la Vladivostock, care ar fi situaţia
dacă s’ar răscula o sută de milioane “de sclavi şi ar începe cea mai disperată luptă pe
viaţă şi pe moarte pentru libertate?”
Deşi peste ani, cum am putut s’o constatăm, elanul revoluţionar a scăzut în inima lui
Pamfil Şeicaru, noi rămânem de părerea lui, din 1959 că decât o viaţă de rob, mai
bine să mori luptând împotriva tiraniei, căci numai aşa poţi fi învins dar sufletul tău
va muri în picioare, cinstind cu demnitate condiţia ta de om adevărat.
Încrederea pe care marele ziarist o arată principiului naţionalităţilor ne convinge că el
socotea, ca Herder, naţiunea de origine divină, de unde credinţa sa în Îdeea
naţionalităţilor înzestrată cu misiunea de a se împlini oricum până la urmă, fiindcă
legile sale nu depind de voinţa omului.
Vom cita rândurile de încheiere ale acestui capitol intitulat "După un secol" nu numai
că ele sunt ultimele ale cărţii, dar ne demonstrează cât de uşor poate trece Pamfil
Şeicaru de la problemele de ordin general teoretic, la interpretarea cea mai concretă a
zisului act istoric, în toata desfăşurarea sa: “După un secol, Europa Occidentală este
constrânsă să se confrunte cu aceeaşi problemă, dar laşitatea încurajează agresiunea.
Experienţa cu Hitler este concludentă. Atât strategia cât şi tactica diplomaţiei ruseşti
fiind prea cunoscute, nu se mai permite Occidentului nici cea mai mică eroare.
Războiul Crimeii a început datorită continuei ameninţări a ţarului Nicolae I-ul,
sperând ca Europa să-i cedeze. Kruscev crede şi el că tot ameninţând cu distrugerea
de pe urma războiului, Statele europene vor consimţi la definitiva sclavizare a 100 de
milioane de Europeni.”
Este de spus, dacă formal se pot despărţi, în părţile ce aparţin marelui ziarist, altele
istoricului (inclusiv politic) şi scriitorului, ar fi o acţiune cam artificioasă, în realitate
e vorba de o împreunare treimică, unitate armonică, numită încă de Taine “la qualité
maîtresse,” cadrul acesteia chiar la cercetarea unui simplu articol de ziar, un ochi
analitic poate să simtă cele trei însuşiri care nu se exclud ci, din contră, se afirmă una
lângă alta, nu rar se întrepătrund.
Din această cauză, încăodată o subliniez, să te opreşti în activitatea lui P. Şeicaru la o
epocă a ziaristului trăită în România, pe lângă alta a istoricului şi scriitorului
desvoltată în exil, înseamnă să urmezi o cale mult prea pedantă, ca să fie şi adevărată.
Chiar în această excepţională lucrare - ce ar trebui editată neapărat în ţară - despre
Unirea Principatelor române, puse în legătură cu războiul din Crimeea de pildă,
ziaristul se manifestă prin studierea faptelor zilnice, scrisori, declaraţii, întâlniri
secrete, memorandum etc. cărora le conferă istoricitatea cuvenită, le scoate din
spaţiul şi timpul obişnuit, redându-le aceleaşi Istorii.
Pe acest plan, ideile şi principiile generale se intrică, minunat cu cele particulare,
irepetabile, ca totul apoi să aibe o influenţă romanescă prin descrierea portretelor lui
Tudor Vladimirescu, Ispilante, al ţarului Nicolae I-iul, Napoleon al III-lea dintre
acestea nu pot lipsi un Ion Capo d’Istria sau episcopul de Arges, grecul Ilarion.
Dacă am compara opera lui P. Şeicaru cu un templu, fundamentul aparţine ziaristului,
coloanele şi întreaga melodie arhitecturală istoricului, pe când decorativul sculptural
din fronton, din metopele de pe cellă şi altare, vom admite că precum templul se
exprimă printr’o unitate indestructibilă, un eon în piatră, la fel şi opera lui P. Şeicaru,
în ultimă analiză, iese din inconştientul creator în conştiinta noastră, ca un model pe
care dacă-l desfaci în bucăţi, vraja şi orice inefabil se risipeşte. Fără să fiu gestaltist,
influenţa asupra perceperii noastră, e a formei înălţată prin fondul Cuvântului
nemărturisit de faţa lui ascunsă în taine, nouă ne rămâne cealală înfăţişare a lui Ianus,
mărturia ei de concept şi de metaforă, un fel de giuvaer al Frumuseţii.
Şi în Sinea lucrului, opera lui P. Şeicaru se caracterizează prin oralitatea ei adică ea
comunică ceva cititorului chiar dacă însotită de flautul înţeleptei Minerva, şi astfel
condus ajunge aproape de originile gândurilor şi ale Cuvintelor, mituri, aşa cum
numai epoperele lui Homer sunt.
Sau cu Eminescu, permeabilizatorul monadelor lui Leibniz, Luceafărul le pune
ferestre deschise spre cer.
În acest mod, marea singurătate, a Omului, oferă trepte pe care suisul creşte în spirit,
unde şi căderea se mărturiseşte a fi tot o înălţare.
Căci rândurile maestrului calcă pe pământul sfânt al ţării, lăcaşul bisericilor subterane
clădite din oasele celor ce nu mai sunt. Cei ce-au suferit martiriul Poetului, de a fi
fost un român exilat, răstignit pe Crucea dorului, intră în cerul de dincolo având grijă
ca luminile de pe altarele stelelor să nu se stingă niciodată, fiindcă ele poartă racla de
aur a inimii lor.
Nu ştiu întrucât maestrul ar fi fost adeptul seriilor istorice ale lui G. Vico, dar în ce
priveşte principiul naţionalităţilor, ca element fundamental în concepţia de filozof al
istoriei, consideră că fenomenul la noi începe cu revoluţia social-naţională a lui Tudor
Vladimirescu, atunci s’a făcut primul pas pe drumul încheiat în 1918, cu făurirea
României mari.
Maestrul arată în cartea sa o admiraţie deosebită pentru Tudor Vladimirescu, vizitând
şi meterezele de la Cloşani, aşa cum noi ardelenii o purtăm lui Horia şi Avram Iancu.
O durere în inimă îi rămâne atunci când trebuie să admită că revoluţionarii din 1848,
activi în Valahia, n’au adus un servici deosebit ţării lor, în primul rând fiindcă nu au
cunoscut potrivit situaţia internaţională, au trebuit să se confrunte singuri cu Rusia,
luptă din care nu puteau decât, aşa cum s’a şi întâmplat să iasă învinşi, iar Patria
lăsată pe mâna invadatorilor.
Cu atât mai mult se simte fericit şi el însuşi înălţat, când poate reabilita această
generaţie care prin activitatea dusă de ea în timpul exilului din Paris a câştigat
simpaţiile francezilor pentru cauza românilor (e vorba de sprijinul dat de Napoleon al
III, şi ministrul său Walewski, primul a introdus principiul naţionalităţilor în
Principate, iar dintre intelectuali merită pomeniţi la loc de frunte Jules Michelet şi
Edgar Quinet, amândoi istorici de renume) adaogându-se interventiile lui D. Brătianu
în Anglia unde a reuşit să schimbe atitudinea negativa de la început, ca putere ostilă
principiului naţionalităţilor, adversara directă a împăratului francez. Fără îndoială
revoluţionarii de la 1848 s’au maturizat, înţelegând cu prisosinţă rolul jucat de marile
puteri întru a-şi atinge scopul urmărit, şi în acest fel au contribuit substanţial la
realizarea unirii Principatelor române, la 24 Ianuarie 1859.
Astfel, prin înţelepciunea dobândită, deloc în dauna idealului sluijt, generaţia de la
48' a atins una din etapele cele mai înalte ale ideii de naţionalitate, prin dăruirea şi
solidaritatea lor, s’a reuşit să se înfăptuiască cel mai mare şi decisiv pas spre făurirea
României moderne.
Felul cum şi-au atins ţinta, rămâne exemplar pentru urmaşii urmaşilor lor, model unic
în Istoria Românilor de cum se cuvine să te înscrii cu toată fiinţa, pentru a-ţi sluji
Patria.
Prin lucrarea sa scrisă cu atâta ardoare dar şi căutare a adevărului, Pamfil Şeicaru şi-a
pus marele talent în făurirea unui monument ducând în veşnicie evenimentele şi
oamenii, păstraţi sub forme cioplite cu mâni cereşti, pe lespezi de inimi nemuritoare
aşa cum vor fi pomeniţi în glasul vecerniilor fără de moarte.
Lucrarea lui Pamfil Şeicaru, prilej de mare sărbătoare pentru istoriografia şi cultura
românească, ea nu numai că îmbogăţeşte comorile minţii dar înobilează inima,
purificând-o in desăvârşirea ei. De unde se vede că orice faptă umană are şi un
anumit sens moral, credinţă şi a uitatului astăzi, cu totului nedrept, Al. Vlahuţă urmat
de apostolul neamului Nicolae Iorga, cel ce se plângea că este un autor necitit în ţara
sa.
Pentru P. Şeicaru nu poate exista o autentică perspectivă a viitorului decât pentru
acela care cunoaşte tradiţia şi tot atât istoria neamului său, realizarea sufletului
românesc e posibila dacă aşa ca un Anteu mitic, omul îşi are înfipte picioarele în
pământul Patriei, doar această simbioză îi dă putere să se avânte spre viitor,
învingându-l, cum e reprezentat în icoanele bizantine Sf. Gheorghe ucigând balaurul.
Maestrul şi-a exprimat dorinţa că aşa cum a scris el o cronică a primului război
mondial, va trebui un alt istoric să se ocupe de al doilea război mondial, numit şi
războiul nostru sfânt.
E locul să amintesc faptul că acest lucru l-a realizat regretatul domn Ion Emilian,
nepotul Corneliei Emilian ocrotitoarea marelui Minai Eminescu în anii îmbolnăvirii
sale, un mare patriot român, directorul publicaţiei din exil “Stindardul” din
Muenchen, intransigent în lupta lui anticomunistă, tocmai din această cauză nu este
cunoscut în România tuturor umilinţelor, de astăzi, ceea ce încă vorbeşte de valoarea
lui, românii îl vor citi când vor avea inima curăţită şi de ultimele resturi comuniste.
În cartea "Călăreţii Apocalipsei", Ion Emilian, cinsteşte menirea de soldat al
neamului, având ca îndemn cuvintele lui Seneca scrise cu sânge şi lacrimi, acel
“Vivere militare ist” adică numai ca militar trăieşti cu adevărat, principiu ce
defineşte, întocmai viaţa omului, de proporţii urieşeşti: Ion Emilian.
În cartea sa descrie cavalcada războiului dus împotriva Uniunii Sovietice, pe care l-a
făcut urmând comanda generalului Ion Antonescu “Sodaţi, vă ordon, treceţi Prutul”
până în Caucaz, de unde urmează tragica retragere până în ţară, de acolo după 23
August luptă alături de ruşi în Transilvania, front ce-l părăseşte şi se alătură nemţilor,
pe care nu i-a trădat niciodată.
Cartea de mai multe sute de pagini, i-a fost editată în limba franceză şi germană, pe
când astăzi îşi aşteaptă publicarea şi în graiul acelora ce au jucat rolul principal în
"Călăreţii Apocalipsei" de Ion Emilian.
Acest om deşi avocat de meserie, a îmbrăţişat ca pe a doua sa Fiinţă cariera militară,
nu s’a despărtit niciodată de gradul purtat pe front încât atunci când va muri, dorinţa
lui a fost să fie scris pe cruce că sub ea îşi doarme somnul de veci, căpitanul Ion
Emilian.
Credicios până la capăt lui Ion Antonescu pe care-l venera şi îi închina pagini întregi
în Stindardul său, Ion Emilian şi-a sfârşit zilelele poate învins, dar în picioare făcând
parte dintre acei Eroi ai Patriei cărora le este dedicat nemuritorul vers al lui Radu
Gyr: “Noi am murit sub zidurile Troii.”
Odată s’a întâmplat să-i vorbesc de camarazii săi, soldaţi şi ofiţeri, care în majoritatea
lor se odihneau în pământ, fără să aibe o cruce la căpătui (cum scrie Aron Cotruş) pe
întinsul stepelor ruseşti, şi i-am numit Cavalerii Apocalipsei; Ion Emilian mi-a adus la
cunoştiintă că îl măguleşte distincţia mea dar el vroind să păstreze măsura realitaţii,
uneori extrem de dură, i-a numit Călăreţii Apocalipsei.
Dintre ei mi-a rămas amintirea sublocotenentului Caliopol, îndrăgostit de poezia lui
Baudelaire, îi purta la piept volumul Les fleurs du Mal, şi citea din el oridecâte ori, în
jurul său războiul se declanşa cu scene terifiante, de infern dantesc. Fără îndoială,
tânărul sublocotenent a descoperit la umbra florilor râului, permanenţele poeziei
baudelaire-iene: căutarea purităţii din albul paradisiac. Rănit la cap, ofiţerul îşi dă
locul din ambulanţă unui camarad pe care-l socotea mai grav lovit ca el. Ajuns la
spital, Caliopol pe patul de moarte îl roagă pe unul din medici să-i citească versuri
din poetul său favorit, Charles Baudelaire. A ales La Plainte d'un Icar, pe care în
memoria tânărului am tradus-o şi o voi publica în viitorul meu tom de versuri.
În ce priveşte denumirea de călăreţi, ei descriu o armă bazată pe înfrăţirea dintre om
şi cal, cântată încă de Gr. Alexandrescu.
Călăritul fiind o adevărată artă, Ion Emilian scrie în cartea sa aducând un profund
omagiu ţăranului român, că a învăţat-o de la moş Duminecă, ţăran liber, răzeş cu
document iscălit de domnul Ştefan cel mare şi Sfânt. De bunăseama acest moş
Duminecă, atât de bun cunoscător al bolilor calului pe care se pricepea să le
tămăduiască, are ceva din măreţia personajelor lui Mihail Sadoveanu, tenta sa mitică
îl apropie de unii eroi din povestirile lui Vasile Voiculescu.
La urmă am să mă opresc asupra unui aspect neplăcut şi aş semnala prezenţa
greşelilor prea multe în text, care sigur nu sunt ale autorului, cad în sarcina editorului,
Traian Popescu, cel ce a avut bunăvoinţa să republice multe opere din clasicii români,
cum ar fi Amintirile din copilărie de Ioan Creangă, dar această activitate nu-l absolvă
de vina de a nu fi revăzut textele ce i-au stat la dispoziţie pentru publicare. Păcat, dar
prin neglijenţa respectivă a aruncat multe umbre pe activitatea sa merituoasă de editor
fără arginţi ai exilului. Personaj balzacian, îşi găseşte totuşi definiţia în Sanco Panza
de Cervantes, Traian Popescu a visat să dea marea lovitură financiară, cu această
intenţie l-a publicat pe Pamfil Şeicaru, de departe opozantul mişcării legionare de
care se declara legat editorul şi desigur cu aceleaşi vise editase romanul lui Vintilă
Horia "Dumnezeu s'a născut în exil" dar rezultatul a fost lamentabil românii exilaţi nu
citeau aşa că din cartea ultimă, abea vânduse câteva exemplare. Adică vreau să spun
că Traian Popescu avea dreptate să aştepte anumite recompensări din partea cititorilor
care, aşa cum i s’a întâmplat merituosului Sanco Panca, nu au venit.
Desigur felul de editare a lui Traian Popescu lăsa de dorit, mi-a publicat cu multe
greşeli, "Vacanţele destnului", cartea tatăl meu, şi deşi i le-am plătit la preţ bun,
publicarea volumului meu "Ostrovul luminilor" a fost atât de plin de greşeli, încât l-
am retras din proprie iniţiativă din sărăcăcioasa piaţă de cărţi a exilului, după cum îmi
dicta marele respect ce o am pentru altarul Cărţii. În acelaşi cadru de nepricepere a
editorului apăreau, totuşi mult mai îngrijite faţă de ale mele, lucrările maestrului, pe
care le mai revedea dacă nu el, sigur colaboratorul său, de inimă, Govora.
Totuşi, respectivele erori fie cât de multe nu aveau darul să înfluenteze în niciun caz
fondul problemei expuse, ceea ce era la urma urmelor important, am corectat multele
scăpări din carte, salvând mai ales textul maestrului, operaţie pe care aş ruga şi pe
cititorul, bine intenţionat, să o facă, aducându-şi aminte că şi cerul, atât de armonios
în alcătuirile sale, posedă şi el căderile lui de stele. Ţinând cont de intenţiile bune ale
lui Traian Popescu, chiar dacă ele pavează drumul către iad, să-l iertăm, pe acest
Sancho Panza în versiune românească.
Cu totul altele erau atribuţiile corectorilor de carte sub comunişti, care înainte de
toate reprezentau cenzura partidului, erau preocupaţi de ideile autorului, în care tăiau
cu nemiluita, probabil inconştienţi că să vârşesc o crimă îndreptată împotriva
producţiilor spiritului omenesc, mult mai vitale decât cele ale trupului.

Prin 1992, dl. Sărac, deodată cuprins de mărinimia de a-mi republica in ţară cartea
“Mihai Eminescu 1889-1989” deci la o sută de ani de la moartea genialului poet,
editată în Elveţia, la Viganello în anul 1989, i-am permis să se ocupe de cartea mea,
dar m’a mirat că atunci când ne-am întâlnit a venit însoţit de o dnă pe care mi-a
prezentat-o ca pe o fostă corectoare de carte la Scânteia, cred că purta numele de
familie Anghel. Nu mi-a plăcut sub nicio formă respectiva doamnă, disgraţios de
voluminoasă, dar am cedat sub influenţa dlui Sărac, extrem de grăbit, totuşi
încredinţându-le cartea, nu înainte de a-i pune să jure că nu vor schimba nimic din
fondul textului, nu îi lăsam decât eventual să corecteze greşelile de tipar, îi somam să-
mi respecte întocmai ideile, aşa cum le-am expus în lucrarea mea. Desigur au jurat cu
cea mai mare seninătate.

Am plecat in Germania şi nu am revăzut cartea mea decât după tipărirea ei. Domnul
Sărac evident şi el ispitit de un câştig gras, a schimbat titlul lucrării, pentru a-l face
mai senzaţional i-a pus pe cel de “Misterul morţii lui Eminescu”.

Dar nu mică mi-a fost surpriza să constat că dna Anghel, contrar promisiunilor
solemne făcute sub jurământ şi bineînţeles sub ocrotirea dlui Sărac şi-a permis să
intre cu violenţă în text, pentru a executa nenumărate modificări, a schimbat total
înţelesul, a nu puţine, din pasagii: Le-am comunicat şi le-am trimis corecturile dlui
Sărac, dar el fără nicio remuşcare mi-a răspuns că nu există carte să nu aibe erorile ei,
ceea ce mi-a dat definitiv măsura acestui individ certcat cu elementara deontologie a
editării unei cărţi.

Voi da două exemple, din ce am scris eu şi ce a ajuns prin intervenţia cucoanei, fostă
angajată la Scânteia, că era o distanţă enormă denotând şi o crasă lipsă de pregătire
culturală, pentru a-i permite a-mi corecta textul în care a privit cu ochi nevinovaţi de
pisică proastă. Astfel tovarăşa necunoscând nici din fotografie “Judecata de pe urmă”
din Capela Sixtină de Michelangelo nu a priceput descrierea mea corectă şi a mutilat-
o în mod mai mult decât grobian. După cum bine se ştie Michelangelo şi-a executat
portretul pe pielea Sfântului Bartolomeu, pe care acesta o ţinea în măna stângă iar cu
dreapta întindea lui Isus, figurat ca un Judecător răzbunător, numit drept Jupiter
tonans, instrumentul de lucru al artistului, posibil a fi confundat şi cu cuţitul cu care i
s’a jupuit pielea, martiriul Sfântului.

Lucrurile erau clare, numai doamna nu a înţeles că artistul a recurs la un anume

procedeu imaginativ, permiţându-şi să-l prezinte pe Bartolomeu în mărime naturală,
normal ca aspect, uitându-se cu spaimă la Mântuitor, neştiind dacă va putea dobândi
salvarea robului său Michelangelo. Autoportretul asrtistului exprima întregul său chin
sufletesc avut în perioada când se întâlnea cu Vittoria Colonna şi citeau din
învăţăturile Sf. Pavel bineînţeles în prezenţa unui călugăr. Corectoarea mea se trudea
să-l scoată de pe pielea lui Bartolomeu, ţinea morţiş să-l puie pe o bucată de zid ce nu
exista decât înafara Judecăţii de pe urmă. Siguranţa acestei individe nu ţinea numai
de prostie dar şi de o lene incomensurabilă fiindcă ar fi putut să consulte o carte cu
reproducerea genialei lucrări michelangeleşti dar se vede că pentru o atare aventură
ducea în spate un ipochimen mult prea greu.

A doua maltratare a textului era mult mai importantă fiindcă ea inventa un pasaj
compromiţător pentru mine ca autor. Astfel, în legătură cu Nietzsche în text am scris
că psihicul filozofului patologic era total demenţiat la care dânsa împinsă de aceeaşi
moliciune congenitală a creierului, - in suşire destul de frecventă la oamenii care
suferă de o grăsime excesivă cum o descrie şi I. Creangă în povestea unui om leneş,
ripostase după capul ei.

Adică, tovarăşa de la Scânteia, confundase noţiunea generică de patologic ce poate să

se refere şi la o suferinţă fără substrat organic printr’acel enunţ, că pacientul nu are
nimic patologic, corectoarea din patologic descinde pe adevărate trepte ale iadului,
vorbind de examenul anatomo-patologic executat la Nietzsche, o eroare de neiertat
deoarece marele filozof a avut o boală ce nu a putut fi elucidată, până astăzi, şi
probabil aşa o să rămână pentru totdeauna, tocmai fiindcă nu i s’a executat examenul
anatomo-patologic adică autopsia!!!

Şi dacă multe de acest gen au fost introduse de la sine putere de corectoare de la

Scânteia, mă consola faptul că domnia sa, în zeloasa ei activitate nu s’a dat în lături
să schimbe şi cuvinte din corespendenţa lui Mihai Eminescu sau Al. Vlahuţă ceea ce
spune de-acum totul despre capacităţile acestei tovarăşe, lipsită de cel mai elementar
bun simţ.

Mă înfior la gândul că am trăit cei mei frumoşi ani ai vieţii, contra voinţei mele,
înconjurat de indivizi ca şi corectoarea de la Scânteia, ridicaţi la puterea infinitului.

Desigur trecând Rubiconul în lumea aceasta de dincolo, ei nu şi-au pierdut energia de

a crede că nu totul e mort, pentru totdeauna.

Mie nu-mi rămâne ca om slab decât să mă rog lui Dumnezeu să ne scape de toţi
comuniştii, fie ceauşişti, fie dizidenţi, fie cei ce se zbat să fie recunoscuţi ca social-
democraţi!

Scapă-ne Doamne, de Comunişti!

Scrisoarea (17) din 19 Octombrie 1977 de la Pamfil Şeicaru
Dragă Vuia
mă grăbesc să-ţi răspund scrisorii dtale spre a-ţi da lămuririle cerute în ce priveste
Nae Ionescu. A luat licenţa în filozofie în 1912 fiind foarte ataşat lui C. Radulescu
Motru care i-a înlesnit să aibe o bursă în Germania. Între 1912 şi 1914 a fost
directorul de studii la liceul Mănăstirea Dealului. Se căsătorise cu o colegă studentă
la facultatea de litere care se numea Fotino. Era fata unui căpitan pensionar de la
Bârlad, l-am avut la liceul din acest oraş, un fel de instructor militar, profesor de
gimnastică.
În 1916 mai, când mai toţi studenţii aflaţi în străinătate au fost obligaţi să se întoarcă
în ţară. Marea majoritate dintre ei erau ofiţeri de rezervă şi în această categorie era şi
Nae Ionescu. Toţi cei care se aflau la studii s’au întors, numai Nae Ionescu a rămas în
Germania pe toată durata războiului. Nu a fost dat în faţa unui tribunal militar pentru
dezertare, probabil a beneficiat de amnestia care s’a dat după pacea de la Bucureşti de
către guvernul Marghiloman. Întors în ţară şi-a reluat postul la Mănăstirea Dealului.
Nu se simţea bine şi pe cât se pare a avut dese conflicte cu directorul liceului care era
un militar,colonel Bucică ulterior înaintat la gradul de general. De aici decizia luată
de a gaşi o ocupaţie care să fie mai productivă şi să nu mai aibe plictiseli. Cum în
timpul războiului deşi cetăţean al unei ţări cu care Germania se afla în război nu a
fost internat într’un câmp de concentrare cum era regula. Ceva mai ciudat a găsit un
post la o casă de editură “Reclam” de la Leipzig, unde a lucrat până la data când s’a
întors în ţară, în primăvara anului 1919. La acea dată Banca “Marmoros Blank” era
una din tre Băncile cu cel mai mare spirit de iniţiativă şi investiţii. Nae a cerut
audienţă lui Aristide Blank şi i-a expus proiectul unei “Centrale a Cărţii”: În ce consta
acest proiect? Plecând de la constatarea exactă că cea mai mare parte dintre librăriile
care comandau cărţi în străinătate, Franţa,Gemania, Austro-Ungaria, Italia etc. nu-şi
achitau plata editurilor de la care primiseră cărţi, propunea ca banca Blank să
garanteze (livrarea n.n.). O centrală a cărţilor ar fi luat asupra ei toate comenzile de
cărţi, indiferent din ce ţară şi le-ar fi asigurat plata. Ideia afost acceptată şi s’a
constituit societatea, având ca preşedinte pe Vasile Pârvan şi administratori delegaţi
pe Gusti, prof. de sociologie şi pe Simionescu Râmniceanu. Aceşti trei erau prietenii
lui Aristide Blank din epoca în care erau studenţi ca şi Blank, la Berlin. Nae Ionescu
care emisese proiectul a fost numit directorul Centralei Cărţii. Evident că toţi editorii
din toate ţările au fost încântaţi că plăţile se vor efectua corect şi la timp. În ce
constau beneficiile acestei centrale a Cărţii? Editorii dau librarilor 30 la sută din
preţul cărţii. Centrala primea 30 la sută şi rezerva, din acest procent 20 % librarilor.
Totul a mers foarte bine în aparenţă. Aristide Blank a cumpărat pentru bancă un mare
teren unde ulterior s’a făcut o serie de vile alcătuind Parcul Filipescu şi credit spre a-
şi construi o vilă după dorinţa fiecăruia. A avut şi Nae Ionescu parcela şi creditul
necesar să-şi construiască vila. A avut nefericita idee să-şi inaugureze casa cu un fast
care a impresionat. Soţia îşi comandase o rochie la o mare casă de mode de la Paris.
Ce a ignorat Nae? Invidiile anturajului ce le provocase prin marea încredere pe care o
avea Aristide Blank în el şi îl designase să facă câte un mic studiu în toate serviciile
Băncii, ca ulterior să devină secretarul general al Băncii Marmoros-Blank. Nu prea
văd ce mistică religioasă l-ar fi determinat să aibă o ambiţie prea puţin filozofică.
Fireşte că vechii intimi ai lui Aristide Blank prezenţi la inaugurarea casei lui Nae, au
atras atenţia patronului asupra fastului costisitor al inaugurării. Ca director al Băncii,
Aristide era obicinuit cu asemenea recepţii şi îşi dădea seama cât a putut costa. Şi
poate n’ar fi avut nicio urmare supărătoare pentru Nae dacă nu s’ar fi ivit un păcătos
de neprevăzut. Aristide Blank obicinuia să aibă la o masă colegială pe prietenii lui de
la Berlin: Vasile Pârvan, Gusti şi Simionescu-Râmniceanu, vărul lui Duiliu
Zamfirescu. Odată sau de două ori pe lună când aveau o zi liberă. Treceau în revistă
situaţiile politice, nu lipseau nici cancanurile, cum se obişnuieşte la o masă intimă de
vechi prieteni. Către sfârşitul cinei Aristide spune “a propos am citit bilanţul Centralei
Cărţii”. Pârvan, Gusti, Simionescu-Râmniceanu au fost surprinşi. Precum ştii, orice
întreprindere comercială dacă este societate anonimă pe acţiuni - cum era şi Centrala
Cărţii - trebue să-şi publice bilanţul în Monitorul oficial şi într’un ziar.Toţi au întrebat
unde a apărut bilanţul. Aristide a răspuns: l-am citit în Monitorul oficial. Ori nici
Vasile Pârvan ca preşedinte şi nici Gusti şi Simionescu-Râmniniceanu habar n’aveau,
niciunul nu iscălise bilanţul. De aici poticneala. Simionescu-Râmniceanu avea încă
din Germania o părere proastă asupra lui Nae Ionescu şi cunoştea şi faptul că Nae
rămăsese pe tot timpul războiului în Germania, la Leipzig. El a cerut lui Aristide ca să
se facă o anchetă spre a stabili ce a determinat pe Nae Ionescu să recurgă la un fals
aşa de grav. Ancheta a stabilit o pagubă de mai multe sute de mii de lei, valoarea din
1920, când leul nu suferise scăderile inflaţiei. Urmarea, Aristide Blank a convocat pe
toţi directorii serviciilor băncii şi evident şi pe Nae Ionescu care nu ştia nimica de
controlul făcut: a venit cu oarecare întârziere. S’a adresat lui Aristide familiar cum
era obiceiul “Bonjour, Patroane.” Sec: “Dle Nae Ionescu bilanţul publicat de dta ca
director al întreprinderii n’a fost semnat nici de preşedinte, nici de administratorii
delegaţi, deci este un fals. Vei semna această declaraţie care începea astfel
“Subsemnatul prof. Nae Ionescu declar că mi-am însuşit suma de ...” Nae a refuzat în
primul moment să semneze dar Aristide l-a prevenit: “dacă refuzaţi să semnaţi atunci
cu regret sunt silit să chem procurorul.” Şi a făcut gestul de a lua receptorul. Şi Nae
Ionescu a semnat declaraţia pentru Aristide şi alta pentru Simionescu-Râmniceanu
administrator delegat. Vasile Pârvan şi Gusti n’au asistat la execuţie. Fireşte că s’a
păstrat cel mai mare secret, dar Simionescu-Râmniceanu a dat o copie lui C.
Argetoianu şi Teodorescu-Branişte secretarul "Editurii Naţionale" aparţinând Băncii
Blank. La Editura naţională s’a publicat Getica lui Vasile Pârvan. A fost cea mai
occidentală editură. Şi eu am avut o copie prin 1929. L-am cunoscut pe Nae la
Centrala Cărţii unde m’am dus să comand un studiu asupra lui Descartes. S’a
prezentat directorul: “Numele meu este Nae Ionescu.” Am zâmbit: “Mein Name ist
Nae Ionescu” stând mulţi ani în Germania folosiţi felul german de prezentare? Nu
ştiam nimic şi când am avut să comand la Centrală nu l-am mai întâlnit. Prin 1924
m’am întâlnit întâmplător cu Nae şi s’a stabilit un contact între noi. Venea regulat la
mine şi în timp ce îmi scriam articolul, el se juca cu Viorela, fetiţa mea. Cuvântul a
apărut în 1924 şi nici gând să-l invit pe Nae care ştiam că este conferenţiar de logică
la Universitate. Îmi amintesc că ducându-mă la el acasă am văzut pe masa lui de
lucru opera completă a lui Charles Peguy. Le împrumutase de la biblioteca fundaţiei
Carol. Am fost surprins că se găsea opera complectă a lui Peguy, scriitor puţin
cunoscut. L-am întrebat dacă poate să-mi împrumute un volum sau două. Mi-a
răspuns “Poţi să le citeşti pe toate. Nu-mi mai fac trebuinţă, mi-am luat notele
necesare. Am fost la conferinţă şi mi-am dat seama că are arta de conferenţiar,
alunecând cu multă dexteritate la suprafaţa subiectului spre a da o imagine sumară.
Nu publicase nimic, în afară de note în România lui C. Rădulescu-Motru. Era
cunoscut într’un cerc restrâns de prieteni ca un bun disociator al ideilor, colegi din
anii când era student la Bucureşti. În 1925 s’a format guvernul Averescu-Goga şi
Crainic a devenit secretar general la culte. Cum aveam săptămânal un articol de 1/2,
de coală cu chestiuni bisericeşti, eram plictisit că rămâne rubrica fără teolog şi
Crainic îmi recomandase pe Tudor Arghezi, eu i-am refuzat propunerea amintindu-mi
de campania de defăimare a înalţilor ierarhi ai bisericii dusă prin revista "Facla" şi am
găsit că fostul călugăr nu este potrivit pentru "Cuvântul". Întâlnindu-l pe Nae i-am
spus că voi renunţa la rubrica bisericească, el s’a oferit să o facă. M’a mirat că se
oferă, când el n’avea nimic din formaţia teologică. “Vom încerca”. Aşa l-am dus la
Cuvântul împotriva sfaturilor celor care îl cunoscuseră prea bine: “Să ştii că Nae prin
subtilităţile lui te va sili să părăseşti ziarul.” Eu am râs dar ulterior s’a împlinit. La 15
Dec. 1926 am demisionat de la ziarul pe care eu îl făcusem şi la 10 Ianuarie 1927 am
scos "Curentul".
Am un articol semnat de Ion Vinea care redă toată experienţa Nae la Cuvântul. După
plecarea mea "Cuvântul" s’a resimţit, după un an de la 60.000 de foi s’a stabilizat la
7.000. Nae a început să cultive pe legionari şi în acelaşi timp să caute legătură cu
prinţul Carol care era la Paris. S’a dus în 1929 şi s’a făcut carlist. În Iunie 1930, era
un om al Palatului. Primea un milion lunar de la Gavrilă Marinescu produs al
tripourilor din capitală, pe care le avea tatăl, Elenei Lupescu în tovărăşia unui alt
evreu. Fireşte Gavrilă avea partea lui. În 1932 când regele l-a însărcinat pe Iorga să
facă împreună cu C. Argetoianu guvernul, i-a sugerat pe Nae Ionescu, ministru de
interne. N. Iorga n’a opus nicio rezistenţă ca un conferenţiar de la Universitate să fie
ministru de interne. C. Argetoianu s’a dus la rege şi i-a arăta-i declaraţia lui Nae în
care recunoştea că a delapidat sutele de mii de lei de la Centrala Cărţii. I s’a dat însă o
despăgubire. Nae Ionescu a dat lui Al. Radianu, care era subsecretar la Agricultură, o
cerere de i a se da un teren de 10 hectare la Băneasa, pentru a face o fabrică de bere şi
i s’a aprobat. Dar nu avea intenţia să devină berar. Cele trei mari fabrici de bere
Azuga, Bragadiru şi Luther i-au oferit lui Nae o sumă de bani anuală care ar putea să
reprezinte eventualul câştig, să nu facă o nouă fabrică de bere. Nae a vândut lui
Nicolae Malaxa omul de afaceri al Lupeascăi, jumătate de teren şi cu banii luaţi şi-a
construit o casă având arhitect pe Cantacuzino. Pe terenul cumpărat Malaxa şi-a făcut
un manej şi o locuinţă unde putea lucra nestânjenit. Nae şi-a făcut legături serioase cu
Farbenindustrie prin care a făcut propagandă pentru Hitler. Pe Corneliu Codreanu l-a
avut în 1913 elev la Mănăstirea Dealului. De aici legătura lui Corneliu Codreanu cu
Nae. Înscris în mişcare n’a avut nevoie, el a devenit ideologul partidului. Naţionalist?
În 1916-1919, el, ofiţer de rezervă nu s’a întors în ţară să-şi facă datoria, deci
dezertor. În 1921 când Argetoianu ministru de interne în guvernul lui Averescu a
arestat întreg congresul comunist, Nae Ionescu a figurat între iscăliturile celor care au
semnat în "Ideia Europeană" protestul intelectualilor. Încă o taină a acestui Nae. El a
stat în Germania de la 1913 la 1919 ca să-şi treacă doctoratul în filozofie. Unde este
teza lui de doctorat? De ce ucenicii n’au publicat-o dacă există, dat fiind că tezele se
publică.
Acum sunt prins cu lucruri mai importante, dar voi publica într’o zi portretul acestui
om reprezentant al unei epoci, susţinând cu documente cele ce îţi scriu. Ideologul
mişcării dă-şi măsura acestei organizaţii care îşi sărbătoreşte 50 de ani de la
întemeiere.
Când voi putea să-ţi fac o fotocopie a articolului lui Ion Vinea, ţi-l trimit. Până atunci
sper să-ţi fac alte surprize mai importante.
Al dtale cu drag Pamfil Şeicaru

Note şi comentarii
Maestrul îmi dă detailate lămuriri, cerute de mine, în legătură cu Nae Ionescu, pe care
a avut motive să-l urască o viaţă întreagă. Am tratat în pagini anterioare, conflictul
provocat de Nae Ionescu la Cuvântul unde a fost introdus de către P. Şeicaru pentru a
scrie semicoloana religioasă, lăsată vacantă după plecarea lui N. Crainic.
Ion Vinea martor al evenimentelor a scris despre această afacere un articol intitulat
"Geneza unui ziar", pe care o să-l reluăm într’a doua parte a cărţii de faţă. De-acum
putem anticipa că istoricii literari insistă asupra activităţii lui Vinea ca director al
Contemporanului şi altor publicaţii avangardiste deşi încă Bazil Munteanu în Istoria
literaturii române îl caracteriza drept un modernist elegiac. Tendenţios, criticii nu
pomenesc despre colaborarea poetului la Cuvântul şi Curentul lui Pamfil Şeicaru, pe
care o să arătăm, îl preţuia ca ziarist şi ca director, al ziarelor respective, în mod
deosebit. Duşmanii lui Pamfil Şeicaru, printre care se înscriau şi intelectualii, fără
deosebire, democraţi apoi comunişti, nu au înţeles, că puteau să fie ocrotiţi oricât de
măria sa partidul, nu vor reuşi să îngroape valoarea unui om decât temporar, viitorul
va lucra împotriva lor fiindcă adevărul până la urmă va învinge calomniile şi asta, cu
cât vor fi mai mincinoase cu atât o să se întâmple mai devreme.
Ion Vinea se opreşte şi asupra procedeului aplicat de Nae Ionescu, şi de la început
subliniem faptul că nu îl onorează deloc. În primul rând Nae îl curta pe Enacovici,
finanţatorul ziarului care însă suferea de inferioritatea existentă între el şi Şeicaru.
Flatările lui Nae au ajuns până a-i da siguranţa că ar putea să-l concureze pe marele
ziarist şi mai ales să scape de sub tirania lui, închipuită. Credem că a existat o
înţelegere prealabilă între Nae Ionescu şi patronul său, fiind siguri că prin propunerea
sistemului de rotaţie, Pamfil cu firea lui impulsivă nu-l va accepta şi o să-şi caute
norocul într’altă parte.
Planul era diabolic, mai ales că prezenţa filozofului se datora lui Şeicaru, el îl
introduse la Cuvântul. Deci conform noii organizări fiecare dintre colaboratorii
revistei, trecea pe rând de la prima la ultima pagină, de unde i se impunea lui Pamfil
Şeicaru să renunţe la locul său la care avea dreptul să scrie pe spaţiul a doua coloane,
articolul de fond.
Maestrul era în drept să se supere, Nae Ionescu, fără să arate vreun regret, călca
regulile deontologice ale ziarisţicii, un coleg dă lecţii de a scrie la ziar altuia, căruia ar
fi trebuit să-i arate recunoştiinţă pentru că l-a introdus la ziarul lui.
Bineînţeles, P. Şeicaru şi-a dat demisia, a părăsit Cuvântul, nu peste mult va scoate
Curentul, marele lui succes din toate punctele de vedere. Şi totuşi, în loc să-i rămână
recunoşcător filozofului, nu i-a putut ierta purtarea, mai mult decât mârşavă.
Încăodată ni se relevă caracterul său dârz, neobişnuit cu purtările dubioase ale celor
din jurul sau. Singura satisfacţie ce ar fi putut-o primi Pamfil Şeicaru, avem impresia
că ar fi fost provocarea la duel, dar spre bucuria laşilor, aceste vremuri cavalereşti au
trecut de mult.
În schimb, cel ofensat fiindcă ţi-ai bătut joc de buna lui credinţă şi omenie,
considerându-l un prost, nu-şi va potoli ura, aşa cum i s’a întâmplat marelui ziarist, o
viaţă întreagă, de unde cel mai des personaj discutat în corespondenţa noastră, a fost
Nae Ionescu. Oare căuta pe toate căile să mă îndepărteze de acest om pernicios?
Interesant că eram stăpânit de aceleaşi sentimente ca Ion Vinea, cel ce condamna
hotărât atitudinea şi procedeele lui Nae Ionescu de la Cuvântul, dar nu putea să
generalizeze şi să-l considere pur şi simplu un şarlatan cum îl declara, P. Şeicaru.
Astfel, în romanul Lunatecii, Ion Vinea revine la Nae Ionescu alias Fane Chiriac, şi
încearcă să-i pătrunda firea şi chiar să înţeleagă cum a putut să comită o faptă atât de
nelegiuită ca cea săvârşită, împotriva lui P. Şeicaru.
În acest sens îl surprinde citind Exerciţiile spirituale de Ignatio de Loyola, crezul său
fiind acela să facă orice numai, să reuşească în viaţă, dar nu ca simplii parveniţi ci
sprijinit de o disciplină interioară cum i-o dădea catolicismul, şi aproape deloc
ortodoxismul care îl va atrage, mai târziu. Acestea erau gândurile şi ale, elevilor săi,
să termine cu eroii învinşi ai istoriei şi culturii noastre. Aici descoperim sursele
Huliganilor lui M. Eliade şi pesimismul distrugător al lui E. Cioran, ca să citez pe doi
dintre cei mai străluciţi elevi ai profesorului. Deci filozofia ionesciană era una
pozitivă, metoda sa se confundă cu a lui Socrate, având scop să-şi înveţe discipolii să
gândească, ceea ce nu se poate spune ca nu a reuşit, chiar dacă unii au profitat, cum
era un filozof interzis, pentru a-l plagia.
Am putea să scoatem în evidenţă, cel puţin, incultura unui I. Negoiţescu atunci când
îl consideră pe Nae Ionescu un prost, pe când Mircea Eliade ca om ceva mai de
valoare ca el, a purtat o viaţă întreagă cultul profesorului său, Nae Ionescu.
Chiar Lucu Silion, de fapt Ion Vinea din Lunatecii ajunge la concluzia că dacă ar fi
rămas lângă magistrul său din adolescenţă, nu ar fi ajuns ceea ce era, un ratat.
Să mai adăogăm amănuntul că numele de Fane Chiriac dat de Ion Vinea lui Nae
Ionescu, a fost un subterfugiu să scape de controlul cenzurei comunişte, lucru
nereuşit, de unde Fane Chiriac, reprezentându-l pe Nae Ionescu, în cel de al doilea
volum, a dispărut cu totul.
Deci, să analizăm raportul dintre cei doi, plecând de la punctul de veder că filozoful
şi-a pus toată energia să-l scoată de la Cuvântul, pentru asta nu făcea altceva decât să-
şi puie la încercare calităţile sale prin aplicarea exerciţiilor spirituale, ce premergeau
însuşirea unui viitor huligan, imaginat de M. Eliade.
De fapt, am mai scris-o, între cei doi existau diferenţe de caracter ce excludeau de la
început orice colaborare fructuoasă. Ca să-i cunoaştem ca ziarişti, există Roza
vânturilor o colecţie de articole publicate în Cuvântul de Nae Ionescu, volum retipărit
îi desţărare chiar de Mircea Eliade, în timp ce Pamfil Şeicaru ne stă la dispoziţie
printre altele, cu articolele sale de fond din 1944, reeditate în exil chiar de autor. La
primul, domină distanţarea de faptul zilnic, obiectul predilect al maestrului nostru,
fiiozoful nu se reneagă nici în calitatea sa de ziarist, pe el îl înteresează esenţele unor
fenomene de unde discuţia despre a fi român pur şi simplu, polemică dusă cu
catolicul Frolo şi s’ar putea da încă multe exemple, în acest sens.
Dacă, se poate înţelege înclinarea sa spre structurile veşnice ale constiinţei umane,
putem să-i urmăm preocupările metafizice şi de logică speculative care-l vor aduce în
domeniul culturii specifice pentru fiecare popor. Fără îndoială, format sub influenţa
filozofiei germane şi a catolicismului bavarez, Nae Ionescu treptat se apropie de
studiul ortodoxismului ce i se revelă, mai uşor, tocmai findcă avea cunoştiinţe mai
bogate despre cei ce au ajuns să-l critice, părăsindu-i până la urmă. Asta nu e deloc
trădare ci o schimbare în orientarea gândirii petrecută la filozofi nu chiar rar. Să nu
mergem mai departe decât la Nietzsche influenţat la începuturile sale de
Schopenhauer de care nu numai că se desparte dar devine cel mai acerb critic al
sistemului său pesimist.
Am mai adăoga faptul că înfăţişarea mefistofelică ce şi-o dădea, am vorbit de ea în
cele anterioare, dublată de o superioritate pe care i-o împrumuta strălucita-i
inteligenţă, i-am atras, cum e cazul recţia mediocrităţii nu numai la noi, prin
nenumărate duşmănii, ceea ce explică în bună parte de ce şi azi Nae Ionescu e o
persona non grata a filozofiei româneşti şi interesant că aici îi ţine o bună companie
chiar Pamfil Şeicaru, aproape la fel de ignorat ca şi el, în România, atât comunistă cât
şi democrată şi social-democrată, bineînţeles fiecare în domeniul său de activitate.
Noi credem că Pamfil Şeicaru poate fi socotit astăzi ca unul din cei mai mari ziarişti
români ai tuturor timpurilor, la care se adaugă şi valoroasa sa operă de istoric şi
scriitor, aşa cum la rândul său Nae Ionescu ar trebui să-şi ocupe locul meritat printre
ilustrii gânditori români, singurul care a făcut şcoală, elevii săi devenind la rândul lor
şi ei personalitaţi recunoscute pe tot mapamondul.
În ce priveşte conflictul dintre Pamfil Şeicaru şi Nae Ionescu, fără nicun dubiu dăm
dreptate primului, chiar primeşte consimţământul nostru în ura pe care a avut-o
pentru filozof, acesta din punct de vedere moral nu are nicio scuză, lucru de-acum
indiscutabil, şi maestrul a căutat să aibe mărturia obiectivă a lui Ion Vinea, procedeul
aparţine celui ce ştie că are dreptate şi nimeni ni i-o contestă, cum am scris-o şi eu în
paginile de faţă.
Numai că există pericolul la un om atât de pasionat cum sigur era Pamfil Şeicaru, să
rămână dorminat de sentimentul său, aici de ură şi astfel să depăşească măsura de
judecare la rece a lucrurilor, încât se arăta gata să dea ascucultare, oricărei ştiri
negative la adresa adversarului său, numai să aibe satisfacţia până la urmă, ca după
fiecare afacere necinstită a lui Nae Ionescu, să exclame: “Ce are de-a face asta cu un
profesor de mistică, specialitatea filozofului?”

Şi fiindcă maestrul se lăsa, evident dus de nişte zvonuri neverificate, cred că n’o să
primească aprobarea celor ce-l admirau pe Nae Ionescu, în primul rând studenţii săi.
De altfel, mi le comunica într’o scrisorare contestabilă, specificând că va scrie el,
când va avea timp, despre acest şarlatan Nae Ionescu, dar de facto nu a făcut-o
fiindcă îşi dădea seama, că ar fi avut pământul sub picioare mult prea şubred ca să
susţie unele lucruri, deloc reale. De unde se poate încăodată constata că P. Şeicaru nu
ieşea în public oricum, adică din zelul de a şantaja, nu avea acest obiceiu cum îi era
atribuit de calominatorii săi. În problema lui Nae Ionescu s’a bazat pe mărturia lui Ion
Vinea care a asistat la toate tribulaţiile filozofului, i-a reeditat articolul în Curentul
din exil, in forma publicată şi întâia oară. Este o dovadă că maestrul şi-a dat seama că
ar putea fi prea subiectiv şi s’ar compromite, dacă ar reeşi că nu cunoaşte adevărul
sau ceea ce era şi mai nepermis să-l transforme în minciună.
Faptul că mi l-a zugrăvit pe filozof într’o manieră ce aş dori să o numesc subiectivă,
poate ar fi trebuit să o pun în legătură cu dorinţa că ţinea foarte mult să-mi diminueze
admiraţia ce-o aveam pentru Nae Ionescu filozoful, cum mi-am mărturisit-o public
scriind despre el mai multe articole elogioase.
Dar ar mai fi un aspect: el nu odată mi-a dat sarcina să public corespodenţa noastră,
când ar fi pus în circulaţie anumite fapte nu total verificate despre activitatea lui Nae,
cum îl numea.
Deci să le trec, pe rând în revistă, fără să vreau neapărat să-l apăr pe filozof, dar cel
puţin, să pun la îndoială cinstea celor care s’au transformat in procurorii lui, desigur
exceptându-l pe marele ziarist care figura pe banca victimelor.
Prima imputare ce i s’a făcut era că în 1916 luna Mai când toţi studenţii şi bursierii
din Germania au fost obligaţi să se întoarcă în România, Nae a rămas pe tot timpul
războiului la nemţi, probabil nu a fost judecat la revenirea în ţară, beneficiind de
amnestia guvernului Marghiloman, dată după pacea de la Bucureşti.
Pamfil Şeicaru ca militar pe frontul primului război mondial când a plecat de la Jiu şi
s’a oprit în 1917 la Cireşoaia, decorat cu marea distincţie, Ordinul Mihai Viteazul
avea tot dreptul să-l condamne pe Nae Ionescu, un dezertor de la datoria de a-si sluji
Patria.
Dar totul poate primi şi anumite circumstanţe atenuante. I se reproşează lui Nae
Ionescu că în loc să fie internat într’un lagăr de concentrare pentru prizonieri a lucrat
tot timpul la editura Reclam din Leipzig. (În această editură s’a publicat traducerea
piesei Le joueur de flûte de E. Augier în germană de K. Saar. Pusă pe piaţă la
începutul anului 1888, cartea a ajuns cel mult la sfârîşitul lui Februarie în posesia lui
Mihai Eminescu, aflat la Botoşani lângă sora sa Harieta şi chiar în acele zile, mişcat
de conţinutul piesei, se apucă să o traducă, adaptându-i forma la troheul de 15, 16
silabe, metrica Scrisorilor, realizează o creaţie cu totul nouă din punct de vedere
formal. Prin studierea exemplarelor francez şi german (acesta în titlu are şi numele
Lais) se poate constata, fără niciun dubiu că marele nostru poet a tradus din germană
piesa Lais, lucru extrem de important, deoarece prin datarea cu anul 1888 confirmată
şi de N. Petraşcu, Eminescu se arată a fi capabil de creaţie artistică infirmând pe Titu
Maiorescu cel care încă din 1886-1887 susţinea că poetul trăieşte dar e pierdut
intelectual. Nu are dreptate nici Perpessicius care îşi bazează exegeza eminesciană
plecând de la eroarea că Eminescu a suferit de o mare întunecime, în timp ce G.
Călinescu fără minime cunoştiinţe medicale, îl consideră pe Eminescu drept paralitic
general. Ambele teorii nu stau ştiinţific în picioare deoarece marele poet nu a
prezentat fenomene demenţiale ci numai unele de afectivitate, proprii psihozei, fără
substrat anatomic, maniaco-depresive. Macroscopic crerul lui Eminescu s’a prezentat
în limite normale.)
Dar cum Nae Ionescu a fost trimis de Rădulescu-Motru cu o bursă în Germania, nu
este exclus ca să fi fost angajat al editurii Reclam încă din acelaşi an, ori în 1914,
odată cu declararea războiului, probabil editura Reclam având nevoie de el,
autorităţile germane nu i-au permis să se mai întoarcă în România, fiind deja un fel de
prizonier german, atât că se bucura de oarecare libertate de circulaţie. Sunt simple
supoziţii, este curios că despre un profesor universitar din Bucureşti nu avem date
precise despre activitatea sa în Germania, mai ales că ar fi trebuit să lase o declaraţie
pentru a intra sub ocrotirea amnestiei date de guvernul Marghiloman.
Se stie că după pierderea războiului puterile învinse ca Germania şi Austria au fost
bântuite de revoluţii-bolşevice, în urma cărora au rămas devastate multe instituţii,
inclusiv cele din învăţământul universitar, ori arhiva spitalelor. Cu această ocazie a
căzut pradă focului arhiva de la Ober-Doebling, şi împreună cu ea s’a prăpădit foaia
de observaţie a marelui M. Eminescu.
Fără îndoială, şa s’a putut întâmpla şi cu instuţia la care Nae Ionescu şi-a ţinut teza de
doctorat, cât despre publicat cine mai avea timp să se ocupe de ea, când războiul
devenise tot mai dezastruos pentru nemţi. În orice caz duşmanii filozofului i-au
reproşat că nu şi-a susţinut teza de doctorat, cum o raportează şi Pamfil Şeicaru, ceea
ce pe acele vremuri nu-ţi mai dădea dreptul să fi profesor universitar. Deşi se ştia încă
de pe vremea lui Maiorescu felul cum se susţineau tezele de doctorat şi cam ce
valoare aveau. La 19 ani, Titu Maiorescu nu avea timp să-şi petreacă trei ani cât ţinea
stagiul la Berlin pentru susţinerea respectivei teze şi s’a mutat la Giessen, unde nu era
obligatoriu un atare stagiu. Teza şi în cazul lui s’a pierdut, şi cum marele critic nu a
mai vorbit de ea, se presupune că a avut ca temă “Relaţia la Herbart” nici chiar acest
titlu ne mai fiind păstrat în arhivele universităţii din Giessen. Se ştie că ceva mai
târziu Maiorescu a dorit să primească titlul de doctor de Sorbonna şi a înaintat
aproape aceaşi lucrare, subiectul fiind tot din filozofia lui Herbart, dar lucrarea nu i-a
fost acceptată pentru lucrarea doctoratului, a fost considerată una de licenţă. Acum
pricepem de ce a ţinut marele critic, în ce-l priveşte pe Mihai Eminescu să-şi obţină
doctoratul la Berlin, pentru a-l numi profesor universitar în filozofie, ceea ce, până la
urmă, marele poet, a refuzat.
La rândul său şi Nicolae Iorga pentru a ocoli acelaşi stagiu de trei ani şi-a susţinut
teza de doctorat în Germania, la Jena îmi pare, şi nu la Berlin.
În legătură cu doctoratul lui Nae Ionescu lucrurile s’au rezolvat în favoarea lui,
putând să le demonstreze duşmanilor săi, că şi-a susţinutcu succes doctoratul la
Muenchen, în timpul războiului.
De altfel era o jignire nu numai personală dar cei ce au săvârşit acest fapt, se arătau
pur şi simplu invidioşi că filozoful a cucerit tineretul prin lecţiile ce le ţinea cu sălile
arhipline.
În practica sa de dascăl socratic, Nae Ionescu cerea elevilor săi să demonstreze o
gândire proprie, la urma urmelor acesta era scopul nobil al oricărei filozofii de la
Socrate încoace, cu care îl comparau mulţi din admiratorii săi, Nae Ionescu, un
Socrate în versiune autohtonă, se înţelege gândind specific româneşte. Profesorul nu
iubea cuvântul scris, punea preţ pe cel transmis, oral, în discuţii, dialectic să se ajungă
la descoperirea adevărului, artă numită în filozofie maieutică. Şi totul se realiza, prin
căderea barierii pe care ceilalţi profesori o puneau între catedră şi băncile
ascultătorilor, ideile circulau de la inimă la inimă, profesorul la cursurile lui apărea ca
un frate mai mare a elevilor săi, tot atât de departe ori aproape de adevăr ca ei. Prin
acest mod de abordare a problemelor eroul principal devenea tânărul student şi Nae
Ionescu se pricepea să regizeze această schimbare de locuri, fiind conştient că numai
astfel va putea să ridice o generaţie cu tradiţii de învinsă, într’una învingătoare.
Exista un suflu ce-l lega pe dascăl de emulii săi, care nu l-au putut uita niciodată,
chiar şi atunci când îşi însuşeau ideile sale după procedeul lui Noica, sau cum au
făcut-o Mircea Vulcănescu sau Mircea Eliade i-au dus mai departe unele gânduri, am
susţine că Dimensiunea existenţei româneşti de M. Vulcănescu, la fel teoria
şamanismului a lui Mircea Eliade nu ar fi arătat în forma actuală, dacă nu ar fi existat
Nae Ionescu, fiindcă influenţa sa se poate evidenţia prin lectura cea mai puţin
savantă. Drept urmare, M. Eliade i-a păstrat un cult ce n’a slăbit cu nimic de-alungul
vieţii sale iar în ce priveşte primul, am putut arăta cât le este legată gândirea, e vorba
de Nae Ionescu şi elevul său Mircea Vulcănescu, de concepţia filozofică a lui
Eminescu din Archaeus, dar nu numai, şi fiindcă filiaţia se poate demonstra că s’a
desvoltat inconştient (nici Nae Ionescu nici M. Vulcănescu nu au putut cunoaşte
Archaesul, descoperit în manuscrisele poetului mult mai târziu) ne-a permis să
descriem un mod de gândire specific românesc formulat de Mihai Eminescu şi
continuat pe linia Nae Ionescu, M. Vulcănescu.
Şi fiindcă suntem la capitolul privind pe Nae Ionescu, profesor şi dascăl, va mai
trebui să ne oprim şi asupra unor alte subiecte. Astfel, cu tot mefistofelismul,
exprimat şi prin chipul său cu privirile iscoditoare ale unui Faust şi sprâncenele
stufoase şi unite aproape într-un singur contur, el nu era însoţit de gesturi patetice,
exerciţiile sale spirituale se petreceau în interiorul său, astfel că era o distanţă
apreciabilă între el şi venerabilul P.P. Negulescu cel ce la cursuri îl imita pe maestrul
lui, Titu Maiorescu, de la prezentarea sa olimpiană până la amănuntul de a-i copia şi
ticurie cele mai puţin vizibile.
Cu toate acestea, dacă sistemul său filozofic se reduce la un manual ştiinţific de
biologie, P.P. Negulescu rămâne în istoria filozofiei cu excepţionala lui lucrare despre
Filozofia Renaşterii.
Demonia lui Nae Ionescu se referea la fascinaţia gândului trăit şi transfigurat de
subiectul dat, astfel că va preţui mai mult originalitateexprimată decât studiul a nu
ştiu cărui filozof, oricât de celebru, răstălmăcindu-i întreaga operă.
De unde profesorului îi displăcea citarea de nume, exerciţiu ce i-a creat multe
neplăceri cu ceilalţi filozofi care-l învinuiau de plagiat, şi puteau să o facă atunci când
de pildă vorbeşte de spiritul faustic european, apusean noţiune introdusă în filozofia
culturii de O. Spengler şi nu putem să credem că Nae nu cunoştea acest lucru. Dar el
zicea că odată introdusă în gândirea altui filozof, teoria îşi pierde din personalitatea
originală, devine idee a celui ce o înglobează în felul său de a gândi. Părere greu de
acceptat de cei ce sunt împregnaţi cu o viziune pozitivistă a secolului care prin Aug.
Comte au formulat unele legi drepte ale gândirii stiinţfice, pe aceasta personal nu le-o
pot contesta, totuşi explicarea dată de filozof are un sens, ce poate fi discutat. El
pleacă tot de la realitatea că cel ce işi însuşeşte, de pildă, sistemul de gândire al unui
filozof nu o face din amorul artei ci cu intenţia să-i lumineze propriul său drum sau
să-i fie un toiag, pe el să se sprijine când obstacolele nu-i mai permit să înainteze.
În acest context trebuie să-l citez pe Kant, acesta în Critica puterii de judecată susţine
că un filozof nu poate fi geniu deoarece îi lipseşte totala originalitate, întotdeauna
pleacă de la ideile altuia pe care le continuă şi asta s’ar putea susţine şi de apriorismul
descris pentru întâia oară de Leibniz sau de influenţa empirismului englez inclusiv
scepticismul filozofic al lui David Dume, combătut cu propriile lui arme.
De-aici putem deduce că pseudofilozofii de ultimă oră din ţară, nu au avut altă ceva
să-i impute lui Nae Ionescu decât senzaţionalul plagiat, insuşindu-şi noţiunile
tipurilor mistice de pelerin, mire şi sfânt de la nu ştiu ce autoare, la ea de altfel se face
aluzie fără să fie citată cu numele. Supoziţia e deadreptul absurdă fiindcă şi autoarea
discutată a preluat noţiunile respective din literatura teologică. În hermeneutica
Sfintelor Scripturi cele trei tipuri mistice au fost de mult cunoscute fiind
exemplificate de însuşirile lui Isus, ca pelerin, mire şi Sfânt.
Deci, socotim intervenţia unor intelectuali, în anii de după revoluţia din Decembrie
1989, denunţând un presupus plagiat al lui Nae Ionescu, drept compromitţăor pentru
cei ce l-au lansat. Se poate spune, că desi Nae Ionescu nu are nevoie să se apare, stă
sub ocrotirea lui Kant pe când pe calomiatorii lui mincinoşi îi sprijnă probabil noua
securitate care are un alt nume dar aceleaşi obiceiuri.
Dl. D.C. Amzăr, unul din cei mai apropiaţi elevi ai lui Nae Ionescu, de prietenia
căruia am avut cinstea să mă bucur, îmi povestea că profesorul avea oroare de cei ce
reproduceau mecanic ideile altora, cu mintea lor plină de citate le dădea aerul
nemeritat de superioritate. Astfel se prezenta studentul Posescu, atât de doct în istoria
filozofiei încât atunci când îl ruga să interpreteze un fenomen, nu reuşea să iasă din
făgaşul marilor gânditori, nu poseda nici o înclinare pentru judecata lucrurilor aşa
cum le vedea el, fără nicio influenţă livrescă. Din această cauză după ce îl felicita pe
respectivul student pentru vastele sale cunoştiinţe de istorie a filozofiei, mai ades îl
provoca pe alt student, se înţelege unul din preferaţii lui, să încerce să rezolve
problema formulată atât de doct, cu mijloacele ce i le pune la dispoziţie gândirea sa
proprie.
Totuşi, conştient că istoria filozofiei îşi are rostul ei bine stabilit, Nae Ionescu nu-şi
arăta desacordul cu studentul Posescu şi nu-i îndemna pe ceilalţi să-i întoarcă spatele.
E destul să amintesc faptul că studentul Posescu ocrotit de Nae Ionescu a ajuns un
filozof preţuit tocmai pentru cunoştiinţele sale, s’a desvoltat alături de elevii
profesorului, mult apreciaţi din cauză că au învăţat să gândească după învăţătura
ionesciană. Şi cred că au demonstrat-o cu prisosinţă.
Astăzi, regretăm că datorită vitregiei timpurilor, nici unul din elevii lui Nae Ionescu
nu au descris modul cum se desfăsurau întâlnirile din casa profesorului, unde erau
invitaţi de el, ucenicii săi.
Oricât nu am vrea şi am ascunde cu ruşine mare, demonstrând micimea spirituală la
care am ajuns, Nae Ionescu, în cultura românească are un loc bine precizat ceea ce
s’ar putea numi fenomenul “Generaţiel elevilor lui Nae Ionescu”, tăcerea ce se aruncă
asupra memoriei acestui filozof cu însuşiri deosebite, constituie încă o măsură
nedreaptă a unor oameni mărunţi ce se simt jigniţi de marea lumină a unui semen de-
al lor, care, zic ei, îi întunecă. Această situaţie adoptată de nonvaloare împotriva unei
autentice şi unice valori a spiritualităţii româneşti, încă ne întăreşte în convingerea că
trăim în secolul inversării tuturor valorilor cum prevedeau, autorul supraomului,
Nietzsche sau Ch. Maurras în Revolta maselor.
Asupra morţii filozofului plutesc anumite suspiciuni suştinute mai ales de acei ce l-au
apreciat, printre aceştia se afla şi Cella Delavrancea fiica lui Barbu Şt. Delavrancea,
celebră pianistă.
Invitat la Martha Bibescu la masă, ulterior i se face rău, după ce fumase o ţigară de
foi servită chiar de amfitrioană. A murit Nae Ionescu în urma unui atac de cord,
suferinţă ce ar fi trebuit să dea unele simptome premonitorii sau a încetat din viaţă în
urma toxicului ce i s’a introdus în ţigara de foi? În anul 1940, Nae Ionescu împlinea
vărsta de 50 de ani! Iată o situaţie ce nu va primi un răspuns prea curând, astăzi când
cei ce nu au altă preocupare decât să-şi vadă burta plina, ar fi dorit ca acest Nae
Ionescu, mai bine să nu se fi născut.
Dar să revenim la analiza începută mai sus.
Revenit în Bucureşti după război, renunţând la postul de profesor ce-l avea la
Mănăstirea Dealului, hotărâre la care a contribiut conflictul cu colonelul Bucică, mai
târziu înaintat la grad de general, Nae Ionescu e numit coferenţiar la facultatea de
filozfie, şi în acelaşi timp îi propune lui Aristide Blank, bancherul, să pună bazele
unei Centrale a Cărţii. Desigur filozoful avea o experienţăîn acest domeniu, câştigată
la editura Reclam din Leipzig. Centrala Cărţii urma să preieie sumele ce trebuiau
achitate editurilor străine de către librăriile româneşti, asigurându-şi în acelaşi timp
un câştig frumuşel. Aristide este de acord, îl numeşte pe Nae Ionescu director al
Centralei, preşedinte fiind Vasile Pârvan şi 2 administratori în persoana lui D.Gusti,
profesor de sociologie şi Simionescu Râmniceanu, vărul lui Duiliu Zamfirescu.
Relaţiile dintre Aristide Blank şi Nae Ionescu au fost atât de bune încât primul vroia
să-l numească pe filozof director general peste toate secţiile sale bancare, în acest
sens i-a recomandat să facă un scurt stagiu în toate sucursalele instituţiei sale.
Între timp în parcul Filipescu, bancherul ridicase o serie de clădiri, în primul rând
pentru salariaţii săi, printre care figura şi Nae Ionescu. În cele ce urmează voi căuta să
arăt că lucrurile s’ar fi putut să se petreacă cu totul altfel de cum sunt descrise.
Desigur, individoşii au început să-şi arate ghiarele atunci când i-a deranjat fastul cu
care şi-a inaugurat Nae I., noua casă, punând vârf toaleta doamnei sale comandată de
la Paris.
De-acum lucrurile au evoluat prea rapid ca să nu ne convingă faptul, că filozofului i
s’a întins o cursă de cei ce nu vedeau cu ochi buni evoluţia lui, care le-ar fi putut
stânjeni propria activitate, cum ar fi fost cei de la Cultura naţională, editură condusă
tot de capitalul bunului Aristide. Execuţia lui Nae Ionescu a fost condusă de Blank şi
de principalul autor al întregii mascarade, Simionescu Râmniceanu. Era oare greu să i
se impute diretorului Centralei Cărţii că a publicat un bilanţ fals în Monitorul oficial,
ca să-şi acopere delapidarea câtorva sute de mii spre paguba băncii? Să nu fi existat
un contabil responsabil pentru neregulile date, e greu de admis. Dar atunci de ce era
făcut responsabil doar directorul, răspunsul e clar de tot. Fiindcă aşa vroia
Simionescu Râmniceanu pe când bancherul intrase în panică la gândul că cel mai bun
colaborator al său îl furase, şi asta chiar dacă nu era aşa.
A urmat scena cu ameninţarea filozofului şi forţarea lui să recunoască în alb,
delapidarea şi acesta într’un monent de mare slăbiciune a semnat actul. Curios că
bancherul se mulţumea să-l dea afară pe Nae dar nu ridica nicio pretenţie asupra
sumei ce trebuia să fie achitată de cel vinovat. Şi mai mult, de ce avea Simionescu
Râmniceanu şi el nevoie de al doilea exemplar, pe lângă cel avut ca păgubit de
Aristide Blank? Cu semnătura lui Nae Ionescu dată în alb vroia să-l aibe în mână şi să
intervină, în cel mai murdar mod, atunci când filozoful era in situaţia să promoveze în
cariera sa politică. În 1932 regele l-a rugat pe Iorga să-l numească pe Nae ministru de
interne şi cum nu avea nimic împotrivă, a apărut Argetoianu asociatul la guvernare şi
i-a arătat regelui actul prin care Nae recunoştea că a delapidat bani de la banca
Marmoros Blank ceea ce l-a oprit pe rege să mai insiste ca Nae să fie numit ministru
de interne, deşi se pune întrebarea dacă numitul ar fi primit un atare post dezonorant.
Prin urmare, Simionescu Râmniceanu s’a transfomat într’un ordinar şantajist, de
altfel dăduse o copie a declaraţiei filozofului chiar, din întâmplare, marilor duşmani ai
filozofului, cum sigur erau şi Teodorescu Branişte şi binenţeles, Pamfil Şeicaru.
Acesta din urmă îmi scrie că prin 1929 i se dăduse şi lui o copie după actul respectiv
dar atunci fiindcă erau câţiva ani după conflictul avut loc la Cuvântul de ce nu l-a
atacat pe Nae doar ar fi avut acest unic prilej. Răspunsul e destul de simplu: maestrul
nu era convins că de fapt nu se afla în faţa unui fals, Simionescu Râmniceanu putuse
falsifica semnatura lui Nae, care oricum ar fi părăsit Centrala Cărţii. Pe maestrul
nostru dacă ar fi fost sigur că e confruntat cu o cauză dreaptă, nimic nu l-ar fi oprit să
nu reacţioneze, doar era în joc omul pe care îl ura cel mai mult în viaţă. Nu poate fi
evocată eventuala frică de mişcarea legionară, odată ce la epoca respectivă Nae
Ionescu nu avea nicio legătură cu ea.
Tot din auzite mi se relatează şi afacerea filozofului cu cele trei fabrici de bere pe care
le ameninta că va înfiinţa una pe terenul donat lui din averea statului. După ce a
primit suma plănuită de la cele trei întreprinderi, Nae vinde locul lui Malaxa,
bogătaşul şi-a făcut pe el un manej şi o locuinţă.
Cu banii strânşi după afacerea respectivă, Pamfil Şeicaru îmi scrie, că şi-a construit o
casă la şosea, arhitect avându-l pe Cantacuzino, după cum bine se ştie.
Dar aici se mai ridică o problemă: tatăl meu, ca student, în calitate de preşedinte al
Societăţii studenţilor din Transilvania, a avut misiunea de a-l căuta pe Nae Ionescu -
aşa cum a făcut-o şi cu Nicolae Iorga acasă la el, să-l roage să le ţie o conferintă. Asta
întâmplându-se până în anul 1923 când tata terminase facultatea de drept din
Bucureşti, înseamnă că în acei ani filozoful trăia undeva la şosea, înafară de oraş, tata
tocmai ajunsese acolo pe o zi ploioasă când băltoacele şi noroaiele străzii nepavate îţi
transformau drumul, care ducea la casa profesorului, într’o adevărată aventură plină
de peripeţii.
Poate în acele zile profesorul se gândise la situaţia în care se afla, el şi familia lui,
alcătuită din soţie şi doi copii, şi luase hotărârea să profite de slăbiciunile unei
societăţi în care nu poţi supravieţui decât dacă o tratezi ca pe o pradă, tu însuţi
acţionând ca o fiară. De-acolo i-a venit ideea cu Centrala Cărţii în care a intrat o bună
parte din viaţa sa, dublată, ca o a doua fiinţă, de destinul său de mare filozof. Deviza
şi acestuia din urmă era să reuşeşti în viaţă, să fii un învingător!
În 1930 nu numai că Nae Ionescu a militat pentru întoarcerea lui Carol al doilea în
ţară, dar mai apoi a fost în relaţii bune şi cu mme Lupescu pe care el a botazat-o,
Duduca.
Dar numai cu greu am admite că Nae Ionescu primea bani de la Gavrilă Marinescu,
şeful tripourilor şi caselor de pierzanie bucureştene.
Se zice că regele Carol dorind să ştie dacă poate să se sprijine pe mişcarea legionară,
l-a trimis la Căpitan să-i citească în suflet.
Rezultatul a fost miraculos. Nu s’a mai întors la rege şi nici la Duduca lui.
Legenda legionarilor a făcut din el un Sfânt, marele lor Filozof. Noi cum nu ne vom
pierde contactul cu mama realitate, am putea spune că în viaţa lui Nae Ionescu a
intervenit o unică transfigurare, pe care o descrie şi Lev Tolstoi în Învierea că i s’a
întâmplat eroului său Nekludov. Autorul a visat-o întreaga viaţă şi când însfârşit se
afla în drum spre ea l-a găsit moartea într’o gară de sat.
În schimb lui Nae Ionescu i-a reuşit să se împlinească, încă fiind în viaţă. Pe lângă
activitatea sa de filozof, toate celelalte au fost zădărnicii. La ele să renunţe nu i-a fost
deloc greu, fiindcă nicio dată nu s’a simţit legat de rostul lor.
Dar va putea să devie omul Ideii pure, Omul acţiune în care fapta lui Faust e înlocuită
cu meditaţia şi tăcerea din lăuntrul lui, oglindă nevăzută a lui Dumnezeu? Numai în
acest mod se va putea apropia de adevărul cel zilnic dar şi etern al vieţii.
Nae Ionescu s'a descoperit pe el însuşi, astfel că ar fi să ne amăgim dacă am crede că
a trecut la legionarism, când el îşi urma crezul său de totdeauna, ci in lumea
oamenilor a fost obligat mereu să disimuleze, să se prefacă într'un altul.
Fără îndoială în mijlocul camarazilor săi se simţea ca fiul cel pierdut şi îl impresiona
când îi spuneau că trecutul pentru ei nu mai există.
Totuşi, uneori, când dădeau semne că nu-l înţeleg, îl durea rătăcirea lor. De pildă, dl.
Amzăr mi-a relatat că a fost tare desamăgit, când în urma alegerilor s'a văzut trecut
printre senatori, dovadă că nimeni nu mai are nevoie de lupta sa, dacă l-au dat la o
parte, trecut printre bătrâni.
Ceea ce-i sigur, se pot susţine cele mai năstruşnice idei despre conversiunea
respectivă, dar un singur lucru ar fi imposibil de afirmat, că Nae Ionescu a făcut-o
pentru bani sau pentru cine ştie ce interese personale.
Încheind acest capitol am dorit să pledez pentru valoarea filozofului român Nae
Ionescu, care în niciun caz nu merită uitarea ce cu forţa se aşterne pe numele său.
Mi-am făcut datoria faţă de memoria lui Pamfil Şeicaru, luând în discuţie pe Nae
Ionescu şi calomniile ce i s'au atribuit, de unde cu toate că sunt despărţiţi din anumite
motive bine întemeiate mai ales din partea marelui ziarist, se cuvine să aruncăm o
punte între ei, atâta timp cât amândoi sunt furaţi şi postum, de onoarea de a figura, la
loc de cinste în Panteonul culturii româneşti.
Ţinând cont de conflictul provocat de Nae Ionescu la Cuvântul în urma căruia Pamfil
Şeicaru şi-a da demisia, vom reţine acest act cu mărturia lui Ion Vinea, motiv de
supărare ireversibilă, numai că am crede că în celelalte întâmplări pot fi implicate şi
alte persoane mult mai vinovate prin intervenţia lor necinstită. Dintre acestea l-am
reţinut pe Simion Râmniceanu, aproape pe faţă, răufăcătorul prestigiului filosofului,
ajuns un obiect de şantaj ordinar.
Aş mai adăoga drept încheiere că notând atâtea aventuri ale căror erou a fost Nae
Ionescu, Pamfil Şeicaru î-a împrumutat, numai după cele auzite, defecte cu care nu
putea să iasă în public, caracterul unui personaj mai mult decât baroc, i-aş zice
rocambolesc, amintim că acest cuvânt vine de la Rocambole, eroul romanelor foileton
de Ponson de Terrail, pline de peripeţii şi aventuri extraordinare.
Tratând pe adversarul său în acest mod, neputând să-l abordeze în spirit polemic
ştiinţific deoarece nu se baza sigur pe adevăr, intră în acţiune imaginaţia artistică a
maestrului şi ne pare rău că nu a observat că în felul cum îl prezenta pe nae Ionescu,
el devenea eroul unui roman demn de pana lui Balzac, sau să-i urmez gusturile, a lui
Cezar Petrescu, marea sa admiraţie, despre care când îi va veni rândul, am să-i
întăresc părerile.
Şi unul şi altul ar fi putut scrie acest roman care doar prin unele trăsături formale se
apropie de Rocambole, în fond ar corespunde unui tip ce ar putea caracteriza
societatea şi oamenii ei, mai bine decât Caragiale prea prins de latura absurdă, de
unde comicului său îi lipseşte adeseori autenticitatea vieţii.
Impresiile mele asupra scriitorului P. Şeicaru nu sunt pur platonice, printre
manuscrisele sale dispărute după moarte, ar fi trebuit să figureze şi o piesă de teatru,
unde erau prezentaţi eroii Scrisorii pierdute, la 20 de ani după ce le-a dat viaţă marele
dramaturg.
Îată cum relaţiile dintre Pamfil Şeicaru şi Nae Ionescu sunt de natură să îmbogăţească
sentientul pur cu mugurii noi şi tot mai fragezi ai creaţiei.
Prin aceste însuşiri amândurora li se garantează laurii nemuririi îngrijiţi de heruvimi,
în grădinele raiului.

Scrisoarea 18 din 12 Febr. 1978 de la Pamfil Şeicaru

Dragă Ovidiu
Nu te-am uitat dar am fost năpădit de o serie de trebui imediat după plecarea surorii
mele pe ziua de 29 Decembrie, Am pus la punct o serie de lucrări a căror apariţie va fi
peste zece zile. Le vei primi pe măsură ce vor apărea. Apariţia primei cărţi din Lenin
se datoreşte următorului fapt: Eu am trimis - lui Halmaghi fost colaborator la
Curentul, azi bibliotecar al universităţii din Pittsburg - o serie de lucrări "Conferinţa
de la Belgrad" pe care el a tradus-o în eglezeşte şi culegerea s'a făcut la tipografia
ziarului "Cuvântul românesc", unde s'a cules şi textul în engleză a eseului, asupra lui
Lenin. Conducătorul ziarului l-a rugat pe Halmaghi să-mi ceară învoirea de a publica
şi textul românesc în paginile "Cuvântului românesc". Imediat ce voi primi
"Conferinţa de la Belgrad" şi "Lenin" precum şi "Davai ceas" în engleză, ţi le voi
trimite pe toate trei. Cum ştii germana şi franceza îţi va fi uşor, cu ceva mai atent la
lectură, să descifrezi textul englez. De asemenea îţi voi trimite imediat ce primesc
două numere din publicaţia "MicroMagazin" ce apare la New-York un lung interviu
pe care l-am dat. Am răspuns la multiplele întrebări ce mi le-a formulat cel care
redactează Micro-Magazin. El reprodusese după "Carpaţi" "Davai ceas" şi aflând
adresa mi-a comunicat că în 1930-1931 a fost colaborator la "Curentul". Aştept să-mi
trimită cele două numere în care s'a putut publica interviul meu datorită extinderii lui.
Nu crede, dragă Ovidiu că te-am uitat. Pe ziua de 31 Ianuarie a sosit fratele meu. Mi-
a dat două veşti care vei înţelege ce dureros ecou au avut pentru mine. Sora mea
Eugenia, cea mai mică dintre cele trei a mruit. Când Veguţa a sosit la Bucureşti şi-a
găsit sora în cosciug, se făceau formalităţile de înmormântare. Pe ziua de 23 Ianuarie
Veguţa a avut un infarct şi a fost spitalizată. O comunicare avută la telefon că a suferit
o paralizie la partea dreaptă. Vei înţelege starea mea sufletească, din Februarie 1968
cu două scurte înteruperi totalizând două luni, sora mea a fost lângă mine. Februarie,
Martie şi April a îngrijit pe soţia mea bolnavă de cancer. Era în sanatoriul Crucii roşii
unde era admirabil îngrijită. Medicul care făcea sforţări sa oprească progresul
cancerului la oase era un profesor universitar deci avea toate îngrijirile, dar prezenţa
surorii mele aducea o mângăiere şi sora mea se sforţa să-i intreţină iluzia salvării. Îşi
împărţea ziua între mine ca să-mi prepare hrana şi sanatoriu. Apoi ... până la plecarea
din 29 Decembrie şi-a trudit firava ei fiinţă îngrijindu-mă pe mine. Nu mă întreba
cum mă simt. Am să-ţi cer o lămurire, nepoata mea fica surorii mele, Maria - are 82
de ani în Iunie - este de 18 ani medic şi conform organizării celei actuale şi-a dat al
doilea doctorat. În intenţia mea este ca să-şi obţină un cocediu de ar putea să-şi
perfecţioneze cuoştiinţele în Germania. Cum este văduvă, are 45 de ani poate să plece
fără complicaţii familiare. Ea este actualmente medic şef la două creşe ca specialistă
în pediatrie. Ai putea să-mi dai unele indicaţii cum să prozedez spre a găsi un institut
la Muenchen şi în ce condiţii şi-ar putea face doi ani de perfecţionare. Mi-ai înlesni
operaţia de a aduce pe nepoata mea lângă mine. Aş avea un medic care să-mi caute
zilnic tensiunea etc.
Îţî mulţumesc anticipat şi nu înterpreta greşit tăcerea mea
Te îmbrăţişaz
Şeicaru

p.s. Aş dori să am trei fotografii ale dtale: una pentru Veguţa, a doua pentru mine şi a
treia pentru fratele meu care ştie ce grijă mi-ai purtat. Eu o voi ţine pe birou ca un
remember. Dacă s'ar putea scrie-mi la maşină. Îţi descifrez cu greu scrisul.
Note şi Comentarii
Maestrul mă asigură că nu m'a uitat dar trebuit să pună la punct o serie de lucrări a
căror apriţie se va întâmpla peste zece zile. Încă mă asigură că mi le va trimite când
vor apărea, din păcate, nu a mai urmat ceea ce mă face să cred că ele n'au apărut, aşa
cum spera marele ziarist. (Desigur cu ocazia Sfintelor Sărbători şi a Naşterii
Domnului şi a noului An, ne-am felicitat cum se cuvine între doi prieteni buni, ceea
ce mai îndulceşte întârzierea de 4 luni a maestrului Pamfil Şeicaru).
Maestrul consideră că îi este asigurată traducerea şi editarea operelor sale din română
în engleză, scriindu-mi următoarele rânduri despre apropiata apariţie a o serie de
lucrări ca şi "Lenin" şi "Conferinţa de la Belgrad" pe care John Halmaghi, fostul său
colaborator de la Curentul şi actual bibliotecar al universităţii din Pittsburg, le-a
tradus în engleză iar culegerea s'a făcut la tipografia Cuvântului românesc, ziar al
cărui director l-a rugat pe John Halmaghi să întervină pe lângă el pentru a le permite
să publice textul şi în Cuvântul românesc, bineînţeles e vorba de "Conferinţa de la
Belgrad". Drept urmare îmi promite că atunci când vor apare aceste lucrări - a
precizat peste zece zile - o să mi le trimită şi mie.
Ni se impune să insistam asupra unui fenomen ce stă în primul rând în firea
maestrului nostru. Copleşit de greutăţile vieţii, energia şi putere sa creatoare păstrată
şi la o vârstă înaintată, îl determina să nu accepte realitatea aşa cum i se oferea âi-
atunci prin imaginaţie o transfigura până acolo încât îşi trăia evenimentele după cum
le-ar fi dorit el să se întâmple şi nu cum erau.
Să analizăm situaţia dată: desigur John Halmaghi îi scrisese şi era gata să-i traducă în
limba engleză Davai ceas, de unde s’a legat între ei o corespondenţă plină de
perspective, mai ales că John americanul se prezentase ca un colaborator al ziarului
"Evenimentul" şi nu al Curentului cum sublinia maestrul în ultima lui epistolă.
Cum îl cunoaştem noi pe Halmaghi, omul se considera mai mult decât era şi este
poate, infatuat cum îi plăcea să fie, să-i fi promis traducerea şi editarea lucrărilor mai
sus citate, numai că John Halmaghi avea multe cusururi dar nu era nici excroc şi nici
atât lipsit de simţul realităţii. Poate să-i fi vorbit de faptul că unul din directori (erau
doi) îi ceruse permisiunea să publice în ziarul său Conferinţa de la Belgrad, dar e greu
de crezut că aşa ceva se putea întâmpla deoarece conducătorii Cuvântului românesc îi
erau mai mult decât ostili, îl pedepseau pe genialul ziarist, Pamfil Şeicaru, din cauză
că ei sufereau de o incultură şi prostie crasă în ce priveşte, în primul rând, lipsa de
mijloace intelectuale privitor la arta de a scrie la gazetă.
Se poate presupune, că fire gongorică, Halmaghi întrecuse măsura şi îl antrenase şi pe
marele ziarist atunci când ar fi trebuit să-şi dea seama că el nu va putea fi tipărit
niciodată la tipografia Cuvântului românesc, asta făcea parte din balivernele lui John.
Fără îndoială, Pamfil Şeicaru i-a trimis şi cele două lucrări de-ale sale care însă nu
puteau apărea fiindcă John Halmaghi nu poseda banii pentru o atare întreprindere şi
deci eventualele sale promisiuni rămâneau în domeniul virtualului şi niciodată a
realului.
Şi în acest context intervine iar modul de a vedea lucrurile al maestrului. Aparent
dând o încredere deosebită celui ce urma să-i traducă şi apoi edita o lucrare în
engleză, el îşi considera misiunea încheiată odată cu predarea manuscrisului în
româneşte, în cazul de faţă el lăsa totul în seama lui John Halmaghi care pe drept nu
era în stare să finanţeze aceste lucrări, şi astfel se înţelege că ele nu au putut fi editate
deci nu au apărut nici peste zece zile, nici peste altele şi în consecinţă nu mi le-a putut
trimite, nu a apărut decât broşura Davai ceas în engleză, dacă bine îmi aduc aminte.
Este un procedeu pe care Pamfil Şeicaru l-a întrebuinţat şi la traducerile în limba
germană şi asupra acestui capitol vom mai reveni fiind mult mai important, deoarece
V. Dumitrescu l-a tot purtat cu zăhărelul în loc să-i aducă la cunoştiinţă că nu au bani
pentru a plăti un traducător potrivit şi mai mult editarea în sine corespundea unei
adevărate comori dacă socotim veniturile fie şi ale românilor din exil, mai cu stare.
Ori dacă traducerile în engleză şi germană nu s’au realizat niciodată, a existat
manuscrisul în româneşte ca să amintim de pildă, lucrarea de peste 500 de pagini
"Finlandizarea Europei", aceasta sigur a existat, şi a dispărut după moartea maestrului
şi asupra felului cum s’a întâmplat această hoţie spirituală, vom avea timpul să-l
tratăm într’unul din capitolele următoare.
Am avut ocazia cum am mai scris să-l cunosc mai bine de la distanţă pe John
Halmaghi, colaborator de bază al Cuvântului românesc, cu ocazia stabilirii condiţiilor
de editare a manuscrisului "Băiatul drumului" de Vasile Posteucă, pe care citindu-l
am rămas entuziasmat de frumuseţea sa, era de bună seama un poem în proză de
aproape 600 de pagini. Am acceptat imediat să scriu prefaţa acestei lucrări de-o
valoare inestimabilă, cel puţin aşa o consider şi astăzi, una din marile opere ale
literaturii române. Mi-am oferit tot atunci să susţin această carte cu jumătate din
costul editării ei, restul de jumătate rămânea să fie suportat de camarazii şi
admiratorii săi, ştiindu-se că poetul V. Posteucă era preţuit prin unicul lui talent,
devreme pus pe drumurile Americii pentru activitatea sa de mândru iconar
bucovinean, organizaţie condusă de Mircea Streinul.
Dar spre surprinderea mea de la entuziasmul exprimat în vorbe goale, John Halmaghi
a trecut la o pasivitate şi o lentoare a faptelor, total contrarii curentului nostru pozitiv
de la început, pentru mine de neînţeles pănă astăzi. Zadarnic îl asiguram că îmi voi
mări contribuţiile chiar dacă salariul meu de cecetător era destul de modest, mă
arătam gata să aduc anumite jertfe pentru înălţarea unui altar numit Vasile Posteucă.
Totuşi dl. Halmaghi devenise, întretimp, pur şi simplu de neclintit. Lipsit de orice
personalitate, probabil John aplecase urechea la cine ştie ce eminenţă cenuşie, plină
altfel de invidie a exilului, că altfel nu puteam înţelege aşa o schimbare.
Mai mult, o amestecase şi pe soţia poetului Zamfira, o persoană înrăită lipsită de
orice ideal, mersese până acolo încât îi ceruse lui Vianor Bendescu, să schimbe datele
biografice ale poetului V. Posteucă doar din zelul ei de a nu periclita viitorul copilului
ei drag, Puiu, uitând total că dăcă nu era soţul său şi tatăl copiilor ei, ar fi trebuit, în
continuare să trăiască în România ori poate se acomodaseră jugului comunist?
Vasile Posteucă luând doctoratul în 1962, a funcţionat ca profesor suplinitor la
Colegiul de stat din Mankato, şi când poetul s’a îmbolnăvit de cancer şi a trebuit să
fie internat în spital, studenţii săi şi cetăţeni americani au manifestat pe străzi pentru
ca soţia sa Zamfira şi ce doi copii să fie lăsaţi să-l viziteze pe cel ce-şi ducea ultimele
zile de viaţă. Cum evenimetul a ajuns să fie publicat în ziare cu multe comentarii
negative, însfârşit măria sa partidul comunist din ţără le-a dat paşapoartele de care
aveau nevoie să călătoreasca în Statele Unite.
Dar vinovatul principal rămânea acest John Halmaghi, colaborator la revista din exil
"Drum", editată de Vasile Posteucă, de a cărui prietenie cu orice prilej Halmaghi se
lăuda, deşi până la urmă a devenit sabotorul cărţii lui Posteucă, probabil nu îi ieşeau
la socoteală, lui ca şi dnei Zamfira Posteucă, câştigul din afacerea pe care voiau s’o
încheie cât mai avantajos, subiectul lor principal fiind marea lucrare a lui Posteucă,
"Băiatul drumului".
Drept urmare, am copia respectivului manuscris, pe care dacă aş fi îndrăznit să-l
editez, m’aş fi trezit dat în judecată de persoana ce ar fi trebuit să mă sprijine,
sacrificându-se pentru opera soţului şi tatălui copiilor ei şi totodată, e de prisos să mai
adaog, Puiul mamei cu o temeinică educaţie comunistă s’a arătat total dezinteresat
faţă de creaţia de o viaţă a tatălui său. Cauza principală era Zamfira, care putea fi
orice numai o Ana a Meşterului Manole, nu.
M’am gândit să predau Academiei române manuscrisul dar teamă mi-era că se vor ivi
mâni ostile care vor avea grijă să-l facă dispărut, tocmai fiindcă reprezintă o valoare a
culturii româneşti din exil dar şi din ţără.
Toate gâlcevile şi micile conflicte generate, îndesebi, de dna Zamfira Posteucă au luat
un sfârşit fericit, prin faptul că "Băiatul drumului" a apărut în ţără, în Biblioteca
“Mioriţa” Câmpulung-Bucovina, anul 2000, sub îngrijirea dlor Ion Creţu şi Ion
Filipciuc pe care-i felicit, din toată inima, pentru admirabila lor reuşită.
Noi exilaţii ne-am mulţumit în această problemă să jucăm rolul unui Meşter Manole
care deşi şi-a pus în zidurile mănăstirii, opera numită "Băiatul drumului", cu toate
năzuinţele, nu au reuşit să le menţină în picioare, ele au căzut definitiv, lăsând doar
ruine în urma lor.
Pe când fraţii bucovineni au izbutit să ducă lucrul până la capăt, şi încă în forma cea
mai aleasă posibilă, fapt pentru care o să le fie recunoscătoare nu numai sfânta
Bucovină ci şi ţara noastră cu tot ce are în ea, mai curat, românesc.
Cartea are 481 de pagini şi e însoţită de un glosar de acelasi Vianor Bendescu, un
inimos bucovinean, am dus cu el o corespondenţă susţinută, prin care m’am
familiarizat cu Bucovina, oamenii şi problemele legate de istoria lor, în bună parte
nefericită. Dânsul mi-a pus cu mărinimie la dispozitie date biografice şi bibliografice
în legătură cu Ion Nistor, istoric de vază, om politic şi fruntaş al culturii bucovinene,
pe baza materialului primit am putut să scriu câteva pagini nu lipsite de înteres asupra
acestui nobil personaj, cu activitatea sa până după primul război mondial şi realizarea
marei Uniri. Tot de la dl. Bendescu am obţinut un valoros material privind opera
poetică, în versuri şi în proză a lui Tr. Chelariu şi pot să scriu că nu a fost deloc
zgârcit a-mi transmite opera lui în bună parte apărută în ţără după moartea sa destul
de timpurie. Doar astfel documentat am putut să mă ocup pe larg de această frumoasă
figură de bucovinean luminos, în deosebi aparută în publicaţia Libertatea din New
York.
Reîntorcându-ne la John Halmaghi, m’am referit la Baiatul drumului doar pentru a-l
prezenta demonstrând că nu era deloc omul de caracter care să-l publice pe Pamfil
Şeicaru. De altfel, îmi amintesc că după ce problema editării Băiatul drumului a
început să bată pasul pe loc, la insistenţele mele mi-a promis că peste luni de zile, va
veni în Europa şi atunci se va opri şi la mine, la Giessen, de fapt ar fi trebuit să
constituie prima lui escală. Dar, parcă ar fi fost în campanie electorală s’a oprit la
diverse figuri suspecte de politicieni, desigur de la Madrid, apoi a venit şi în
Germania, a trecut pe lângă oraşul meu dar mai pe urmă nici cel puţin nu s’a scuzat
că n’a reuşit să mă caute. În fond, era o fire slabă, mai oscilantă ca trestia lui Pascal,
dar să nu uit că în acest mod se purta cu manuscrisul lui V. Posteucă, aşa zisul “bunul
său prieten”. Cu acea ocazie am rupt orice legături cu acest individ care nu ştia ce
înseamnă să-ţi dai un cuvânt de onoare.
S’ar putea spune că maestrul era demn de compătimit că se baza pe atare indivizi, dar
în niciun caz nu era vorba de un donchitoşism din partea sa, de altfel maestrul se
apăra contestând că ar fi un urmaş a lui Don Quijote. Era vorba mai mult de o
încercare de a evada din lumea lui zilnică, să încerce să o depăşească, nu rar prin
autoamăgiri ce aveau rolul de a-i susţine moralul: într’o atare situaţie omul se agaţă şi
de un fir de pai să nu se înece în apele uităţării. P. Şeicaru nu voia sa ajunga la o
inactivitate ce ar fi însemnat pentru el moartea însaşi. Tocmai fiindcă era înconjurat
de atâtea obstacole, el nu putea renunţa, la munca sa creatoare şi încerca pe de altă
parte să-şi înalţe o lume imaginară cu anumite temelii mai reale. De pildă, atunci
când susţinea după câteva articole scrise despre două lucrări ale sale de către
jurnaliştii germani, care nici la suprafaţă nu au izbutit să-l cunoască, faptul că la 80 de
ani era gata să debuteze în ziaristica germană sau când să amăgea că Strauss îi va
scrie prefaţa la "Finlandizaea Europei".
În aceste limite s’au desfăşurat şi relaţiile dintre Pamfil Şeicaru şi John Halmaghi,
scrisul devenise esenţa vieţii sale, scopul suprem, a accepta realitatea ar fi însemnat
să-şi pună capăt vieţii, de unde s’ar putea că în multe momente ale destinului său,
maestrul refuza să se uite în oglindă jucând rolul personajului inventat de propria lui
imaginaţie. Să recunoaştem că în atare stare un om poate uşor să fie dus cu minciuna,
mai ales când respectivul era considerat un binefăcător, un al doilea fiu ivit în
pustietatea exilului, cum îl considera P. Şeicaru pe numitul V. Dumitrescu.
În aceeaşi scrisoare, îmi mărturisea că pe 31 Ianuarie venise la el fratele său
aducându-i două veşti triste. Prima privea decesul sorei celei mai mici Eugenia, pe
care Veguţa ajungând acasă a găsit-o în cosciug. La scurt timp Veguţa a făcut un
infarct şi peste câteva zile o paralizie pe partea hemicorpului drept.
În rândurile urmatoăre maestrul îşi aminteşte de tot ajutorul pe care i l-a dat această
devotată femeie, sora lui Veguţa, şi fiind conştient că ea nu-l va mai putea vitzita se
gândea s’o aducă lângă el pe nepoata sa, doctoriţă de 45 de ani - fiica surorii de 82 de
ani.
În aceste momente Pamfil Şeicaru ne-ar putea apărea ca stăpânit de un egoism
condamnabil, gândindu-se deja la o înlocuitoare a surorii sale. Dar lucrurile nu
stăteau chiar aşa. Bătrânul ziarist, făcea un efort pentru a nu fi doborât de veştile
dureroase, şi astfel, respectând chiar dorinţa Veguţei, fratele ei se gândea să aibe un
alt sprijin în jurul său, cum se constată, mult mai tânăr, ceea ce partidul nu va fi de
părere că merită un asemenea ajutor şi nu-i va aproba plecarea, maestrul va trebui să
se mulţumească cu bătrânul lui frate, depărtat de simţirea profundă a surorii lui,
Veguţa, iar de Pamfil Şeicaru nu putea nici în clipele sale cele mai bune, să se
apropie. Deci prezenţa acestuia lângă maestru constituia un adevărat contrast
nelalocul lui.

Scrisoarea (19) din 12 Martie 1978, de la Pamfil Şeicaru

Dragul meu,
îţi scriu cu sufletul greu împovărat: sora mea dr. Virginia Şeicaru a murit în ziua de 4
Martie. Îmi este tare greu să-ţi dau chiar o vagă idee de durerea pe care o încerc.
Timp de zece ani cu o întrerupere de două luni a fost lângă mine îngrijindu-mă cu o
iubire de mamă, punând rânduială în manuscrisele mele, descoperind textele unor
cărţi scrise, uitate care n’au fost editate, de asemenea în scrisorile mele, cu acea
răbdare pe care numai un suflet rar poate s’o aibe. Caut să domin durerea spre a pune
rânduială în gândurile mele răvăşite ca să-mi reiau lucrul. Mă vei înţelege.
Îţi trimit o publicaţie care te va surprinde în sensul cel bun. Am o rugăminte. Mi se
cere de o doamnă fata unui fost prieten decedat - era decanul facultăţii de medicină,
un medicament care nu se găseşte în ţară “Hipnorex”, îmi scrie că este un
medicament cu litiu. Doamna se numeşte Gina Olărescu este vaduvă şi are 44 de ani.
Tatăl ei se numea dr. Tudoranu decanul facultăţii de medicină din Iaşi. Ca să fiu sigur
că ajunge la destinaţie trebuie să o trimit prin Crucea roşie germană. Dacă o poţi
trimite direct vă dau adresa, Gina Olărescu bulevardul Karl Marx 10, Iaşi, însoţită de
reţetă. În caz când nu vei putea, te rog trimite-mi medicamentul însoţit de reţetă altfel
nu se primeşte la Crucea roşie. Cum ştiu că specialitatea îţi este boalele nervoase, dna
Olărescu are multe necazuri şi încearcă singură să le facă faţă. Este profesoară de
limba engleză. Ştiu că nu mă vei refuza de aceea îţi mulţumesc anticipat. Sunt atâtea
suferinţi în tară şi climatul este aşa de apăsător că le trebuie bieţilor oameni nervi de
oţel ca să reziste. Cei mai sensibili se resimt. Ce vrei, sistemul lui Lenin desăvârşit de
Stalin şi impus României de Vâşinski dupa23 August 1944 a dat un regim potrivnic
sufletului românesc. Mă mângâi amintindu-mi zicala: “fie noaptea cât de lungă, ziua
tot se face”. Şi nu aştept ziua de la Occidentali ci de la cei 60 de ani de suferinţă ale
popoarelor din imperiul sovietic şi de la alianţa Chino-Japoneză. Soluţia este în
Pacific nu în Europa, acolo se va desfăşura cel de al treilea război mondial menit să
pună Rusia sovietică în situaţia Austro-Ungariei din 1918, Decembrie.

Poate într’o zi vei avea răgaz şi vei veni la Dachau. Aş dori mult să vă văd şi să stăm
de vorbă
al dtale
Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii
Maestrul mă anunţă, că sora lui dr. Virginia Şeicaru a murit pe ziua de 4 Martie. Îi era
greu să-mi dea chiar şi o vagă idee de durerea pe care o încerca pentru a-şi pune
rânduială în gâdurile sale răvăşite.
Fără îndoială, marele ziarist, trecea prin avatarurile produse de pierderea unei fiinţe
dragi, aşa ca orice exilat, le-am trăit şi eu; în primul rând mi se rezerva unicul favor
de a nu-i vedea morţi pe părinţii mei, aşa cum de multe ori mă rugam lui Dumnezeu;
la Pamfil Şeicaru era vorba de sora lui la care bineînţeles ţinea mai mult ca la orice pe
lume. În această fază, la primirea veştii, omul nu poate simţi durerea celui care îi
vede morţ şi apoi coborâţi pentru totdeauna în mormânt. Prin urmare, scutit de cea
mai grea confruntare, cel în cauză poate să-şi stăpânească suferinţa pe care nici nu o
realizează, tăcerea ce-l stăpâneşte aparţine acelui gând că toate sunt trecătoare,
nimeni nu scapă de această lege, deci nici fiinţele dragi.
În scrisoarea de faţă, maestrul trecea, cum bine se constată, prin repectivul stadiu, din
această cauză tocmai pentru a-şi înşela conştiinţa de sine, abordează subiectul dnei
Olărescu, fiica profesorului dr. Tudoranu, fostul decan al medicinii din Iaşi, căreia mă
roagă să-i trimit medicametul Hipnorex, pe bază de litiu, prin Crucea roşie, fiind
obligatoriu să fie însoţit de o reţetă. Cu această ocazie, marele ziarist, se referă la
suferinţele din ţară, unde climatul este apăsător cei mei sensibili resimt efectele
sistemului lui Lenin desăvârşit de Stalin şi impus cu forţa de Vâşinski în România,
după 23 August 1944.
Am citat aceste rânduri, pentru a demonstra cât de greşiţi erau, cel puţin exilaţii care
vorbeau de ultima “vânzare” din viaţa lui Pamfil Şeicaru, ajuns să slujească interesele
statului comunist din ţară. Mare eroare, mare! De fapt rămas ca un lup singuratec,
Pamfil Şeicaru vorbea în primul rând neamului românesc din ţară, aflat sub jugul
apăsător al comunismului, în timp ce în exil cei mai mulţi ori făceau parte din clanul
politicienilor care au trădat interesele României la 23 August 1944, ori cei mai mulţi
şi-au regăsit legăturile cu regimul comunist român, aşa cum va deveni şi postul de
radio Europa liberă, goarna comunismului dizident, prin proclamarea programului
respectiv, singura formulă recomandabilă poporului nostru. În acest mod respectivul
post, condus şi de nişte indivizi care nu-şi poleiau decât propriile interese, cum de
pildă, soţii Lovinescu - Ierunca, au pregătit revoluţia din Decembrie 1989,
indiscutabil de esenţă comunist-dizidentă.
Maestrul susţine ca poporul român era potrivnic comunismului, dar asta nu mai era
valabil după anii 1980 şi continuă încă în anul 2001. Dovada peremptorie o aflăm în
faptul că după o scurtă perioadă adevărat democrată, românii s’au speriat şi au revenit
de bună voie la matca lor comunistă, lăsându-se manipulaţi de cei ce au sabotat firava
noastră democraţie. Să ne înţelegem: l-am urmărit pe dl. Ion Iliescu atunci când s’a
protăpit în fruntea dizidenţei comuniste îndreptată împotriva lui Ceauşescu,
adversarul său de partid, dar l-am condamnat şi-l condamnăm, când ulterior a
îmbrăcat haine democrate, uită că se trage dintr’o familie de convingeri comuniste, că
a urmat studiile la Moscova şi a învăţat limba, cam grea pentru adevăraţii români,
rusă.
Recent, comuniştii tovului Iliescu şi-au pus pe faţă masca social-democraţiei, acţiune
de prisos deoarece trupul şi coada de lup tot li se mai vede. Pe cine, crede tovul
Iliescu că va putea să înşela? Formarea şi educaţia sa comunistă se poate observa în
fiecare gest al său, inclusiv când pledează pentru amnistierea celor care au dat ordin
să se tragă în tinerii ce-şi dorm somnul de veci în cimitirul nou de la Bellu, dar nu
numai acolo. Azi tovul Iliescu recomandă reconcilierea poporului român adică să-şi
uite morţii, martiri, jucând cazacioca tocmai cu criminalii de ieri. Oricât ar fi de
ocrotiţi comuniştii dlui Iliescu de unii ziarişti de astăzi, de pildă nulul Cristoiu îl vede
pe tov. Iliescu preşedintele tuturor românilor, adevărata lor origine le este scrisă pe
frunte, în aceeaşi măsură şi dezastrul în care vor înpinge România mai devreme sau
mai târziu.
Dacă astăzi comuniştii de ieri, ajunşi la conducere, vor să intre în NATO, le este frică
de ruşi, care sigur n’o să-i ierte pentru trădarea lor de ultimă oră.
La şedinţa de unificare au vorbit tovii Năstase şi Atanasiu. Primul crescut în
rigiditatea caracteristică oricărui partid totalitar, celălalt a întrebuintat noţiuni goale
cu care ne hrăneau până mai ieri, activiştii de partid, uitând că partidele social-
democrate din Apus nu au nicio legătură cu comunismul, ele guvernează după
principiile cele mai democrate şi bineînţeles capitaliste. Demagogia sonoră cu care
tovul. Atanasiu încearcă astăzi să îmbete cu apă rece pe români le este străină, la ele
nu contează decât rezultatele concrete!
Se pune întrebarea de ce noii social-democraţi evită să pronunţe noţiunea de tovarăş
întrebuinţată în şedinţele lor publice de social-democraţii nemţi? Oare cauza nu o
găsim tocmai în ceea ce au de ascuns proaspeţii răspopiţi comuniştii români, cărora li
se aplică vechiul dar sănătosul proverb, “Lupu-şi schimbă părul dar năravul, ba!”
În scrisoarea din 12 Martie 1978 maestrul îşi reînoieşte invitaţia de a-l vizita la
Dachau, pe care, eu, din păcate nu am onorat-o.
Redau, scrisoarea mea din 17 Martie 1978, trimisă maestrului cu ocazia unui
eveniment deosebit, cum vom vedea:
Iubite Maestre,
Am primit cu multă bucurie “Curentul” pentru a cărui viaţă viitoare Vă doresc cea
mai aleasă putere creatoare şi rodnice victorii, pe care drumul dvoastră în presa
românească îl merită cu prisosinţă.
Am citit ziarul filă cu filă şi ca de-obicei am învăţat din el foarte multe. Am înţeles
incăodată că dvoastră sunteţi trimisul mareşalului Antonescu la Madrid, deci faceţi
parte dintre aceia care n’au înţeles să vândă ţara Rusiei bolşevice. Mi-a plăcut şi
articolul lui Ion Vinea în care este descris conflictul Pamfil Şeicaru - Nae Ionescu,
desigur cu toată obiectivitatea, rezolvat în favoarea primului. Cu mare nostalgie am
revăzut palatul “Curentului”. Pe vremea mea cred că în el sălăşluia ziarul “Informaţia
Bucureştiului”. Fără să vă măgulesc trebuie să vă scriu adevărul, că pentru noi el a
rămas Palatul Curentului a lui Pamfil Şeicaru. Iniţiativa dvoastră, ca a lui Herzen, o
găsesc mai mult decât lăudabilă.
M’a interesat şi articolul dlui V. Dumitrescu, în luptă cu pravila teutonă de astăzi.
Prin viaţa mea de fiecare zi o simt tare crud pe piele proprie, dar încă este adevărat că
dragoste cu forţa nu se poate face. Dar sigur se poate pretinde cel puţin respect şi
adevăr istoric.
Că ruşii ne tratează ca pe nişte ţigani, asta este iarăşi o realitate. Am văzut un film
cinematografic la Roma despre viaţa românilor din Basarabia în care aceştia erau
reprezentaţi sub chipul unor ţigani nomazi. Şi ca să nu lase îndoială că e vorba de
români, ţiganii cântau cele mai neaoşe cântece româneşti, Ciocârlia de pildă,
bineînţeles în limba ţigănească.
Un singur lucru nu pot să desmint din cele arătate de ei şi anume că astăzi în
România, din păcate, domneşte cea mai perfidă formă de comunism rusesc, prezentă
chiar şi sub forma zisului naţionalism, de ultimă oră.
Vă trimit costul unui abonament pentru “Curentul” cât şi pentru articolele dvoastră
din 1944.
Personal, trăesc sub impresia ştirii triste ce mi-aţi dat-o în legătură cu plecarea dintre
noi a dnei. dr. Veguţa Şeicaru.
Tot ce simt, vi-l redau în scurtul articol pe care vi-l trimit alăturat, în memoria nobilei
Doamne.
Închei, dorindu-vă prea venerate şi iubite Maestre, tot binele şi ani de satisfacţii alese
al Dvoastră, cu toată dragostea
Ovidiu Vuia

Note şi Comentarii
În scrisoarea mea din 17 Martie 1978 confirm primirea celui dintâi număr al
Curentului din exil şi îi urez maestrului tot binele şi realizări de valoare cu ocazia
acestui alt început de nou drum.
În el mă refer la articolul lui Vinea despre conflictul dintre Pamfil Şeicaru - Nae
Ionescu.
Menţionez că am amintit şi articolul iscălit de V. Dumitrescu, noul său colaborator de
bază, căruia i-a vândut drepturile de a edita Curentul în exil nu şi în ţară, în
eventualitatea unei întoarceri în România. La acea dată numele acestui domn mi-era
total necunoscut, ulterior m’am edificat asupra orientării sale proceauşiste după ce i-
am citit şi alte articole. În altă parte voi insista, ceva mai pe larg asupra lor ca să se
constate că nu am avut niciun fel de idei preconcepute asupra activităţii sale întoarsă
cu faţa către Statul comunist român.
În legătură cu moartea dnei dr. Veguţa Şeicaru i-am trimis un articol în memoria
acestei distinse doamne, cu care am purtat o altă corespondenţă de inimă şi pe aceasta
o voi publica într’un capitol separat.
În continuare, urmează o altă scrisoare a maestrului, în care ni se demonstrează cele
scrise anterior, că în sufletul său de exilat, nu mai după un interval de măcinare a
meditaţiilor interioare, din eul său ca dintr’o fântână adâncă erupe autentica durere,
fără niciun adaos artificial, întreagă, ea însăşi, de unde intensitatea ei de mai lungă
durată, decât a celor ce o consumă, acut, la groapa mortului:
Scrisoarea (20) din 29 Martie 1978 de la Pamfil Şeicaru
Iubite Ovidiu,
îţi mulţumesc pentru rândurile calde pe care mi le-ai trimis cu destinaţia de a fi
publicate în “Curentul” ceea ce am şi făcut.
Va apare cred peste zece zile. Pentru mine înţelegerea profund umană a acestei fiinţe
de bunătate şi iubire de cei năpăstuiţi de soartă mi-a mângâiat durerea pe care o
încerc. Au trecut 25 de zile de când sora mea a încetat din viaţă şi nu mă pot împăca
deloc cu gândul că nu mai este, când prezenţa ei o întâmpin când caut în manuscrisele
mele rânduite cu grije de ea şi însemnând cuprinsul pachetelor pe care ea le-a făcut.
Este cea mai puternică lovitură ce mi-a fost dat să primesc de la soartă, cu atât mai
zguduitoare cu cât am 84 de ani la 18 Aprilie. Şi Veguţa mi-a fost animatoarea
reapariţiei Curentului şi a articolelor din anii 1943-1944 ...
Îmi este greu să mai continu
al dtale
Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii
Durererea maestrului este atât de grăitoare, încât impune reculegerea sufletului în cea
mai adâncă tăcere.
Las ca lectura rândurilor sale să ţie loc de rugăciune, de mărturisire şi jelanie la mort,
traduse în notele unui armonic Requiem.
Să murmurăm cu buzele inimii, după rostirea celui existând nevăzut în umbra
cuvintelor lăsate în scris: “Pentru mine înţelegerea profund umană a acestei fiinţe de
bunătate şi iubire de cei năpăstuiţi de soartă, mi-a mângăiat durerea pe care o încerc.
Prezenţa ei o întâmpin când caut în manuscrisele mele rânduite cu mare grijă de ea şi
însemnând cuprinsul pachetelor pe care ea le-a făcut. Este cea mai puternică lovitură
ce mi-a fost dat să primesc de la soartă cu atât mai zguduitoare cu cât am 84 ani la 18
Aprilie. Şi Verginia a fost animatoarea reapariţiei Curentului şi a articolelor din 1943-
1944.”
Pecetluite sub scoarţe aurite, presărate cu nestematele unei cărţi aparţinând trecutului,
mai veche decât lumea, dacă reuşeşti s’o deschizi şi începi să o citeşti simţi cum
amarul se topeşte în dulcele mângâietor al unor psalmi profani, ceea ce a fost numai
al dragostei tale se transformă într’un cântec de ritual, în izvorul căruia se pot purifica
de suferinţă toţi cei ce îl vor repeta ca pe o rugăciune însoţită de melodia unui înger
hulub, care bate din aripile sale albe, ghicind pe Dumnezeu pe undeva, prin apropiere.
Şi în urma acestei revelaţii tot ce atingi cu mâinile Cuvintelor se preface în lumină!
Scrisoarea (21) din 2 Mai 1978 de la Pamfil Şeicaru
Dragă Ovidiu,
Vei primi separat de această scrisoare “Curentul”. În pagina l-a a apărut articolul tău
de continuă emoţie pe care ai izbutit s’o faci simţită de cititor. Îţi alătur o fotocopie a
scrisorii trimisă de un prieten, Radu Valentin care a cunoscut-o pe Veguţa. Redă într’o
formă de sobrietate clasică ultimele zile ale acestei fiinţe care a crezut în misiunea
umană a medicului. Vor fi la 3 mai trei luni de când ne-a părăsit. Nu izbutesc să cred
că numai este. Voi căuta însemnarea privitoare la cartea de care ţi-a vorbit ea.
Este ziua Învierii. Îţi spun “Cristos a Înviat!”
Îmbrăţişări
Pamfil Şeicaru

p.s. Las spaţiu fratelui meu.

Stimate dle Doctor,

De la Veguta am ştiut de grija pe care aţi avut-o faţă de fratele meu de a-i trimite
medicamente când era bolnav la Karlsfeld, pentru care şi eu vă mulţumesc nu numai
pentru medicamente dar şi pentru faptul că mereu în scrisorile dese ale Dvs. îl
întrebaţi cum o duce cu sănătatea.
Am încercat să-l tratez cu ceai din plante medicinale pentru bronşita pe care o are
dându-i ceai pectoral şi antibronşitic amestecat cu miere.
Ceva, ceva este ameliorată bronşita dar nu perfect. Alt medicament nu am şi nici
indicaţii nu am avut relativ la denumire. Poate îmi indicaţi Dvs. medicamentul să-l
procur. În rest se simte bine.
În altă ordine de idei abuzez de amabilitatea Dvs. şi vă rog să-mi indicaţi pentru soţie
care suferă de Cardiopatie ischemică şi tachicardie, un medicament ca să poată fi mai
întremată prin ameliorarea boalei.
După moartea celor două surori una după alta la câte o lună diferenţă, am rămas cu o
sensibilitate care mă face să plâng mereu. Poate este vreun medicament care să-mi
întărească sistemul nervos şi să-mi înlăture această sensibilitate.
Pote veţi avea drum în această direcţie şi atunci am să vă pot cunoaşte şi, până atunci
vă rog să-mi iertaţi deranjul mulţumindu-vă anticipat pentru indicarea
medicamentelor necesare pentru combaterea celor de mai sus.
Cu deosebită stimă şi consideraţie
Constantin Şeicaru

Note şi Comentarii
Mă voi ocupa în cele dintâi de rândurile fratelui maestrului Constantin Şeicaru, al
cărui rol urma să suplinească absenţa dnei Veguţa de lângă fratele ei.
În prima parte se ocupă de bronşita lui Pamfil, nu înainte dea mă informa că auzise de
mine de la sora sa şi deci ştia că i-am purtat o grijă trimiţindu-i medicamente când
marele ziarist era bolnav la Karlsfeld. Desigur, Constantin nu poseda nici pe departe
harul dnei Veguţa de a-şi îngriji fratele, putem spune că primul prezenta o stângăcie
ce ţinea probabil de sărăcia lui spirituală, nu se remarca prin nimic pentru a
recunoaşte în el pe unul din onorabila familie Şeicaru, era pur şi simplu un om
oarecare, mult mai bătrân ca Pamfil, deşi după ani, nu era mai în vârstă.
Mi-am amintit, că m’am declarat incapabil să tratez o afecţiune ce data din tinereţ şi
pe care însuşi maestrul o considera, că o avea tare de mult. Dar dezarmarea respectivă
ţinea şi de o anumită educaţie medicală. Eram în ultimul an, student, când am susţinut
examenul de medicină, având ca subiect la terapeutica bolilor interne, tratamentul
bronâitelor cronice. Pot să spun că am citat aproape un capitol din farmacopeia
română, totuşi la urmă profesorul de specialitate - pe care nu-l mai numesc - mi-a
spus că nu-mi putea da zece, nota maximă, ci doar nouă fiindcă nu am amintit ceva
foarte important şi anune dacă nu tratezi bronşita acută ea se cronicizează şi devine
incurabilă. Desigur am fost mulţumit de nota primită dar cu acea ocazie am rămas
convins că bronşita cronică e o boală netratatabilă. Şi astăzi, cred că profesorul meu a
greşit, desigur că bronşitele cronice practic nu se vindecă total, dar prezintă perioade
de remisiune care pot fi uneori spectaculare. Printr’un atare mod de gândire un medic
cu diplomă nu face altceva decât să împingă pacienţii spre diferiţii terapeuţi zişi
doctori-minune, la urma urmelor, mici sau mari şarlatani, pâinea de toate zilele ale
unui individ ca A. Păunescu, care transformase postul de tv. Antena într’un spital
condus de nişte excroci, pur şi simplu, de la câştigul general al lor, nu credem ca
tovul. A. Păunescu să nu fi luat partea leului.
Dar până la urmă, mă vedeam dezarmat înaintea, bronşitei cronice de fapt laringo-
bronşită cronică, deşi maestrul reacţiona bine la un simplu sirop expectorant.
Constantin, fratele mai mic al lui Pamfil Şeicaru merge mai departe şi mă roagă să-i
prescriu şi pentru soţia sa un medicament suferind de cardiopatie ischemică şi
tachicardie.
Mă gândeam la dna Veguţa care era grav bolnavă de inimă dar nu mi-a solicitat
niciodată ajutorul medicamentos, deşi dacă ar fi făcut-o aş fi răspuns cu
promptitudine solicitărilor sale. Dar ea a avut nobleţea să arunce tăcerea asupra
suferinţelor proprii, obiectivul ei era doar fratele ei Pamfil, asupra bolilor sale îmi
scria epistole întregi, de multe ori nu contenea cu problemele pe care mi le punea. În
momentul plecării în România ştia că nu se va mai întoarce niciodată la fratele ei, şi
mărturisesc sincer că nici prin minte nu-mi trecea că era atât de bolnavă, mă luam
după stilul ei de viaţă al unui om normal, în niciun caz, că ar fi în pragul morţii, cum
de fapt era.
Dna. Veguţa era Ana din legendă, se sacrifica pentru binele fratelui său, în centrul
căruia stătea sănătatea lui şi bineînţeles opera acestui Meşter Manole, a, timpurilor
noastre, Pamfil Şeicaru.
Constantin călcase anumite limite, dacă ar fi ştiut asta dna Veguţas’ar fi supărat rău
de tot, neacceptând opacitatea de simţire a fratelui ei. Cu toate acestea l-aşi fi servit
dar nu-mi permitea diagnosticul medical pus de medicii din ţară, la un bolnav de aşa
calibru nu se putea administra un medicament decât cu avizul medicului curant. În
schimb i-am prescris un tonic nervos deşi simptomul de plâns spadmodic putea să fie
debutul unui sindrom pseudobulbar arteriosclerotic dar în acelaşi timp semnul unei
epuizări nervoase, pur şi simplu.
Deşi prima parte a scrisorii poartă iscălitura bine cunoscută a lui Pamfil Şeicaru, nu
sunt sigur că el ar fi fost de acord cu rândurile sale ori dacă da, sigur că i-ar fi limitat
pretenţiile, cum se şi poate constata.
După moartea maestrului, fratele său Constantin a revenit cu un pomelnic lung de
medicamente, eu i le-am redus amintindu-i că polipragmazia (administrarea a mai
mult de trei medicamente aceluiaşi bolnav) dăunează organismului dar el mă lămuri
mi-a mărturisit că cererea lui priveşte şi pe alţi membrii ai familiei sale, de la mamă
la nepoţi. Fiind convins că dl. Constantin Şeicaru mă confundă cu un proprietar de
fabrică de medicamente după o nouă reducere a numărului lor, deşi au rămas destule,
se înţelege că l-am servit, fiind vorba şi de onoarea de a fi fratele marelui ziarist.
Oprindu-mă de data aceasta la rândurile destul de puţine ale maestrului, referitor la
materialul pe are-l avea, pomenit de altfel, am să public în ordine articolele dedicate
memoriei dnei Veguţa.
Am să fac să apară întâi scrisoarea lui Radu Valentin, despre el maestrul scrie cu
multă dreptate a “că a cunoscut-o pe Veguţa” şi continuă: “Redă într’o formă de
sobrietate clasică ultimele zile ale acestei fiinţe care a crezut în misiunea umană a
medicului.” Caracterizarea este pe drept una de maestru în arta epistolară, se poate
recunoaşte în rândurile semnate de istoricul Radu Valentin o durere ce se vrea
înăbuşită, ascunsă de ochii oamenilor, însuşiri proprii eroismului tragic elen.
Va urma articolului meu apărut în Curentul Anul L No 5923, sâmbătă 11 Februarie
1978 însoţit şi de poezia Vrăbiuţele de dna V. Şeicaru compusă în anii săi de detenţie
în temniţele comuniste de la Mislea:
Bucuresti, 14 Martie 1978
Stimate domnule Şeicaru,
Aş fi vrut să nu vă scriu niciodată rândurile care urmează. Aş fi vrut ca veştile proaste
să vă ocolească, să nu vă calce pragul.
Dar, după cum ştiţi, nu totul depinde de noi, muritorii. Mi-aţi relatat într’o scrisoare
ce a însemnat pentru dv. pierderea soţiei dv. Cât a suferit. Ce greu v'a fost să depăşiţi
acel moment. Dar l-aţi depăşit. Eraţi tocmai în lunile în care trimiteaţi la tipar
“România în marele război.” Cartea destul de puţin cunoscută acasă, dar care va
deveni într’un viitor nu prea îndepărtat lucrare de referinţă pentru toţi aceia care se
ocupă de desăvârşirea statului naţional român. Atunci, în acele clipe apăsătoare a
sosit la Madrid dna Veguţa. De atunci ea a fost pentru dv. cel mai apropiat suflet,
mâna dv. dreaptă. Cu discreţia care o caracterizează, dna Veguţa nu v’a spus probabil
niciodată, că inima îi bate anapoda, că suferă de o boală care n’a ocolit-o nici pe
mama dv. Boală de inimă, aşa se spune, se moşteneşte. Dar în acelaşi timp ea a fost
alimentată de anii de sărăcie, de cei de claustrare. Ca să vă menajeze dna Veguţa nu
v’a spus: am un infarct. Dacă ar fi făcut-o ar fi trebuit să facă de trei ori această
mărturisire. Trei infarcte un adevărat fenomen în domeniul cardiologiei. Şi pe toate
le-a trecut. Dar urmele infarctelor au rămas.
Conştientă că se va stinge curând a ţinut cu tot dinadinsul să vină în ţară, pentru a
rămâne aici. Înainte de a intra în spital a plecat la Ciolpani, unde împreună cu preotul
satului a stabilit detaliile care vin de după ...
În spital, după zile de spaimă pentru doctori, dna Veguţa părea a evolua spre
însănătoşire. În ziua în care s’a stins, în somn ca o candelă, a fost veselă, a cântat. În
ziua aceea, era într’o joi, pe seară a avut o nouă criză, care i-a fost fatală. Trei zile
mai apoi a fost îngropată la Ciolpani, printre ţărani, aşa cum i-a fost voia. Niciodată
n’am văzut-o pe dna Veguţa aşa frumoasă. Părea că doarme. La biserică, la Cimitir, a
venit tot satul să-şi ia rămas bun de la “Şeicăreasa” cum spuneau ţăranii.
De atunci au trecut aproape două luni. Dna Veguţa spunea: Pamfil n’are de ce să mă
plângă. Nimeni n’are dece. Mi-am urmat drumul meu, care a durat cât i-a fost scris.
Toţi avem un drum al nostru. Şi el trebuie dus până la capăt. Nici eu şi nici Pamfil
n’am trăit şi nu trăim pentru noi, ci pentru ceilalţi. Asta ne dă putere. El are o misie de
plinit. Este un soldat al neamului. Datoria lui este să lupte pană la capăt. Şi capătul
să-i fie cât mai departe.
Regret că în aceste grele momente sunt alături de dv. doar cu gândul. Dar SUNT
ALĂTURI. Ca toţi cei care vă iubesc şi vă admiră. Fie ca munca pe care o
desfăţăşuraţi, fie ca cei care vă înconjură cu devotament şi pe care îi cunosc din scris
sau relatări, să vă facă să înţelegeţi că indiferent de ce hotărăsc zeii noi suntem
obligaţi, in primul rând faţă de noi, să ne batem nu numai până la capăt, ci până la
obţinerea victoriei. Şi ea, aşa cum aţi spus-o în atâtea rânduri, va sosi şi pe uliţa
noastră.
Cu aceste gânduri primiţi vă rog calda mea îmbrăţişare
al dvoastră
Valentin

Dr. Virginia Munteanu-Şeicaru

Viaţa cu experienţa ei te învaţă că pentru cunoaşterea unui om este suficient, de cele
mai multe ori, să citeşti ceea ce scrie el, în această floare a spiritului său exprimându-
se, de fapt, ce are substanţa lui umană mai nobil. Nu odată cunoaşterea fizică a dus la
decepţii şi asta de cele mai multe ori pe motive pur formale legate de deformările,
vicisitudinile şi mai ales de tabieturile trupului omenesc.
Foarte multe condiţii obiective m’au impiedicat s’o cunosc personal pe dna dr.
Virginia Munteanu-Şeicaru, dar corespondenţa pe care am dus-o cu dânsa, ca soră a
nepreţuitului nostru Pamfil Şeicaru, mi-a desvăluit un suflet pe care pot să spun azi,
că l-am putut pătrunde până în cele mai ascunse taine ale sale.
Răsfoindu-mi amintirile epistolare, îmi apare dna dr. Virginia Munteanu-Şeicaru ca
un om care n’a avut alta grijă decât să aducă o uşurare şi o mângâiere celor din jurul
ei. Ocupată peste zi, nu odată îmi scria că şi-a îngaduit un mic răgaz, mult trecut peste
miezul nopţii, pentru a nu mă lăsa fără răspuns. Mă mândresc azi, că eram unul din
confidenţii ei de credinţă, fiul ei spiritual, cum obişnuia să mă numească.
Grija cea mare era fratele ei, a lui sănătate şi linişte sufletească. Îmi scria de toate
preocupările lui cu o participare, aparţinând numai acelora care ştiu să se jertfească.
Total. Dar sufletul ei se dăruia altruist, acelora pe care-i ştia apăsaţi de greutăţile
vieţii pentru fiecare avea un gând bun şi dorinţa de a le uşura suferinţele. Odată îmi
scrie de fosta femeie de serviciu de la instituţia unde lucrase, la care tinea foarte mult
şi pe care, fiind bolnavă, căuta s’o ajute trimiţându-i medicamente ce nu se găseau în
ţară.
Mi-este greu să exprim aici prin cuvintele mele tot conţinutul bogat al acelor rânduri
scrise în aparenţă simplu, dar pline de vibraţiile celei mai alese omenii. Niciodată nu
mi-a scris un cuvânt despre ea sau suferinţele ei proprii. Acestea, în fond, nu existau
pentru o fiinţă care trăia pentru alţii.
Doctor Virginia Munteanu-Şeicaru nu avea doar titlul academic de medic, ci era prin
toate caracterele fiinţei sale, aş zice, un înăscut şi predestinat medic. Şi-apoi în viaţa
ei se oglindea idealul pentru împlinirea căruia marele ei frate a înţeles să pună mâna
pe pană şi să scrie, realizând o istorie în plină luptă, pusă în slujba unui neam situat la
răspântiile celei mai tragice existenţe. Dna dr. Virginia Munteanu-Şeicaru s’a stins
din viaţă în ziua de 3 Februarie 1978, învăţându-ne încă odată că marile tragedii se
petrec anonim şi în tăcere. Dacă trupul său ne poate fi răpit de moarte, sufletul ei
trebuie să rămână pururi viu între noi. Exemplul ei, o lumină care să nu cunoască
stingere niciodată.
Destinul Dnei dr. Virginia Munteanu-Şeicaru îmi vorbeşte de rolul jucat în istorie de
aceste doamne ale neamului, ele renunţând la propria lor personalitate au trăit pentru
desăvârşirea unui altuia de lâgă ele. Cred că pentru a cunoaşte cu adevărat
spiritualitatea românească ni se impune să zăbovim mai mult asupra vieţilor anonime
ale acestor românce demne urmaşe ale Corneliei, mama Grachilor. Trebuie să le
scoatem din uitare şi să le cinstim: pe o Hermiona fiica lui Gh. Asachi, nevasta lui
Edgar Quinet, pe Maria Cantacuzino, nevasta marelui Puvis de Chavannes sau pe
Hortensia Cosma, blânda şi frumoasa soţie a lui Octavian Goga îndrăznesc să spun că
drumul frânt al poetului ardelean se datorează în bună parte, despărţirii lui de alesul
destin al Hortensiei.
Scriitorul Gane a făcut o încercare de a ilustra astfel de prezenţe ale trecutului nostru,
dar opera lui nu trebuie să rămână ca un meteorit pe cerul literaturii româneşti, ci
acest suiş spre cerul iubirii divine, se impune a fi continuat, atras mereu de chemarea
din zenituri a unui veşnic Excelsior.
De bună seamă, în galeria marilor femei românce care şi-au pus tot geniul în viaţa lor,
pentru a lumina şi a ridica zborul altor îzbânzi titanice, se înscrie şi numele dnei dr.
Virginia Munteanu-Şeicaru, numită simplu pe graiul prietenos al celor apropiaţi de
firea ei mărinimoasă, Veguţa.
Şi ce altă dovadă mai poate fi adusă pentru tăria operei nevăzute, ziditoare în duh şi
spirit, al destinului acestui om, decât că astăzi alături de cei care au cunoscut-o fizic,
o plânge şi un semen al ei pentru care Virginia Munteanu-Şeicaru, doamna Veguţa,
n’a fost decât inimă şi dăruire.
Februarie 1978 - Ovidiu Vuia
 Vrăbiuţele
de Virginia Munteanu-Şeicaru
- poezie scrisă în temniţele comuniste -
Vrăbiutele’n zbor vin,
Pe-oblonul meu s’aşează lin,
Şi-aşteaptă darul să li-l dea
Inima mea, inima mea!

Când în celulă m’au adus

Şi lacăt greu la uş’au pus,
Zăbrelele trist m’au privit

De ce-ai venit! De ce-ai venit!

La gratii azi a poposit
Un vrăbioi tare-obosit!
Îmi aducea în zbor cu drag

Un dor pribeag! Un dor pribeag!

Ce tristă trece viaţa mea!
Şi nimenea nu vrea să-mi dea
Cerul meu drag nezăbrelit,
Cum l-am iubit! Cum l-am iubit!
******
În acest cadru ne vom ocupa şi de articolele de fond din Ianuarie - August din
Curentul (1944) reeditate în 1978 într’un volum separat. Aceste articole pe lângă
marea lor valoare istorică, nu ar fi putut apărea în exil, în 1978, dacă de el nu s’ar fi
ocupat dna. dr. Virginia Munteanu, născută Şeicaru.
Dar să dăm cuvântul Editurii Curentul: “Citite după 34 de ani articolele lui Pamfil
Şeicaru devin un documnent istoric. A prevenit. N’a fost ascultat.
Am adunat în volum 97 articole de fond. Spre regretul nostru lipsesc toate articolele
din luna martie şi nu s’au mai putut găşi în arhiva autorului. Am preferat să nu
retipărim articolele ci să le reproducem în fotocopie. Sunt deci aşa cum au fost când
au apărut în “Curentul”. A trebuit să acceptăm deficienţele inerente foilor mâncate
adesea de intemperiile vremii. Sperăm că cititorii vor înţelege.
În timp ce acest volum se afla în tipărire ne-a ajuns trista veste a încetării din viaţă a
Doamnei Doctor Virginia Munteanu, născută Şeicaru. Ea a fost aceea care s’a chinuit
să adune materialul, să-l trieze, să lipească coloanele fotografiate, o muncă grea şi
migăloasă fără de care acest volum n’ar fi apărut poate niciodată. Dânsei îi datoram
mulţumirea noastră. Dânsei, căreia îi vom păstra o călduroasă amintire, îi dedicăm,
acest volum.”
Este o dedicaţie prin care doamna Veguţa e cinstită ca o altă Vittoria Colonna a
spritualităţii româneşti.
Merită să reproducem şi mottoul volumului, fragment luat dintr’un discurs al lui
Vladimir Maximov, rostit la adresa scriitorilor şi intelectualilor din Occident în 1976:
“Dacă într’o zi vă, va veni rândul, să nu strigaţi, înainte de a fi împuşcaţi sau înainte
de a începe marşul în lagăr, că aţi fost înşelaţi. Nu, voi aţi vrut să fiţi înşelaţi, deşi noi
v’am prevenit. Faţă de voi conştiinţa noastră este curată.”
Ar fi să mai menţionăm în legătură cu volumul de faţă, că toate completările unor
goluri din interiorul textelor articolelor cu scrisul de mână a unor rânduri pe care nu
le-a putut reproduce aparatul de fotocopiere aparţin doamnei Veguţa Şeicaru, cum cu
uşurinţă se poate constata de cel ce se află în posesia unei epistole semnate de dânsa.
Din nenumăratele probleme de politică internaţională abordate de Pamfil Şeicaru în
articolele sale din “Curentul”, apărute în Ianuarie-August 1944, strânse fără cele din
luna Martie în volumul editat în 1978, vom insista cu precădere asupra naturii alianţei
dintre cele trei mari puteri, Anglia, Statele Unite şi Uniunea Sovietică şi consecintele
ei, demonstrate cu obiectivitatea ştiinţifică a unui observator istoric şi în cadrul
respectiv, deşi România este lăsată la o parte din analizele date, de fapt pune la
dispoziţia politicienilor români, care vor trebui să încheie pace cu Rusia, un material
extrem de preţios şi important, în primul rând, pentru viitorul românesc. Pentru a
elimina orice subiectivitate, autorul recurge frecvent la declaraţiile celor prinşi în
plasa evenimentelor, asta fie că e vorba de Churchill, premierul Angliei, Roosevelt
preşedintele reales pe patru ani al Americii, miniştrii de externe, Eden de partea
Angliei, Cordell Hull din partea St. Unite, cât şi la articolele celor mai renumite ziare
ca de pildă “Times”, cu intervenţiile celor mai buni cunoscători ai Rusiei
exprimându-se şi în cărţi, formând curente de opinie şi idei, astfel că vom putea să
reconstituim cu fidelitate atmosfera ce stăpânea pe cei trei mari virtuali învingători ai
celui de al doilea război mondial.
Faptul că nemţii numai excepţional erau pomeniţi în dicuţiile purtate, însemna că îi
socotea de-acum învinşi, se înţelege că asta îi iritase pe nemţi încât i-au cerut
mareşalului Antonescu să-l aresteze pe temerarul ziarist, ceea ce l- a determinat să-l
trimită la 9 August cu o misiune în Spania, despre rostul ei integral vom auzi mai
târziu ceea ce ne va declara Pamfil Şeicaru, în persoană. Oricum, la acea dată marele
ziarist părăsea ţara, scriindu-şi ultimul articol, conştient că nu se va mai întoarce în
curând în ţră şi tot atunci a predat şi redacţia “Curentului”.
După cum mi-a scris autorul, în timpul războiului principalele informaţii îi venau pe
calea telegrafului fără fir, pe diferite limbi, acestea traduse ajungeau pe masa lui de
trei ori pe zi, dimineaţa, la amiazi şi seara. Bazat pe un material bine documentat, P.
Şeicaru îşi scria articolul de fond zilnic, fără să depăşească spiritul ştirilor primite.
Aşa dar în comentariile sale nu urmărea decât să transmită cititorului adevărul despre
evenimentele trăite de el, ca şi de poporul său, astfel putem susţine că respectivele
articole de fond din 1944 la care ar fi trebuit să fie adăogate şi cele din 1943 când
prin întâlnirea de la Teheran s’a pecetluit soarta Europei, din păcate ele nu-i stăteau la
dispoziţie dar şi prin cele ce le reeditează acum, fără a ne fi teamă că greşim, prin
respectivele articole din anul 1944 marele ziarist Pamfil Şeicaru a atins unul din
apogeele majore ale prodigioasei sale activităţi.
Deşi România se subînţelege mereu ca un mesaj în comentariile sale internaţionale,
uneori ea este direct pomenită, în acele momente de rară elevaţie, cuvintele lui posedă
adânci semnificaţii, din această cauză ne vom opri fie şi în treacăt, asupra unor
pasagii.
În conţinutul articolului “Factorii de încredere în viitor” (19 Ian. 1944) impresionează
rândurile prin care referindu-se la “înaintarea ţării sub semnul viitorului” spre a nu ne
pierde fiinţa naţională ni se cere să fim uniţi, să formăm un bloc de voinţi solidare.
Înfrunţi viitorul numai cu ceea ce este rezistent, cu ce nu se sfărâmă la primele izbiri
ale protivniciilor: “A fost suficientă o clătinare internă a Italiei ca totul să se
prăbuşească în cea mai teribilă tragedie, care să nu aibă nici măcar un suflu de
măreţie. Exemplu zguduitor, chiar pentru cei mai uşurateci oameni. Nimeni nu se
poate smulge din această luptă, urzind în prealabil surparea morală înternă. Orice
iluzie ne-ar putea fi fatală.”
Din două ţări ce sunt în afara războiului se repetă, la fel formulată admiraţia pentru
armata noastră: “Nu exagerez atunci când spun: armata este ambasadorul poporului
român. Nu ştiu dacă este măgulitor sau nu, dar a fost o surpriză: puterea de luptă,
capacitatea de sacrificiu, energia înfruntătoare de pericole a ostaşului român impun,
dau ţării un prestigiu care poate fi politic exploatat.”
Şi urmează actualizarea ce se impune în atare ocazii de restrişte naţională: “Lupta
este grea şi va mai dura, dar orice speranţă nu poate fi legată decât de ceea ce
reprezintă şi va continua să reprezinte armata noastră.
Ascult băznelile tuturor imaginativilor în febră şi îmi revin, ca un refren de cântec
eroic, tot ce am auzit despre ambasadorul poporului român: armata. În loc să iscodim
speriaţi, mai bine să ne disciplinăm cunoştiinţele".
Îndemnul marelui ziarist e clar de tot; fiinţa poporului român să se unească în jurul
armatei şi se subînţelege şi al conducătorului său, căci numai printr'o rezistenţă eroică
se va duce până la capăt lupta grea începută. Maestrul îi previne pe toţi neserioşii (azi
ştim că ei se numesc Niculescu-Buzeşti şi trimisul său la Stockholm G.I. Duca) şi
Talleyiranz-ii, citeâşte regele şi sfetnicii săi ale căror drepturi, ajunşi la răspântie, nu
vor fi promovate de nicio naţiune decât numai după o prealabilă surpare morală
interioară, aşa cum s'a întâmplat la 23 August 1944, când regele a cerut ruşilor să
atace armata română, ambasadorul poporului român, pentru a putea încheia actul
tradător al armistiţiului fără condiţii. Dureros pentru istoria nostră este faptul că spre
deosebire de regele românilor, Stalin auzise de marele prestigiu al armatei române,
tocmai din această cauză trimisese pe ambasadoarea lui să trateze cu reprezentanţii
lui Antonescu şi numai cu ei, condiţiile de pace pe care marele dictator, spre
deosebire de aliaţi, le acordase ca pe unele clauze de armistiţiu lui Ion Antonescu,
numai că până la urmă regele şi oamenii săi au avut grijă să ducă la surparea morală a
poporului român, prin trădarea lor, situaţie ce persistă până în zilele noastre.
Din articolul "Situaţia" publicat în Aprilie 1944 aflăm că luptele dintre trupele
române şi sovietice se desfăşoară la nord de Iaşi şi Prut, deci moldovenii sunt în sfiala
acestor moldoveniporniţi în pribegie este cuprinsă toată sensibilitatea unui ţinut
osândit crucificării."
Totuşi autorul rămâne consecvent lui însuşi cât şi credinţelor sale puse în slujba unei
rezistenţe eroice: "Pentru toţi aceşti moldoveni porniţi în pribegie ni se cere o
înţelegere, acea spontană solidaritate în care se mărturiseşte unitatea unei naţiuni,
sensibilitatea ei umană. Unica mângăiere pe care o pot avea aceşti pribegi este voinţa,
este puterea noastră de a apăra pământul Patriei.
Hotarele Moldovei încălcate. Moldova aşa cum a fost ea totdeauna din Nistru şi până
în Carpaţi, este pribeagă. Această tragică realitate să ne stăpânească gândurile, să ne
disciplineze voinţa de luptă."
În 6 Aprilie 1944, Curentul lui Pamfil Şeicaru anunţă "Bombardarea Capitalei" de
câtre aviaţia anglo-americană: "A fost bombardată cu fantezia sălbatecă, cu
înverşunarea dementă care nu mai caută ţinte militare, ci urmăreşte să creeze doar
climatul spaimei. Bombe risipite la întâmplare, fără să se urmărească în centrele
lovite ceva, doar case prăbuşite altele ruinate şi victime omeneşti".
Marele ziarist redă după agenţia "Reuter" declaraţia generalului Arnold, şeful aviaţiei
americane, după care operaţiile aeriene contra Germaniei, subînţeleasă fiind şi
România, bombardamentele respective nu sunt preliminare unui al doilea front ci
chiar constitutie al doilea front. Să reţinem observaţia justă a ziaristului nostru,
valabilă şi astăzi, în legătură cu războaiele purtate, mai ales în ultimul timp, de Statele
Unite: "Este sistemul englez şi american de a face războiul cu riscuri reduse, cu
economie de oameni şi risipă de material. Dar nu mai puţin acest sistem are toată
neomenia, tot acest accent de sălbăticie rafinată al unei civilizaţii materialiste."
Descrierile efectelor atacului aerian anglo-american, facute de cel ce le-a trăit aevea,
corespund unor scene cu adevărat apocaliptice: "Moartea vine cu vuet sinistru din
văzduh. Oamenii sunt fără apărare. O bombă căzută la întâmplare omoară sute de
oameni, incendiază zeci de căminuri. Tot ce a putut agonisi o familie într'o viaţă este
mistuit de foc în câteva clipe. Am străbătut străzile acoperite de cioburi, am privit la
casele fără geamuri şi căutam să înţeleg sensul acestui război al forţelor de nimicire."
La sfârşit se menţionează că populaţia a păstrat o perfectă disciplină, calmul în
furtună fiind un semn bun.
Să nu uităm că aviaţia anglo-americană decima prin bombardamentele sale sălbatice
populaţia civilă românească pentru a deschide drumul Rusiei sovietice, prin România,
până în inima Europei.
Pamfil Şeicaru susţinea rezistenţa armată până bineînţeles, ruşii ar fi recunoscut
drepturile la o pace cu condiţii mulţumitoare şi pentru români. Căci, de bună seamă,
pentru marele ziarist eroismul şi demnitatea umană erau valori de mare preţ, nu
constituiau, cum au ajuns de cele mai multe ori, simple vorbe goale.
De-altfel, americanii se arătau foarte mândrii de cazematele lor zburătoare, vulturi
giganţi, strălucind argintii pe cer în lumina soarelui, că au ajuns să confunde raidurile
morţii pe care le exercitau împotriva unor oameni lipsiţi de apărare, cu nişte show-ri,
cum li se spuneau locuri de distracţie la care participau, pe rând, câte o stea de
cinema de la Hollywood, fascinată de spectacolul ce i se desfăşura la picioare.
Totuşi, chiar dacă oficial erau declarate invulnerabile, se întempla să mai cadă câte un
avion anglo-american şi atunci, se derula, surprinzător, cealaltă faţă a medaliei.
Adică, temerarii piloţi deveneau prizonieri şi unui comandant român i-a venit ideea
ca în timpul raidurilor aeriene americane să-i ţină în camera lor de la ultimul etaj al
unui bloc respectabil bucureştean, aşa dar să nu-i lase să coboare la adăpostul din
pivniţă. Este de prisos să mai adaog că aceşti militari se bucurau de un tratament
excepţional, inclusiv circulaţia liberă prin oraş, dovadă că mulţi ani după terminarea
războiului, mare parte dintre ei au vizitat România, depănându-şi amintirile plăcute
din dulcele prizonierat românesc. Căci şi cu bombele curgând pe capetele lor,
românaşii sufereau de iluzia că americanii nu ne vor lăsa să pierim, după zisa
eliberare ideea se transformase în obsesie şi se ştie a fost prea târziu când ne-am dat
seama că aliaţii noştri purtau uniforme şi năravuri ruseşti.
Dar reîntorcându-ne la camera de la etaj, în timpul atacurilor cu bombe americane,
spectacolul piloţilor era mai mult decat lamentabil. Cuprinşi de panică se ascundeau
în dulapuri sau sub paturi căutau şi o gură de şoboolani, erau pur şi simplu terorizaţi
de gândul că o bombă i-ar fi putut lovi şi pe ei, de unde se constata că nimeni mai
bine ca dânşii nu ştiau felul cum se desfăşurau zborurile camarazilor lor, de cele mai
multe ori la întâmplare dacă nu chiar avau ca obiectiv parcurile în care se refugiau
bieţii bucureşteni, bineînţeles cei mai mulţi găsindu-şi moartea, în cele din urmă.
Într'un atare mod considera generalul de aviaţie american Arnold să deschidă un al
doilea front pentru a-i ajuta pe ruşi să câştige războiul, fără ca cineva să se gândească
la urmările acestei întovărăşiri, pe care maestrul, o numea nenaturală.
În ce priveşte calmul din timpul furtunii arătat de populaţia bucureşteană în cursul
primului bombardament aerian anglo-american a fost de-a dreptul uimitor, cum o
demonstrează şi următoarea întâmplare: revistele de teatru Bis şi Cortina au ţinut să-
şi recompenseze cititorii punându-le la dispoiţie bilete cu reducere la un spectacol cu
piesa de mare succes "Din Jale se întrupează Electra" de autorul american E. O'Neill.
Era vorba de o trilogie privind tragedia Atrizilor, în formulă modernă. Reprezentaţia
bucureşteană cuprindea toate cele nouă acte, în înterpretarea de neuitat a lui G. Vraca,
distribuit în trei roluri diferite, cu siguranţă ele au intrat în repertoriul marilor creaţii
ale unicului artist, care se poate spune va muri pe scenă jucând pe Richard al III-lea
de Shakespeare.
Coincidenţa face ca spectacolul să fi fost programat pe după masa de 6 Aprilie, ziua
groaznicului bombardament al Bucureştiului ceea ce a făcut ca el, ca de la sine, să nu
mai aibe loc. Deci, deşi spectacolul nu s'a mai ţinut, unul din organizatori a avut
curiozitatea să numere pe cei care, s'au prezentat la teatru cu intenţia să vizioneze
piesa şi în atmosfera de sânge şi pucioasă ce a pus stăpânire pe capitală, au fost, cam
în jur, de 30 de persoane!
În ce priveşte războiul dus, P. Şeicaru crede că el ar putea fi cuprins "în ceea ce
Wundt numea eterogenitatea scopurilor, urmărimd evoluţia acţiunilor omeneşti
pornite de la obiective egoiste ca să sfârşească în împlinirea unui interes general".
Maestrul lansa teoria lui Wundt într'o vreme când nu se putea exclude intervenţia
unui factor neprevăzut în făurirea viitorului, dar noi astăzi putem susţine că teoria
eterogeniei a lui Wundt nu s'a confirmat, interesele egoiste ale marilor puteri nu s'au
transformat în acţiuni de interes general, din această cauză e reactualizat Leviatanul
lui Hobbes, în acel "homo hominis lupus", epoca noastră prin el îşi găseşte definiţia
cea mai potrivită, şi asta nu e părerea mea singulară, desigur.
Chiar descrierile lui P. Şeicaru ne îndrumă pe această direcţie, articolele sale de faţă
sunt mostre de scopuri egoiste, de unde am crede că marele ziarist îngrozit de
perspectiva ce i se deschide, şi datorită firii sale optimiste, lasă o uşă de salvare
intervenţiei neprevăzutului în formarea viitorului, dar, din păcate, participarea unui
atare element nu se arată şi nu se arătat nici până în zilele noastre.
Deci să lăsăm în pace tainele viitorului, să renunţăm la scotocirea lui, şi să ne
întoacem la faptele istorice descrise de marele ziarist în lumina celui mai sever
adevăr.
Până atunci să ne reamintim că preşedintele Roosevelt la 11 Febr. 1940 a declarat că
Rusia Sovietică e o dictatură tot atât de absolută ca oricare alta. Totuşi împrejurările
au forţat Statele Unite să se alieze cu Rusia Sovietică, pentru "a salva democraţia şi a
lichida dictaturile din toate ţările" unde principiile democratice au fost ostracizate. (v.
articolul "În faţă limpezimilor politice, Febr. 1 1944). Max Eastman - democrat
socialist american - bun cunoscător al Rusiei a arătat că Lenin a inventat sistemul
bolşevic pe când Stalin l-a perfecţionat, curăţind regimul de toţi opozanţii săi, 30.000
de oameni au fost omorâţi sau încarcerati. Deci că Stalin e un dictator absolut, e purul
adevăr.
Cu toate, acestea Anglia şi cu dictatorul absolut Stalin o alianţă nenaturală, trăind cu
speranţa că cel puţin pe durata războiului se puteau identifica având interese comune.
Dar curand, în problema poloneză aliaţii au constatat că Rusia viola princepiile
stabilite la Teheran, încheind un pact separat ruso-polonez. Deşi, Rusia era
dependentă de ajutorul aliaţilor, ea adoptase o politică agresivă. Faţă de ei.
Cum nu se cunoştea Rusia Sovietică, Anglia a nesocotit ura subterană a lui Stalin
contra ei iar Statele Unite nu au ţinut seama de evoluţia politică şi spirituală a
bolşevismului trecut printr'o adevărată epocă bonapartistă, cum o denumeşte P.
Seicaru. Adică după victoria din 1942 de la Stalingrad, Stalin devenit mareşal începe
să se confunde cu istoria Rusiei, devine conştient de valoarea şi puterile ei, şi se
identifică cu imperiul rus aşa cum a fost creat de la Ivan cel Groaznic la Petru cel
Mare şi până la Lenin şi Stalin. Pentru Stalin incapacitatea anglo-americanilor era o
dovadă de lipsă a unui personal politic superior, ceea ce constituia un moment
exepţional de favorabil expansiunii imperialismului rusesc.
În consecinţă, armata roşie a încetat să mai existe ca instrument al revoluţiei
mondiale, ea devine apărătoarea poporului rus, instrument al scopurilor istorice ale
mamei Rusia. Stalin va avea pretenţii teritoriale, ca imperiul său să restaureze pe cel
al ţarilor, astfel că, deşi în alte împrejurări, Stalin este un adevărat ţar roşu. Pentru a
face plăcere aliaţilor el va dizolva Cominternul, dar acesta îşi continuă activitatea
cum o demonstrau cazurile Dimitrov şi Tito.
Anglo-americanii considerau Cartha Atlanticului ca singura modalitate de a asigura o
viaţă liberă şi indemendentă popoarelor. Iată câteva puncte:
1. Ţările noastre (Marea Britanie şi Statele Unite) nu caută niciun câştig teritorial sau
de altă natură.
2. Nu caută nici o modificare teritorială. Care nu ar fii de acord cu libera exprimare a
popoarelor vizate. Şi la punctul şase se mai adaogă: speră după distrugerea tiraniei
naţional-socialiste, să încheie o pace în cadrul căreia toate naţiunile să aibă
posibilitatea de a trăi în siguranţă, în frontierele lor. Referinţa se făcea şi la popoarele
mici care aveau dreptul să se pronunţe asupra formei de guvermământ pe care şi-o
doresc.
Nu era greu de observat că Rusia era adversara principală a Carthei Atlanticului,
astfel că nu principiile ei hotărau destinele popoarelor ci totul depindea de voinţa lui
Stalin, care dacă a renunţat la Austria, îşi rezerva drepturile la Europa de Est, pe care
urmărea să o scoată de sub influenţa americană demonstrând tot mai mult că alianţa
lor nenaturală devenise un instrument de dominaţie sovietică înaintea căreia
principiile Carthei Atlanticului rămâneau simple documente moarte, fără să aibe nicio
putere reală de aplicare.
Anglia şi Statele Unite erau interesate să menajeze susceptibilităţile Rusiei Sovietice,
lăsând soarta poporelor să se realizeze după voinţa lui Stalin. Anglo-americanii îşi
dădeau seama că dacă şantajul rusesc - pacea separată cu Germania - s'ar împlini
într'o zi, aliaţii n'ar mai avea forţa necesară să reziste duşmanului, de unde pomenirea
valorii şi contribuţiei armatei roşii în război, cu fiecare prilej de către aliaţi, mai mult,
Statele Unite dorea ca şi Uniunea Sovietică să declare război Japoniei, deci se
urmăreau înainte de toate interesele americane care trebuiau să fie satisfăcute şi ele,
de bravul soldat al armatei roşii.
Aici ne vom opri la două intervnţii venite din partea cunoscutei reviste "Economist".
Prima o găsim în articolul citat deja, din Februarie, 1, în care această revistă declară
că renaşterea naţionalismului rus poate să constituie un factor important în evoluţia
războiului, şi se subliniază necesitatea unui război anglo-rus cu Japonia. În caz
contrar ar exista pericolul unei alianţe ruso-japoneze, aceasta împreună cu China ar
putea să realizeze o nouă împărţire în Asia, de la masa căreia Statele Unite dacă nu ar
fi fost exclusă, nu ar fi avut sub nicio formă, rolul conducător.
Înteresant este comentariul final al lui Pamfil Şeicaru la această problemă atât de
spinoasă: "Pentru mine, articolul publicat de ziarul englez "Economist" înseamnă o
confirmare a campaniei pe care o duc, a tuturor afirmaţiilor în legătură cu aşazisa
enigmă rusă. Eu nu am văzut decât Rusia de totdeauna şi pericolul acestui stat,
lăbărţat pe două continente, îl denunţ spre a feri opinia publică românească de a lua
aparenţele drept realitate. Adevărul îşi face drum: Suntem în faza limpezirilor".
În luna Iulie 12, 1944, P. Şeicaru se ocupă cu un articol al aceluiaşi ziar "Economist"
în care acesta critică Anglia pentru greşelile sale, prin ele a contribuit la ascensiunea
Uniunii Sovietice în Europa menajându-i toate susceptibilităţile, de teama să nu se
înţeleagă cu Germania nu i-a refuzat nimic lui Stalin. Dacă am compara concesiile
făcute de Anglia ţarului Alexandru I, în timpul războiului contra lui Napoleon, scrie
marele ziarist, cu concesiile făcute ţarului mareşal Stalin, "ne-am putea da seama uşor
de slăbiciunea guvernului Churchill."
Pamfil Şeicaru impută şi cu această ocazie, sentimentul bestial al bombardamentelor
executate asupra României, mai ales adaogă maestrul că potrivnic sentimentelor
politicei engleze se săvâşesc acte de o cruzime fără egal numai pentru râvna de a
complace Rusiei Sovietice. Pentru a nu fi bănuită de slaiciune faţă de România,
aviaţia engleză este excesivă.
Iată şi justa profeţie a ziarului englez "Economist": Dacă Marea Britanie va insista în
greşelile sale, atunci popoarele europene se vor supune de bună voie înfluenţei ruse.
Şi îi urmează perspectiva mult mai largă decât posibilităţile prea prezenteiste ale
pragmatismului gândirii engleze, căreia marele ziarist îi opune viziunea mult mai
clară a omului mioritic românesc, de care aparţine cu siguranţă, descendentul din
oierii din Şeica, Pamfil Şeicaru: "Evident că aşa se va întâmpla dacă Marea Britanie
va continua să facă mătănii în faţă Rusiei Sovietice. Europa a fost sau are sentimentul
că a fost părăsită de o Anglie grijulie de a nu supăra Rusia Sovietică; nimic mai firesc
ca Europa să se pregătească de închinare noului stăpân consacrat de politica abdicării
engleze.
Culegem totdeauna ce am semănat. anglia din oportunitate mioapă sacrifică totul
Rusiei Sovietice; atunci ce este de mirare că popoarele cată să se acomodeze situaţiei
creiatete de politica guvernului englez?"
Pamfil Şeicaru în anul 1944 era înzestrat cu darul previziunii şi aproape nu-ţi vine să
crezi că el îşi scria articolele când cei mai mulţi dintre politicenii români credeau,
orbi, în ajutorul anglo-american, care nu a venit până astăzi.
Anglia a plătit scump abdicările sale în faţa Uniunii Sovietice, de fapt nu a putut
proceda altfel, geniul lui Churchill mai căuta să salveze ce era de salvat. Anglia, să
recunoaştem după cel de al doilea război nu mai ocupă loc printremarile puteri decât
la ocazii festive, în mod simbolic.
Fără nicio îndoială marea câştigătoare a războiului în Europa a fost Rusia bolşevică,
pe când Statele Unite şi-a asigurat supremaţia în Pacific, aşa cum de fapt, a vrut să o
aibe.
După o scurtă degringoladă asemănătoare cu situaţia unui boxer căzut la podea,
încetul Rusia îşi revine, incât spoiala de democraţie aruncă punţi vizibile
imperialismului ţarist şi bolşevic, idealul de totdeauna a ceea ce se chiamă
spiritualitate rusească, trecută pe limbaj cultural în mesianismul ortodox sau marxist,
care tot imperialism, este.
Curios că omul bolnav, Rusia, e îngrijit azi, în virtutea unei vechi prietenii tot de
americani, convinşi că nu vor putea stăpâni lumea fără ajutorul uman al Rusiei. Se
vede că Statele Unite nu a învăţat nimic din experienţa trecutului.
Revening la P. Şeicaru, măcar după atâţia ani de robie comunistă să-i dăm dreptate, în
1944 trebuia să ne apărăm şansele de supravieţuire cu propriile forţe, şi vom vedea că
exemplul finlandez e cât se poate de edificator. Numai că ei au spus, nu avem de ales
decât să murim sub roşi ori să fim liberi, o altă alternativă nu există. Dar ei au fost
uniţi nu au avut parte de un rege nepriceput şi de politiceni flămânzi după putere,
astfel că au avut timp să citească articolele din anii 1943-1944 scrise de marele
ziarist, genialul Pamfil Şeicaru.
Desigur, ca şi în cazul oului lui Columb mulţi au rămas cu covingerea că şi ei ar fi
putut gândi ca maestrul nostru, dacă ar fi avut la dispoziţie materialul adunat cu atâta
iscusinţă de el. Ori noi le-am răspunde că genialitatea constă tocmai din inspiraţia
daimonului are îţi dictează ce anume să selectezi, cât şi modalitatea de a ajunge la
adevărul dorit atât de mult.
Se spune de filozofic, care au definit natura geniului că el îşi depăşeşte
contemporanii, are darul de a trăi în viitor. Oare nu chiar aceasta s'ar potrivi activităţii
ziaristului Pamfil Şeicaru în acei ani de grea cumpănă pentru ţara şi neamul său? Deci
nu-i nicio exagerare, nu-i nicio mitizare şi nici atât coborâreorfeică în legendă:
Marele ziarist Pamfil Şeicaru, în aceeaşi măsură istoric şi scriitor a fost un mare talent
căruia trebuie să-i recunoştem nu rar şi anumite străluciri geniale.
Pentru a demonstra situaţii prin care Rusia Sovietică, bucurându-se de largul sprijin al
aliaţilor, a devenit stăpâna absolută a Estului european, vom insista asupra a trei
evenimente, fiecare mai mult decât exemplar, tratat, în articolele maestrului nostru.
Să începem cu articolul "Concesiile lui Tito" (4. VII. 1944) în care regele din exil,
Petru al Yugoslaviei, este obligat de Londra să ratifice hotărârile lui Tito, prin dr.
Subacici, ales Preşedinte al Consiliului, în aşa fel încât să nu-l supere cumva pe
mareşalul Tito. După convorbirile duse, i se împlineşte dorinţa, generalul Mihailovici,
ctitorul de rezistenţă sârbă contra nemţilor, este înlăturat iar Subacici va introduce în
guvern o serie de reprezentanţi ai mişcării de eliberare condusă de Tito iar acesta
recunoştea autoritatea guvernului yugosliav aflat în afara graniţelor ţării.
Subacici sacrificase pe gen. Mihailovici, organizatorul rezistenţei şi a luptei de
haiduci, pe când Tito consideră că problema monarhiei va fi reluată imediat după
încetarea războiului. În fapt, nu a dat nici o asigurare concretă privitor la soarta de
mâine a monarhiei, Subacici însă era convins că Tito, după cum promitea nu va
impune Yugoslaviei un regim comunist în perioada îmediat următoare războiului.
Iată, cum anglia ceda şi în faţa lui Tito, stăpânul de drept al Yugoslaviei, prietenul
bun, pe-atunci, al Moscovei.
Şi autorul nostru se întreabă: "Cine a avut, oare, interes să diminueze pe regele Petru
al Yugoslaviei? Fără îndoială nu Anglia; dar ce folos că mereu nu vrea, se opune,
amână ca la urma umei, să se supue Rusiei Sovietice?"
Tito a fost urât de Croaţi, faţă de care figura ca trădtor al cauzei lor naţionale.
Cunoscutul dizident Djilas, oponentul lui Tito autorul cărţii "Noua clasă" a fost tot
croat.
Problema Poloniei e mult mai dezbătută în articolele anului 1944 ale lui Pamfil
Şeicaru.
Guvernul polonez refugiat la Londra face din ţara respectivă un factor hotărâtor al
politicii internaţionale. Polonia îşi menţine pretenţiile privind intangibilitatea
frontierelor sale, pe când Rusia învocă tratatul cu Hitler încheiat în 1939, între aceste
două puncte de vedere atât de diferite oscila politica engleză. (Polonia factor de
clarificare a războiului, 18 Ianuarie, 1944).
O conştiinţă naţională de o rară intensitate, un patriotism străbătând toate acţiunile
conducerii politice poloneze caracteriza forţa de apărare pusă în slujba unor principii,
pentru ea intangibile.
Se mai adăogă presiunea exercitată asupra preşedintelui Roosevelt, aflat într'un an
electoral, de către puternica colonie poloneză din Statele Unite, care cerea rezolvarea
în sens pozitiv a problemei, altfel Charta Atlanticului nu mai putea să aibe nicio
valoare. Drept urmare, conflictul dintre naţionalismul patriotic polonez şi strategia
sovietică devenea una din problemele cele mai importante ale războiului, întărită şi de
prezenţa trupelor sovietice la graniţa de est a Poloniei. Curând însă conflictul ruso-
polonez se transformase într'unul dintre Stalin şi aliaţii săi anglo-americani.
Demonstrativ din partea primilor se arăta popoarelor care aşteptau ocrotirea anglo-
americanilor contra Rusiei Sovietice, faptul că şansele lor vor fi spulberate de către
Rusia învingătoare (Poziţia Angliei în conflictul ruso-polonez, Ian. 1944).
În acelaşi timp "New York Times" scria: "Statele Unite nu vor însă un război cu Rusia
pentru ca Polonia să-şi vadă garantate frontierele dinaintea războiului." "chiar dacă
Rusia va alege calea unor soluţionări prin forţă a problemelor Europei răsăritene,
Statele Unite ar continua să lupte alături de ea."
Ceea ce nu numai Anglia o ştia, dar dădea mână liberă de actiune lui Stalin, să nu mai
ţină seama de clauzele acordului de la Teheran, pe care oricum nu le-ar fi respectat
zice maestrul: "Dar toate acordurile cu Rusia Sovietică vor avea aceeaşi soartă oricâtă
loialitate ar risipi partnerii acestui stat monstru."
Nu peste mult se anunţă de la Moscova că nu recunoaşte guvernul polonez de la
Londra şi nu acceptă niciun englez la discuţiile ruso-poloneze., guvernul acestei ţări
se impune să fie ales prin plebiscit, ceea ce prevedea de altfel şi Charta Atlanticului.
Ruşii cu acelaşi procedeu l-au numit pe Tito comandantul suprem al armtei yugoslve,
impotriva oricăror voinţe anglo-saxone, şi chiar fără consimţământul patriotic
jugoslav.
La moscova s'a creat un comitet polonez cu scopul de a combate guvernul de la
Londra, astfel se adânceşte conflictul dintre Anglia şi Rusia Sovietică. Ultima îşi
susţine revendicările teritoriale din 1939, reamintind de linia Curzon cerută de ruşi în
1944, după care în 1919 s'au stabilit graniţele poloneze. Anglia democrată nu putea să
schimbe teritorii decât după consultarea voinţei naţionale.
Deşi ruşii nu cedează deloc, aliaţii anglo-americani ar amâna discutarea problemei
până după război, Anglia fiind îndatorată Poloniei prin faptul că pentru ea a declarat
război Germaniei, dar mai mult guvernul de la Londra polonez era reprezentat de o
armată ce lupta alături de aliaţi pe frontul italian, deci ar fi pretins un altfel de
tratament din partea aliaţilor ei, anglo-americani.
Dar iată ceea ce nu odată a prevăzut marele ziarist român , Pamfil Şeicaru, a avut loc:
"atunci când armatele ruseşti au intrat pe teritoriul Poloniei, guvernul emigrant de la
Londra va fi declarat uzurpator şi vor fi instalate soviete poloneze sub directa
dependenţă a Moscovei." ("Iarăşi punctul nevralgic, Polonia" şi "Londra tace" 19 şi
27 Iulie 1944). Adică, primul decret sovietic prevede constituirea a două instituţii
poloneze: consiliul naţional polonez, care va juca rolul parlamentului şi comitelul de
eliberare naţional implinind sarcinile organului executiv, decizie purtau numele de
Holm, mica localitate polonă unde ele au fost emise. Consiliul naţional polon
reprezenta singura autoritate legală, în timp ce guvernul emigrant de la Londra era o
autoritate uzurpată, ilegală, înfiinţată pe baza constituţiei fasciste din 1935.
Guvernul de la Londra protestează imediat, se consideră singurul reprezentant al
naţiunii polone şi arată că în "comitelul naţional de eliberare" sunt 9 comunişti şi 10
membrii ai uniunii patrioţilor de la Moscova. Hotărât în acţiunile sale, acelaşi guvern
de la Londra salută eliberarea oraşului Wilno de ruşi dar consideră că el va trebui să
fie restituit Poloniei.
Care este poziţia guvernelor englez şi american, nu e greu de ghicit, se căuta o
formulă de compromis bezată pe realitatea că şi guvernul de la Londra şi comitelul de
eliberare naţională au aceeaşi adversară, Germania nazistă, de unde necesitatea de a
se reconcilia între ele. Presimţind, marea trădare ce li se pregăteşte de aliaţi, în primul
rând Anglia, emigranţii polonezi fac un ultim efort de a reaminti aliaţilor, că sunt pe
cale să săvârşească una din cele mai mari vânzări din întreaga istorie a Omenirii,
astfel că ostentativ generalul Sonkoskowschi, comandantul suprem al forţelor armate
polone din cartierul general de la Londra, a inspectat unităţile armatei polone din
Italia cu un efectiv de 300.000 de polonezi, apoi a decorat pe generalul Alexander
comandantul suprem al forţelor aliate din Italia şi pe generalul Leese, comandantul
armatei a 8-a, cu cea mai înaltă decoraţie polonă "Virtutea militară".
În tot acest timp scrie Pamfil Şeicaru ... Londra tace: "Polonia a fost cauza războiului
acesta, cine ştie ce rol i se reservă tot Poloniei de regizorul tainic al Istoriei. Londra
tace în faţă cutezanţei ruseşti. Dar foarte rar este bine când Londra tace.
Afirmaţie mai mult decât dreaptă, deoarece pentru a ajunge cu Stalin la o înţelegere,
primul ministru al guvernului polonez din Londra, la sfatul englezilor şi americanilor,
îi cere dictatorului rus, Stalin, o audienţă. (" În căutarea unei formule de compromis"
"După Iugoslavia integrată şi Polonia politicii sovietice" 28-29 Iulie 1944).
E sigur, reprezentantul Poloniei Mikolajezyk, ca să salveze Anglia, terorizată de
gândul că Rusia ar putea încheia o pace separată cu Germania, va merge la Moscova
pentru a accepta jugul Kremlinului şi astfel să întărească politica imperialistă
rusească.
"Călătoria la Moscova a dlui Mikolajczyk" scrie marele ziarist "este o pagină tristă
din istoria Angliei, este o introducere la o nouă aşezare politică a Europei." (articol
din 30 Iulie 1944).
Cu această ocazie autorul ne mărturiseşte că a răsfoit, Suvenirile lui Alexis de
Tocqueville, autorul celebrei cărţi "La Democratie en Amerique". Memoriile lui
Alexis au frumuseţea memoriilor lui Saint-Simon, mai lapidare în expresivitatea
literară, mai profunde în gândire politică.
Respectivul autor a prevăzut în lucrarea sa concepută întra 1835-1838 şi 1840, marele
pericol rus exercitat pe atunci de ţari asupra Europei, din această cauză propunea
susţinerea unirii Statelor Germaniei într'o singură naţiune, pentru a servi drept
tampon împotriva primejdiei ruseşti care ameninţă Occidentul să cadă sub jugul ei.
Unirea neamurilor germanice ar putea să respingă într'o zi pe duşmanul comun al
Europei.
Pe de altă parte într'o scrisoare a lui Lammoricière, ambasadorul Franţei la
Petersburg, ni se relatează o discuţie cu ţarul care îl asigura că nu are nimica
împotriva unirii statelor germane, numai că dacă masa armată a acesteia ar deveni
ameninţătoare, va rămâne în sarcina Rusiei şi Franţei să-i liniştească ambiţiile.
Deci, consideră autorul nostru, odată cu călătoria lui Mikolajczyk la Moscova o
pagină a istoriei Europei a fost întoarsă, Răsăritul înaintează sfărâmând digurile
Apusului.
Cu alte vorbe, Anglia trădează Polonie vechiul său aliat, uitând că prin aranjamentul
încheiat, cea de a doua va trăi pentru mult timp în robia nouă a Kremlinului. Cât
priveşte rolul Statelor Unite a fost şi mai direct, pe ea n'o înteresa soarte Poloniei cât
o preocupa angajarea, ca bună aliată, a Uniunii Sovietice în războiul din Pacific, cu
Japonia.
La sfârşitul articolului întitulat Londra tace, maestrul îşi pune întrebarea că cine ştie
ca rol i se rezervă tot Poloniei de regizorul tainic al Istoriei.
Unul e astăzi bine cunoscut privitor la lodaţii şi ofiţierii întorşi în Polonia de pe
frontul italian unde au luptat până atunci. Pentru a-i lichida, doar aparţineau de
comandamentul guvernului de la Londra, ruşii i-au pus să cucerească Varşovia, ei
privind ca spectatori la încleştarea dintre polonezi şi trupele germane. Abea după ce
nemţii s'au retras, după două luni de luptă, au intervenit şi ruşii, dar nu atât să-şi
sărbătorească cucerirea capitalei Poloniei cât faptul că au reuşit să extermine până la
unul pe adversarii lor de temut, care în cazul dat erau nu numai nemţii, dar şi soldaţii
şi ofiţerii guvernului de la Londra, atâţi câţi s'au întors acasă la sfaturile binevoitoare
ale englezilor care au dus trădarea până la capăt.
S'ar putea ca aliaţii, dar asta nu e o scuză, să nu fi cunoscut prea bine Rusia, fenomen
de care Pamfil Şeicaru se plânge încă de la primul articol al volumului "Întors acasă"
(17 Ianuarie 1944): "Nu s'a cunoscut Rusia, am putea spune că nici nu s'a trudit
nimeni să cunoască Rusia şi nici în ce măsură ideologia revoluţionară a bolşevismului
şi-a pregătit armatele necesare unei expansiuni victorioase".
Oare ne întrebăm politicenii noştri au trăit pe altă planetă încât nu erau informaţi
despre modul cum îşi impunea stăpânirea Rusia bolşevică asupra ţărilor ce le ocupau
cu forţa armelor, cum era vecina noastă Polonia şi după ea cu siguranţă urma şi
România?
Erau oare siguri că anglo-americanii ne vor rezerva o altă soartă decât cea destinată
Poloniei pe care au îgenunchiat-o înaintea Rusiei deşi se afla într'o situaţie mult mai
bună decât noi, fiindcă de la început au luptat alături de aliaţi şi nu alături de trupele
germana ca românii?
Ori şi-au închipuit serios că americanii vor face război cu ruşii pentru a ne reda nouă
libertatea? Sfântă naivitate!
Cu această ocazie să ne oprim la rândurile introductive ale volumului ce poartă titlul
de "Cartidudinea lui Iului Maniu".
În Decembrie 1943 vizitând Lisabona a doua oară, P. Şeicaru şi-a putut da seama că
nu numai în opinia publică dar şi la şeful statului portughez Salazar la care a fost
primit în audienţă, exista temerea că armata sovietică sprijinită de anglo-americani se
va revărsa impetuos asupra Europei. În tot acest timp la legaţia României nu exista
nicio îngrijorare că frontul rusesc se apropia de Nistru. Mai mult, se bagateliza de
câtre un ataşat de legaţie, discursurile lui Mihai Antonescu, şi atunci când i-a atras
atenţia că-şi râde de şeful său ierarhic, fiind şi ministru de externe, i-a râspuns că
ministrul său de externe este Buzel, adică Niculescu-Buzeşti. La reîntoarcere s'a oprit
la Geneva, unde în prezenţa ministrului Vespasian Pela, alţi doi ataşaţi de legeţie,
Rădelescu-Pogoneanu şi Anastasiu atacau, fără jenă, acţiunea României contra Rusiei
Sovietice. A doua zi Pela îi explicase toleranţa lui, fiindcă oricât i-ar fi denunţat lui
Mihai Antonescu acesta tot nu le făcea nimica. La externe Niculescu-Buzeşti şi
fratele mai mare al lui Rădulescu-Pogoneanu conduceau ministerul.
De unde maestrul trage concluzia că majoritatea personalului de la externe rămasese
credincios politicii proruse-sovietice instaurată în 1933 de Titulescu.
La Lisabona l-a căutat colonelul polonez Kovalewski rugându-l să-i transmită un
mesagiu verbal mareşalului Ion Antonescu şi dacă se poate şi lui Maniu. Pe la
sfârşitul lui Februarie se întâlnise cu mareşalul Ion Antonescu şi acesta chiar îl
rugease să-l caute şi pe Maniu, comunicându-i că aşteaptă în zadar cele două brigăzi
aeropurtate anglo-americane.
L-a văzut pe Maniu la Mihai Popovici. După ce l-a ascultat cu atenţie, mai pe urmă
încercând să-i împrăştie temerile, Maniu a considerat că-l ascultă prea adesea pe
Goebbels şi se lasă influenţat de propaganda sa. Şi urmează cu aceeaşi siguranţă:
"Pentru liniştea dvoastră, mulţumindu-vă de cele comunicate, vă pot spune că nimic
nu se va schimba în Europa centrală şi în Balcani, cu atât mai mult în ce priveşte
frontierile ţării, fără ca în prealabil dl. Churchill şi preşedintele Roosevelt să nu mă
consulte. Nu-l mai citiţi pe Goebbels." I-a replicat: Cum, să-l citesc când nu ştiu
germana, dvs. puteţi să-l citiţi."
Pamfil Şeicaru crede că anturajul îi servise drogul menit să-l dezorienteze în aşa
măsură că era o totală alterare a obişnuitei prudenţe caracteristice lui Iuliu Maniu.
La procesul lui Ion Antonescu, Maniu a declarat că n'a ştiut ce s'a petrecut în noaptea
de 23 August la palat.
Lovitura s'a realizat ca o capitulare fără condiţii adică en rase campagne. Când Maniu
a văzut dezastrul declanşat de lovitura de la 23 August, l-a trimis pe Bâzu
Cantacuzino, cu avionul, cu o scrisoare adresată lui Churchill. La Roma însă
generalul Alexander l-a oprit şi i-a dat ordin să se întoarcă în România.
"Aşa a expirat certitudinea iluzorie care a dus pe Iuliu Maniu la grea rătăcire. Şi ţara a
urcat calvarul capitulării fără condiţii."
Din conţinutul acestei amintiri politice, pornim de la premiza că lucrurile s'au
petrecut întocmai, de altfel autenticitatea acestei trăiri o simţim ca pe o răsuflare ce ne
îngheată obrazul inimii.
Considerăm că atitudinea personalului de la legaţia română din Lisabona avrea un
substrat mai adânc decât a fi o simplă influenţă titulesciană. Ci era o reacţie a unei
bune părţi a intelectualităţii noastre, în primul rând îndreptată contra celui ce nu mai
avea nici o şansă de scăpare. Mă gândesc la mareşalul Ion Antonescu, confundat cu o
persoană fără valoare, în raport cu ceea ce putea realiza el slujind, în primul rând,
interesele poporului său.
Era vorba de nişte forţe malefice, care se fac stăpâne pe natura şi firea românului,
poate moştenite de la vechii traci ai căror urmaşi ne considerăm, oprindu-ne de a
înfăptui o unire în cuget şi simţiri, aşa cum putea de pildă naţionalismul patriotic
polonez, prin această legătură ajungeau la unitatea pe care noi nu am putut-o avea în
clipele noastre de mare răscruce.
Am dat exemplul, în cele anterioare pe intelectualii cu aere de bolşevici de ocazie,
strânşi în jurul unui Miron Radu Paraschivescu, pe nume: Ion Caraion, V. Untaru în
devenire V. Ierunca, Marin Preda cel ce i-a nemurit în: "Viaţa ca o pradă" şi să nu-l
uităm, desigur, nici pe Geo Dumitrescu. Aceşti indivizi duceau o activitate
subversivă, scopul lor principal fiind sabotarea războiullui nostru dus împotriva
Rusiei Sovietice ameninţând pe cei ce aveau un simţământ sfânt, chiar şi trecător, faţă
de un eveniment, cel puţin istoric pentru neamul nostru: războiul antibolşevic.
Dacă mai adăogăm şi funcţionarii legaţiei de la Lisabona, detractori ai războiului,
vom înţelege din ce cauză a trebuit să ne predăm "en rase campagne" şi de ce pe cel
ce ar fi avut şanse să ne salveze, l-am predat plutonului de execuţie, condamnându-ne
la zeci de ani de comunism. Păcat că pentru aceşti câţiva, dar extrem de gălăgioşi, a
trebuit să sufere o ţară întreagă.
In ce priveşte atitudinea lui Maniu este de condamnat, fiindcă în atare momente grele
nu a putut să-şi stăpânească jignirile personale, în loc să dea atenţia cuvenită celor
spuse de marele ziarist l-a apostrofat că se lasă înfluenţat de propaganda lui
Goebbels. Dacă ar fi citit "Curentul" şi-ar fi dat seama că nu are dreptate, odată ce
toate informaţiile pe care se bazau articolele lui Şeicaru erau transmise de surse
democrate, cel mai ades engleze şi americane, agenţii, reviste, ziare, cărţi, nici
întâmplător nu se referă la o ştire germană, de altfel cum am mai scris-o nemţii pentru
Pamfil Şeicaru în anii 1943-1944 nu mai existau ca forţă militară, ei odată cu
Stalingrad au ieşit din istorie.
Desigur, Iuliu Maniu nu a putut uita multe din atacurile lui P. Şeicaru împotriva sa ori
a familiei sale, de pildă afacerea Skoda în rechizitoriul căruia rolul personal al
marelui ziarist şi al Curentul nu a fost de neglijat.
Iuliu Maniu, sigur conştient a exagerat lucrurile, tocmai pentru a-şi pune în
inferioritate partnerul de discuţii, ori momentul istoric i-ar fi impus un alt
comportament, din respectiva colaborare ar fi ieşit poate ceva fructuos, pentru Maniu
în primul rând, odată ce se ştie că în jurul lui 23 Aug. tinerii în frunte cu regele l-au
cam părăsit, lucru declarat chiar de Niculescu-Buzeşti.
Din studiile istoricilor de astăzi, dacă nu sunt tendenţioase, reese clar că Iului Maniu
nu a ştiut nimic din ce petrece în seara de 23 August, responsabilitatea cade pe umerii
regelui şi a lui Niculescu-Buzeşti, mărturia lui Vişoianu e lipsită de orice valoare, este
a subordonatului care dă vina pe şeful său, cum e clasic, exemplul Pantazi care la
proces nu-şi asuma nicio răspundere ca ministru de război, totul era hotărât de
superioul său Ion Antonescu.
Iului Maniu vroia, aşa era şi logic, ca cel ce a condus războiul să încheie armistiţul
dar să recunoaştem, că probabil ca să nu-şi ieie prea marea răspundere, nu s'a angajat
prea activ, ori cu un Pamfil Şeicaru lângă el ar fi avut un element preţios, intermediar
între politican şi soldat adică între Maniu şi Antonescu. În această conjunctură prin
marele ziarist ar fi avut şi un valoros mobilizator al maselor dar în loc de asta, Maniu
a făcut orice pentru a-l jigni şi a-l îndepărta pentru totdeauna.
Credem că Maniu a fost bucuros să audă că alţii şi-au luat sarcina încheierii
armistiţiului din această cauză în zilele următoare actului el a ocupat un simplu post
de ministru fără portofoliu, de fapt, de cel de observator al lucrurilor, cum se vor
desfăşura în zilele următoare.
În acest mod Iului Maniu a fost depăşit de evenimente, nu s'a priceput să le facă faţă,
de unde aş spune că tocmai incertitudinile lui l-au dus până la celula temniţelor
comuniste de la Sighet.
De-altfel şi maestrul întrebuinţează în titlu, noţinuea de certudinea lui I. Maniu ca
pusă "între ghilemele", de fapt, joacă rolul unor tragice incertitudini, provocate, în
primul rând, de compotarea aliaţilor care au cedat la toate pretenţiile ruşilor, oferindu-
le, bineînţeles şi România. Pentru Iuliu Maniu, cu atât respect pentru premierul
Churchill şi preşedintele Roosevelt, aşa ceva nu avea nimic în comun cu principiile
sale de om cinstit şi democrat convins, dar, din păcate, atare virtuţi nu mai erau
căutate, au influenţă numai viciile oamenilor cu umilirea dureroasă a condiţiei umane.
Articolele lui Pamfil Şeicaru sunt o dovadă peremptorie în acest sens.
În continuare o să ne oprim la articolul Expozeul dlui Churchill din 5 August 1944,
articol de fond al Curentului în care autorul comentează discursul premierului Marei
Britanii, ţinut în Camera Comunelor pe ziua de 2 August 1944, asupra situaţiei
militare.
În linii generale se poate spune că potrivnic impetuozităţii temperamentului său,
premierul Churchill a fost destul de obiectiv în expunerea sa. După ce analizează
pierderile neglijabile ale flotei, surprinde îngrijorarea privind avantajele pe care le vor
câştiga germanii în forţele lor aeriene. Va pune în discuţie pagubele provocate de
bombele zburătoare, dar o altă telegramă provoacă temerea că o nouă armă
misterioasă nemţii sunt gata s'o asvârile în luptă. Astfel agenţia Reuter se referă la
bombardaierul robot de tipul Junkers 88, cel ce are în faţă tunurile scoase, sboară fără
echipaj şi în spaţiul din faţă e umplut, cu explosibil. Pilotul "Messerschmidt 109"
zboară deasupra bombardierului, robot şi, când artileria inamică devine periculoasă
poate fixa bombardierul pe un traseu fix şi se poate desprinde de el pentru a scăpa.
În discursul său spre deosebire de îngrijorările lui Churchill, după care prevedea încă
o prelungire imprevizibilă a războiului în Europa, premierul britanic era mult mai
optimist în Extremul Orient ori, bine se ştie, se înşela. Astfel după capitularea
Germaniei, Japonia ca membră a Axei, a declarat că deşi nu mai poate câştiga
războiul ea va lupta în continuare încă mulţi ani. Doar cele două bombe atomice
aruncate asupra oraşelor nipone, Nagasaki şi Hiroşima, i-a îngenunchiat şi au cerut
pacea.
P. Şeicaru se opreşte la cuvintele de mare laudă rostite dl Churchill în discursul său, la
adresa armatei ruse şi a marelui său comandant, Stalin: "Armata rusă îndeplineşte
însă opera cea mai mare pentru distrugerea armatelor germane, în aer, pe oceane şi
mări, noi putem să ţinem faţă cu forţele noastre proprii împotriva forţelor germane,
dar nu a existat în lume o forţă în decursul de mai mulţi ani, care ar fi în stare să
zdrobească maşina de războiu germană şi să dea lovituri aşa de teribile şi irezistibile
care au căzut asupra armatei terestre germane din partea armatelor Rusiei Sovietice.
În urma acestor succese ale armatelor ruse, salut pe mareşalul Stalin. Salut pe acest
mare şef, al ţării sale şi cred cu fermitate că pactul nostru de 20 de ani cu Rusia va fi
unul din factorii cei mai durabili pentru asigurarea păcii, ordinei şi progresului în
întreaga Europă".
Avem toate motivele să credem că Churchill, ca mare om de stat, şi-a recunoscut
inferioritatea cu toata sinceritatea şi că în acelaşi timp elogiul său adresat armatei ruse
şi lui Stalin, nu sunt deloc prefăcute ci exprimă sentimente clare de recunoştiinţă,
ceea ce ar trebui să o admită şi cei mai înfocaţi duşmani ai lui, şi iată că marele ziarist
nu se îndoieşte de bunele intenţii ale premierului britanic.
Cum reese chiar din articolele de fond ale lui P. Şeicaru, publicate în acest volum,
Anglia nu mai conta ca forţă militară faţă de maşina de război germană, iar Statele
Unite nu primiseră aprobarea poporului american ca să facă război pentru o Europă
pe care n'o iubea deloc, mai mult americanii erau de părere că bine le face Hitler, prin
urmare majoritatea cetăţenilor nu erau pentru război. Rossevelt a întins o cursă
japonezior la Pearl Harbour, aceasta a costat atâtea vieţi din partea supuşilor săi, dar
nu mai astfel preşedintele Statelor Unite a putut uza de dreptul de a declara război
Japoniei şi Germaniei, peste voinţa poporului american.
Fără îndoială, democaţia americană nu dădea şi nu dă nici astăzi dreptul nelimitat
asupra vieţii ceţăţenilor, din această cauză deşi era bine înarmată, sigur cel puţin în
egală măsură cu nemţii, nu avea la dispoziţie atâta material uman să poată face faţă
unui front atât de lung, întins în Europa, Africa şi în Pacific unde americanii aveau
cele mai mari interese.
În discursul lui Churchill anglo-americanii recunoşteau că fără Rusia sovietică şi
Stalin ei nu ar fi putut câştiga războiul, de unde vom primi răspunsul de ce aliaţii erau
atât de îngăduitori cu pretenţiile ruseşti, pe care de cele mai multe ori le satisfăceau.
Dar mai mult, credem că undeva în cartea preşedinţilor Statelor Unite stă înscrisă cu
litre de aur avantajele aduse de alianţa cu Rusia Sovietică, astfel că şi în timpul
războiului rece doar rar s'a ajuns la situaţii mai belicoase, exeptând. Prezenţa
rachetelor ruseşti îndreptate spre Washington din Cuba. Dar cu câte frământări se
apropiau conducătorii americani de idea de de a declara război, prietenului lor bun,
Rusia Sovietică. Şi am zice că Hrusciov a fost chiar implorat să-şi retragă rachetele
din Cuba ceea ce s'a şi întâmplat.
Faptul că astăzi Statele Unite ajunsă singura putere absolută mondială tot mai cultivă
pe ruşi, înseamnă că nu au uitat lecţia celui de al doilea război mondial, oricât arme
sofisticate ar avea la dispoziţie, pentru a obţine victoria decisivă are nevoie de
materialul uman oferit de braţul său mai lung, Rusia Sovietică.
Ceea ce nu-l scuteşte pe Churchill ca prin buna lui credinţă să ajungă să sâvărşească
mari greşeli, odată ce partnerul de luptă, Stalin, cel mai adeseori trişa, fără să se
sinchisească de ce spun ceilalţi.
Iată cum judecă Churchill situaţia Poloniei şi nu am greşi că dă dovadă de naivitate,
când de rea credinţă să spunem nu e capabil.
Ne aduce la cunoştiinţă că el împreună cu ministrul de externe, englez Eden au lucrat
până noaptea târziu ca să aranjeze vizita lui Mikolajczyk la Moscova unde a fost
primit de Stalin cu toată bunăvoinţa. A-l numi pe Churchill drept un trădător al cauzei
poloneze ar însemna o mare greşală, dar suferea de o viziune falsă în legătură cu
loialitatea lui Stalin faţă de problema poloneză.
Churchill declarând că Polonia va fi eliberată de invazia germană prin vitejia
armatelor ruse, socoteşte că dacă Marea Britanie a intrat în război pentru drepturile şi
independenţa Poloniei, se înţelege că şi armata guvernului de la Londra avea dreptul
să lupte nu pe frontul din Italia ci pe teritoriul ţări sale, dar merită să-l cităm: "Avem
mai multe divizii poloneze care se bat pe frontul de vest, iar alte divizii poloneze se
bat pe frontul de est. Trebuie să dăm posibilitatea ca acestea să se bată alături; noi
dorim acest lucru."
Deci subliniind că este dorinţa sa proprie, Churchill vroia să aibe armata guvernului
polonez în ţară pentru ca la o pace încheiată în mod democratic să se respecte dreptul
celor din guvernul polonez din emigrţia de la Londra, dacă vor fi aleşi să conducă
Polonia, cum le va da dreptul şi faptul că soldaţii lor au combătut pe nemţi pe
pământul ţării şi nu în vest.
Churchill deşi e foarte discret în ce propune, subliniază că dacă guvernul de la Londra
nu a acceptat fantezista linie Curzon, propusă de altfel de ruşi, ori au cerut ancheta
Crucii roşii în afacere Katyn nu au făcut altceva decât să apere drepturile nediscutate
ale naţiunii poloneze.
Deşi aducerea diviziilor poloneze de pe frontul de vest a fost realizată, Rusia
sovietică s'a descurcat într'un mod cu totul caracteristic, încât au angajat aceste trupe
nedorite, în bătalia pentru eliberarea Varşoviei, capitala ţării, lăsându-le să se macine
timp de două luni cu trupele germane până la exterminare, ca după ce ele şi-au făcut
datoria învingând pe nemţi trupele ruse şi cele ale "comitetului de eliberare" de la
Moscova să intre în Varşovia, cu satisfacţia de a-şi fi lichidat adversarul, armata
guvernului polonez de la Londra.
În acest mod, pomenit încă de mine, s'a realizat eliberarea Varşoviei prin "vitejia
armatei ruse". Drept urmare englezii, adică Churchill, au predat ruşilor, mai bine spus
i-au pus capul sub jug bolşevic, celui mai apropiat aliat al său: Polonia.
Oare istoria va mai ţine cont de bunele intenţii ale lui W. Churchill când în astfel de
cazuri naivitatea sau prostia duce la aceleaşi efecte, tot un fel de trădare înseamnă?
În problema poloneză Pamfil Şeicaru face câteva remarci juste şi anume că Rusia
Sovietică nu va admite existenţa unor state dealungul frontierei sale cu adevărat
indepedente, aceste state vor avea o independenţă amăgitoare, de fapt fiind dirijate de
Moscova. Churchill ştia acest lucru de aceea menajează punctele nevralgice ale
politicii sovietice, chiar şi în problema independenţei Poloniei, abea şi-a conturat
pretenţiile cu nişte timide sugestii: "Să nu uităm că Rusia Sovietică face şi o politică
de prestigiu, nu admite amestecul anglo-american în angajamentele vecinătăţilor ei;
chiar din oportunitate ar înclina spre o atitudine conciliantă, vrea să se ştie că este
libera ei hotărâre, nu rezultatul mediaţiei anglo-americane".
Pamfil Şeicaru, pe lăngă atâtea alte preveniri, demonstrează tot ce va aştepta
Romănia în cazul unei capitulări fără condiţii, aşa cum au realizat-o cei ce au săvârşit
actul de la 23 August. Oare politicienii români de ce au suferit de opacitate
intelectuală şi au refuzat să citească articolele marelui ziarist, Iuliu Maniu le
considera, ca scrise, sub influenţa propagandei lui Goebbels, bine înţeles fără să le
cunoască preţiosul conţinut.
Singura soluţie ar fi fost unitatea ce ar fi trebuit să fie organizată în jurul mareşalului,
părere şi a lui P. Şeicaru. Dar în sânul intelectualităţii române domina spiritul de
trădare şi deloc al eorismului, aflat şi de partea celor ce colaborau cu Ion Antonescu.
În două articole "O carte: Le colosse russe" şi "Anemia Occidentului şi Colosul
rusesc" marele ziarist se ocupă de lucrarea lui Robert Vaucher şi Jean Ligny în care se
arată, ceea ce autorul nostru demonstrase în articole anterioare, adică este vorba de
transformările suferite de Colosul rusesc după experienţa câştigată prin războiul cu
nemţii, devenită evidentă prin acordarea lui Stalin al gradului de mareşal. Prin noua
conştiinţă, Rusia Sovietică cunoaşte o exaltare a orgoliului naţional, a forţei proprii şi
a reînvierii cultului eroilor naţiunii ruse cum era sfântul Alexandru al Nevei cel ce a
distrus ordinul teutonic, Dimitrie de la Don învingătorul mongolilor, Suvorov eroul
războaielor napoloniene, şi Kutuzov învingătorul lui Napoleon. La fel, guvernul
sovietic părăsea lozincele de luptă contra fascismului, punea accentul pe lupta sfântă
pentru pământul rusesc se numea deci războiul pentru apărarea Patriei. Sub acest titlu
publica Stalin o carte ce ni s'a fost impusă la cursurile de marxism-leninism dar a fost
în curând interzisă deoarece Stalin şi-a permis să scrie adevărul despre recunoştiinţa
ce o purta aliaţilor, fără ajutorul cărora nu ar fi putut câştiga războiul. Aşa ceva nu
mai concorda cu megalomania de mai tâziu a regimului comunist când în timpul
războiului rece se considera posesoarea ştiinţei celei mai înaintate din întreaga lume
şi cam aşa se prezenta mai în toate domeniile. Totuşi, de câte ori pronunţam atare
enormităţi ne permiteam un surâs binevoitor, cu sensul că treacă şi acest pahar al
minciunii de la noi.
Acum aş dori să insist asupra unui aspect al războiului nostru de la răsărit, trecut
astăzi sub tăcere de majoritatea istoricilor, deşi îşi are importanta sa în economia
războiului aşa cum o simţea armata română în Rusia.
Se ştie, de la ofiţerii sau soldaţii români că mai ales în prima parte a războiului,
românii se băteau pe două fronturi unul al armatei ruseşti care, în general, se retrăgea
în masă, predându-se tot în mare număr, pe când exista al doilea front format din
lupta partizanilor care prin procedele adoptate era cu mult mai greu decât cel dus cu
duşmanul aflat în faţă.
Iată, mărturia unui ofiţer oprit de un camarad în timp ce într'un sat tocmai ocupat,
pornise în căutarea partizanelor ascunşi mai ades în casele părăsite. Soldatul intrând
fără să-l aştepte pe ofiţerul său, în clipa următoare sare în aer datorită unei mine pusă
în loc bun de partizanul care şi-a aflat un alt adăpost.
Ori dacă intervenţia partizanilor e obişnuită în orice război, pe frontul rusesc a luat
proproţii nemai întâlnite, de o sălbăticie rară, această luptă era luată mai în serios ca
cea de pe front dusă de armata regulată, rusă. Efectul era de neînchipuit odată ce nu
puteai bănui de unde se puteau ivi glontele sau bomba pusă de o mână pe cât de
criminală pe atât de iscusită în întinderea cursei.
Insist asupra acestei lupte, în care au căzut mulţi ostaşi români fiindcă, ea a luat
proporţii mult mai neprevăzute la Odesa unde după cucerirea oraşului, au căzut
victime aproape mai mult de o sută de ofiţeri români, adunaţi la o şedinţă într'o sală
festivă a primăriei, minată cu un sistem în lanţ, astfel că atunci când unul dintre cei
prezenţi a vrut să dea jos portretul lui Stalin aşezat la loc de onoare în fruntea tribunei
sălii s'au declanşat nişte explozii ce au aruncat în aer insantaneu clădirea, ucigând pe
toţi cei ce erau de faţă, fără nicio şansă de scăpare.
Furios, se înţelege, generalul Ion Antonescu a dat ordin să se găsească vinovaţii şi să
fie pedepsiţi, cum se cuvine. Dar cum astfel de indivizi nu-şi recunosc niciodată
vinovăţia, este de presupus că autorităţile române ar fi recrus la represalii, acesti
partizani sunt socotiţi astăzi terorişti şi pentru un om ucis de ei se pot împuşca pentru
fiecare victimă câte zece ostateci, în cazul dat ar fi aproape 1.000 de sacrificaţi.
La Roma un pluton de soldaţi germani avea un traseu, acelaşi, făcut zilnic astfel că nu
le-a fost greu zişilor partizani să puie în mijlocul drumului lor într'o cutie cu gunoi o
bombă fixată să explodeze, exact atunci când trecea plutonul german. Lovitura a
reuşit din plin au fost omorâţi toţi soldaţii şi fiindcă făptaşii nu au fost găsiţi, au fost
împuşcate 300 de persoane, o victimă la zece ostateci. Americanii au ridicat numărul
de la 10 la 30 pentru fiecare victimă, iar comandantul neamţ care a executat odinul, a
fost condamnat la închisoare pe viaţă, fiindcă a depăşit numărul de 300 cu trei
persoane mai mult, italieni probabil.
Evenimentl a fost reluat prin anii lui 80' atunci când aparţinătorii nemţi ai fostului
comandant au încercat să-l răpească, ştiindu-l şi grav bolnav.
Cu acea ocazie au fost întrebaţi şi autorii asasinatului, fiindcă erau cunoscuţi bine, de
ce nu s'au predat pentru a împiedica uciderea atâtor persoane nevinovate. Răspunsul a
venit stereotip din partea fiecăruia din ce trei câţi au fost, că aşa ceva nu concordă cu
legile partizanilor terorişti ce-au fost, ele le interzice să se predea şi fiindcă era vorba
de o transmisie la televizor, nici chiar moderatorii însoţiţi de câţiva spectatori nu au
fost convinşi de argumentele lor. Au fost pur şi simplu etichetaţi ca Iaşi, au părăsit
emisia pe uşa din dos, indiferent, de împrejurările respective, omul dacă e om rămâne
responsabil de actele sale, mai ales când e vorba de o crimă atât de abominabilă.
Dar execuţiile de partizani venite din partea soldaţilor români cu totul justificate după
gândul că "dacă, nu te execut, mă omori tu pe mine," au fost înterpretate în mod cu
totul absurd prin nimic documentat că la ordinul lui Ion Antonescu la Odesa şi în
Transnistria au avut loc adevărate execuţii de evrei, deci holocausturi româneşti.
Oricum bine se ştie, Ion Antonescu, a ocrotit pe evrei încât nu i-a predat naziştilor,
deci evreii din România nu au fost internaţi la Auschwitz nici în alte lagăre de
exterminare germane. Am trăit acele zile ca şi elev în primele clase de liceu, şi îmi
amintesc ce atmosferă apsătoare a dominat în clasa noastră când foarte jenat
directorul liceului Moise Nicoară din Arad, i-a rugat pe colegii noştrii, evrei, să
părăsească de-acum clasa, ceea ce era o concesie făcută nemţilor, ca şi scoaterea
intelectualilor evrei din localitate, să cureţe podul cetăţii de zăpadă. Noi, emoţionaţi,
am asistat la plecarea colegilor evrei, totul s'a desfăşurat într'o profundă tăcere, aşa
cum e obiceiul când asişti la o inmormântare. După câţiva ani s'au întors la clasă i-am
întâmpinat cu multă căldură, atât ei cât şi părinţii lor au scăpat cu bine din marile
încercări ale acelor zile de fum, sânge şi pucioasă. Şi aşa a fost în întreaga ţară,
mândria noastră a românilor şi a mea personală a fost acea că sub Ion Antonescu,
generalul şi apoi mareşalul Românilor, evreii au fost ocrotiţi, nu au fost internaţi în
lagăre de exterminare deci ei au rămas în viaţă pe timpul sângeroaselor persecuţii
naziste.
La Iaşi, deportarea adică mai bine zis expulzarea evreilor din oraş nu aparţine
românilor ci nemţilor, care erau stâpâni, în acei ani pe localitate. Dar în ce priveşte
reaţiile dintre români şi evreii din Basarabia şi de peste Nistru, erau de altă natură
decât cea a unor naţiuni europene în care evreul juca rolul neputincios al unui alt
evreu Sues.
Nu e un secret, revoluţia din 1917 s'a realizat prin largul concurs al populaţiei
evreieşti din Rusia, la televizorul german, înainte de 1980 a fost arătat un
supravieţuitor, comisar de-al lui Lenin, care a scos o fotografie reprezentând pe Lenin
înconjurat de toţi comisarii săi şi arătând spre unul a spus că acesta este el (acum era
trecut de 90 de ani) şi a mai adăogat că majoritatea dintre comisarii lui Lenin erau
evrei.
De unde relţiile evreilor cu statul sovietic era unul de la ctitor la opera lor, înainte de
toate erau cetăţenii credincioşi ai Rusiei Sovietice.
Aşa s'a intâmplat că în 1939 când ruşii prin tratatul Ribbentrop-Molotov au pus
stăpânire pe Basarabia, n'au respectat nici cele patru zile ce s'au acordat românilor
pentru evacuarea totală, astfel că în prezenţa ruşilor populaţia, în majoritate evrei şi-
au bătut joc de ofiţerii români rupându-le epoleţii, scuipându-i, iar ei nu puteau
răspunde având ordin în acest sens. De unde mărturiile celor întorşi de pe frontul de
răsărit nu prezentau niciun desacord în legătură cu respectivele evenimente.
Prin urmare, reacţiile româneşti de dincolo de Nistru, inclusiv la Odesa, pe lângă
justeţea lor, fiind acte ce ţin e pâinea zilnică a războiului, nu puteau fi îndreptate
împotriva populaţiei evreşti, fiindcă fiind vorba de cetăţeni ruşi ar fi provocat
protestele Sovietelor, ori ele nu au venit, nici în celelalte ocazii deoarece ruşii ştiau că
românii se confruntau cu partea subversivă a războiului aşa cum au organizat-o ei, în
primul rând.
Partea tragică o constituia faptul că după ce duşmanii neamului românesc nu au reuşit
să le impute holocausturi imaginare, au mutat terenul lor de acţiune pe cel de
desfăşurare a războiului, unde se putea susţine tot ce-i trece unui om prin cap, ştiindu-
se că acolo unde are loc un război domneşte legea nimănui.
Dar cu această ocazie s'a ajuns să se justifice activitatea de criminal de război a lui
Ion Antonescu, împutându-i-se munţi de morţi în ţinuturile de dincolo de Nistru, deci
i se atribuia un holocaust acolo unde el nu putea exista, pe când în ţară, unde putea să
aibe loc, era inexistent.
Recent Ion Iliescu repetă neadevărul că Ion Antonescu a fost un criminal de război,
nimeni nu-l va putea scoate de sub această învinuire.
Şi fiindcă nu are dreptate, la postul naţional, actualul preşedinte al României este tras
de mânecă de doi bătrâni evrei din Statele Unite care i-au spus că-i datorează viaţa lui
Antonescu, deoarece el i-a ocrotit, nu i-a dat pe mâna nemţilor.
Laş din fire, Ion Iliescu afirmă, nu e părerea lui că Antonescu ar fi fost criminal de
război ci a democraţilor apuseni şi că le-a spus că după ce mareşalul a constatat că
războiul e pierdut şi-a schimbat atitudinea faţă de evrei, ceea ce este un alt mare
neadevăr, odată ce Ion Antonescu nu a persecutat niciodată pe evrei, de la început
până la sfârşit a fost acelaşi, ori asta dl. Iliescu ar trebui să o ştie, doar era conştient
pe vremea aşazisei dictaturi antonesciene, trecuse de 10 ani, vârstă când copii normali
au ţinere destul de bună de minte. Adică dl. Iliescu vrea să insunuieze că în prima
perioadă intră în discuţie condamnările unor partizani care nu preţuiau cu nimic mai
mult decât teroriştii, de ultimă speţă, de astăzi.
Ion Ilescu vorbeşte prăpăstii, apelează la zvonuri nedemonstrate de documente,
numai să facă plăcere politicienilor apuseni, fiindcă, nărav din născare vindecare
n'are, adică aşa cum ieri se închina rusului acuma o face apusului, tot din acea sete şi
foame după putere.
Ion Caraion, degradat ca şi caracter în ultimii săi ani de viaţă, susţinea că socrul său
evreu a fost omorât, când în Dobrogea, când în Transnistria ucis de Eugen Barbu care
nu avea mai mult decăt 19 ani în acei ani şi deci nu avusesc timp să-şi termine stagiul
de pregătire ca jandarm dar mi te să împuşte din proprie iniţiativă pe socrul lui Ion
Caraion! Dar ce să facem acesta este nivelul de pregătire al dlui Preşedinte când îl
găsim fie în compania lui Ion Caraion fie a lui Petru Dumitriu, amândoi suspecţi de a
fi colaborat cu securitatea, instituţie atât de respectată azi de fostul prim-secretar de
partid al regiunii Iaşi.
Nu aşteptam alte orientări din partea dlui Iliescu, mare admirator al actului de la 23
August, după dânsul probabil că am fi dispărut de pe suprafaţa pământului dacă nu
aveam parte de jugul comunist pe care el, desigur, nu l-a simţit fiind favorit al
regimului de tristă memorie, bolşevic.
Sincer, o scriu aici: L-am fi preţuit, cu toate limitele sale, pe tovul Iliescu dacă
rămânea ce-a fost tov. şi nu se zbătea să ajungă domn. Dar a preferat să facă pe
democratul, năpârlind deodată în forma unui comunist dizident apoi peste noapte
social-democrat, întrecându-l pe tovul Pruteanu care din naţional-ţărănist astăzi e
pedeserist, adică rebotezat social-democrat.
Eu visez la un preşedinte care să bată în masa cancelarilor apusului, să le
demonstreze cine a fost mareşalul Ion Antonescu, de ce merită el să fie respectat de
toţi.
Aşi fi fost alături de tovul Iliescu, dacă ar fi refuzat să se autonege şi ar fi fâcut lângă
tovul. Verdeţ aceeaşi politică de care el prin fiinţa lui aparţine, când îşi deschide gura
sau face primul gest.
Regret să o scriu, dl. social-democrat Ion Iliescu se aseamănă în ce priveşte relaţia sa
privind pe Ion Antonescu, cu un om care după ce şi-a dus la groapă semenul, mai
târziu se întoarce la mormântul său ca să-l mai scuipe odată.
Pe drept, se spune că învingătorii hotărăsc cine sunt criminalii de război, dar în
acelaşi timp să ştie că au strânşi în jurul lor, pe bunii credincioşi care minţind li se
închină: Vae Victis!
Ne mai rămâne să spunem câteva vorbe de soarta Finlandei din anii războiului cu atât
mai potrivită a fi analizată cu cât destinul ei e cel mai apropiat de al României, numai
că în această ţară oamenii au constituit un monolit de rezistenţă, nu au avut parte de
politicieni şi rege, trădători, ca noi românii. Este un postulat al istoriei: trădarea, mai
târziu va fi răzbunată, chiar în alte împrejurări, alţii cred în intervenţia proniei divine.
În atitudinea poporului erou finlandez se va putea afla mereu râspunsul, ce s'ar fi
întâmplat probabil cu ţara nostră România, dacă ea nu ar fi ales calea trădării.
De altfel, nu e de mirare că ziua de 23 August a ajuns o sărbătoare a eliberării
neamului, ţinută atât de politicienii democraţi cât şi de comunişti, singura festivitate a
regimului lor pe lângă 1 Mai.
Situaţia finlandeză era grea de tot, aliaţii îi impuneau armisiţiul fără condiţii, acceptat
formal şi de Rusia Sovietică, practic însă în tratativele ruso-finlandeze existau o serie
de condiţii imposibil de îndeplinit, de unde întreruperea lor.
Astfel la primul punct se cerea Filandei să rupă relaţiile cu Germania, să interneze sau
să constrângă evacurea trupelor germane din nordul Finlandei cât şi navele germane
aflate în porturile finlandeze.
Răspunsul trebuie să-l reţinem: cum puteau să fie constrânse trupele germane să
părăsească ţara, de câtre guvernul finlandez? Singure armele finlandeze ar face-o
dacă am admite că poporul finlandez ar fi capabil de un act neloial faţă de un aliat cu
care a împărtăşit soarta schimbătoare a războiului. Iată o atitudine luată în râs la Ion
Antonescu, atunci când el vroia să anunţe comandamentul german, de hotărârea lui,
de a ieşi din război din cauză că vroia să fie loial faţă de aliatul său de ieri, că are
intenţia să încheie cu Sovieticii armistiţiu. Interpretându-l ca pe un act nebunesc al
mareşalului, autorii actului de la 23 August 1944, au făcut-o fără nicio remuşcare,
fiindcă nu au înţeles sentimentul de înaltă conştiinţă umană a mareşalului, reacţie
asemănătoare cu a poporului eroic finlandez, nefiind capabil de un act numit pe
limbaj comun drept trădare.
Reparaţiile de război ridicate la suma de 600.000.000 dolari, pretenţii, de cedare a
regimului comunist, i-au convins pe finlandezi că de fapt Rusia Sovietică vrea să
paralizese întreaga viaţă economică a Finlandei, să robească ţara şi prin istovire să
extermine poporul finlandez. Din toate punctele de vedere hotărârea guvernului
finlandez (social-democrat) de a rupe tratativele de pace cu Rusia a fost mai mult
decât îndreptăţită.
În articolul "Democraţia eroică a Finlandei şi cea prudentă a Americii (Feb. 11, 1944)
de la început ne confruntăm cu declaraţia lui Cordell Hull că Finlanda trebuie să iasă
din război, capitulând fără condiţii, la care reprezentantul legaţiei finlandeze la
Washington a răspuns, chiar dacă Helsinki va fi şters de pe suprafaţa pământului,
Finlanda nu va capitula.
Cordell Hull acuza guvernul finlandez de colaborare cu Germania dar se mai arată că
deşi Statele Unite nu se afla în război cu Finlanda, intervenţia ei se datora unui interes
politic şi militar, pe această cale americanii urmăreau ca Rusia să le pună la dispoziţie
terenurile aviatice de unde puteau ataca Japonia, înţelegându-se ca ea însăşi să intre
în războiul din Asia.
"Nimeni nu neagă" scrie Pamfil Şeicaru "că marea Britanie şi Statele Unite luptă
pentru marile principii democatice, dar până acum nu am văzut decât Polonia
sacrificată Rusiei Sovietice, negatoare a democraţiei, nu am văzut decât seria
cedărilor celor două mari puteri democrate în faţa brutalei afirmări a imperialismului
sovietic."
Iată, cum unui popor democrat care pune mai presus de orice, libertatea, i se cere de
către Marea Britanie şi Statele Unite să lase armele şi să se pună la picioarele
învingătorului, Rusia Sovietică: "Răspunsul demn al Finlandei, arată o mai înaltă
concepţie a spiritului de libertate, de demnitate la micile naţiuni cari nu sunt dispuse
să-şi negocieze sclavia preparată de Rusia Sovietică."
Rezistenţa Finlandei îi aminteşte maestrului alte file de istorie scrise cu litere de aur
de o mână de oameni ce practicau nobilul cult al libertăţii: "Nu ştiu cum va judeca
istoria tumultul confuz al acestor vremuri dar avem impresia că în ţinuturile nordice
se repetă aceeaşi bătălie de la Termopile, când o mână de greci s'au opus singuri
puhoiului Asiei. Şi atunci ideea de libertate, cultul personalităţii omului erau
reprezentate printr'un popor restrâns ca număr iar ideia de masse prin imperiul persan.
La 480 înainte de Christos, acum 25 de secole se înfruntau aceleaşi idei. Şi atunci
grecii erau singuri în faţa Asiei. Şi nu puteau fi decât singuri, fiindcă numai acele
cetăţi ale anticei Elade aveau cultul libertăţii, credeau în valoarea individualităţii
umane, aveau idealul desăvârşirii personalităţii umane. Dar astăzi, în timp ce
Finlanda democrată - cum nici Anglia sau Statele Unite nu sunt - îşi apără dreptul la o
existenţă liberă, este îndemnată, este somată să capituleze, să-şi dee capul pe mâna
călăului tocmai de cele două mari puteri democrate."
Şi finalul articolului sună patetic de dureros, aşa cum numai marele ziarist poate să-l
atingă, aflat pe calea desăvârşirii: "Este cel mai trist moment din istoria modernă.
Poporul finlandez îşi apără singur libertăţile democrate în faţa Rusiei Sovietice, iar
marile democraţii se inspiră din gestul comod al procuratorului din Judeia, Ponţiu
Pilat, se spală mâini de orice răspundere.
Şi Pravda scrie: "Ceasul nimicirii finlandezilor se apropie.
Democraţii se declară spectatori nevinovaţi."
Nebunia Finlandei se atribuie şi ignoranţei aşa numitului fascism şi influenţei şefului
ei, politic şi militar, mareşalul Mannerheim, a cărui carieră examinată imparţial ne
arată a fi a urmi patriot integru, prevăzător şi moderat.
La Moscova, miniştrii de externe al Statelor Unite, Anglei, Rusiei, la care se adaogă
şi China adoptă un program de cooperare politic şi militar, în care declaraţia privind
dreptul la suveranitate şi egalitate a tuturor naţiunilor mici şi mari, pare o literă
moartă înainte de a se naşte.
Reţinem din articolul apărut în Curentul, Două atitudini (Febr. 26, 1944) ideia justă:
"În acest război, deşi puntul de greutate este Europa, obiectivul final fiind Asia e
firesc ca Rusia Sovietică să ducă lupta - sel puţin în partea ei finală - împotriva Marei
Britanii şi Statelor Unite - realii ei adversari în stăpânirea Asiei."
Alături este redat punctul de vedere al şefului social-democraţilor finlandezi Tanner,
angajat cu nobilul popor democrat în lupta cu apocaliptica forţă, negatoarea dreptului
omului, Rusia Sovietică: "Ce avantaj ar avea ruşii de a ocupa milităreşte Finlanda?
Nici nu mă pot gândi la urmări. Actele de sabotaj şi guerilla ar fi de o sută de ori mai
importante decât în Norvegia şi Danemarca."
Şi Pamfil Şeicaru comentează: "Este o lecţie de curaj care aminteşte răspunsul dat de
Leonida solului, la Termopile, când i s'a cerut capiularea finndcă altfel suliţele
persane vor întuneca Soarele: 'Atât mai bine, ne vom bate la umbră!'."
Dar naţiunile mici, naţiunile eroice, naţiuni conştiente că dreptul la viaţă liberă nu se
obţine prin temenele, prin acte din laşitate ci prin luptă, sunt marile creatoare ale
forţelor morale cari totuşi domină planeta mai mult decât nesfârşitele hoarde
înebunite de propria lor forţă.
Opusă discursului în care la tot pasul simţi abdicările Marei Britanii, opusă
discursului dlui Eden, declaraţia dlui Tanner, te face să te întrebi dacă nu cumva
Marei Britanii îi lipseşte ceea ce are mica Finlanda: "eroismul idei de libertate."
Imnul adus rezistenţei nobilei naţiuni finlandeze, ne determină să subliniem două
fapte esenţiale proprii caracterului puternic al marelui ziarist Pamfil Şeicaru: El
preţuieşte valorile acţiunilor eroice, cântărite pe talgerele spirituale ale inimii, cele
interioare, idealuri nutrite şi de combatantul, distins cu ordinul Mihai Viteazu, în
primul război mondial, calitate dominantă a scrisului său, comun cu a strămoşilor
oieri din Şeica Mare.
În al doilea rând gândurile sale, în acelaşi timp se îndreaptă spre conducătorii politici
ai poporului român, cărora după căderea Poloniei regizată de W. Churchill în
persoană, le dă ca model pilda de sublimă existenţă morală a poporului finlandez,
prevăzând că altminteri, prin laşitatea unui act ca cel de la viitorul 23 August,
naţiunea română va cădea în robia Rusiei Sovietice şi îşi va pierde pentru mult timp
libertatea şi posibilităţile de a-şi afirma personalitate ei uman-creatoare.
În "Unde duce politica de concesii" (Februarie 27, 1944) maestrul dă încăodată
măsura politicii seculare ruseşti, de unde imediat după ocuparea militară a României,
bolşevicii recunoscându-se în oglinda marelui ziarist, din punctul lor de vedere, s'au
considerat îndreptăţiţi să-l condamna pe Pamfil Şeicaru la moarte, bine înţeles, în
absenţa lui, fiind plecat din ţară din 9 August 1944: "Stalin este succesorul legitim al
politicii lui Ivan al III-lea, Ivan cel Groaznic, Petru cel mare, Ecaterina II-a,
Alexandru I, Alexandru al II-lea, al întregului şir de ţari executori ai unei politici de
imperială expansiune a Moscovei.
Pentru a înţelege politica lui Stalin, repetăm mereu, este nevoe să cunoaştem istoria
Rusiei. Şi nu există om politic englez care să nu cunoască istoria Rusiei istorice de la
Ecaterina II-a şi până astăzi. Cu atât mai mult W. Churchill e obligat s'o uite, cel puţin
cât durează strâmtorile politico-militare ale Marei Britanii."
Articolul "Rechizitoriul marilor ipocrizii" (10 Julie 1944) continuă să se ocupe de
soarta fără de ieşire a Finlandei. După principiile americane, nu îi rămâne acestei ţări
decât capitularea, şi respectivele condiţii de viaţă nu i le va oferi decât Rusia
Sovietică. Nu mai există nicio îndoială Rusia Sovietică vroia să anexese Finlanda
alături de ţările Baltice ca pe o republică ce trebuia să existe în cuprinsul Rusiei, lucru
şi mai evident după ce Statele Unite ca gaj al loialităţii faţă de Rusia Sovietică au
sacrificat Finlanda, de unde acesteia nu-i rămâne decât să lupte pentru o libertate pe
care Rusia i-o refuză iar anglo-americanii consimt acest refuz. În atare condiţii primul
ministru al Finlandei Linkomies a vorbit poporului cu gravitatea reţinută a marilor
decizii: "Trebue să ne apărăm ţara, întregul nostru popor liber şi independenţa
noastră.
Trebue să ne apărăm viaţa noastră familiară şi valorile spirituale moştenite de la
părinţii noştri.
Trebue să ne apărăm tot ceea ce face viaţa demnă de trăit. Dacă nu am proceda aşa nu
am avea decât o singură alternativă: capitularea.
Rostesc acest cuvânt nu ca o simplă presupunere, căci ştim că Uniunea Sovietică cere
capitularea Finlandei. După o capitulare ni s'ar dicta o pace care în mod sigur nu ar
ţine seamă nici de cele mai elementare drepturi ale poporului finlandez. O asemenea
capitulare ne-ar lăsa fără de apărare, pradă discreţiei inamicului. Într'o clipă am
pierde tot ceea ce poporul nostru a clădit în curs de secole. Din anumite părţi s'a
susţinut că s'ar putea obţine noi condiţiuni de pace mai avantajoase în cazul când
oameni noi ar fi aduşi la conducerea ţării. Şi această presupunere este neîntemeiată.
Dacă se ştie acest lucru, nu mai poate exista nici un fel de alegere. Ca bărbaţi liberi şi
femei libere trebue să luptăm pentru prezentul şi viitorul poporului nostru atât timp
cât avem forţa suficientă."
Cutremurat, Pamfil Şeicaru comentează: "Parcă citim o paignă din Tit Liviu evocând
cele mai patetice momente din Istoria Romei.
Mă întreb: cum va încadra lupta marilor democraţii istoricul de mâine când va
confrunta Finlanda cu renegările oportuniste ale celor cari duc lupta pentru dreptate,
pentru libertate, contra tuturor opresorilor? Un mic popor prin însăşi lupta lui
alcătuieşte rechizitoriul marilor ipocrizii. Avem o singură ţintă călăuzitoare: de a
apăra Finlanda şi poporul finlandez de pieirea ce le ameninţă.
Iată ce va reţine istoricul de mâine din faza actuală a războiului."
Iată cazul Finlandei exprimat cu gravitatea lucrurilor simple, lăsându-ne în suflet
regretul că în acele zile de unice decizii, românii nu s'au putut uni pentru a apăra tot
ceea ce face viaţa demnă de a fi trăită.
Din contră, l-au părăsit pe mareşalul Ion Antonescu, singurul care ar fi putut salva
România, visând la ajutorul anglo-american care ca pe un gaj de loialitate faţă de
Rusia Sovietică au sacrificat Estul Europei, inclusiv România.
Dar nu şi Finlanda, ţară ce şi-a luat riscul să continuie lupta până la capăt.
Acest mesaj îl cuprind ca pe un leitmotiv articolele din 1944 ale lui Pamfil Şeicaru,
publicate în Curentul, el nu a fost ascultat şi spre nenorocirea României o mână de
politicieni români conduşi de un rege subdotat intelectual, au ales o altă cale, a
armistiţiului fără condiţii, gândindu-se la propriile interese şi nu al poporului român,
a cărui misiune era să-şi apere, după model finlandez de la pieire, valorile moştenite
de la părinţii lor.
Nu putem încheia acest capitol fără să nu ne referim la câteva articole în care ne
apare pe prim plan vizionarul şi marele scriitor. Desigur geniul multilateral e o zestre
a spiritului său creator, posibil a fi perceput în fiecare rând scris de el, autentică
pecete a stilului său, inconfundabil, totuşi uneori el este depăşit prin predominarea
metaforismului şi a figurile de stil comparative, care dă contururi noi descrierilor,
sondajul în adâncimi are loc, mai mult în domeniul invenţiei imaginative proprii
scriitorului cum sigur a fost cu multă dăruire şi tot atât talent, Pamfil Şeicaru.
Ne oprim deci la "Noul Baal" (Ianuarie 27, 1944) articol în care autorul consideră că
problema poloneză a fost rezolvată de aliaţi în favorul Rusiei Sovietice deci "àla
sovietique" ceea ce a provocat reacţia presei confruntată cu deosebitele concesii
făcute de anglo-americani Rusiei. Se poate susţine că Anglia a renunţat la tot, în
folosul Rusiei.
E citat scriitorul politic de prestigiu, Queiroz, după acesta venise clipa că popoarele
trebue să se hotărască pentru salvarea Europei sau pentru triumful domniei
comunismului.
Plecând de la tema pretenţiilor teritoriale ale Rusiei Sovietice şi a cedării anglo-
americane, având ca subiect principal îngroparea Poloniei, după cum o considerau
chiar sovieticii, pentru a ajunge la obiectivul nostru să redăm o bună parte a părţii
finale, fără nicio retuşare din partea noastră, de altfel nici nu intră în obiceiul nostru
să facem aşa ceva: Cartea "Problemele leninismului" revizuită în 1939, lămureşte
oricui continuitatea unei politici, logica unei atitudini neschimbate. Stalin şi-a
mărturisit fără ascunzişuri ţelurile lui politice. Este oare vinovată Rusia Sovietică
dacă popoarele Europei se complac într'o imagine ideală, dacă refuză să înţeleagă
realitatea dinamică rusească? Nici măcar nu şi-a dat osteneala să amorţească vigilenţa
popoarelor Europei, ele s'au adormit singure, cu toate avertismentele date, care nu
îngăduiau nicio legănare într'o iluzorie siguranţă. Toate popoarele Europei sunt egal
ameninţate de Rusia Sovietică, rând pe rând vor fi înghiţite: Polonia, Ţările Baltice,
Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Jugoslavia, Grecia fiindcă limită nu se
poate pune nesaţiului spaţial al Rusiei prin pacte, prin declaraţii solemne ci prin
rezistenţă hotărătă care ar afirma voinţa de libertate a popoarelor.
Milenii a luptat spiritul elino-roman împotriva jertfelor omeneşti aduse sanguinarului
zeu fenician Baal. Statuia zeului, de aramă, când era înroşită bine de foc, îşi
deschidea gura şi printr'un dispozitiv special, monstrului ce personifica zeul nesăţios
de vieţi omeneşti i se svârleau de vii copii, fecioare, ca ofrandă. Împotriva acestei
cruzimi fără precedent în istoria idolatriei, au luptat religia mozaică, seninătatea
regligiei eline şi romane. După două mii de ani de creştinism, credeam dispărut cultul
lui Baal. Şi iată că Rusiei Sovietice, noului Baal i se dau în sacrificiu popoare întregi.
Astăzi noul Baal vrea Polonia, mâine Finlanda ...
Şi Marea Britanie şi Statele Unite cred că pot acoperi urletele victimelor nevinovate
cu declaraţii, cum făceau preoţii lui Baal, psalmodiind ritualul fenician?
În articolul "Albina georgianului" (Februarie 9, 1944) Letonia împreună cu lituanii
din America, protestează contra reformei constituţionale sovietice prin care îşi simt
existenţa ca stat în pericol.
În Oct. 1939, când Rusia a anexat cele trei republici Baltice, preşedintele Roosevelt
nu numai că nu a vrut să recunoască faptul împlinit, dar a păstrat cele trei legaţii şi a
protestat vehement împotriva samavolnicului act sovietic. O telegramă anunţa că
reprezentantul Letonei protestează împotriva alipirii republicii de către Moscova şi o
alta din Stockholm aduc plângerea lituanilor în legătură cu intenţia Rusiei de a fura
ţării lor libertatea. Estonia era în aceeaşi stare şi a protestat ceva mai devreme.
Lituanii consideră că cererea lor se baza pe principiul Chărţii Atlanticului, de altfel
sprijiniţi de lituanii din Statele Unite au înaintat o petiţie în care subliniau că au
dreptul la libertate, datorită credinţei lor faţă de principiile democratice respectate în
tot timpul istoriei lor.
Ţările Baltice manifestau o mare îngrijorare privind reforma constituţională din
Rusia, deoarece păstrau amintiri tragice din anul 1939, de când şi-au dat seama că
pentru Moscova ce înseamnă suveranitatea altor naţiuni, blestemate să fie vecine
"acestui Stat căpcăun al libertăţii popoarelor".
Totuşi Moscova nu înfruntă Charta Atlanticului, din contră o omagiază,
întrebuninţând mijloace adecvate pentru a obţine hotărârea pretinsă de Rusia
Sovietică.
Urmează relatarea despre "Albine georgianului": "Se socoate - dintre cele 180 de
popoare câte compun Rusia Sovietică - georgienii ca cei mai mincinoşi. Odată un
giorgian născocitor ca un tarasconez, a spus că a văzut o albină cât o căciulă. Atunci a
fost întrebat cum intră această albină în stup, când are loc aşa de micuţ pe unde ar
putea pătrunde. Georgianul a răspuns cu seninătate: se mai căzneşte, se face mai
micuţă, o mai bagă în stup, îndesând-o cu mâna stuparul, dar de intrat trebue să intre,
că nu voi rămăne eu de ruşine pentru atâta lucru.
Cum se potrivesc interesele imperialiste ale Rusiei Sovietice cu Charta Atlanticului,
cum vor putea fi conciliate aceste interese co noţiunile de libertate, de suveranitate
naţională e greu de prevăzut. Dar Stalin este georgian şi de potrivit va trebui să se
potrivească, doar n'o să rămână de ruşine ţarul tuturor popoarelor Rusiei."
Voi termina analiza mea cu "Lenin îl ratifică pe Stalin" (August 9, 1944) ultimul
articol de fond al Curentul scris de P. Şeicaru pe ziua când a părăsit ţara pentru
totdeauna.
Cum ne vom da seama maestrul descoperă un Lenin inedit, pe care se grăbeşte să ni-l
desvăluie ca un mare îndrăgostit de carte, ce era şi, el adeseori se erija în
descoperitorul unor comori uitate, şi îngropate între copertele învechite ale unei cărţi.
Fără îndoială, Stalin fără să se îndepărteze de idealul revoluţiei, practic a reprezentat
interesele Rusiei de totdeauna. În toate acţiunile sale din 1939 Stalin a urmărit să
refacă frontierele Rusiei ţariste cu teritoriile pierdute prin faptul că Rusia nu a mai
participat alături de Anglia şi Franţa la încheierea păcii din 1919. Tot marele dictator
a pregătit faza napoleoniană a naţional-bolşevismului, în mâinile căruia revoluţia nu
însemna decât un instrument prin care Rusia Sovietică a câştigat un prestigiu
internaţional cum nu a avut-o nici sub Alexandru I, adversarul lui Napoleon.
Respectivele schimbări au determinat un contrast izbitor faţă de utopistul revolutiei
mondiale cum era socotit Lenin şi realismul, activ, lucid al lui Stalin: "Ne oprisem la
ideia că Lenin († 1924) este mai puţin stăpânit de năzuinţele istorice ale Rusiei, mai
exact: nici nu le-a împărtăşit vreodată ori Stalin s'a identificat cu aceste năzuinţi până
a devenit cea mai ameninţătoare încarnare a idealurilor naţionale." (Datorită acestei
erezii, Lenin îşi ocupă pe mai departe locul în mausoleul din Piaţa roşi de odinioară,
pe când Stalin a fost dat afară ca recompensă că a redus ideea revoluţionară la o
problemă vitală a Rusiei, la urma urmelor, de fapt, e marele binefăcător a mamei
Rusii. În treacăt, mai amintim, că pentru întreţinerea corpului neînsufleţit al lui Lenin,
ruşii nefiind în stăpânirea conservării mumiilor, cum erau vechii egipteni, la subsolul
clădirii s'a instalat o adevărată uzină a cărei funcţionare costă statul zis democrat de
astăzi, o sumă fabuloasă, incă o dovadă că despărţirea Rusiei de idealurile lui Stalin e
mai mult decât trecătoare).
Dar după lectura cărţii "Les amours de Lenine" de André Beucler şi G. Alexinski, va
trebui să ne schimbăm părerile despre acest personaj. Lucrarea a apărut în 1938 iar
documentele inclusiv scrisorile au fost declarate autentice după ce au fost de-aproape
studiate de unul din autori Grigore Alexinski, fost deputat al partidului muncitoresc
social-democrat din Petrograd şi prieten personal al lui Lenin din vremurile grelelor
lupte.
Lenin a fost căsătorit cu Nadejda Constantinoa Krupskaia, una din cele mai active
membre ale partidului muncitoresc, social-democrat rus, o tovarăşă se nu putea să
satisfacă necesităţile lirice şi romantice ale lui Lenin. (Să se observe că partidul
bolşevic revoluţionar al lui Lenin se numea social-democrat, confuzie prin care ar
exista o legătură între acest partid comunist şi social democraţia cm s'a desvolţat în
Europa ca o reacţie principală îpotriva tocmai a organizţiilor de tip totalitar, bolşevic.
Diferenţa între ele este descisivă şi constă în faptul că social democraţia europeană
acceptă sistemul parlamentar burghez, în consecinţă se desvoltă ca orice partid al
democraţiei capitaliste, pe care caută să o reformeze din interior, pe când social
democraţia bolşevică distruge statul burghez şi instaurează o orânduire bazată pe
lupta de clasă şi dictatura proletariatului, de unde între cele două orânduiri socialiste
nu există nicio compatibilitate. Subliniez acest lucru deoarece dl. Ion Iliescu a dat să
se înţeleagă privitor la înscrierea PDSR-ului în internaţionala socialistă, un fapt cât se
poate de întemeiat, de altfel şi în statele apusene se află la putere partide social-
democrate. Nu mai că nostalgia unora este repede stinsă, atunci când vom spune că
partidele burgheze social-democrate ca cel din Germania sau Spania de astăzi, nu au
nicio legătură cu social-democraţia leninistă, din toate punctele de vedere
metamorfoza politică a dlui Iliescu şi a mulţi partizani din partidul său, schimbare din
funcţia de prim-secretar de partid al regiunii Iaşi cu cea de preşedinte al unui stat
burghez capitalist de origine social democrată, nu poate fi etichetată de vechii lui
tovarăşi şi decât ceea ce este, o namaipomenită trădare.
De unde se poate înţelege prietenia recentă arătată lui Mihai I, după ce ani de zile l-a
tratat cu adevărat ca pe un duşman de clasă. (Îi leagă pe amândoi binefacerile actului
de la 23 August, în care să recunoaştem trădarea fostului rege este una istorică, pe
când schimbările de cloare ale dlui Iliescu, cel puţin deocamdată, nu depăşesc nivelul
unor simple găinării politice.)
Deci, se explică legăturile amoroase ale lui Lenin cu o doamnă din marea aristocraţie
rusească, simpatizanta unui revoluţionarism diletant, al cărei nume nu e dat, fiind (în
1938), încă în viaţă.
În corespondenţa dintre ei, Lenin îşi descarcă nu numai inima dar şi unele dorinţi, în
împrejurările date imposibil de realizat. Astfel în legătură cu războiul italo-turc din
1911, Lenin consideră că "noi" avem nevoie de Strâmtori, visul de totdeauna al ţarilor
ruşi. În acest sens ar fi vrut să fie pentru un timp statistician al Zemstei de la
Constantinopol sau la un Buyuk Dere oarecare. Şi maestrul adaogă: "Pentru un
fanatic al revoluţiei marxiste, asemenea năzuinţi apar de neînţeles, pentru un rus ele
sunt fireşti, am putea spune chiar năzuinţi organice".
În continuare, Lenin visează să reunească slavii într'o Federaţie şi ar avea puternica
dorinţă de a creia un imperiu în care să-şi petreacă vacanţele cu doamna respectivă,
rămasă nenumită, într'o ţară subtropicală, sub un palmier, mâncând portocale şi să
ieie ceaiul moscovit cu lămâile lui.
Se recunosc în visele lui Lenin aceleşi utopii imperialiste, mult mai ambiţioase decât
ale ţarilor: "De ce am fi surprinşi că bolşevismul sub conducerea neînduplecatului
Stalin evoluiază spre un naţional-bolşevism, revoluţia mondială nefiind decât un
instrument mânuit fără egal? Toate atitudinile politicii sovietice faţă de Finlanda, de
ţările Baltice, de Polonia, de România sunt expresii ale permanenţelor de direcţie ale
Rusiei, care indiferent de regimul social, rămâne neschimbată în substanţa ei
istorică." (Ne aflăm la 9 August, era ultimul semnal de alarmă pe care Pamfil Şeicaru,
îl dădea unor politicieni deveniţi surzi faţă de realităţile vremii).
Din toate aceste cauze în istoria Rusiei Stalin, va fi o figură mai dominantă decât
Lenin. (Dacă statuile marelui dictator au fost scoase de pe soclul lor, el alungat din
mausoleul pe care l-ar fi meritat cu prisosinţă, e o acţiune zadarnică, atâta timp cât
figura lui Stalin e cinstită în inimile ruşilor, iar de-acolo maestrul are dreptate, în
istoria Rusiei îl domină pe Lenin).
În faţa înaintării ruseşti, ce vor opune Aglia şi America ideii slave mobilizate de
Moscova? Libertatea, respectul drepturile omului va crea starea de spirit ca forţă
capabilă să se opună ideii slave în mers?
Deocamdată se răspunde negativ, dar în anii exilului Pamfil Şeicaru îşi va da seama
tot mai mult, că principiul naţionalităţilor e mai puternic decât ideea slavă, astfel că îl
va opune tot mai mult, Statului totalitar sovietic, pe care în cele din urmă îl va zgudui
din temelii, dacă nu va izbuti chiar să-l dărâme.
Iată ultimele rânduri ale articolului scris în 9 August, Lenin ratifică pe Stalin, zi în
care fără să bănuiască acest lucru, marele ziarist va părăsi pentru toteauna ţara lui
dragă, România: "Stalin face politica Rusiei, păstrând utopiile pentru naivitatea
partenerilor. Şi Lenin nu l-ar desavua".
La capătul prezentării mele se poate constate că din cele 97 de articole de fond
semnate de P. Şeicaru, adunate în exil într'un volum, apărute în Curentul anului 1944,
m'am ocupat doar de o parte dintre ele, destul totuşi să schiţez în esenţialul lor,
problemele principale abordate de marele ziarist în ce aveau mai bun, mai
caracteristic.
Fostul combatant din primul război mondial a devenit cronicarul celui de al doilea şi
după cum am spus-o la început, preocupările-i se îndreptau spre cei pe care încă din
1943 îi considera învingătorii războiului, deci analizele sale priveau pe aliaţii anglo-
americani şi Rusia Sovietică. Într'un singur articol "Declaraţiile dlui von Ribbentrop"
(Aprilie 9, 1944) ministrul de externe german, caută să liniştească pe români
considerând că retragerea trupelor germane şi ale armatei proprii este de natură
strategică, şi promite că soldaţii Reichului vor apăra cu dârzenie pământul ţării
noastre.
Bineînţeles că schimbarea sa de orientare nu se bazează pe o prea mare admiraţie, ci
urmăreşte atitudinea mai ades gata să cedeze tovarăşului de luptă, Rusia Sovietică.
Scopul său a fost să scrie adevărul, chiar cu preţul vieţii sale, ştiind că dacă ai lui nu-l
prea ascultau şi astăzi ne întrebăm acuzator: De ce? În schimb duşmanii erau atât de
bine informaţi încât după ocuparea României de ruşi, l-au condamnat la moarte, căci
prea erau dure drepte, descrierile sale. A spus tot ce se putea spune, inclusiv despre
coaliţia monstruoasă dintre marile puteri democrate şi bastionul comunismului, Rusia
sovietică şi astfel a prevăzut matematic, cu o luciditate nu de toate zilele catastrofa
României odată cu căderea ei sub jug rusesc.
Se poate spune, fără teama de a greşi, cunoştea ca nimeni altul Rusia, aceeaşi în spirit
ca cea a ţarilor, astfel că le-a descris metodele de procedură, mereu neschimate, de a
subjuga o ţară: "Soarta românilor din Basarabia şi Bucovina, acum câţiva ani, a fost o
lecţie teribilă pentru toţi românii, căci metoda bolşevică rămâne totdeauna aceaşi,
întâi o asigurare solemnă a libertăţii şi a independenţei, apoi ocupaţia efectuată de
armata sovietică apoi sosirea G.P.U.-ului şi odată cu aceasta, lichidarea
intelectualilor, deportarea în Siberia a femeilor şi copiilor, mizeria masselor. Şi ca
încheiere, încorporarea Statului în Uniunea Sovietelor."
După cum se poate constata prin trăirea sau lectura lor, relaţiile politice se schimbă de
la o zi la alta, pâinea caldă a ziaristului dar misiunea sa, nu se opreşte aici, în caz că
are chemarea vrednică a meseriei. Ori cum arată exemplele lui Pamfil Şeicaru, el
caută să adâncească natura fenomenelor, să le evidenţieze firul conducător, ceea ce nu
e chiar întotdeauna uşor, de multe ori se întâmplă ca el să fie mascat de evenimentele,
pentru noi senzaţionale, dar pentru istoric de valoare secundară; în această operţie de
căutător al adevărului intervine geniul ziaristului, har pe care maestrul l-a posedat cu
prisosinţă, îl putem evidenţia în activitatea lui fiind prezent în fiecare articol şi lucrare
mai vastă a sa.
Mărinimia cu care ne-a dăruit din prinosul său sufletesc, prin pana sa mereu în
efervescenţă ca nobilul gheizăr al inimii însăşi, până la urmă la lumina în care s'a
realizat dacă nu s'au adunat cei chemaţi, el n'a pierdut nimica, păgubaşi sunt cei ce
din tot ce-a pus pe hârtie nu s'au putut adăpa cum din undele clare ale nui izvor,
purificându-se, să se facă mai înţelepţi şi în acelaşi timp mai buni.
Rămâne o durere de-acum aparţinând istoriei minicioase faptul că semenii săi de
neam l-au împroşcat cu noroi, fără să-i tulbure, bineînţeles, Soarelelui. Se poate lăuda
însă, c'a participat la masa celor aleşi, că un scriitor de talia lui Liviu Rebreanu l-a
lăsat nemuritor în Gorila, prin personajul său Toma Pahonţu şi astfel i-a ridicat o
statuie vrednică să-şi ocupe şi ea locul într'o Walhală a spiritului creator românesc.
Nu-mi rămâne decât să propun publicarea în ţară nu numai al acestui volum dar aşi fi
de părerea că ar merita să fie editată întreaga operă a ziaristului, de unice proporţii,
Pamfil Şeicaru.
Personal, mă bucur că în exil am putut să corespondez cu dânsul şi să-i simt influenţa
binefăcătoare prin tot ce mi-a scris cu aceeaşi dăruire de sine, ea singură de altfel
poate defini un om între oameni, amintindu-mi că de fapt, a împărtăşit soarta unui
Prometeu modern pătimind că, de la Zei a purtat lumină spirituală semenilor
nerecunoscători, care au fost şi fraţii săi de neam.
Sunt sigur, va veni ziua când urmaşii săi îi vor cinsti, după cum merită, inestimabila
sa operă.
De câte ori îi recitesc scrisorile îmi trece pe dinaintea ochilor pictura celebră:
Bonjour, monsieur Gauguin!, die acelaşi mare artist. E un salut prin care artistul se
contopeşte cu raiul naturii din jur, deşi nu mă priveşte, îi simt prezenţa care-mi oferă
co pe potirul deschis în albastrul său marin odăjdiile unei flori cereşti şi mă îndeamnă
cu ea să-mi întâmpin prietenul ca pe senior al scrisului cu acelaşi salut înarpiat, ca o
jerbă de foc transmis, crater spre înălţimile ce nu sunt dacât ale sale, împărtăşindu-
mi-se: "Bonjour, domnule Şeicaru!"
Şi de-aici din aceste cuvinte mereu rostite, cum se faureşte fiecare nouă dimineaţă şi
încep să se arate toate minunile, mereu aceleaşi dar totdeauna altele, se exprimă solii
Veşniciei dintr'o revedere petrecută în Spirit pur: Bună ziua, domnule Şeicaru!
***
Traducere în germană - un fals - fără indicarea traducătorului. Editorul nu a dat
nicio informație. Ultima pagină: anunțul cărților tipărite - nepublicate -
manuscrise au dispărut.
Scrisoarea din (22) din 9 Mai 1978 de la Pamfil Şeicaru

Dragul meu îţi alătur reţeta semnată de medic şi mă simt obligat să-ţi dau unele
informaţii în legătură cu pacienta Gina Olărescu este fiica doctorului G. Tudoranu,
profesor la facultatea de medicină şi decan la Universitatea din Iaşi. În 1945 cu
instalarea regimului comunist a fost demis nu numai din funcţia de decan ci înlăturat
şi de la catedră. Când a terminat facultatea a obţinut bursa Rockefeller. Când s'a
întors de la studii a fost numit profesor la facultatea de medicină din Iaşi. Fire blajină,
complet străin de agitaţiile politice, consacrat studiilor de laborator. Colabora la
revistele de specialitate americane şi engleze. Această înlăturare de la catedră şi
izgonirea chiar din propria lui casă şi zvârlit într'o casă de la marginea Iaşilor i-a
produs o comoţie aşa de puternică şi o paralizie şi la scurt timp decesul. Cum eram
prieteni m'a emoţionat această năpastă de care am aflat târziu în 1969 la Paris. Nu mă
îndoiesc o clipă că nu vei veni în ajutorul Ginei Olărescu. Este văduvă prin deces şi
stă cu mama ei şi are un fiu de 16 ani. Îmi scrie că acest medicament este "Litiu" cu
absorbţie lentă, se fabrică numai în Germania federală şi Anglia. Se pare că este
singurul în asemnea situaţie. "Medicul mi-a dat doar 10 pastile. Mie mi-a făcut bine,
se pare că luând mai mult timp aş putea evita crize înfiorătoare. Îţi trimit reţeta cu
mare rugăminte să-mi procuri mai multe flacoane, căt poţi mai multe". Ţi-am
reprodus din scrisoarea pacientei. Nu socot că este de nevoie să insist ştiind cât eşti
de sensibil la suferinţele oamenilor în plus că e fata unui medic. Te rog, fă-mi o copie
a reţetei ce o alătur ca la nevoie să procur eu medicamentul. Nu este nevoe să
subliniez urgenţa, cănd am reprodus din scrisoarea pacientei.

Acum în altă ordine de idei. La începutut săptămănii viitoare vei primi un alt număr
din Curentul şi însfârşit articolele de fond din Curentul, 1 Ianuarie pănă la 10 August
1944. Citindu-le îţi vei da seama de crima săvârşită la 23 August 1944: capitularea
fără condiţii.

Cu sănătarea staţionar. Fratele meu mă îngrijeşte cu aceeaşi iubire ca şi Veguţa.

Lucrez intens neştiind căt răgaz îmi dau Parcele.

Îţi mulţumesc şi te rog primeşte o îmbrăţişare de la bătrânul tău prieten care tot speră
să faci un drum până la Dachau,
al dtale
Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

Dându-mi informaţii în legătură cu pacienta Gina Olărescu - mi-a trimis o reţetă cu

marea rugăminte să-i procur medicamentul Hypnorex, de la ea am ajuns la tatăl ei
prof. G. Tudoranu, fost profesor la facultatea de medicină şi decan, al Univerităţii din
Iaşi. Descriindu-mi unul din numeroasele destine tragice ale intelectualităţii române,
ni se aminteşte că odată cu venirea, prin furtul de voturi, a comuniştilor la putere, G.
Tudoranu a fost demis din postul de decan şi inlăturat de la catedră, apoi izgonit din
propria lui casă într'una de la marginea oraşului, unde suferă o comoţie cerebrală
urmată de o paralizie, soldată la scurt timp prin decesul profesorului. După ce a
terminat facultatea a obţinut o bursă Rockefeller, la întoarcere fiind numit profesor la
Iaşi. Consacrat studiilor de laborator, a fost complet străin de agitaţiile politice,
colabora la diferite reviste de specialitate americane şi engleze.

Pe acea vreme partidul comunist îşi propusese să extermine intelectualitatea

românească de origine "burgheză" şi să formeze una alcătuită din elemente
muncitoreşti ca origine şi coborâtori din ţărani săraci. Ţărănimea era socotită o pătură
în interioul căreia se declarase război chiaburimii şi după caz se judeca orientarea
celei mijlocii. Cum majoritatea intelectualior români aveau origini ţărăneşti, ea era
cuprinsă în clasa mic-burgheză, oscilantă, mai mult duşmană clasei muncitoreşti, deci
tratată ca atare, în caz de acceptare era de nevoie să-şi arate ataşamentul faţă de partid
prin fapte deosebite, mai ades însoţie de temeneli umilitoare. Acest tip social de mic
burghez l-a descris Titus Popovici la profesorii pe care i-a avut la liceul Moise
Nicoară, din Arad, satirizându-i ca să nu spun că şi-a bătut joc de ei în romanul
Străinul.

În ce priveşte ridicarea clasei de intelectuali cu origine sănătoasă, pe lângă cei

existenţi, cadrele s'au înmulţit peste noapte mai potrivit peste seară la liceele serale
unde examenele se dădeau cam la mare pomană. Într'o zi mă întâlnesc cu fostul meu
profesor de latină Voştinaru pe care-l ştiam numit la Micălaca unde propunea
aritmetica elementară, asta fiindcă şi-a făcut studiile cu mare eminenţă la Roma, la
Propaganda Fide, de unde s'a întors cu gradul de doctor în limba lui Cicero.
Profesorul îmi mărturisea că vine de la un examen cu seraliştii lui şi întrebându-l dacă
a lăsat corigent pe vreunul, mi-a răspuns, datorită situaţiei sale de transferat la munca
de jos, se bucură că a primit un post în Arad şi că în general el termură de elevii săi şi
nu cum s'ar fi cuvenit, lucrurile să se petreacă chiar invers. Ar fi de presupus că astfel
de numiri erau planificate chiar de acei ce ca elevi nu vroiau să aibe niciun fel de
greutăţi la examene, indiferent că pregătirea şi trecerea claselor devenea un act pur
formal.

Dar uneori chiar şi cei cu origine total sănătoasă o mai dădeau în bară tocmai din
cauză că, de multe ori numiţi pe posturi la care nu făceau faţă, majoritatea se
retrăgeau în boală, cum pline erau de ei secţiile de neurologie şi mai rar de psihiatrie.
Dar cazul pe care l-am trăit iese, fără doar şi poate, din comun. Mă aflam la examenul
de anul întâi, de mediciă, la marxism-leninism. Examinatorul era un evreu aspru de
tot, purta ca pseudonim numele de Bogdan. Pe colegul meu de cameră îl căzuse
numai fiindcă era fiu de chiabur, pe când eu fiind mic-burghez mă asculta cu
deosebită atenţie şi când ajunsesem la Lenin a cărui genialitate mă încânta - aveam
vârsta necoaptă de 19 ani - mă oprise din dizertaţia mea punându-mi răstit întrebarea
dacă eu cred sau nu în ce spun. Probabil că făcusem o figură mai mult decâ uimită,
am bolborosit şi câteva cuvinte întăritoare astfel că tovarăşul convins mă crezuse şi
îmi dădu o notă foarte mare. Dar între colegul meu de cameră şi mine, trebuia să
răspundă un al treilea medicinist remarcat, însă prin tăcerea lui absolută. Bogdan
aşteptase ce aşteptase ca apoi să înceapă cu reproşurile ce deveneau tot mai răstite şi
batjocotitoare. "Cum tu, tovarăşe (nu i-am reţinut numele) fiu de miner de la Petrila te
prezinţi tocmai la marxism total nepregătit? Dta ştie ce face partidul ca să te facă om?
Ce caută inelele astea pe degetele dtale, tovarăşe fiu de miner?" Răcni înfuriat
Bogdan, umflându-i-se ochii în cap ca două cepe. Şi urmă, propriuzis, explozia
finală: "Ştii cu ce notă ai trecut la admitere?" Şi răspunse tot el "Cu 3,33" pe când
nota minimă de trecere era de şase. Şi findcă fiul de miner privea în continuare cu
indiferenţă la înterlocutorul său, acestuia nu i-a rămas altă posibilitate decât să-l
poftească, pe ton ridicat, să părăsească sala.

Întâmplarea la prima vedere pare lipsită de importanţă, dar nu şi pentru anumiţi

studenţi din anul admiterii la medicină, care după afişarea rezultatelor văzură pe un
tânăr plângând pe coridoarele decanatului şi au aflat curând că e vorba de un candidat
la admitere respins pentru a treia oară, deşi avea media de 8,95, îi lipsea foarte puţin
până la atingerea plafonului de a fi admis dar marea lui meteahnă era aceea că tatăl
său era preot. Condiţiile examenului de admitere în anul respectiv prevedeau că 85 la
sută intrau după origine socială sănătoasă în timp ce doar 15 la sută erau primţi în
ordinea notelor obţinute, media generală de nouă deschidea tinerilor porţile medicinii
clujene. Nu l-am uitat pe fiul de preot respins în mod atât de brutal, fiul de miner
luându-i locul la facultate, poate a barat drumul unui viitor mare medic, ştiindu-se că
cei mai iluştrii medici germani dar nu numai ei, erau în majoritatea lor, fii de preoţi.

Nu ştiu dacă s'a scris o carte despre prigoana profesorilor universitari de medicină
sub regimul comunist, mulţi au suferit ani de temniţă grea, alţii scoşi din învăţământ
fără nicio motivaţie pe când nu rar unii se vedeau mutaţi de pe un post pe altul de
câtre partid, parcă n'ar fi fost oameni ci simple figuri pe o tablă de joc, se'nţelege
sinistru.

De-altfel, aşa cum cpmuniştii şi-au propus să distrugă spiritualitatea românească, nu

putea să rămână intact nici sectorul medical, mă refer la medicina clujeană, interbelic,
ajunsă la un renume bine meritat.

Imediat după venirealor la putere, comuniştii au scos din învăţămănt cadre de o unică
valoare ca V. Papilian, Titu Vasiliu, Iului Moldovan, în prima fază şi Iului Haţieganu,
ca după pensionare marele Ion Goia întemeietorul medicinii interne la noi, ca parte
semiologică, a fost mazilit de urmaşul său Gr. Viorel într'un cabinet strâmt, aşezat
chiar lipit de W.C.-ul folosit de bolnavi şi ce-i mai condamnabil noul profesor
interzicea colaboratorilor săi, să-l cheme la consult când aveau un bolnav mai dificil,
şi vroiau să afle şi părerea marelui medic, Ion Goia. L-am întălnit pe prof. I. Goia pe
coridosrele ministerului Sănătăţii unde plângea, la propriu, de felul neomenos cum îi
trata urmaşul său. Acest Grigore Viorel făcea parte din garda veche medicală, dar
după ce a fost numit medic şef de policlinică a învăţat repede modul de comportare
comunist în ce priveşte cultivarea relaţiilor cu ştabil consultaţi de el. Adică le
împlinea orice dorinţă, inclusiv certificarea unor lungi concedii şi când aceştia îşi
arătau intenţia de a-l răsplăti, el nu le cerea decât numărul de telefon, să-i caute când
va avea nevoie de ajutorul lor. În acest mod ajunsese să aibă un carnet gros de tot,
plin cu adrese şi când postul de profesor la medicala II-a devenise liber, ştiuse ce
numere de telefon să facă pentru a-şi aranja situaţia. Grigore Viorel nu era o exepţie
ci un model al timpului demonstrând cum se căţăra un ins pe postul de profesor, fără
să intre în discuţie, nici chiar în mod secundar pregătirea lui profesională.

E de reţinut că din acest punct de vedere Clujul era mult mai puţin privilegiat ca
Bucureştiul, acesta din urmă aflându-se în direct contact cu conducătorii supremi ai
regimului, îşi permitea libertăţi ce nici nu se puteau imagina într'un orăşel de
provincie, unde se aplica strict, după lege comunistă, toate dispoziţiile venite de la
centru. Datorită acestui fapt la un moment dat medicina din Bucureşti ca şi întreaga
universitate nu aveau decât 15 la sută membrii de partid, restul fiind neînscrişi, pe
când la Cluj raporturile erau chiar inverse, 85 la sută membrii de partid ceea ce
oglindea o situaţie stângistă ce nu mai cere nici un comentariu.

Cea mai tragică mutare în cadrul IMF-ului clujan a fost destituirea profesorului
chirurg Al. Pop şi numirea pe postul său a urologului prof. Ţeposu, cunoscut ca un
om de o conştiinciozitate rară, cei ce l-au ştiut mai îndeaproape îl socoteau un sfânt al
medicinii.

Desigur că avea pregătirea să-l înlocuiască pe colegul său chirurg, dar gândul că
acesta şi-ar putea imagina că el ar fi avut vreo legătură cu "lucrătura" bunului său
prieten Al. Pop, l-a împins la actul disperat al sinuciderii, desigur şi ca un protest la
noua orânduire comunistă ce nu avea nimic în comun cu principiile sale sacrosante.

Mai târziu, după Apusul Zeilor, reprezentaţi de generaţia de aur interbelică a

medicinii clujene, dispărând rând pe rând marile ei personalităţi, lucrurile s'au
simplificat şi mai mult. Atunci când partidul vroia să mai scape de "duşmanii" de
clasă, în acelaşi timp să promoveze cadrele sale credincioase, indiferent de nivelul
profesional, de cele mai multe ori mizerabil, organizau câte o reformă a personalului
medical, inclusiv cel cu obligaţiile de a instrui studenţii, deci în primul rând asistenţii
şi lectorii.

Iată o reformă de-adreptul scandaloasă în care comuniştii şi-au pierdut şi ultima

grăunţă de bun simţ. Voi da şi nume: Rozor, asistent la Clinica medicală II cel mai
bun şi strălucit elev al prof. Ion Goia a fost scos din învăţământ şi mutat la Oradea
deci retrogradat din vina că stătea în calea unor carierişti. Al doilea N. Bucur, asistent
bine pregătit funcţiona tot la Medicala II-a, rămâne pe acelaşi post, pe când protejatul
partidului Suciu, a fost înaintat pe postul de lector la Clinica de diabet, cu
perspectiva de a ajunge profesor cum s'a şi întămplat, nu peste mult. Pentru a
demonstra nulitatea medicală a acestui individ, aş menţiona că l-am avut asistent pe
când făceam stagiu la medicala I, şi cum eram obişnuiţi, de pildă cu drul Florescu, un
cadru bine pregătit, îi puneam şi lui Suciu multe întrebări în legătură cu pacientul pe
care-l studiam cu deosebită participaţie. Şi fiindcă nu era în stare să ne răspundă, l-a
căutat pe şeful catedrei A. Moga, plângându-i-se că noi râdem de el, punându-i o serie
de întrebări încuietoare. Am fost chemaţi imediat la profesor, căruia i-am arătat că nu-
l solicitam cu alte probleme decum o făceam şi cu ceilalţi asistenţi la medicina
internă. Lămurit, prof. Moga a făcut cu mâna un gest de lepădare de colaboratorul
său, rugându-ne, împăciuitor să nu-i mai punem întrebări, de unde înţelegeam că
Suciu suferă din cauza nivelului său deficitar nu atingea nici pregătirea unui student
ambiţios, consultând unele tratate medicale străine.

Dar din rândul victimelor comunismului nu ar putea lipse regretatul prof. de psihiatrie
E. Pamfil, de care după numirea lui la catedra clujeană, mă lega un sentiment de
recunoştiinţă. Lucrând la neurologie, duşmanii mei personali de care voi vorbi
curând, avându-l la dispoziţie pe şeful medical al oraşului Cluj, peste noapte m'au
mutat la Psihiatrie, minţind că urmează să fiu pregătit în specialitatea de
neuropsihiatrie care încă nu fusese inventată, oficial. Nu eram făcut pentru psihiatrie,
astfel că l-am căutat pe prof. Pamfil, rugându-l să mă ajute să scap din cursa pe care
mi-au întins-o nişte netrebnici, am recunoscut în acelaşi timp că nu am înclinaţii de
psihiatru. Sesizând mărşăvia respectivă, prof. Pamfil m'a asigurat că tocmai
călătoreşte la Bucureşti unde va vorbi cu anumiţi oameni competenţi despre situaţia
mea şi să nu uite domnii în cauză că va uza de toate relaţiile sus puse, pentru ca eu să
fiu readus la postul meu de neurolog, ceea ce, datorită intervenţiei sale s'a şi
întâmplat.

Spre cinstea lui regretatul profesor mă sprijinea nu pentru ochii mei frumoşi ci fiindcă
mi se urzea o intrigă josnigă de nişte oameni ce nu-i erau nici lui prea simpatici.

Deci, îi datoram reîntoarcerea la matca mea neurologică dar numai atât, asistam încă
mai de înainte la cursurile sale în care opunea rezistenţă pavlovismului în vogă,
susţinând că sigur, cleştele de scos măsele la cal nu se potriveşte omului, aluzia fiind
la adresa pavlovismului, ajuns să explice şi patogenia hemoroidului după micul
urmaş al lui Al. Pop, considerat colaboratorul de elită al Securităţii, chirurgul A.
Nana.

Iată, deci motive ce-mi permiteau să mă simt cel puţin un apropiat al prof. Pamfil,
ceea ce nu era chiar la ordinea zilei, într'o clinică unde profesorul era considerat de
mulţii săi adversari ca o persoană non grata. Pentru aceştia alegerea lui ca profesor a
venit cam surprinzător, toţi mizând pe numirea conferenţiarului Mueller.

Am făcut această introducere pentru a se înţelege că marea catastrofă a carierii sale a

avut rădăcini mult mai adânci, cultivate în răsadul urii şi intrigilor rivalilor săi, aceştia
îi vânau, pur şi simplu, postul. Nu ştiu cu ce ocazie am dat de raportul
conferenţiarului Roşu deschis în faţa mea, prin care prof. Pamfil era mai mult decât
calomniat şi ca şef al catedrei prof. Duma urma să-şi pună sau nu, avizul pe
respectivul denunţ, lipsit de cea mai elementară morală.
Aş zice, respectând planurile desigur, situaţia mea din multe puncte de vedere, era
foarte asemănătoare cu a prof. Pamfil.

Formal, conflictul a izbucnit odată cu desfiinţarea universităţii maghiare Bolyai

acţiune condusă de viitorul dictator comunist, pe atunci generalul Ceauşescu. N'am
asistat la şedinţă dar s'a auzit că omul partidului, necunoscut până atunci de mine, a
avut un comportament deadreptul diabolic. Nu i-a lăsat pe profesorii unguri să se
aprere, îi întrerupea vehement de la primele replici şi îi forţa să tacă, deşi în
majoritatea lor se arătau uimiţi pentru criticile aduse, odată ce partidul comunist a pus
bazele respectivei instituţii maghiare. De fapt, se desfinţa independenţa ei,
realizându-se Universitatea Babeş-Bolyai, ceea ce îi nemulţumea pe unguri simţându-
se puşi sub tutela conducerii româneşti, ori asta nu era chiar aşa, se ajungea din contră
la apropierea celor două etnii, dorită, în aparenţă de amândouă părţile.

În acea zi, coborând de la Cl. neurologică, la jumătatea drumului m'am întâlnit cu

prof. Pamfil, care arăta negru de supărare spunându-mi că dacă de la unguri au fost,
destituiţi mai mulţi profesori, sorţii au cătut dintre români să fie el demis, acuzându-şi
colegii de laşitate şi neomenie, fiecare a căutat să-şi salveze propria piele, imputându-
i-se o faptă căreia nu i-a dat nicio importanţă.

Se stie că de 24 Ianuarie din acel an, comuniştii au dat voie mulţimii să cânte şi să
danseze, pe străzile Clujului, Hora Unirii, până atunci interzisă. Se înţelege prea bine
că spiritele încălzite ale studenţilor au poposit şi sub ferestrele casei prof. Haţieganu
unde se afla invitat la masă şi prof. Pamfil, ca prieten bun al lui O. Fodor, ginerele
primului. Foarte prudent, îmi relata iubitul meu psihiatru, urmându-şi scopul de a-şi
lăsa drept urmaş ginerele, pentru a nu se pune cumva rău cu puterea, ieşiţi toţi trei la
balcon, Haţieganu a ţinut un discurs rece, oficial, îndemnând tinerii să se întoarcă la
căminele lor şi să nu uite ce face pentru ei partidul comunist. Evident nemulţumiţi,
studenţii au început să murmure, astfel că Pamfil a intervenit pentru a salva o situaţie
ce ameninţa să devină mai mult decăt penibilă.

"Deşi, mama mea e franţuzoaică" îmi povestea profesorul şi mă bucuram că îi puteam

sluji ca un descărcător al tensiunii inimii sale aflate sub acţiunea unui voltaj maxim,
"nu sunt deci român pur sânge" m'am adresat şi eu studenţilor, destul de scurt şi am
terminat, după cum îmi amintesc bine, cu cuvintele "să nu uitaţi că soarele românilor
nu apune niciodată." Salvând situaţia ca profesorul Haţieganu să nu fie fluerat,
studenţii au aplaudat mulţumiţi, şi s'au retras liniştiţi, în perfectă ordine.

Iată din ce cauze, în definitiv patriotice, prof. Pamfil a fost îndepărtat de la catedră la
ordinul lui Ceauşescu şi mutat tocmai la Siret, unde exista un serviciu psihiatric
aşezat, pe Prut, la graniţa sovietică.

După mulţi ani, profesorul revine la Timişoara, unde va ocupa catedra de psihiatrie,
după câte am fost informat, până la pensionare, ca şi când nimic nu s'ar fi întâmplat,
partidul atotputernic nu şi-a făcut nici celebra autocritică, se practica în rutina lui
sportul de a distruge desvoltarea spirituală a unui om, sub lozinca de neacceptat că în
acest mod îşi exercită atribuţiile o revoluţie prin care se împing la putere cadrele cele
mai puţin înzestrate intelectual, realizându-se principiul nietzschenian a inversării
tuturor valorilor, adică non valoarea stăpâneşte societatea în mod dictatorial, stare
prevăzută de Ch. Maurras, după cum am mai scris-o, în cartea Revolta maselor.
Oricum am face aceasta este esenţa comunismului întocmai definită şi la noi printr'o
domnie de aproapa, jumătate de secol.

Spre cinstea ei, facultatea de medicină din Timişoara, şi-a onorat şi pe această cale,
misiunea de-a fi devenit oraşul revoluţiei anticomuniste - lucru ce astăzi se uită tot
mai mult - astfel că a dat unei secţii a spitalului unde a lucrat distinsul psihiatru,
numele prof. E. Pamfil, desigur după Dec. 1989, reparând moral una din multele
nedreptăţi săvârşite de un regim de dictatură a proletariatului.

Cu acestă ocazie putem încăodată să ne convingem cât de zadarnice sunt unele

abateri umane de la linia ce ar fi trebuit să i-o impună interesele neamului său robit, şi
aşa se întâmplă că în timp ce pe stăzile Clujului putea fi văzut plimbându-se fratele
lui Iuliu Haţieganu, distrus fizic în închisorile comuniste, marele clinician se înscria
printre cei ce complimentau un regim criminal, cu scopul să-i uşureze numirea
ginerelui său Fodor pe postul unui profesor de interne la Cluj, acţiune mai mult decât
penibilă deoarece O. Fodor pe care l-am avut conferenţiar, merita cu prisosinţă
această funcţie, având o pregătire ce nu avea nevoie, într'o societate normală, de
sprijinul nimănuia. Numai că de multe ori ceeace vrea omul nu vrea Dumnezeu, şi
toate străduinţele lui Haţieganu s'au spulberat, O. Fodor murind la scurt timp după
numirea sa ca profesor, de un cancer faringian.

A fost o pierdere mare pentru medicina românească şi numai în ultimul rând fiindcă a
fost ginerele lui Haţieganu.

Ar mai fi de semnalat că în urma unirii celor două facultăţi Babeş-Bolyai, în mod atât
de samavolnic de un dement activist comunist - fără îndoială manifestările lui
Ceauşescu în acele zile meritau să fie astfel diagnosticate - se compromitea o cauză
dreaptă, căci nimic nu era mai potrivit decât să se realizaze unirea dintre două etnii ce
se cuvin să trăiască împreună şi nu împotriva uneia contra celeilalte, şi comportarea
viitorului dictator al ţării, nu atenua această impresie. În acele zile ca urmare a
respectivei şedinţe patronate de Ceauşescu, printre profesorii şi studenţii maghiari
s'au înregistrat o serie de sinucideri, multe au ajuns să fie comentate public: cea mai
tragică a fost a unui profesor care s'a aruncat de la etajul III al unei case în construcţie
de pe strada Horia şi bietul a căzut tocmai în lada cu gunoi. Se cunoaşte înclinarea
poporului maghiar spre sinucidere, îmi amintesc de cazul marelui actor ungur Z.
Latinovici, care şi-a luat viaţa citind versuri din Ady Endre, şi exemplele s'ar putea
înmulţi, nu rar posedau spectaculozitatea sunuciderii lui Esenin.

Mai mult, cum aproape în fiecare zi, pe la amiazi, coboram la Victor Papilian, fiul
mai celebrului părinte, maestrul meu în patologia generală, la marele persecutat al
partidului, aproape cu o regularitate de ceasornic, apărea medicul-legist Qvai şi
exclama: "Încă unul, domn şef". (Acest cuvânt "şef" era păstrat ca amintire a vremii
când foarte tânărul Papilian a funcţionat ca şef de lucrări).

Astăzi aşa, mâine aşa, l-am întrebat pe Papilian de cine tot pomeneşte, zilnic aproape,
colegul Qvai şi răspunsul m'a tulburat fiind vorba de sinuciderile în serie a unor
profesori şi studenţi unguri ajunşi pe masa de autopsie. Nu numai eu dar şi alţii
considerau pe unguri drept victime ale purtării lui Ceauşescu, dar curând oamenii
securităţi strecuraţi printre noi, au lansat teoria unui complot maghiar ceea ce ne-a
liniştit fiindcă ungurii erau capabili de o asemnea faptă neloială îndreptată împotriva
statului comunist care le-a înfiinţat Regiunea autonomă maghiară, şi o Universitate
independentă, Bolyai.

Faptul că după '89 problema nu a fost reluată aşa cum s'ar fi cuvenit, în primul rând,
de unguri, ne convinge că de data aceasta comuniştii aveau dreptate, era vorba de un
complot bine organizat, iar românii deveniţi democraţi peste noapte au considerat că
nu e momentul să supere pe maghiari, de unde şi localităţi ca Ip, Trăznea sau Moisei
par scoase din geografia recentă a României.

În ce mă priveşte, am absolvit facultatea de medicină generală din Cluj, cu diplomă

de merit ceea ce mi-a dat dreptul ca după 6 luni de stagiu la ţară să-mi aleg locul de
muncă şi am ales spre marea mea nenorocire neurologia din Cluj, fără să mă informez
cât de cât pentru a afla că în clinica respectivă s'a instalat la conducere un clan de
comunişti faţă de care tremura şi profesorul D. Duma.

Deocamdată să plecăm de la sediul regiunii Suceava unde am primit numirea pentru

comuna Corlăteni, având în răspundere şi satele Dămăcheni şi Vorniceni ultimul lipit
de Dohoroi. Am luat deci autobusul spre Dorohoi, atât de vechi încât atunci când urca
o coastă mai piezişă, călătorii coborau să-l împingă de la spate până în vârf, când
jucăria de metal se punea ca prin minune iar în funcţie. Văzusem recent un film
italian cu Massimo Girotti. În numele legii, petrecut undeva în Sicilia, şi-mi spuneam
întrucâtva înfiorat, că nu mă aflam nici eu departe de o ţară asemănătoare.

Nu peste mult, instalat iar în maşină am auzit doi cetăţeni aşezaţi înaintea mea
vorbind de întâmplarea de la spitalul de la Siret unde un medic a fost ucis de propriul
său oficiant sanitar. Ultimul găsise un aparat de Roentgen printre lucrurile lăsate de
ruşi, probabil la prima lor retragere din 1941, cu ocazia războiului.

Şi fiindcă tocmai primiseră sarcina de la raion să cumpere un aparat Roentgen,

oficiantul i-a propus medicului, şeful său, să-l treacă în inventar pe cel găsit, chiar
dacă nu funcţiona obiectul putea fi declarat ca prezent, urmând să-şi împartă suma
primită de la raion. La început de acord, ulterior medicul se răsgândise să mai facă
aşa o afacere periculosă, dar cum lucrurile nu mai puteau fi anulate din cauza
datoriilor în care intrase oficiantul sanitar, acestuia nu-i rămăsese posibilitatea, în
zadar încercase să-l convingă pe medic să nu renunţe la bănoasa întreprindere, decât
să-l omoare.

Aruncase, înţeles cu grănicerii români, cadavrul medicului în Prut, dar ruşii cu

aparatele lor radar, sesizaţi de mişcările de pe celălalt mal, descoperiseră groaznica
faptă.

Ajuns Vineri în Corlăteni, instalat la o gazdă din mijlocul comunei, în curtea casei
căreia curgea, într'un decor pitoresc, Jijia, Sâmbâtă noaptea sunt trezit de un dac în
miţură, intrat nestingherit în locuinţa mea, anunţându-mă că sunt solicitat de urgenţă
să-i dau asistenţă medicală lui Leon Palagă, bătut la nunta din sat de doi feciori,
invidioşi pe el că s'a căpătuit la oraş, ajungând cu cele patru clase de gimnaziu
funcţionar-împiegat clasa III-a la Iaşi. Probabil că avusese oarecare trecere la fete,
poate chiar la favoritele criminalilor, când aceştia şi sub efectele alcoolului l-au
doborât la pământ şi i-au călcat în picioare cutia craniană care foşnea sub degete ca
un sac plin de nuci. Putusem constata starea disperată a pacientului aflat în comâ
profundă şi după leziunile capului sigur ireversibile, de altfel sucombase chiar sub
ochii mei, fără să-i mai pot face ceva.

Venise medicul legist din Dorohoi şi la autopsie s'au confirmat leziunile cutiei
craniene, oasele în cioburi sfărâmate, cu leziuni profunde ale masei cerebrale de tipul
hemoragiilor traumatice.

Find şi primul caz mort al carierii mele, nu numai că m'a impresionat dar mă simţeam
contopit cu starea lui tragică, fără ieşire, de unde nu i-am uitat numele şi îl văd aevea
întins pe o masă improvizată de autopsie. Descriind în bună parte peripeţiile mele ca
medic de circumscripţie la Corlăteni, nu o să mai revin acuma, poate altădată
deoarece ar merita. Îmi rămâne să adaog că evenimentele descrise nu au avut darul să
mă înstrăineze de pământul Moldovei de nord, din contră socotindu-le ca întâmplări
ale vieţii zilnice, mă stăpânea un sentiment care mă mâna mereu înainte şi în sus, cum
poate fi acela spre unicul vârf al numitului Excelsior, veşnică emulaţie ce nu poate fi
niciodată împlinită.

Exista pe acele locuri o vrajă, învelind cu nimbul sfinţilor din poemele lui Ion Pillat
până şi ţăranii săraci ai acestor meleaguri, unde noaptea stelele străluceau mai
puternic şi le simţeai mult mai aproape, iar ziua lumina avea proprietăţile unei brume
argintii, totul în natura din jur apărea transfigurat, pregătit ca pentru o revelaţie a
cerului. Nu idealizez exagerând amintirile tinereţii mele, aşa arătau în realitate pomii,
apele, florile câmpiilor scăldate în primăvara veşnică din sufletul meu.

Adică, în atmosferă pluteau nevăzuţi solii acestei Moldove unde nu departe se aflau
lăcaşurile de închinare de pe vremea lui Ştefan - cel - Mare şi Sfânt, ale lui Petru
Rareş, ori pe cărarea ce se pierde sub zările senine şi infinite, coviltirile lui
Dumnezeu, ghiceşti înălţarea Ipoteştilor, basmul copilăriei şi tinereţilor, marelui
nostru poet, Hyperionul culturii româneşti, Mihai Eminescu; dându-ţi siguranţa că are
dreptate povestitorul când spune că Dumnezeu prea încărcat de comorile ce le purta
spre cer, a scăpat o parte din ele şi acestea nu sunt altele decât minunile pământului
acesta binecuvântat al Moldovei. Şi se cade să nu uităm, mai ales că aproape ne
mângăia lumina satului Liveni, locul unde s'a născut marele compozitor G. Enescu.

M'am întors după 6 luni la Cluj, şi aş dori să mărturisesc faptul că tot ce am pătimit
ca medic neurolog nu are nicio legătură cu oraşul căruia îi păstrez o dragoste
neţărmurită, consider că unul din locurile cele mai frumoase ale vieţii mele le-am trăit
în plimbările din minunata grădină botanică, unde străduinţa unor savanţi, în frunte
cu profesorul Borza au dat viaţă unui monument în aceaşi măsură ştiinţific cât izvor
de unice meditaţii, în acest fel ştiinţa şi cu Poezia devin surori după exemplul artei
zise hermetice a lui Ion Barbu şi una şi alta fenomene ale naturii înfrumuseţând
pridvorul raiului, cum procedează şi Dante Alighieri mutând Pinetta Ravenuei în
Paradisul cel ceresc. Aici ar trebui orânduit şi cerul înstelat, aşa cum l-am trăit pe
drumul spre acasă de la Liveni spre satul meu, de-atunci.

Am studiat din plăcere disciplina medicinii, care se restrângea deacuma la cel al

neurologiei şi nu am admis să merg mai departe pe acest drum adică să studiez ca nu
ştiu ce savant american numai nucleii talamasului nici cât o unghie din nemărginitul
misterului cerebral, aşa cum ne îndemna mai târziu, omul cu spinarea de bambus,
cum îl vor numi cei ce au avut ocazia să lucreze, mai de aproape, cu Vlad Voiculescu.
Deci vreau să spun, nu am de ce să ascund acest lucru că în cei şapte ani de
neurologie petrecuţi la Cluj, nu am făcut altceva decât să studiez, nici de fete nu
aveam timp decât foarte rar şi asta îi dădea de bănuit lui Berci Asgian, pentru care
sexul constituia fundamentala preocupare a vieţii. Accept înclinarea, dar de-aici până
la a face din clinică un bordel e o distanţă mare, nu-i aşa dle. membru al academiei
române, Asgian? Una din multele lui aventuri m'au umplut de scârbă şi ţin s'o descriu
aici. Lucram în secţia de bărbaţi când şeful meu, Ursan, a internat un caz urgent de
hemoragie subarachnoidală şi ghiceam că are şi anumite interese materiale - cum să-l
condamn postum că vorba lui Pristanda avea familie mare, renumeraţie mică -
deoarcere doar în atare cazuri mă consulta pe mine, secundarul său, că ce aş mai
recomanda eu să se administreze acestui bolnav?

Este de adăogat că pacientul legat strict de pat era însoţit de nevastă-sa, o femeie
îmbrăcată în negru, deci era în doliu şi nu-ţi dădea nici un motiv să te îndoieşti de
moralitatea ei.

Nu mică mi-a fost surpriza când a treia zi de internare, diminieaţa, nu l-am mai aflat
pe bolnav în patul său, plecase împreună cu soţia sa, acasă, îmi pare că era din Satu-
mare, ceea ce mi-a produs o mirare de nedescris. Cum poţi lăsa un om acasă cu
hemoragie meningeală, când îi pui viaţa în pericol? Şi repetam această întrebare până
sora Cătinaş, cea mai în vârstă şi înţeleaptă dintre toate, dar în acelaşi timp cea mai
bine informată n'a mai vrut să mă lase să sufăr şi mi-a relatat o întâmplare pentru
mine şi astăzi de necrezut: La vizita de seară, Asgian de gardă, îşi fixase privirile pe
soţia bolnavului cu pricina, şi înainte de a părăsi salonul o invitase înaintea soţului ei,
să vină până în camera de gardă să stea de vorbă cu ea. Întrevederea a ţinut mai multe
ore, astfel că îşi poate închipui orişicine starea sufletească a bolnavului care se zbătea
ca Hercule în focul otrăvii cămaşii lui Nessus şi astfel îşi ceruse dimineaţa, imediat
externarea, ceea ce dr. Ursan a trebuit s'o admită respectând dorinţa pacientului.

Scriu aici, că dl.Asgian îşi motiva aventurile, ca o răzbunare la adresa soţiei sale
conferenţiară la Endocrinologie şi şefa acestei discipline, motivaţie hilară, dar şi
astăzi îl asigur pe dl. academician Asgian dacă aveam un vrej aşa de neliniştit, mai
bine îl tăiam decât să fac ceea ce a făcut domnia sa.

Am angajat o laborantă, foarte drăguţă, de fapt mi-au pasat-o cei de la centrală fiind
soţia unui major de securitate, când apare şi Berci al nostru cu dorinţa de a lucra şi el
cu mine. Dar intrând, tânăra jună i-a tăiat orice elan de colaborare. Mi-a spus:
"Doctore, ori eu ori femeia" adică nu ar fi putut rezista tentaţiei de a nu cuceri şi asta
de la prima vedere, fără să o fi auzit că vorbeşte ca o ţaţă în târg şi altele de actest gen
şi că era soţie de ofiţer de securitate.

Mă opresc să mai vorbesc de acest personaj că înainte multe ar mai fi de povestit şi

numai adevăruri.

Legăturile mele faţă de şeful autentic al clinicii E. Câmpeanu (E.C.) s'au înrăutăţit
datorită râvnei mele de a munci şi a obţin noi cunoştiinţe, în timp ce pentru el ştiinţa
neurologiei se reducea la o simplă regulă a tablei înmulţirii. Se mai adăoga faptul că
asistam la vizitele drului Ursan pentru a învăţa câte ceva căci E.C. ca mare ştab
numise peste noapte medici primari nişte foşti asistenţi la anatomie care nu ştiau
neurologie nici cât nişte studenţi bine pregătiţi. Ca întretimp să-l scoată pe Ursan,
care ispăşea greşala că i-a pus fiului de plutonier, needucat, de la Turda, ciocanul de
reflexe în mână, prea bun pentru clinică, şi să-l mute la policlinică.

Concomitent mi-am indreptat atenţia spre studiul neuropatologiei şi fiindcă nu-mi

scriu memoriile acuma, amintesc în principal că am pus bazele unui laborator de
neuropatologie în fosta locuinţă a profesorului D. Duma, înzestrat şi cu tot ce avea
încă din vremea profesorului Urechia, aducându-l lângă mine pe I. Nagy, deşi doar
laborant era de nivelul unui specialist neuropatolog, superior oricărui medic din
Clinică. Alături de el studiind tratate îndeosebi germane, m'am iniţiat în tainele
neuropatologiei.

Drept urmare, am ţinut cu neurologii şedinţe de secţiuni de creer şi prezentare de

lame, la fel s'a ridicat calitatea prezentărilor de cazuri ţinute odată pe lună, dar toate
acestea nu-l înteresau pe dl. E.C. singura sa preocupare se limita la scoaterea mea din
clinică deşi clinicienii şi-au însuşit prin studiul creerelor să diferenţieze o tumoră
cerebrală de un accident vascular cerebral, ceea ce însemna un real progres în
activitatea lor.
Tovul E.C. a eşuat iurie, să mă mute la Dej ca medic neuro-psihiatru, deoarece s'a
opus prof. Duma iar eu am acceptat să lucrez pe un post de şef de laborator cu un
salar mai mic decât un preparator. Socoteala duşmanului meu a fost aceea că voi
renunţa după aproape cinci ani de clinică să lucrez pe nimica, retrogradat din funcţie.

Şi pentru a nu mai da greş a pus lângă mine un fost angajat al securităţii, funcţionar la
echipa de footbal Dinamo Cluj transferată după promovarea lui "U" în divizia A, la
Bacău.

Acest individ urmând dispoziţiile lui E.C. a provocat un conflict lamentabil refuzând
să-mi aducă piesele recoltate de la Anatomia patologică sus la Neurologie.
Cunoscând omul cu care am de-aface l-am sfătuit să se înţeleagă cu laboranţii de jos,
să-i implinească ei misunea de a-mi aduce creerele, el refuza acest lucru, pe motiv că
ar îmbolnăvi copiii pe care îi are, posibilitate absurdă odată ce nici nu le atingea. Am
mers până acolo încât i-am făcut munca respectivă, mai ales când asistam la
autopsierea cazurilor neurologice.

Tot n'a fost destul şi E.C. m'a denunţat ca fiind un tip certăreţ, cu care omul nu se
poate înţelege şi multe minciuni de acest gen.

Drept urmare sunt chemat la tovul laborant Aştileanu, cadristul IMF-ului totuşi mult
mai bun decât bucătăreasa dinaintea lui, fără vreo legătură cu medicina.

"Dle. Vuia", îmi spune Aştileanu "cu dta s'a întâmplat o mimune datorită sprijinului
prof. Duma, eşti singurul medic dat afară din IMF care a putut reveni la această
instituţie. Şi totuşi iar am o plângere împotriva dtale ..." Să recunosc "cuvântul 'iar' "
m'a iritat şi i-am răspuns destul de afectat: "Dle. sau tov, Aştileanu eu nu am nicio
vină de indisciplina laborantului meu care refuză pur şi simplu să-şi facă datoria, ori
dta ca fost laborant poţi să judeci la justa valoare atitudinea lui". El îmi pomenise de
un dosar tare gros ce-l aveam la cadre dar i-am răspins că nu ştiu ce poate conţine
acel dosar odată ce eu, de când sunt în Cluj nu mă ocup decât de studiu şi nimic mai
mult. În consecinţă l-am întrebat dacă îşi poate imagina că doosarul respectiv nu ar
putea conţine decât minciuni şi calomnii, de care în mintea mea îl puteam considera,
vinovat pe homuncul cu nasul în şef E. Câmpeanu. Şi l-am rugat să-mi arate dosarul
respectiv pentru a-l analiza împreună.

Desigur că m'a refuzat în ce priveşte dosarul, dar l-am convins că în privinţa

reclamaţiei am dreptate, laborantul meu trebuia să-şi facă datoria, înregistrasem o
mică victorie în urma căreia scăpasem de securistul pe care mi l-a adus pe cap
tovarăşul E.C., activitatea lui s'a arătat ineficace.

Aş dori mult să consult astăzi acest dosar se mi s'a întocmit la serviciul de cadre IMF,
aprioric fiind convins că nu conţine decât cele mai ordinare minciuni şi calomnii, a
aşa cum i-am spus odinioară tovului Aştileanu.
Din toate această urzeală de intrigi ordinare lansate de nişte oameni ce nu aveau nicio
legătură cu neurologia şi l-aşi pomeni la loc de frunte pe acelaşi E.C. cu toţi agenţii
săi, medici şi nemedici, am reuşit să ies odată cu transferarea mea la Bucureşti în Mai
1962, unde am dat de o atmosferă ştiinţifică, studiam liber de fricţiunile, desigur şi
acolo existente, dar eu mă ţineam la distanţă, de amăndouă taberele.

De la Bucureşti am ajuns cu bursă la Muenchen, la Institutul de Psihiatrie, de fapt,

lagănul naşterii neuropatologiei şi de-aici am activat în oraşul universitar Giessen, la
nord de Franktfurt/Main, unde, de alt fel, m'a prins revoluţia din Dec. 1989, dar până
în 2001 nu am primit nici un semn de viaţă din partea autorităţilor române, că ar avea
nevoie de munca mea, mă refer, mai ales la anii dintre 1989 până în 1997 când aşi fi
putut să mă las concediat de Universitatea din Giessen, şi să-mi pun serviciile în
slujba poporului român. Este curioasă amnezia sub care se ascund intelectualii din
România când aveau la dispoziţie situaţia, de pildă, a salariaţilor Academiei din 1970
şi puteam să fiu solicitat; în ce priveşte activitatea mea literară trece total anonimă
fiindcă la urechile românaşilor nu au ajuns decât numele lui M. Eliade sau E. Ionescu,
sau ca să dau exemplul dlui Paler emeritul angajat al instituţiilor comuniste, el nu
cunoaşte în Apus decăt pe cei de la Europa liberă în virtutea aceluiaşi servilism arătat
şi înainte de 1989.

E vorba de un egoism colectiv, pentru care ţara va plăti cu cât va trece timpul mai
mult, şi iată că nedreptăţile, nu încetează să-şi arate coarnele stufoase. După ce
comuniştii mi-au desfinţat laboratorul de neuropatologie din Cluj, astăzi această
disciplină nici nu mai figurează printre materiile predate, mai precis, existente la
facultatea de medicină din acest oraş şi nu cred că e altfel în Bucureşti.

E locul să o scriu, astăzi în Apus nu există clinică neurologică şi mai ales

neurochirurgicală, să nu aibe o secţie sau un Institut de neuropatologie, specialitate
recunoscută în Germania ca o parte (Teilgebiet) din Anatomia patologică sau in
Franţa, a Neurologiei şi Neurochirurgiei.

În această disciplină se organizează Congrese internaţionale, şi naţionale la care pot

participa neurologi, neurochirurgi sau patologi dar ele sunt şi trebuie să fie dedicate
problemelor de neuropatologie disciplină inexistentă ma repet la Cluj şi mai propabil
şi în Bucureşti.

Pentru această omisiune pot fi făcuţi responsabili comuniştii dar ei sunt întăriţi, cam
cum se întâmplă în toate domeniile, de urmaşii lor fideli, care habar nu mai au că în
domeniul neuropatologiei s'au remarcat în mod predominant savantul G. Marinescu
autorul Celulei nervoase în 2 volume, cartea de bază a disciplinei neuropatologice,
I.T. Niculescu, State Drâgănescu, O. Sager, Th. Horneţ, Stroescu, Grigorescu şi alţii,
toţi aceştia vă acuză domni ai organizării sanitare că nu ţineţi seamă de disciplina pe
care au fundamentat-o ei, şi mai pe urmă se ridică întrebarea cum vreţi să intraţi în
Europa, când în multe domenii concepţia voastră este mai mult decât ştirbă?
Încăodată, pe politicianul liberal care a lansat teoria că noi numai trebuie să vorbim
de comunism sau necomunism, noi îl combatem cu vehemenţă, regimul bolşevic-
comunist care ne-a făcut nouă şi copiilor noştri atâta rău, pe care nu-l vom uita nici
dincolo de mormânt, avem convingerea că nu vom putea fi liberi şi cu adevărat
fericiţi până unul unul din noi mai poartă în mintea şi inima lui o ultimă sămânţă din
ideologie comunistă.

Dedic aceste rânduri memoriei profesorului G. Tudoranu de la medicina din Iaşi unde
a funcţiona şi ca decan, după cum mi-a scris, marele ziarist, victimă a teroarei
comuniste, suferinţele lui şi ale atâtor colegi de ai săi nu o vom uita niciodată, ne vom
gândi la ea şi noaptea în vis când poetul Aron Cotruş ne îndeamnă să rostim lângă
Tatăl nostru şi Doina lui Mihai Eminescu.

În scrisoarea de faţă P. Şeicaru se pronunţă iar asupra Articolelor sale de fond şi crede
că citindu-le o să-mi dau seama de crima săvârşită la 23 August şi cum acest
eveniment este prevestit ca de o altă Casandră a Istoriei noastre, orice încercare de a-l
explica pozitiv după consumarea lui sună fals, ca o pledoarie tendenţioasă, şi de
aceasta nu face exepţie nici regretatul C. Coposu când încerca să demonstreze că
regele nu a avut altă posibilitate decât capitularea fără condiţii cu Rusia Sovietică.
Politicianul român a uitat că nu e om să nu se supună legilor, dar acuma e vorba nu de
legi omeneşti ci de acelea create de Dumnezeu, ale adevărului. Ultima întâlnire a
fostului rege la reşedinţa sa din Elveţia cu fostul prim secretar de partid comunist Ion
Iliescu, de-acuma spune totul. Întrevederea desiigur i-a amintit regelui de discuţiile
purtate cu Vâşinski, autorul bolşevizării României.

Asta ne informează şi despre calitatea substanţei cenuşii a fostului rege numit de

marele ziarist pripitul, şi n'ar constitui o problemă dacă deficienţele acestui individ nu
ar fi costat România atât de scump.

Cu atât mai duioase îmi apar ultimele rânduri ale scrisorii: "Lucrez intenens ne ştiind
cât răgaz îmi dau Parcele.

Îţi mulţumesc şi te rog să primeşti o îmbrăţişare de la bătrânul tău prieten care tot
speră să faci un drum până la Dachau, Pamfil Şeicaru."

Dacă nu i-am împlinit maestrului ultima dorinţă de a-l vizita la Dachau pe lângă alte
motive, era şi felul muncii care mă lega de locul activităţii mele la Giessen, datorat
faptului că profesorul stătea la 30 km de Giessen, la sat, după obiceiul elitei oraşului,
tocmai de-aceea eu trebuia să stau în apropierea Institutului, să fiu întotdeauna la
datorie. Cum studiul sistemului nervos central mă pasiona, îmi plăcea să-mi petrec
timpul, chiar şi liber la microscop, astfel că nu-i făceam niciun fel de greutate să-şi
petreacă zilele de concediu cu familia, fie la Crăciun fie la Paşti, la Muenchen, şeful
fiind bavarez.
Dacă deci domina o perfectă armonie între noi, îmi găseam dificil prilejul să mă
călătoresc la Dachau, unde nu puteam sta un simplu sfărşit de săptămână ci măcar trei
zile. Şi amănând mereu, mă bucuram când puteam evada în Italia unde-mi împlineam
un concediu activ vizitând frumuseţile acestei ţări, cu adevărat inestimabile.

Motivul principal îl constituia însă dorinţa mea să mă apropiu de spiritul maestrului şi

mai puţin de fizicul său şi în acest sens mi-am făcut o imagine despre el în care nu-l
vedeam luptând cu Parcele nemiloase ci stăpânindu-le prin tăria voinţei sale tinereşti.
Mai mult, când îşi zicea "bătrânul meu prieten", îi consideram cuvintele ca pe o
metaforă aşezată dincolo de hotarele realităţii.

Aşa ţi se întâmplă când înconjuri datele vieţii, cazi în cursa propriei tale reprezentări.

Pamfil Şeicaru s'a bucurat, mult timp, de tinereţea celor hrăniţi cu mana cerească a
Zeilor.

Scrisoarea (23) din 3 VI - 1978, de la Pamfil Şeicaru

- scrisă la maşina de scris -

Dragă Ovidiu,

Am primit pachetul cu medicamentul contra răguşelii, îţi mulţumesc şi să ştii că-l iau
regulat.

Ţi-am citit în "Carpaţii" articolul asupra lui Baconski o revelaţie a talentului pe care îl
ai. O sensibilitate care îşi află o expresie literară cu atât mai cuceritoare cu cât nu-şi
pierde o discretă muzicalitate. Constat că eşti familiarizat cu pictura italiană. Nu ştiu
cum s-a făcut că am vizitat mai des Italia decât Franţa. Începând din 1926 când am
fost pentru prima oară în Italia aveam 32 de ani, mă duceam de două ori pe an.
Descopeream toată splendoarea picturii italiene: Veneţia, Florenţa, Perugia, Assisi,
Roma din timpul lui Mussolini când nu riscai să devii ţinta unui asasin cu ideologie,
Napoli, Sicilia. Citindu-ţi articolul am încercat o undă de melancolie. Toate aceste
drumuri le-am făcut însoţit de acea femeie de aleasă iubire de tot ce geniul omenesc a
creiat în lungul secolelor, soţia mea, pe care a evocat-o Vinea.

Nu uit emoţia pe care am încercat-o la Roma la Catedrala San Pietro in Vincoli, când
între două coloane ne-a oprit statuia lui Michelangelo: Moise. Viorella, fata noastă
avea doi ani şi jumătate, a pus degeţelul la gură şi ne-a şoptit: "Doamne, Doamne"
cum spunea ea lui Dumneseu. O, dacă Michelangelo ar fi auzit această exclamaţie a
fetiţei ar fi primit-o ca pe cel mai frumos omagiu: marmura vorbise copilului.

Nici nu poţi bănui cât mă doare Italia terorizată de brigada roşie. Citesc în "Le Pont"
din ziua de 16 Martie 1978 când a fost răpit Aldo Moro şi până astăzi, 267 atentate la
Roma. Comunicatul 10 (deci comunicat de război civil) a anunţat că Giulio Andreotti,
şeful guvernului şi Amintore Fanfani, preşedintele Senatului "vor fi neutralizaţi". Este
bilanţul a 30 de ani de conducere a democraţiei creştine.

Intenţionez să scriu un articol pe care îl voi trimite unei reviste italiene de mare
curaj. Ştiu că va provoca un scandal dar îmi este indiferent; adevărul trebue rostit fără
ezitare. Să ştii că îţi voi trimite copia. Sunt sigur că va fi publicat. Aştept unele date
ca să-l scriu.

În "Carpaţii" am citit un articol în care este evocată Veguţă, semnat cu iniţiale, voi
scrie lui Traian să-mi desvăluie autorul. Sigur un medic care a fost colaboratorul ei.
Ignora de ce a fost înlăturată. Ea a refuzat cu tenacitate să se ducă la cursurile de
marxism-leninsm invocând: "nu cunosc în istoria medicinii aceste nume, Marx,
Engels, şi Lenin. Nu am timp de pierdut". Era singura care nu se ducea. Ministrul
Voitec şi ministrul adjunct Vasilichi au acceptat refuzul. Ea a fost destituită de
Comitetul Central al partidului comunist. Voi scrie o carte asupra acestei fiinţe
stăbătută de lectura celor patru Evanghelii şi ... de cugetările lui Marc Aureliu. Mi-au
apărut "Articole de fond" şi ţi-le voi trimite. Este o prezentare grafică destul de bună.
Citindu-le vei avea dimensiunile crimei de la 23 August 1944. Îmi vei comunica
impresiile după ce le vei citi. Rândurile scrise de mână sunt ale Veguţei.

Aş vrea să ştiu dacă Crucea roşi germană a accesptat expedierea medicamentelor la

Iaşi.
Nu s'ar putea să vii la Dachau ca să te pot îmbrăţişa?
al dtale
Pamfil Şeicaru

p.s. Azi am primit scrisoarea ta din 2 Iunie. Îţi mulţumesc că ai izbutit să trimiţi la
Iaşi medicamentele.

Note şi Comentarii

Pe Anatol Baconsky, pe care-l pomeneşte maestrul dintr'un articol al meu publicat în

Carpaţii, îl întâlneam odinioară pe străzile Clujului, mai ades însoţit de soţia lui, o
femeie nu atât de frumoasă cât de o nobleţe ce caracterizează fiinţele alese, de la
Beatrice a lui Dante până la Ana Meşterului Manole din mitul nostru popular. El, de
statură înaltă, svelt se bucura de frumuseţea fizică a unui Adonis coborît printre
oamenie din alte sfere, înălţându-l mereu cu o treaptă de-asupra celorlalţi semeni.
Pentru mine, admirat de la distanţă, A. Baconsky, mai mare cu câtiva ani, reprezenta
Poetul cu toate calităţile primite din leagăn de la ielele ursitoare, aşa cum susţine
Mihai Eminescu într'o poezie de-a sa, Muşat şi Ursitoarele. Dar inima bardului îi
dădea o definiţie proprie, punându-l, nu rar, în raport cu moartea, cum se întâmplă în
rândurile scrise la încetarea din viaţă a lui Nazim Hikmet, din volumul Meridiane
apărut în 1969: "Şi iată că moartea a izbutit, totuşi, să intre şi să-l răpească dintre noi.
Moartea care, după cuvindtele lui Horaţiu, deopotrivă pătrunde în coliba săracului şi
în falnicul turn regesc, nu va putea atinge niciodată făptura străvezie a poetului care
locuieşte în timp şi în propriile lui stihuri."

Astăzi această meditaţie caracterizează şi destinul poetului nostru, săvârşit la

Bucureşti în catastrofa cutremurului din seara de 4 Martie 1977, întâlnire presimţită
ca neant şi nimic absolut, în volumul de poezii întitulat sugestiv "Cădere în vid", în
care zbuciumiul uman nu mai are deloc parte de liniştea infinită de slujbă religioasă a
ciobanului din Mioriţa. Văzându-l într'o fotografie, trecut de 50 de ani, aş zice că aşa
ca în cazul lui Ionel Teodoreanu a fost o hotărâre a Fatum-ului ca Poetul să-şi
păstreze prin moartea sa frumuseţea proaspătă a unei tinereţi veşnice, nealterată de
bătrâneţea ce se apropia de el, încet dar sigur.
Astăzi, încă îmi dau seama că Anatol Baconsky, prin locul solitar pe care-l ocupă în
literatura românească, poartă în creaţia sa categoriile specifice ale firii
basarabeanului, pământ pe care a văzut lumina zilei la Cofa/Hotin, în 16.6.1925.

În primul rând curăţenia pură, formală şi de fond a scrisului său, fără îndoială adânc
prerafaelită e proprie sufletului autohton, mereu, în conflict, cel puţin interior, cu
păcatele de neiertat ale semenilor săi. În acest mod lupta Poetului, ca a lui Iacob cu
îngerul, cu moartea şi neantul ei, ne apare înrudită cu conflictele mai pământeşti şi
reale din biografia lui Haşdeu şi Stere, nu întâmplător amândoi în ultimii ani ai vieţii
au trăit într'o singurătate absolută, uitaţi cu totul. A. Baconsky, din acest punct de
vedere a fost preafericit cu o moarte încununată de iubirea soţiei sale, care l-a însoţit
pe puntea ce duce dincolo, reamintindu-ne că iubirea şi cu moartea sunt surori.

Tot de firea basarabeanului, evidentă la învăţatul Haşdeu cât şi la autorul romanului-

fluviu "În preajma revoluţiei" C. Stere, ţine enciclopedismul poetului norstru obsedat
de fascinaţia "totului" descris în ce are mai universal şi mai esenţial de unde ambiţia
sa de a descrie "Panorama literaturii universale contemporane" construită după cele
mai fundamentale studii, la care sigur că se dedică, în aparenţă întărind perspectiva
unui Mihalache Dragomirescu la noi, privitor la existenţa unei adevărate ştiinţe a
literaturii. Dar ambiţia lui A. Baconsky nu merge atât de departe, ci pleacă de la
realitatea că tot ce s'a scris despre poezie rămâne valabil dacă autorul e poet, ca de
pildă studiile estetice ale lui Baudelaire, pe când aşa zişii exegeţi, critici de literatură,
în general, abea dacă rezistă o viaţă de om, prin teoriile lor. Din această cauză va
trebui să dăm atenţia cuvenită Panoramei sale poetice şi pentru a o preţui, va fi
necesar să ne oprim la introducerea cărţii sale. După Baconsky avangarda a produs o
obnubilare a conştiinţei umane, astfel că acest curent cu toate celelalte curente
moderniste, vă trebui să fie urmate de o reconsiderare a bibliotecilor incendiate şi să
se revie la preţuirea tradiţiei ca şi concept, aşa cum l-au definit un T.S. Eliot, un Ezra
Pound, un Lucian Blaga, un Jorge Luis Borges. În consecinţă, poeţii nu rămân
credincioşi unor curente lansate de nişte teoreticieni ce nici nu-şi au locul printre
autenticii poeţi, un Tristan Tzara, un F.T. Marinetti, un André Breton nu au ce căuta,
în acest volum. Pentru cine ştie să citească marea revoluţie modernistă cum e
considerată şi astăzi de unii istorici de artă şi literatură e redusă la adevăratele sale
proporţii, poezia adevărată a depăşit-o demult neţinând seamă de elucubraţiile ce nu
au nicio legătură cu arta propriuzisă. Astfel, dacă Ion Vinea a fost socotit de Bazil
Munteanu un avangardist elegiac, Baconsky prin modernism nu înţelege modernitate,
şi este de la sine înţeles, că în poezia pe care el o numeşte universală, pe drept, îi va
introduce pe românii T. Arghezi, Bacovia şi Lucian Blaga. Pe această cale distincţia
valorilor e refăcută şi perspectiva viitorului devine ceva mai luminoasă. Dar ca în arta
modernă şi în literatură, anul 1950 la care se opreşte poetul nostru se arată încă
reprezentant de artişti autentici, este locul să amintim că până la sfârşitul secolului
poezia şi artele în general, vor suferi o decadenţă atât de pronunţată încât vor deveni
tot mai neînteresante pentru cititor şi necesităţile sale sufleteşti.

Va fi de la sine înţeles că întreprinderea autrului nostru nu va fi aceeaşi pe tot traseul

său, va avea multe piscuri dar tot atâtea şi nereuşite, din acestea vom semnala câteva.
La capitolul marilor reuşite sunt rândurile dedicate lui T.S. Eliot (Meridiane:
Însemnări despre T.S. Eliot) om de cultură ce nu numai că-i poate servi ca model dar
prezintă o evoluţie asemănătoare cu a sa, deci afinitatea poate fi considerată totală. Se
ştie că Eliot cel mai reprezantativ poet englez al epocii sale a fost de origine american
şi deci a trebuit să depună unele eforturi pentru a se adapta noii sale spiritualităţi.
Oare nu asta era şi situaţia lui Baconsky al cărui nume are ecouri, în el, poloneze şi
mai apoi a urmat, fie şi inconştient "aclimatizarea" sa cu noul mediu românesc, în
cele din urmă bucureştean. Admirator al operei principale a lui Eliot "Ţara pustie"
prin care îşi putea reconstruie perspectivele sale larg istorice, se regăseşte în Eliot şi
ca eseist de valoare, egalând poetul, ce-a fost A. Baconsky. Să reţinem cuvintele lui
Eliot despre tradiţie: "Ea nu ţi-e dată prin drept de moştenire şi dacă ţii la ea, e
necesară o muncă serioasă pentru a ţi-o însuşi. Ea presupune mai întâi simţ istoric,
care putem spune că e indispensabil oricui vrea să rămână poet, după ce a trecut de
douăzeci şi cinci ani ...".

În asta credea şi A. Baconsky, arta pentru el era un produs conştient şi în aceaşi

măsură înconştient, ori dacă pe cel de al doilea poetul nu-l înfluenţează, domneşte
taina creaţiei, harul, în schimb pe cel dintâi prin simţirea şi raţiunea sa îl formează
după proprie voinţă, deci se ajunge la o armonizare a respectivului act, anulând
distrugerea propusă de modernişti, subliniată ca acţiune negativă de Heidegger, şi ne
aminteşte de teoria lui B. Croce care vorbea de intervenţia intuiţiei, ca parte
inconştientă în naşterea operei de artă, conştientă fiind modelarea dusă de factorul
raţional. Fără îndoială noua orientare a Poetului nostru e mai mult decât fructuoasă, în
acest mod se dă o egală măsură cultivării formei ca şi fondului, cu o deosebită
împortanţă ideilor, partea integrantă şi în arta lui Eliot.

Oprindu-ne la unele părţi negative ale sistemului preconizat de Baconsky nu pentru

critici ci să stea ca principii de estetică la îndemâna poeţilor tineri îndeosebi, în cele
dintâi aş semnala faptul, pe care chiar autorul caută să-l justifice fără să ne convingă,
doar fiindcă nu se potrivesc gustului personal a scos din Panorama sa pe marii poeţi
francezi, Rimbaud, Mallarmré şi P. Vallery chiar dacă perioada istorică nu va fi
înţeleasă potrivit, prin lipsa lor, desigur, impusă.
La fel nu împărtăşim părerea autorului în legătură cu "Desuetudinea lui Bremond",
autorul a două cărţi excepţionale "Poezia pură" şi "Rugăciune şi poezie", dar pentru a
pătrunde până la profunda lor semnificaţie ţi se cere să crezi în obiectul Rugăciunii
adică în Dumnezeu. Cât priveşte Poezia pură ea constituie un ideal poetic, una din
formele Absolutului pe care dacă o iei poetului îi sărăceşti misiunea sfântă, chiar dacă
totul rămâne până la urmă drept un vis irealizabil. Şi ne miră tăgada Poetului odată ce
el practică evadarea spiritului în lumea stihurilor sale, ori în acest atelier se pot găsi
uneltele cereşti pe care amatorii pot să le întrebuinţeze tocmai pentru a da nouă viaţă,
cel puţin, unei trepte să-i înalţe pe drumul conoaşterii Poeziei pure.

Total depărtat de subiect se arată autorul nostru atunci când abordează subiectul
numit "Fenomenul Hoelderlin" şi asta din simplul motiv că prin critica ce o aduce lui
Heidegger se plasează în afara percepţiei ce îi este atât de favorabilă în atâtea alte
cazuri: "Hazardate au fost şi încercările (vezi Martin Heidegger: Hoelderlin şi esenţa
poeziei) de a-l transfera în domeniul ezotericului ...". În această formulare marele
filozof e pe nedrept desfiinţat fiindcă el nu-l transferă pe Hoelderlin în ezoteric ci
doar îi atribuie cea mai fundamentală însuşire a creaţiei sale, care este sacrul ori
exprimarea acestuia nu-i deloc ezoterică ci ţine de cel mai pur sentiment al unui poet
religios, cum a fost Hoelderlin. În general, Baconsky ce ocupă de zisul roman
hoelderlinian, "Hyperion sau un eremit în Grecia", scris în tinereţe când a avut unele
ieşiri patriotice neesenţiale dar idealul său a fost acela ca împreună cu Hegel şi
Schelling să demonstreze lumii că Unul e în toate principiul religiei protestante, cei
trei tocmai părăsiseră teologia din Tuebingen ca absolvenţi, fără aceasta filozofia
hegeliană nu ar putea fi înţeleasă nici atât cât este până astăzi. Începând cu anul 1806
nebunia lui Hoelderlin a devenit manifestă dar simptome prezenta încă de pe vremea
când a plecat pe jos la Bordeaux, ceea ce înseamnă că marea sa poezie, Hoelderlin, a
conceput-o încă din timpul primei sale tinereţi, în declanşarea ei a jucat un rol
important conflictul avut cu soţul Susette Gontard, iar ceva mai târziu arestarea celui
mai bun prieten al său Sinclair punându-l şi pe el în pericol de a fi arestat, poetul
german îl înjură şi repetă automat aceleaşi cuvnte: "Eu nu vreau să rămân iacobin"
înţelegându-se că "el nu vrea să fie iacobin", "Trăiască regele". După acest acces,
Hoelderlin e internat în clinică de unde e eliberat ca incurabil în vara anului 1807. Va
trăi în continuare sub îngrijirea şi supravegherea tâmplarului Zimmer şi al soţiei sale,
în celebrul turn de la Tuebingen pe care nu-l părăseşte decât de două ori, pe distanţe
scurte, până la moarte adică la 7 Iunie 1843. Având în vedere că o parte din Imnurile
şi elegiile sale le-a scris ca bolnav de schizofrenie, atât Heidegger ca filozof dar şi
psihiatrii în fruntea cărora era Jaspers au demonstrat că marele poet german a fost
capabil de creaţie poetică şi în timpul bolii sale psihice. E important să subliniem că
astăzi poezia lui Hoelderlin e admirată mai ales aceea din ultimii ani ai vieţii sale,
ceea ce ne determină să denunţăm ca false rândurile lui A. Baconsky, din păcate, nu
se poate emancipa de marea întunesime atribuită şi poetul Mihai Eminescu: " ... La
Nouvelle Revue Francaise prezintă amplu şi judicios planurile şi schiţele lui
Hoelderlin, acele tulburătoare crâmpeie de poezie, printre care s'au rătăcit ultimele
sclipiri ale anilor săi de îndelungată, dureroasă şi blândă alienare."
În acest fel se perpetuiază în România legenda nebuniei lui Hoelderlin ca şi cea a lui
Eminescu drept o mare întunecime după cum am amintit-o mai sus. Se ştie că în
ultimii ani de viaţă Hoelderlin a refuzat să-şi mai iscălească poeziile cu numele său
propriu, l-a înlocuit cu cel de Scardanelli sau mai rar Salvador Rosa. Pentru
specialistul psihiatru ar fi un semn major că în această perioadă ultimă a vieţii, boala
poetului german ar fi cunoscut o înrăutăţire a situaţiei sale psihiatrice. Din contră
literaţii, căutători în manuscrise ca in albiile sufletului lăsat în urma celui ce nu se va
mai întoarce printre ei, au descoperit printre hârtiile sale o notiţă în care se vorbea de
un Hoelderlin trădător, amestecat într'un proces, inculpatul principal fiind chiar un
prieten de-al său. Amintindu-şi faptul că aşa a procedat el faţă de Sinclair prietenul şi
binefăcătorul său, a hotărât să se lepede de numele său, singura faptă ce o putea duce
la împlinire, din această cauză se supăra rău de tot, putea primi crize de furie, atunci
când cineva din jurul său se referea la Hoelderlin ca autorul poeziilor sale, i-o reteza
rapid că el nu este Hoelderlin ci Scardanelli ori aşa ceva.

Dar, A. Baconsky nu rămâne doar la Panorama sa, ori la paginile despre literatura
universală contemporană, ca spirit neliniştit şi mult prea rodnic în aventurile sale
spirituale, se înţelege că va depăşi acest stadiu după ce devine pelerinul Europei, ale
cărui căutări şi desăvârşiri le va descrie în "Remember, fals jurnal de călătorie" carte
apărută după moartea sa, în două volume, primul dedicat unor oraşe din Germania, pe
când al dolea trece prin Paris, Austria, Elveţia văzută din tren, apoi o serie de
localităţi italiene, Stockholm şi însfârşit, Laponia.

Acest fals jurnal de călătorie dă impresia că autorul vrea să cunoască tot ce până
atunci i s'a refuzat, şi în această cavalcadă nu are răgaz să se oprească mai mult timp
într'un loc, de unde senzaţia ce ne-o inspiră că alege numai ceea ce i se oferă din
partea sufletului său deschis, din această cauză nu poate scrie un adevărat jurnal de
călătorie ci doar unul fals. Totuşi să-l lăsăm pe autor să ne vorbească: "Pentru că
autorul nu se mai simte în stare să caligrafieze un Jurnal de călătorie - şi paginile de
faţă o ilustrează, lipsite cum sunt de echilibrul şi seninătatea, dacă nu şi de sănătatea
prezumată a genului .... Aventura s'a consumat în interior, în labirintul unor
confruntări şi reflexii pe care melancolia exasperată şi privirea de gheaţă n'au încetat
să şi le dispute".

Fără îndoială, asistăm la o criză pe care nu mai e nevoie să o urmăresc atâta este ea de
evidentă, dar mă voi referi la un alt fenomen care îşi va găsi definirea în ultimul act
trăit de Poet, din grafica lui Botticelli având drept subiect Divina Comedie a lui
Dante.

Plecăm în periplul nostru de la Frankfurt am Main unde avem impresia că oraşul de

astăzi nu-i dă posibilitatea să se întâlnească cu fiul cel mai vestit al său, J.W. von
Goethe. Cu atât mai puţin ne convinge că am putea trăi episodul lui Hoelderlin cu
Susette Gontard şi soţul ei bancherul Jacob Friedrich Gontard, după care poetul
german a trăit o sublimă iluzie şi înspăimântătoare prăbuşire. Iar suntem nedrepţi cu
soarta femeii iubite, Diotima poetului, care a murit curând după ce Hoelderlin a
părăsit forţat casa Gontard, deci mai probabil s'a sinucis, fiind ca Ana din mitul
Meşterului Manole principala sacrificată. Autorul îşi aminteşte că Frankfurtul este
condus ca şi Florenţa de bancheri dar din familia Rothschild nu s'a născut printre ei,
un Lorenzo Magnificul. Goethe a ştiut să-şi caute iubirile în afara acestui oraş, total
nepotrivit cu sentimentele ce leagă doi oameni numite Iubire. Ca tânăr s'a îndrăgostit
de soţia unui prieten, Lotte Buff din Wetzlar, şi fiindcă ea l-a refuzat, ţânărul s'a întors
bolnav acasă la Frankfurt, vindecându-se după ce a scris "Suferinţeşe tânărului
Werther" carte pe care s'au sinucis mulţi îndrăgostiţi, nu şi atorul ei, se înţelege. Dar
dacă această dragoste a lui Goethe e unanim cunoscută datorită succesului public
avut, tot în jurul acestui oraş, la Gerbermuehle, locuise Maria-Anna (Marianne) von
Willemer, soţia unui bancher, prieten cu Goethe. Ea i-a fost colaboratoare, fiind plină
de talent, la West-Oestlicher Divan adunat de Goethe în anii 1814, 1815. Deşi magul
de la Weimar îi scria versuri de dragoste numind-o micuţa lui, se pare că datorită şi
vigilenţei soţului între cei doi a existat o dragoste platonică, autorul lui Faust până la
bătrâneţe i-a purtat un deosebit respect, după mărturia lui Eckermann, Goethe i-a
lăsat un pachet urmând să-i fie predat Marianei după moartea sa, ceea ce s'a şi
petrecut, fără nimic secretos într'o altă scrisoare poetul şi omul de stat i-a mai
mărturisit şi postum, admiraţia ce-o are pentru ea.

A. Baconsky vizitează muzeul, Roemerul, şi uită să pomenească de Domul în care de

la mijlocul sec. al XV-lea erau încoronaţi regii germani, la o atare ceremonie asistase
şi copilul Goethe după cum ne-a rămas transmis în volumul "Poezie şi Adevăr".

Se impută Poetului că ar fi prea livresc ceea ce nu poate fi un defect mai ales pentru
un spirit enciclopedic, cum se prezenta, el. De data aceasta se afla la un congres de
poezie, ţinuse chiar o comunicare, după care vagabondease pe străzile oraşului,
oricum mai ispititoare decât comunicările unor oratori anoşti.

În alte situaţii, A. Baconsky avea multe cunoştiinţe, colegi de breaslă, la care se referă
încărcându-şi textul spre desamăgirea unor cititori mult prea zeloşi. Fire sociabilă,
plăcut la aspect şi discuţii, fără îndoiălă că poetul nostru avea prieteni mai în fiecare
oraş, ceea ce nu-i deloc rău, vorbeşte de la sine în favorul său. În continuare,
respectivul volum despre Germania e scris cât se poate de corect dar nu ne dă
impresia că tot ce vede l-ar entuziasma, chiar dacă trece prin oraşe ca şi Koeln,
Bamberg, Wuerzburg, Heidelberg, Trier, Rothenburg si însfârşit Muenchen căruia îi
dedică nu puţine ditirambe, mai mult decât meritate. Nu mai insist, dar citez
încheierea, referindu-se la întoarcerea acasă, simte totodată o părere de rău, dacă le va
regaşi altădată cu ocazia altei călătorii poate vor fi descoperite de altcineva ca pe
nişte lucruri inutile: "Asemenea stări nu se pot circumscrie în cuvinte fără ca
substansţa lor să nu se pierdă în parte, dar cititorul preluandu-le cu propriile antene,
ştie să le adaoge el însuşi ceea ce s'a pierdut ... e consolarea mea la şfârsitul unor
pagini de fals jurnal sincopat şi sinuos, menite să-mi îngâne itinerariile muencheneze
şi toate popasurile şi peregrinările mele vest-germane".
Ca unleitmotiv ne urmăreşte încă un gând al autorului, de unde toţi poeţii
contemporani, mari sau mai puţin mari, ne apar în zilele noastre drept cioclii unicei
poezii pe care încearcă în van să o imite, maltratând-o, implinind profeţia lui Goethe
din Faust II că odată cu moartea lui Euphorion, fiul Elenei prea frumoase şi Faust,
poezia va dispare şi ea, ceea ce se realizează chiar în zilele noastre, marele poet în
piesa lui Goethe fiind Byron.

Prea persistă asupra acestor pagini corbul rău prevestitor al lui Edgar Allan Poe:
"Firul pe care-l torc Parcele se subţiază mereu. Odată şi odată despre fiecare din noi
se vor scrie asemenea lucruri pe care oamenii le vor citi cu tristeţe sau cu nepăsare ..."
Sau Poetul vorbind "de fundalul generos al unui oraş pozitiv şi dinamic, mult comerţ,
multă industrie, multă indiferenţă - şi poate o mai pregnantă invitaţie la conformismul
civilizaţiei, care-şi are în cuvântul "modern" toate justificările dacă nu şi secreta
consolare indispensabilă. Nu pot să ader la nici o formulă fără să încerc un sentiment
de abdicare ... am o obsesie unică: omul, condiţia lui, existenţa mizeria, moartea ... în
fond, poate că suntem prea mulţi ... viciul esenţial al literaturii contemporane e poate
tocmai această proliferare absurdă, această-industrie, perfect plauzibilă de altfel.
Nimic nu poate fi mai reconfortant, după excesul de literatură, discuţii controverse,
decât o lungă plimbare de seară pe Zeil".

Sau cu alte cuvinte Poetul suferă de lingoarea unui dor după evadarea ce debutează
cu acel "Vreau ferestre deschise spre cer".

Dar totul se transfigurează, devine altceva, pe suişul început la Frankfurt devenit tot
mai aproape de înaltul stelelor de zi şi de noapte, totuna. Am intrat cu A. Baconsky în
Italia unde nu voi vorbi de unicele frumuseţi întâlnite în cale ci pentru lămurire ca să
dau seama de starea sufletească a Poetului voi cita la întâmplare câteva pasagii
atotgrăitoare. "Vederea bisericii San Marco uluieşte şi prima imagine pe care ţi-o dă e
aceea a unei apariţii de reverie fantastă, un templu de aur sclipind sub soarele
matinal, învăluit de aripile zecilor de porumbei dispersaţi în văzduh. Aşa va fi arătat
Sfânta Sofia în vremea glorioasă a lui Vasile al II-lea, ucigătorul bulgarilor când
Vladimir, cneazul slavilor kieveni, ezită între creştinismul grec şi cel latin ... îşi
trimisese la Constantinopol emisarii care conduşi în vestita biserică de către însuşi
împăratul, se exprimară la întoarcere, în termeni extatici: Nu mai ştiam dacă ne aflăm
pe pământ sau în ceruri, căci nu se găseşte aici în lume nimic asemănător. Nu putem
spune în cuvinte ceea am simţit, ştim doar că acolo Dumnezeu locuieşte printre
oamenie". (Veneţia) "Aici, la ultimul meu popas, am avut sentimentul că operele de
artă care poartă marca geniului nu pot fi cunoscute niciodată. Aşa e şi Florenţa care e
ea însăşi o capodoperă. Ori de câte ori o revezi o recunoşti numai pe jumătate, căci de
fiecare dată ceea ce vezi e doar una dintre nenumăratele ei înfăţişări". "Roma e oraşul
cu pieţele cele mai frumoase din lume, cele mai diferite, unice fiecare în felul lor,
adevărate interioare de temple prin care treci înfiorat, convertit fără voie la o religie
necunoscută. La San Pietro te copleşeşc proporţiile şi grandoarea, materializarea
monumentală, a ideii de măreţie. Acolo în incinta colonadei încerci un sentiment de
sfială nelămurită, care nu se conciliază cu ortodoxismul nostru stilizat, epurat de fast,
redus la un ritual de interioritate abisală şi simţi în catolicism perpetuarea vechilor
forme ale Romei păgâne, vechilor tipare clasice întemeiate pe simetrii perfecte, ca
silogismele lui Descartes. ... sinteza latinităţii noastre cu fondul getic ancestral şi cu
ortodoxia bizantină a adăogat o dimensiune capitală culturii româneşti şi i-a accentuat
originalitatea, chiar dacă sub raportul civilizaţiei afilierea la sfera Europei catolice ar
fi fost mai profitabilă pentru noi". Împărtăşesc cu totul ideia autorului nostru venită
ca replică sincronismului lovinescian după acest critic, al spiritualităţii noastre, faptul
că am rămas ortdocşi ar plana asupra noastră mai rău ca blestemul Atrizilor. Şi aş mai
adăoga faptul că de câte ori am vizitat Italia, nu am putut să nu mă opresc la ceea ce
am numit pentru mine triunghiul de aur al acestei ţări, în antichitate numită Ausonia:
Florenţa, Roma şi Veneţia.

Şi să înscheiem aceste spendide consideraţii semnate de câtre Anatol Baconsky:

"După cinci secole de geniu absurd în impetuozitatea lui, care se reclamă de
mitologie mai curând decât de istoria artelor, Italia abundă de capodopere ca o
trezoserie fabuloasă de basm oriental. Aici poţi întârzia în faţa madonelor lui
Giovanni Bellini, sau a uneia stranie şi hieratică a lui C. Crivelli, transfug veneţian
crispat întru manierismul dogmatic pe care-l spulbera elanul noilor tendinţe
inaugurate de Giambelino, poţi vedea piesele atît de rare ale lui Pisanello, marele fiu
al Veronei, genial deopotrivă ca pictor, desenator şi gravor de medalii (Verona). Şi
poetul nostru îl contestă pe Elie Faure când îl consideră pe Pisanello, orientându-se
după Vasari, elev al lui Andrea Castagno odată ce pictura, veroneziului era diametral
opusă stilului sculptural caracteristic florentinului, şi nu se cunoaşte nicio stabilire a
lui Pisanello la Florenţa. Fără îndoială autorul nostru are dreptate şi aceasta se cere
subliniată fiindcă reuşeşte să-i pună pe picior greşit pe doi mari istorici de artă: Vasari
şi inspiratul zilelor noastre, Elie Faure.

Ne vom opri adică mai bine zis ne vom întrerupe deocamdată prezentarea noastră,
până când vom reveni în Cartea cealaltă asupra întâlnirii dintre A. Baconsky şi
maestrul său Botticelli numit simplu cu nunele său mic Sandro, relatare cuprinsă în
articolul "Mesajul unei generaţii întârziate".

În acest sens voi da următorul citat semnificativ: "Italia, ţara miracolelor" mai bogată
şi mai neverosimilă decât un întreg continent ... există Europa şi există Italia ... oraşe,
oraşe, oraşe, un repertoriu inepuizabil, deconcentrant ... am parcus şi alte drumuri
prin acest univers şi poate odată voi scrie o carte în întregime dedicată Italiei".

Cu siguranţă, A. Baconsky e un slujitor, nu de fiecare zi, al Cuvântului, căruia îi

atribuie calităţi majore din magia tainică a inimii. Datoriă acestui cult pentru Logosul
originar, ceea ce-l apropie de poetul Cuvintelor potrivi T. Arghezi, stilul bardului şi
scriitorului se bucură de acurateţa luminii solare şi de eleganţa gesturilor cavalereşti,
astăzi de mult uitate. Poezia şi eseul lui Baconsky corespund unui ritual pur,
credincioşii care vin să asiste la ceremonialul său ţinut întru frumuseţe, vor îmbrăca
veşmintele prescrise, urmând indicaţiile celui aflat la tribună, pentru o clipă vor să
uite de mintea lor cugetătoare, se vor lăsa duşi de farmecul cuvântului luluit, ca un alt
fluier-sirinx al lui Pan, păstrat în forma lui originară, când el a fost descoperit în
timbrul trestiei goale bătută de un vânt uşor, lângă izvoarele Armoniei, aceasta din
urmă definită prin sunetele ei desăvârşite. Într'o epocă în care metafora e în declin,
prin evadările lui în lumea stihurilor sale, imaculate ca albul lui Baudelaire. Poetul ne
învaţă că pe acel tărâm binecuvântat, de existenţa căruia nu putem să ne îndoim, se
întrebuinţează un alt fel de limbaj, metaforizant prin fiecare cadenţă a sa. De unde am
defini, pe cât ne este îngăduit, ceea ce este inefabil, inconştient scrie el, în actul său
creator, aşa dar ne ajută să ne apropiem de marele mister, altfel de neatins pentru
muritorul de rând. Scrisul lui Baconsky posedă prin însuşirile sale, o veşnicie de
natură spirituală, înscrisă aprioric în marmura discursului său poetic şi fiindcă acesta
va urma, fără abatere, dialectica superioară a inimii, ideea fiind ancorată mai mult de
inimă decât de logica raţiuni, în consecinţă duhul ei omenesc, fos aprins pe culmi
încă necălcate, nu va cunoaşte nicicând stingerea, de pe rugul ei, altar de templu al
Poeziei, vor lua lumină tot alte făclii şi vor înflori mereu alte fiinţe creatoare.

Acesta a fost destinul pământesc al poetului A. Baconsky, hălăduind sfios printre

semenii săi pentru a nu-şi tulbura tăcerile proprii, pe când moartea lui s'a asemănat cu
o stea ce cade pe cer, încât oemanii au privit-o ca pe o minune cosmică, închinându-
se iarăşi poeziei ca pe vremea lui Homer când es îi înălţa şi îi făcea prieteni cu zeii
din Olimp. Să fie vorba de o Victorie a poeziei şi a Poetului? Milă, pentru cei ce au
trecut indiferenţi pe lângă acest fenomen ceresc, preocupaţi cu numărătoarea
arginţilor, nici nu l-au băgat în seamă!

În legătură cu impresiile sale italiene, P. Şeicaru mi-a mărturisit că nu ştie cum s'a
făcut dar a vizitat mai des Italia decât Franţa. Explicaţia e uşor de dat, pentru noi
românii Italia e a doua nostră casă şi dacă am face bilanţul personalităţilor noastre
legate de această ţară, de care încă Miron Costin a scris că are peisagii demne de
paradisul ceresc, rie vom mira întocmai ca şi maestrul că numărul lor e mult mai
mare decât al celor raportaţi la Franţa, de unde putem deduce şi statistic faptul că
spiritual suntem mai apropiaţi de Italia decât de Franţa. Nu ne va fi greu, să
acceptăm, cum a făcut-o şi marele ziarist, că de fapt pridvorul Italiei pentru simţirea
românească începe cu Provenţa patria felibrilor lui Mistral, cu messer Francesco
Petrarca, leagănul unor aşezări cu adevărat romane, după cum le certifică
nenumăratele monumente aflate în regiune.

Dar respectiva relaţie cu Italia a românilor are rădăcini mult mai profunde şi nu e o
întâmplare că reprezentanţii şcolii ardelene au pus-o în evidenţă, contribuind şederea
lor la Propaganda Fide din Roma, deci contactul direct cu limba italiană. Din păcate
în şcolile româneşti se pomeneşte de tendinţele italienizante ale lui I. Eliade
Rădulescu care sunt infirmate cu toată violenţa de care numai filologii români sunt
capabili (astfel au ajuns să apere cu aceiaşi violenţă reformele lingvistice introduse de
veneticul M. Roller ca păstrarea lui î din i şi scoaterea apostrofului înlocuit cu liniuţa
de unire, atidudini mai mult decât reprobabile) şi astfel se trece peste anumite
realităţi, legate de spiritualităţi înrudite, demne, pe alte planuri, să fie luate în
considerare.
Voi cita în acest sens, un pasaj semnificativ din cartea profesorului D. Popovici din
cartea Studii literare, I Literatura română în epoca "luminilor", ed. Dacia, Cluj 1972,
pag. 258, ediţie îngrijită şi note de I. Em. Petrescu, fie şi ca omagiu adus preţuitului,
die mine, dascăl: "Purismul lui Maior nu este exclusiv latin; el este latin şi romanic în
acelaşi timp, dar romanic cu prevalenţa norei italiene. Apropierile pe care le stabileşte
între limba română şi limba italiană sunt semnificative. Deşi aceasta din urmă este în
general o limbă mai coruptă decât cea română, el reportează totuşi părerea lui
Laurenţiu Toppeltin, care crede că la data când italiana nu era cultivată de marii
scriitori ai Italiei, această limbă semăna întru totul cu cea română. Pe această
concepţie avea să-şi întemeieze mai târziu Heliade Rădulescu sistemul său italienist şi
avea să tragă dintr', însă o concluzie extrem de înteresantă: de vreme ce limba română
era atunci întru totul asemenea cu cea italiană, urmează că marii scriitori ai Italiei au
perfecţionat o limbă care era deopotrivă a lor şi a noastră şi că noi n'avem decât să
beneficiem de roadele activităţii lor. Determinând un asemenea fel de a vedea,
înţelegem diferenţa de marcă între italienismul lui Micu sau Şincai şi acele al lui
Maior. Cei dintâi se limitau la câteva date ortografice, pe care le adoptă şi Maior; dar
acesta înţelege să privească în alcătuirea adâncă a lucrurilor, să indice direcţii şi să
sugereze soluţii care aveau să preocupe timp îndelungat pe urmaşi".

Desigur ceea ce se impune să fie respins din punct de vedere filologic, poate constitui
puncte de plecare pentru alte modalităţi înterpretative, aşa dar a le arunca la coş
înseamnă un adevărat sacrilegiu. Astfel, L. Blaga analizând gândirea lingvistă a lui
Maior ca pe o gândire filozofică, "ţesătura cea din lontru" a limbii, ne duce la forma
interioară căutată de Goethe în opera de artă, preluată de Humboldt pentru a o aplica
la problemele de limbă, este comentată la Maior de filozoful român în felul următor:
"Maior nu a trebuit să aştepte apariţia acestuit termen în filozofia limbii; el vorbeşte
plastic despre 'ţesătura cea din lontru' a limbii designând, cu această structură
fundamentală, interioară, ascunsă a unei limbi, structura la care el identifică un
prototip ... Spiritul în care Maior adânceşte o problemă de specialitate este aşadar
filozofic".

Ce însemna Petru Maior pentru Eliade Rădulescu o aflăm din scrisoarea adresată lui
Petrache Poenaru: "Îţi aduci aminte, când a ieşit Istoria pentru începutul românilor a
fericitului Petru Maior cum o citiam împreună şi câte idei frumoase, deşi copilăreşti,
se frământau în capetele noastre?".

În lucrări anterioare insistam asupra înrudirii spiritualităţii româneşti cu cea italiană:

aceasta din urmă prin învăţătura Sf. Francisc despre iubirea cerească filtrată prin noul
platonism şi neoplatonism sintetizat de M. Ficino în cadrul Academiei din Florenţa
sub numele de teologia platonică, precedată de concepţia lui Dante şi Petrarca, are
raporturi strânse cu dualismul dintre întrepătrunderea prin iubirea pământescului şi
cerescului, profanului şi divinului, principiu fundamental pentru spiritualitatea
românească, se rezolvă în mod italian prin înălţarea omului ales la Dumnezeu, chiar
dacă, în prima procesul se petrece după moarte pe când la italian vederea fie şi pentru
o clipă a divinităţii are loc încă în viaţa lui pământească, mândrie a oricărui spirit
individualist apusean. Pe când filozofia catolică bazată pe învăţătura aristotelică a Sf.
Toma d'Aquino nu are nicio legătură cu spiritualitatea italiană, se suprapune total
mentalităţii franceze de unde intuiţia lui Baconsky să asocieze catolicismul catedralei
Sf. Petru din Roma cu silogismele lui Descartes.

Aşa dar între spiritualitatea italiană şi cea română se pot evidenţia punţi mult mai
strânse - de altfel pe drept Nae Ionescu nu-l socoteşte pe Sf. Francisc unul catolic,
deci prin el se asigură trecerea spre un hieratism ortodox nedogmatic, relaţie
descoperită de reprezentanţii şcolii ardelene, în primul rând Petru Maior, în studiul
naşterii limbii române se ajunge nu numai la izvorul ei latin dar şi cel italian, de unde
corespondenţele dintre unele caractere specifice, creatoare ale celor două etnii de
origine latină.

În aceeaşi scrisoare, P. Şeicaru elogiază femeia cu rolul de soţie, ca tovarăşă de viaţă,

fiinţă de aleasă iubire de tot ce geniul omenesc a lăsat frumos de-a lungul secolelor,
aşa cum s'a prezentat însoţindu-l pe toate drumurile Italiei. Amintirea ei îl umple de o
undă de melancolie, totuşi evită subiectivismele şi ne trimite la portretul ce i l-a făcut
Ion Vinea, articol la care vom reveni nu peste mult.
Mai deschis se arată faţă de sora-sa Veguţa, fidela sa îngrijitoare, căreia nu-i era
străină jertfa Anei lui Manole cu gândul la ea promite: "Voi scrie o carte asupra
acestei fiinţe străbătută de lectura celor patru evanghelii şi de ... cugetările lui Marc
Aureliu". Voi avea ocazia, într'a treia parte a cărţii mele, cănd vom avea prilejul să o
cunoaştem din scrisorile pe care mi le-a scris, ele ne vor aduce înainte pe o altă
Doamnă a spiritului românesc.

În acest cadru lipseşte încă un personaj feminin pe care am întâlnit-o în cimitirul

prizonierilor-eroi români morţi în primul război mondial în Val du Roy (Valea
regelui) azi numit Soultzmatt, unde statuia României de Oscar Han o reprezintă pe
mama lui Pamfil Şeicaru, în postura eroinei lui Bolintineanu, spunând fiului ei, Ştefan
cel Mare, celebrele cuvinte: "Du-te la oştire, pentru ţară mori / Şi-ţi va fi mormântul
încununat cu flori /." Personal, cred că toată energia acestei femei s'a transmis fiului
ei, în caracterul căruia adaogă forţa de rezistenţă a păstorilor din Şeica, strămoşii săi
de pe linie paternă, fraţi buni cu dacii reprezentaţi pe columna lui Traian ridicată de
Apolodor din Damasc. Din respectiva unire s'a născut fenomenalul Pamfil Şeicaru,
marele ziarist, istoric şi scriitor rămas până în ultima clipă a vieţii fidel neamului şi
patriei sale pe care le-a iubuit mai mult ca pe orice în lume, cunoscând şi slujind
principiul adevărului, singurul ce poate duce pe cei iubiţi de el, la lumină.

Idealizarea femeii, corect observată de Liviu Rebreanu când îşi pune personajul
principal din Gorila, Pahonţu-Pamfil Şeicaru să slujească iubirii celeste avute pentru
Cristiana, o găsim ca o constantă a vieţii sale, de unde predilecţia de a descrie cu
mâinile sale dure gingăşia chipului unei femei, cum ar fi soţia lui Oct. Goga,
Hortensia Cosma, în acele momente se transpune într'un pictor de quattrocento care
nu uită să pună în mâna modelului său o floare ce creşte numai în rai, el însuşi se
purifică de toate cele lumeşti prin unica sa experienţă spirituală. De fiecare dată
înălţarea femeii constituie una din imaginile sublime ale conştiinţei sale, amintindu-
ne de viziunile danteşti sau petrarchiene, la aceasta din urmă după moarte, Laura,
iubita poetului, ajunge să se identifice cu chipul Fecioarei Maria, pe când la români
Mama copilului se aseamănă cu Preacurata din icoane, deosebirea fiind de caracter
abisal, pe când italianul ca Dante sau Petrarca o poate întâlni pe Maica Domnului
doar în cer, la români prin simţul său sofianic ea coboară printre oameni cum i se
întâmplă şi lui Dumneseu în basmele noastre populare. Până la urmă, în aceeaşi
scrisoare maestrul nu se poate emancipa de morbul său politic şi în acest mod de la
Italia şi A. Baconsky, P. Şeicaru mă anunţă că va scrie un articol pe care intenţionează
să-l publice într'un ziar cunoscut din Italia, imediat ce va primi unele informaţii
necesare pentru a concepe articolul său. Mânia marelui ziarist era întrutotul
justificată, aşazisa democraţie italiană a ajuns pe marginea prăpastiei, după răpirea lui
Aldo Moro, brigăzile roşii ameninţau pe şeful guvernului Giulio Andreotti şi pe
preşedintele senatului, Amintore Fanfani cu neutralizarea, ceea ce însemnă cu
lichidarea lor fizică.

Nu cred ca să fi scris articolul promis, dar se poate încăodată constata adeziunea sa la

un regim democrat ameninţat, cum era cel italian, cu un război civil, deci cu
dispariţia. Pamfil Şeicaru şi în problema Italiei avea o viziune ce timpul o va
confirma, partidul democrat creştin nu mai putea să guverneze ţara, şi cu toate acestea
încerca să se menţină la putere, agăţându-se ca înecatul, de un fir de pai. Timpul va da
încăodată dreptate lui P. Şeicaru.

Scrisoarea (24) din 30 Iunie 1978 de la Pamfil Şeicaru

Dragă Ovidiu,
firea dtale este excesiv de delicată şi suferi când te izbesti de existente bipede cu totul
potrivnice, de brutală grosolănie. Eminenţă cenuşie? Dar la tot pasul în emigraţie te
izbeşti de o improvizată eminenţă care exercită misiunea de a corecta orice abatere de
la linia de demarcaţie a valorilor pe care ei le admit. Eu de 33 de ani cunosc cenzuri
în forma cea mai obraznică de la cenzorii paznici ai valorilor naţionale pe care ei le
admit. George Oprescu a fost profesor de Istoria artelor. De altfel cărţile publicate de
el sunt singurele care pot să te familiarizeze cu minunile tuturor manifestărilor în
pictură, în sulptură şi în arhitectură. Pe cât îmi amintesc a publicat o carte asupra
picturii româneşti în limba franceză ce a fost apreciată de specialişti. Din articolul
publicat în Carpaţii m'a impresionat ce sigur ţi-ai format o aleasă apreciere.

Am trimis "Curentul" la toate publicaţiile tipărite ce apar în afara hotarelor României,

nici una nu a menţionat apariţia. Conspiraţia tăcerii s'a menţinut. Eram sigur.
Eminenţele cenuşii nu formează toată emigraţia din fericire.

Îţi voi expedia luni, volumul "Articole de fond". Când le vei citi cu atenţi îţi vei da
seama câtă vinovată inconştienţă a prezidat actul de la 23 August 1944. A fost un salt
dement în vid.
Regret că nu-mi comunici dacă ai găsit medicamentul aşa de necesar pe care urna să-l
trimiţi prin Crucea Roşie dnei Gina Olărescu, karl Marx 10 - Iaşi. Eu asigurat de dta
am şi anunţat predestinatata. În cazul că încă nu le-ai putut procura mă situez într'o
poziţie de om neserios. Scrie-mi ca să mă linişteşti dacă le-ai trimis. Aş fi fericit dacă
le-ai fi şi găsit şi le-ai trimis. Nu insist dat fiind că te cunosc prea bine.

Tot mângâi speranţa că ai putea găsi două zile libere să vii la Dachau. Giessen este pe
cât mi s'a spus aproape de Muenchen. Eu cu sănătatea o duc bine. Săptămâna care
vine va apare alt număr din Curentul.

Închei şi te-aştept
O îmbrăţişare de la Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

În prezenta scrisoare maestrul mă asigură ca aş fi prea sensibil şi sufăr când mă

izbesc de existenţe bipede cu totul protrivnice, de o grosolană brutalitate. El de 33 de
ani cunoaştea obraznica cenzură, a celor ce se străduiesc să înlăture orice abatere de
la linia de demarcaţie a valorilor pe care ei le admit.

Marele ziarist mit se plânge că a trimis Curentul la toate publicaţiile ce apar în afara
hotarelor României dar nici una nu a menţionat apariţia. Aşadar conspiraţia tăcerii se
menţine, cum de atfel era sigur.

Totuşi suntem datori să o scriem, atitudinea respectivă constituie o măsură, de totului

compromiţătoare pentru gradul de pregătire intelectual ce caracteriza emigraţia
românească şi pe cei aleşi să o conducă spre un viitor mai luminos. De fapt,
dezinteresul era absolut, exilul se asemăna unui vas fără echipaj instruit la bord, deci
îl purtau valurile după voia lor.

Cu această ocazie o să mă opresc asupra unor figuri ale "diasporei" şi întrebuinţez

această denumire deoarece am evoluat, ne aflăm după ani de zisă eliberare de sub
jugul comunist, intelectualii din emigraţie au avut timp să se unească, fără nicio
zăbavă cu cei din ţară, combinaţie ce ne permite astăzi să judecăm cu alţi ochi
trecutul pe care l-am trăit împreună cu oamenii săi.

De pe acum putem semnala că dacă cei din România sunt stăpăniţi de un egoism
colectiv opunându-se asimilării elementelor dornice să se întoarcă în ţară cu tot ce au
mai bun, înafară de averi exorbitante, situaţie de care am vorbit în cele anterioare,
depăşindu-se orice bun simţ nu puţinii trec hotarele, însuşindu-şi problemele
fundamentale ale exilului şi până la urmă nu prididesc să dea lecţii celor ce cunosc
mult prea bine chestiunile pe care le dezbat deoarece ele au format pâinea lor cea de
toate zilele, efectul fiind de-adreptul catastrofal, orgoliul prea mare se întorce ca un
bumerang asupra autorilor respectivi dezvelindu-le goliciunea spirituală. Astfel, să
dau un exemplu privindu-l pe un domn Ruja pentru care în ciuda eforturilor sale cu
cât înaintează în pretractările sale expresioniste, se înstrăinează tot mai mult de esenţa
poeticei lui Aron Cotruş, şi l-aş întreba de ce a ocolit pe exegeţii poetului, care i-ar fi
putut da unele informaţii valoroase ori şi-a închipuit, înşelându-se grav, că va fi
primul exeget al operei lui Aron Cotruş, ceea ce de-acum e sigur o prostie, infirmitate
ce-l salvează de a fi tras la răspundere că nu a citat unele lucrări apărute înaintea
însemnărilor sale de caet şcolăresc, şi asta încă pe cale judecătorească. Este de spus
că aceasta e o boală a culturalnicilor români de astăzi, vorbesc de diasporă - noţiune
mai mult decât contestabilă - dar refuză cu încăpăţâre să cunoască pe creatorii ei,
consideră că e destul să-i întrebuinţeze şi când e cazul şi când nu, pe mai cunoscuţii
Mircea Eliade, E. Cioran, sau E. Ionescu, primul publicat încă de pe vremea
comuniştilor, pe când ceilalţi doi unul e filosof celălat dramaturg de limbă franceză.

Şi ca să închei această întroducere în bună dispoziţie, în Gazeta literară din nu ştiu ce

an, istoricul literar Martin scrie negru pe alb, că însoţit de părintele Anania a vizitat
mormântul (sau ceea ce indică locul unde e pus în groapă marele poet) poetului aflat
în Chicago, lucru ce ne umple de mirare când bine se ştie că Aron Cotruş îşi are locul
de veci în cimitirul Holly Cross din Cleveland, ceea ce e cu totul altceva. Ne punem
intrebarea dacă nu cumva dl. critic a fost în stare de ebrietate când a pus enormitatea
respectivă pe hârtie, deci în stare de iresponsabilitate, ori cum nu ne putem închipui
aşa ceva despre onorabilul domn, ne rămâne ipoteza că nici n'a vizitat cimitirul cu
pricina, a vorbit, lăsându-se informat de o a treia gură. Şi despre atare situaţii penibile
s'ar putea scrie un tom gros de tot, vom trece de astădată pe lăngă ele.

Cum am mai amintit şi în alte părţi G. Gafencu, politician democrat cu tendinţe spre
stânga, înainte de a muri, după ce a simţit că mai toate cancelariile apusene îi închid
porţile, cei dinlăuntru fiind ocupaţi să-l primească pe şeful comunist al României,
politicianul nostru şi-a scris testamentul în care a dezvoltat o ideea ce ar trebui să ne
atragă atenţia, mai ales astăzi. Astfel G. Gafencu prevedea căderea comunismului în
Rusia ca şi în ţările satelite inclusiv în România, dar era de părere că în aceste ţări
eliberate, în primul rând în ţara sa, va trebui să se realizese un regim democratic mai
bun ca cel din Apus, datorită anilor de suferinţă ce nu vor putea fi uitaţi atât de uşor.

Să recunoaştem, că astăzi în România nu numai că nimeni şi nimic nu mai amintesc

de vitregia comunismului, dar există o copiere a democraţiilor apusene, lamentabilă,
fiindcă s'au autohtonizat doar viciile şi semnele de decadenţă ale lor, cât priveşte
instalarea unei democraţii mai bune nicio urmă, deci trebuie să-l considerăm pe
Gafencu drept un visător iremediabil.

Pe acest fond, deschis de altfel de rândurile lui Pamfil Şeicaru doresc să prezint căţiva
oameni de "elită" ai exilului şi ai ţării mume, convins fiind că din comportarea
acestor eminenţe cenuşii vom putea întrezări destinul României contemporane, în
care oamenii, cu precădere intelectuali nu mai au niciun ideal, îşi slujesc propriile
interese sub vălul înşelător al Mayei indiene, preluată de la pesimistul Schopenhauer,
şi ar fi păcat să cădem în poezie când în poezie când ţelul lor este acela de a-şi umple
buzunarele cu dolari, totodată impunându-şi valorile cu vehemenţa intransigentă a
celui ce nu are dreptate.

Primul, prezentat, va fi omul de care mă plângeam maestrului, I.A. Mirea (oare

primele litere ale pronumelui său nu-l caracterizează ca de la sine ca pe o
pseudoeminenţă cenuşie?).

L-am cunoscut cu ocazia redactătii publicaţiei Discurs contemporan, prin care avea
speranţa că va realiza ceva unic pe tot mapamondul şi probabil pentru a ajunge la o
atare performanţă a avut nevoie de un răgaz de aproape cinci ani, astfel că pe această
cale mi-a făcut un mare deserviciu privind datarea articolului pe care i l-am trimis
întitulat simplu şi clar cu "Boala lui Mihai Eminescu" ori el considerându-l prea
obişnuit l-a schimbat în Suferinţele lui Eminescu, ceea ce eu am admis, deşi
suferinţele ar fi putut fi şi de ordin moral de pildă, sigur noul titlu nu acoperea
conţinutul, exprimat explicit de a fi o boală, fie şi psihică.

Dar amânarea sine die a lucrării mele mi-a adus un grav prejudiciu ştiinţific, fiindcă
eu îi predasem articolul cam pe la mijlocul anului 1971, ori cartea drului Ion Nica
despre Mihai Eminescu a apărut după predarea articolului meu, deci nu puteam să-l
consult şi să mă las influenţat de conţinutul ei. Desigur, că dl. I.A. Mirea ar fi putut
trece la începutul sau la sfârşitul său data predării pentru publicare, ceea ce nu s'a
gândit s'o facă deşi i-am onorat revista cu rodul muncii mele de mai bine de două
decenii şi mai mult.

Cum, întretimp intrasem în corespondenţă cu dânsul, la un moment dat i-am

mărturisit că personal am crescut cu Istoria artelor lui G. Oprescu. Nu i-am pomenit
de faptul că în acea vreme de secetă spirituală, descoperind în vasta bibliotecă a lui
tata cele patru volume ale lui Oprescu la care aş adăoga şi pe cel dedicat Istoriei
artelor româneşti, prin ele am ajuns în contact cu minunta artă veneţiană şi cea a
Florenţei de Renaştere de quattro şi cinquecento care m'a şi fascinat, am rămas pentru
totdeauna înfocatul lor admirator. În cadrul orei de desen am ţinut o comunicare
despre Tiţian, Veronese şi Tintoretto, abea eram în clasa a şasea de liceu şi ce-am
simţit eu atunci, în inimă, e greu de descris.

Desigur, am şi astăzi aceste volume în bibliotheca mea, G. Oprescu nu este original in

cărţile sale dar tocmai asta îi dă valoarea, fiindcă citând marii specialişti din vremea
sa, descrierile sale nu puteau greşi mai mult decât epoca lui ori asta se poate uşor
înţelege, mai ales într'o vreme când Michelangelo este socotit un fabricant de
biftecuri, Veronese un simplu decorator pe când Tintoretto un manierist, lipsit de
valoare. În faţa unor astfel de inepţii subiective, îţi face bine lectura cărţi lui Oprescu,
din care afli că marii specialişti între cele două războaie mondiale îl socoteau pe
Michelangelo un artist divin, iar lui Tintoretto, aşa cum se prezintă în Scuola di San
Rocco, îi confereau măsura unui geniu fără egal, opera sa fiind comparabilă numai cu
Capela Sixtină a lui Michelangelo, din Roma.
Să reţinem că până astăzi nu avem în limba română un Tratat de Istoria artelor mai
bun decât al lui G. Oprescu şi în ce priveşte Istoria artelor româneşti nu are niciun
rival fiindcă nimeni nu s'a încumetat să mai scrie una, după cum marii noştri maeştrii
desigur o merită.

(Fără îndoială ne aflăm întrun domeniu în care poţi uşor fi acuzat de plagiat cum i s'a
intâmplat profesorului Papilian că l-ar fi copiat pe anatomul francez Testut, la care
inspiratul medic şi romancier a răspuns "Ce puteam scrie decât că o, femur, femur /
Ce te'nvârţi pe lângă ... fund.)

Am rămas surprins de scrisoarea răspuns a lui I.A. Mirea în care pur şi simplu mă
compătimea că m'am format sub influenţa unui gâgă al Istoriei artelor şi încă numai
ştiu căte caracterizări de acest fel.

Desigur, că nu m'am supărat mai ales că bănuiam că l-au iritat probabil observaţiile
mele făcute asupra unor inepţii expuse ca obiecte de artă în muzeul de artă modernă
din Amsterdam, situat lângă exceptionale prezentare ale operelor lui V. van Gogh.

Printre altele, putea fi observat un piedestal de piatră, îmi pare, asemănător cu cel
expus la biserica Quo Vadis din Roma antiqua, ce ar purta urmele Mântuitorului când
i s'a arătat Sf. Petru pe cale să părăsească Roma pentru a-şi salva viaţa, numai că aici
nu era vorba de o arătare sacră ci de ceva tare obişnuit. Se recomanda ca privitorul să
urce pe piedestal, şi în această poziţie să-şi facă o fotografie, realizând ceea ce poate
fi numit o statuie vie.

Subiectul îmi apărea inferior unui joc stupid de copii, şi îl readusesem în discuţie,
lăsându-l să-mi explice mesajul superior aflat în respectiva creaţie, socotindu-mă
lipsit de vocaţia de a înţelege arta modernă, una din revoluţiile radicale aparţinând
secolului al XX-lea.Ţin să reamintesc cititorului că-l aveam de partea mea pe
filozoful Heidegger care nu vedea în arta zisă modernă decât o tendinţă de continuă
distrugere. Nu mi-a fost greu să constat că dl. I.A. Mirea era un artist modernist, de
aliură specială odată ce, când l-am rugat să-mi arate atelierul s'a făcut că nu mă aude
şi după câte am înţeles fabrica un fel de turnuri de dimensiuni reduse, în serie, fără să
se delimiteze dacă lucrul său e pictură sau sculptură sau din amândouă ducând, până
la urmă la arhitectură, bineîţeles în miniatură.

Am căutat să-i cercetez sufletul, când am zărit pe o etajeră între două majuscule-
turnuri, chipul ce i l-am trimis din Milano, din ultimul concediu reprezentând pe o
madonă, realizată cu o gingăşie cerească, de un pictor anonim, elev de-a lui Leonardo
da Vinci după mulţi critici lucrarea, excepţional împlinită nu putea fi decât de
maestrul Leonardo în persoană. Mi se făcuse milă de acest personaj, între lucurile
căruia respectivul portret nu avea ce căuta, şi am dorit să-l antrenez într'o discuţie
asupra artei moderniste în general, şi a sa personală în special cu buna intenţie să aflu
câte ceva din secretele artei sale, dar părea înfricoşat de eventualele mele replici, aşa
că după ce-a luat o mină deosebit de tristă, se făcuse mai prelungă şi mai palidă ca a
hidalgo-ului de la Mancha, grăieşte pe un ton devenit subit plângăreţ: "Ce bucuros aş
fi să expun la acest muzeu de artă modernă din Amsterdam dar din păcate nu am bani
să pot plăti asigurarea impusă lucrărilor preluate de conducătorii muzeului."

Deodată, I.A. Mirea îmi apărea ca un maniac al artei lui, asemenea lui Balthasar
Claes eroul lui Balzac, cel ce vâna Absolutul pentru care nu avea nicio menire, cel
puţin să-l poată întrucătva defini, dacă totuşi sub straiele ponosite s'ar putea afla un
mare artist? Nu, asta nu e posibil protestam înaintea propriului meu. Eu, şi fiindcă
între noi de-acum geamurile interioare s'au făcut mate, dl. Mirea m'a întrebat,
schimbând subiectul, dacă nu aş vrea să-l cunosc pe prietenul său, E. Cioran? Cum
îmi dădea impresia că începuse iar să-şi deie anumite aere de mimoză înveninată,
dorind să-şi arate fustele petalelor de catifea, i-am retezat-o scurt şi categoric printr'un
nu mai tăios ca lama unei săbii proaspăt ascuţite. Arătându-şi mirarea i-am răspuns
prompt de tot: Scriu ziarele parisiene despre un interviu luat lui Cioran în care
întrebat despre legăturile sale trecute cu mişcarea legionară a răspuns: "Mişcarea
legionară? Ce fel de blenoragie o mai fi şi asta?"

Ori se ştie că la vremea sa, Cioran elogia pe Căpitan şi mişcarea legionară ori dacă el
neagă acest lucru este un om lipsit de caracter, tăgăduindu-şi trecutul.

Dorind să-l apere pe marele său prieten, I.A. Mirea m'a asigurat că filozoful este un
mare neînţeles, el când spune ceva, oamenii nu pricep la ce se referă. Fără reţinere, i-
am ripostat: "Adică atunci când marele Cioran te trimite în origini, spus pe
româneşte, ar trebui să înţelegem că îţi deschide porţile cerului".
A fost prima şi ultima întrevedere cu I.A. Mirea, artistul fără atelier şi am putut
vedea, mai devreme ce fel de poezie, scria acest modernist, pur sânge!

Grozăviile puse pe hârtie de E. Cioran fac parte din arte pe care şi-a înuşit-o de la
dascălul său Nae Ionescu şi desigur multe jignesc condiţia umană, nu numai pe cea
românească. Lui îi aparţine aserţiunea că îi este ruşine de a fi român, comuniştii l-au
pus pe L. Blaga să-i răspundă în oficiosul patidului pe tărâm cultural
"Contemporanul", dar noi nu o considerăm atâta de gravă şi mai ales nefondată, mai
ales după modul umilitor prin care intelectualii români au preaslăvit unicul partid
comunist şi pe cel mai iubit fiu al poporului, N. Ceauşescu.

Dar se face atâta caz de o prefaţă gândită de Nae Ionescu la o carte scrisă de un
huligan pe nume Mihai Sebastian, dar rândurile scrise de E. Cioran după ce a asistat
la Patimile Domniului de la Oberammergau, ţinute la tot al zecelea an, cum că el nu a
putut vărsa nicio lacrimă pentru Isus ci a avut toată admiraţia pentru fariseii evrei,
care l-au condamnat la moarte pe fiul lui Dumnezeu, sunt republicate de o revistă
românească, conştientă că tot ce exprimă acest autor are garanţiunea desăvârşirii.

Să ne înţelegem: E. Cioran ca filozof are valoarea pe care i-o recunosc francezii

afirmând că o limbă franceză ca a lui nu s'a mai scris de la Voltaire încoarce, ori
pentru acest obiectiv el a depus eforturi deosebite, ca şi gânditor liber legat organic de
cultura franceză. Zeci de ani a refuzat să vorbească o altă limbă decât cea franceză,
mai ales româna susţinând că după ce proununţă cuvântul roată, de origine latină de-
altfel, nu mai poate vorbi şi scrie franceză câteva săptămâni. Cu foştii săi colegi de
facultate din Bucureşti dacă îi scriau româneşte, el binevoia să le răspundă în
franceză cum mi-a arătat-o prof. Amzăr, caz de care am vorbit în cele anterioare. Ori
după majoritatea exegeţilor francezi valoarea deosebită o posedă stilul lui E. Cioran şi
nu fondul care propagă un pesimism distrugător, al cărui singur efect este disperarea.

Prin urmare, vrem nu vrem E. Cioran, oricât ne mândrim cu el şi îl punem ca medalie

la pieptul nostru, el aparţine literaturii şi filosofiei francese pe care, de fapt le-a
îmbrăţişat, Franţa devenindu-i a doua patrie. E de acceptat că traducerile în româneşte
ale acestui filozof şi eseist de marcă duc la pierderea esenţiualului, se transformă în
nişte flori la origine cu miros îmbătător, cultivate în seră, îşi pierd frumuseţile şi
aroma.

Dar va trebui, să mă pronunţ şi am dreptul s'o fac, odată ce am trăit în exil aproape de
20 de ani şi am luptat pentru autenticitatea de cuget a acestui exil, cunoscându-i de-
aproape oamenii. În acest sens, în toţi aceşti ani E. Cioran nu a participat la o acţiune
românească anticomunistă, din contră s'a complăcut în situaţia sa echivocă de filozof
francez.

Este o tragedie a proporului romăn să alerge după o căruţă care l-a părăsit de mult,
lăsându-l cu buzele umflate şi în acelaşi timp să refuze să cunoască pe adevăraţii eroi
ai exilului românesc, printre, printre aceştia se înscriu un Pamfil Şeicaru, Ion Emilian,
Vasile Posteucă şi alţii, mari patrioţi, ce au fost pierduţi pe drum dând obolul vârstei
înaintate, alţii unei boli grave, ori până aceştia nu se vor întoarce spiritual în ţara lor
natală, salvarea nu poate veni.

O situaţie şi mai discutabilă o prezintă Mircea Eliade care cum am scris-o prin
laudele ce li s'au dus de diferite persoane lipsite de busolă, s'a ajuns la conclusia că el
pluteşte peste muritorii de rând, conform principiilor respective a dus tratative cu
omul cel mai compromis din România, Adrian Păunescu şi apoi s'a lăsat publicat în
ţară, întărind prestigiul comuniştilor.

(Fără să negăm valoarea operelor istoricului religiilor M. Eliade ca şi a filozofului

francez E. Cioran, numai că pentru formularea acestui deziderat e nevoie de
nenumărate ediţii critice prin studiul acrib al cărora bazat pe o bibliografie ştiinţifică,
s'ar putea evidenţia adevărata valoare, cum sigur o au, a celor doi în domeniul în care
şi-au dus cu deosebită magnificienţă activitatea. Popularizarea vulgară, atribuindu-le
paternitatea unor noţiuni ce nu le aparţine ca binomul sacru/profan, axa lumii, pomul
vieţii etc. aşa cum se procedează de cele mai multe ori, împiedecă violent autentica
lor cunoaştere, scoliastul nu depăşeşte limitele amatorismului).

Este de spus, total diferit de cei doi citaţi mai sus, a procedat E. Ionescu, dramaturg
de limbă franceză cunoscut, membru al Academiei franceze. Nu numai datorită
scrisorii deschise, lipsită de orice protocol, adresată lui N. Ceauşescu, dar a sprijinit
tot timpul activitatea exilului românesc din Paris, de ar fi să dau pildă confruntarea lui
directă cu trimişii Bucureştiului (în bună parte, preoţi) cu obiectivul de a ocupa
biserica ortodoxă de pe Jean de Beauvais. S'a făcut proces şi exilul românesc a primit
căştig de cauză.

În continuare mă voi referi la o întâmplare cel puţin bizară dar plină de învăţăminte.
Cu puţin înainte de moartea filozofolui, dl. G. Liiceanu îl vizitează pe E. Cioran la
Paris, ocazie cu care a realizat un film cu un interviu luat, în care se vede nu mai
personajul principal, celălalt intervine atunci când i se cere să pună anumite întrebări.
Prezentarea lui Cioran a fost multiplicată şi casetele au fost vândute de librăriile
Humanitas, deci se află nu numai în arhiva editurii ci şi în biblioteca multor români
de unde poate verifica orişicine, adevărul, pe care-l susţin în cele următoare .

De la primele secvenţe (filmul a fost transmis şi pe postul naţional de televiziune

dându-mi prilejul să-l vizionez şi eu) poate constata nu numai specialistul că filozoful
nostru are anumite tulburări psihice, în primul rând de memorie de unde vorbeşte
greu limba română poticnindu-se, are nevoie să-l corecteze şi să-i ajute domnul
invizibil de pe margine care face aşadrar şi pe sulfleur-ul; încă se constata că, în
acelaşi timp, are aceleaşi tulburări şi în limba franceză dacă nu cumva mai grave, din
această cauză E. Cioran şi-a întrerupt definitiv scrisul în această limbă. Şi fiindcă nu e
greu să punem diagnosticul de demenţă gravă cerebrală de tip Alzheimer, astfel că aşa
cum se întâmplă în atare cazuri bolnavul are mari lacune privind memoria
întâmplărilor recente cu păstrarea mai bună a celor mai vechi, din copilarie pe care o
repetă deseori. În acest raport se înţelege că limba sa maternă s'a păstrat mult mai
bine decât cea franceză fiind în timp originară faţă de-a două oricum însuşită ceva
mai târziu.

Şi ceea ce se arată caracteristic acestei afecţiuni cerebrale, bolnavul nu are conştiinţa

bolii, din această cauză poate să accepte o discuţie dată, înlocuind inconştient golurile
sale de memorie prin producţii ale imaginaţiei, ceea ce în psihiatrie se numeşte
confabulaţie adică bolnavul confabulează înlocuind faptele reale cu unele inventate
de el, din această cauză pentru un partner de discuţii care nu-i cunoaşte trecutul, el
poate trece drept sănătos psihic. Nu şi pentru psihiatru sau în cazul în care, aşa ca la
E. Cioran confabulaţia este pur şi simplu absurdă. Aşa se întâmplă în filmul dlui G.
Liiceanu unde filozoful îşi aminteşte de copilăria sa petrecută la Răşinari, şi la
incitaţia personajului de pe lături începe să povestească cum era prieten cu groparul
cimitirului (se impiedecă la cuvântul de gropar şoptit de invizibilul său interlocutor)
acesta îi dâdea cranii cu care copilul se juca footbal, evident o confabulaţii din foarte
multe puncte de vedere. Groparul nu putea împărţi cranii omeneşti, prin simplul fapt
că era conştient că putea să le vândă la un Institut de anatomie şi primea bani buni pe
ele. Dar să zicem să era vorba de un oligrofen, oare copilul nu ar fi observat acest
lucru, dar în cele din urmă să mai zicem că era mână largă cu craniile desgropate dar
cum putea să joace footbal având în vedere că osul şi a unui craniu ea tare de tot,
ajungea o simplă lovitură ca respectivul copil să nu mai pună piciorul pe aşa o minge
blindată în viaţa lui.

Prin urmare, la data când dl. Liiceanu l-a filmat, E. Cioan suferea de o înaintată boală
a lui Alzeimer având prezente toate simptomele caracteristice acestei afecţiuni. Se
punea întrebarea, dl. Liiceanu nu a observat că are de-aface cu un bolnav grav pshici
şi că nu-i respectă boala aducându-l înaintea tuturora, când el nu mai avea nimic din
marele filozof şi eseist de odinioară? În acelaşi timp suferă de aceeaşi boală, demenţă
senilă tip Alzheimer şi preşedintele fost al Americii R. Reagan. Acesta merge în
fiecare dimineaţă, ştie el la ce servici, şi când se întoarce după masă acasă o întreabă
pe soţia sa Nancy că ce vor oamenii, că-l salută pe stradă, unii vor să stea de vorbă cu
el, pe când alţii caută să-i dea mâna. Şi când soţia îi aduce aminte că a fost
preşedintele Statelor Unite în două perioade legislative, el ridică din umeri şi
recunoaşte că uitat.

Dar oare cineva se mai gândeşte să-l readucă în faţa ecranelor de televizor cu intenţia
să arate cetăţenilor ce poate deveni un preşedinte al lor, desigur şi în ţara tuturor
posibilităţilor, aşa ceva e imposibil să se întâmpla. Dar nu în România unde E. Cioran
este filmat de dl. Liiceanu şi încăodată ne punem întrebarea dacă el nu şi-a dat seama
că filozoful e grav bolnav, greu de crezut când ziarele parisiene scriau aproape zilnic
despre situaţia psihică a lui Cioran, care pleca în oraş dar nu era în stare să mai
găsească drumul înapoi, astfel că sarcina asta revenea poliţiei să-l readucă la
domiciliul său.

Dl. Liiceanu conştient că E. Cioran nu mai era E. Cioran, nu i-a păsat că-şi
compromite partnerul de discuţii, el era mânat de un orgoliu nemai pomenit, vroia să
arate românilor că dacă a refuzat atâţia ani să vorbească altă limbă decât franceza, cu
el, impresionat de pregătirea lui filozofică, a început să converzese în limba lui
maternă, deci să-l românizeze, pur şi simplu. Manipularea dlui Liiceanu e deadreptul
compromiţătoare şi ar trebui supus judecării unei instanţe în care atare abateri de la
principiile morale s'ar impune să fie pedepsite exemplar pentru ca nesăţioase sa iubire
de sine, să nu-şi mai scoată capul din bezna imposturii la lumină, niciodată.

Merita E. Cioran să servească puncte ambiţiei bolnăvicioase a unui om cum a fost şi

este în toate acţivităţile sale, acest G. Liiceanu? Eu cred sus şi tare, că nu, şi mă întreb
unde sunt admiratorii filosofului să îngroaşe rândurile protestatarilor, sau sunt chiar
aşa de orbi să nu vadă procedeul aplicat de dl. Liiceanu unui om, ce e mai mult decât
el şi ambiţia sa vană? Ori suntem siguri, între intelectualii români domină şi astăzi
mentatilatea comunistă: "tu nu vezi ce fac eu, nu iau cunoştiinţă nici eu, de ce faci
tu!"

Pe acestă cale se poate constata că în anul 2001 poporul român stă sub două opresiuni
malefice: pe de o parte comuniştii, readuşi la putere, pe de altă parte opoziţia unor
intelectuali de tipul dlui G. Liiceanu care sub firma de a fi loial Apusului, de fapt se
ocupă cu demolarea marilor valori româneşti, înălţându-se pe el insuşi, umflat peste
măsură de nesăbuitul lui orgoliu, neservit de o valoare ieşită din comun.

Patronii dlui Liiceanu nu sunt în ţară ci la Paris, ei se numesc Virgil Ierunca şi

Monica Lovinescu; aceştia deveniţi octogenari dându-şi seama că nu lasă nimic de
preţ în urma lor, s'au gândit să recupereze deficienţa respectivă profitănd de relaţiile
cu subalternii lor din România. De-acum cetăţenul de onoare al Vâlcii, un nume pus,
ilicit, pe o sucursală a librăriei Humanitas, se aşteaptă să fie curând înnobilat cu titlul
de prinţ al Râmnicului.

Dar pe noi nu ne înşală, cât marca lor românească stă expusă la capătul de sus al
aceleaşi străzi Jean de Beauvais, e vorba de statuia lui Mihai Eminescu comandată de
cei doi patroni ai dlui Liiceanu, sculptorului, cu banii lui Răuţă, dar e un obicei
cinstit, en matière de mr Ierunca să-i înjure pe legionari dar să profite de banii lor,
ştiindu-se că şi celebra Limite apare tot cu ajutorul bănesc al altui legionar, Petra.
Consultantul artistic al respectivei monstruozităţi (ce vrem, aşa se oglindeşte marele
poet Mihai Eminescu, în conştiinţa lor) a fost cunoscutul critic de artă Ionel Jianu,
numai că acesta suferea de un defect fizic, era aproape orb, din această cauză nu
putea, fi apreciată de el, decât pur formal.

Ion Vlad a realizat un Eminescu decapitat după cum o demonstrează urma de tăietură
de la nivelul gâtului său, aşa că zisul artist a luat capul poetului aruncat pe jos ca apoi
să-l relipească pe un tru ce nu mai era al lui Eminescu, ci al unui slăbănog cloşar al
Parisului, de unde se poate accepta că actul de ctitorie al dlui Ierunca, are o dublă
funcţie, de departe chipul emaciat are ceva asemănare cu cel al lui Eminescu, dar
revăzut de aproape, insul tot, mai ales de la gât în jos e al unui cloşar în care ceilalţi
tovarăşi de suferinţă vor vedea pe regele lor.

În lumina acestor fapte, vom înţelege mai bine, cum a putut să tulbure dl. Liiceanu
ultimele zile de viaţă ale filosofului E. Cioran, intrând în intimitatea unei boli atât de
grave încât ceea ce a arătat el românilor n'a fost decât partea distrusă de morbul
demenţei, total depersonalizată. De o demenţă senilă tip Alzheimer a suferit şi Kant,
fără ca să aibe dreptate cei ce critică unele principii kantiene prin faptul că le atribuie
demenţei, ceea ce e greşit şi tendenţios, marele gânditor de la Koenigsberg, din
momentul instalării demenţei nu a mai fost capabil să gândească filosofic, întocmai
ca E. Cioran care n'a mai scris niciun rând filosofic în limba lui Descartes odată cu
instalarea demenţei sale de tip Alzheimer.

Mai tragic e cazul lui Nietzsche care după ce a suferit o involuţie cerebrală rămasă
neresolvată din cauză că nu i s'a executat după moarte autopsia, în orice caz i s'a
respectat cei 11 ani de boală, aşa cum nu a procedat dl. Liiceanu în cazul lui E.
Cioran.

Poetul Eminescu a suferit de o psihoză maniaco-depresivă, fără substrat organic, de

unde la autopsie creerul său a avut o greutate normală aşa cum s'a prezentat situaţia
poetului Hoelderlin suferind mai bine de 40 de ani de o schizofrenie cronică, atât
poetului român cât şi celui german boala cerebrală le-a respectat puterea creatoare
poetică nu le-a fost alterată nici în timpul bolii psihice.

De la cazurile cu pondere pentru situaţia tragică a ţării de astăzi încât ne punem

întrebarea unui Quo vadis, Romaniae, sunt altele ce aparţin unui război vesel, mai
potrivite să fie definite pe glasul mai libertin al unei epigrame, numai aşa ne putem
forţa râsul când totuşi s'ar cuveni şi în atare cazuli să plângem, să ne răcorim tâmplele
cu amarul lacrimilor.

De pildă, în cele dintâi ne lovim de un aşa zis critic literar dublat de un istoric în
aceeaşi specialitate care ne-a convins că îşi urăşte de moarte disciplina pe care o
profesează, dovadă felul critic în care a dat iama în literatura veche românească unde
se simte bine, când îl poate cita pe Borges deşi nu era locul dar dl. e un snob de mâna
întâia, plăcarea lui e zeflemeaua şi distrugerea consecutivă, de unde poetul său
preferat e unul comunist pe nume Ţărnea, de dragul lui nu vrea sâ părăsească
literatura practicată sub comunişti, simpaţiile lui merg spre istoricul E. Micu autorul
unei cărţi de pomină dedicată Gândirismului şi desigur spre marele romancier Breban
pe care-l admiră de când sub comunist a fugit la Paris şi după un an a revenit în ţară
redându i-se toate funcţiile, de-atunci oamenii cu scaun la cap il consideră un fost
colonel de securitate, actual propagandist al partidului dlui social-democrat Ion
Iliescu, alături de care îşi simte locul şi criticul nostru după ce a reuşit să-i încurce
mai ales pe liberali că nu i-au dat funcţia pe care "geniul" său o merita. E vorba, bine
citiţi de geniul politic fiindcă literatura nu-i mai spune nimic, o dăduse gata odată cu
înălţarea zisului Ţărnea. Este din Vâlcea fieful comuniştilor, şi-a schimbat numele de
Apolzan care era al tatălui său legionar, şi acuma îl înţelegem de ce a declarat la
Europa liberă că el nu are nimic de schimbat din tot cât a jignit literatura română sub
comunişti. Acestui cameleon cu fizionomia primitivă a omului de Neanderthal, la
părăsirea literaturii române i-am scris următoarea epigramă:

Manolescu, om politic
Şi-a depus candidatura
Astfel că scăpând de critic
Fericii ....... literatura

Fiind de-acum în domeniul epigramei o să mai citez una dedicată dnei Ileana Mustaţă
autoarea după 1989, a cărţii G. Uscătescu, personaj remarcat în exil numai ca adept al
regimului comunist din ţară, de unde desele lui călătorii în România, bucurându-se de
prietenia lui C. Noica, ceea ce nu-i o mândrie postumă pentru autorul Rostirii
româneşti. Totuşi numele lui a apărut în presa exilului atunci când legionarii disidenţi
s'au hotărât să-l judece pe fostul lor şef, Horia Sima, de imoralitate. Fiind o problemă
de bucătărie legionară, participa la ea şi colaboratorul găzarului Drăgan, Răuţă,
(Doamne, încâlcite sunt drumurile tale până şi în exilul românesc), asta nu ne-ar
înteresa prea mult, dar e un mic deranj pe traseul respectiv, la formidabila şedinţă
participa şi Boeru, criminalul lui Iorga şi Madgearu, certificat de şeful său pe acele
vremuri, Horia Sima. Deci, lucrurile se schimbă, ori nu-i exclus ca dnii citaţi să fi
acţionat la ordinul Bucureştiului căci Boeru atunci când avea bani colabora cu
comuniştii români, în timp pe ce ei publicau cărţi înfierând uciderea profesorului
Iorga. Asta zic şi eu politică la nivel înalt. Dar iată epigrama scrisă , sper, nevinovatei
dne Mustaţă:

Ideile care îţi vin

Par pufuri de mătreaţă
Eşti Ioana, sigur, mai puţin
Şi'ntreagă doar ... mustaţă!

În atenţia istoricilor. Pe patul morţii acelaşi Boeru a dat o declaraţie că el n'a

participat la uciderea lui Iorga şi Medgearu, doar a încercat să-i apere pe cei din
echipa morţii de mânia lui Horia Sima, care nu le-a dat în niciun caz ordinul
săvârşească o atare crimă abdominabilă. A fost doar efectul remuşcărilor tardive ori
chiar aşa s'a întâmplat, comandantul impresionat de curăţenia idealurilor criminalilor
nu i-a pedepsit, dar el l-a considerat pe Boeru, drept şeful chipei care l-a omorât pe
Nicolae Iorga. Să fi fost totuşi aşa cum s'a spovedit pe patul mortii, Boeru?

În legatură cu actul de la 23 August, maestrul Pamfil Şeicaru a ajuns să-l definească

mai mult decât potrivit: "A fost un salt dement în vid".

Dar dânsul se înşela atunci când credea că Giesseniul e lângă Muenchen.

Scrisoarea (25) din 21 Iulie 1978 de la Pamfil Şeicaru

Iubite Vuia,
Am citit cu mult interes articolul consacrat acelei românce care a fost imortalizată de
Puvis de Chavannes în Sainte Genéviève protectoarea Parisului. "În faţa unui portret"
mi-a întărit convingerea nu numai că eşti sigur cunoscător al picturii când subliniezi o
influenţă exercitată mai târziu de Puvis de Chavannes asupra lui Modigliani, dar şi
arta de a evoca o epocă de nobile sentimente: Maria Cantacuzino la Hyères scriind
sub dictatul lui Bălcescu pagini din Istoria lui Mihai Viteazul. Am citit o carte
dedicată lui Bălcescu de istoricul Berindei, poate cea mai frumoasă monografie
consacrată acestui evocator al fascinantului anticipator al României - Dacia Traină.
Uneşti claritatea expunerii cu o discretă căldură ce învăluie subiectul tratat. Îl voi
publica în numărul 5 al Curentului. Mă simt obligat aţi da unele precizări în ce
priveşte datele apariţiei. Cum "Curentul" a apărut la 10 Ianuarie 1928 am dorit ca şi
ediţia nouă ca apare după cinzeci de ani să înceapă tot la 10 Ianuarie. Din
impedimente tehnice numerele apar cu o întârziere de patru luni, astfel numărul pe
Aprilie apare ... la sfârşit de Iulie, tot din impedimente tehnice. În ce priveşte
articolele pe anul 1944 este în intenţia mea de a strânge în câteva volume articolele pe
care le-am publicat de la 1930 la 1944, luând anul în care Hitler a preluat legal
puterea ca în 15 ani să dee epopeii germane finalul de catastrofă: Germania total
epuizată, peisaj lunar şi Ruşii, Americanii, Englezii, Francezii şi Belgienii cantonând
pe teritoriul german. Biumăcitor: regizorul şi biruitorul evenimentelor a fost Stalin,
care şi-a impus voinţa la doi dobitoci alcoolici (calificare exactă) Roosevelt şi
Churchill. Da, Rusia Sovietică este beneficiara războiului 1939-1945, dar reversul
medaliei: Este izolată şi a izbutit să creeze coaliţia China-Japonia, Statele Unite şi
Europa liberă. Coaliţia este virtual creiată. Intern beneficiara-Rusia sovietică
reprezintă contestarea intenligenţii, ura naţionalităţilor pe care le domină şi care
reprezintă 52% din populaţia imperiului, deci majoritatea, criza economică mai ales
în agricultură. Stalin şi-a preparat strategia faţă de aneninţarea pe care o reprezenta
Hitler în al 7-lea Congres mondial al Kominternului care şi-a început dezbaterile la
Moscova în 25 Iulie 1935. Am esenţialul pentru a prezenta strategia lui Stalin. Ideia
ta de a publica în engleză articolele mi-a sugerat-o şi Halmaghi. Eu o completez cu o
simultană traducere în germană şi spaniolă. Va fi o istoria a războiului 1939-1945
care va lumina părţile ce se menţin în întuneric. Sper să pot obţine toate articolele
mele din Curentul din 1930 până la 1945.

Acum în ce priveşte Iuliu Maniu mă simt constrâns de adevăr să-ţi provoc o mare
desmăgire şi chiar o mare tristeţă. Pe Iuliu Maniu l-am cunoscut bine ca să pot emite
o judecată obiectivă, fără nici o părtinire. Iuliu Maniu a fost fără îndoială tacticianul
desăvârşit al luptei contra politicii maghiare între 1913 şi 1918. Cunoştea pe unguri
cum cunoştea şi raporturile lor cu naţionalităţile din Ungaria. Bătălia făţişă a
românilor s'a deslănţuit în 1892 cu prilejul Memorandului. La acea dată generaţia
Iuliu Maniu, Al. Vaida, Ştefan Cicio Pop, Goldiş erau studenţi. Abia în 1910 ei
preluau conducerea luptei pentru separarea de Ungaria. Cei mai proeminenţi au fost
Iuliu Maniu şi Al. Vaida, două figuri proeminente cu totul deosebite: Maniu calm,
extrem de prudent, Al. Vaida spontan, vijelios. Cel care izbutea constant să împiedice
o ruptură era Ştefan Cicio Pop. Apariţia lui Octavian Goga în 1906 - marele premiu
de poezie ce i-a fost acordat de Academia română în urma raportului prezentat de Titu
Maiorescu a promovat pe poetul ce succeda lui Coşbuc - ca factor de grupare a
generaţiei tinere. Conflictul s'a produs între Octavian Goga şi Iuliu Maniu în 1913
când poetul a tras concluziile războiului balcanic: problema naţionalităţilor din
imperiul turcesc se rezolvase şi în înterpretarea ce s'a verificat în 1914, se va pune şi
în împeriul habsburgic. Iuliu Maniu era foarte prudent şi nu se aventura în anticipări.
Intra în structura lui spirituală de "cunctator" = de întârzietor. Eu nu am aflat de Iuliu
Maniu decât în 1915 când Octavian Goga a publicat în "Adevărul" un emoţionant
articol "A plecat şi Iuliu Maniu". Deşi deputat autorităţile maghiare l-au mobilizat şi
l-au trimis la regimentul de artilerie de care aparţinea pe poziţiile italiene. Era
locotenent de rezervă. Fireşte că Iuliu Maniu era cunoscut în sferele conducătoare ale
politicei româneşti, dar a fost Octavian Goga, care l-a prezentat opiniei publice
româneşti. În Noembrie 1918 Iuliu Maniu a luat conducerea politicii de separaţie de
Ungaria, dar delaraţia de separaţie a fost citită de Al. Vaida în camera maghiară. În
cadrul politicei pe care a desfăşurat-o Iuliu Maniu după 1918 şi-a arătat călităţile lui
de a ralia electoral masele nu numai în Transilvania şi Banat dar şi în chip egal în
Vechiul regat. Cum nu era de o accentuată curiositate intelectuală - în biblioteca lui
de la Bădăcini nu avea nicio carte apărută după 1900, anii de studenţie. Era firesc ca
orientarea lui în problemele internaţionale să fie oarecum superficială. O indicaţie: el
a designat pe Al. Vaida ca al doilea delegat al României la Conferinţa de pace din
1919. Al. Vaida format în întimitatea lui Aurel Popovici - un mare cărturar - era un
mare consumator de cărţî. În 1938, Iuliu Maniu ignora totalemente istoria Rusiei iar
în ce priveşte regimul sovietic îl considera ca o formă mai radicală a democraţiei, în
sens economic. El vedea pe Hitler şi Herrenvolk-ul ca pe o ameninţare pentru
democraţia liberală, distrugând multiplicitatea partidelor şi impunând un singur partid
cel naţional-socialist. Uita însă, că din Octombrie 1917 Lenin a lichidat toate
partidele prin închisori şi deportări în Siberia, ca în 1923 Stalin să le desăvârşească şi
să definitiveze monopolul unui singur partid, cel bolşevic. Înclin să cred că acestei
ignorări totale a istoriei Rusiei - mereu aceeaşi - se adăoga şi amintirea intervenţiei
armatelor ruseşti sub ţarul Nicolae I-ul care a lichidat revoluţia lui Kosuth şi a decorat
pe Avram Iancu şi pe toţi fruntaşii revoluţiei române. Pentru Iuliu Maniu preşedintele
Roosevelt era o nouă ediţie a preşedintelui Wilson cu cele 14 puncte privitoare la
naţionalităţi, Iuliu Maniu nici ziarele nu-şi dădea osteneala să le citească, el se
mulţumea să asculte raportul dr. Solomon care conştiincios asculta emisiunea în
limba română a postului de la Londra BBC şi radio Moscova, tot în româneşte. Ghiţă
Pop fost prizonier la ruşi şi ulterior ofiţer în unitatea transilvania ce se formase în
prizonierat, învăţase ruseşte. Îmi amintesc de un incident la camera deputaţilor. În
1935, N. Titulescu inaugurase politica filo-sovietică a lui Beneş, ataşatul de presă al
Poloniei mi-a adus o revistă rusească Krasnaia Basarabia, adică Basarabia roşie. Pe
coperta revistei stătea harta Basarabiei sub care stătea scris în ruseşte "jos laba de pe
Basarabia". Eu am citit, cum mi-a tradus ataşatul de presă al Poloniei. Făcusem
fotocopii după copertă şi le distribuisem în cameră. Eram deputat indepedent. Când a
citit textul "jos laba de pe Basarabia", Ghiţă Pop s'a ridicat şi m'a corijat, "nu jos laba
de pe Basarabia ci jos mâna". Atunci s'au ridicat deputaţii basarabeni care i-au dat o
lecţie de limba rusă arătându-i cum se spune în ruseşte mână şi labă. Mă întreb şi
astăzi la ce corespundea rectificarea când ori mâna ori laba după Basarabia aveau
acelaşi sens care dărâma politica prosovietică a lui N. Titulescu. Vei înţelege că în
aceste condiţii Maniu să emită o judecată politică menită să ducă la lovitura de Stat
de la 23 August care a costat 170 de mii de combatanţi ai armatei române care au fost
făcuţi prizonieri de armata invadatoare a lui Stalin şi duşi în Siberia. Caută şi procură-
ţi cartea "Fără paşaport prin U.R.S.S." de Johann Urwich (Ferry) un tânăr german din
România, totalmente ca sensibilitate cu românii. Sunt două volume scrise direct în
româneşte. Depăşeşte pe Solcenitzin. Vei vedea comportarea demnă a prizonierilor
români în lagărele sovietice. Te întreb: de ce Iuliu Maniu nu a cerut să aibă un delegat
cel puţin ca observator la negocierile în vederea unui armistiţiu iniţiat de
ambasadoarea Kollontay din ordinul lui Stalin. Era regulat informat de mareşalul
Antonescu dar n'a acceptat să trimită măcar un observator. La ce a corespuns
insistenţa de a se deschide în Aprilie 1943 negocieri la Cairo cu anglo-americanii în
vederea unui armiştiţiu, cerând să fie trimis Ştirbey? Ce rost avea ca să se iniţieze
două negocieri având acelaşi obiectiv: armistiţiul? Îşi imagina Maniu că va fi mai abil
să tratezi în 3 decât numai cu Rusia? Dar la Teheran în 1943 Roosevelt şi Churchill
au ratificat cererea lui Stalin ca totate concesiile teritoriale obţinute de la Hitler prin
acordul Ribbentrop-Molotov sunt intangibile. Inchei armistiţiu adică încetarea focului
cu comandantul armatei cu care te găseşti în luptă. Ori nu există nici un front anglo-
american în faţa armatelor române. Atunci? Ce vei zice dacă într'o zi se va publica nu
de guvernul comunist de la Bucureşti ci de cel care va veni după, că Rică Georgescu
inginer la o întreprindere americană, ginere cu Sever Bocu, a fost descoperit că avea
un post de radio prin care comunica comandantului aerian anglo-american ce puncte
să lovească, fie în capitală, fie asupra centrelor de interes petrolifer. Arestat a declarat
că el conducea această operaţie cu asentimentul lui Iuliu Maniu. S'a stopat ancheta.
Foarte puţini, extrem de puţini au ştiut de ce s'a muşamalizat cazul, Rică Georgescu
astăzi trăind princiar pe urma serviciilor făcute anglo-americanelor. Da, Vişoianu e o
puşlama, dar cu durere îţi spun că lui Iuliu Maniu i s'a drogat vanitatea şi aşa masivă
că a ajuns la certitudinea iluzorie a importanţei sale internaţionale. Şi Moscova
cultiva rătăcirea lui Iuliu Maniu cu slogane "urmaţi-l pe Maniu". Îţi datoram aceste
adevăruri din preţuirea pe care o am a sensibilităţii dtale.

Îmbrăţişări
Pamfil Şeicaru

p.s. Îţi mulţumesc pentru medicamentele cerute. Dacă sosesc la timp le va duce frate-
meu care pleacă în ţară duminică.

Note şi Comentarii

Maestrul îmi scrie că a citit cu mult interes articolul meu consacrat româncei Maria
Cantacuzino pe care Puvis de Chavannes (1824 Lyon - 1998 Paris) a imortalizat-o în
Sainte Genéviève, protectoarea Parisului. Mi l-a publicat în "Curentul" şi mai târziu l-
am introdus în cartea mea "Itinerare lirice", Bucureşti, 1997, pg. 335-340, sub titlui
"În faţa unui portret". Se înţelege, că în acest volum descrierea a fost mult
completată, după cercetarea a o serie de izvoare bibliografice, consultate, de mine,
întretimp.

(aici: Portret Maria Cantacuzino pe care Puvis de Chavannes)

În continuare, vom pleca tot de la portretul Mariei Cantacuzino de Puvis de
Chavannes, lăsat testamentar muzeului din Lyon, una din marile realizări artistice, nu
numai franceze, încât specialiştii regretă că n'a putut fi expus la Luvru, unde i-ar fi
fost locul printre atâtea inestimabile lucrări ale Omenirii. În tabloul respectiv, Puvis
de Chavannes a reprezentat-o pe soţia lui în alb negru, culorile închise aparţin
veşmintelor care-i înconjurau gâtul cu o eşarfă prelungită în jurul capului, lăsau să se
vadă înainte, un păr lins despărţit de o cărare discretă. Din noianul de negru, în alb, se
remarca ovalul chipului, accentuat în forma sa, purtând în ochi o tristeţe adâncă,
pentru ca în faţă să i se vadă mâinile încrucişate de o nobilă fineţe, accentuată de
albul dantelei cămăşii al cărui tiv ieşea la mâneci de sub haina neagră, cele două
culori îmbinându-se ca într'un început de sonată executat de heruvii raiului.
Înfăţişarea e a unei ascete, aceasta cu toată vârsta înaintată nu şi-a pierdut
prospeţimea şi gingăşia, trăsăturile feţei calcă pe moarte, ele izvorând din substanţa
nemuritoare a spiritului. Mâinile femeii prin desăvârşita lor frumuseţe sunt surorile
dulci ale Mona Lisei de Leonardo da Vinci. Pe când prin ovalul feţei artistul
realizează un eon fără greş, în proporţiile sale şi astfel aruncă punţi de aur între
eternul canon al frumuseţii elene până în lumea lui Modigliani, ultimul fermecat de
acest leitmotiv: ovalul chipului femenin, al frumoasei Elena, al lui Venus din Milo
până la Fryne visată de un alt Praxiteles, a noii Heliose, sau a miticei Isolda, alături
de Ana Meşterului Manole.

Fără îndoială simţim emoţia artistului, în timp ce picta acest portret starea lui extatică
se asemăne cu a călugărului dominician Fra Angelico, atunci când lucra la icoana
Fecioarei Maria. Din materia neagră erupţia clipei de armonii albe corespunde
sufletului artistului care ca un Graal sacru se deschidea şi ne lăsa să privim în el,
parcă într'o fântână în acele căreia se răsfrângea albastrul senin al cerului.

Desigur acest portret al Mariei Cantacuzino e el unei sfinte şi exprimă totodată

caracteristicicile văzute şi nevăzute ale creaţiei pictorului Puvis, cel ce şi-a ridicat
iubirea până la pragul de sus al sfinţeniei pure. Şi astfel, pornim de la portretul Mariei
C. pentru a ne explica misterul "cel din lontru" al artei lui Puvis de Chavannes, atât
de discutat fără să se ajungă la o definiţie cuprinzătoare.

Drumul spre acest ţel ne este uşurat de rândurile lui P. Baudouin, elev şi prieten intim
al lui Puvis, despre Maria Cantacuzino: "Când încep să evoc viaţa maestrului meu nu
pot să las în umbră pe colaboratoarea sa, mai bine spus, inspiratoarea lui, femeia
admirabilă care a fost pentru el ca o fee tutelară, prinţesa Cantacuzino, a cărei nobleţă
a inimii şi de caracter nu pot fi uitate. E mai mult decât drept să fie asociată la gloria
lui Puvis de Chavannes". Baudouin ezită să dea un verdict final dar noi credem că
imaginea fizică şi spirituală a Mariei Cantancuzino, i-a servit drept călăuză, desigur
inconştientă, fără să nu-i respecte libertatea de creaţie, ea a reuşit să-l înveţe în ce
mod îşi va atinge idealul artistic, diferit de decoratorii de ziduri contemporani, chiar
dacă printere ei se afla şi pe drept, preţuitul, Chasseriau. Ceea ce vroia să creieze,
Puvis, trebuia să fie realizat prin mijloacele cele mai simple impunându-se doar
esenţele, fie că e vorba de peisagii, de personaje sau alte lucruri, ansamblului i se
cerea să dea viaţă unor fiinţe coborâte din alte regiuni sublime şi luminoase.

În acest cadru natura va contribui la miracolul unui decor paradisiac, fiindcă ceea ce
căuta să pună pe pânză, în toată simplitatea ei era calmul gesturilor oprite pentru
totdeauna, în preocuparea lor de a reface sfinţenia tulburată pentru un moment, în
nemişcarea, liniştea şi tăcerile ei. Este taina tablourilor lui Puvis, fiecare se scaldă
într'o atmosferă hieratică, impusă prin unitatea ei de parcă tot ce este prezent, ieşit de
sub penelul său inspirat, de la om la firul de iarbă asistă la o ceremonie petrecută în
afara lor, li se aud doar cântecele depărtate, ca un murmur blând.

Scenele din viaţa Sf. Genéviève aflate în Panteon sau lucrarea "Pescarul sărac" sunt
grăitoare în acest sens. De-acum şi coloritul înzestrat cu o transparenţă neobişnuită,
ne amintinteşte de însuşirea îngerilor lui Dante, din empireu, prin care trece lumina
fără să întâlnească o rezistenţă materială, este şi el în aparenţă simplificat, niciodată
prea violent sau plin de contraste brutale, crea o ambianţă proprie, depăşind lumea
pământească, se contopea cu cea sfântă, cerească. Strindberg avea dreptate când îi
scria lui Gauguin, despre meritul lui Puvis Chavannes de a fi păstrat expresia poetică
prerafaelită în plin naturalism ori efectul culorii prerafaelite este tocmai acela de a
zugrăvi sfinţenia unei scene religioase. Se poate spune că doar prin hieratismul său
prerafaelit un subiect se realizează religios, în acest sens ne vine în minte,
extraordinara Cina din Emaus de Rembrandt. Ori părerea lui Delacroix, după care un
pictor nu izbuteşte să realizeze o temă religioasă dacă nu crede, cel puţin, în timpul
lucrului, în respectivul subiect religios.

Ori dacă pictura prerafaelită întocmai ca poetica înseamnă armonie, lirism şi

determinarea culorii sentiment, vom înţelege de ce van Gogh avea o lăudabilă
admiraţie pentru artistul nostru. Deşi decoraţiile murale erau încă la modă în epoca
lui Napoleon al III-lea şi mai apoi în Republica III-a, arta lui Puvis a rămas străină de
curentele la modă, credincios propriul său ideal. Mai mult, deşi a avut vreme de 15
ani, atelier de pictură împreună cu Gustave Moreau şi Elie Delaunay, nu a avut nimic
în comun cu ei. Şi nici atât cu arta practicată de reprezentanţii picturii academice
Meissonier (1815-1891) sau Bouguereau (1825-1905).
Pictorul Povis de Chavannes a trecut ca un solitar prin epoca sa, tocmai din cauza de
a nu-l putea încadra într'un curent anume, criticii şi istoricii de artă l-au cam
înconjurat.

Ori, dacă privim cu atenţie temele şi forma coloristică adoptată de acest artist
descoperindu-i puternica originalitate, fără nicio sugestie nelalocul ei, vom accepta că
lumea lui Puvis aparţine unor fiinţe pământeşti transfigurate prin sfinţenia ce o
posedă ea ca şi mediul în care trăieşte, ceea ce ne duce, nu e greu de constatat, la una
din fundamentalele categorii specifice ale spiritualităţii româneşti descrisă de M.
Vulcănescu, drept o întrepătrundere dintre uman şi divin cu predominenţa celei de a
doua, însuşire de-acum esenţială şi pentru arta lui Puvis de Chavannes. Ci, o atare
influenţă nu putea veni decât de la soţia şi colaboratoarea sa, astfel că putem arăta în
concret ceea ce suştinea P. Baudouin că e mai mult ca drept că Maria Cantacuzino să
fie asociată gloriei lui Puvis de Chavannes, înscris astăzi printre marii artişti ai
Franţei.

Aş mai adăoga faptul că decoraţiile murale executate de Puvis de Chavannes nu erau

picturi directe (fresce) ci reprezentau tablouri mare pe pânze, ridicate pe ziduri,
metodă de altfel şi a lui Delacroix, însuşită şi de veneţienii Veronese şi Tintoretto în
Scuola di San Rocco şi sigur nu au fost singurii. În schimb, marele Tiepolo, tot
veneţian, atât la Wuerzburg cât şi în Palatul regal din Madrid/Spania a recurs la
pictura directă a frescei.

Cauza la Puvis a fost una organică, fiindcă el suferea probabil de fobia înălţimilor, nu
era în stare să se urce pe un scaun dar mi te pe schelele unor înalte plafoane, cum a
făcut-o divinul Michelangelo, fără să primească o periculoasă ameţeală.

Şi ca român regret că nu s'a găsit un pictor să imortalizaze scena petrecută la Hyères

în care N. Bălcescu, bolnav grav, îi dicta nobilei Maria Cantacuzino din lucrările sale,
posibil chiar din Istoria Românilor sub Mihai Viteazu.

Pentru a încheia acest magnific episod aş aminti că Puvis de Chavannes moare în

Octombrie 1898 la trei luni după soţia lui, Maria Cantacuzino. În acest fel, destinul
lor pământesc le-a permis să moară impreună, după cum le-a satisfăcut dorinţa, Zeus,
bătrânilor Philemon şi Baucis.

În aceeaşi scrisoare maestrul îmi mărturiseşte că în legătură cu articolele din anul

1944 are intenţia să adune în câteva volume articolele sale publicate în Curentul din
1930-1944, descriind din 1933 când Hitler a luat puterea legal, întreaga epopee
germană până la catastrofa finală. Cum se vede marele ziarist nu a mai ajuns să-şi
realizeze dorinţa dar cred că această sarcină ar reveni urmaşilor săi, pentru ca
valoarea acestui om să fie odată pentru totdeauna, cunoscută şi venerată,
spulberându-se toate minciunile ce s'au spus despre el, calomniat ca ziarist venal,
corut, însetat după câştiguri materiale etc. Viaţa sa dusă în exil prin care s'a jerfit
pentru ideile şi adevărurile sale, demonstrează că niciodată impostura nu a avut faţă
mai hidoasă ca în cazul lui P.Şeicaru mai ales că regimul dement încuraja atare
atitudini, prin nimic susţinute. Eroul primului război mondial distins cu ordinul Mihai
Viteazu intrând în ziaristică a înţeles să combată pe cei îmbogăţiţi peste noapte şi pe
politicienii ce-şi vedeau numai de interesele lor proprii şi asta cu tot talentul ce i l-a
dat bunul Dumnezeu. Neputând să se ridice la nivelul pregătirii lui intelelctuale, în
primul rând nu le permitea moralitatea pe care o aveau, adversarii lui P. Şeicaru nu au
înţeles să-şi lingă rănile în vizuinile lor ca hienele în gropile cu stârvuri, ci au ripostat
cum li-e felul, anonim, încărcându-l în continuare cu toate nemerniciile posibile şi
imposibile, îl confundă cu propria lor imagine putridă. Şi cum nici unde ca la români
calomniile nu prind picioare de urangutan, s'a purces la lichidarea nu numai a unui
om nevinovat dar în acelaşi timp o valoare a culturii româneşti. Deci, trebuie să i se
facă dreptate lui Pamfil Şeicaru, dacă întradevăr România de astăzi nu se mai scaldă
în lăturile de ieri ale comuniştilor. E o adevăraţă tragedie a intelectualilor români
faptul că suportă un ultragiu îndreptat astăzi împotriva lui Pamfil Şeicaru, dar mâine
ar putea să-i ducă pe ei sub ghilotină spirituală.

E trist să constaţi că atunci când maestrul visa să-şi publice articolele din 1944 în
engleză, spaniolă şi germană, de fapt se amăgea pe sine însuşi, şi asta nu în ultimul
rând fiindcă se baza pe promisiunile lui John Halmaghi, tare în vorbe dar sărac în
fapte sau vorba lui Ion Creangă, La plăcinte înainte / La război înapoi /, în timp ce dl.
John ştia bine că-l minte pe Şeicaru, erijându-se în traducătorul în engleză al
articolelor maestrului din anul 1944. În schimb, în 1980 la moartea lui Pamfil
Şeicaru, a publicat un panegiric în care-l lăuda ca mare ziarist - ceea ce de-acum şi
copiii o ştiu - dar fără să amintească cu niciun cuvânt de angajamentul luat de el să-i
traducă în engleză articolele din anul 1944, operaţie ce ar fi putut-o rezolva şi ca un
omagiu adus acelui ce a fost Pamfil Şeicaru. Dar despre aşa ceva nici vorbă. Mai
mult, acelaşi domn, ca zis prieten al lui Vasile Posteucă, a preluat revista acestuia
Drum, pe parcurs uitând de fostul ei director şi de valoarea lui, a ajuns să nu-i mai
publice Jurnalul şi rând pe rând a deschis paginile publicaţiei unor nulităţi cum era şi
I.A. Mirea, de care am vorbit în cele anterioare.

Maestrul reia discuţia despre Iuliu Maniu pe care o consider rezolvată, în cea mai
mare parte i-am dat dreptate marelui ziarist că la 23 Aug. politicianul transilvănean a
avut o atitudine ambiguă, ar fi vrut ca Ion Antonescu să încheie armistiţiul dar în
acelaşi timp nu vedea prea critic şi posibilitatea ca regele să-l încheie. ceea ce în
niciun caz nu pledează pentru o poziţie, cel puţin fermă.

Dar, ca întotdeauna când repetă o problemă, maestrul pune în discuţie şi aspecte noi
nu lipsite de importanţa lor. Recunoaşte aportul dus de Iuliu Maniu în lupta contra
stăpânirii maghiare, subliniind marea deosebire de caracter între Maniu şi Al. Vaida,
primul extrem de prudent, al doilea spontan, vijelios. Fără îndoială, simpatiile
maestrului merg spre Al. Vaida şi poate că avea dreptate prin tot ceea ce a realizat în
1919 la Conferinţa de Pace, după ce Ionel Brătianu s'a retras trântind uşa sălii de
conferinţe, şi să nu uităm că tot el a ţinut discursul de separare, în 1918 de Ungaria, în
Parlamentul ungar. Dar mai adaogă faptul că Vaida ca format în intimitatea lui Aurel
Popovici, un mare cărturar, sub influenţa lui, Vaida era un mare consumator de cărţii.
Spre deosebire de el, la Bădăcini, Iuliu Maniu nu avea decât cărţile din studenţie,
poate şi ca să nu mă supere a ocolit o altă afirmaţie a sa că Maniu nu avea în casă, ca
şi carte românească decât ... mersul trenulilor.

Dar ce-i mai grav arată că în 1938, Maniu nu cunoştea pericolul sovietic, în schimb
era informat asupra lui Hitler şi poporul său de stăpâni. Lucrul ar fi posibil deoarece
Maniu acorda o încredere mai mare lui N. Titulescu, cel ce începuse politica sa filo-
sovietică decât, spre nenorocirea lui, findcă îl va costa viaţă, lui Pamfil Şeicaru.

În legătură cu N. Titulescu, oricare din fotografiile sale, îl prezintă ca insuficient

grandular de unde caracterul său instabil, ideal pentru a sta la chemerul stăpânilor lui
apuseni. Desigur ca mulţi români, am fi încliniaţi să afirmăm boala nu are nicio
legătură cu activitatea sa politică. Ori, spre nefericirea în primul rând a României, cei
ce l-au numit pe Titulescu în funcţii de mare responsabilitate, inclusiv preşedinte al
ONU-lui cunoşteau firea eunucului, tocmai din această cauză l-au şi susţinut. De
unde Titulescu şi-a făcut datoria, uitând că Rusia sovietică e duşmanul natural al
nostru, nu s'a ocupat decât cu împlinirea ordinelor căpătate de la superiorii săi
apuseni, care căutau să se apere de pericolul hitlerist, nu prin propriile lor forţe ci prin
Rusia comunistă. N. Titulescu şi-a dus până la capăt misiunea, l-a introdus pe Cicerin
în organizaţia naţiunilor unite, fără să ceară nicio garanţie privind Basarabia, nu altfel
ca guvernele României de după Dec. 1989. Datorită înăspirii evenimentelor politice,
N. Titulescu nu s'a mai întors în ţară, a locuit undeva pe coasta de azur franceză. Un
intim de-al lui, povesteşte că era căsătorit formal cu o femeie tânără şi s'a bucurat de
grefele testiculare recomandate de dr. Voronov şi astfel şi-a împlinit visul vieţii sale
să se poată culca însfârşit cu o femeie. Din păcate, zilele de fericire pe care le merita
omul-eunuc, au fost de scurtă durată, reşuta a fost de totului dureroasă, şi fiindcă a
fost urmată de o reactivare a unei tuberculoze pulmonare, aceasta, a cauzat moartea
celebrului diplomat (după mărturia şi a altuil diplomat, cu numele Mărculescu,
domiciliat dacă mai trăieşte, în Paris).

Aceasta e realitatea asupra marelui Titulescu, ţara prin politica lui, dreptate are Pamfil
Şeicaru, a avut atât de mult de suferit. Maestrul avea în proect să scrie o carte despre
N. Titulescu, dar n'a mai apucat s'o facă.

Deci, ar fi de înţeles că Maniu nu era un bun cunoscător al Rusiei sovietice chiar dacă
totuşi mai citea ziare, fie altele decât Curentul său.

Cu totul pe măsura comuniştilor veniţi după revoluţie la putere, dar în acelaşi timp şi
ca gest de slujire a democraţiei apusene, sub preşedenţia dlui Ion Iliescu au fost
readuse rămăşiţele pământeşti ale lui Titulescu în ţară şi reingropate lângă biserica
din Şcheii Braşovlui de unde se poate constata că urmaşii lui Cicerin ştiu să-şi arate şi
după atâţia ani cinstirea lor unuia dintre politicienii români care prin politica sa
filosovietică a dus la rătăcirea multor români, convinşi că nu există niciun pericol
ruso-comunist.

De altfel, ameninţarea rusească au simţit-o chiar şi comuniştii români conduşi de Gh.

Dej când conform planului Valev, România urma să devină gubernie rusească. A fost
atunci o revoltă dictată de interesele celor ce-şi pierdeau posturile, din întâmplare
fiind şi ale poporului român.

P. Şeicaru se mai referă la o discuţie pe care a provocat-o chiar el, primind de la

ataşatul de presă polonez o carte pe care scria pe ruseşte "Jos laba de pe Basarabia"
deci o publicaţie răspândită de organele de propagandă bolşevice. Coperta cu harta
Basarabiei a circulat în rândurile deputaţilor, - maestrul era deputat indepedent - ca
deodată Ghiţă Pop deputat naţional-ţărănist, să facă oberservaţia că nu e vorba de
labă ci de mână. Desigur oberservaţia era nelalocul ei deoarece fie labă, fie mână,
acţiunea rusă antiromânească "dărâma politica prosovietică a lui N. Titulescu".

De altfel, Ghiţă Pop a fost prizonier la ruşi şi ulterior ofiţer în unitatea Transilvania ce
se formase în prizonierat unde acesta învăţase ruseşte. Totul s'a întâmplat în cursul
primului război mondial. În orice caz după 1944 lui Ghiţă Pop îi căzu bine
cunoaşterea limbii ruse, sub regimul comunist îl avea drept invitat pe Mihail
Sadoveanu la câte-o partidă de vânătoare. Evenimentul îşi are substratul său ştiindu-
se că Sadoveanu nu stătea de vorbă cu indivizi suspecţi, ca de pildă Onisifor Ghibu
pe care se făcea că nu-i cunoaşte, de unde se vede că Ghiţă Pop se puse bine cu
autorităţile comuniste şi asta nu numai că făcuse parte din delegaţia română trimisă la
Moscova pentru a încheia pace cu Stalin.

Dar maestrul mai aminteşte un caz ciudat în persoana lui Rică Georgescu, ginerele lui
Sever Bocu, descoperit că avea un post de radio prin care transmitea
comandamentului anglo-american, ce puncte sunt fie în Capitală fie în centrele
petrolifere pentru a fi bombardate. A fost prins şi după ce a declarat că operaţia lui
avea asentimentul lui Iuliu Maniu s'a stopat ancheta. Maestrul lansează o bănuială, nu
îşi ia răspunderea ei, dar chestiunea poate fi privită şi din acest punct de vedere. Rica
Georgescu încerca să împiedece masacrarea populaţiei civile asupra căreia anglo-
americanii au efectuat atacuri barbare de tot, arătându-le obiectivele strategice, anglo-
americanii cruţau oamenii fără apărare, dar asta doar ipotetic când nici nu te aşteptai
avioanele, fortăreţele zburătoare se năpusteau pentru a sluji pe ruîşi, asupra populaţiei
civile a Bucureştiului care se retrăgea în deosebi în parcuri, unde erau loviţi cu o
cruzime nemaiîntâlnită.

Maestrul aminteşte, ceva ce nu se poate uita, şi anume faptul că actul de la 23 August

"a costat 170 de mii de combatanţi ai armatei române care au fost făcuţi prizonieri de
armata invadatoare a lui Stalin şi duşi în Siberia". Din păcate, noi românii nu avem
demnitatea de a ne uni ca şi finlandezii, nici atunci când existenţa neamului este pusă
în joc şi ameninţată cu moartea.

În legătură cu acest fenomen, creat de politicieni români care şi-au trădat proprii
soldaţi nutrind speranţa că astfel îşi salvează propria piele, îmi dă sfatul să citesc
cartea "Fără paşaport în U.R.S.S., de Johann Urwich (Ferry) un tânăr german din
România identificat ca sensibilitate cu românii. Sunt două volume scrise în
româneşte, depăşeşte pe Solsceniţin. Despre ea mă voi mai ocupa, autorul a fost dus
în Siberia unde a descris eorismul cu care suportau soldaţii noştri, câţi au scăpat cu
viaţa, prizoneriatul deloc uşor, rusesc.

Pamfil Şeicaru îi impută lui Maniu că nu a trimis un observator din partea lui, la
tratativele de pace duse de trimisa lui Stalin mme Kollontay la Stockholm, din partea
lui Ion Antonescu figurând ambasadorul român Nanu, răspunsul l-am dat şi întraltă
parte, în acele momente decisive pentru ţară, Iuliu Maniu era izolat de tinerii conduşi
de Niculescu-Buzeşti în numele regelui, încât nu i-ar fi permis aşa o îndrăzneală,
putând să fie înterpretată ca un grav les-majesté. Reprezentantul tinerilor era, greu de
admis, G.I. Duca, fiul lui Ion Duca primministrul ucis de legionari în gara Sinaia,
acesta ducea o viaţă de belfer, mereu pe drumuri, neseriozitatea acestui om constituia
eticheta bandei care organiza actul de la 23 August, lipsiţi total de cea mai elementară
responsabilitate faţă de poporul român.

Închei comentarul meu referindu-mă la o altă dureroasă trădare venită tot din sânul
partidului naţional ţărănesc. Şi anume, după 23 August 1944, în scurta democraţie ce
se infiripase până la instaurarea definitivă a comunismului, la chioşcurile din Arad,
oraş în care trăiam ca elev, se putea găşi şi Dreptatea, organul P.N.Ţ-ului avându-l ca
director pe N. Carandino. În articolele sale de fond, în numele partidului îndemna pe
cetăţenii României la rezistenţă, asigurându-i că lupta lor anticomunistă ajutată de
americani, va fi încununată de succes. Câţi oameni cinstiţi s'au lăsat amăgiţi de
vorbele goale ale ziaristului şi au plătit buna lor credinţă cu ani grei de închisoare, de
unde au ieşit înfrânţi dacă mulţi şi-au încheiat firul vieţii în beznele temniţelor
comuniste.

Cu ocazia tentativei de a evada din România cu un avion aflat pe aeroportul de la

Tămădău, elita conducerii partidului în frunte cu Mihalache era trimisă în Apus de
Iuliu Maniu să pledeze cauza ţării noastre pe cale să fie înghiţită de colosul rus
bolşevic, numai că acţiunea a eşuat, descoperită de autorităţile comuniste, toţi cei ce
făceau parte din conjuraţia democrată au fost închişi, printre ei şi N. Carandino su
soţia. Se zvonea de alt fel că doamna Lili Carandino luându-şi rămas bun de la
colegele ei artiste, una a informat securitatea, zădărnicind planul iniţiat, se spune,
chiar de Iuliu Maniu. Respectăm anii petrecuţii de fostul director al ziarului Dreptatea
în închisoare, dar anii care au venit ne arată că de fapt ei au fost întrebuinţaţi pentru o
reeducare fără fisuri, Nicu ajunsese atât de îndoctrinat încât nu mai punea la îndoială
veşnicia regimului comunist. Odată cu eliberarea sa, devenit un ostaş vrednic al celor
care l-au întemniţat, în primul rând va divorţa de frumoasa lui soţie Lili, de unde se
pare că dacă admitem că numai unde-i foc iese fum, zvonul cu împrejurările care au
dus la arestarea fugiţilor de la Tămădău se adevereşte, ceea ce denotă uşurinţa cu care
şi-au organizat plecarea, nu mai mult ca pe o excursie de agrement, nerespectând, ca
şi condiţie elementară secretul unei expediţii de această anvergură, de interes
naţional. Mai departe, profitând de prietenia lui Kalustian şi mai ales de sprijinul lui
Valeriu Râpeanu, Nicu Carandino devine autor de cărţi, ne înteresează cea întitulată
'De la o zi la alta' în care mărturisirile lui devin de-adreptul senzaţionale. În rezumat,
fostul director al ziarului Dreptatea mărturiseşte că el de totdeauna a fost adeptul lui
N.D. Cocea, deci socialist cu nuanţe leniniste de salon, şi că la celelalte publicaţii a
colaborat doar pentru a-şi asigura existenţa, trăind de la o zi la alta, deci tot ce-a scris
în organul partidului naţional ţărănist, încadrat printre somităţile acestuia, a făcut-o
numai fiindcă era plătit, convingerile sale îl plasau, de fapt, în tabăra socialiştilor
fuzionaţi cu comuniştii. Recunosc că tot ce-a scris acest vânzător de conştiinţe,
nenumărate trimise de el la moarte, m'a umplut de scârbă şi a trebuit să observ că în
exil majoritatea românilor nu au înţeles nimic din semnificaţia ce se poate trage din
activitatea acestui Juda al neamului, căci fără astfel de indivizi nu ar fi fost ucişi la
momentul dat nici Mihai Viteazul, nici Horia, nici Tudor Vladimerescu şi aici îşi are
locul şi Ion Antonescu vândut de un rege trădător. În tradiţia populară, la moţi există
credinţa că trădătorii lui Horia nu au mai putut mânca pâinea bunului Dumnezeu
fiindcă îndată ce o tăiau se umplea cu sânge, preţul nevinovat al victimelor, fraţi cu
ei. Noi credem însă că acest fenomen al Iudei se arată atunci când făptaşul are
remuşcări, ceea ce nu era cazul lui N. Carandino, asfel că după Dec. 1989 a încercat
să revie în partidul naţional-ţărănist dar nu a mai fost accesptat deşi mulţi membrii îi
ţineau partea, considerând că nu şi-a făcut decât datoria de cetăţean, bietul Nicu. Ecce
Homo!

N. Carandino a refuzat Tăcerea care se împune omului atunci când ţara şi neamul său
se află în mare ananghină. Şi aici se cuvine să dedicăm un gând luminos celor ce au
ales Tăcerea, refuzând să intre în solda cotropitorilor Patriei lor, şi să fim
recunoscători cerului că ei au existat şi nu chiar puţini, ştergând de pe obrazul
României păcatele celor care cu un sărut făţarnic au înţeles să o vândă. În respectiva
tăcere se află toate izvoarele vieţii autentice, la ritualul căreia spiritele înzestrate cu
har, veghează asupra noastră adunaţi, dincolo, la o masă a Tăcerii neamului.

Printre aceştia un loc de mare voevod ocupă şi Ion Emilian, de care am mai vorbit dar
acuma în contrast cu trădătorii ce-i avem înscrişi cu sânge în istoria noastră, aş vrea
să cinstesc memoria acestui om de bine, şi pentru a-i cunoaşte adevăratele proporţii
sufleteşti, de gigant al Spiritului, chezăşia viitorului nostru că nu totul e pierdut, voi
reda cateva rânduri dintr'o scrisoare pe care mi-a adresat-o, un autentic testament al
său: "Nu este mai mare plăcere pentru suflet ca aceea de a face cunoscut adevărul. În
ce mă priveşte am făcut tot ce omeneşte a fost posibil - şi chiar mai mult decât a fost
posibil - pentru a apăra prestigiul ţării adevărate şi pentru a apăra onoarea ostaşului,
întruchipare a neamului însuşi.

Pentru ce am făcut eu aici, fratele meu a fost pus la zid şi împuşcat iar Mama mi-a
fost ucisă de o maşină a securităţii. În numeroase ocazii am căutat moartea, dar ea
m'a ocolit până acuma. Biologic trebue să mă găsească în curând. Voiu muri însă
senin, pentru că am dat neamului tot ce am avut şi tot ce am putut da".
I.V. Emilian

Scrisoarea (26 ) din 3 August 1978 de la Pamfil Şeicaru

Îţi răspund, dragă Vuia, scrisorii tale cu data de 2 August. Dacă aş amâne vin unele
scrisori care nu îngăduie amânare şi mă lipsesc de plăcerea de a-ţi comunica o ştire
care îţi va face plăcere: articolul trimis a intrat în lucru şi va apărea cam pe 16
August. În acelaşi timp îţi comunic că pe ziua de 1 August a intrat în lucru
"Finlandizarea Europei" o lucrare de 350 de pagini care va apărea la începutul lui
Septembrie. Nu va trece neobservată şi am găsit traducătorul din germană în engleză
care extrem de amabil a spus că îl pasionează subiectul şi poate aştepta până ce
traducerea va apărea în Statele Unite. Vreau, pe cât posibil să sincronizez ediţia
germană şi cea engleză. Întretimp voi revizui din manuscris: "Naţionalităţile în Rusia
sovietică" menit să apară tot în germană şi engleză. Precum vezi sunt ca o sfidare a
vârstei şi condiţiilor de viaţă în plină putere de producţie. Nu-mi este necunoscută
atidudinea defăimătoare, obligatorie, a presei din ţară. Chiar romanul "Delirul" cu
toată intenţia de a mă prezenta cu un profil amabil, este totuşi obligat să adauge
obligatoriile slogane. În ce priveşte soţia lui Bacovia falsul este evident. Palatul
Curentului nu a fost inaugurat când s'a terminat în 1938, şi n'am invitat pe nimeni. A
venit să-l viziteze A.C. Cuza, după ce în prealabil m'a întrebat dacă am printre
acţionari evrei, i-am răspuns că nu am niciunul cum n'am nici români acţionari,
pentru a nu mi se mutila libertatea totală a ziarului. Ceea ce se atribuie lui N. Iorga
este total fals, dat fiind că profesorul nu folosea diminutive care implica un fel de
intimitate. În 1937 N. Iorga a publicat o carte în care reda impresiile unei călătorii în
Oltenia la care mă invitase să-l acompaniez şi notează descripţia pe care am făcut-o
bătăliei de la Raşoviţa care a eliberat Tg. Jiul de atacul pe care îl dădeau germanii la
podul de peste Jiu. De altfel, aceleaşi defăimări le foloseşte şi emigraţia. Sloganul a
fost pus în circulaţie de legionari în 1938. Nu pot să-mi pierd vremea polemizând cu
cei ce nu-mi pot ierta cutezanţa de a fi realizat o mare întreprindere de presă fără
patronatul nemărturist al capitalului anonim şi vagabond: Ca român era o cutezanţă
care nu mi s'a iertat mai ales de naţionaliştii de toate nuanţele. Nu am, dragă Vuia, alt
răspuns decât să-mi urmez drumul pe linia aceleaşi consepţii pe care am avut-o la 18
Aprilie 1918 când am intrat în presa cotidiană. "Finlandizarea Europei" este o lucrare
menită să determine ample comentarii de presă, menită să definească persoana mea în
politica europeană. Fireşte, modestă dar consacrată de cei care îşi vor da osteneala să
citească lucrarea şi s'o comenteze. Va urma în afară de "Naţionalităţile în Rusia
sovietică" lucrarea "Antagonismul ruso-chinez şi Japonia", textul este scris de acum,
dar trebuie să-l pun la punct fiind fenomenul de accelare a raporturilor în Oceanul
Pacific. Când îmi voi fi atins obiectivele fixate voi selecta din tot ce s'a scris în
diverse ţări despre activitatea mea şi voi face o carte "Răspuns defăimărilor ce mi s'au
zvârlit de compatrioţi şi de Comitetul Central al partidului comunist". Este tot ce voi
face, sigur fiind că reacţia opiniei româneşti va fi aceea pe care o impune activitatea
de 60 de ani, care va continua până la ultima bătaie a inimii mele. Ai făcut bine că ai
scris la maşină, era bine să fi scris şi adresa.

Acum o rugăminte pe care o fac cu firească sfială. Un medic Pâslaru din Muscel ca
origine, a fost condamnat şi a făcut zece ani de închisoare pentru a fi ajutat pe cei din
pădure ca medic. El a ajutat pe sora mea când ea a fost dată afară în 1948 din postul
de director al serviciului sanitar al ministerului şcolilor fiindcă refuza să se ducă la
cursurile de marxism-leninism declarând, că ea nu cunoaşte în istoria medicinii ca
mari învăţaţi pe Marx, Engels, Lenin: şi nu are timp de pierdut. Ea a organizat 39 de
policlinici dotate ce cele mai perfecţionate aparate de tip german. A fost condamnată
la 7 ani în 1956 şi eliberată după 5 ani. O ruină. A operat-o un doctor Priboianu care
se află acum în Germania, operaţie în extremis fără ca să-i fie menţionat numele, dat
fiind că cei ieşiţi din închisoare nu aveau dreptul la asistenţă medicală. Fireşte că sora
mea câtva timp n'a putut lucra şi el Pâslaru a ajutat-o. Ori el venind nu ştie reala mea
situaţie materială. Cum Vasile Dumitrescu e plecat şi nu vine decât în Septembrie fac
apel la tine să-mi trimiţi - prin mandat poştal - dacă nu poţi mai mult, 300 de mărci ca
să-i pot da. Ştim cum ies din ţară cei cărora li se acordă un paşaport. Voi restitui
acesti bani pe la sfârşitul lui Septembrie când odată apărută Finlandizarea Europei,
voi putea să-mi onorez obligaţia. Fac acest apel cu o jenă pe care o înţelegi.

Îmbrăţişări de la

Pamfil Şeicaru

Tel.: 08131-82312 Dă-mi telefonul tău

Note şi Comentarii

Maestrul îmi transmite două ştiri, amândouă importante pentru activitatea sa

scriitoriească din exil. Prima priveşte intrarea în lucru, adică la tipar a "Finlandizării
Europei" manuscris de 350 de pagini care va apărea la începutul lunii Septembrie. Mă
mai asigură că a găsit şi traducătorul în germană şi engleză, care îi va ajuta să
sincronizeze textul german cu cel englez deci nu va trebui să fie plătit decât după
vinderea cărţii în Statele Unite. În mod pozitiv semnalez că marele ziarist a renunţat
la ajutorul lui John Halmaghi care, avem tot dreptul s'o credem, nu şi-a onorat
angajamentele luate faţă de traducerile în engleză a mai multor opere semnate de
Pamfil Şeicaru.

Avem toate motivele să credem că în cazul de faţă va apare manuscrisul românesc

deşi în continuare, când mă roagă să-i trimit cel puţin 300 mărci ceea ce am făcut-o,
prin mandat poştal, pentru a-l sprijini material pe drul Pâslaru din Muscel care la
rândul său a ajutat-o pe Veguţa când ieşită din temniţă se afla într'o situaţie pecuniară
mai mult decât dificilă. Maestrul era convins că îmi va putea restitui banii pe la
sfârşitul lui Septembrie când "odată apărută Finlandizarea Europei" voi putea să-mi
onorez obligaţiaţia" ce-o avea faţă de mine".

Ori pomenind că lucrarea mai sus citată nu va trece neobservată şi îi va aduce

anumite câştiguri, suntem obligaţi să credem că maestrul era convins că o să-i apară
într'o lună traducerea în germană, deci cu corectura de rigoare ce nu-i putea aparţine
deoarece nu cunoştea limba, va fi editată în răstimpul scurt dintre 1 August la
inceputul lui Septembrie cea ce îmi pare şi astăzi imposibil. Marele ziarist, Pamfil
Şeicaru se autoiluziona şi principalul vinovat de amăgire era mentorul său Vasile
Dumitrescu, cel ce îl minţea pur şi simplu, profitând de faptul, cum am arătat-o în
cele anterioare că maestrul din punct de vedere fizic nu-l putea controla deci cum se
spune se afla la cheremul minciunilor sale, ceea ce nu era deloc greu, fiindcă marele
ziarist îi dădea tot concursul, visând cu o uşurinţă de invidiat tipărirea manuscriselor
sale româneşti în germană şi engleză, fără să-şi pună problema costurilor, ştiindu-se
că în Germania tipărirea unei cărţi precedate de traducerea ei pretinde sume
inaccesibile pentru un om cu venituri medii, tocmai din această cauză nu înţeleg
atitudinea lui V. Dumitrescu, să-i fi promis marea şi sarea până maestrul i-a transmis
dreptul să fie proprietarul Curentului atâta timp cât va fi publicat în exil nu şi în
România, în care maestrul spera să se întoarcă, bine ştim cât de curând?

Fiindcă ne vom ocupa într'un capitol separat, anticipăm de pe acum că maestrul

încăodată confirmă existenţa manuscrisului românesc Finlandizarea Europei, terminat
alături de altele două, astfel că el visa să dea lovitura financiară ce cel ce urma să
apară în limba germană şi apoi în engleză, în care eu nu credeam şi dacă i-am dat
minora sumă de 300 de mărci am fost sigur că nu mi-i va înapoia niciodată, fiindcă
manuscrisele sale româneşti vor avea o altă destinate, pe care bănuiam că o ştia prea
bine, numai V. Dumitrescu. Dar să nu anticipăm!

Celelalte două lucrări sunt "Naţionalităţile în Rusia Sovietică" şi "Antagonismul ruso-

chinez şi Japonia" pe care împreună cu "Finlandizarea Europei" maestrul le consideră
terminate de patru ani în româneşte şi nu avem de ce să nu-l credem odată ce din
1976, când am început corespondenţa noastră, mereu pomeneşte de existenţă lor.
Având în vedere că Pamfil Şeicaru cunoştea zgârcenia exilului în materie de cărţi,
între 1 August 1978 şi începutul lui Septembrie, el era convins că îi va apare cartea în
limba germană şi imediat urmată de versiunea în engleză, căci numai prin comentarul
specialiştilor germani şi englezi putea spera în refacerea situaţiei sale materiale, căci
altfel nu l-am fi putut compara cu un personaj balzacian sau cu însuşi Balzac
transfigurând realitatea după cum o visa el. Dar era o altă posibilitate salvatoare? Noi
vom da răspunsul definitiv după ce vom analiza şi raporturile marelui ziarist cu cei
din ţară, în ajutorul cinstit al cărora mai spera. Ceea ce este adevărat, activitatea
maestrului era o sfidare dusă atât vârstei cât şi condiţiilor de viaţă, aflându-se în plină
putere de producţie. Şi să nu uităm că poseda un creer lucid, prin care dacă nu
învingea chiar iluzoric greutăţile ivite în calea sa, nu i-ar fi rămas decât să se lase
răpus de vitregiile realităţii cenuşii, lipsite de orice perspectivă. Marele ziarist, ca de
atâtea ori în viaţă, nu a refuzat invitaţia, visului de a trăi aşa cum ar fi trebuit să fie şi
nu cum era de fapt.

În scrisoarea de faţă l-am provocat să ieie poziţie faţă de defăimarea devenită clasică
şi am profitat de faptul că o pomeneşte soţia lui Bacovia, Agata Grigorescu, e vorba
de înălţarea Palatului Curentului prin "un şantaj, / un etaj / pe care i-o atribuie lui
Nicolae Iorga cel ce ar fi rostit-o cu ocazia inaugurării festive a edificiului, marele
savant adresându-i-se cu diminutivul Pamfilică, Pamfilică. Cel vizat recunoaşte că în
ţară defăimarea sa în presă e obligatorie. Dar mai mult chiar, în romanul "Delirul" cu
toată intenţia mai binevoitoare a scriitorului Marin Preda, este şi el obligat să-şi
însuşească unele obligatorii slogane. Deşi vom relua problema respectivă a romanului
Delirul în capitolul numit Restituiri, acum vom cita un paragraf edificator: "Grigore
Patriciu (era un pseudonim, îl chema Ilie Dobre) construise cu banii săi înalta clădire
în care se afla acum, e drept nu dintr'o dată ci cum se spunea în lumea duşmanilor săi,
de fiecare dată când săvârşea un gros şantaj. "Etajul şi şantajul" formulase cineva
această manieră de a parveni în lumea presei şi publicul îl accepta pe marele ziarist,
pe care îl citea toteauna cu interes, cu şantajele lui cu tot, fiindcă era un îndrumător
de opinie bun".
În ce-o priveşte pe dna Bacovia falsul, susţine maestru, este evident. Palatul
Curentului nu a fost inaugurat în 1938 şi nu a invitat pe nimeni. A venit A.C. Cuza
după ce l-a întrebat dacă printere acţionari are şi evrei şi el i-a răspuns că nu are
niciun fel de acţionari deoarece nu vroia să-şi mutileze totala libertare a ziarului,
principiu nobil la care ţinea, cum vedem, foarte mult.

În ce priveşte formula cu "etajul şi şantajul", Marin Preda o atribuia duşmanilor săi,

totuşi pe Pamfil Şeicaru îl lovea în cinstea sa de ziarist care nu se vindea pentru bani,
iubea libertatea şi-şi preţuia independenţa sa de publicist, nu vroia să depindă de
nimeni şi nici să se vândă cuiva, calităţi descrise la Toma Pahonţu, de câtre Liviu
Rebreanu.

Cu atât mai mult Pamfil Şeicaru, fostul preşedinte al sindicatului ziariştilor, pretindea
să se spună despre el adevărul cu cât oricine îl descoperea, fără greutate, în personajul
de roman, Gr. Patriciu. Că acesta din urmă era Pamfil Şeicaru, o demonstrau datele
comune biografice, de pildă Ziua ziarul lui Patriciu ca şi Curentul lui Şeicaru
împlinea în 1938 zece ani de la apariţie.

Ceea ce se atribuia lui N. Iorga de câtre dna Bacovia şi nu numai de ea, formula era
legată cu lanţurile imposturii de destinul marelui ziarist, putea să fie demontată pas cu
pas, ceea ce se şi face. În primul rând, profesorul nu intrebunţa diminutive deoarece
asta împlica un fel de intimitate jignitoare pentru prestigiul său de Apostol al
neamului. Mai departe, în 1937, N. Iorga publicase o carte în care redă impresiile
unei călătorii în Oltenia unde îl invitase şi pe Pamfil Şeicaru să îi descrie bătălia de la
Raşoviţa şi eliberarea Tg. Jiului în primul război mondial, de atacurile pe care le
dădeau nemţii la podul de pe Jiu. În continuare în "O viaţă de om" Nicolae Iorga la
revirimentul celor care în timpul războiul au stat în lagărul duşmanului, unii dintre ei
târându-se la picioarele atotputernicului Marghiloman, scrie următoarele: "Curăţirea,
care ar fi servit atâta la pregătirea morală a unei generaţii ce se anunţa foarte tulbure,
fusese împiedicată şi de uimitoarea toleranţă faţă de vinovaţi, de tendinîţa nenorocită
de a face să treacă înaintea oricărui criteriu superior înrudirea, prietenia, relaţiile de
afaceri obişnuite, ceea ce a adus la indiferenţa etică de care suferim aşa de mult şi
astăzi. Numai furtunosul polemist Pamfil Şeicaru care va deveni în curând unul dintre
cei mai mari ziarişti ai noştri, a stat cu sabia în mână înaintea fostului poliţai
german".

În aceste rânduri N. Iorga nu numai că îşi arată preţuirea pentru omul ce a luptat cu
sabia în mână împotriva nemţilor dar totodată îi subliniază calităţile care l-au făcut să
ajungă unul din cei mai mari ziarişti ai noştri, deoarece după ce-a înfruntat cu arma
cutropitorii ţării, prin spiritul său polemic a urmărit să pregătească moral o generaţie,
deşi se arăta foarte tulbure, scopul său major era să risipească indiferenţă de care,
adaogă N. Iorga, suferim aşa de mult şi astăzi (valabil şi în anul 2002), am făcut să
treacă înaintea oricărui criteriu valoric înrudirea, prietenia, relaţiile de afaceri
obişnuite, ceea ce a adus la indiferenţa etică, încât numai Pamfil Şeicaru, furtunosul
polemist devenit în curând unul din marii noştri ziarişti a luptat împotriva fostului
poliţist german. Neîndoios, respectivele alese ideale, Pamfil Şeicaru şi le-a însuşit de
la părinţii străbuni, apoi din tranşeiele primului război mondial, de unde din ele l-a
urmărit mesajul camarazilor săi morţi pentru cel mai superior criteriu valoric
omenesc, aceasta fiind Patria. Pe aceştia marele ziarist nu i-a uitat niciodată, le-a
omagiat memoria, după cum am văzut, în cimitirul de la Val du Roy (Soultzmatt) prin
statuia mamei sale de Oscar Han, reprezentând România şi cu ea aducerea aminte a
neamului care se află lângă ei şi de dincolo de moarte.

În acest cadru se înscrie şi ctitoria Mănăstirii sf. Ana de la Orâşova dedicată memoriei
soldaţilor morţi pe aceste sfinte locuri, în primul război mondial.

Şi de sigur, cum vom mai avea ocazie să constatăm în sufletul său de ziarist şi mare
polemist, există şi un colţ de rai luminat de toată dragostea condiţiei sale umane şi
pentru soldatul ţăran, cu toate necazurile vieţii sale, intervine în parlament pentru
conversiunea datoriilor acestora, ucigătoare la scadenţa lor, în timpul marei crize
economice mondiale din 1929.

Prin urmare, N. Iorga n'a putut să rosteasă formula discutată decât dacă ar fi suferit de
o viaţă dublă, ceea ce cum se ştie n'a fost cazul, rostirea lui ar fi contrazis violent
preţuirea ce i-o arăta lui P. Şeicaru, de câte ori ovea ocazia, chiar şi în public.

De altfel în exil, ca prinos, mărturie a unei admiraţii ce-o purta marelui istoric şi
învăţat, Pamfil Şeicaru printre portretele scrise de el în timpul şederii sale la Madrid,
în anul 1956, i-a dedicat şi lui N. Iorga alături de Oct. Goga, C. Stere, câteva pagini
de mare răsunet sufletesc, închinare înaintea celui ce constituie unul din altarele
ridicate spre cer, întru veşnicia Fiinţei sale săpată de zimbrii Modovei, în piatra albă a
Carpaţilor.

După părerea maestrului butada defăimătoare a fost pusă în circulaţie în 1938 de câtre
legionari, fiindcă nu i se putea ierta unui român să realizaze o mare întrerindere de
presă fără patronatul capitalului anonim şi vagabond.

În legătură cu detractorii săi din ţară şi din exil nu are alt răspuns decât acela de a
urma drumul pe linia acelaşi concepţii pe care a avut-o la 18 Aprilie 1918, când a
intrat în presa cotidiană, descrisă puţin mai înainte de N. Iorga.

Totuşi fiindcă ştie de-acum că nu-i împărtăşesc întru torul atitudinea de a nu răspunde
calomniatorilor săi, se grăbeşte să mă liniştească şi să mă asigure că atunci când îşi va
atinge obiectivele, se referă la trilogia operei sale, îşi va lua libertatea de a selecta din
tot ce s'a scris în diverse ţări despre activitatea lui şi va concepe o lucrare "Raspuns la
toate defăimările care i s'au svârlit de compatrioţi şi de Comitetul Central al
partidului comunist".
Şi fiindcă marele ziarist nu a mai ajuns să se ocupe se această problemă, mi-am luat
eu această sacă misiune pusă în slujba unui mare adevăr şi a unei exepţionale
personalităţi batjocorite de cei ce nu-i puteau ierta că le-a scăpat din mână şi prin
scrisul antirus, a lovit, loveşte şi va mai lovi în fundamentele comunismului, când ele
vor încerca să mai învie, indiferent sub ce forme, în toate ţările europene înclusiv în
România.

Prin toate probele aduse, în primul rând de Pamfil Şeicaru, defăimările care i s'au
atribuit se risipesc fiindcă nu au nicio consistenţă, sunt simple răutăţi inventate de
nişte mediocrităţi care nu suportau nimic ce-i mai bun decât ei, în jurul lor.

Scrisoarea (27) din 4 Noembrie 1978 de la Pamfil Şeicaru

Dragă Ovidiu,
Mă grăbesc să-ţi răspund scrisorii tale primită ieri 3 Noembrie când am primit şi
ilustrata din Assisi cu data de 10 Oct. Indicaţie a încetinelli poştei italiene. Ai
explicaţia tăcerii mele. Te ştiam prins de vraja Italiei şi în consecinţă aşteptam să-mi
anunţi întoarcerea. Ceea ce m'a mâhnit puţin este bănuiala unei eventuale
nestatornicii ale sentimentelor mele faţă de tine, ca şi când nu s'ar fi stabilit între noi
o legătură de sentimente şi de idei: Eu nu cultiv nestatornicia care implică lipsa de
adâncime.

Sunt sănătos, însă dominat de cazul Pacepa care indică o criză a regimului, de
dimensiuni nebănuite. Ştiam cu toţii că Statul nu este decât un guvern totalitar şi o
birocraţie de partid, drept administraţie, pe cât de abuzivă pe atât de insensibilă. De
zeci de ani sufletul poporului român s'a separat de acest regim de ocupaţie de tip
moscovit. Credeam însă că armătura acestui regim este puternică dar insuficientă să
susţină edificiile-copie ale arhitecturii sovietice impuse României în Februarie 1945
Vâşinski. Ori lovitura Pacepa şi tot ce s'a produs în legătură cu această neaşteptată
operaţie antiregim, ne-a revelat dezagregarea regimului, proporţiile crizei cu tot ce
implică în viitorul apropiat de necunoscut, de tragedii ce pândesc biaţa ţară.

Vei primi curând ultimele numere din Curentul ce sunt sub tipar şi până la sfârşitul
lunii încă un număr sau două ca să ajung la zi. Afacerea Pacepa o voi analiza în
Decembrie ca să am o cât mai bogată şi exactă documentare. Între timp va apare şi
lucrarea mea menită să determine în presa germană ample comentarii. În ce priveşte
colaborarea lui Stanomir am suspendat aiureala tipică a scrisului ce se manifestă de
zeci de ori în România. Eugen Barbu? Acum câţiva ani am încercat să-l citesc şi cu
greu am străbătut primul volum. Nu mi-a spus nimic. Mă declar incapabil să citesc
literatura ce se tipăreşte sub regimul actual. Groapa m'a lămurit. De altfel şi "Pe
Donul liniştit" nu l-am putut străbate până la capăt. Ce vrei, e greu să te aclimatizezi
în literatura sovietică după Război şi pace de Tolstoi sau Fraţii Kamarazov de
Dostoievski sau Apele primăverii ale lui Turgheniev. Faţă de problemele ce mă ţin
prizonier nu am timp să mă ocup de ceea ce nu mă interesează. Ţin să-mi dai numărul
de telefon ca să pot stabili când pot veni la Giessen să te văd. Un prieten mă poate
aduce cu maşina. Cred că în 2 ore pot veni. Prietenul meu este inginerul Golescu,
ultimul descendent din familia Golescu. Eu constat cum critica din ţară a învăluit în
tăcere pe Cezar Petrescu care în aprecierea mea este Balzac pentru epoca 1907-1944.
Cele trei volume consacrate revoluţiei ţărăneşti fac un tablou al acelei epoci. În 1907
Cezar Petrescu avea 15 ani. Tatăl lui era directorul şcoalei de agricultură de la
Roman, făcuse studii de perfecţionare în Franţa şi a publicat un tratat de agronomie
de 800 de pagini de care mi-a vorbit Siseşti. Nu mai amintesc de Întunecare şi de
toată opera lui. Ce vrei dragul meu în loc de literatură proastă prefer să recitesc
L'epopée Bizantine (787 pagini) a la fin du dixième siècle de Gustave Schulumberger.
Războiale cu ruşii, arabii, bulgarii. Am găsit-o la anticari la Paris în 1956. Ruşii
vroiau la 900 Constantinopolul. Ca şi în 1978. Te asigur că este mai pasionat decât
Groapa lui Eugen Barbu şi ejusdem farinae.

Îmbrăţişări
Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

Maestrul, cum îmi scrie, mă asigură că e sănătos dar dominat de cazul Pacepa "care
indică o criză a regimului de dimensiuni nebănuite". Se ştie că Statul român e
reprezentat de un guvern totalitar şi o birocraţie abuzivă pe cât de împosibilă, totuşi
credea că armătura regimului e puternică deşi insuficientă pentru a susţine edificiile-
copie ale arhitecturii sovietice impuse României în Februarie 1945 de Vâşinski. Ori
lovitura Pacepa şi tot ce a produs respectiva operaţie antiregim, survenită pe
neaşteptate, ne relevă dezagregarea regimului comunist, cu tot ce implică viitorul
apropiat de necunoscut, de tragedii ce pândesc biaţa noastră ţară.

Să recunoaştem încăodată spiritul vizionar al marelui ziarist când, acesta se referă la

ce ne va aduce în viitorul apropiat, căderea regimului plină de necunoscut şi tragedii
pentru biata Românie. Acolo unde alţi politologi nu vedeau în lovitura lui Pacepa
decât o problemă internă a partidului comunist român, Pamfil Şeicaru în Noembrie
1978, intuia gravitatea actului şi presimţea cu mulţi ani înainte tragediile pe care le va
aduce căderea regimului totalitar în biata noastră ţară. Sub o formă sau alta ne este
descrisă revoluţia sângeroasă ce va avea lor, istoric, în Dec. 1989, în Bucureşti cât şi
în alte oraşe ale ţării. E vorba de o percepere a viitorului pe care filozofii susţin că o
au doar spiritele înzestrate cu geniu, aşa cum ne demonstrează că-l posedă încăodată
marele ziarist Pamfil Şeicaru. Ştim că odată cu trecerea anilor nu mai era pentru
insurecţia poporului împotriva regimului comunist, pe care încă o preconiza în 1959,
- după studiul situaţiei naţionalităţilor din Rusia primise convingerea că respectivul
colos va fi doborât din interior, prin revolta poporelor subjugate, din această cauză
românii vor trebui să stea cuminţi şi să profite paşnic de destrămarea imperiului
sovietic, marele ziarist era îngrozit la gândul că poporul român va trebuie să plătească
prin multe jertfe umane respectiva eliberare, fiindcă altfel nu există o altă posibilitate.
Prin defecţiunea lui Pacepa, maestrul îşi dă seama că regimul dictatorial din
România, atunci când va cădea se va simţi destul de puternic să nu cedeze puterea de
bună voie, de unde, ciocnirea va fi inevitabilă. Iată cauza îngrijorării ziaristului şi de
ce se simte dominat de cazul Pacepa.
Maestrul repetă şi de data aceasta că sufletul poporului român s'a separat de acest
regim de ocupaţie de tip sovietic ceea ce cum am arătat cu altă ocazie, nu este chiar
pe deplin adevărat. Mai ales, în ultimii zece ani de comunism datorită slăbiciunii
regimului a existat o coabitatare tacită între conducători şi supuşi, ultimii îşi arătau o
fidelitate aparentă primilor, în schimb se bucurau de privilegii nevisate înainte. De
pildă, se punea pe prima pagină a unei reviste de istorie sau literară portretul lui
Ceauşescu însoţit de câteva rânduri citate din discursurile sale, iar sub această
protectie conţinutul putea să trateze chestiuni şi autori din cei mai dubioşi, din punct
de vedere al regimului, cum dădea de exemplu dna Buşulenga că se întâmpla cu nu
ştiu ce revistă literară în care autorii îl comentau pe E. Cioran, până atunci inerzis de
cenzura Pravdei româneşti. Aşa se explică simbioza creată între cetăţenii ţării în
deosebi intelectuali şi responsabilii lor de partid încât ei nici nu mai doreau ca ceva să
se schimbe şi din păcate aceasta a fost orientarea naţiei romăne în general, în afara
tinerilor idealişti care au umplut cimitirele pentru a-l duce la putere, pe Ion Iliescu,
reprezentantul unui comunism mai uman dacă aşa ceva e posibil: Deci în Dec. 1989
nu se mai putea susţine separarea elitei poporului român de regimul comunist de tip
moscovit cum o crede în 1978, Pamfil Şeicaru. De-altfel astfel se explică ieşirea la
tribună a comuniştilor, ei şi-au realizat revoluţia lor dizidentă total diferită de
idealurile tinerelor vlăstare ale neamului românesc. Unde erau reprezentanţii
partidelor zise istorice, cum s'a întâmplat că niciunul dintre ei nu a fost de văzut?
Răspunsul e uşor de dat: erau ţinuţi sub observaţia securiştilor care au pregătit noua
lovitură de stat, dizident comunistă. Să ne reamintim că în plină "revoluţie" în
primele zile acoliţii dlui Iliescu adoptaseră un limbaj comunist, doar mai tărziu şi-au
dat seama că e cazul să devină democraţi pur sânge. Şi în acest mod, în anul 2001,
din nou la putere, Iliescu Ion nu uită să propună reconciliera românilor adică a
fostelor victime cu zbirii lor, motivând că un fost securist e capabil să conducă
serviciul de contraspionaj român, şi numai la intervenţia politicienilor din Apus se
hotărăşte să-l schimbe dându-i se înţelege un alt post de răspundere, preşedintele e
doar în aparenţă cuprins de amnezie când se întreabă, ce e dacă un individ a fost
securist sau mare comunist, în realitate îşi apără propria poziţie.

Nu mai insistăm: astăzi exemplele se înmulţesc cu duiumul fiind demonstrative

pentru faptul că maestrul nu avea dreptate când susţinea că poporul român s'a separat
de regimul de ocupaţie comunist, din contra din anii lui 80' trăieşte cu el într'o
penibilă simbioză.

În concluzie, au dreptate şi cei ce vorbesc despre lovitura de stat din Dec. 1989,
organizată de comuniştii dizidenţi dar şi cei ce vâd în respectivul act o revoluţie la
care au participat tinerii ce vroiau prin libertatea lor să, construiască Româniile albe
de mâine cum le visa marele poet Aron Cotruş. Rămâne întrebarea cine avea ineresul
ca prin uciderea tinerilor să-şi asigure venirea la putere, în acele zile? Să vorbeşti de
teroriştii lui Ceauşescu e o copilărie, atunci când acesta era părăsit de toţi, cum o
arată imaginea lui de om învins atunci când a coborât din helicopter, prizonier ai
celor ce-l vor omorâ, în mod bolşevic, tocmai în prima zi de Crăciun!
Trebuie, să recunosc deschis, personal nu dădeam afacerii lui Pacepa importanţa ce i-
o dădea marele ziarist, cu toate că-i admiram modul de lucra, încât mă avertiza că în
numerele viitoare ale Curentului nu va aborda cazul Pacepa, o va face în Decembrie
când va fi în posesia unei bogate şi exacte documentări. Adevărul îşi are izvorul în
sentimente doar atunci când ele sunt verificate şi întărite de raţiunea carteziană,
ştiinţific obiectivă.

În partea doua a scrisorii îl obligam pe maestru să se ocupe de aumite probleme

literare privind faptul că el în Curentul dădea importanţă doar articolelor sale,
problemele celelalte cădeau în seama lui V. Dumitrescu total străin de această muncă,
la care contribuia şi lipsa lui de talent, de unde introducerea unor colaboratori pe
măsura lui, făceu pur şi simplu de râs prestigul noului Curentul. Situaţia îmi amintea
de piesele jucate de unii mari actori ai Bucureştiului, să-l numesc pe G. Vraca, veniţi
în turneu la Arad, el şi partnera lui Leny Caler sau Elvira Godeanu străluceau în
rolurile jucate, pe când ceilalţi actori să stea pe posturi de figuranţi mai mult decât
stângaci.

În cazul dat, era vorba de un anume G. Stanomir care scria nişte recenzii literare fără
cap, fără picioare, de analizele sale i-am relatat marelui ziarist şi el îmi aducea la
cunoştiinţă că l-a suspendat pe Stanomir, aiureala stilului său fiind tipică scrisului ce
se manifestă de zeci de ani în România. Desigur, că măsura nu mă mulţumea, aş fi
preferat să discut cu acest individ, dar se vede că omul lui V. Dumitrescu era un literat
din ţară strecurat între noi, sub un nume anonim, ceea ce îmi explica de ce nici
întâmplător nu se ocupa de activitatea culturală a exilului din contră ne dădea lecţii de
analiză literară după cum de-acuma suntem obişnuiţi de mostrele ce ne vin, made in
România comunistă.

Am discutat cu Pamfil Şeicaru despre Groapa lui Eugen Barbu, pe care a încercat să o
citească dar n'a putut s'o ducă până la capăt, astfel că se declară incapabil să citească
ce se tipăreşte, ca literatură în regimul actual. La fel i s'a întâmplat şi cu Donul liniştit
de M. Şolohov, nu a putut să-l ducă până la sfârşit. Îi este greu să se aclimatizeze cu
literatura sovietică după Război şi pace de Tolstoi sau Fraţii Kamarazov de
Dostoievski sau Apele primăverii de Turgheniev la care am mai adăoga, citatele din
Revizorul şi Suflete moarte de Gogol şi încheie că "faţă de problemele ce mă ţin
prizonier, nu am timp să mă ocup de ceea ce nu mă înteresează".

Cu toate acestea, respectând preferinţele maestrului, sunt de părere că şi celalalte

chestiuni au importanţa lor. Romanul "Groapa" de E. Barbu este unul din cele mai
reuşite creaţii scrise sub regimul comunist, asta lăsând la o parte implicaţiile politice
ale autorului. Drept dovadă, cu ocazia vizitei făcută de E. Barbu la Paris, sub
auspiciile Monicăi Lovinescu romanul Groapa a fost tradus în franceză, deci s'a
bucurat de aprecierea termutei criticii dnei Lovinescu de la Paris, dar părerile ei s'au
schimbat după ce scriitorul s'a întors în România. Mă repet, ajuns în exil Ion Caraion,
a denunţat Groapa ca pe un plagiat, ar fi fost scris de tatăl său nelegitim Barbu.
Crevedia, fiindcă mamă-sa era una "de-alea". Sezizat de acest denunţ cu nimic
justificat, mai discutabil ca al celebrului Caion, am scris Europei libere cerându-i
dovada plagiatului care nu a venit. Cu acea ocazie acelaşi post a organizat o campanie
furibundă împotriva lui Eugen Barbu denunţându-l de plagiatul inventat de Ion
Caraion mâniat pe Barbu fiindcă l-a prezentat, dovedit prin acte, drept colaborator al
securităţii. Să mai adaog că întreaga această campanie mai mult decât murdară a fost
dirijată, nu atât din umbră, de cuplul Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, acelaşi care
a apreciat odinioară acest roman. Personal, nu aveam de ce să-l apăr pe E. Barbu dar
vroiam să am dovada prin care să-l citez pe Crevedia ca autor al romanului Groapa,
dar aşa ceva nu se poate, dovadă că cei doi de la Europa liberă la care se adaogă şi
Ion Caraion, nu s'au emancipat de obiceiurile lor vechi comuniste, recurgând la
procedee vrednice de un psot comunist şi nu de unul ce-şi zice că reprezintă Europa
liberă.

În ce priveşte romanul Pe Donul liniştit de Şolohov, el a intrat în discuţie atunci când

i s'a decernat in ultimul moment premiul Nobel, peferându-l, lui Tudor Arghezi pe
Mihail Şolohov cu "Pe Donul liniştit". Atunci s'a reluat învinuirea adusă autorului rus
că ar fi furat manuscrisul respectiv de la un partizan alb ucis ulterior, dar ipoteza cade
de la sine odată ce Şolohov a fost forţat de partidul comunist să schimbe de trei ori
conţinutul acestui roman ori dacă ar fi fost străin de conţinutul său nu ar fi putut-o
face fără să nu-şi demaşte furtul literar. La noi, Al. Davila a fost învinuit că şi-a
însuşit textul piesei Vlaicu-Vodă scrisă de Al. Odobescu, prin soţia acestuia Saşa care
după moarte i-a devenit nevastă. Ori marele artist român Ion Manolescu jucând sub
regia autorului Vlaicu Vodă, la un moment dat Davila nemulţumit de un fragment din
ultima scenă a piesei l-a refăcut în întregime, dar să recunoaştem că dacă nu ar fi fost
el autorul nu ar fi reuşit să intervină într'un mod atât de hotărâtor în economia piesei.

Pamfil Şeicaru revine la literatura română, aducându-l în actualitate pe Cezar

Petrescu, învăluit în tăcere de critica autohtonă, pe cel ce este un Balzac pentru epoca
1907-1944, şi noi credem că de data aceasta maestrul are mai mult decât dreptate.
Cele trei volume consacrate revoluţiei ţărăneşti fac un tablou al acelei epoci. În 1907
Cezar Petrescu avea 15 ani. Tatăl său era directorul şcoalei de agricultură de la
Roman, se perfecţionase în Franţa şi a publicat un tratat de agronomie de 800 pagini,
i-a vorbit de el Siseşti. Să nu mai amintească de Întunecare şi de întreaga operă a lui
Cezar Petrescu.

Maestrul cu această ocazie în loc de literatură proastă preferă că citească Epopeia

bizantină (787 de pagini) de Gustave Schulumberger, pe care a găsit-o la anticari la
Paris. Ruşii vroiau şi în 900 Constantinopolul, ca şi în 1978.

Aş mai aminti concepţia înaltă ce o avea despre prietenie, Pamfil Şeicaru, scriindu-
mi: "Ceea ce m'a mâhnit puţin este bănuiala unei nestatornicii a sentinentelor mele
faţă de tine ca şi când nu s'ar fi stabilit între noi o legătură de sentimete şi de idei. Eu
nu cultiv nestatornicia care implică lipsă de adâncime".
Scrisoarea (28 ) din 23 Noembrie 1978 de la Pamfil Şeicaru

Dragă Ovidiu,
te rog să înlături ipoteza spaţiilor de timp în corespondenţa pe care cu atâta plăcere o
întreţin. Îmi place curiozitatea în domenii pentru majoritatea compatrioţilor cu totul
absentă. Ilustrata trimisă de la Assisi mi-a amintit prima mea călătorie în Italia - anul
1926. Am făcut-o cu soţia mea şi fetiţa mea care, avea doi ani şi jumătate. Nu o
puteam lăsa la Bucureşti fiind aşa de deprinsă de a fi tot timpul cu mama ei, că ar fi
suferit, imens, oricâtă grijă i s'ar fi arătat de altcineva. A coincis călătoria în Italia cu
sărbătorirea a 7 secole de la naştere lui San Francesco, aşa că am avut prilejul să asist
la serviciul divin din catedrala de la Assisi. Ai văzut că sunt două biserici suprapuse,
serviciul divin a fost oficiat în biserica pictată de Giotto. Emoţionant prin acea
atmosferă de participare a credincioşilor. Nu era în program Assisi dar vizitând
Perugia - sigur ai văzut tablouri de Vannucci Perugino maestrul lui Rafael. La hotel
am fost întrebaţi dacă avem intenţia să asistăm la serviciul divin de la Assisi. Aşa am
aflat că ajunsesem aproape de Assisi, într'un an destinat lui San Francesco. Ni s'a
indicat că oportun este să fim peste două zile la Assisi, 40 sau 50 km cu un taxi. Îmi
amintesc că am ieşit din Perugia prin "porta etrusca" să vedem un templu al Venerii
rămas intact. Un templu rotund bine conservat dar închis. Eu şi cu soţia, fetiţa a
rămas la hotel să se joace cu alţi copii. Ne-am aşezat pe iarbă şi priveam spre Assisi
care se vedea clar, templul Venerii era construit pe înălţime, ceea ce deschidea privirii
orice obstacol: rezimaţi cu spatele de zidul tempului păgân contemplam cetatea
creştină. Amândoi meditam în tăcere, tainică mutaţie spirituală pe care o operează
Christ din Nazaret. Temele care te constrâng la o adâncă şi concentrată meditaţie nu
le dialoghezi cu voce tare când partnera nu ar fi spus ce îi impunea templul păgân de
care ne rezemam spatele şi cetatea creştină a sfântului Assisi. Dialogul mut se
desfăşura prin comunitate de gânduri, reacţiile spirituale fiind acelaşi. Am plecat de
ziua dedicată cu un taxi şi bine înţeles am luat şi fetiţa. Ne-a oprit taxiul la o biserică
vastâ indicându-ne că înlăuntru este biserica construită de sf. Francesco. Ne-a
impresionat reculegerea asistenţii: toţi în genunchi ascultau într'o adâncă reculegere
serviciul divin. Am reţinut acel aspect pe care şi azi îl păstrez: În genunchi alături de
o doamnă care prin îmbrăcăminte indica apartenenţă aristocratică şi alături de ea în
dreapta şi în stânga femei simple de la ţară. Privind cu atenţie am verificat că aceeaşi
unitate în rugăciune a claselor sociale se repetă în toate rândurile îngenunchiate.
Egalitatea nu există decât în faţa lui Dumnezeu atunci când în biserică cei care asistă
la serviciul divin sunt străbătuţi de o autentică credinţă. Îţi evoc destul de stângaci ce
mi-a amintit ilustrata ta. Şi acum să revin la întrebările pe care mi le-ai formulat.
Stelian Popescu evreu? Nu se poate o născocire mai idioată. Este fiul unui popă de
ţară. Un ignorant, de o mare cruzime. A fost scos din magistratură în urma unei
campanii duse prin ziarul Adevărul de Constantin Mille. Ca magistrat instructor,
Stelian Popescu a torturat aşa de cumplit un acuzat ca nefericitul ca să nu mai fie
bătut a mărturisit declarând ceea ce i-a dictat judecătorul de instrucţie. S'a întâmplat
ca după mai mulţi ani adevăratul făptaş al crimei simţind că i se apropie moartea a
chemat pe preot şi-a spovedit crima şi condamnarea unui nevinovat, rugând pe
duhovnic să spună justiţiei adevărul şi să scape de la ocnă pe cel nevinovat. În acele
vremuri "reacţionare" când justiţia nu fusese condiţionată de marxismo-leninismo-
staliniană, un asemenea fals zguduia conştiinţa publică, azi este ceva banal. În urma
campaniei lui Constantin Mille, magistratul Stelian Popescu a fost eliminat din corpul
justiţiei. Stelian Popescu a fost peştele văduvei lui Luigi Cazavilan, fondatorul
ziarului Universul, cel mai neruşinat explorator, Titulescu a încredinţat lui Stelian
Popescu emiterea timbrului antirevizionist care nu era supus niciunui control şi nici
nu s'a depus produsul impunerii obligatorii a timbrului antirevizionist, de a fi redat
Statului. Tot ce vrei a fost Stelian Popescu, dar evreu nu, deşi putea fi încadrat celor
ce nu cunosc nici iubirea şi nici bunătatea.

Afacerea Pacepa reprezintă cea mai grea lovitură, aş zice decisivă ce s'a dat regimului
existent. S'a spus că fugural s'a lăsat cumpărat de imperialişti adică americanii. În
situaţia pe care o deţinea Pacepa prezent lângă Ceauşescu ori unde se deplasa în
turneurile lui planetare, iniţiat în toate secretele de Stat, el recruta şi retribuia în
valută forte agenţii spionajului în ţările capitaliste, făcând o carieră excepţională în
ierarhia partidului, pe cât de puţin cunoscută de marele public, nu avea nevoie de bani
fiindcâ dispunea fără control de devize. Deci trădarea pentru arginţi este exclusă.
Unde s'a dus? La comandamentul militar al trupelor americane în Germania federală.
Indicaţie că legăturile erau mult mai vechi. Nu s'a adresat ambasadei americane.
Semnificativ. Ceea ce ştia este teama iniţială avută de Bucureşti că s'ar fi dus la ruşi.
De ce oare? De asemenea ştiu pozitiv că el a plecat cu toata arhiva secretă a
spionajului, deosebit de preţioase pentru Occident. Greu de descifrat jocul lui
Ceauşescu, de ce atâta frică de trecerea lui Pacepa la ruşi? Va apare în Curentul pe
care îl vei primi peste câteva zile dintr'un articol scris şi semnat de cineva care îl
cunoştea prea bine. Îţi las libertatea să tragi o concluzie după ce vei citi şi să mi-o
comunici. Mă tot ispiteşte o ipoteză şi anume nu cumva Pacepa ca şi şobolanii care
evadează din corabia sau vaporul când simt că se îneacă, iniţiat în toate tainele
politicei lui Ceauşescu şi-a dat seama că nu-i departe prăbuşirea unui regim. În care
absurdul este pe cât de activ pe atât de delirant, a evadat să nu se găsească sub
dărâmături. Este oare o ipoteză pe care nu o putem pune? Pacepa era tipul perfect al
conspiratorului amabil şi foarte puţin comunicativ, - se ştia poziţia de totală încredere
pe care o avea Ceauşescu în el, dar nimic din comportamentul lui nu arăta realitatea
pe care o avea, căuta să fie cât mai şters. Este tot ce pot să-ţi spun. În ce priveşte
Stanomir i se mai publică un articol şi ultimul. Nu l-am citit, se publică fără să fi fost
consultat, am spus că nu mai admit categoric colaborarea acestui reprezentant al
aiurelii, sunt incapabil să citesc literatura din România, nu tendinţele ci aiurelile
scrisului. Ivaşcu a venit în grabă să mă vadă la Madrid. Este şi prost şi lipsit de talent
ca şi de cultură literară. Îţi voi cita că să vezi cum se strecoară dadaismul. Ştefan
Baciu mi-a trimis lucrarea soţiei lui apărută în 1976 "Charles d'Orleans et Rostand
poètes d'avantgarde". Am citit-o cu interes. O cunoşteam de când era fetiţă fiind
prieten cu tatăl ei. Reese o cunoaştere exactă şi bine aprofundată a literaturii franceze.
Mira Simian merita elogiu. Însă - sigur influenţa soţului - citează pe Tristan Tzara, ca
iniţiatorul unei forme absurde a poeziei:
 C'este purquoi
L'ascenseur L'avez votre cerveau
N'avait plus dada au coer dada
Mangez du chocolat dada
buvez de l'eau.

Am renunţat să scriu despre frumoasa lucrare a Mirei Simian. Soţul apreciază

avantgardismul. Eu îl socot pe Tristan Tzara un şarlatan.

Îmbrăţişări
Pamfil Şeicaru

p.s. Am uitat să te rog să-mi trimiţi ceva de dormit. În starea de încordare, efect al
aşteptării cărţii menită să decidă de faza ultimă a vieţii mele, dorm greu. Îţi
mulţumesc.

Note şi Comentarii

Maestrul îmi mărturiseşte că ilustrata pe care i-am trimis-o din Assisi, din concediul
meu italian i-a amintit de prima sa călătorie în Italia, în anul 1926 însoţit de soţia lui
şi de fiica sa, un copii de doi ani jumate, pe aceea vreme. Şi trebuie să mărturisesc, că
nu nu ştiu cum se face, dar întotdeauna, fără să vreau acest lucru, îi dau întâlnire,
desigur pe cale spirituală, maestrului, parcă sunt mânat de o vrajă cunoscută doar
inimii din om.

Înainte de toate e înteresant că nobilul meu interlocutor trăieşte sentimente

asemănătoare cu cele avute şi de mine. Astfel, am vizitat mai intâi Perugia unde l-am
întâlnit pe pictorul Pietro Vannucci zis Perugino, cu minunatele lui tablouri, dintre
acestea nu uit un autoportret, lucrare ce poate fi orânduită între unicele capodopere
ale Omenirii. Într'o biserică mai lăturalnică ar fi expus un altar semnat de tânărul
Rafael, care originar din Urbino tatăl său l-a dat ca ucenic lui Perugino ştiindu-se că
singurul maestru care l-ar putea întrece pe nume Leonardo da Vinci avea cusururi
trupeşti ce l-ar fi putut perverti şi pe fiul său, cum i s'a întâmplat talentatului Giovanni
Antonio Bazzi cunoscut de-atunci sub numele de Sodoma.

Maestrul şi soţia lui au descoperit ieşind pe porta etrusca un tempul al Venerei de

unde de la înălţimi au putut admira Assisi ridicat în piatra cenuşie de Subasio, una din
panoramele cele mai miraculoase pe care le poate vedea un muritor în viaţă lui, în
cadrul naturii din jur totul este aşezat mai sus, mai lângă cer, fie şi când de afli lângă
un templu şi el situat pe vârful unei coline rămasă însă pe pământ. Trăirea intensă se
face prin intermediul unei tăceri tainice, mutaţie spirituală în care dialogul mut se
desfăşoară printr'o comunitate de gânduri, reacţia spirituală fiind aceeaşi, în ea
operează Crist din Nazaret. Stăpâneşte tăcerea lui Algenor descrisă de V. Pârvan
într'unul din poemele sale platonice, tăcere de început şi sfârşit reprezentând planul
creaţiei dinainte de cădere şi desăvârşirea absolută revelată după împlinirea lucrurilor
care se înalţă. Acest esenţial originar închis în sine ca un eon perfect nu poate fi rostit
în cuvinte, atâta timp cât Logosul durează neinteligibil ca orice mare mister.

Îată, sentimentele care ne-au copleşit, pe mine aflat pe drumul ce ducea în sus, pe
maestru cu soţia sa răzimaţi de templul Venerei de pe înâlţimea unei coline
pământeşti, atunci când ni s'a arătat ca o minune, din depărtări, cetatea sf. Francisc,
Assisi, scăldată în negurile dimineţii, privelişte solemnă coborâtă parcă, de dincolo,
printre oameni.

Ajuns la biserica vastă, Basilica di Santa Maria degli Angeli, în mijloc văzându-se
bisericuţa zidită de mâinile Sfântului, Porziuncola, în ea Francisc a pus bazele
oridinului ce-i poartă numele, (1208) pe când în capela del Transito Sf. Francisc, a
murit, pe pământul gol primind ultima împărtăşanie.

În atare condiţii, atât de neobişnuite, ctitorului mănăstirii Sf. Ana din Orşova i se
revelă credinţa în bunul Dumnezeu, închisă ca într'o firidă a cerului în inima lui,
înzestrându-l cu perceperea cadenţelor din imnurile de slavă executate de îngerii
cântăreţi de la Porţile Paradisului. Din această cauză îl impresionează reculegerea şi
închinarea asistenţei: "toţi în genunchi ascultau într'o adâncă reculegere serviciul
divin. Am reţinut acel aspect pe care şi azi îl păstrez: în genunchi alături de o doamnă
care prin îmbrăcăminte indica o apartenenţă aristocratică şi alături de ea în dreapta şi
stânga femei simple de la ţară. Privind cu atenţie am verificat că aceeaşi unitate în
rugăciune a claselor sociale se repetă în toate rândurile îngenunchiate. Egalitatea nu
exista decât în faţă lui Dumnezeu, atunci când în biserică cei care asistă la serviciul
divin sunt străbătuţi de o autentică şi simplă credinţă".

Suim, mai departe ca pe treptele uriaşe ale conştiinţei, până la Basilica San
Francesco, formată din două biserici suprapuse unde asistăm la alt serviciu divin în
nava pictată de Giotto. (Maestrul vorbeşte de catedrala Sf. Francisc ori aceasta, este
Domul cetăţii închinat lui San Rufino se află să zicem în inima cetăţii, triptic,
încununat de biserica Santa Chiara biserică gotică închinată sfintei Clara tovarăşa
întru credinţă a Sfântului.) În continuare căutăm prezenţa vie a Sf. Francisc pe care o
descoperim în Mănăstirea Chiostro dei morti un loc unde domneşte o pace atât de
adâncă, încât printre cipreşii înalţi te caută porumbeii albi să ţi se aşeze pe umeri, ca
odinioară Sfântului. Şi îl mai poţi întâlni pe drumul ce urcă, tot printre cipreşi, pe
fondul pietrei cenuşii de Subasio, spre mănăstirea San Damiano şi mai departe spre
Eremo delle Carceri, loc unde se adunau Sf. Francisc împreună cu primii săi ucenici,
să mediteze şi să se roage Domnului. Pe aceste drumuri sacre. El ţi se va arăta
desculţ, încins cu un cordon la brau, învăluindu-te în iubirea sa nemărginită pentru tot
ce este creaţia lui Dumnezeu, alături de fratele Soare aflându-se şi fratele Om, aşa
cum o ştim din Cântecul-rugâciune al făpturilor, primul poem al literaturii italiene,
semnat de Sf. Francisc. Nae Ionescu are dreptate, cum am mai scris-o, atunci când
consideră franciscanismul o altă învăţătură creştină decât catolicismul, mult mai
potrivită sufletului italian decât aristotelismul raţional propovăduit de Toma
d'Aquino.

Cum susţine, mai mult decât emoţionat maestrul, privind şi vizitând Assisi nu poţi să
nu ai un adânc sentiment religios, pe acele locuri, ca un miracol săvărşit de Sfântul
Francisc religia şi arta, Frumuseţea şi Adevărul, devin Una îndumnezeindu-l pe om,
primeşti senzaţia, sub nimbul iubirii cereşti, că umblând pe cărările Assisi-ului
înaintezi sub umbra de lumină a lui Dumnezeu ca sub un coviltir divin. Umil, cucerit
de măreţia momentului retrăit, marele ziarist notează la sfărşit "Îţi evoc destul de
stângaci ce mi-a amintit ilustrata ta".

Din spaţiile astrale în care ne găseam la Assisi Sfântului Francisc, din domeniul
Spiritului pur am coborât în mijlocul faptelor zilnice, Pamfil Şeicaru urmând să-mi
dea anumite informaţii asupra lui Stelian Popescu despre care o publicaţie din exil
suţinea că fostul director al Universului din Bucureşti ar fi fost evreu. Desigur,
maestrul contesta o atare născocire idioată, St. Popescu fiind fiu de popă un ignorant
de o mare cruzime. Ca judecător de instrucţie a torturat pe un nefericit până ce acesta
a recunoscut că a săvârşit o crimă al cărei autor nu era. După ani, adevăratul vinovat
aflat pe patul de moarte îi cere duhovnicului să ceară eliberarea celui ce îi ispăşeşte
vina pe care el a săvârşit-o, astfel că a ieşit la iveală fapta mârşavă a judecătorului de
instrucţie, care la presiunea lui C. Mille de la ziarul Adevărul, a fost scos din
magistratură. Fiind peştele văduvei lui Luigi Cazavilan fondatorul Universului, St.
Popescu devine ca ziarist unul din cei mai neruşinaţi exploatatori, una din afacerile
sale a fost însuşirea câştigurilor după emiterea timbrului antirevizionist, misiune ce i-
a încredinţat-o N. Titulescu. Deci Stelian Popescu putea fi încadrat printre cei ce nu
cunosc nici iubirea şi nici bunătatea, îmi scrie Pamfil Şeicaru.

Ceea ce nu cuprinde scrisoarea maestrului se ştia de-acuma, fostul director ai

Universului, trăia cât se poate de bine în Madrid până în ziua când l-a omorât un
camion, el aştepând liniştit să treacă strada. Nu a putut înconjura lovitura soartei care
ne face sămne gândim la celebrul Leonida care a părăsit Bucureştiul la primele semne
care prevesteau izbucnirea celui ce al doilea război mondial. Şi-a cumpărat o casă în
Elveţia, într'un sat bine ocrotit la graniţa cu Austria. Totul părea în perfectă ordine
până într'o noapte câteva avioane nemţeşti, rătăcite, au bombardat, din greşală satul
elveţian, omorându-l pe bietul Leonida. Cum puterile apusene au protestat, în
persoană Hitler şi-a prezentat scuzele de rigoare, avioanele respective s'au rătăcit
greşind obiectivele dar ce mai încălzea pe Leonida acest lucru, când el rămânea mort
în continuare.

Am putea face o paralelă între destinul acestui Stelian Popescu, făcând abstracţie de
nenorocitul său accident şi cel al lui Pamfil Şeicaru. Primul a fost un ziarist care-şi
făcea afacerile nesupărând pe nimeni, din această cauză a putut să-şi satisfacă setea
de bani şi acumularea de averi care depuse la bâncile elveţiene i-au oferit posibilitatea
să ducă un trai liniştit la Madrid, nemai arătând niciun interes pentru exil sau să
scoată un ziar în noile condiţii. Faptul că Pamfil Şeicaru a rămas în Occident, aproape
lipsit de posibilitatea de a-şi asigura nevoile unei existenţe minime, încă
demonstrează că nu a fost ziaristului nici venal, nici vânătorul de bani, aceste vicii i
le-au conferit duşmanii lui pe care marele ziarist nu-i lăsa în pace să-şi ducă la capăt,
cu bine, cele mai discutabile afaceri, în mod obişnuit păgubind statul de sume
fantastice.

Deci, adevăratul ziarist venal Stelian Popescu, fiindcă a ştiut să respecte pe cei ce se
impuneau respectaţi, a trecut neobservat, asigurându-şi un trai exelent în exil, pe când
ziaristul cinstit, ca Pamfil Şeicaru a fost încărcat cu nişte epitete probabil ce le merita,
de fapt, anonimul Stelian Popescu.

Faptul că Pamfil Şeicaru de la început până la sfârşit a dus-o atât de greu în exil,
având nevoie de ajutorul meu să-i procur medicamentele de care avea nevoie, ori să-i
asigur unele împrumuturi nu prea mari atunci când Mecena Dumitrescu îl lăsa în
pană, e o demonstraţie netă care vine să spulbere toate defăimările ce i s'au adus şi i
se aduc şi dupâ moarte, acestui mare patriot şi slujitor ale unor ideale ce deranjau pe
adevăraţii paraziţi ai societăţii româneşti, fie interbelică democrat-burgheză, fie
comunistă.

Maestrul revine asupra cazului Pacepa, considerând că nu ar fi o ipoteză chiar

nelalocul ei ca defectarea acestui mare demnitar comunist, omul de încredere al lui
Ceauşescu să corespundă şobolanilor care pârăsesc corabia sau vaporul când simt câ
el se scufundă.

Mai comenteză faptul că Pacepa nu avea nevoie de bani, deci trădarea pentru arginţi
este exclusă. Faptul că s'a dus şi s'a predat la comandementul trupelor americane din
Germania şi nu la ambasada germană însemna că legăturie erau mult mai vechi iar
trecerea era de dinainte planificată. Se mai reţine teama iniţială a lui Ceauşescu
privind trecerea lui Pacepa la ruşi cu întreaga arhivă a spionajului românesc deosebit
de valoroasă şi pentru americani. Mă avertizează că în curând va apare în Curentul un
articol semnat de cineva care-l cunoaşte bine pe Pacepa.

În cel-l priveşte pe Stanomir, maestrul recunoaşte că nu l-a citit, dovadă că nu mai era
stăpân pe Curentul al cărui proprietar, în exil, era V. Dumitrescu, el hotăra cine apărea
şi cine nu în Curentul, cândva al lui Şeicaru. Din această cauză nici nu insistam să fiu
publicat în noul "Curentul", odată ce relaţiile mele cu respectivul domn se înrăutăţeau
tot mai mult. Pentru mine prietenia maestrului însemna mai mult decât să-l pun în
situaţia să-mi refuze publicarea vreunui articol fiindcă aşa ar fi vrut agramatul V.
Dumitrescu, despre care mă voi ocupa mai pe larg în altă parte.

Repetând că nu mai admite colaborarea unui reprezentat al aiurelii, el este incepabil

să citească literatura din România, nu tendinţele ci idioţenia scrisului. Cu această
ocazie mi-a scris că l-a vizitat Ivaşcu, în grabă la Madrid şi îl consideră, fără să
greşească, un prost, lipsit de talent şi de cultură literară. (Şi când te gândeşti că Dorli
Blaga tocmai pe el l-a găsit ca şi colaborator la editatea operei poetice, aş zice că
până la urmă asta o merită Schimbarea Zodiei, adică trecerea a tatălui său lui Lucian
Blaga, în tabăra comuniştilor, de unde permisiunea testamentară lăsată fetei lui să o
ducă la îndeplinire fie şi cu concursul unuia ca G. Ivaşcu. De altfel, Dorli se afla
într'o companie nu nouă, ştiindu-se că a fost căsătorită cu Bugnariu celebru prin
faptul că lectorul de marxism-leninism a suferit ca şi comunist în ilegalitate, de unde
probabil admiraţia lui Dorli Blaga!?)

Printre altele Şt. Baciu i-a trimis cartea regretatei sale soţii Mira Simian întitulată
Charles d'Orleans et Rostand poètes d'avantgarde" în care, altfel o lucrare bine scrisă
a strecurat ideea, infuenţată sigur de soţul ei, că Tristan Tzara este iniţiatorul unei
forme absurde de poezie şi îi citează câteva versuri de o tâmpenie crasă. Din această
cauză a renunţat să scrie despre frumoasa lucrare a Mirei Simian pe care o cunoştea
ca feţită, fiind prieten cu tatăl ei. Deoarece, mai târziu maestrul va reveni asupra
acestei probleme, ne vom rezerva dreptul să scriem câteva rânduri atunci despre
extravagantul (un echivalent al mai durului "aiuritul") pseudopoet Şt. Baciu.

În P.Ş.-ul scrisorii maestrul mă roagă să-i trimit ceva de dormit şi îmi mărturiseşte;
"În starea de încordare efect al aşteptării cărţii menite să decidă de faza ultimă a vieţii
mele, dorm greu".

Oprobiul nostru acelora care-l amăgeau pe marele ziarist, istoric şi scriitor, că îi va

apărea cartea sa în germană "Finlandizarea Europei" când nu făceau decât să-l mintă
chiar şi cu deosebitul risc de a-i provoca moartea prin minciunile lor, sub care îşi
ascundeau ferma convingere că această lucrare nu-i va fie editată niciodată !!!

În cele următoare redau o scrisoare a mea provocată de concluziile maestrului de a nu

răspunde defăimărilor din ţară, decât la o dată mult mai târzie, când se cerea o replică
mult mai drastică şi eu credeam că ea trebuia să se bucure de o dată mai apropiată,
atunci când calomniile la adresa lui curgeau cu nemiluita şi cu aceeaşi nedreptate ca
până acuma. Ce făcea dl. Zub de pildă pe care maestrul îl admira atât de mult? O vom
vedea şi pe asta cât de curând.
Giessen, 4 Decembrie 1978
Prea iubite maestre,
Dând mare importanţă celor ce-mi scrieţi, astăzi am trecut pe la Institutul romanic din
localitate, unde există o bibliotecă românească. Cercetând-o, printre altele am
descoperit o carte scrisă de Mihai Grafiţa întitulată Cezar Petrescu, apărută la editura
pentru literatură, 1963.

Iata cum este descrisă acolo colaborarea Dvoastră cu Cezar Petrescu la Hiena şi mai
târziu, în câteva pagini pe care vi le trimit alăturat în fotocopie.

În faţa acestor rânduri desigur pot face amarnica reflecţie că în timp ce Dvostră scrieţi
că sufletul naţiei se desvoltă în ţara comunistă, ei vă scuipă cinstea de om.

Dar nu despre asta e vorba.

Comuniştii repetă aici calomniile în care v'au îmbrăcat atât duşmanii Dvoastră de ieri
cât şi cei de azi, aşa scriindu-mi ameninţându-mă când am îndrăznit să dedic câteva
rânduri memoriei Dnei Virginia, sora Dvostră. Din această cauză nu înţeleg de ce
acum, când aveţi iar Curentul la dispoziţie, nu răspundeţi acestor calomnii. Adicătelea
concret, în loc de elucubraţiile lui Stanomir asupra tuturor rinocerilor politrucizaţi din
ţară, de ce nu aţi publica Dvoastră fragmentul respectiv din istoria presei româneşti
privind apariţia Hienei şi colaborarea cu Cezar Petrescu, aşa cum a fost până la
sfârşit. Asupra acestor trăiri n'aveţi nevoie de niciun document, ele fac parte din
însăşi fiinţa Dvoastră.

Este aici un moment cât se poate de important şi eu insist tocmai pentru că ţin la
prestigiul Dvostră şi vă respect.

Nu numai Maniu dar intreaga ţară in 1944, n'au dat importanţa cuvenită filipicelor
Dvoastră din Curentul, fiindcă erau otrăviţi de calomniile cu care eraţi caracterizat şi
aşa va rămâne în istorie dacă nu luaţi nicio atitudine, descriind faptele aşa cum au
fost.

Nu vă lăsaţi încântat de vorbele ce vi le spun cei care vă vizitează. Îi cunosc prea bine
cât sunt de falşi. Important este ceea ce scriu, scrisul râmâne iar acesta se prezintă aşa
cum reese din paginile alăturate.

Închei dorindu-vă tot binele, sănătate, cu aceeaşi admiraţie şi consideraţie al Dvostră

Ovidiu Vuia

Paginile scrise de Gafiţa în cartea sa despre Cezar Petrescu le voi cita în parte, alături
de altele în capitolul Restituiri.

Recitindu-mi astăzi rândurile, pot să afirm că îi ceream maestrului de fapt o pledoarie

în care să-şi releve toate maritele vieţii sale, cuprinse în marile sale opere, operaţie
inutilă odată ce răivoitorii săi nu le vor citi niciodată şi prin urmare orice discuţii cu
ei se arată de prisos. Pamfil Şeicaru îşi cunoştea prea bine activitatea şi realizările cu
toate împlinirile sale ca să-şi dea seama că Adevărul este de partea lui, el va triumfa
în cele din urmă fie oricât de târziu. Deci, în loc să-şi piardă timpul cu nişte oameni
ce nu pot fi convinşi că greşesc, atâtea zile câte le mai are primite în dar de la Parce,
fiind în posesia capacităţilor sale intelectuale, creatoare nu va înceta să desâvârşească
ceea ce se cere până la ultima bătaie a inimii, să fie împlinit.

La toate aceastea se adăoga şi reticenţa ce o avea în acest domeniu marele ziarist să

intervie personal, punând preţ nu pe spusele lui ci ale unui martor pe a cărui: caracter
te poţi baza. Astfel, să ne amintim că unul din accidentele majore ale vieţii sale a fost
acel provocat de Nae Ionescu, nu l-a uitat până la sfârşitul vieţii şi totuşi pentru a fi
obiectiv până în cele mai detailiate amănunte, el, nu ştim să se fi ocuput public de
acest caz, de câte ori era în această situaţie cita articolul exepţional semnat de Ion
Vinea, Geneza unei gazete. Bazat pe această realitate, mi-am dat seama după un
numâr de ani deloc de neglijat, că de fapt cum a mărturist-o destul de discret dar
totuşi clar, el vedea în mine pe comentatorul său testamentar, de unde am căutat,
pentru a-l defini în toată valoarea sa, plecând de la operele sale pe care le-am
comentat încadrându-le în corespondenţa de faţă, doar în acest fel ideile noastre, şi
aici m'aşi referi mai ales la cazul meu, nu primesc greutate decât pornind de la
lucrările maestrului, garante ale talentului şi nu rar ale geniului prin care a înţeles să
le conseapă.

Scrisoarea (29 ) din 8 Decembrie 1978 de la Pamfil Şeicaru

Dragă Ovidiu, încep a-ţi da lămuririle cerute privitor la cartea ce urmează să apară. A
fost concepută şi scrisă în vederea conferinţei securitărţii europene, de aici titlui pe
care i l-am dat: Finlandizarea Europei. Precum ştii preşedintele Finlandei îl
designează Krelinul deci este un gauleiter. Textul meu este o cuprinzătoare expunere
a imperialismului rus ţarist continuat şi amplificat de bolşevici. Tendinţei manifestate
de conducerea Sovietică după faimoasa şi cutremutătoarea denunţare făcută de
Hruşciov în 1955 a crimelor lui Stalin de a le prezenta ca deviaţie teroristă a
concepţiei lui Lenin, eu opun o documentare cu citate din Lenin care a impus teroarea
bolşevică, metodă unică de a susţine şi consolida regimul. Stalin n'a fost decât
continuatorul şi amplificatorul teroarei. Arăt cum Stalin a manevrat pe Hitler folosind
dezbaterile Kominternului din 1935 din care reese clar abila strategie a lui Stalin de
a-l speria de înarmarea Franţei. Era o proecţie a unei Franţe similare celei din 1914.
Şi rând pe rând trec în revistă erorile Statelor Unite şi ale Angliei. Cartea va avea 450
de pagini. Am convingerea că va deştepta un interes în opinia publică germană. O
sierie de întârzieri mi-au pus la grea încercare nervii dat fiind că apariţia cărţii va
pune capăt la îndelungata mea strâmtoare bănească. În sfârşit în luna Ianuarie voi
putea să încep faza finală a vieţii mele. Cum în 18 Aprilie voi împlini 85 de ani, nu-
mi pot face iluzii de lungă durată, deci trebue să zoresc lucrul.

În ce priveşte insultele din broşura lui Grafiţa asupra lui Cezar Petrescu, am avut
broşura, nu este nimic nou. Dragul meu, eu sunt mitridatizat, în lunga mea carieră
calomniile nu au lipsit. Rar, foarte rar am replicat dar cel care mă ofensa să fi avut
dimensiunile care obligau la o reacţiune. Dar nimic nu mă obligă să răspund la gaiţele
regimului de la Bucureşti, nu polemizez co valeţii ci la timp voi face procesul politic,
economic şi cultural ce se cuvine. Partidul comunist este proprietar al tuturor
tipografiilor, cum şi hârtiei, de voinţa lui exercitată prin cenzură depinde publicarea
unei cărţi ce poate modifica textul, interpola pasagii întregi. Deci cu el voi discuta nu
cu valeţii călimărilor. În ce priveşte plecarea lui Cezar Petrescu de la Curentul s'a
produs la sfârşitul anului 1937, regele Carol prepara instalarea dictaturii în Februarie
1938. Victor Iamandi a fost coleg al lui Cezar la liceul Naţional şi la Universitatea din
Iaşi, a sugerat regelui să-l scoată pe Cezar Petrescu de la Curentul, de care nu era
singur că va aproba lovitura de stat. Astfel i s'a pus la dispoziţie tiparul şi hârtia de la
Monitorul Oficial şi un plus de bani pentru a plăti personalul redacţional şi
administrativ. Ziarul s'a numit "România": nu avut niciun efect asupra tirajului
"Curentului". Cezar scotea 100.000 de exemplare din care se vindeau 7.000, restul
maculatură. Abdicarea regelui a determinat încetarea ziarului, Un amănunt, când a
apărut Calea Victoriei eu, ceva neobişnuit în presa noastră, am consacrat un articol
romanului iar Cezar care avea talent la desen şi-a făcut singur portretul. Dar în 1943
când Curentul a sărbătorit 15 ani de apariţie, redacţia a pregătit un album, Cezar
aflând a venit şi a adus articolul secretarului de redacţie Lorin Popescu. Cred că eşti
lămurit. Dacă vei veni la Dachau îţi voi da să citeşti în album, articolul.

Îmbrăţişări
Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

În prima parte a scrisorii datată cu 8 Decembrie, P. Şeicaru îmi rezumă conţinutul

cărţii sale concepută şi scrisă în vederea conferinţei securităţii europene de unde titlul
de Finlandizarea Europei. Textul e o descriere cuprinzătoare a imperialsmului rusesc
continuat şi amplificat de bolşevici. Tendinţele actualei conduceri soviertice
reprezentată de Hrusciov după care Stalin ar fi fost o deviaţie teroristă a concepţei lui
Lenin, autorul nostru o combate considerând că regimul lui Stalin a continuat pe
Lenin, ultimul fiind amplificatorul teroarea după cum citatele din documentele lăsate
de Lenin o demonstrează. Mai departe rând pe rând va trece în revistă erorile Statelor
Unite şi Angliei faţă de politica în forţă a Rusiei sovietice. Cartea a avut 350 de
pagini dar acestora s'au adăogat incă 100 de pagini cuprinzând evenimentele
desfăşurate dintre redactarea primă a lucrării şi data ţinerii Conferinţei Helsinki, de
unde numărul de pagini s'a ridicat la 450.

Avea speranţa că lucrarea publicată îş\n limba germană va deştepta interesul opiniei
publice şi astfel în luna Ianuarie să-şi poată începe finalul vieţii sale, prin editarea ei
amânată cu două luni, va pune capăt la îndelungata sa strâmtoare bănească.

Fără să absolvim de vină pe cei ce reuşeau să-l mintă cu neruşinare, ne punem

întrebarea ce ar fi devenit P. Şeicaru dacă energia şi luciditatea facultăţilor sale
mintale cu o memorie păstrată până în ziua când şi-a închis ochii, nu i-ar fi păstrat
arta de a se iluziona, de a-şi întoarce privirile de la cenuşia şi lipsita de perspectivă
realitate şi nu ar fi avut o incredere nestrămutată în ziua de mâine şi în menirea ce i
s'a încredinţat să-şi ducă la împlinire opera, dacă Parcele îi vor mai da un răgaz cât de
cât acceptabil, mai ales dacă el va şti să se grăbească la cei 85 de ani ce-i va împlini
la 18 Aprilie 1979.

Înrudirea nu o putem face decât iar cu Balzac, visând şi el să se îmbogăţească după

fiecare roman al său, până la urmă autoironizându-se prin personajul său cunoscut ca
Ilustrul Gaudissart.

Cu această ocazie conţinutul "Finlandizării Europei" fiind repede lămurit ne întrebăm

dacă e cunoscută natura bolii lui Lenin şi discuţiile purtate de specialişti asupra ei.
Asupra acestui subiect am citit încă la Cluj fiind, un raport asupra bolii înaintaşului
lui Stalin la care la autopsie s'au gâsit o serie de cavităţi de mărime medie sau mai
mici, diseminate în masa cerebrală cu aspectul ramolismentelor cerebrale aflate în
diferite faze de evoluţie. Concluziile medicilor sovietici au dus la disgnosticul unor
leziuni ce puteau fi produse de modificări stenozante ale vaselor în cadrul unui sifilis
meningo-cerebral, terţiar. Totodată au socotit că era o adevăratăţă minune ca într'un
creer atât de lezat, să sălăşluiască idei atât de geniale cum au fost cele ale lui Lenin.

După evoluţia relativ rapidă a bolii, cu aspectul inflamator al meningelui dar mai ales
al vaselor cerebrale sub forma unei endengeite de tip Heubner, cauza
microralosmentelor intracerebrale la care se putea aplica şi examenul specific pentru
sifilis, reacţia Bordet-Wassermann, diagnosticul nu putea să fie prea dificil de pus.
Tabloul clinic a fost tipic pentru o afecţiune vasculară: primul atac a avut un caracter
trecător, cu mici sechele în Mai 1922, urmat de al doilea în Martie 1923 după care nu
mai poate exercita nicio funcţie politică, nu mai părăseşte casa, murind în Ianuarie
1924.

Recent, dl. Stolnici-Bălăceanu afirmă că profesorul Sager i-a mărturisit că a văzut

lama lui Lenin în ţesutul nervos evidenţiindu-se agentul patogen al sifilisului:
spirocheta pallida. De unde s'a putut trage concluzia că Lenin a suferit de paralizie
generală. Am stat şi eu de vorbă cu profesorul Sager, şi asupra aceluiaşi subiect şi mie
nu mi-a vorbit de lama cu spirochetele dlui Bălăceanu-Stolnici, şi nu avea de ce să nu
o facă, dovadă că dl. Stolnici inventează lucrurile şi după cum l-am cunoscut noi, nu
e chiar pentru prima oară că procedează în acest fel. Prezenţa spirochetei în creerul
paraliticilor generali nu este o regulă, agentul patogen apare inconstant, impregnaţia
argentică nu reuşeşte, după cum se ştie, nu mai rareori deci respectiva coloraţie nu
constituie metoda cea mai sigură de diagnostic. Rămâne decisiv coroborarea
semnelor clinice şi patologice la care se adaogă şi o reacţie BW pozitivă. Lenin nu a
avut o atrofie cerebrală generalizată şi nici nu a prezentat o meningo-encefalită difuză
iar când apar ramolismente cerebrale acestea sunt mici cu sediul intracortical, încât
trec aproape neobservate.

Aşa dar, oricât ar fi mai pe voia duşmanilor politici ai lui Lenin, ca să i se atribuie o
paralizie generală, în acest mod întreaga sa învăţătură să fie declarată ca producţia
unui dement, ipoteza nu stă în picioare, de altfel analiza însăşi a operei leniniste nu
pune în evidenţă elemente demenţiale. Şi asta fiindcă în cazul leziunilor vasculare de
tip terţiar, pacientul nu prezintă modificări demenţiale, bolnavii sunt chinuiţi de
diferite grade de paralizii care dacă nu-i ating lobul stâng nu posedă nici modificări
de limbaj, afazice. Şi în acest sens pacientul e deficitar dar nu dement.

Desigur, sesizaţi cei ce nu vor să admită niciun fel de leziune cerebrală la Lenin,
piesa posibil să fi fost întretimp înlocuită cu un creer normal, cel puţin la examenul
macroscopic. Aşa se întâmplă că învăţatul german O. Vogt, unul din ctitorii Institului
creerului din Moscova, are ocazia să studieze creerul lui Lenin citoarhitectonic, la
care găseşte în anumite zone nişte celule nervoase neobişnuit de mari, pe care le pune
în legătură cu gradul de genialitate a lui Lenin, învăţătorul socialismului ştiinţific. A
publicat o lucrare în acest sens într'o revistă de specialitate neurologică şi psihiatrică
germană a şi comunicat cazul marelui Lenin, dar s'a lovit de criticile distrugătoare ale
lui Spielmeyer, în care marele neuropatolog demonstra că astfel de celule gigante se
pot găşi, cum i s'a întâmplat chiar lui şi în creerul idioţilor. Desigur, descrierea lui O.
Vogt şi-a pierdut pe loc orice valabilitate, vina fiind a celor care au schimbat creerul
lui Lenin cu al unui adult handicapat, retardat mintal, ceea ce nu s'a luat în seamă,
numai leziuni macroscopice să nu aibe.

În partea II-a a scrisorii maestrul se ocupă cu insultele lui Gafiţa, şi mă asigură că în

lunga sa carieră s'a mitridatizat cu atare calomnii ce i s'au dus. Totuşi într-un regim în
care totul stă sub puterea partidului care are în mâinile lui tipografiile, hârtia, şi poate
după voinţa exercitată să modifice textul, să interpoleze pasagii întregi, el nu stă de
vorbă cu valeţii călimărilor ci va face procesul politic celor care vor merita acest
lucru.

În ce-l priveşte pe Cezar Petrescu a părăsit Curentul la sfârşitul lui 1937 când regele
se pregătea să instaleze dictatura sa personală în Februarie 1938. Victor Iamandy
coleg de liceu şi de facultate cu Cezar, l-a convins pe rege să-i încredinţeze
conducerea unui ziar şi astfel a apărut România, care însă nu a redus tirajul
Curentului. Dar legăturile lor au rămas prieteneşti: când a apărut Calea Victoriei
maestrul, a scris, lucrul cu totul neobişnuit un articol despre roman şi fiindcă Cezar
avea talent la desen şi-a făcut portretul, singur. În 1943, la sărbătoriea a 15 ani de la
apariţia Curentului, a apărut un album pregătit de redacţie, fără să fie solicitat, Cezar
şi-a dus articolul omagial şi l-a predat secretarului de redacâţie Lorin Popescu.
Marele ziarist mă asigură dacă voi veni la Dachau o să mi-l dea să-l citesc, totuşi
până la urmă mi l-a trimis, aşa că îl voi putea publica într'un capitol viitor, în partea
treia a cărţii. Desigur, m'am convins că legăturile lor au rămas până în 1944 nealterate
de intrigile oamenilor nu mai că după 1944 marele romancier a încercat să intre în
slujba comuniştilor, printre altele a scris un roman neterminat în care personajul
principal este un mare ziarist şi scriitor ratat în lumea descompusă a Apusului. Fără
îndoială modelul său era fostul său prieten, penalizat pe loc, socotintu-l un Balzac al
perioadei dintre 1907-1944, lăsând pe din afară anii cumpliţi ai unei alianţe
imposibile: a lui Cezar cu un regim lipsit de orice omenie.

S'ar putea ca marele romancier, Balzacul român, să fi avut ceva din firea de învins a
lui Radu Comşa, eroul romanului său Întunecare, de unde şi abdicările dureroase ale
propriei sale fiinţe. Am vizitat casa memorială a lui Cezar Petrescu, după 1989, vila
de la Buşteni şi n'am reuşit să găsesc în ea, cu toată insistenţa mea, nicio urmă care să
amintească trecătorului de prietenia ce l-a legat pe Cezar de Pamfil Şeicaru.

Să credem că această scăpare nu ar veni din partea romancierului ci a oamenilor răi

ce s'au făcut stăpâni pe moştenirea lui spirituală.
Scrisoarea (30 ) din 23 Decembrie 1978 de la Pamfil Şeicaru

Dragă Ovidiu, îţi mulţumesc pentru urările pe care mi le faci. Eu îţi rostesc
tradiţionalul "Bună dimineţa la moş ajun". Ţi-am citit evocarea muzeului Storck şi
regăsesc mereu aceeaşi sensibilitate faţă de realizările de artă, exprimată cu o
impecabilă formă literară. Sunt de acord cu dta: există o tendinţă de a şterge trecutul,
pentru a arăta că totul începe de la ei: blocuri cazemate. Stil idiot. De ce s'a dărâmat
muzeul Simu care era o mărturie a gradului de cunoaştere a artei încă de la sfârşitul
secolului al XIX? Într'o serie de articole voi denunţa această pornire vrăjmaşă
împotriva culturii româneşti. Vei găsi spaţiu la "Curentul": în acest sens, Simu avea
ambiţia de a realiza un muzeu de categoria muzeelor de veche tradiţie în domeniul
creaţiei în artele plastice. Şi a izbutit, făcând-o pe banii lui. Cu mijloacele Statului sub
Ceauşescu s'a făcut acea ruşine arhitecturală Teatrul naţional, care are aspect de han
după ultima ilustraţie primită. Arhitectul era un evreu de la Constanţa care nu făcuse
şcoala de arhitectură ci une de subingineri constructori. Am impresia că la conducerea
României: înteligenţa, cultura, talentul, sunt considerate ca pericole pentru regim.
Dracul să-i pieptene. Te rog dă-mi telefonul, punând şi prefixul. Când vremea se va
potoli pe la sfârşitul lui Februarie, un prieten mă va aduce la domicilul tău. Meditează
asupra axei China-Japonia, Statele Unite, pe acest portativ se vor desfăşura
evenimentele în 1979. Este începutul sfârşitului dominaţiei Kremlinului.

Îmbrăţişări
Şeicaru

Note şi Comentarii

Citindu-mi evocarea muzeului Storck şi a dnei Cecilia Cuţescu-Storck, maestrul mă

asigură că e de acord cu mine, există sub comunişti o tendinţă de a şterge trecutul
pentru a arăta că totul începe de la ei: blocuri-cazemate. Stil idiot.

Condamna şi dărâmarea muzeului Simu, o mărturie a gradului de cunoaştere a artei

încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Întradevăr cui i-a stat în cale acel templu
grec, adăpostind o colecţie de tablouri aşezate după modă olandeză unul lângă altul
până umpleau, ambele ziduri aşezate faţă în faţă. Desigur, chiar dacă nouă ne scapă,
exista un fir conducător după care se aflau aranjate. În orice caz mai ales în muzeele
vechi olandeze încă de pe vremea lui Franz Hals şi Rembrandt modul de prezentare al
tablourilor era acel din muzeul Simu, de unde maestrul avea dreptate, când scrie că
Simu avea anbiţia de a realiza un muzeu de categoria celor de veche tradiţie în
domeniul creaţiei în artele plastice. Şi mai adăoga, a reuşit fiindcă a făcut-o pe banii
lui. De altfel muzeul Simu reprezenta prima mea experienţă din domeniul muzeistic,
dacă până atunci mă delectam cu lucrările în alb-negru ale lui Tiţian, Rafael,
Caravaggio, Velasquez prezentate în volumele de istoria artelor de G. Oprescu. Era în
1943 când am vizitat, copil încă, împreună cu tatăl meu, Bucureştiul.
În muzeul Simu am descoperit pe Camille de Monet, o frumoasă realizare, pictorul
impresionist încă nu-şi găsise drumul pe care va merge până la capăt, stătea încă sub
influenţa lui Corot, dar asta avea prea puţină pentru importanţă pentru mine, acest
tablou al lui Camille a constituit prima mea iubire spirituală, - pe atunci prin coloritul
său suav îl consideram unul din cel mai frumos din câte mi-a fost dat să văd şi să-l
pipăi cu simţurile mele şi să urlu "este". Tot atunci l-am cunoscut pe Marius Bunescu,
un om coborât din peisagiile sale, deci poseda o distincţie, dacă nu rece totuşi
distantă, nu ocolea visul frumuseţii pe care se pricepea să-l confere şi celui mai banal
fapt, de fiecare zi. Sub irizaţiile nobilei Camille, Marius Bunescu a rămas pentru
mine mult timp prototipul pictorului artist, aşa mi-i înschipuiam şi pe un Giorgione
sau Rafael, pe care desigur încă nu-i cunoscusem, acasă le ei, unul la Castelfranco
Veneto, celălalt la Urbino.

Câţiva ani mai târziu am început s'o uit pe Camille de Monet preferând-o, pentru
vraja ei plină de mister, cel puţin în imaginaţia mea, pe infanta lui Velasquez căruia i-
am dedicat Poemul Nastasiei, visul de aur şi azur al adolescenţei mele iar mai târziu,
la vârstă mai împlinită, tot pe graiul poeziei celebram împreună logodna noastră sacră
în muzeul Prado din Madrid, respectându-i îndividualitatea picturală, ca eroină a lui
Velasquez. În exil, om în toată firea, noua mea dragoste a fost tragediana Fanny
Janauschek de Arnold Boecklin din muzeul de artă de la Frankfurt (Stadelsches
Kunstinstitut). Celebra artistă era în negru, semn de doliu, de unde chipul ei frumos,
oval avea ochii trişti şi roşii de plâns, pe când fondul închis, aproape cernit şi el, lăsa
un colţ de cer iluminat peste grădina cu oleandrii verzi cu câteva flori roşii, fâşia
înaltă încununată de nouri transparenţi, sinelii întăresc albul imaculat al chipului
femeii şi mâinile sale de statuie săpată într'o marmură nemuritoare, munţii lor de
Carrara găsindu-se pe drumul ce urcă spre cer. Vizitând aproape săptămânal muzeul,
am ajuns să venerez această finnţă îndurerată care-şi exprima jalea cu atâta har.

Toate aceste întruchpări, şi nu erau singurele, au reuşit să mă introducă în lumea artei

clasice jucând rolul educativ al unei Laure de Berny pe lângă destul de nepregătitul
tânăr cu numele Balzac, aşa că prietenenul meu mai mare Pamfil Şeicaru putea să-mi
descopere mereu aceeaşi sensibilitate faţă de realizările de artă, exprimată într'o
impecabilă formă literară.

De la muzeul Simu ducea o stradă întortocheată numită Mercur, în capătul căreia, nu

departe de Ateneul român se afla fosta casă a lui Titu Maiorescu, în care se ţineau
vestitele şedinţe ale Junimii, printre participanţi înscriindu-se şi marele nostru poet
Mihai Eminescu. Felinarele de epocă păstrate în continuare incă dădeau impresia că-l
aşteptam să apară înaintea noastră, din clipă, pe Hyperionul poeziei româneşti, Mihai
Eminescu. (Orice nepotriviri istorice nu-şi au rostul să fie pomenite, în acest context,
deoarece eu descriu trăirile unui copil, fericit incă de soartă să umble pe urmele unor
străluciţi străbuni ai săi, în curând distruse de cei ce nu le găseau niciun rost).

Deci incăodată ne întrebăm: de ce au fost înlăturate aceste valoroase mărturii ale

trecutuli nostru de unde mânia şirevolta marelui ziarist. "Într'o serie de articole voi
denunţa, această pornire vrăjmaşă împotriva culturii româneşti". Măsura şi-o dădură
noii stăpâni roşii ai Capitalai, când în locul muzeului Simu - strada Mercur cu
felinarele ei de epocă s'au evaporat pur şi simplu în aer - au instalat o benzinărie
aducându-ne aminte că în concepţia lor semidoctă civilizaţia are supremaţie asupra
culturii - un mare rău al epocii noastre cum a demonstrat-o filozoful german, Martin
Heidegger - şi să mai reţinem că pe acea vreme Titu Maiorescu, unul din ctitorii
României moderne, era un autor interzis în urma criticilor aduse de un dentist care
după Marin Preda căuta să scoată măselele filosofilor secondat de un filozof marxist
în concediu fără termen, Gulianu, aşa că avem în parte răspunsul barbarei comportări.
Spre cinstea profesorului de estetică din Cluj, Liviu Rusu, după străduinţe depuse de
el în numele celui mai elementar bun simţ, după ani de luptă ideologică, datorită
acestui om între oameni, însfârşit Titu Maiorescu este reabilitat de noii proletcultişti,
slujitori ai regimului comunist. (În curând, dintre cei mulţi care fugeau după
originalitate chiar şi cu preţul mutilării personalităţii lui Maiorescu, N. Manolescu,
călinescian prin natura sa uşuratecă, descrie un fals Maiorescu, demonstrând că răul
dacă nu e smuls din rădăcină tot rău rămâne, numai că îşi înmulţeşte forţele, şi în
acest caz Liviu Rusu a intervenit, dar teamă ni-este că fără niciun rezultat).

Dar să nu ne amăgim, este şi în firea românului atât de conservator şi tradiţionalist cu

obiceiurile sale fie şi rele, în mod paradoxal, să nu aibe patima cultivării trecutului, ca
italianul de pildă, ori câte case aparţinând unor oameni de seamă capătă cinstire
naţională, măcar printr'o placă memorială dacă alte mărturii au devenit praf şi moloz
subt clădirile, blocurilor cazemate, moderne?

Aş mai da un exemplu grăitor. În anul 2000 am vrut să vizitez muzeul de artă din
Bucureşti invenţie comunistă, în el s'au centralizat toate muzeele particulare unele de
un deosebit prestigiu ca muzeul Zambaccian sau colecţia dr. Dona, dar nu sunt
singurele, parcă pentru a fi distruse mai uşor, aşa cum s'a întâmplat în cursul
revoluţiei din Dec. 1989 când terorişti imaginari au tras intenţionat în muzeul de artă
şi au produs multe stricăciuni unele ireparabile.

Mărturisesc deschis că preţuiesc arta românească şi pentru faptul că în timp ce

Picasso şi confraţii să-i îşi râdeau în Apus, de cultul marei arte, artiştii români şi-au
urmat drumul lor propriu, au rezistat, în mod eroic, tentaţiilor dadaiste şi suprarealiste
apusene.

Nici a doua mea vizită nu a fost încununată de prea mult succes, existau unele săli în
care se expuneau lucrări de artişti români dar nu prin cele mai semnificative opere ale
lor. Însfârşit, a treia oară s'au deschis secţiile de artă universală şi câteva săli cu
gobelinuri franceze, lipsind la apel arta românească. Ori cum se ştie, arta universală
în afara unui El Greco şi al unui elev rembrandtian nu are a se mândri decât cu artişti
de a doua mănă, valoarea reală a muzeului de artă din Bucureşti o constituie arta
românească şi marii ei maeştri. Deci se ridică problema cum să ajungă străinul să ne
preţuiască pictura - lucru la care ţinem foarte mult - dacă noi înşine nu ştim s'o
preţuim? Dreptate avea Eminescu, românul jinduieşte întoteauna la ce se află în
grădina vecinului decât la ce are în grâdina sa proprie.

Epoca lui Ceauşescu, intervine maestrul, se remarcă prin ruşinea arhitectonică numită
Teatrul naţional care are aspectul unui han, după ultima ilustrată primită din ţară.
Arhitectul este un evreu din Constanţa, care nu făcuse şcoala de arhitectură ci una de
subingineri constructori. De unde dreapta lui judecată: "Am impresia că la
conducerea României, inteleginţa, cultura, talentul sunt considerate ca pericole pentru
regim" observaţie mai mult decât justă dar ea este valabilă şi pentru România
postcomunistă de astazi.
Entuziasmul cu care am abordat problemele de cultură românească privind în primul
rând artele plastice, atăt maestrului cât şi mie personal, îmi întăreşte părerea că Dante
nu are dreptate când susţine în Divina Comedie că nu există un mai mare rău decât
acela prin care trece omul aflat în mizerie dacă îşi reaminteşte de zilele sale trăite în
mare fericire.

Cel puţin la noi românii această aserţiune nu se verifică, de pildă Pamfil Şeicaru
tocmai când se gândeşte la zilele sale fericite, trăite în ţară ca director al Curentului,
de unde s'e grăbit să publice palatul Curentului în ziarul scos în exil, îşi suportă mai
bine viaţă lui strâmtorată de atâtea greutăţi zilnice, mai ales financiare. Revenirea la
situaţia sa din trecut îi dă energia să creadă în ziua de mâine, în depăşirea de sine,
după cum gândea şi voevodol român Petru Rareş când era sigur că "va fi ce a fost şi
încă mai mult".

Fără această speranţă fie şi vană, românul nu poate trăi, ea explică multe din
atitudiniile maestrului altfel greu de înţeles.

În ce mă priveşte pot doar să confirm această stare, de altfel în însăşi corespondenţa

noastră nu facem decât să trăim, adică mai precis să retrăim zilele noastre de altădată
fericite, mângăind cu ele pe cele nenorocite, prin care trecem într'un exil ce pare fără
sfârşit. Am afirma, gândul lui Dante a fost geşit tradus, dacă nu l-am fi citit de
nenumărate ori, mai ales că şi marele poet italian a trăit printre străini o bună parte a
vieţii sale. Ori ca să-i dăm şi lui dreptate am zice că atunci e răul cel mai mare când
omul gândindu-se la zilele lui fericite, din trecut, nu mai poate să aibe speranţa de a le
mai trăi din nou.

Aceasta ar fi ultima situaţie pe care atât maestrul cât şi eu nu am atins-o, căci atunci
ar fi însemnat să renunţăm la cele mai pure idealuri ale fiinţei noastre, ceea ce ar fi
echivalat cu moartea însăşi, prag la care a ajuns, viaţa în exil, a marelui florentin. Să
ne închinăm memoriei sale şi să-i pătrundem până în adâncuri durerea exilului dus de
el. Fire lucidă a refuzat autoiluzionarea ca o mare înşelăciune de sine, ori tocmai
aceste instrumente au rămas la îndemâna maestrului, fiind vorba aici de o înclinare a
firii sale, pe care Dante nu o avea, din această cauză suferinţa lui a fost nelimitată, pe
când noi am căutat să o evităm, cum e cazul maestrului auto minţindu-se, trăind în
iluzia trecutului.

Din foarte multe motive scrisoarea scurtă a lui Pamfil Şeicaru datată cu 23 Dec. 1978
ar putea fi întitulată drept o invitaţie la "Convorbiri despre arta românească".

Post-Scriptum:
La Râmnicul Vâlcea există un frumos muzeu de artă instalat în casa Simian cu un stil
arhitectonic ce se apropie de o vilă florentină, amintindu-ne de cea de la Carregi în
care se adunau "platonicii", aceştia sub conducerea lui Lorenzo Magnificul, în fiecare
an la 7 Noembrie de ziua naşterii lui Plato, îi celebrau memoria prin lecturarea
Banchetului său, dar şi cel comentat de M. Ficino în "Asupra iubirii".
În muzeul vâlcean se află expuse multe lucrări valoroase de artă românească, de care
ar fi mândru orice muzeu din ţară să le aibe. Cităm un tablou cu temă religioasă de
Olga Greceanu (astăzi surghiunuit în pivniţă), o sală I. Ţuculescu, opere de
Grigorescu, Pallady, Petraşcu, chiar mau puţin cunoscuţii Kimon Loghi sau
Teodorescu-Sion, ori impresionanta Spaimă de C. Baba şi altele, nu mai puţin demne
de luat în seamă.

Aş ruga pe conducătorii acestui sanctuar de artă ca să interzică, în spaţiul muzelui,

ţinerea de şedinţe de orice natură, fumul de ţigară şi respiraţia umană, mai ales în
aglomerări de persoane, pot să deterioreze ireversibil, tablourile respective.

Şi ar fi mare păcat, paguba fiind produsă prin neglijenţa, evitabilă, a oamenilor.

Muzeul, nu posedă un ghid adecvat şi nici măcar câteva reproduceri din comorile pe
care le posedă.

Scrisoarea (31) din 1 Februarie 1979 de la Pamfil Şeicaru

Dragă Ovidiu, nu înterpreta îndelungata mea tăcere: pe ziua de 25 a plecat fratele

meu şi am rămas singur. Cum sunt din felul meu de a fi veverosimil de
neîndemânatec se mai adaugă şi vârsta cu unele ipoteci fizice. Ca să-mi ridic poşta
trebuie să cobor şi să urc 20 de trepte, dar oricât aş face pauză de la o treapă la alta ca
să răsuflu, cand am izbutit să urc ultima treaptă inima se resimte. Ca medic vei
înţelege ca cei 85 de ani ce îi voi avea la 18 Aprilie şi necazurile care nu m'au ocolit
mai ales de când am ieşit din ţară pe ziua de 10 August 1944, compatrioţii au ţinut cu
orice preţ să multiplice loviturile piezişe. În Aprilie 1968 soţie mea a murit după un
an şi trei luni, de suferinţă (canzer la oase n.n.de fapt de un cancer la sân metastazat
difuz în oase) împlneam ?? 48 de ani de cămin, pierdeam ca un aviator aripa dreaptă.
am avut momente când aveam senzaţii că mă prăbuşesc în vid, norocul că sora mea
izbutise să obţie paşaport şi să vină în ultimele trei luni fiind nelipsită de la sanatorul
unde era soţia mea. Întoarcerea de la cimitir, obesesia gropii în care acoperită de
pământ rămânea aceea care a fost în curs de 48 de ani nelipsită şi curojoasă lângă
mine în momentele decisive, m'a chinuit nopţi în şir. Şi ultima lovitură a fost la
începutul anului 1978, moartea surorii mele, a cărei prezenţă o simt ...

Am primit acea emoţionantă spovedanie a avocării tatălui subliniind cu atâta gingăşie

de fiu recunoscător de unde ai moştenit şi idealismul şi pasiunea pentru tot ce este
frumos şi nobil.

Cu tristeţă şi păreri de rău nu am fost în stare să-ţi rspund cum simţeam nevoia. Nici
nepoatei mele nu i-am scris. Rămas singur să fac faţă măruntelor nevoi s'a adăogat şi
starea de depresiune pe care mi-o provoacă întârzierea apariţiei cărţii. Cauza? Institul
de Studii politice şi istorice care acoperă cheltuielile imprimării, cumpărând pentru
difuzare 2000 ecemplare a însărcinat pe un profesor universitar să verifice şi să pună
la punct textul. De zece luni a început dar în ritm de melc. Eram sigur după
promisiunile făcute că la 20 sau 25 Februarie totul va fi terminat şi volumul apărut.
Ori va fi sper la 20 Martie. Vei înţelege starea mea sufletească şi îmi vei ierta
întârzierea răspunsului. Îţi adaug ceva. Un tânăr abonat la Curentul a găsit printre
lucrurile tatălui său, Emil Maur, gazetar şi el de la Galaţi, o carte poştală cu data de 1
Septembrie 1913 trimisă de mine în care îi lăudam o poezie care din volumul trimis
mi-a plăcut mai mult. Aveam 19 de ani şi eramsecretarul de redacţie al unei reviste ce
apărea la Bârlad "Freamătul". Am făcut o copie şi ţi-o trimit. Acum după atâţia ani.
Am citit cu oarecare emoţie învăluită în melancolia atâtor ani departe de ţară, pribeag,
bătrân, această mărturie a începuturilor mele. O vei, pune la dosarul prieteniei.
Primeşte o caldă îmbrăţişăre de la
Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

Maestrul se scuză de îndelungata sa tăcere dar cum fratele său a plecat acasă el a
rămas singur ori în această stare pe lângă faptul că e atât de neverosimil de
neîndemânatec se mai adaogă şi unele ipoteci fizice. Astfel pentru poştă trebue să
coboare şi să urce 20 de trepte şi cu toate că se oprete la fiecare, de unde le ştie şi
numărul exact, când urcă ultima treaptă inima se resimte. Desigur eu am să-l înţeleg
ca medic, că cei 85 de ani care-l aşteptau la 18 Aprilie şi necazurile ce nu l-au ocolit
mai ales de când şi-a părăsit ţara în 10 August 1944 iar compatrioţii au ţinut cu orice
preţ să-i multiplice loviturile piezişe.

Îşi aminteşte de acel Aprilie 1968 când soţia i-a murit, împlineau 48 ani de căsnicie,
şi el pierdea ca un aviator aripa lui dreaptă. În acele zile când avea senzaţia că se
prăbuşeşte în vid, spre norocul lui, Veguţă, sora lui a primit paşaport şi a stat ultimele
trei luni lângă el. Nopţi în şir l-a chinuit gândul că şi-a lăsat soţia în groapă, acoperită
de pământ în timp ce ea 48 de ani i-a fost o tovarăşă curajoasă, l-a sprijinit în
momentele decisive cele mai grele. Şi ultima lovitură a primit-o la începutul anului
1978 odată cu moartea surorii sale a cărei prezenţă o mai simte.

Fără îndoială, amintirile maestrului mă mişcau deoarece ele veneau din inima lui atât
de însingurată atunci când gândul îl ducea la finţele dragi, care rând pe rând l-au
părăsit.

Poate fără să-şi dea seama marele ziarist îşi deschidea sufletul cel mai intim înaintea
mea, ceea ce mă determina să mi-l simt tare apropiat. Tata Tiberiu, murise in
România în Iunie 1975 neîmplinind vârsta de 75 de ani, şi i-am suportat greu
pierderea fiindcă pe lângă părinte îmi era cel mai bun prieten, în cel mai ales înţeles
al cuvântului. La scurt timp a intrat în viaţa mea Pamfil Şeicaru care încetul a reuşit
să joace întrucâtva rolul tatălui pierdut, lucru simţit şi de el atunci când în scrisori mă
apostrofa cu "fiule" cuvânt repetat şi de sora lui, Veguţa, dr. Virginia Şeicaru, e drept
că ea mă punea lângă cel de al doilea fiu al lor, Vasile Dumitrescu, ceea ce nu mă
prea încânta.

De altfel, între tatăl meu şi Pamfil Şeicaru erau înrudiri evidente, fiecare se arăta un
îndrâgostit al cărţii, practicant al cultului pentru adevăr, bine şi frumos dar
asemănările se referau şi la atitudini minore cum ar fi neverosimila neîndemânare şi
plăcerea de a repeta unele întâmplări din viaţă, ceea ce cum eram destul de sever cu
oamenii îi atrăgeam atenţia că mi-o spunea nu ştiu a cătea oară. Dar tata îmi
răspundea blând, explicându-mi că sunt singurul său partner de discuţii şi de altfel îi
pica atât de bine să mi-o spună, încăodată. Din aceleaşi motive şi nu din cauze de
"ramoleală" după cum se poate constata, maestrul uneori se repeta cum era în cazul
lui Nae Ionescu şi nu puteam să-l trag de mânecă nu mai că el avea scuza
nenumăratelor scrisori pe care le primea, dar e iar de luat în seamă că de câte ori relua
câte-o problemă adăoga aspecte noi, spre deosebire de cei ce repetă mecanic aceeaşi
chestiune fără nici un adaos, mereu neschimbată în conţinutul ei.

Faptul că relaţiile noastre erau de altă natură decât cele obişnuite de la cunoştiinţă la
cunoştiinţă, se datora şi realităţii că ajuns la o vârstă mai înaintată maestrul regreta că
nu a avut şi un băiat, pe cinstea căruia putea să conteze în problemele ce-l înteresau,
de pildă, editarea ultimelor sale cărţi, la care ţinea atât de mult.

Pote şi datorită acestui regret maestrul îmi scria următoarele: "Am primit acea
emoţionantă spovedanie a evocării tatălui subliniind cu atâta gingăşie de fiu
recunoscător de unde ai moştenit şi idealismulul şi pasiunea pentru tot ce este frumos
şi nobil".

Dar în aceeaşi scrisoare marele ziarist îmi face o mărturisire mai mult decât
importantă când scrie: "Rămas singur să fac faţă măruntelor nevoi s'a adăogat şi
starea de depresiune pe care mi-o provoacă întârzierea apariţiei cărţii. Cauza?
Institutul de Studii politice şi istorice care acoperă cheltuielile imprimării, cumpărând
pentru difuzare 2.000 exemplare a însărcinat pe un profesor universitar să verifice şi
să pună la punct textul. De zece luni a început dar în ritm de melc. Eram sigur după
promisiunile făcute că la 20 sau 25 Februarie totul s'a terminat şi volumul apărut. Ori
va fi - sper - la 20 Martie".

Nu e greu să descifrăm textul maestrului, după cele afirmate de dânsul, Finlandizarea

Europei urma să apară pe cheltuiala celor din ţară, cel puţin aşa era promisiunea şi
pentru realizarea acestui deziderat lucrarea lui Pamfil Şeicaru a intrat pe mâna
cenzurii din România, un politruc cu rangul de profesor universitar promise ordinul
să blocheze manuscrisul respectiv, mult prea antirus, pentru a fi publicat sub
auspiciile vreunei instituţii reseriste, cu profil comunist. Maestrul o numeşte precis:
Institutul de ştiinţe politice şi istorice, o atare instituţie nu există în Germania,
miroase de la depărtare a creaţie de stat totalitar, într'un sistem democrat politicul şi
istoricul nu aveau nicio legătură directă. Nu e greu de ghicit, comuniştii români şi-au
atins scopul, au pus mâna pe o lucrare fundamentală a lui Pamfil Şeicaru, acestuia i
s'ar putea imputa că a avut prea mare încredere în fraţii săi de neam, de fapt lupi
mascaţi în miei turbaţi. Cine putea să intermedieze acest negoţ din care nu va pierde
decât Pamfil Şeicaru, neîndoios Vasile Dumitrescu "fiul cel bun" şi mărinimos, a
jucat un rol important în dispariţia manuscriselor maestrului, deci la comiterea unei
crime de ordin spiritual.

Ne vom mai ocupa de această problemă după ce ultimul act al tratativelor se va

consuma, într'altă parte, oricum vom putea anticipa şi să susţinem că modul cum s'a
procedat în cazul lui Pamfil Şeicaru e o dovadă că "idip-indentul" Ceauşescu era
omul Kremlinului, toată politica sa îndreptată spre Vest a fost făcută cu aprobarea
ruşilor, pentru a arunca nisip în ochii adversarilor americani, în cele dintâi.

Se poate deduce că cel mai important manuscris al lui Pamfil Şeicaru scris în limba
română, Finlandizarea Europei, a ajuns pe masa unui profesor universitar angajat al
Institului de ştiinţe politice şi istorice, din Bucureşti, deci fără îndoială a existat şi ar
putea să fie găsit în beciurile acestei instituţii, numai că nimeni nu va sufla o vorbă, în
această afacere murdară se va adopta politica lui "nu ştui". Printre actele aflate în
stăpânirea securităţii nu s'ar putea desconspira numele agentului Vasile Dumitrescu,
cel ce a avut grija să moară atunci când oamenii şi mai ales apărătorii lui Pamfil
Şeicaru ar fi avut mai mare nevoie de el?

În aceeaşi scrisoare, pentru a mai însenina atmosfera creată, maestrul îmi scrie că un
tânăr colaborator al Curentului a găsit printre lucrurile tatălui său, Emil Maur, o carte
poştală cu data de 1 Septembrie 1913, trimisă de P. Şeicaru în care-i lăuda o poezie
din volumul publicat, pe care autorul i l-a dăruit, poezie ce i-a plăcut mai mult.
Maestrul avea 19 ani, şi era secretarul unei reviste ce apărea la Bârlad "Freamătul".
Sunt în posesia cărţii poştale, în facsimil, pe care pentru valoarea ei documentară o
voi reda mai jos. Dar prin ea nu numai că se certifică începuturile literare ale marelui
ziarist, dar îi demonstrează un real talent de exeget al poeziei, plin de sensibilitate şi
percepţie critică. Reproduc rândurile maestrului din scrisoarea de faţă: "Am făcut o
copie şi am să ţi-o trimit. Acum atâţia ani. Am citit cu o oarecare emoţie învăluită în
melancolia atâtor ani, departe de ţară, pribeag, bătrân, această mărturie a începuturilor
mele. O vei pune la dosarul prieteniei". Ultima remarcă o înterpretez că în numele
prieteniei ce ne leagă îmi va fi dat să deschid ceea ce se va numi dosarul lui Pamfil
Şeicaru. Îmi atribuie şi în alt loc această datorie de onoare pe care o satisfac în cartea
de faţă.

Îiată cartea poştală de care vorbim.

Pamfil Şeicaru către Emil Maur, Galaţi, 1 Sept. 1913
Iubite dle. Maur,
Peste măsură de impresionat citind frumoasa Dv. poezie, "Dor de soare" nu mă pot
opri de a vă trimite câteva rânduri mulţumindu-i poetului pentru neţărmurita
mulţumire sufletească pe care mi-a procurat-o:
 Din raiul scump n'a mai rămas o floare
E frig în urma soarelui apus,
Iar dorurile - păsări călătoare -
În ţara caldă-a viselor s'au dus.

Prin mijloace restrânse ai putut prinde toată pioşenia pe care o simţi când gândul îţi
vântură cenuşa visurilor de ieri. Fiecare vers are o deosebită putere de a sugera
complexitatea sentimentelor ce formează fondul emotiv al poeziei. Şi ce frumos şti să
faci să culmineze în ultimele două strofe răsufletul abea simţit al speranţei încă în
agonie: "Aştept un soare-nouă primăvară", continuând pe calea apucată şi prinzând
simfonia sentimentelor şi sentimentul cel mai intens prinzând pe toate celelalte,
evocându-le. Să fiţi întodeauna sincer. Căci atunci cititorul se poate coborî în inima-i
îndurerată, cu poetul alături.

O prietenească strângere de mână

Pamfil Şeicaru
Iată o analiză pur estetică aparţinând tânărului de 19 ani demonstrând cunoaşterea
unei poezii, nu atât simbolistă, cât reprezentând specificul creator al Moldovei de jos,
în anii când marele Bacovia îşi pregâtea publicarea primului volum de poezii
"Plumb", întâmplată în 1914, când primul război mondial a împiedecat receptarea ei
de către ceilalţi români; dar după cum o arată şi descrierea epistolei lui P. Şeicaru, ea
era prezentă în sângele compatrioţilor săi, fenomen bazat pe o apriorică percepţie
bacoviană. Drept urmare exegeţii de poezie vorbesc în acest caz de maniera
simbolistă de a crea frumosul poetic ori dacă nu vrei să te pierzi în vagul speculaţiilor
ceea ce, de fapt, se atribuie poetului este practica misterului răscolitor al unei
adevărate simfonii a sentimentelor, resultatul e prins de cercetarea acestora şi
niciodată nu urmează logica rece a raţiunii, după cum o declară "expresionistul"
Lucian Blaga în poezia manifest: "Eu nu strivesc coroana de minuni a lumii", prima
din Poemele luminii. Deaici se poate deduce absurdul clasificărilor la care se opresc,
în mod pedant criticii, încercând să-l adpteze pe poet unui pat al lui Procrust care nu-i
decât formula subiectivă şi discutabilă a fiecăruia dintre ei, atraşi, cu orice preţ, de
spectrul originalităţii.

Aceste aspecte sunt valabile şi pentru activitatea de început literară a lui Pamfil
Şeicaru, atunci când ea e numită una de tip semănătorist, conform dispreţului, prin
nimic justificat, aruncat asupra respectivului curent, mai ales, de urmaşii proletcultişti
ai criticului E. Lovinescu. La urma urmelor, noi nu contestăm orientare a lui P.
Şeicaru spre ţăran şi ţărănism ceea ce îi dă dreptul să fie considerată semănătoristă
dar nu mai dacă redăm curentului respectiv strălucirea pe care o merită, ea fiind
dedicată valorilor perene ale creativităţii specifice româneşti în care se cuprind toate
practicile stilistice ale simbolismului dacă prin ele se înţeleg descifrările unei enigme
poetice întrebuinţând Cuvântul Logos, ca taină a metaforei echivalentă unor
deschideri ale minunilor. Doar printr'o astfel de perspectivă, revenită la origini, deci
lărgită după cum îi este felul, poate fi conceput sămănătorismul-simbolist al lui P.
Şeicaru, după atare criterii nu există decât poezie bună şi non poezie, orice încercare
de a găsi un al treilea criteriu nu ne este dat decât dacă recurgem la o apologetică mai
mult decât falsă, discuţia despre poezie întrece cu mult pe cea despre subiectul ei, nu
rar omis cu totul.

Şi ar mai fi de adăogat că unii specialişti în literatură îşi transformă domeniul de

activitate în câmpuri de bătălii purtate între poeţi, în timp ce în realitate, esenţa
drumului lor spre Parnas îi unifică în numele unui Ideal comun închinat Frumuseţii
desăvârşite, în adevărul şi binele pe care-l întrupează.

Astfel trebue înţeles şi marele talent al ziaristului nostru, tocmai fiindcă l-a posedat şi
pe cel literar, manifestat independent la începuturile carierii sale, i-a permis să urce în
vârful piramidei ca unul din marii publicişti ai culturii româneşti dacă alăturea de
Eminescu nu era chiar primul dintr'o pleiadă de multe spirite înzestrate.

În acest sens, literatul şi criticul Pamfil Şeicaru a posedat o pregătire temeinică nu

altfel cum va fi şi a ziaristului a cărui activitate ca începe în 1918, astfel că aşazisul
semănătorist cunoştea cât se poate de bine şi pe criticii simbolişti ai vremii, din
această cauză avea un bagaj de cunoştiinţe cum puţini contemporani ai săi, şi el îi va
da tot dreptul să critice mai târziu Pseudoistoria literară a lui Călinescu, îşi îndeplinea
o sfântă datorie faţă de valorile culturii noastre şi nu pregătea, cum susţineau gurile
rele cu chipuri schimonosite coborâte din tablourile lui Hieronymus Bosch, ale
fraţilor lui de neam, un nou şantaj !!?? În atare momente am zice că Pamfil Şeicaru a
fost prea mare pentru ţara noastră mult prea mică pentru a-i înţelege idealurile. Nu
este singurul în atare situaţie iar în ce priveşte episodul anticălinescian pornit de
maestrul nostru vom reveni asupra lui în aceeaşi parte a treia, a prezentei cărţi.
Scrisoarea (32 ) din 12 Febr. 1979 de la Pamfil Şeicaru

Dragă Ovidiu, bătrâneţea care începe să-şi arate tristele ei ipoteci începe realmente la
80 de ani şi de fiecare an care se crestează pe răboj începi s'o simţi. Activitatea
intelectuală îţi întreţine intacte funcţiile cerebrale. La 85 de ani nu simt nici o scădere
a memoriei, a ideaţiei, a curiozităţii de a şti, o cere acest organism prin natura lui
leneş. Dacă nu mănânci stomacul protestează, îţi cere imperios să-l alimentezi. Dar
câţi oameni n'ai întâlnit care să stee întro cafenea în faţa unei ceşti goale, ore întregi,
fără să aibe curiositatea de a citi măcar un ziar, stau şi privesc în gol. Fără îndoială că
inima motorul întregului organism mă preocupă. Am fost la Opriş acum o lună şi
jumătate. Foarte amabil mi-a spus că nu trebuie să dramatizez, este o inimă de 80 de
ani şi mi-a dat medicamente de luat una dimineaţa şi alta seara. Pe la mijlocul lui
martie mă voi duce din nou şi îi voi spune cum mă resimt urcând cele 30 de trepte şi
le urc făcând pauze. Încerc o mare, descurajantă tristeţe, dar cum încep să lucrez, citit
şi scris îmi regăsesc elanul. Ţi-am citit scrisoarea trimisă publicaţiei Acţiunea
românească. Sunt de acord cu dta în ce priveşte valoarea lui Ion Cârjă. Fratele lui mi-
a trimis la cererea mea teza lui de doctorat, în drept public. Hărţuit cum am fost şi
mai sunt încă, nu am avut răgazul să scriu un articol în Curentul, dar sper că voi găsi
timp liber să recitesc lucrarea şi să-i conturez valoarea. Frumoasă caracterizarea
emigraţiei: "Îmi pare ca o navă rătăcită pe mare lipsită de un echipaj de bord care să
aibă puterea necesară de a o aduce la ţărm". Numai că echipajul nu are nici busolă şi
nici formaţia necesară, marinari de improvizaţie. Ambiţii cât vrei, retorică goală de
idei şi impostură în bună parte. Mă întrebi de apariţia cărţii; profesorul va da în curs
de zece zile ultimele pagini aşa că în martie lucrarea va fi în librării. Nu mă îndoiesc
că va fi remarcată de presa germană. Situaţia în Iran s'a clarificat: război civil. Eu
înclin să cred că armata va obţine victoria. În Arabia Saudită sunt unele preludii de
contaminare iraniană. Fireşte în dosul acestui islamism stă Moscova, dar jocul acesta
este periculos pentru Kremlin; în cuprinsul imperiului sovietic sunt turco-mongolii
peste 90 de milioane. Nu trebuie să uităm pe Tamerlan, învingătorul lui Baiazid care a
fost un îndepărtat descendent al lui Gengis Khan. În Siberia majoritatea strivitoare a
populaţiei este islamică. Acum războiul civil din Iran deşteaptă pe Americani şi vor fi
constrânşi să-şi dee seama că al treilea război mondial a început. Te rog, dragă
Ovidiu, să continui tradiţia tatălui tău. Ai o accentuată sensibilitate şi talentul de a-i
da expresie literară.

Te îmbrăţişez
Pamfil Şeicaru

p.s. Am întârziat să-ţi trimit scrisoarea dar cum am primit azi 26 ultima dtale
scrisoare nu regret că-ţi pot răspunde imediat. Suporţi greu singurătatea şi de aici
starea sufletească: melancolie, tristeţi nostalgice, regretul de a fi părăsit ţara, toate îşi
află izvoarele în greaua adaptare la ceea ce este soarta bătrânilor, când eşti încă tânăr.
La 80 de ani, singurătatea este climatul vărstei, cum viitorul este sub semn permanent
de întrebare. Te refugiezi în trecut şi simţi cum din ungherele tainice ale memorie
retrăieşti momente pe care le uitaseşi. Prezentul? Un provizorat căruia nu cutezi să-i
dai termene lungi până la staţia terminus. Omul este un animal cu o exepţională
putere de adaptare la bătrâneţe. În ce priveşte situaţia internaţională evoluiază în
sensul pe care îl prevăd: răfuiala între China şi Rusia. Atacul Chinei împotriva
Vietnamului este o lecţie pe care o dă Americanilor şi Europei Occidentale. De zeci
de ani lumea liberă este intimidată de forţa militară a Rusiei sovietice tot acceptând
de dragul Detantei. China obligă Rusia să-şi pună la încercare forţa cu care tot
ameninţă: este deschisă problema Pacificului. O aşteptam. Aş vrea să te întreb; nu ai
putea lua un concediu de 2 săptămâni şi să vii la Dachau. Ar fi un prilej pe la 15
Martie când sper, însfârşit să-mi apară cartea. Eu bătrânul aş putea să te contaminez
cu optimismul meu. Ai sta la hotel şi am lua masa împreună. Ce zici de propunere?
Te rog scrie la maşină ca să savurez scrisoarea

Îmbrăţişări
Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

În rânduri scrise de la inimă la inimă, maestrul se plânge de bătrâneţea care începe să-
şi arate tristele ipoteci, realmente de la 80 de ani. Totuşi constată că nu simte nicio
scădere a funcţiilor cerebrale, memoria şi ideaţia îi este intactă, păstrată curiozitatea
de a şti dar inima motorul principal al întregului organism îl preocupă. A consultat pe
cardiologul recomandat de mine, dr. Opriş din Muenchen, care l-a liniştit că nu
trebuie să dramatizeze are o inimă de 80 de ani. I-a dat medicamente şi peste o lună îl
va consulta din nou. Impresionează mărturisirea maestrului care înzestrat cu o
activitate cerebrală demnă de a fi socotită un miracol al naturii, se plânge de scăderea
forţei sale fizice într'un mod caracteristic pentru un om ce ar fi gata să înfrunte şi
moartea: "Mă resimt urcând cele treizeci de trepte - înmulţirea lor de la 20
corespunde unei slăbiciuni mai accentuate în care intră la socoteală şi anumite trepte
neobservate anterior - şi le urc făcând pauze. Încerc toruşi o mare descurajantă tristeţe
dar cum încep să lucrez, citit şi scris, îmi regăsesc elanul".

Am primit, după decesul său, de la Viorela, fiica sa, o fotografie a maestrului,

executată de dânsa înainte ce câteva zile de moartea sa. O public în această carte,
alături de cea pe care mi-a dat-o chiar maestrul, prima pe ultima pagină a volumului
întâi, pe cea de a doua aşezată chiar în fruntea cărţii, în loc de orice prezentare a
marelui personaj. În aceasta de acum maestrul e luat din profil, şade într'un fotolui,
adâncit în lectura unei cărţi groase, poate chiar Epopeea bizanţului de Schulumberger,
deschisă larg în mâinile sale. Dacă în planul al doilea e prins aspectul unei camere
destul de sărăcăcioasă, marele ziarist îşi depăşeşte condiţia materială, cu un creion în
mână - ca o sabie a luptătorului - notând ce-l înteresează, trăieşte într'o lume a sa
ideală, oferindu-i din proprie veşnicie. Cultul cărţii, izvorul studiilor sale îl
transfigurează şi îi împrumută o unică dimensiune spirituală. Maestrul e stăpânit de
elanul creatorului, acela ce învinge, după cum mi-a scris deficienţele sale fizice,
cuvinte atât de caracteristice pentru activitatea lui Pamfil Şeicaru încât le-am pus ca
un nobil comentariu să însoţească în mod definitoriu respectiva poză a maestrului.
Şi parcă pentru a ne coborî în zilnicul evenimentelor, obiectul cercetărilor sale de o
viaţă se grăbeşte să risipească orice nimb de idealizare, sau speculaţii filozofice, când
ne asigură că aşa cum există oameni care stau într'o cafenea ore întregi în faţa unei
ceşti privind în gol, fără să citească măcar un ziar, toată activitatea sa cerebrală e
cerută de organismul uman, prin natura lui, leneş. Aşa cum dacă stomacul dacă nu-l
alimentezi protestează, cere imperios să-l alimentezi, se întâmplă cu nevoia spirituală
a creerului. În aceste rânduri maestrul îşi reduce scrisul la un impuls interior care-l
conduce, operează în mod principal ca instinct, de unde se defineşte
nietzschenianismul său, slujind acea voinţă la putere spirituală, întocmai cum
păianjenul plasa şi-o ţese ori albina umple fagurii cu miere, prelucrând polenul
florilor aromitoare. Nu se pune niciodată întrebarea lui, De ce? cu ce scop? aşa cum
alimentezi stomacul, dai hrană spirituală creerului. De-aici se poate explica şi
admiraţia lui P. Şeicaru pentru Nicolae Iorga, o adevărată uziniă creatorare, căruia i-a
dedicat câteva pagini memorabile, la care vom reveni.

Urmându-şi activitatea publicistiră îmi remarca o scrisoare trimisă ziarului Acţiunea

românească din New York, condusă de fratele lui Ion Cârjă şi mă asigură că este de
acord cu valoarea ce-o atribui lui Ion Cârjă autor al primelor cărţi, scrise în exil,
asupra temniţelor comuniste din ţară având drept scop lichidarea înaltei clase a
intelectualităţii române şi a celei ţărăneşti, prima întitulată semificativ "Întoarcerea
din Infern" (1969), a doua "Canalul morţii" (1975), apărute primul în ed. Dacia,
Madrid al doilea în ed. "Acţiunea românească" New York. Fiu de moţ, părinţii lui, Iov
şi Judifca, au emigrat în Statele Unite de unde s'au întors acasă după câţiva ani, cei
doi copii, al doilea Ion Cârjă, născându-se în Statele Unite, erau cetăţeni americani.
Cu toate acestea, comuniştii l-au arestat pe Ion, şi au avut curajul să-l treacă prin
marile lor închisori, de la Aiud cu celebra ei Zarcă până la Canalul Dunărea-Marea
neagră, aşa că mai târziu obligaţi fiind să-l elibereze, abea ajuns la New York Ion nu a
avut linişte până nu şi-a pus pe hârtie toate groaznicele mărturii inclusiv chinurile sale
dar şi ale altora, şi fiindcă era dublat de un talent scriitor, a reuşit să le redea în toată
autenticitatea lor, mai mult decât zguduitoare. Din păcate, la puţin timp după
publicarea volumelor sale, Ion Cârjă se stinge în urma unei boli sangvine de sistem,
de o malignitate cu o evoluţie aproape acută.

Maestrul îmi scrie că la cererea sa, fratele lui, Nicolae Cârja i-a trimis teza sa de
doctorat în drept public, despre care speră căşi va putea găsi răgazul să scrie în
Curentul, un articol, după ce o va citi conturându-i valoarea.

Totodată îmi comunică un lucru îmbucurător că profesorul va da cărţii sale în curs de

zece zile un verdict pozitiv şi astfel "Finlandizarea Europei" va putea să apară în luna
Martie, şi nu are nicio îndoială că va fi remarcată de presa germană. După cum bine
se observă maestrul e dus cu vorba fiindcă "Finlandizarea Europei", în care spera să
apară până în ultima zi a vieţii sale, nu va vedea lumina zilei până astăzi.
Ţinând cont că P. Şeicaru datorită vârstei, se găsea fizic în imposibilitatea de a se
deplasa pentru a-şi da seama de mersul tipăririi cărţilor sale, în acest sens avea nevoie
de un intermediar pentru a duce manuscrisul la editură dar respectivă se putea ocupa
şi cu trimiterea lui în România pentru a-l cenzura un profesor universitar de la
Institutul de ştiinţe politice şi istorice, unde nu ne e greu să admitem că zace în cine
ştie ce sertar dacă nu a fost cumva distrus. Şi iar putem să susţinem, fără să ne temem
că am greşi, intermediarul cu autorităţile române era chiar, fiul de al doilea,
samariteanul, desigur fals, pe lângă bătrânul Şeicaru, Vasile Dumitrescu, noul
proprietar al Curentului din exil. Se pune întrebarea pe banii cui?

Mai departe o să ne vină greu să descifrăm enigma manuscriselor lui P. Şeicaru, după
moartea sa dispărute şi asta fiindcă principalul împricinat cunoscut, Vasile
Dumitrescu, a păstrat o totală tăcere asupra problemei manuscriselor rămase după
dispariţia maestrului. Ceea ce ne face, în aceastâ conjunctură misterioasă, să fim
siguri că manuscrisele în fruntea cărora era mereu citată "Finlandizarea Europei" au
existat în româneşte, în timp ce traducerea în germană sau engleză n'a existat
niciodată, în orice caz nu avem nicio dovadă că s'ar fi întreprins vreo acţiune în acest
sens. Iată, cum datorită bunei credinţe a marelui ziarist că în România comunismul şi-
a schimbat faţa criminală, era o simplă autoiluzionare, prin care se vedea încercuit şi
la Dachau şi la Bucureşti de mâna forte a unui regim totalitar ce-şi urmăreşte
interesele până la absurd, scopul lui a fost atins, marele ziarist şi scriitor Pamfil
Şeicaru nu mai prezenta prin scrisul său nici un pericol pentru stăpânii iliciţi ai
României, tot restul nu mai avea nicio importanţă pentru ei.

Cu această ocazie ne vom referi la o altă iluzionare a maestrului, privind colaborarea

sa la o vârstâ înaintată cu presa germană, odată ce publicaţiile şi ziariştii germani erau
dresaţi în aşa fel încât să nu tulbure cu nimic prietenia ruso-germană, în slujba căreia
se aflau angajaţi indiferent de partid, politicienii zilei. Astfel, în Curentul din Sâmbătă
11 Febr. 1978 - e de nevoie să ne împrospătăm de data aceasta memoria - se publică
două articole apărute în presa din Republica Federală Germană, referitor la lucrarea
lui P. Şeicaru: Dunărea fluviu a cinci mări, din care reţinem remarca ultimă a
ziaristului Nicolas Benekiser din articolul "Un emigrant despre politica României"
încheiate cu următoarele cuvinte: "Lucrarea exilatului român este demnă de citit,
chiar dacă este mai mult polemică decât o analiză sistematică (Frankfurter
Allgemeine Zeitung din 3 XI 1975). Remarca surprinde, cel puţin, fiindcă lucrarea
marelui ziarist se referă la date precise istorice, incontestabile. Ceea ce numeşte
ziaristul german polemică, sunt adevărurile scrise despre acţtiunile Rusiei ţariste şi
apoi ale celei comuniste asupra cărora nu mai insistăm. Pe scurt, ruşii au plătit cu
bani grei pe turci, să nu realizeze acest Canal, cam pe vremea când Ion Ghica era bei
de Samos, pe când mai recent în anii lui 70', Rusia preconiza crearea unui canal
Dobrogea să lege Rusia cu Bulgaria. Toate aceste realităţi etichetate drept polemici ne
arată că ziariştii germani sunt dominaţi de politica americano-germană să nu supere
cu nimic pe marele vecin din răsărit, orice adevăr exprimat putea să irite pe ruşi, era
taxat drept polemică şi nu un studiu sistematic în care se insista să se ţină seama şi de
interesele popoarelor subjugate de Rusia sovietică. Am insistat asupra acestui aspect
pentru a se constata cât de neîntemeitate erau speranţele maestrului că va fi
colaborator al presei germane, antirusismul său oricât de documentat istoric nu avea
şansa de a fi admis într'o epocă în care alianţa cu Rusia bolşevică stătea pe primul
plan al politicii Germaniei de vest. Presa Germaniei deşi liberă în aparenţă, constituia
o citadelă ideologic închisă, in care nu pătrund decât cei verificaţi să nu tulbure apele
orientălilor oficiale.

Exemplul meu se referă în continuare la un eveniment la care nu am participat decât

în prima lui parte, Se ştie că în presa germană după Dec. 1989 ca în cea franceză de
altfel, a fost publicat cazul unui ungur care a fost bătut cu sălbăticie de locuitorii
români din Tg. Mureş. Iată însă că realitatea era alta: nu un ungur a primit o bătaie
soră cu moartea ci un român identificat ca nume şi persoană. Fiindcă lucrurile erau
clare ca lumina zilei oficialităţile şi partidele politice româneşti prin reprezentanţii lor
au cerut o revenire asupra evenimentului, conform realităţii, dar atât ziariştii germani
căt şi cei francezi, democraţi nevoie mare, au refuzat să revie asupra erorii lor mai
mult decât evidentă.

Reacţia unui grup de români din exil a fost provocată de apariţia lui Mircea Dinescu
într'un film german de televiziune tratând despre pitorescul obiceiurilor ţărilor
dunărene. La un moment dat interlocutoare sa i-a amintit de barbaria românului care
l-a bătut, rănindu-l grav pe un ungur la Tg. Mureş. La care M. Dinescu, gândindu-se
că adevărul l-ar pune rău cu nemţii, în graţiile cărora a intrat după revoluţie, a tăcut
molcom şi s'a ferit să dea un răspuns. Am văzut această scenă aşa ca sutele de români
aflaţi în Germania. De-aici au început protestele, ratându-l pe Mircea Dinescu ca pe
un trădător al cauzei drepte româneşti căci prin intervenţia lui la un post de
televiziune german ar fi pus la punct odată pentru totdeauna jocul măsluit al ziarelor
germane şi franzese care refuzau să-şi recunoască vina. S'a ajuns la redacţia ziarului
german cu pricina şi acesta fiindcă nu a avut încontro a recunoscut că românii au
dreptate dar au recurs la un subterfugiu ilegal, ştiindu-se că în toate rectificările
responsabilitatea cade pe cei ce au răspândit o ştire falsă deci ei erau obligaţi să
publice gratuit textul prin care-şi anunţau propria eroare. Dar ca să scape cu faţa
curată au susţinut că fiecare cuvânt transmis cere o sumă care în final se ridica la mai
mult de 200.000 mărci.

În atare condiţii, banul stăpânul societăţilor apusene i-a scos din încurcătură pe nişte
ziarişte certaţi cu cea mai elementară deontologie profesională.

P. Şeicaru îmi mai propunea să-mi iau un concediu şi să-l vizitez la Dachau, tocmai
pe ziua de 15 Martie când îi va apărea şi cartea mult aşteptată. Cu aceea ocazie spera
ca el bătrânul să mă contamineze cu optimismul său, atunci când constata că suport
greu singurătatea de unde starea mea sufleteascâ: "melancolie, tristeţi, nostalgie,
regretul de a fi părăsit ţără", toate îşi aflau îzvoarele în greaua adaptare, la ceea ce
este soarta bătrânilor, când eşti încă tănăr. Şi continuă: "La 85 de ani singurătatea este
climatul vârstei, cum viitorul este sub semn permanent de întrebare, te refugiezi în
trecut şi simţi cum din ungherele tainice ale memoriei retrăieşte momente pe care le
uitaseşi. Prezentul? Un provizorat căruia nu cutezi să-i dai termene lungi până la
staţia terminus. Omul este un animal cu o excelenţă adaptare la bătrâneţe".
E adevărat, îndemnurile maestrului erau ca un balsam sub acţiunea binefăcătoare a
căruia toate rănile sufletului meu chiar dacă nu se închideau de tot, cel puţin un timp
nu le mai simţeam atât de dureroase. Iata de pildă finalul scrisorii de faţă, imposibil
să nu-ţi meargă până în suflet, mângăindu-l: "Te rog dragă Ovidiu să continui tradiţia
tatălui tău. Ai o accentuată sensibilitate şi talentul de a-i da o expresie literară".

Scrisoarea mea din 12 Aprilie 1979, provocată de un articol al maestrului publicat in

Curentul, în care-şi arată simpatiile faţă de monseniorul Bârlea şi Eu-geniu Lovinescu
amândoi catolicizanţi, iconoclaşti ai culturii tradiţional ortodoxe româneşti.

Giessen 12 Aprilie 1979

Multe Stimate dl. Pamfil Şeicaru,

De ziua Dvoastră de naştere vă doresc, ca unui Nestor al scrisului românesc, la mulţi
ani, sănătate, putere de muncă şi împlinirea tuturor idealurilor şi viselor spre care
năzuiţi.

Aş minţi dacă v'aşi scrie că m'a lăsat indifent faptul că n'aţi confirmat primirea tezei
mele de docent, mai ales că v'am scris motivele ce m'au determinat să v'o trimit.

Dragă Maestre,
când am început frumoasa noastră correspondenţă, împreună cu dna Veguţa am fost
de acord că stăm pe poziţii tare diferite, dvostră apropiindu-vă de ţară, eu depărtându-
mă de ea propulsat de stăpânii ei roşii. Şi cu toate acestea am crezut că ne putem
respecta şi mai ales iubi.

În numele acestor principii îmi permit să vă scriu că în ultimul timp anumite lucruri
depăşesc total capacitatea mea de înţelegere.

Că părintele Bârlea în fiţuica lui otrăvită perspective este orbit de ura zavistei popilor
papistaşi (nu altfel ca Luther sau Loyola) asta în ultimă analiză o înţeleg, dar ca
dvoastră să ajungeţi să atacaţi ortodoxismul citându-l pe Lovinescu, cunoscut ca
urbanist, cosmopolit şi diletant într'ale culturii, asta n'o mai pricep. Îmi scriaţi odată
că în 1941 aţi atacat pe Călinescu pentru Istoria literaturii române de la origini pănâ
astăzi, ca fiind străină de neam. Nefiind un duşman al acestei cărţi, din contra, îmi
pun întrebarea însă unde este consecvenţa dvostră când se ştie că G. Călinescu în a sa
Istorie a literaturii n'a făcut decât să imortalizeze cele mai mari nulităţi, membrii
fideli ai cenaclului Sburătorul, ceea ce sigur nu au fost nici Tudor Arghezi şi nici Ion
Barbu.

Eu cred că pe undeva Dumnezeu a transformat omenirea într'un turn Babel, odată ce

am ajuns să nu ne mai înţelegem parcă fiecare vorbeşte o limbă păsărească. Nu luaţi
cele ce v'am scris ca o critică ci doar ca pe o durere izvorâtă din inima unui învins şi
ratat.
Încăodată vă doresc tot binele şi numai succese, al Dvoastră

Ovidiu Vuia

Îată şi răspunsul:

Scrisoarea (33 ) din 21 Aprilie 1979 de la Pamfil Şeicaru

Dragul meu, îţi răspund cu o întârziere la ultima scrisoare, obligat să îţi dau unele
lămuriri menite să înlăture înterpretări nedrepte.

Te-ai supărat că nu am dat răspunsul la trimiterea lucrării ştiinţifice în specialitatea pe

care o ai în domeniul medicinei, M'am găsit în faţa unei lucrări scrise într'o limbă
care din nefericire, spre paguba mea îmi este străină. Eu citesc cărţi apărute în limbile
franceză, spaniolă şi chiar italiană. În domeniul psihiatriei nu am absolut nicio
pregătire. Prin 1912 citind o nuvelă de Leonid Andreev "Gândirea", care dădea un
caz: un medic a pregătit simularea nebuniei cu toată luciditatea şi la un moment dat
îşi dă seama că a trecut linia de demarcaţie între simulare şi nebunia autentică.
Atunci, încercat de curiozitate am citit o carte "Poètes et nevroses" care examina
devastările intelectului primite de alcool (Edgar Allen Poe) vinul (Hoffmann) opium,
haşiş şi alte droguri. Am mai citit o lucrare a doi profesori de boli nervoase de la
facultatea de medicină din Paris. Simplă curiozitate intelectuală care nu putea să aibă
nici o urmare dat fiind totala mea ignoranţă într'un domeniu aşa de complicat. S'au
mai adăogat şi o serie de necazuri, de amărăciuni care rimau tare dureros cu vârsta
mea prea înaintată care, cum este natural îşi arată dureroasele ipoteci. Liniştindu-mă
puţin am meditat la o soluţie obligatorie faţă de un prieten al "Curentului". Iată ce
cred că este de făcut: cum fac toţi autorii de lucrări cu caracter pur ştiinţific, scriu în
rezumat conţinutul lucrării pentru a stimula curiozitatea. Îmi trimiţi textul scris la
maşină şi îmi vei înlesni să brodez un articol, menit să apară în "Curentul" fără să fie
pusă prea în evidenţă nepregătirea mea. Te rog să accepţi această soluţie.

Scrii că atât sora mea cât şi eu suntem înclinaţi spre ţară. Exact, dar nu confundăm
regimul impus de capitularea fără condiţii care a predat ţara Rusiei sovietice. Ea s'a
întors în ţară după un an şi trei luni ştiind că sfârşitul i se apropie, dar căutând să mă
mintă că se va întoarce, în timp ce îşi lua rămas bun de la prieteni spunându-le "nu ne
vom mai revedea niciodată". Imediat ce s'a întors s'a dus la satul Ciolpani (20 km
depărtare de Bucureşti) ca să-şi aleagă locul în cimitirul satului. Era înclinarea ei
către ţară. La 10 August anul acesta împlinesc 35 de ani de când am trecut frontiera,
dar rădăcinile mele sufleteşti sunt prea adânci ca să fi devenit un desrădăcinat. Toată
activitatea mea în emigraţie stă mărturie a dominaţiei ce o exercită ţara mea asupra
gândirii mele. Îţi arăţi supărarea că dau o importanţă Blajului criticând biserica
ortodoxă. Acestea sunt concluziile la care am ajuns din îndelungatele cercetări făcute
asupra acestei instituţii. Nu confund credinţa religioasă a poporului român cu ierarhia
bisericii. Să nu uiţi problema secularizării averilor mănăstireşti care stăpâneau o
treime din proprietatea şi bunurile ţării iar veniturile mergeau în Grecia. Exploatarea
ţărănimii era o permanentă renegare a lui Isus. În greceşte aghios = înseamnă sfânt.
Ţăranii români auzeau cum călugării greci se tot numeau între ei aghios şi le-au dat
numele de aghiuţă = drăcuşori, tare împieliţaţi. În revoluţiile din Valahia şi Moldova
din 1848 care au însemnat introducerea la unirea principatelor, nu figurează nici un
inalt ierarh al bisericii ortodoxe. Figurează însă un biet preot de sat Şapcă din Oltenia.
Califici pe Eugen Lovinescu drept un superficial. Sigur că n'ai citit Istoria civilizaţiei
moderne a României. Sunt în măsură să apreciez această carte. Te rog să ceri lui
Traian Popescu să-ţi trimită "Istoria partidelor politice: naţional, ţărănist şi naţional-
ţărănist". Introducerea pe care am făcut-o are 120 de pagini în care am concentrat
toate lecturile mele în legătură cu problema Statului, ca să-ţi înlesnească acceptarea
afirmaţiei mele de a fi în măsură să apreciez obiectiv lucrarea de sinteză a lui
Lovinescu. Superficial nu poate fi un autor care a publicat următoarele monografii:
Grigore Alexandrescu, Negruzzi, Asachi, Istoria Junimismului 2 Volume, plus seria
de volume asupra producţiei literare. Licenţiat în litere trecând latine şi greaca, a
tradus pe Tacit etc. Vei recunoaşte că nu i se poate aplica epitetetul de superficial.

În cursul săptămânii care vine vei primi "Curentul" care îţi cva înlesni să cunoşti în
parte necazurile mele. Te rog să crezi că nu sunt de loc plăcute, la vârsta mea dusă
după o activitate de la 1918 April şi până azi, deci 61 de ani, toate aceste necazuri.
Dar ce ne este scris în frunte ne este pus. Şi înainte de a încheia lunga mea epistolă,
mă simt obligat să-ţi amintesc că la Orşova am construit o mănăstire, biserica poartă
numele mamei mele, Ana. Nu este construită cu subscripţie publică ci din produsul
inimii mele şi este ridicată în memoria camarazilor mei ale căror oase stau la temelia
României mari. Şi este ortodoxă. Nu s'a scris în cele trei ziare pe care le aveam
"Curentul" "Evinementul" şi "Rapid" de mănăstirea de la Orşova. Nu faci publicitatea
în tovărăşia unei rugăciuni. Doar in albumul "Curentul" făcut de redacţie în 1943 s'a
publicat fotografii ale mănăstirii. Nu confund credinţa părinţilor mei cu ierarhia
bisericii ortodoxe. Îmi revendic dreptul de a rosti ceea ce cred în toată libertatea.
Închei cu un "Christos a înviat".

Cu aceleaşi sentimente
Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

În cele dinţâi, maestrul consideră că m'am supărat fiindcă nu mi-a răspuns în legătură
cu lucrarea mea ştiinţifică de specialitate pe care i-am trimis-o. Astfel, se scuză că nu
înţelege limba germană, el citeşte în franceză, spaniolă şi chiar italiană. În domeniul
psihiatrei nu are nicio pregătire, prin anul 1912 citise o nuvelă "Gândirea" de Leonid
Andreev care descrie cazul unui medic pregătit să simuleze nebunia cu toată
luciditatea, ca la un moment dat să-şi dea seama că a înebunit de-abinelea. Mai citise
el şi alte cărţi de psihiatrie totuşi nu puteau să-i alunge ignoranţa într'un domeniu atât
de complicat. Învingându-şi o serie de necazuri, a meditat la o soluţie obligatorie faţă
de un prieten de delicată sensibilitate şi colaborator al "Curentului". Astfel, îmi
propune să fac un rezumat al conţinutului lucrării şi el o să brodeze pe marginea lui
un articol fără să fie pusă prea în evidenţă nepregătirea lui.

Am rămas surprins de propunerea maestrului deoarece eu i-am trimis teza mea de

habilitare în urma căreia mi se decerna titlul de docent, din calda prietenie pe care i-a
port, aşa cum i-aş fi trimis-o şi tatălui meu, mort cu câţiva ani mai înainte în 20 Iunie
1975.

Deci, m'am grăbit să-l liniştesc pe marele ziarist că nu are rost să-şi facă atâtea
probleme în legătură cu materialul trimis în germană, fiindcă din partea mea nu m'am
gândit nicio clipă ca tocmai dânsul să scrie un articol despre el, cum în general nu
vroiam publicarea lui. Îi mulţumeam pentru soluţia dată dar nu e de nevoie să
recurgem la ea, în intenţia mea a fost să-i trimit un omagiu pentru a cunoaşte cel puţin
formal, munca depusă de mine în domeniul patologiei creerului. În acest mod nu s'a
mai pus problema unei intervenţii din partea "Curentului", articolul programat nu a
mai apărut finndcă u-i găseam rostul, şi desigur aveam dreptate.

În aceeaşi scrisoare maestrul se opreşte la observaţia mea că de la începutul

corespondenţei noastre am stabilit împreună cu dna Veguţa că stăteam pe poziţii
diferite, dânşii se apropiau de ţară pe când eu mă îndepărtez de ea propulsat de
stăpânii ei. Dar e cazul să sublinieze că apropierea lui de ţară nu e faţă, de regimul
impus de capitularea fără condiţii care a predat ţara Rusiei bolşevice. Sora lui s'a
întors acasă şi în satul Ciolpani şi-a căutat un loc în cimitir, căci avea o înclinare spre
sat. La plecare i-a spus că se va mai întoarce, în timp ce dela cunoscuţi şi-a lăsat
rămas pentru totdeauna. Cât îl priveşte, să-i dăm cuvântul: "La 10 August, anul acesta
se vor împlini 35 de ani de când am trecut frontiera dar rădăcinile mele sufleteşti sunt
prea adânci ca să fi devenit un desrădăcinat. Toată activitatea mea în emigraţie stă
mărturie a dominaţiei ce o exercită ţara mea asupra gândurilor mele".

Fără îndoială maestrul avea dreptate dar în aceeaşi măsură şi eu puteam să susţin că
îmi simt rădăcinile sufleteşti prea adânc înfipte în pământul ţării ca să fiu un
dezrădăcinat. Totuşi, deşi mergeam pe acelaşi drum ceva esenţial ne despărţea. Pe
lângă diferenţa de vârstă Pamfil Şeicaru era o mare personalitate, ieri în ţară, astăzi în
exil, pe când eu nu însemnam nimic pentru autorităţile comuniste, odată ce am rămas
în Germania, ei au renunţat la mine, bucuroşi că-mi puteau da postul unui element
mult mai credincios decât eram eu. Dar tocmai, trecutul constituia un balast pe umerii
maestrului, încât susţinându-şi pe drept convingerile a fost tot mai izolat de ceilalţi
exilaţi, iar peste lucrările sale se arunca o dureroasă conjuraţie a ţăcerii. În această
situaţie, legaţia din Madrid i-a devenit extrem de favorabilă, încât maestrul nu a fost
greu de convins că în România s'au schimbat multe, ţara are nevoie de lucrările
antiruse ale fostului condamnat de ieri la moarte. Şi fiindcă Madridul era prea departe
maestrul se mută la Muenchen unde contactul cu ţara era mult mai uşor de realizat. În
tot acest timp, maestrul s'a apropiat de ţară dar nu şi de partidul comunist, credea el,
pe care nu contenea să-l critice sub vălul mai îngăduitor al laudelor, privind
realizările din România. Pamfil Şeicaru era convins că fără să facă niciun compromis
îşi va putea continua activitatea, total independentă faţă de ideologia comunistă, ori
aici socotim că s'a înşelat. Reprezentanţii partidului erau mulţumiţi că l-au redus la
tăcere pe marele polemist Şeicaru, să nu-l înjure pe Ceauşescu şi la acest stadiu s'au
oprit, fiindcă bine se ştie comuniştii nu fac nimic fără un interes anumit, ori din acest
punct de vedere maestrul nu se considera în solda lor, refuza să laude, măcar odată
geniala conducere a partidului, ori pe geniul Carpaţilor, Ceauşescu.

Şi aici va juca un rol necunoaşterea pe viu a respectivului regim din ţară, aşa cum l-
am trăit eu, din această cauză eram sigur că cei din ţară nu vor publica lucrările
maestrului, şi mă întreb dacă el era convins că o vor face, ori lipsit de orice altă
posibilitate de ieşire şi-a luat minima şansă de a risca, în speranţa că tot va câştiga
până la urmă.

Dar profitul sâu spiritual a fost neglijabil, la Muenchen a publicat trei broşuri şi
împreună cu V. Dumitrescu a reeditat noul Cutrentul. În rest, marile lui opere nu au
văzut lumina tiparului, şi dacă nu sunt distruse, zac în cine ştie ce sertar secret al noii
securităţi, româneşti.

Cine avea timp să judece o situaţie atât de complicată, astfel că era mult mai uşor să-l
declare pe Pamfil Şeicaru colaborator al Bucureştiului şi că l-ar fi vizitat pe
Ceauşescu în cursul unei vizite petrecute în capitala ţării. Ca toate calomniile aduse
marelui ziarist nimica nu era drept, şi vom avea posibilitatea să o şi demonstrăm.

În continuare, să abordăm problemele fundamentale ridicate de articolele publicate de

P. Şeicaru în Curentul cel nou, adică adeziunea sa la catolicismul propagat de
părintele Bârlea un fanatic propagator al bisericii Unite în care tot ce este ortodox era
lipsit de valoare, fie că era vorba de Eminescu sau Lucian Blaga, să nu-l mai amintim
pe N. Crainic.
În lumina datelor existente în exil au existat mai multe atitudini care explicau trecerea
unor români la catolicism. Cei mai mulţi, printre ei şi poetul Al. Gregorian îmbrăţişau
noua religie pentru a aparţine de o comunitate religiosă, de pildă, în depărtata Coasta
soarelui spaniolă nu exista biserică ortodoxă. În acest grup, oamenii nu-şi pierdeau
rădăcinile cu trecutul, erau cei mai toleranţi creştini de pildă Al. Gregorian dedica tot
aşa ca înainte un volum de poezii memorie lui N. Crainic sau prof. Paulescu, marele
fiziolog descoperitor al insulinei.

O cale aparte a urmat-o poetul Aron Cotruş, acesta scârbit de compromisurile

ierarhiei superioare preoţeşti din România, a trecut la catolicism mărturisindu-şi
credinţa în Roma eternă, singura vrednică să ne mântuie într'o epocă în care lumea e
împărţită între dolarul american şi rubla sovietică, între Volga şi Mississippi. Marele
poet român a trăit zile, de adânci meditaţii la mănăstirea catalană Montserrat şi a
urcat pe muntele Randa după urmele lui Ramon Lull. Se poate spune că respectiva
convertire a lui Aron Cotruş la catolicism a avut partea ei mistică, logodna sacră a
unit cu Dumnezeu, nu numai pe bard dar împreună cu el şi România.

În acele zile de mare răscoală interioarâ alături de Psalmii româneşti A. Cotruş a pus
pe hârtie şi următoarele versuri, dedicate Tălharul tâlharilor: "O armă să crească din
pumnul oricui, / Şi braţele neamului năpraznic deslege-le. / Sâ muşte ţărâna printre
sfetnicii lui, / Tâlhalrul tâlharilor: regele". / Versuri profetice împlinite în zilele
noastre când fostul trădător de la 23 August, s'a întors în România să primească din
mâni comuniste răsplata celor ce au profitat şi mai profită de pe urma nesăbuitei sale
vânzări de ţară: Regele.

În acest context ataşamentul maestrului de cetatea Blajului este pur istorică şi politică
nelipsindu-i nici elanul acelei închinări eminesciene, pătrunsă de veşnicia ţinereţii:
"Te salut, din inimă, Roma mică".

Personal iubesc Blajul ca şi Sibiul şi deci nu puteam să-i imput marelui ziarist că dă
mai mult importanţă, centrului greco-catolic românesc, mai ales că trăim o epocă în
care un papă polonez a redat omenirii speranţa în ziua de mâine, pentru toţi, liberă şi
cu respect pentru nobila condiţie umană.

În volumul "Itinerare lirice" ed. Făt-Frumos, Bucureşti 1997 am publicat nuvela

scrisă încă înainte de Dec. 1989, intitulată "Bunul episcop Inochentie" p. 444-492, în
care după ce un învăţăcel de-al lui a ajuns să cunoască toate frumuseţile sau aproape
toate ale Romei, - după decesul său, la mai mulţi ani am crezut că exilul episcopului
Inochenţiu Micu Klein va trebui să se termine, astfel câ în finalul povestirii rămăşţele
sale pământeşti care dormeau în cimitirul Madona del Pascolo din Roma, vor trebui
readuse la Blaj unde să fie înmormântate în pământul său natal, după cum i-a fost
voia. Se ştie, că luptându-se pentru drepturile românilor nerecunoscute nici după
unirea cu Roma, episcopul Inochenţiu a plecat la Viena să se plângă împărătesei
Maria Tereza, fără vreun rezultat, se îndreaptă spre Roma unde la ordinul Papei va fi
ţinut în captivitate până la mortea sa. Mă bucură mult să aflau că de câţiva ani, s'a
împlinit visul eroului meu, aşa cum l-am descris în povestirea mea, episcopul
Inochenţiu Micu Klein a fost readus acasă din lungul său exil, găsindu-şi însfârşit
hodina lângă acei pe care i-a iubit atât de mult.

În timpul răscoalei lui Horia, după cum se scrie în Crăişorul, roman de Liviu
Rebreanu, moţii răsculaţi forţau pe nobilii prinşi cu familia lor, să treacă la religia lor
strămoşească ori aceasta nu era legea catolică ci acea ortodoxă.

În ce-l priveşte pe E. Lovinescu să-l lăsăm pe G. Călinescu şi el cu pretenţii de critic-

romancier să-i făcă portretul de operă buffă: "Omul era într'adevăr frumos, plin de
nobleţă fiziognomică. Închipuiţi-vă un atlet enorm, cu liniile însă rotunjite,
berniniene, cu mască gigantică, efeminatâ şi suavă, cu ochi fără scântei, indiferenţi şi
enigmatici, cu piept greu, cu pulpe grele, făcut parcă dintr'o marmură moale.
Genunchii săi uriaşi, ca aceia ai lui Moise din San Pietro în Vincoli pe care
Michelangelo l-a izbit cu ciocanul, rupeau stofa ... Criticul era gigantic şi aveai
impresia că punând urechea pe toracele său monstruos spre a-i asculta bătăile inimii,
ai fi auzit un motor imens, o orgă de apă ... La masă mânca şi bea repede vorbind
printre înghiţituri, fără să aibe aerul lăcomiei într'atâta gura sa de Polifem părea de
încăpătoare, pentru oasele unui pui". Şi fiindcă totul are loc la o şedinţă literară de la
Sburătorul, Călinescu pune un punct mare ca palma uriaşă a criticului: "Gazda (adică
Lovinescu) nu era atât de înteresată de conţinutul operei, cât de reuşita socială a
şedinţei".

Este unul din cele mai discutabile portrete călinesciene, de altfel dintr'un număr
enorm al lor, pentru a caracteriza masivitatea eroului său insistă pe jumătate de
pagină să-i descrie depunerile adipoase numindu-le berniniene, iar genunchii săi
uriaşi sunt ca acei ai lui Moise de Michelangelo, comparaţii total nelalocul lor fiindcă
nu se leagă între ele, şi totul cade într'o rizibilă stupizenie, ce forme ar putea fi
berniniene sau michelangeleşti numit şi divinul, pentru reuşi să mănânce un pui cu
gura nelacomă dar încăpătoare ca al lui Polifem? Tot comicul sonor naşte din faptul
că portretistul lasă la o parte rotunjirea pântecoasă a celuilalt, ceea ce face ca formele
berniniene, şi genunchii lui Michelangelo să se evapore sub coviltirul burţii lui
Lovinescu care ne aminteşte, cu adevărat de imaginea lui Flastaff al lui Shakespeare,
foamea lui Polifem fiind înlocuită de Flămânzilă al povestitorului Creangă pe când
masivitatea mereu în creştere ne duce la Cuconeş, eroul lui Mircea Eliade. A vrut oare
Călinescu să-şi bată joc de Lovinescu, e greu de spus, dar de data aceasta
recomandăm, ca să împăcăm şi pe călinescieni şi pe lovinescieni, lectura capitolului
dedicat noului Michelangelo cu forme berniniene, în versiune românească, aşa cum îl
vede "genialul" Călinescu pe şeful Sburătorului.

Trecem peste faptul că se constată în ultimii ani la Lovinescu o scădere vertiginoasă a

siguranţei critice - noi am zice că această slăbiciune l-a însoţit ca o meteahnă de-
alungul întregii sale vieţi - dar să ne oprim la cartea, pe care o aprecia şi Pamfil
Şeicaru, Istoria civilizaţiei române moderne. De la început menţionăm că autorul
confundă grav noţiunile, el în carte tratează fenomenele culturale pe când acestea nu
se cuprind în termenul de civilizaţie, după Heidegger, între cele două activităţi umane
există un grav antagonism, civilizaţia ocupă tot mai mult domeniile aparţinând din
totdeauna culturii.

Dar trecând peste această penibilă confuzie, Călinescu ne învaţă că teoriei spcificului
ca spiritualitate a unui popor, Lovinescu îi răspunde prin doctrina sincronismului şi a
diferenţierii ridicaţă de legea imitaţiei a lui G. Tarde fără niciun răsunet în sociologie.
Mai departe, Eu-geniu Lovinescu neagă tradiţia, care din toate punctele de vedere
înseamnă o stagnare şi o înlocuieşte cu cu mutaţia valorilor care stă la baza continuă a
naşterii de noi curente, în acest mod se desfiinţează şi frumosul care variază de la o
şcoală la alta deci porneşte de la ideea relativităţii lui. A contestat valoarea culturii
populare ţărăneşti, pledând pentru cea orăşenească, mereu în efervescenţă. Să mai
amintim că a detesat total în cadrul tradiţiei, rolul jucat de ortodoxismul nostru în
cursul istoriei, socotea drept o tragedie faptul că am rămas ortodocşi, din această
cauză prin sincronism va sugera să imităm pe francezi şi să devenim catolic.

Se pune întrebarea ce a putut atrage pe Pamfil Şeicaru spre o atare teorie atât de
străină credinţelor sale? În primul rând el era omul tradiţiilor, mărturist la fiecare pas,
chiar dacă avea privirile îndreptate în spre viitor, acesta nu neagă rolul constructiv al
tradiţiei, cum o făcea în mod ingrat maestrului nostru. Rezerva lui arătată trecutului
nostru trăit sub greci şi astăzi. trădările ierarhiei superioarea bisericii ortodoxe
româneşti, nu se apropie nici pe departe de soluţiile drastice recomandate de
Lovinescu.

Dintre lucrările lui citate de maestrul nostru unele au fost criticate şi de Călinescu ca
de pildă monografiile sale de început Negruzzi, Asachi iar de pildă, ca s'o luăm de
exemplu, pe "Titu Maiorescu" în 2 volume ca şi celelalte ale sale socotite
monumentale, se remarcă prin faptul că sunt inegale în prezentarea lor, alături de
descrieri documentate, figurează multe anectode şi întâmplări culese după ureche
ceea ce contribuie la impresia că Eu-geniu Lovinescu este neserios în lucrările sale şi
asta ca o constantă a scrisului său. Numai un om neserios putea să publice un
document scris de el şi să-l prezinte ca unul eminescian, o atare faptă ar fi ajuns să-l
dea pentru totedeauna afară pe un Octav Minar din literatura românească dar nu şi pe
E. Lovinescu, cel sprijinit de zeii săi mari din Olimp. Pe lângă, neserios în toată
activitatea sa precum îl arată de altfel romanele Mite şi Bălăuca, a fost şi un critic
demodat care şi-a aplicat lui însuşi teoria sincronismului imitându-l pe profesorul de
la Paris, G. Tarde.

De altfel maestrul chiar, dându-şi seama că a întins coarda mult prea mult, după ce îl
apără pe Lovinescu aşa ca la carte, pentru a nu-i fi valabil dictorul "Cine se apără se
acuză" dându-şi seama că ar fi totuşi, până la urmă, contestat, îmi aminteşte că a
construit o mănăstire la Orşova fără subcrripţie publică, doar din produsul inimii sale
şi poartă numele mamei sale, Ana: "Este ridicată în memoria camarazilor mei, ale
căror oase stau la temelia României mari. Şi este ortodoxă. Nu s'a scris în cele trei
ziare "Curentul" Evenimentul" şi "Rapid" de mănăstirea de la Orşova. Nu faci
publiciate în tovărăşia unei rugăciuni.

Doar în albumul "Curentul" făcut de redacţie în 1943 s'au publicat fotografii ale
mănăstirii. Nu confund credinţa părinţilor mei cu ierarhia bisericii ortodoxe. Îmi
revendic dreptul de a rosti ceea ce cred în toată libertatea".

Deşi, în numele ultimului principiu omul poate să apeleze la dreptul său de a rosti în
toată libertatea, ceea ce crede, să recunoaştem că maestrul a lăsat mult din siguranţa
sa de la început şi admit deschis, că nu am fost bucuros să redeschid respectiva
discuţie, chiar mi-am făcut unele reproşuri că am fost prea dur şi ultimativ dar oare
nu acestea sunt caracterele imuabile ale adevărului? Şi poate aş fi continuat dialogul
dacă nu aş fi descoperit că în cartea pe care mi-a recomandat-o în introducere lipseau
mai mult de 20 de pagini chiar din partea cea mai importantă a dizertaţiei sale despre
Stat şi alte probleme ce ar fi putut fi puse în legătură cu Istoria civilizaţiei moderne de
E. Lovinescu. Am cerut redacţiei de la Carpaţii încă un exemplar din Istoria partidului
naţional, ţărănist şi naţional-ţărănist dar textul prefeţei de 121 pagini era la fel de
mutilat. La a treia cerere, Traian Popescu mi-a transmis, că aşa se prezentau toate
exemplarele, ceea ce m'a indispus mult de tot, şi pentru a nu fi nevoit să informez de
respectiva pagubă materială a ciunitrii textului la care ţinea atât de mult, am hotărât
să întrerup convorbirea noastră despre un subiect ce nu-i mai putea face plăcere
maestrului, odată ce ar fi trebuit să recunoască o eroare a se, ceea ce ar fi tot aşa de
greu de suportat ca o bătălie în care te simţeai de la început învingător.

Din întâmplare un cunoscut, în aceleaşi zile, îmi aducea la cunoştiinţă că Pamfil

Şeicaru se pregătea să-şi citească la radio Europa liberă testamentul său adresat
poporului român. Era o mare ocazie pentru Pamfil Şeicaru să simtă că poate vorbi
celor pe care nu i-a uitat în lungul său exil. Nu vroiam să insinuez nimica fără
dovezile de rigoare, dar deodatâ îmi explicam curtea ce-o făcea maestrul atât de asidu
lui E. Lovinescu reprezentat la Radio Europa liberă de fiica sa Monica Lovinescu şi
soţul ei Virgil Untaru zis Ierunca.

Îmi mai aminteam din cele scrise că pe maestru îl lega o veche prietenie de criticul
aflat în discuţie, pe care l-a vizitat şi în casa lui de la Fălticeni. Pentru cele scrise de
tatăl ei, Lovineasca i-a mulţumit cu multă emoţie, dar pe Şeicaru nu l-a lăsat să-şi
citească testamentul la postul de radio Europa liberă.

Maestrul a fost de părere că cineva din exil suspus a intervenit ca emisiunea să nu

aibe loc. Şi poate că a avut dreptate.

Scrisoarea (34) din 24 April 1979 de la Pamfil Şeicaru

Dragul meu,
Ţin să te felicit pentru diagnosticul pe care l-ai pus lui Paul Goma, nu reprezintă
nimic, o simplă ambiţie de scriitor care vrea să compenseze puţinătatea talentului cu
o atitudine de insurect apărător al drepturilor omului care îi dă o publicitate. Nu pun
niciun preţ pe conferinţa de la Belgrad care ar urma să înceapă la 15 Iunie. Eu înclin,
că nu se va ţine fiindcă Rusiei sovietice nu-i convine liberul schimb al ideilor, al
informaţiilor şi al oamenilor pe care îi susţine Carter şi opinia generală a Europei.
Dacă Rusia acceptă să participe cu sateliţii ei, atunci va fi o răfuială între americani şi
ruşi, care va demonstra idioţenia Conferinţei de la Helsinki regizată de Kissinger.
Nici unei ţări din pactul de la Varşovia, înţeleg partidele comuniste care domină, nu le
convine libera circulaţie a ideilor etc. Nu văd pe Ceauşescu să se poată resemna la
libera exprimare a opiniilor, care ar disloca sistemul instaurat în 1945. Dar chiar Tito,
care are o altă situaţie nefiind vecin cu Rusia şi n'a fost instaurat la conducerea
Yugoslaviei de trupele de ocupaţie ruseşti, refuză libera circulaţie a ideilor. Lui Djilas
autorul răsunătoarei cărţi, Noua clasă, cred că a fost tradusă în Germania aşa cum a
fost tradusă şi în franceză, i s'a refuzat paşaportul. Tito sigur se temea de un turneu în
Statele Unite a acestui muntenegrean de o dârzenie pe care nici anii de încisoare nu a
frânt-o. Regimurile de dictatură comunistă nu pot rezista unui climat de libertate. Şi
nu-şi pot atribui eroismul moral de a renunţa la puterea nelimitată ce o deţin,
nesupusă unui control. Ai o judecată prea aspră a intelectualilor români. Eu urmăresc
monografiile istorice care se publică, serios documentate, scrise cu îngrijire şi
străbătute de un puternic sentiment românesc. Am primit o scrisoare de la Alexandru
Zub care se găseşte pentru o bursă la Freiburg. Este cel mai reprezentativ al tinerei
generaţii de istorici, de proporţiile lui N. Iorga. Mi-a scris că vrea să vină să mă vadă.
Şi voi comunica ceea ce ar fi esenţial din convorbirea liberă pe care o vom avea. Este
profesor la Universitatea din Iaşi se va întoarce în ţară. Monografia lui, Kogălniceanu
istoric, este un monument al istoriografiei româneşti. Dacă elementele de elită ar
pleca, ar spori numărul mediocrităţilor promovate de partid. O acţiune insurectă a
intelectualilor n'ar da niciun rezultat, în afară de anii de închisoare ce i-ar avea. Şi
admiţând că ar avea răsunet mare - ceea ce mă îndoiesc - crezi că diviziile ruseşti ce
sunt la Reni ar sta spectatoare sau ar repeta operaţia din Cehoslovacia cu entuziastul
concurs al Ungarei şi al Bulgariei. Totdeauna să ne gândim la situaţia geopolitică pe
care o avem. Dacă eu sunt optimist în ce priveşte viitorul României, nu mă razim pe
ţările Europei libere, nici pe americani care îmi amintesc de ihtiosauri, pleziozauri din
era terţiară: corpuri gigantice şi capete foarte mici. Îmi amintesc de nu ştiu care
dihanie terţiară care datorită dimensiunii, în afară de creerul din căpăţână mai avea un
supliment la coadă. Statele-Unite extraordinară forţă economicâ şi militară, având o
conducere politică nevoiaşă. Eu urmăresc forţele politice din Asia. La apropierea
Chino-Japoneză care a tăiat respiraţia Kremlinului se adaugă căderea dnei Gandhi
care întărise legătura cu Rusia, a luat puterea coaliţia care se îndepărtează de Rusia
orientându-se spre ... China şi Statele Unite. Nu este necesar să-ţi desvolt
consecinţele pentru Rusia unde asiaticii o socotesc o intrusă. Eu am împărţit în două
imperialismul european, în Asia: imperialismul mercantil al Angliei, Olandei, Franţei,
Italiei, Germaniei care au dispărut şi imperialismul teritorial practicat de Rusia şi stă
neclintit, ceva mai mult e în expansiune: Mongolia exterioară satelit al Kremlinu-lui.
Despre democraţii ţărilor Occidentale am cea mai aspră apreciere. Ştii că în
Danemarca s'a suprimat salutul în armată. Exact cu ce a început anarhia în armata
rusă după abdicarea ţarului. Democraţii occidentali n'au nici o autoritate,
supralicitează demagogic pe socialişti şi pe comunişti. Bătălia nu se dă în Europa,
într'o oarecare redusă măsură în Africa, decisiv în Asia. De acolo va veni lovitura
decisivă contra Kremlinului. Se adaugă problema naţionalităţilor în Rusia ignorată laş
de Europa liberă şi se adaugă divorţul total dintre inteligenţa rusă şi regimul
comunist, plus o reînviere de credinţă religioasă la ruşi, cu totul neaşteptată după 60
de ani de campanie ateistă.

Vreau să-ţi comunic concluziile mele în ce priveşte situaţia din România. De la 1945
februarie când Petre Groza a luat puterea, instalat de Vâşinski şi legitimat de forţele
de ocupaţie ruseşti, aici este păcatul originar al regimului, în curs de 32 de ani
ideologia comunistă nu a cucerit poporul român. Ca în toate Statele pactului de la
Varşovia, puterea comuniştilor nu se razimă pe adeziunea liberă a populaţiei ci pe
miliţie, securitate şi foarte ipotetic pe armată. Ar fi nerealist să refuzăm a cunoaşte
marea mutaţie ce s'a făcut social şi economic în România, în cursul a 20 de ani. Dar
toate aceste realizări nu pot anula păcatul originar, partidul comunist nu a luat
conducerea ţării de la poporul român ci de la forţele de ocupaţie ruseşti. Te miri că
unii academicieni fac acte desonorante, abdicări pentru un paşaport. Găsesc normal,
dat fiind că Academia română, copie a Academiei franceze, avea numai 40 de
membrii. A urmat inflamaţia regimului comunist care a înmulţit numărul peste o sută
sau două. Designarea membrilor Academiei se face de comitetul central al partidului.
Inflaţia monetară micşoreazâ continu acoperirea în aur a monedei, la fel şi în
domeniul academiei. Şi, dragul meu, nu putem cere oamenilor să aibă eroismul
insurecţional într'un regim în care cetăţeanul este despuitat de orice armă legală de
apărare. Poate un cetăţean al României să dee Statul în judecată dacă a fost
neîneptăţit? Renaşterea spirituală se face fără ca regimul să-şi dee bine seama, sau
chiar dăcă şi-ar da seama nu o crede pimejdioasă fiindcă este nulă. Toate regimurile
dictatoriale de stânga sau de dreapta, nu-şi dau seama de prefacerile ce le-au
determinat. Nu vom găsi nici un ţăran nici din cel mai izolat sat care să ignore
problemele ţării. Şi spiritul critic al ţăranului este foarte ascuţit. Nu mai vorbesc de
lucrătorii din industrie. Îmi formulezi o întrebare, de ce oare atunci când clasa aşazisa
muncitoare ajunge la putere, trebuie să ia şi ultima libertate a omului? Dar nicăeri în
ţările pactului de la Varşovia clasa muncitoare n'a ajuns la putere, ci o minoritate
comunistă a fost pusă de forţele ruseşti de ocupaţie. Îţi voi cita un caz care te va
lămuri. În România încă liberă, datorită legislaţiei muncii făcută de Trancu-Iaşi,
patronii conform legii ei, plăteau ora suplimentară, orei normale. Ca proprietar al unei
mari întreprinderi tipografice, aveam muncitori deci cunosc legea. Azi, orele
suplimentare în regimul dictaturii proletariatului sunt neplătite fiindcă sunt benevole
acum se numesc patriotice. Precum se vede dictatura proletariului este de fapt contra
proletariatului, în Rusia sovietică şi la fel în ţările satelite. Aceste regimuri nu se
reazămă pe adeziunea liber consimiţită ci pe miliţie, securitate şi un cod penal
conceput de sinistrul Vâşinski. De aici, şubrezenia lor. O acţiune insurecţională n'ar
avea alt rost în România decât să se repete eroarea acelei eroice rezistenţe din primii
ani ai regimului instalat de Vâşinski. De-aici înţelepciunea românească rezumată în
zicala "fie noaptea cât de lungă ziuă tot se face".

Librarea României este în funcţie de prăbuşirea Rusiei care va veni mai repede decăt
am îndrăzni să credem.

Îmbrăţişări
Pamfil Şeicaru
După această dată, deci de la 26 Aprilie până la 9 Mai 1979 au urmat o serie de
scrisori pe care le-am scris maestrului, solicitate de problemele ridicate în coloanele
Curentului, seria nouă, ediţie de exil şi pentru a economisi spaţiul ce îmi stă la
dispoziţie mă voi mărgini să citez cele mai importante fragmente din conţinutul lor.

În epistola din 26 Aprilie, lămurind în cele dintâi unele puncte nevralgice ivite între
noi "Lucrarea mea (e vorba de teza de habilitare, cu temă pur medicală n.n.) v'am
trimis-o nu pentru a o citi ci numai pentru a mă cunoaşte mai bine ... Vă mulţumesc
din tot sufletul pentru intenţia dvoastră dar vă rog sincer să nu publicaţi nimic despre
lucrarea mea in Curentul. Pe de altă parte am vrut să vă câstig un dram de încredere şi
să -mi daţi dreptate atunci când vă scriu că în ţară e Jale cu J mare şi o spun asta fără
să mi apăr vreun interes.

Despre problema catolicismului în sine:

"În legătură cu ortodoxismul şi catolicismul meu, trebuie să vă mărturisesc că sub
influenţa trăirilor italiene, m'am gândit să trec la catolicism. Chiar când am vrut s'o
fac, mi-au căzut în mâini memoriile cardinalului ungur Mindeszenti, dezvăindu-mi
adevărata faţă a Vaticcanului (papa Paul al VI-lea) şi am rămas pe mai departe
ortodox. În ce priveşte articolul Dvostră trebuie iar să mărturisesc am fost sensibilizat
de un articol al lui Oct. Bârlea, în care venerabilul monsenior ajunge să-l facă şi pe
Ştefan cel mare ... catolic, în misiunea sa se prozelitism, în loc să-i apropie pe oameni
îi va învrăjbi acum şi pe chestiune unit-ortodox ...".

Iar despre Eu-geniu Lovinescu:

"Amatorismul lui Lovinescu constă în aceea că el a acceptat orice elucubraţie poetică,
fără să ieie atitudine, mai ales dacă venea de la Paris. Din păcate, cultura clasică nu i-
a dat echilibrul cuvenit şi de această judecată nimeni nu-l va scăpa.

Din toate m'a lovit ca un glonte în inimă citatul în care Lovinescu, declară relifgia
ortodoxă ca obscurantistă. Vă rog, să nu uitaţi că de acest termen am fost intoxicat la
cursurile de marxism-leninism, tot ce nu era în vederile lui Marx şi Engels era
declarat obscurantist, Realitatea este realitate: am fost şi suntem ortodocşi şi avem o
cultură bizantină. Ce ar fi fost dacă eram catolici este o întrebare inutilă din punct de
vedere istoric".

În scrisoarea din 2 Mai 1979, semnalez primirea scrisorii publice a dlui Vasile
Dumitrescu, pe care o voi publica într'altă parte. În această scrisoare condamnam
lipsa de înteres arătată de românii din exil faţă de recenta publicare a volumului cu
articolele de fond scrise în Curentul anului 1944.

În rândurile trimise maestrului la 9 Mai 1979 reveneam la scrisoarea publică a dlui

Vasile Dumitrescu, redactată separat de ziar deşi era trimisă împreună ce el.
Respectivul domn se plângea de datoriile făcute pentru a asigura apariţia regulată a
Curentului, el recunoştea o datorie de 37.000 mărci şi făcea apel la ajutorul românilor
din exil. Totul părea drept o sinistră glumă deoarece prin articolele închinate
preşedintelui României, alţii în ţară şi-au ridicat vile la şosea şi ca fii credicioşi
partidului mai funcţionau pe posturi renumerate cu un salariu de invidiat.

Dar să redau fragmentul de scrisoare ajuns la redacţia Curentului, deci probabil a fost
citit de Pamfil Şeicaru, dar el nu mi-a dat niciun răspuns a trecut liniştit peste
problemă semn că nu era chiar încântat de activitatea lui V. Dumitrescu, devenit prin
forţa împrejurărilor cel mai apropiat colaborator al său: "Dar aici mai este încă ceva,
despre care măcar nouă ne este permis să vorbim fără nicio oprelişte. Dl. Dumitrescu
a mizat totul pe politica lui Ceauşescu, în aşa fel încât este aproape absurd că domnia
sa nu ar fi finanţat de marele dictator. Este absurd să crezi, că dl. Dumitrescu are
37.000 DM datorie când neforţat de nimeni a mizat pe un ins în care în ţară absolut
nimeni cu crede. Că el ar fi acela care ar face legătura între popor şi partid, este iar
mai mult decât ridicol. Nu ştiu de când este plecât dl. Dumitrescu din ţară dar eu nu-
mi amintesc ca vreodată dl. Ceauşescu să fi reuşit să cucerească poporul şi înscrierile
în partid să se facă altfel decât de formă. Şi apoi ar fi de întrebat ce independenţă a
României apără dl. Ceauşescu? Este România liberă astăzi? Poporul român vrea să fie
liber cu adevărat şi dacă o va începe vreodată o va lua de la alegerile furate în 1947,
Ceauşescu nefiind decât un profitor al acelei hoţii ... Eu respect părerea fiecăruia dar
când eşti atât de original şi contra oricărei realităţi aş zice că dl. Dumitrescu, nu ar
trebui să mire că se trezeşte complet părăsit, încărcat cu o datorie de 37.000 de mărci,
în care, însă nimenea nu poate să creadă".

Note şi Comentarii

Tema scrisorii din 24 Aprilie 1979 aparţinănd lui Pamfil Şeicaru, revine la analiza
situaţiei internaţionale nu înainte de a mă felicita pentru diagnosticul pus lui Paul
Goma, (este şi el de părere că acesta nu reprezintă decât "o simplă ambiţie de scriitor,
care vrea să compenseze puţinătatea talentului cu o atitudine de insurect apărător al
drepturilo omului, care îi dă publicitate". Anii care au urmat de atunci până astăzi,
verifică părerile marelui ziarist fără să mai aibe nevoie de vreun comentar în plus.

Revine la conferinţa de la Belgrad, care, el înclină să creadă că nu va avea loc. De-

aici, analiza beligeranţilor, începând cu marea Rusie, aceasta probabil nu va participa
deci va face să nu se ţie conferinţa, nefind de acord cu circulaţia liberă a ideilor. Dar
dacă totuşi va participa, împreună cu sateliţii săi, va exista o răfuilă straşnică între
americani şi ruşi demonstrandu-se inutilitatea conferinţei de la Helsinki, regizată de
Kissinger. De altfel, nici una din ţările pactului de la Varşovia inclusiv Ceauşescu nu
vor accepta liberul schimb al ideilor. Chiar Tito, care nu e vecin cu Ruşii, mai mult,
nu l-au instalat la putere treupele sovietice, nu admite acest principiu democratic. Lui
Djilas autorul cărţii "Noua clasă" nu i s'a dat paşaport, fiindcă Tito se teme de acest
dârz dizident, a cărui dârzenie nu i-au înfrânt-o nici anii lungi de închisoare.

Aşa dar, concluzia este că dictatura comunistă nu poate rezista unui climat de
libertate. Întelectualitatea românească, maestrul crede, că eu o judec mult prea aspru.
Personal urmăreşte monografiie istorice apărute în ţară, scrise documentat, străbătute
de un puternic sentiment românesc. A primit o scrisoare de la Alexandru Zub aflat cu
o bursă la Freiburg şi ar dori să-l vadă. Este un reprezentant al tinerii generaţii de
istorici de proporţiile lui N. Iorga. Comparaţia este o hiperbolă, ne pare că Pamfil
Şeicaru în postura unui înecat se agaţă de un fir de pai, fără să căutăm să-l jignim pe
Al. Zub, distanţad între el şi N. Iorga este ca de la cer la pământ, şi nimeni nu ştia mai
bine acest lucru ca maestrul nostru, dar în acest mod dădea o şansă unor tineri să se
afirme escaladând înălţimi ce nu le sunt, de fapt, accesibile. Mai ales după revoluţie,
academicianul Al. Zub a devenit suficient sie însuşi ca dascăl credincios slujitor al
unei catedre şi nimic mai mult. Prin anii 1990, primind o revistă ieşană intitulată
Dacia literară, în care nişte tineri lipsiţi de cel mai elementar har îşi băteau joc din
carenţă de pregătire faţă de ceea ce trebuia să continuie tradiţia revistei lui
Kogălniceanu, descoperindu-l pus în fruntea lor ca director de onoare, i-am scris lui
Al. Zub cerându-i să facă ordine în curţile sale spirituale, dar s'a zburlit şi din
condamnabilă comoditate a reacţionat refuzând să-mi răspundă la scrisoare, adoptând
politica ştruţului, uitând ca prin minune că a scris o monografie, mult apreciată de P.
Şeicaru, despre Mihail Kogălniceanu, ori asta l-ar fi obligat să reacţioneze dacă ar fi
fost un spirit comparabil şi de la distanţă, cu unicul Nicolae Iorga.

Îmi face impresia ca şi în acest domeniu, al istoriografilor români, cel puţin în parte
maestrul se automăgea, ceea ce parcă îi devenise a doua lui fire, mai ales în ultimii
săi ani de viaţă.

Şi cu aceasta ocazie maestrul respinge ideea unei insurecţii în România, ceea ce ar

avea drept urmare invadarea ţării de trupele sovietice aflate la Reni, ajutate de cele
ale ungurilor şi bulgarilor. Întreaga jertfă, susţine în continuare, ar face inutil eroismul
rezistenţei anticomuniste din primii ani, am adăuga noi dusă de luptele de partizani în
munţi care însă au durat mult mai mult, depăşind perioada de început a
comunismului, şi ar fi păcat să-l lăsăm pe maestru să repete greşelile istoricului Vlad
Georgescu.

Desigur, personal nu aş fi fost adeptul unei insurecţii generale, dar aş fi cerut

intelectualului român ca în cei aproape cincizeci de ani de comunism să fi avut o
purtare demnă de rezistenţă interioară, în loc să fi adoptat capitularea fără condiţii, en
rase campagne cum o numea Pamfil Şeicaru, cedând prea uşor înaintea cotropitorilor
bolşevici. Fiecare în loc să mintă sau să jure strâmb pe ceea ce nu credea, la locul său
de muncă trebuia tacit să-şi manifeste rezistenţă care sub forma unei picături
chinezeşti, cu timpul, şi-ar fi ajuns scopul, în orice caz nu am fi suferit umilinţele de
azi, când cei ce au minţit ieri, se arată fidelii comunismului de astăzi.

P. Şeicaru recunoaşte că este optimist privitor la viitorul României, dar nu fiindcă ar

avea încredere în americani sau europeni, pe cei dintâi îi compară cu ichtiozaurii din
terţiară, mari în trup, dar cu creerul mic sau îl au în coadă. Este de luat în seamă
neîncrederea maestrului în politicienii europeni şi americani mai ales astăzi când
politicenii români în unanimitate susţin că doar intrarea României în Uniunea
europeană ar aduce salvarea ţării din sărăcirea ei, ceea ce s'o recunoaştem sună prea
demagogic pentru a fi adevărat. Încă odată ar trebui să ţinem seama de avertismentele
unui om cu mare experienţă în politica internatională când ne atrage atenţia că ţările
apusene şi Statele Unite nu fac nimica fără să-şi satisfacă mai întâi propriile interese.
Deci, pentru a intra în Europa va trebui să fim pregătiţi, noi inşine să ieşim din
sărăcie prin propriile puteri, doar în acest mod vom putea discuta de la egal la egal cu
viitoarele state, ori de nu, vom trece dintr'o robie rusească într'alta europeană.
Mai departe, cunoaştem teoria maestrului că Rusia va primi lovitura decisivă în Asia,
la prăbuşirea ei va mai contribui insurecţia naţionalitaţilor aflate sub dominaţie
sovietică şi intelectualitatea sătulă de regimurile totalitare.

Mai interesant de studiat, consideră P. Şeicaru, e comunismul instalat în Martie 1945,

în România de guvernul Petre Groza, acesta are un păcat originar deoarece a luat
puterea cu ajutorul armatelor ruseşti, astfel că ideologia comunistă nu a reuşit să
cucerească poporul român. Puterea comunistă nu se reazimă pe adeziunea poporului
ci pe miliţie, securitate şi foarte ipotetic pe armată. Să reţim că în timp ce marele
ziarist combătea comunismul ajuns la noi la putere, datorită unui păcat originar de
care sufereau toţi cei ce l-au condus şi îl conduc inclusiv N. Ceauşescu, în coloanele
Curentului, seria nouă, din exil, scăpaţi de sub supravegherea lui P. Şeicaru,
colaboratorii ziarului se adresau lui Ceauşescu de parcă el ar fi fost singurul cu care
ar fi vrut să steie de vorbă, deci la Muenchen se instalase o altă republică populară
română de esenţă comunistă.

Cu toate acestea autorul nostru nu refuză să recunoască marea mutaţie s'a făcut social
şi economic în România ori aici va trebui să fim antenţi la înterpretarea pe care o vom
sa mutaţiei respective. De la început, marele ziarist a lăudat realizările în industria
grea a regimului comunist dar chiar de atunci şi-a permis să critice politica dură în
problema ţărănească, şi desfiinţarea clasei mijlocii ale cărei atribuţii erau preluate de
funcţionarii statului, ceea ce-i pur şi simplu catastrofal pentru veniturile supuse
corupţiei şi bunului plac a unei pături parazitate de oaemeni, puterii înlăturându-se
orice afirmare a iniţiativei personale cu un mic câştig în schimbul căruia Statul s'ar
degreva de anumite sarcini minore, timp luat din domeniul producţiei celei mari.
Criticile au fost drepte, şi pentru marele nostru ziarist o sigură dovadă că nu şi-a
pierdut independenţă, n'a intrat în solda comuniştilor, faptul că ar fi admis să-i
publice anumite lucrări nu era o trădare, fiindcă nu admitea nicio cenzură, tot ce făcea
era convins că slujeşte interesele neamului şi ale ţării.
Desigur după întâiul entuziasm maestrul s'a lămurit tot mai mult de calitatea
partnerilor comunişti.

Reţinem trei aspecte din cuprinsul scrisorii de faţă:

1. Maestrul face următoarea afirmaţie ce ar trebui bine cântărită de cei ce fi trebuit să-
i citească de mult operele, şi cu siguranţă nici nu au auzit de ele: "Democraţii
occidentali n'au nicio autoritate, suprasolicitează demagogic pe socialişti şi pe
comunişti. Astfel că despre aceşti democraţi ai ţărilor occidentale am cea mai aspră
apreciere. Ştii că în Danemarca s'a suprimat salutul în armată. Exact cu ce a început
anarhia rusă după abdicarea ţarului".

Şi declinul Europei continuă până în zilele noastre, parcă ar urma să împlineasca

destinul unei destărămări ireversibile. Procesul a început, ca să-l datăm aproximativ,
odată cu dorinţa lui Fr. Nietzsche să se dedice studiului filozofiei prin care spera că
va reuşi să salveze Europa da la tot mai accentuata sa decadenţă.
În acest context se înscrie şi hotărârea Curţii supreme a Germaniei să legifereze
căsnicia dintre doi homosexuali, le conferă aceleaşi drepturi ca sacrei nunţi dintre
bărbat şi femeie, de unde prin tulburarea unui sfânt sacrament care stă la baza unei
noi vieţi, supus patimei oarbe, sterpe în esenţa ei vitală, consfiinţind patologicul,
încăodată societatea apuseană îşi certifică, situaţia ei însăşi, de gravă şi ultimă
înbolnăvire. În locul lozincii comuniste pe toate flamurile lumii ar trebui scris
îndemnul: "Oameni din toate ţările, Uniţi-vă pentru a vă apăra viaţă voastră şi a
copiilor voştri"!

2. Chestiunea doua se referă la Academia română de care m'am plâns maestrului că în

ultimul timp are mai mulţi membrii decât neghina în grâu. Răspuns: "Te miri", îmi
spuse maestrul, "să că unii academicieni fac acte dezonorante, abdicări pentru un
paşaport. Găsesc normal, dat fiind că Academia română copie a celei franceze avea
numai 40 de membrii. A urmat inflaţia regimului comunist care a înmulţit numărul
peste o sută sau două. Desemnarea membrilor Academiei se face de Comitetul
Central al partidului. Inflaţia monetară micşorează continu acoperirea în aur a
monedei, la fel şi în domeniul academiei".

Comparaţia între moneda care prin inflaţie îşi micşorează acoperirea în aur, cu
academicienii care prin inflaţia lor ca număr, îşi micşorează acoperirea în aur, ca şi
corespondent în valoarea lor ştiinţifică sau artistică, îmi pare extrem de plastică şi
atoategrăitoare.

Ceea ce maestrul nu mai ajunsese să afle, după revoluţia din Decembrie 1989, prin
păstrarea vechilor comunişti în Academie la care numărul celor noi înscrişi, inflaţia
devenea de mie la sută, se înţelege că tipul nou de academician pierde întreg aurul de
acoperire, astfel că valoarea sa a scăzut, încât nu e nici la nivelul unui proaspăt
absolvent de liceu, care nu a trecut bacalaureatul. (E vorba de bacalaureatul dintre
cele două războaie mondiale că altfel astăzi examenele se dau la marea pomană spre
ruşinea celor care se pregătesc să intre în Europa cu aşa moştenire).

Probabil în următorii doi ani numărul academicienilor se va dubla şi asta datorită

îngrijirii părinteşti a actualului Preşedinte al Academiei, Eugen Simion, cel care din
toate criteriile de primire în Instituţia sa, a uitat şi uită mereu, de ceea ce se chiamă
valoarea candidatului.

3. A treia convorbire e cea mai înteresantă fiindcă ea dezbate o problemă

fundamentală comunismului! Maestrul răspunde la întrebarea mea: "De ce oare
atunci când clasa muncitoare ajunge la putere, trebuia să-i ieie omului şi ultima
libertate? Dar nicăieri în ţările pactului de la Varşovia clasa muncitoare n'a ajuns la
putere ci o minoritate comunistă a fost impusă de forţe ruseşti de ocupaţie."

Ceea ce nu se înţele, bogăţia României s'a epuizat aproape de sfărşitul domniei

comuniste, când sărăcia a început să-şi arate destul de violent colţii. Şi ea s'a
accentuat în anii viitori în România cu faţă pretins democrată. De fapt, mărturiile
sărăciei noastre stăteau bine înfipte în pămâmtul ţării, deoarece în ele au fost investite
toate veniturile, numai că marile interpriinderi ale industriei grele urmau să nu fie
eficiente deoarece au fost ridicate după planurile unui nebun ce nu ţinea cont de
resursele adevărate ale patriei. Aceşti monştrii ai industriei grele s'ar fi impus să fie
dsitruşi pe loc dar niciun guvern nu a îndrăznit să arunce la gunoi ceea ce trebuia
aruncat. Nenoricirea revoluîţiei româneşti a constat în faptul că aceşti monştrii nu au
putut fi distruşi, astfel că ei opresc orice adevărată democratizare, odată ce muncitorii
după o educaţie de 50 de ani s'au identificat cu nişte maşini care le sunt cei mei mari
duşmani. Se cer finanţări în continuare a unor fabrici nerentabile şi fiindcă mai ales
partidul social-democrat proaspăt născut din cel comunist, nu-şi poate permite să-i
lase pe muncitori în ananghină. De unde cercul vicios se închide şi adâncimea crizei
sociale şi economice, sărăcirea populaţiei devine tot mai evidentă şi mai
cuprinzătoare.

În acest mod viitorul României, din păcate, nu-l mai putem privi cu atât optimist ca şi
atunci când credeam că trecerea la democraţie nu va însemna decât preluare unei
puteri din mâna uneia într'a celeilalte şi totul va porni înainte ca de la sine. Numai că
demenţa comuniştilor a creat parcă pentru veşnice, golemuri şi monştrii metalici de
care până nu vom scăpa ne va merge tot mai rău. Dar cine oare îşi va lua răspunderea
să ducă această revoluţie până la capăt?

Datorăm intuiţei poetului Aron Cotruş, aleasă recunoştiinţă, fiindcă în versuri

cutremurătoare, ne-a simţit starea înspre care ne îndreptăm, într'o vreme când nimeni
nu bănuia dezastrul ce ne ameninţă:

Pusu-ne-au în rând cu vita

Ne duc grâul, ne dau pita
hienele, cu ţârâita ? ...
Doamne, asta ni ursita ?

Robia în care ne-au dus ocupanţii ruşi, ca să n'o uităm, ielele-Parce ne-au scris-o cu
fier înroşit pe inima conştiintei:

Căpcăunii urlă, zburdă

Şi de tălălămbi se'mburdă ...
Rusia roşă, Rusia surdă,
Ne-a schimbat din neam în ciurdă ?

Scrisoarea (35 ) din 3 Mai 1979 de la Pamfil Şeicaru

Dragă Ovidiu,
cum sunt sigur că ai primit Curentul vei fi luat cunoştiinţă de situaţia mea: a întârziat
apariţia cărţii de care este legată certidudinea liberării mele din eterna strâmtorare
care mă ţine prizonier. Fireşte că întretimp s'a găsit soluţia financiară dar până la
sfârşitul lui Mai nu poate să fie cartea în vitrinele librăriilor. Am dat la tradus cartea
mea (450) pagini "La roumanie dans la grande guerre" în limba germană. Va apărea
sub titlu "Europa centrală şi Balcanii în primul război mondial". Traducătorul un
german din România mă aşteaptă până ce va apărea la o editură din Viena. Am două
urgenţe: 1) plata abonamentului la ziarul Le Monde care expiră pe ziua de 11 Mai.
Abonamentul pe trei luni este de 230 de franci. Îţi alătur nota în care mă anunţă
ziarul. Până la 11 August când se temnină cele trei luni voi fi în situaţia de a nu înnoi
abonamentul. Cum "boerii" de la "Le Monde": rue 5 des Italiens, dacă nu primesc din
timp aşteaptă 15 zile până să-mi reînoiască trimiterea ziarului, de aceia, te rog, să le
trimiţi prin mandat poştal costul de 230 franci şi dacă se poate chiar telegrafic ca să
ajungă la timp util. A doua rugăminte să-mi trimiţi 150 de mărci costul telefonului
spre a-l plăti imediat, altfel risc să-l suspende şi să treacă timp până îl repun în
funcţie.

Crede-mă că-mi este penibil să tulbur prietenia cu necazurile mele. Păstrez nota din 9
August: 300 mărci, ca să-mi aduc aminte când mă voi libera din apriga strânsoare a
nevoilor. Întârzierile sunt ca întotdeauna în zodia afurisită a destinului meu, nu
izbutesc decăt izbindu-mă de obstacole, dar până la sfârşit izbutesc totuşi. Şi atunci
voi şterge datoria aşă cum se cuvine.

Într'o scrisoare îmi promiteai că vei veni la Muenchen. Mi-ai prilejui o mare bucurie
dacă ai face un drum până la Dachau.

Închei mulţumindu-ţi pentru bunăvoinţă. Îmbrăţişări

Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

Marele ziarist, bătrânul şi venerabilul meu prieten, îmi scrie de multele lui greutăţi
fiinanciare datorită faptului că a întârziat apariţii "de care era legată certitudinea
liberării mele din eterna strâmtorare care mă ţine prizonier". Încă îmi aduce la
cunoştiinţă că a dat la tradus în limba germană cartea lui (450 pagini) "La Roumanie
dans la grande guerre" aceasta va apărea sub titlul "Europa centrală şi Balcanii în
primul război mondial"!

Traducătorul, un neamţ din România, el va aştepta până cartea va apare întro'o editură
din Viena.

I-am achitat datoriile urgente pe care le avea, aşa cum m'a rugat, având satisfacţia să-l
ajut pe omul, pe care nu numai că-l respectam dar am ajuns să-l iubesc de-a binele. E
cazul să amintesc, de data asta posedam luciditatea lui Sanco Panca, fiind sigur că
mult visata carte a maestrului, Finlandizarea Europei, nu va apărea niciodată,
speranţele sale se arătau mai mult decât deşarte. Din partea mea eram gata să-l iau la
mine la Giessen, să-i asigur un trai fără griji dar el nu se mulţumea cu aşa ceva, la
vârsta de 85 de ani poseda o unică forţă spirituală din această caută socoteam că şi lui
i se potrivea epitelul dat de el lui Nicolae Iorga, de adevărată uzină creatoare.

În acest sens zarurile erau de mult aruncate, Pamfil Şeicaru, marele ziarist, istoric şi
literat-esseist, îşi trăia ultima aventură a vieţii, şi din acest drum, chiar dacă va
însemna o echilibristică pe marginea unei prăpăstii, nimeni nu-l va putea întoarce.
Fără îndoială între P. Şeicaru, rămas neabătut la credinţa lui din 1918 când şi-a
început cariera de ziarist şi cei din jurul lui mânaţi de interese mărunte mai ades
meschine, era o distanţă de ani lumină dar putem eu să-i spun acest lucru, punându-
mă în postura unui tulburător de vise şi iluzii? Desigur, că nu şi în acest caz nu-mi
rămânea decât să mă ocup de Vasile Dumitrescu lipsit total de harul scrisului,
submediocru în tot ce întreprindea dar el reprezenta legătura maestrului cu lumea din
afară, de acest individ depindea, în concret, sorta publicistică a lui Pamfil Seicaru
deci pot din nou să judec extrem de critic epoca în care trăiesc, unde valorile
autentice sunt călcate în picioare cu brutalitatea acelor lipsiţi de har, singura lor
menire fiind aceea de a distruge de la primele semne tot ce înfloreşte şi va da rod. În
raporturile puse cu capul în jos, dintre P. Şeicaru şi Vasile Dumitrescu asistam la
fenomenul numit de Nietzsche "Umwertung aller Werte" adică non-valoarea va
ajunge să stăpânească asupra valorii propriuzise, realizându-se domnia maselor cum o
numeşte Ch. Maurras.

Să cităm scrisoarea publicată, împreună cu ziarul Curentul, dar pe o filă separată, de

unde îi lipseşte data (eu am primit-o la 2 Mai 1979) pe care dacă semnatarul ar fi avut
o urmă de demnitate, nu ar fi publicat-o:

Stimată Doamnă, Stimate Domn,

Din primul număr de la reapariţia Curentului am precizat:
Un organ de presă nu poate apărea fără o bază financiară. Aceasta poate veni din
subvenţii sau donaţii. Nu dispunem nici de altele.
Reclame comerciale, la condiţiile actuale, o sursă inexistentă!
Voinţa cititorului. Pentru noi singura posibilitate de a continua apariţia. Ca totdeauna
Curentul se tipăreşte pentru cititorii din interiorul Ţării. Dacă în mod provisoriu
apărem în afara hotarelor, aceasta este o necesitate tehnică. Cititorii din Romania pot
citi Curentul dar nu-l pot cumpăra, nici abona şi asta tot din impedimente de ordin ...
tehnic. Numai cititorii aflaţi în afara hotarelor pot abona ziarul nostru.

Aceasta înseamnă: cine dintre cei aflaţi în străinătate abonează Curentul face posibil
ca cei din cuprinsul Ţării să-l citească.

Din aceasta reiese clar că finanţarea Curentului depinde de acei ce-l aboneasză.
Printre aceştia sunteţi şi Dvoastră, fapt pentru care îmi permit să vă exprim
călduroasele mele mulţumiri.
Suntem informaţi că la Bucureşti se ştie că Curentul este finanţat de "serviciile
secrete ale unui stat imperialist". Din Muenchen şi din alte suburbii ale lumii libere
am aflat că suntem subvenţionaţi "de cei de la Bucureşti", iar, recent, ne-a parvenit de
la Tel Aviv informaţia că apărem cu "mirosul petrolarilor de pe piaţă propagandei
arabe".

Adevărul este că Curentul se tipăreşte cu bani (marci germane, valută în RFG) din
propriul meu buzunar, bani pe care eu îi câştig prin muncă. La aceşti bani se mai
adaogă şi contribuţia abonaţilor. În ceea ce priveşte aceasta din urmă ţin să atrag
atenţia că din miile de persoane cărora le-am trimis primele patru numere "de probă"
numai 155 (unasutăcinzeci şi cinci !) au abonat Curentul.

Am tipărit volumul "Articole de fond" într'un număr de 500 (cinci sute) de exemplare
ce m'a costat 5.103,20 DM (cinci mii una sută trei). S'au vândut la cererea celor
interesaţi 43 de exemplare.

Cu numărul pe luna Martie 1979 Curentul împlineşte un an de la apariţie. Dacă pun la

socoteală toate cheltuielile făcute, inclusiv cele necesitate de a pregăti începerea
acestei activităţi, totalizând patru ani de eforturi şi cheltuieli, ajung la o sumă care
înclude la ora actuală şi 37.000 DM datorii pe care le-am făcut, în ultimul timp şi pe
care trebuie să le rambursez.

În această situaţie mă văd nevoit să întrerup apariţia Curentului până când îmi voi
plăti datoriile, după care voi putea face altele noi, pentru a putea continua. În speranţa
că pot conta pe înţelegerea Dvoastră faţă de această situaţie, vă rog să primiţi
mulţumirile mele.

Cu alese sentimente al Dvostră

Vasile C. Dumitrescu

Fără îndoială, rândurile de faţă sunt scrise cu multă şiretenie. Ni se aduce la

cunoştiinţă că ziarul Curentul nou apare pentru cititorii din ţară, cei din străinătate se
abonează în locul lor. Să reţinem, pentru domnul editor nu există exilaţi ori la ajutorul
lor majoritar nici nu se aşteaptă. Dar cum bine putem citi, el nu cere niciun sprijin
doar ne roagă să-i înţelegem întreruparea apariţiei Curentului, ceea ce vine să
demonstreze că dl. V. Dumitrescu are o sursă de unde primeşte mărci în valută
(expresie pur românească), deocamdată, fiindcă datoriile s'au mărit prea mult, e
necesar să le achite după care va putea continua mai departe ceea ce înseamnă că nu o
poate face cu banii din buzunarul său odată ce pe aceştia i-a epuizat la achitarea celor
37.000 DM, şi după cum se ştie editorul e funcţionar de stat, băncile nu-i vor elibera
altă sumă până nu vor intra, altele pe contul său. Iată că dl. Dumitrescu se trădează,
afacerea Curentului e falimentară şi nu ar continua-o nici cel mai mare capitalist, dar
omul nostru o face fiindcă după un interval de timp îi va intra în buzunar bani
proaspeţi şi aceştia nu pot fi decât de origine românească, legăturile dlui Dumitrescu
cu autorităţile române fiind clare de tot, o ştim din corespondenţa maestrului care
vorbea de un cenzor profesor universitar care-i revedea Finlandizarea Europei şi sigur
în limba română, ori cum P. Seicaru nu ajunsese în contact cu el, rămâne acest
Dumitrescu omul de legătură între maestru şi Institutul de studii politice şi istorice
din Bucureşti că aşa ceva nu există în Germania şi incă să preieie din vânzare, 2.000
de exemplare.

Dar pe Vasile Dumitrecu trădează tot ceea ce scrie la Curentul, e greu de presupus că
ar fi fost chiar atât de prost să-l preaslăvească pe marele dictator al ţării N.
Ceauşescu, fără să nu capete un sprijin substanţial din Bucureşti, fie şi pe calea
ambasadei române din Germania. Regret mult că nu mai posed articolul în care
editorul Curentului scrie negru pe alb că e mândru de a fi român atunci când vede ce
Preşedinte are România se înţelege e vorba de N. Ceauşescu. Dar iată, ce ni se spune
în articolul, "Ce se pregăteşte" semnat de Vasile Dumitrescu în Curentul Anul L, no.
5923, sâmbătă 11 Februarie 1978: "Sunt pentru o discuţie liberă" a spus tovarăşul
Nicolae Ceauşescu în cuvântarea de la Helsinki. Dar o discuţie liberă nu se poate
duce între om şi numai aparatură ci numai între om şi om. Din structura descrisă mai
sus reiese că n'are nici un sens să discutăm cu megafoane. Ceea ce scrie tovarăşul
Eisenburger n'a gândit-o el. Nu face decât să repete, cu mai multă sau mai puţină
amplificare şi tonalitate şi terminologie, ceea ce de altfel putem afla direct din ceea ce
exprimă secretarul general al PCR, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, singurul care are
ceva de spus şi care, chiar dacă de (prea) multe ori se repetă, nu recită spusele altora.
D-sa este singurul cu care se poate discuta. Noi la rândul nostru fiind unii dintre
puţinii romăni fără nicio funcţiune deci fără importanţa socio-economică, ne vedem
reduşi la o singură calitate: aceea de a fi simpli oameni. Dar tocmai această calitate ne
pune în situaţia de a fi participanţi la discuţie, partneri ce pot discuta liber cu
tovarăşul Nicolae Ceauşescu, d-sa fiind la rândul d-sale singurul partener posibil
într'o discuţie liberă".

Şi tot aşa tilinca-tilinca vorba lui Agamiţă Dandanache, Vasile Dumitrescu

declarându-se partnerul de discuţii cu marele dictator, de fapt, îl târnoseşte ca cel mai
demn adept al cultului personalităţii, soldat credincios al lui N. Ceauşescu. Cu atât
mai hilară ne apare încercarea editorului să atragă atenţia tovului N. Ceauşescu
asupra celor ce îl înalţă pe dictator pe un tron mai frumos decum a făcut-o el, mai ales
că recurg la graiul ales şi inspirat al poeziei. De pildă, în numărul de Sâmbătă 11
Martie 1978, alături de poza dictatorului - se publică poezia Luminătorul de Ileana
Roman apărută în revista Flacăra din 26 Ian 1978, o adevărată bătaie de joc la adresa
dlui Nicolae Ceauşescu pe care îl previne, probabil ca subiect al discuţiilor libere pe
care le vor avea, din această "capodoperă" cităm prima strofă şi ultima: "El este deci
norocul ţării / Sinea acestor vremuri noi / Şi tot pământul îi e prieten / Căci are'n ochi
doi porumbei" şi "El are'n ochi doi muncitori / Cu care vede tot poporul / El este deci
norocul ţării / Şi'n lumi Luminătorul".

Într'un număr anterior pentru a ne uşura înţelegerea sublimului articol "Ce se

pregăteşte" cu aceeaşi ocazie însă, ni se reproduce poezia Ora fundamentală apărută
în revista Flacăra din care din nou vom reproduce ultimele strofe menţionând că
autorul este Ion Chiric: "Între muncitori-stindar, voinţă clară, / el declanşa puterea din
priviri / şi împărţind la sate, pentru cei ce ară / Gila ţării, plămădea noi firi. / O facere
de lume s'a petrecut atunci, / pe meleagul românesc-vânt nou de primăvară / el
întreagea, la strămoşeşti porunci, / puterea poporului în ţără." / Desigur marele
dictator a rămas încântat de măreţia acestor versuri încât a reuşit cu forţe noi să se
joace cu globul pământesc, avut pe masă, de-a lumile ce-i cădeau la picioare, efectul
fiind mai puternic o dată ce recitatorul acestor minunăţii poetice nu a fost altul decât
Adrian Păunescu, fiul lui de suflet.

Ar fi să mai credem că aranjamentul respectiv nu a aparţinut dlui Vasile D. ci

responsabilului cu anticultura de la Curentul nou pe nume Gh. Stanomir, dracu va şti
cine se ascunde sub acest nume pe care noi îi consideram un pseudonim.

Şi cu aceasta să ne oprim, i-am dat chiar destulă atenţie dlui V. Dumitrescu şi dacă am
făcut-o nu se datorează non-valorii sale absolute ci am dorit să-l prezentăm înainte de
a-l duce pentru ultima oară pe scenă ca principalul erou în afacerea manuscriselor lui
P. Şeicaru dispărute fără urme, după moartea maestrului.

Scrisoarea (36 ) din 25 Junie 1979 de la Pamfil Şeicaru

Dragă Ovidiu, n'am terminat scrisoarea ce îţi este destinată spre a te lămuri asupra
poticnelii Curentului, de altfel de scurtă durată cum vei constata curând. Sunt de
dăuăzeci de zile prins într'o lucrarea consacrată acestui Papă polonez şi a
semnificaţiei vizitei în Polonia. Este în aprecierea mea o breşă în împărţirea făcută la
Yalta. Scriu grăbit şi sper că în două săptămâni să termin cele 130 de pagini. Marţi
voi da să fie dactilografiate primele 40 de pagini care trec imediat la traducătorul în
limba germană. Întrerup lucrul ca să-ţi confirm primirea celor două articole. Primul
consacrat veşmintelor istorice m'a impresionat prin bogăţia culorilor arătând o
sensibilitate şi darul de a reda în imagini succesiunea îmbrăcămintei din vremuri de
mult apuse. Frumos, redai pe Sadoveanu un poet al naturii în proză. Eugen Lovinescu
fost coleg cu Sadoveanu la gimnaziul din Fălticeni, îl evocă încă din copilărie
pasionat de vânat, de pescuit şi de hoinărit prin crângurile învecinate. Sadoveanu îl
descrie ca un tânăr "cuminte ca o domnişoară, prizonier cărţilor". Este trist că omul a
fost mai prejos de opera lui. Când reapare Curentul după cele două numere care sunt
culese, voi reproduce succesiv cele două articole. Lucrez de zor pentru a termina
cartea şi a-o da la tipar la sfărşitul lui Iulie. Până atunci voi afla răgaz să termin lunga
scrisoare începută. Cu urări de bine
Îmbrăţişări al tău
Pamfil Şeicaru
Note şi Comentarii

Maestrul îşi întrerupe scrisoarea neterminată ce mi-a destinat-o, pentru a mă lămuri

asupra poticenlii Curentului, de altfel de scurtă durată cum voi constata, cât de
curând. Iată că V. Dumitrescu a ieşit în public prea devreme, dacă nu cumva chiar
asta îi era intenţia ca prin întreruperea apariţiei ziarului, să forţeze mâna sprijinitorilor
din umbră, pe care-i putem numi de-acum fără să ne fie teamă că greşim, e vorba de
autorităţile române din Bucureşti, care aveau şi cheltuiau sume enorme, cu aprobarea
şefului, numai pentru a-i crea o imageine pozitivă în Apus, de altfel ţinea foarte mult
la acest lucru. Din această cauză scrisoarea era doar formal publică ea nu cerea nici în
treacăt românilor din străinătate cum erau numiţi, ci se adresa unei persoane aflate în
umbră, ei îi dădea de fapt raportul financiar, după ce nu a reuşit să-şi atingă scopul la
un contact direct, cu cel ce-l putea ajuta. V. Dumitrescu reuşise în planurile lui, mai
repede decât bănuise, iar în ce priveşte eventuala sa demascare, puţin îi păsa lui de
asta, pentru el exilul nu exista decât ca români ce locuiesc în străinătate, întocmai
cum sunt trecuţi şi în catastifele securităţii.

Marele ziarist mă înştiinţa că de 20 de zile e prins de o lucrare consacrată Papei

polonez Ioan Paul al doilea, cât şi vizitei sale în patria natală.

După părerea lui P. Şeicaru prin acest papă are loc o breşă în împărţirea lumii, aşa
cum a fost făcută la Yalta. Scrie foarte grăbit şi speră ca în două săptămâni să termine
cele 130 de pagini dintre care Marţea viitoare va da primele 40 de pagini
traducătorului în limba germană.

Îmi laudă cele două articole pe care i le-am trimis: Primul trata despre veşmintele
istorice şi maestrul menţionează faptul ca l-a impresionat descrierea mea prin bogăţia
culorilor şi darul de a reda în imagini succesiunea îmbrăcăminţii în vremuri de mult
apuse.
Al doilea era dedicat lui Sadoveanu, despre el considerâ că-l redau ca pe un poet al
naturii în proză. Fără îndoială Sadoveanu are darul să vrăjească florile, pomii,
oamenii cât şi lucrurile din jurul nostru, în momentul când reuşeşte să le împrumute o
viaţă nouă, prin cuvintele prozatorului cu fiecare operă le dă un sentiment interior ce
ar fi parte din umbra lui Dumnezeu răsfrântă în inima din om. Biblii profane, istorii
cereşti îţi oferă povestirile acestui unic magician a cărui formulă e simplă ca şi întâiul
cântec scos pe vioara unui înger rătăcit la curtea unuia din Fraţii Jderi. Nu e om ci un
gigant al logosului românesc, el atinge murmurul tainic pe care-l rostesc pe limba lor
zimbrii coborâţi de la mănăstirile situate la porţile raiulul; prin armonia lor îşi câştigă
originarele cadenţe chemările de orgi subterane unde mai trăiesc cei ce sunt în stare
să treacă prin perdelele de apă lunară aşezată între durata timpului şi Veşnicie. Atare
aventuri spirituale nu le pot împlini decât cei împărtăşiţi cu har dumnezeiesc, a
urmat-o Mihai Eminescu în Sărmanul Dionis şi după el Mihai Sadoveanu în Nunta
domniţei Ruxandra, două temple ridicate pe calea, ce duce spre Absolut, din această
cauză se zice, tot pe graiul Blajinilor, că Mihai Sadoveanu este un Eminescu al prozei
româneşti.
Mă întorc la realitatea cu scopurile ei mai întotdeauna ca şi curse întinse altora şi cred
că acţiunea mea are o justificare, când recunosc faptul că am trimis cele două articole
pentru a-mi verifica unele întrebări ale căror răspunsuri ar putea să devie certitudini.
După cum am văzut maestrul le-a apreciat în mod deosebit şi mi-a promis să le
publice, primul după ce vor ieşi de la tipar cele tocmai culese, urmând succesiv în
numărul următor al doilea articol. A fost aşa cum am bănuit, cele două articole nu au
apărut în Curentul de unde se poate bănui că răspunsul meu la scrisoarea lui publică l-
a înfuriat pe V. Dumitrescu în mod deosebit. Dacă ar fi fost nevinovat, ştind că sunt în
relaţii prieteneşti, chiar mai mult cu maestrul, ar fi încercat să mă caute şi să-mi
demonstreze eroarea a cărei victimă sunt. Mi-aş fi recunoscut bucuros greşala dacă aş
fi fost convins că nu am dreptate şi astfel totul s'ar fi terminat în mod fericit pentru
toţi. Dar V. Dumitrescu a adoptat metoda comunistă să mă lovească pe la spate ori aşa
procedează acel ce se află în culpă. Mă aşteptam la o atare reacţie, de la un om
cunoscut şi prin încăpăţânarea sa diabolică, şi mi se dovedea definitiv că acest V.
Dumitrescu îl ţine prizonier pe P.Şeicaru în propriul său Curentrul, de unde îl poate
mânui după voie. Necunoscându-i activitatea, de altfel maestrul nici nu era curios să
o ştie, în situaţia în care se afla nu pretindea decât să i se editeze lucrările, timpul nu-i
mai dădea un răgaz deosebit dar după cum ştim pe V. Dumitrescu nu-l înteresa decât
firma Curentului cel nou care-i aparţinea, în rest după instrucţiunile primite nu avea
decât sarcina să-l mintă pe maestru, să-l amâne sine die, să-i promită anumite date
care automat se amânau şi aşa mai departe până lucrurile vor avea un sfârşit cum
toată lumea îl aştepta.

În legătură cu Sadoveanu, am aflat dintr'un articol al lui Gala Galaction că autorul

Hanului Ancuţei s'a instalat, fie şi trecător în casa de la Ciorogârla a lui Pamfil
Şeicaru pe care popa socialist îl înjura nu prea conform canoanelor bisericeşti, deşi el
nu avea nicio vină din toată tărăşenia asta. Cu toate acestea P. Şeicaru nu i-a contestat
lui Sadoveanu calităţile de mare scriitor, nu i-a purtat Sâmbetele, mai ales după ce i-a
intrat şi în casa de la Ciorogârla după cum ar fi făcut alţii, a adăugat simplu "e trist că
omul nu a fost la înălţimea operei sale".

Scrisoarea (37) din 17 Septembrie 1979 de la Pamfil Şeicaru

Dragul meu nu crede că te-am dat uitării nici că am devenit lenes, cauza este o
lucrare: o breşă în cortina de fer-Vizita Papei Ion Paul II în Polonia. Am citit toate
reportajele apărute reviste şi în cele două ziare Le Monde şi Le Figaro: m'au fascinat
înlesnindu-mi să intuiesc sensul istorik, viraj al politicii internaţionale. Mă grăbesc să
temin în cea mai mare parte vizita Papei la Naţiunile Unite şi în Statele Unite. Într'un
climat ateu şeful Bisericii Romano-Catolice are tăria credinţei să opună ipocriziei
diplomaţiei, care din laşitate devine complicele dominaţiei Rusiei Sovietice, puterea
spirituală a religiei creştine. În Mexic şi apoi în Polonia el a mobilizat masele în
numele lui Christ. Uimirea Occidentului desfigurat de marxisto-leninism este
evidentă. Sunt conştient că încercarea mea este temerară de a da sensul adânc al
acţiunii acestui Papă care vine din spaţiul dominat de ateismul marxisto-leninist.
Fireşte că este greu pentru mine un laic să redau politica Vaticanului de la Leon al
XIII-lea Ion Paul II în continuitatea unei afirmări a problemelor sociale promovate de
procesul accelerat al industrializării. Încerc un sentiment de vagă îndoială că n'aş
putea să realizez legătura între ateism şi dictaturile partidului unic cu totalul dispreţ
de om. Cutremurătoarea fază a istoriei începută în Octombrie 1917 de Lenin a cărei
capacitate de ură nimicitoare nu se bănuieşte în fioroasele ei dimensiuni. Daca ai da o
fugă pâna la Dachau ţi-aş da să citeşti ce s'a dactilografiat. Mi-ar fi de mare preţ
observaţiile pe care le-ai face. Şi poate s'ar fi prelungit tăcerea mea cu neplăcutul risc
de a fi greşit înterpretată, dacă n'aş fi primit Carpaţii şi nu aş fi fost cucerit de
minunatul imn al Italiei văzută prin pictorii Renaşterii. Nu este impresionanta
cunoaştere a tot ce a dat geniul italian în artă, care ar fi legitima mândrie a unui
profesor de istoria picturii, cât este acea fină cunoaştere a specificului culorii fiecărui
pictor. O sensibilitate de poet în faţa a ceea ce nu se mai poate realiza. Suntem la
excrocheria zisei arte abstracte promovată de muzeul Guggenheim. Nu ştii desigur că
Al. Busuioceanu şi-a trecut teza de doctorat cu un studiu asupra lui Cimabue,
maestrul lui Giotto. Adesea la Madrid îmi evoca diverşi pictori ai renaşterii, dar nu
avea acea căldură, acel discret lirism pe care îl ai. Sunt cele mai frumoase pagini
consacrate Italiei scrise de un Român. Fără exagerare m'ai emoţionat. Citindu-te am
retrăit acele emoţii încercate în 1926 când pentru prima oară am stat în Italia. Am
început în Genova unde am fost să-şi vadă soţia mea o prietenă căsătorită cu un
italian. Evoci micuţele porturi, îmi amintesc de Santa Marguerita unde erau bătrâne
care brodau cu o fineţă care peste ani am găsit-o la Burgges tot de bătrâne.
Probabil ştii că Nietzsche a rătăcit pe acele meleaguri. Şi din 1926 şi până la 1941 am
fost cel puţin de 3-4 ori pe an. Am coborât până în Sicilia la Taormina. Visam să refac
drumul din 1926 cu soţia. Strânsesem şi bani necesari; ca un blestem soţia s'a
îmbolnăvit de cancer şi un an şi trei luni au fost consumaţi de sanatoriu. Am revăzut
Italia în 1969. Nu mai era aceeaşi din 1941. M'am dus în piaţa Navona la un
restaurant unde soţiei mele îi plăcea să prânzim. Îi simţeam prezenţa. Astăzi - poate
vei fi surprins când fac apologia creştinismului să citez din cel mai mare adversar,
Nietzsche: Am luat când am venit la Dachau de la Madrid un "Breviaire
nietzschenien" a apărut la Mercure de France, bine conceput. Îl răsfoiesc adesea cum
ai lua o băutură tare. Am dat de un citat din Volonté de puissance (tom II p. 159):
"L'effet de l'art c'est de provoquer l'etat propre a creer l'oeuvre d'art, c'est de susciter
l'ivresse". "Efectul ariei este de a provoca starea proprie creaţiei de artă adică de a
stârni beţia" Ţi se poate aplica citind notele publicate în Carpaţii".

Nicăeri nu poţi avea istoria Europei ca în Italia. Şi barbarii n'au putut să facă cenuşă
din măreaţa istorie a continentului nostru a cărui sinteză o păstrează Italia. Şi eternul
inamic al Civilizaţiei europene stă la pândă: Rusia. Încerc sentimentul o alegerea unui
cardinal polonez ca Papă este un semn mântuitor al vrerii divine.

Te îmbrăţişez cu drag
Pamfil Şeicaru
Note şi Comentarii

După ce maestrul mă asigură că nu m'a uitat, că nu mi-a scris de-atâta timp dar cauza
e lucrarea despre Papa, Ion Paul al II, cel ce a realizat o breşă în cortina de fer prin
vizita lui în Polonia. A citit toate reportajele apărute în reviste şi cele două ziare Le
Monde şi Le Figaro, aceastea l-au fascinat şi l-au ajutat să intuiască sensul istoric,
virajul politicii internaţionale. Se grăbeşte să termine o bună parte din carte lăsând
ultimul capitol pentru vizita Papei la Naţiunile Unite şi în Statele Unite: "Într'un
climat ateu şeful Bisericii romano-catolice are tăria credinţei să opună ipocriziei
diplomaţiei care din laşitate devine complicele diplomaţiei Rusiei sovietice, puterea
spirituală a religiei creştine. În Mexic şi apoi în Polonia Papa a mobilizat masele în
numele lui Christ".
Evident că maestrul e pătruns de sfinţenia momentului, cum am constatat în bisericile
din Assisi, Santa Maria deglj Angeli şi San Francesco, sensibilitatea lui emotivă
prezintă o înclinaţie spre trăirea religioasă, chiar mistică a rugăciunii. Şi continuă pe
acelaşi ton, formă a unui elan creator ce pretinde o energie gata să mişte munţii, totuşi
clătinată de îndoiala carteziană înzestrată cu puteri de afirmare: "Fireşte greu pentru
mine un laic să redau politica Vaticanului de la Leon al XIII la Ion Paul al II-lea în
continuitatea unei atestării a problemelor sociale promovate de procesul accelerat al
industrializării. Încerc un sentiment de vagă îndoială că n'aşi putea realiza legătura
între ateism şi dictaturile partidului unic co totalul lor dispreţ de om. Cutremurătoarea
fază a istoriei începută în Octombrie 1917 de Lenin a cărei capacitate de ură
numicitoare nu se bănuieşte în fioroasele ei dimensiuni".

Papa Leon al XIII (Vincenzo G. Pecci 1810-1903, papă din 20 Febr. 1878) a adaptat
Biserica romano-catolică la schimbările culturale, sociale şi politice ale epocii sale, a
încurajat activitatea misionară şi a deschis în 1881 Arhiva Vaticanului punând-o la
dispoziţia cercetării ştinţifice. A întărit centralismul roman şi în 1899 a condamnat
americanismul. Fără îndoială, istoria Papei IoanPaul al II de la el trebue să înceapă,
dreptate avea marele ziarist. De altfel străduinţele papalităţii catolice în descursul
secolelor, cu toate că unii părinţi sfinţi s'au opus, a fost mereu ascendentă, în sensul
că marea ei dorinţă a fost să ţină pas cu contemporaneitatea. Deci se poate spune că
dacă papalitatea şi religia catolică era mereu în mişcarea devenirii în schimb,
ortodoxismul prezintă o tendinţă statică, rămâne credincioasă tradiţiei şi epocii
creştine din primele secole după naşterea Mântuitorului. În acest sens, menţionăm că
în muzeele Vaticanului pe lângă secţiile de artă etruscă, elenă, romană, de Renaştere
se găseşte şi o secţie de artă modernă, aşa precum printre altele Papa polonez a
recunoscut teoria evoluţionistă a lui Darwin, desigur fără să mulţumească nici pe atei,
nici atât pe credincioşii adepţi ai fixităţii speciilor, pe lângă faptul că oamenii
secolului al XX-lea nu mai pot fi treziţi din letargia lor, nici atunci când omul a ajuns
să calce pe lună.

Fără îndoială a fi ortodox sau catolic nu e o problemă de prozelitism ci de specific

spiritual, lucru cunoscut de misionarii catolici care prefereă trecerii totale la
catolicism, păstrarea tradiţiei fiecărui popor, aşa se face că uniţii sunt uniţi cu Roma
dar păstrându-şi ritualul ortodox, sau tribul de negru african devine catolic păstrându-
şi anumite legături cu vrăjitorii lui păgâni.

Vreau să spun că maestrul nostru şi-a dat seama de greutăţile pe care le va întâmpina
scriind despre noul Papă, nu numai că se simţea insuficient pregâtit în materie, ceea
ce s'ar fi putut completa prin studiu dar rămâneau problemele de suflet ce i-ar fi putut
scăpa, deşi am putea vorbi şi de un complex de inferioritate ce o simţea creştinul
Şeicaru în vederea tratării unei probleme atât de sus puse cum ar fi activitatea noului
Papă polonez.

Intrat în criză, înţelegem de ce marele ziarist nu a putut termina cartea promisă pe

sfârşitul lunii Iulie, încă la mijlocul lui Septembrie era în perioada căutărilor şi a
obţinerii unor informaţii prin care să-şi simtă ca Anteu, pământul de sub picioare mult
mai puternic.

Din această cauză, îmi propune să vin la Dachau pentru a-mi da să citesc tot ce s'a
dactilografiat şi mă cinsteşte asigurându-mă că i-ar fi de mare valoare observaţiile pe
care eventual i le-aş face. Astăzi, când mă gândesc la acea invitare, în care-mi cerea
ajutorul spiritual, fie şi formal, îmi spun că atunci am pierdut cel mai nobil prilej,
cum nu se mai oferă a doua oară în viaţă, să slujesc cu ce am mai bun legătura noastră
de prietenie, aş fi putut da mai mult decât am făcut-o deşi am preţuit cât se poate de
adânc sentimentele maestrului, ele au avut darul să mă înalţe tot timpul, aşa cum o
realizează iubirea ideală, cerească.

Dar acum regretele sunt târzii, pe altarul a tot ce-a fost nu-mi rămâne decât să refac
inima trecutului şi potenţele sale creatoare, dezvăluind comorile pe care le poartă, să
încerc să le reînviu în toatâ puritatea şi desăvârşirile lor, adică să le întrupez în tiparul
Cuvântului veşnic, cu tot ce conţine în el ca esenţă originară, perenă.

În continuare, scrisoarea primeşte aripi, atunci când citeşte Carpaţii şi descoperă

imnul meu dedicat Italiei văzută prin pictorii Renaşterii, îmi subliniază sensibilitatea
de poet prin care am putut defini culoarea specifică fiecăruie mare artist.

Îşi aminteşte de Al. Busuioceanu cel ce la Madrid îi evoca diverşi pictori ai Renaşterii
şi îmi făcea complimentul, că istoricul de artă nu o făcea cu acea căldură şi lirism ca
mine şi apoi ultima apreciere, la cere desigur a contribuit şi emoţia provocată de
descrierea ultimului moment: "Sunt cele mai frumoase pagini consacrate Italiei scrise
de un român".

Tot maestrul mi-a spus că Al. Busuioceanu şi-a susţinut teza de doctorat ce un studiu
de Cimabue, un mare pictor care m'a atras şi pe mine în mod deosebit ca şi pe Al.
Busouioceanu, şi o să arăt că nu e vorba de o simplă coincidenţă. Activ la Florenţa în
1240, Cimabue se înscrie printre artiştii italiene remarcaţi prin puţinătatea lucrărilor
ce au rezistat vremurilor, până astăzi. Astfel în biserica de sus San Francesco, frescele
de pe altarul principal au aspectul unei radiografii din care abea se poate desluşi
desenul implecabil al artistului. În biserica de jos e păstrată o Madonă cu copilul
alături cu Sf. Francsc, şi are un tablou la Luvru, Paris şi la Uffizi în Florenţa, şi am
lăsat la urmă Crucifixul din bisereica Santa Croce restaurat după ce a fost avariat de
apele revărsate ale Arnoului din anii 1960. Vasari pe drept îl aşează printre cei ce au
pictat în maniera greacă deci bizantină de unde fascinaţia ce o are asupra sufletului
nostru ortodox legaţi de acest stil din vremuri ancestrale, strămoşeşti. Tot Vasari
consideră că prin apariţia lui Giotto însfârşit arta italiană se emancipează de sub
influenţa bizantină, găsindu-şi propriul drum cum s'a şi întâmplat. Mai mult, Dante în
Divina Comedia subliniază superioritatea lui Giotto asupra lui Cimabue, de unde
putem deduce că nu stăteau în raportul dintre elev şi maestru. Marele florentin era
convins că aşa cum el în literatură, Giotto lansează acel dolce stil nuovo italian în
pictură. Mai târziu, Petrarca l-a avut lângă inimă pe sienezul Simone Martini, căruia
i-a dedicat două sonete invidiindu-l că făcând portretul Laurei a putut să stea în
apropierea ei. Deosebirea dintre arta poetică a lui Dante şi cea a lui Petrarca , se poate
constata şi deduce din viziunea sculpturală şi arhitecturală a lui Giotto faţă de lirismul
pur al culorii sienezului, modelul principal fiind dat de mirabila lui Buna Vestire,
aflată în galerile Uffizi.

Să ne întoarcem la Crucifixul verde al lui Cimabue, din Santa Cruce şi îi vom

descoperi maniera de a picta în manieră bizantină, prin acest Isus pe cruce aflat în
stăpânirea firii sale divine, nicio urmă din durerile trupului său care nu mai există. La
aceasta se mai adaogă şi monumentalitatea specifică artei lui Cimabue cu ale sale
culori translucide pentru a ne confrunta cu unul din cele mai glorioase crucifixe
bizantine din toate, şi nu puţine, câte mai există. La Giotto ca şi la ceilalţi artişti
italieni stilul se schimbă, la ei sfinţenia are o parte bine definită umană, să privim la
sfinţii lui Giotto, prin ei ca şi la Fra Angelico de pildă, frumuseţea aruncă trepte între
uman şi divin, Beatrice reprezintă iubirea cerească spre care tinde omul superior
prezentă atât la Dante cât şi la platonicul teolog Marsilio Ficino. De unde Crucifixul
lui Giotto va întrupa atât firea divină cât şi cea umană a lui Christ, manieră ce va
atinge perfecţiunea în celebrul Crucifix al lui Velasquez, în acesta, frumuseţii i se
adaogă şi o anumită mistică spaniolă ce lipseşte italianului. Ar mai trebui să amintim
pe cel de al treilea mod de exprimare a unui Crucifix legat de un anumit specific
spiritual, cel german ori dacă am vorbit la celelalte de ortodoxism şi catolicism îl
putem numi pe al treilea protestant, şi ca cel mai suprem model am da Răstignirea lui
Gruenwald în care se relevă doar Isus-omul cu supraomeneştile sale chinuri,
desvoltate până la ultimele convulsii agonale.

Am detailat acest aspect fiindcă este de la sine înţeles un eveniment aşa de fioros ca
răstignirea Fiului lui Dumnezeu, va provoca reacţiile cele mai profunde şi specifice
spirituale pe care le poartă ca peceţi ai Inimii, marii artişti ai lumii: în ultimă analiză
atunci când trăiesc un fenomen cum este crucificarea lui Isus artiştii se exprimă pe ei
dar şi comunitatea din care fac parte, lucru ce l-am schiţat în cele de mai sus, şi de-
acum ca ortodocşi ne vom regăsi cel mai mult în Crucifixul realizat în manieră
bizantină de Cimabue, numit după culoarea lui de bază ce-ţi pătrunde până în suflet,
şi Crucifixul verde, şi ne permite să facem observaţia că acest verde, în zadar l-am
căuta pe pământ, când el se află numai în paradis, în empireu unde îşi are casa şi
grădina, bunul Dumnezeu.

Maestrul, sub influenţa descrierilor mele, îşi aminteşte că în 1926 el şi soţia sa au

vizitat Genova şi apoi au răţăcit pe coasta ligurică unde la Santa Marguerita femei
bătrâne brodau cu atâta fineţe cum nu a mai găsit-o decât la Bruegge, unde lucrau tot
femei bătrâne. În Belgia cât şi mai ales în Olanda existau aşazisele "beghinaje"
comunităţi de călugăriţe bătrâne fiecare cu gospodăria lor. Fără îndoială munca lor
predilectă era brodatul pe care aşa ca în Italia îl ridicau pe culmile adevăratei arte.

Maestrul îmi aduce aminte că în această regiune a micuţelor porturi, să nu uitam

Portofina cel mai elebru, a umblat şi filozoful Nietzsche, mai ades căutându-şi
alinarea durerilor de cap, migrenoide în decorul pitoresc al Italiei, binecuvântat şi cu
o climă mai blândă, prielnică afecţiunii sale. Pe când vara şi-o petrecea în staţiunea
elveţiană, Sils Maria unde are astăzi şi o casă memorială, păstrţându-i sfinţenie, prin
obiectele expuse, prezenţa. Tot pe drumurile lui Nietzsche maestrul cu soţia sa au
ajuns în Sicilia la Taormina, şi au vrut să repete întocmai călătoria din Italia aşa cum
au urmat-o în 1926, au adunat şi bani în acest sens dar întretimp ea s'a îmbolnăvit de
cancer şi în continuare un an şi trei luni au fost consumaţi în sanatoriu.

În zilele când fusese ales papă Ioan Paul al II, mă găseam la Bergamo, gata a doua zi
să părăsec Italia îndreptându-mă spre Germania, patria mea adoptivă. Trecuseră două
zile fără ca fumul din coşul Capelei Sixtine să se arate, dar urma să apară, irevocabil,
a treia seară. Plecai dis-de-dimineaţă dar pe drum nu am uitat să mă opresc la un
bistro să iau un capucino, de fapt vroind să aflu cine este papă, ceea ce m'am grăbit
să-l întreb pe proprietarul localului dar acesta s'a făcut că nu m'aude. Şi fiindcă
insistam, într'un târziu îmi răspunde cu un aer total nemulţumit: Un polako!

Acesta a fost sentimentul italianului de rând pentru străinul care le-a stricat rânduiala
când ei erau obişnuiţi de 500 de ani să aibe un papă din neamul lor. Şi relaţia nu a fost
niciodată prea caldă, cu fiecare prilej căutau să-i arate că-l tolerează pur şi simplu,
aşteptându-l să moară. Şi dacă Papa polonez nu a fost niciodată papa italienilor, în
schimb prin călătoriile lui şi-a împlinit cu prisosinţă datoria misionară ca şi cap al
Bisericii catolice, încât putem spune, astăzi, mai mult decât ieri, împreună cu Pamfil
Şeicaru, că "alegerea unui cardinal polonez ca papă este un semn mântuitor ai vrerii
divine",

Scrisoarea (38 ) din 8 Oct. 1979 de la Pamfil Şeicaru

Dragă Vuia mă grăbesc să-ţi răspund la scrisoarea din 6. Oct. Bănuiam că eşti plecat
văzând că nu primesc răspuns ştiind cât eşti de exact în răspuns spre a întreţine un
dialog epistolar în lipsă de prezenţa ta. M'a surprins faptul că ai putut să-ţi închipui că
sunt supărat că ai păreri diferita. La "Curentul" am avut în redacţie toate opiniile de la
secretarul general Lorin Popescu legionar, fost preşedinte al studenţilor, până la
Voitec socialist aderent al lui Titel Petrescu şi între aceste două extreme cuzişti,
naţional-ţărănişti, liberali. Am fost întrebat dacă ţineam aşa zisele conferinţe
directoriale cum se obisnuia, am răspuns "timp pierdut". La ce bun să explici linia
ziarului dacă ei nu au deprins-o din articolul meu cotidian. Nu dictam subiectele,
lăsam liberea alegere, spontaneitatea ideaţiei. Rezultatul a fost o unitate în diversitate.
Că s'ar putea să se fi ivit diferite feluri de a judeca o situaţie politică, mai ales în ceea
ce aduceau reporterii, în măsura în care nu devia linia dominantă a ziarului, o lăsam
deoarece dădea o notă de obiectivitate reliefând independenţa colaboratorului. Te
preţuiesc pentru bogata şi variata lectură care se desprinde din scrisul tău şi talentul
de a fi desfăşurat sentimentul în raport cu tema pe care o susţii. Voi lua câteva
exemple: eu nu apreciez pe Blaga ca poet. Îmi amintesc lungile controverse cu Al.
Busuioceanu care admira pe Blaga. S'ar putea să ai admiraţie pentru Brâncuşi, pentru
mine este o izbutită farsă. Faimoasa statuie a infinitului, am văzut-o la Tg. Jiu sub
forma monumentului păcii şi a războiului. M'am dus s'o văd. În familiile mici-
burgheze se strângeau mosorelele şi înşirate pe o sârmă se făcea un dulap, vopsindu-
le. M'a surprins un dialog între doi ţărani gorjeni: "Ce este asta, mă Gheorghe?" "Ce
să fie un instrument fin, nu vrezi?" "Nu vezi mă, că este ca o puţă de răţoi?" Pe cât se
pare răţoiul are puţa ca un sfredel. Poarta sărutului! Masa tăcerii? Pot eu să mă supăr
dacă ai altă părere? Fireşte că sunt omul literalmente fascinat ce entuziasm lucid
tezaurizat din frecventarea muzeelor Italiei şi ce talent ai de a-ţi comunica
sentimentele pe care le ai să nască în contemplarea operei de artă. Nu obicinuiesc să
scriu ceva, o apreciere admirativă sau de aspră critică dacă nu este expresia exactă a
ceea ce gândesc. Dincolo de cultura medicului se revarsă o pasiune care mărturiseşte
o sensibilitate pus spirituală. Am rămas pentru o lună şi poate mai mult singur. Ce ar
fi dacă ai lua trenul şi ai veni pentru câteva zile la Dachau? Ai dormi şi ai lua masa la
mine. Ţi-aş de să citeşti ce am scris şi ce mai am de scris despre acest Papa care în
plin climat marxisto-leninist fascinează masele, farmecă tineretul. Sunt de acord cu
tine în ce priveşte înlocuirea limbii latine cu cea italiană în serviciul divin. Fii sigur,
că Ioan Paul al II-lea va găşi formula. Nu cunosc memoriile lui Minszenti, Paul VI
era timid. Ioan al XXIII era de origine din ţărani lombarzi şi îmi plăcea atitudinea lui
de apropiere de lumea săracă. Moartea lui Ionel Teodoreanu a fost cauzată de un atac
de inimă. Intrase într'o cârciumă să bea un pahar de coniac, că era un frig cumplit. Şi
a intervenit inima care s'a oprit. A murit de foame? Este o sfruntată minciună. El era
avocat penalist foarte căutat şi deci foarte scump. Este o gravă eroare să se
născocească legende; el a murit de inimă. De ce se simte nevoia să se inventeze?
Pentru a denunţa ticăloşia unui regim neofanariot şi marxisto-leninist cum l-am
certificat în volumul "Unirea, ideia forţă a românilor în complexul naţional" apărută
la Carpaţii cu prilejul unirii principatelor la un secol depărtare în timp. Ţi-o
recomand. Georgescu Olenin a publicat un volum "Carnetul unui veteran" notele
tatălui premiate de Academia Română. Îl poţi găsi la N.S. Govora care figura ca
editor la editura Olenin.
Îţi voi reproduce o poezie a unui soldat care nici nu ştia să scrie. Este o spontană
confesiune lirică a unui soldat ţăran:
Foae verde matostat Să nu plângi în faţa ei
M'au pornit la Calafat Să nu plângi să nu păleşti
De aici la Corabia, Doar în treacăt să-i vorbeşti,
Şi mi-a spus toată lumea
Că mă trece Dunărea
Maică, măiculiţa mea
De-i vedea-o pe Lina
Pe Lina lui Macovei
De mine să-i pomeneşti
De-i vedea că se'ntristează
Şi din ochi că lăcrimează
La-o maică şi-o sărută
Ea-ţi va fi noră iubută.

Din război că voi scăpa

Cu viaţa maica mea
Ce-i vedea că nu se uită
Nici clipeşte din ochi verzi
Fă-te mamă că nu vezi
Maică, măiculiţa mea
Azi mă trece Dunărea.

Îl chema pe soldat Dinu Ion.

Citind-o câtă gingăşie în a-şi mărturisi iubirea, mi-am amintit de un cântec auzit la 12
Cantemir în 1915 când îmi făceam stagiul la Bârlad, de elev plutonier. Nu-mi
amintesc primele versuri cu o întâlnire la fântână de rămas bun. Fata îşi ştergea
"lacrimile cu mâna să n'o vadă cineva". Şi autorul mioritic tot un ţăran a fost, un
cioban ce cobora din Transilvania ca să populeze judeţele Prahova, Buzău, Brăila,
Ialomiţa şi toată Dobrogea. Şi străbunul meu Petre Şeicaru a venit cu oile de la Şeica
de pe Târnave pe la 1825 şi s'a aşezat într'un sat Moisica, în judeţul Buzău. Erau în
jur păduri de frasini şi o iarbă minunată: "Ce vrei, Ovidiu, suntem neam de ţărani, ei
sunt temelia naţiei care a rezistat la toate urgiile. Şi dacă comuniştii îl vitregesc
cumplit se datoreşte neclinititei lor credinţe, în tot ce i-a semănat în lungul şiragului
generaţiilor, vitregia vremurilor. Un ţăran în timpul războiului îmi spunea, eram pe
front: "fie noaptea cât de lungă, ziuă tot se va face." În înţelegi tâlcul. Eram prin
Vrancea în faţa muntelui Macradeu. Şi noaptea ce domina ţara se apropia de sfârşit.
Marx şi Engels au fost cei mai aprigi duşmani ai ţăranului. În Capitalul poţi citi în
sfera agriculturii industria modernă produce un efect revoluţionar, distruge ţăranul,
acest zid de apărare al vechei societăţi, îl înlocuieşte prin salariat. Ţăranul proprietar
este adversarul cel mai încăpăţânat al socialismului.

Eu presimt zorile. Când am terminat scrisoarea ta, am luat "Breviaire nietzschenien"

să desprind câteva citate:
"Nihilismul. Un nihilist e un om care crede că lumea, aşa cum este nu ar trebui să
existe, şi că lumea care ar trebui să fie, nu există. În consecinţă, faptul de a exista, de
a suferi, de a acţiona, de a acţiona, de a voi să simţi nu are niciun sens! Atitudinea lui
"în zadar" este atitudinea nihilistului şi mai mult decât o atitudine e o inconsecvenţă.
Este o măsură de a arăta gradul în forţa voinţei, de a şti până la ce punct se poate trăi
în mod trecător într'o lume care n'are nici un sens; pentru că s'a organizat ea insăşi în
bucăţi (Voinţa de putere).
Dar se descoperă din ce materiale e facută lumea adevărată: se observă că nu rămâne
mai mult decât o lume blestemată şi se vorbeşte în contul acesteia ce de o supremă
deziluzie, atunci se află înaintea nihilismului: s'au păstrat valorile de judecată şi nimic
mai mult. Acestea dau naştere problemei forţei şi slăbiciunii: slabii se distrug. Cei
mai puternici înving valorile de judecată. Toate acestea reunite crează epoca tragică.

Fără credinţă, a zis Pascal, veţi fi un monstru, un haos. Această profeţie noi o
completăm: după ce secolul al XVIII-lea, debil şi optimist, a înfrumuseţat şi
raţionalizat omul. (Volonte de puissance = voinţa de putere)."

Ce zici de această mărturisire a lui Nietzsche, cel mai neîndurat adversar al

Creştinismului.

Precum vezi îmi dau iluzia că eşti prezent. Înainte de plecare fratele meu a bătut la
maşină câteva plicuri cu adresa ta. Eu am o caligrafie mizerabilă. Îţi mulţumesc că ai
scris epistola la maşină. Am citit-o fără efort.

O îmbrăţişăre
Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

Maestrul se arată surprins că mi-am putut închipui c'ar fi supărat pe mine deoarece de
multe ori aveam păreri diferite de ale lui, presupunere ce mi-am manifestat-o de mai
multe ori în epistolele ce i le-am scris.

Cu această ocazie mă încunoştiinţează că la Curentul din ţără avea angajaţi de toate

culorile politice de la Lorin Popescu legionar la socialistul Voitec de-al lui Titel
Petrescu şi între aceste două extreme se aflau cuzişte, gogişti, naţional-ţărănişti,
liberali. Nu ţinea şedinte directoriale considerându-le drept timp pierdut, doar fiecare
dintre colaboratori putea să afle orientarea ziarului citind articolul de fond ce apărea
în fiecare dimineaţă în Curentul. Deci nu dicta subiectele, le lăsa la libera alegere,
încuraja spontaneitatea ideaţiei. Nu era un dictator cum şi-l închipuiau unii, dar nici
nu-i plăcea sâ stea în fruntea unei grupări anarhice. Mai mult, dacă mai ales un
reporter judeca diferit o situaţie politică fără să devieze de la linia generală a ziarului,
îi permitea să fie publicat fiindcă astfel dădea o notă de obiectivitate reliefând
îndependenţa colaboratorilor, se realiza, în acest mod o unitate în diversitate. Ca
director de ziar, P. Şeicaru împărtaşea cu mărinimie celor din jur, din entuziasmul său
optimist, inapuizabil, şi mai ales din energia sa cu adevărat supraumană şi dacă
reuşea să-şi impună părerile, aparent dictatorial, până la urmă îşi convingea
subalternii că de fapt era propusă soluţia cea mai bună, marele ziarist se distingea prin
valoarea talentului săi, din această cauză era respectat dacă nu şi iubit. Ceea ce nu
însemna că nu reacţiona prin crize de mânie atunci când descoperea ceva ce nu se afla
în ordine, numai că această stare se risipea ca o ploaie torenţială de primăvară,
instalându-se curând pacea şi înţelegerea, condiţii necesare pentru buna funcţionare a
unui ziar cotidian ca şi Curentul.

Personalitate fascinantă, individualismul şi independenţă de gândire ştia să o respecte

şi la alţii, de unde cum vom vedea nu va putea fi tras la răspundere pentru unele
articole strecurate în ziar în absenţa sa, sunt în eroare aceia ce pun un semn de
egalitate între tot ce apărea în Curentul şi activitatea lui Pamfil Şeicaru. La urma
urmelor conducea o adevărată citadelă ziaristică pe lângă Curentul cădea în sarchina
lui Evenimentul şi Rapid, greu să le aibe pe toate sub supraveghere personală, marea
întreprindere depăşea atribuţiile unui singur om, avea atâţia angajaţi încât nu-i
cunoştea pe toţi, totuşi ca preşedinte de sindicat avea grijă ca să se respecte legea
satisfăcându-se întocmai drepturile şi celui mai umil dintre muncitori, ceea ce
angejaţii simţeau socotindu-se ocrotiţi de marele lor şef.

Îndrăznesc să susţin, ceea ce am şi demonstrat, că nu există nicio dovadă concretă

care să certifice venalitatea, corupţia şi foamea după bani a marelui ziarist, Pamfil
Şeicaru, atât în activitatea lui dusă între 1918 până în 1944 în ţară, cât şi ulterior în
exil până la moartea sa, din contră spiritul său polemic s'a pus în slujba apărării
adevărului, conform idealurilor sale de viaţă, se bătea pentru victoria unor principii,
acestea dacă nu-i aduceau bani îi dădeau satisfacţii spirituale de prim ordin în schimb
îi înmulţea numărul adversităţilor tot mai vehemnte. Cât priveşte palatul Curentului
nu l-a ridicat, cum se spunea, cu "un şantaj, un etaj" ci prin împrumuturi bancare
cinstite garantate de câştigurile ziarelor sale, căci să nu se uite publicaţiile maestrului
aveau un tiraj ce reuşeau, în cele din urmă, să-i asigure şi o independenţă financiară.
După o analiză ştiinţifică executată cu cea mai strictă obiectivitate, sine ira et studio,
putem afirma că în persoana lui Pamfil Şeicaru ne confruntăm cu cel mai calomniat şi
batjocorit pe nedrept erou al culturii româneşti incât, nu ne rămâne decât să
propunem reabilitarea sa totală pentru a-l reda nemuririi aşa cum a fost una din cele
mai strălucite figuri ale culturii româneşti. Solicităm pe istorici să ne confirme ori să
ne aducă, inşfârşit dovezile peremptorii în urma cărora să fim convinşi că marele
Pamfil Şeicaru a fost un ziarist venal şi corupt în ţară, izbutind să ducă o viaţă dublă
în exil transformându-se într'un om al cărţii şi al studiului, deci ar fi fost un fel de
Silvestre Bonnard, erou Anatole France, cu un trecut de excroc şantajist ceea ce după
noi ar fi imposibil. A venit vremea să nu condamnăm un om după balivernele
schimbate între miticii lui Caragiale, la un pahar de bere, consumat ceva mai mult
decât ar fi fost permis.

De altfel, se pune întrebarea cum au putut rămâne atâtea şantaje nediscutate public,
deci să nu fie aruncat oprobiul asupra lui Pamfil Şeicaru, de-acum prins şi demascat
tocmai când savârşea un act atât de mârşav? Răspunsul e numai unul: fiindcă acele
şantaje nu au existat decât în conştiinţa bolnavă a clevetitorilor şi a gaiţelor, ale căror
blasfemii nu părăsesc niciodată întunerecul culiselor.
Ne vine în minte un Pietro Aretino (1492-1556) primul mare ziarist pe vremea când
plângerile omului, erau vârăte în gura statuii cunoscutului Pasquelino, el născut la
Arezzo va deveni celebru prin sonetele sale licenţioase, satirele lui îndreptate
împotriva principilor dar şi a împăraţilor şi Papilor, după ce pana lui va fi premiată la
Roma, ca slujitor al familiei Chigi şi al papei Leon al X-lea, din 1527 să se instaleze
în Veneţia pe care n'o mai părăseşte până la moarte, împreună cu Sansovino şi Tiţian
devenind adevăraţii stăpâni ai cetăţii de pe lagune. De-acum prin scrisorile sale,
activitatea sa de şantajist devine mai directă, în caz că cel vizat nu-l va mulţumi prin
darurile sale va urma publicarea epistolei, mai mult decât compromiţătoare. Prin
procedeele sale chiar şi Carol al V-lea Quintul îl va copleşi cu cadourile sale, Areţino
devenind în curând cel mai bogat om nu numai al Veneţiei. Tiţian îi va face portretul
înfăşurat într'o mantie de purpură roşie deci îl aşează printre împăraţii lumii, pe când
pe Ariosto îl îmbracă cu un vestmânt albastru cum se cuvine marilor poeţi, şi e de
amintit că bardul din Ferrara i-a dedicat două versuri lui Aretino, în care-l numeşte
divinul, flagel al principilor. O scrisoare i-a trimis şi lui Michelangelo pe care l-a
dojenit pentru faptul că sub influenţa Vittoriei Colonna Judecata lui de pe urmă din
Capela Sixtină e mult prea protestantă, ceea ce divinul Michelangelo reprezentându-l
pe Aretino ca Sf. Bartolomeu nu a putut decât să-i dea dreptate, conflictul respectiv
neavând alte urmări neplăcute.

Desigur în urma vieţii dezordonate închinate plăcerilor trupeşti, Aretino, marele

şantajist al unei societăţi corupte până în măduva oaselor, moare în pragul bătrâneţii
la 66 de ani, în urma unei apoplexii cerebrale, înmormântat în biserica San Luca s'a
bucurat de următorul epitaf scris de un contemporan glumeţ:

Aici zace-Aretino, poet, toscan născut,

Vorbea urât de-orcine, dar nu de Dumnezeu
Fiindcă pe-acesta'n viaţă, el nu l-a cunoscut.

Are ceva din P. Aretino, P. Şeicaru, cu care-l comparau adversarii săi români, noi
contestăm prezenţa oricărei asemănări, în afara existenţei unei societăţi aproape la fel
de coruptă. Pe când pamfletarul italian îşi cântărea criticile în greutatea aurului, nu
acelaşi lucru putem afirma de marele ziarist român, decă ne obosim să-i analizăm
activitatea şi nu repetăm nişte sloganuri, de fapt goale, de conţinut. Pamfil Şeicaru,
din transeele primului război mondial a fost propulsat într'o societate în care membrii
ei nu aveau altă menire decât să-şi aline, cât mai repede şi rentabil, foamea milenară
după bani şi căpătuială. Idealului marelui ziarist român - aşa ceva nu era cunoscut lui
Pietro Aretino - era să lupte pentru dreptul la viaţă a-l celor care s'au jertfit ca să
făurească România mare, în realitate daţi la o parte şi trădaţi în principiile lor de masa
fripturiştilor apăruţi după război. Deci, scrisul lui P. Şeicaru având la temelie idealuri
sfinte, în 1918 a întrat în ziaristică pentru a lupta împotriva unei societăţi corupte,
tocmai înfiripate în rosturile ei meschine, deci opunea o soluţie activă, alta decât
sinuciderea lui Radu Comşa din Întunecare, roman de Cezar Petrescu.
Dar pentru a fi venal şi corupt, ahtiat după bani, urmând pilda lui Pietro Aretino,
adversarii lui Pamfil Şeicaru vor trebui să ne arate avuţiile ziaristului român, care se
reduc la casa şi pământul de la Ciorogârla primite de la Stat ca distins cu ordinul
Mihai Viteazul, pe când Palatul Curentului am arătat cu ce mijloace cinsite a putut fi
construit, vorba maestrului nu i s'a putut ierta că un român a putut să pună pe picioare
o atare întreprindere total independent de sprijinul financiar al altora, reprezentanţi ai
capitalului "vagabond".

Şi ne repetăm: dacă ar fi fost îmbogăţit de pe urma activităţii sale venale, în ziua de

10 August nu ar fi avut grijă să-şi plaseze banii în băncile elveţiene dacă i-ar fi
posedat, întocmai ca Stelian Popescu, directorul Universului, stabilit la Madrid fără
să aibe vreo grijă materială, şi ar fi ajuns la o vârstă probabil matusalemică dacă n'ar
fi fost lovit de o maşină pe strările metropolei spaniole. Sigur că nu ar fi fost atacat de
duşmani politici, odată ce fostul director al Universului în ţară, pentru a nu avea
complicaţii înainte de toate se îngrijea să-i mulţumească pe toţi ca nu cumva să
ajungă pe gura lor hulpavă, mai ales că-i rămânea şi lui chiar destul, iar peste hotare
se retrăsese definitiv din ziaristică, pe care niciodată n'a socotit-o altfel, decât ca pe o
afazere rentabilă.

Oare să nu fi înţeles tocmai marele ziarist ca în zilele următoare după 10 August

1944, Ion Antonescu va încheia armistişţiul cu ruşii, comunicându-i la plecare că
Stalin i-a acceptat două condiţii, urmează s'o mai obţină pe a treia, ori în aceste
eventualităţi el era condamnat la exil, deci mai mult ca probabil că nu se va putea
întoarce acasă prea curând. Drept urmare pentru Pamfil Şeicaru, fără să idealizez cu
nimic situaţia, exilul a fost un continu sacrificiu din partea sa, ducea un trai de pe o zi
pe alta, dovadă definitivă că cei ce îi umpleau de calomnii spurcate, mânjeau
întenţionat faţa curată şi loială a unui om ce-şi iubea ţara şi neamul, înainte de orice
pe lume.

Deşi sortiţ, în exil, să-şi ducă zilele într'o sărăcie lucie, la Mallorca soţia îi spăla
singura cămaşă, ce-o avea seara, ca s'o ieie uscată a doua zi, nu şi-a pierdut
entuziasmul şi energia creatoare, îşi va continua activitatea de istoric şi esseist,
convins că serveşte astfel interesele poporului român, din care el este o binecuvântată
mladă, pâna la ultima bătaie a inimii sale, el îşi va da măsura genială, mai de vreme
sau mai târziu, oamenii vor cunoaşte şi adevărul despre viaţa sa, cu tot ce l-a călăuzit
mai bun, mai frumos şi mai autentic.

În aceeaşi scrisoare îmi mărturisea că îmi preţuieşte scrisul chiar dacă nu-i
împărtăşesc părerile de pildă el nu apreciază nici poezia lui Lucian Blaga şi nici opera
lui Brâncuşi.

Daca în legătură cu arta poetului din Lancrăm am o preţuire adâncă şi mai puternică
decât toţi munţii pământului, nimeni nu mi-o poate schimba decât eventual punându-
mi în piept altă inimă, nu aceeaşi părere am însă despre filozofia sa, cu Brâncuşi am
anumite rezerve deşi pentru mine nu e un mare sculptor modernist ci unul născut din
cele mai profunde categorii specifice şi originare ale spiritualităţii române, el a
reîntrupat în forme abstracte mitui Pasării Măiastre, a Cuminţeniei pământului, a
Sărutului, a dorului exprimat pe linia Coloanei fără de sfârşit, al Eorului oval şi aşa
mai departe. De fapt, propagandiştii artei moderniste nu înţeleg nimic din mesajul
operei brâncuşiene atât de românesc, atunci când se încumetă să caute izvoarele ei în
arta neagră africană, sau când fac din ea un adevărat muzeu sexologic. Adică în Adam
şi Eva în organele genitale ale eroilor biblici nu se oberservă împreunarea de floare
din primul început, definind un miracol din cel mai esenţial. Ci ni se prezintă o
invitaţie onctuasă la amorul cel diurn, lipsit de orice aură de mister, parcă n'ar urma
un act de profanare a sacrului din împreunarea celor dintâi oameni. Sau miră, faptul
că gestul de a se retrage în sine a gâtului de femeie, noii exegeţi în interpretarea lor
fac asemănarea cu un penis în semierecţie când în dicţionarul spiritului pur ar putea fi
vorba de o mare tristeţe care frânge sufletul cu brutalitatea celui ce rupe o nalbă, fără
să se gândească la fiinţa din ea.

Dar poate viitorul ar putea fi mult mai critic şi i-ar pune întrebarea de ce a trebuit să
plece la Paris unde a făcut pe ţăranul oltean când, la Hobiţa i s'ar fi oferit un cadru
mult mai potrivit pentru o atare trăire?

Nu a refuzat nimbul de a fi proclamat ctitorul artei moderniste, până se va desvolta în

loc un englez sau un neamţ că francezii sunt prea legaţi de tradiţie, şi chiar s'a pozat
între doi pseudoartişti, la stânga avându-l pe Duchamp, cel ce a devenit celebru prin
expunerea pur şi simplu a unei ploşti, luată de sub bolnav şi recosiderând-o drept
obiect de artă şi la dreapta sa pe Tristan Tzara, cel ce taie din ziare cuvintele care puse
la întâmplare unul după altul vor alcătui geniala poezie. Poza nu-i face deloc cinste
lui Brâncuşi, amintindu-ne de dictonul "Spune-mi cu cine te'nsoţeşti ca să-ţi spun
cine eşti. Ergo ...".

La Cluj sub regimul comunist s'a ţinut o comemorare Brâncuşi în care şi datorită unor
francezi, sulptorul român a fost declarat cel mai mare artist al tuturor timpurilor,
îmnurile au avut falsete balcanice cunoscând ecouri cu adevărat hilare. Dar dovada
neseriozităţii organizatorilor a dat-o publicarea unui jurnal inedit al lui Brâncuşi
certat ce bunul simţ după cum vom vedea, Michelangelo e considerat fabricant de
biftecuri, admirator al Discobolilor helenistici epocă pe care o reprezintă divinul
Buonarroti, El, Brâncuşi, admiră clasica Venus din Milo, culme a supremei arte
sculpturale.

Confuzia e regretabilă, mai ales în atare momente hiperfestive. Fiindcă: Discopolul

lui Miron modelul tuturor exemplarelor mai târzii, inclusiv române, datează din
secolul al IV-lea deci din plină epocă zisă clasică, pe când Venus din Milo din secolul
al II lea este o creaţie helenistică şi pentru cine ar caută să o considere o copie clasică,
i-am atrage atenîţia să privească la unduirea mijlocului, niciodată prezentă în epoca
zisă clasică, apărând după activitatea lui Praxiteles artist din secolul al III
inauguratorul helenismului.
Dezlegând iţele, concluzia este clară: Chiar după descrierea sculptorului Discobolul
este operă clasică deci Michelangelo este clasic, pe când admiratorul lui Venus din
Milo Brâncuşi este helenistic şi această inversiune e salvată din cauză că cel de al
doilea nu are dreptate când consideră helenismul drept decadent, teorie de mult
abandonată. Tocmai prin firea sa helenistică Brâncuşi a arătat o înclinare de a realiza
Coloana infinitului la Chicago în dimensiuni până la el nerealizate.

Respectivul plan de a reedita în oraşul american cunoscut a fi al gangsterilor şi

abatoarelor, Coloana recunoştiinţei de la Tg. Jiu închinată eroilor români căzuţi pe
aceste locuri ca soldaţi, în primul război mondial, ar fi fost o faptă de neiertat din
partea artistului român, faţă de pierduta sa pietate pentru trecutul ţării sale, dar spre
mulţumirea tuturora, moartea lui Brâncuşi a împăcat lucrurile inclusiv grija
primarului din Chicago, care şi după consultarea specialiştilor nu pricepea cum va sta
în picioare o atare coloană superdimensionată. În viziunea sa helenistică, Brâncuşi
vroia să construiască o coloană gigantă pe măsura Farului din Alexandria sau a
Colosului din Rodos.

Şi i se mai poate imputa lui Brâncuşi, procesul ce l-a intentat statului american din
cauză că vameşii au vrut să-i impoziteze operele după materialul conţinut finndcă nu
le considerau lucrări artistice. Desigur, sulptorul român nu-şi pleda cauza lui proprie
ci a acelora care îi plăteau costurile de judecată urmărind scopuri discutabile. Ca şi
sentinţă judecătorul a considerat că numai artistul poate să ştie ce consideră el că ar fi
obiect de artă, astfel că se dădea mână liberă tuturor amatorilor şi şarlatanilor ce se
considerau artişti. Dar tocmai asta e întrebarea descisivă, cine va hotărâ dacă un
cioplitor în piatră este sau nu artist. Brâncuşi ar rămâne uimit să vadă la ce mistificări
a dus sentinţa judecătorească pe care a provocat-o, el, in America!

Cu toate cele semnalate personal consider că în calitatea sa de artist, născut în Hobiţa,

Brâncuşi ca mare artist român nu e atins în pemnanenţele sale spirituale, întocmai
cum e cazul şi a lui Ion Ţuculescu, inspirat din motivele scoarţelor ţărăneşti din
Oltenia.

Poate, adoratorii sculptorului din Cluj vor fi de părere că cele afirmate de marele
Brâncuşi din punctul său de vedere îşi păstrează valabilitatea, dar noi le-am răspunde
că există împrejurări când chiar şi în artă se aplică principiile aritmetice ale lui
Pitagora, după care pentru toţi 2 cu 2 fac 4 şi niciodată 5.

Poate că infenţionat, maestrulul în continuare, îmi reproduce poezia unui soldat, ţăran
ce nici nu ştia să scrie, pe care o consideră o spontană confesiune lirică. Soldatul
Dinu Ion e gata să treacă Dunărea când îi vorbeşte mamei sale de Lina, iubita lui.
Scena sigur s'a petrecut în războiul nostru de indepenţă din 1877-1878.

Citind acest poem gingaşia lui în a-şi mărturisi iubirea i-a mai amintit maestrului de
un cântec auzit de el pe când îşi făcea stagiul militar plutonier la Bârlad, primele
versuri descriu o întâlnire la fântană, de rămas bun. Autrul mioritic a fost un cioban
ce cobora din Transilvania să populeze judeţele din Muntenia până în Dobrogea. Şi
străbunul său Petre Şeicaru a venit cu oile de la Şeica de pe Târnave pe la 1835 şi s'a
stabilit în satul Moisica, din judeţul Buzezu. Ceea ce scrie mai departe marele ziarist,
nu e semănătorism cum ar zice unii ci rânduri ce se referă la ţăranul român ca temelie
de nezdruncinat al neamului românesc: "Ce vrei, Ovidiu, suntem neam de ţărani, ei
sunt temelia naţiei care a rezisat la toate urgiile. Şi dacă comuniştii îl vitregesc
cumplit se datoreşte neclintitei lor credinţe în tot ce i-a semănat de-a lungul şiragului
generaţiilor, vitregia veacurilor. Un ţăran în timpul războiului îmi spunea, eram pe
front: "fie noaptea cât de lungă, ziuă tot se face".Îi înţelegi tâlcul. "Eram prin Vrancea
în faţa muntelui Macraden. Şi noaptea ce domnia ţara, se apropia de sfârşit. Marx şi
Engels au fost cei mai aprigi duşmani ai ţăranului. În Capitalul poţi citi, în sfera
agriculturii industria modernă produce un efect revoluţionar, distruge ţăranul acest
zid de apărare a vechei societăţi, îl înlocuieşte prin salariat. Ţaranul proprietar este
adversarul cel mai încăpăţânat al socialismului".

În cei aproape 50 de ani de comunism în România, partidul comunist de la Bucureşti

a tratat ţăranul român urmând perceptele Bibliei marxist-leniniste. După realizarea
colectivismului, cu preţul a mii de vieţi de ţărani, care au refuzat să renunţe, la făşia
lor de pământ, ca în anii din urmă sa-i mute în blocurile lipsite de cele mai elementare
instalaţii sanitare. Cu acest stadiu se încheia distrugerea ţaranului român,
consolidându-se oraşul ca citadelă a comunismului, în masa căruia urma să se piardă
ultimul bastion al rezistenţei ţărăneşti. Nu întâmplător cu extreminarea clasei
ţărăneşti, partidul a pornit o campanie de distrugere a monumentelor noastre istorice,
cu scopul să ridice noile cuceriri monstruoase ale zisei clase muncitoare. De fapt,
erau legături străbune între cele două elemente, ţăranii au fost şi sunt cei mai buni
păstrători al tradiţei şi obiceiurilor strămoşilor noştri. Lumea nouă a noilor cotropitori
plutea în aer, nu avea rădăcini statornice înfipte în pămăntul ţării. Din această cauză
au trebuit să plece de unde au venit, fără posibilitatea reîntoarcerii.

Imnul închinat: în scrisoarea prezentă de către Pamfil Şeicaru ţăranului român, îi

conferă o nobilă şi superioară valoare cu deosebită referinţă la Unul absolutului, deci
se distanţează de relativul politic îndiferent de perspectiva reprezentată. Ţăranul lui P.
Şeicaru naşte odată cu Mioriţa din originile sacre ale neamului şi prin istoria sa, îi
asigură o existenţă tot mai desăvârşită în ascensiunea ei.

Reajungând în domeniul faptelor reale eforturile noastre se vor îndrepta întru a

garanta durata veşnică a ţărănimii nostre, încât dacă vrem să ne salvăm nu putem
dobândi mântuirea decât refăcând ţarănimea desfiinţată de asupritorii roşii ai
neamului. Orice alt drum ne duce la un labirint în care vom putea răţăci cât vrem, dar
la lumină nu vom ieşi.

Maestrul ţine să încheia scrisoarea cu mai multe citate din Breviaire nietzschéen şi
anume din Volonté de puissance (Voinţa la putere). Predilecţia pentru lectura
filosofului german ne demonstrează firea maestrului înclinată spre acţiune şi
realizarea faptei ca o încununare a voluntarismului pus în slujba unui scop bine
determinat cuprins în sfera unei puteri câştigate (Voinţa la putere) dar nu în vederea
cucerii materiei ci a domeniului de natură spirituală.

Ar fi să mai completez faptul că Voinţa la putere, volum la care se referă marele

ziarist, a fost alcătuit de sora filosofului Elisabeth Foester bineînţeles bazată pe o
culegere de texte dispersate, iscălite fără îndoială de Nietzsche fiindcă un atare stil
nu-l are decât el, ea nu a făcut decât să pună în ordine gândurile fratelui ei, pe care el
nu a mai ajuns să o realizeze. Totuşi Elisabeth a avut la dispoziţie, după propriile sale
mărturii, un plan scris de Nietzsche, în ultimul timp se contestă valabilitatea cărţii
respective deşi fiecare rând îi aparţine lui Nietzsche. Democraţia se arată şi ea
totalitară, neputând să-i ierte lui Elisabeth naţionalismul său, pentru a-l practica după
voia ei, a emigrat în Paraguay, împreună cu soţul ei, de-acolo s'a întors atunci când
mama ei murind l-a lăsat pe Friedrich fără niciun sprijin deci îi revenise sarcina să-l
îngrijească. Întretimp soţul i-a murit.

În continuare, în mod se pare subiectiv, se contestă tot ce a făcut această devotată

femeie pentru fratele său care suferea de o involuţie difuză cerebrală evoluând cu
tabloul unei grave demenţe, diagnosticată greşit drept o paralizie generală progresivă.
De altfel, Elisabeth a contestat sifilisul fratelui, arătând că în timpul războiului
franco-german din 1870 când el suferind de miopie funcţiona în cadrul serviciului
auxillar sanitar, fratele ei nu se putea înbolnăvi de sifilis fiindcă în acea perioadă ştia
precis, el nu cunoscuse femeia.

Ceea ce nu i se iartă Elisabetei, contestându-i-se orice merit, e nu numai

naţionalismul din tinereţe dar la adânci bătrâneţi, se apropia de 80 de ani, a arătat o
admiraţie fără margini pentru Hitler şi fascinată de el a considerat că filozofia lui
Nietzsche, confirmă ideologia naţional-socialistă, fiindu-i o vrednică
premergătoare!!??

În acest sens vorbind de o democraţie totalitară, cum o visa Th. Mann, ne putem
referi la dispreţul arătat de învingătorii celui de al doilea război mondial adversarilor
care nu meritau decât condamnarea la moarte sau, în cel mai bun caz, la domiciliu
forţat cum i s'a dat, la adancă bătrâneţe lui Ch. Maurras, lipsit de dreptul de a mai trăi
în societate, peste tot se simţea duhul cu miros de sânge al răzbunării. Ezra Pound,
cetăţean american, pentru vina de a fi luptat până la capăt alături de Mussolini,
indemnând de la un post italian pe fascişti la rezistenţă, a fost închis în celebrele cuşti
de la Pisa şi ar fi fost lichidat dacă prietenii poetului nu ar fi intervenit pe lângă
medici să-l declare nebun, iresponsabil de actele săvârşite, ceea ce l-a scăpat de la
moarte. După aceasta întâmplare descriind Infernul lui Dante cu mijloacele lui
proprii, a renunţat să mai compună, cum a avut de gând, paradisul, după el inexistent
pe acest pământ, nici chiar în mod virtual, pe aripile visului. Nicând nu a sunat mai
dureros acel "Vae Victis".

Departe suntem de admiraţia de care se bucurau duşmanii în luptă la vechii Greci,

prin acest sentiment se autoelogiau încât după poet, "spune-i cu cine te însoţeşti să
duci război ca să ştie cine eşti".Să nu uităm tragedia lui Eschil în care Perşii, cu
regele lor Xeres luau proporţii titanice prin jalea cu care întâmpinau dezastrul de a fi
fost învinşi dar indirekt primeau dimensiuni uriaşe şi cei se au cucerit Victoria.

Încâ în Iliada de Homer, inamicii pentru o clipă îşi amintesc de demnitatea lor de
oameni, mă gândesc la întâlnirea regelui Priam al Troiei, venit în tabăra duşmanului
său de moarte, Ahile, să-l roage să-i dea cadavrul lui Hector ca să-i facă funerariile
cuvenite şi ruga lui i-a fost satisfăcută, nu chiar cu inimă uşoară de către marele erou
grec.

La Pergamon, marea cetate elenă, aflată azi în Turcia, victoria grecilor asupra
duşmanilor galateeni - urmaşii celţilor stabiliţi în aceată regiune - a fost sărbătorită
prin statui în care se reprezenta mareţia adversarului căzând în luptă sau suferind
pentru pierderea soţiei sale, pe care o ţinea moartă în braţe. Interesant deci, că în
nemurire au intrat învinşii şi nu învinşgătorii.

De unde vom putea trage concluzia dreaptă că în timp ce tehnica-numită astfel de

Heidegger - adică civilizaţia cunoaste o dezvoltare atât de înfloritoare, nu numai că
înlocuieşte domeniile proprii culturii dar după cum se constata omul modern a
involuat în mod evident, spiritual, faţă de cel antic, elen.

Scrisoarea (39 ) din 4 Noembrie 1979 de la Pamfil Şeicaru

Dragă Ovidiu, pe ziua de 6 Nov. intru într'o clinică să mi se facă controlul. Este
firesc, dat fiind că la 18 Aprilie voi implini venerabila vârstă de 86 de ani. Dacă se
adaogă şi destinul meu aşa de accidentat este firesc ca inima mai ales să se resimtă.
Medicul Vasile Iliescu a făcut toate demersurile. Voi sta zece zile şi după ce mi se va
face toate analizele voi reveni la Dachau şi voi urma tratamentele ce se vor decide.
Sper că nu voi avea nimic alarmant din analizele ce mi se vor face. La vârsta mea
cam înaintată trebuie să fiu preparat şi pentru cazul când nu ar fi chiar neîngrijorător.
Sunt atent la situaţia internaţională. Eu cred că am intrat în faza unei accelerări a
istoriei şi evenimentele ce se vor succeda ne vor indica, cred eu, că mergem spre
desnodământ. La întoarcere îţi voi scrie pe larg, reluând o legătură epistolară care mă
pasionează. Închei, cu urări de sănătate şi să rămâi aşa cum eşti nesăţios de tot ce este
frumos într'o epocă în care mediocritatea şi vulgaritatea ultragiază spiritele alese.
Îmbrăţişări
Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

Marele ziarist mă anunţă că pe ziua de 6 Nov. se internează într'o clinică pentru a-şi
face un control, lucru firesc odată ce la 18 Aprilie va împlini 86 de ani, dată pomenită
ca o sabie a lui Damokles atârnând ameninţăoare de-asupra creştetului său. După un
destin aşa de accidentat ca al său e normal eca, mai ales, inima să se resimtă. Speră să
nu aibe nimic alarmant ci la vârsta lui înaintată trebuia să fie pregătit şi pentru cazul
că ar putea să prezinte ceva îngrijorător. Dar nici chiar acuma nu-şi uită misiunea
vieţii şi îmi mărturiseşte că este foarte atent la situaţia internaţională şi crede că am
intrat în faza accelerării istoriei şi evenimentele ne vor arăta că mergem spre
desnodământ. Îmi promite că la intoarcere, îmi va scrie pe larg, reluând o legătură
epistolară, care îl pasionează.

Starea descrisă nu e chiar obişnuită temperamentului marelui ziarist, dar orice intrare
în spital îl determină să se gândeasca înfiorat la viitorul propriu, mai ales că îşi dă
seama că fiinţa lui depinde de o voinţă ce nu mai este a lui ci a trupului său, cu
organul fizic al inimii prin-care omul îşi descoperă aprioric voinţa de a trăi cum o
numeşte Schopenhauer, de fapt lucrul în sine a tot ce există. De-aici omul pus în
contact cu neantul, deodată primeşte sentimentul de angoasă a inutilităţii, senzaţia
acelui lipsit de sine şi de scop, descris de acelaşi filozof.

Să ne gândim la tabloul "Sf. Hieronimus primind ultima împărtăşanie" de Sandro

Botticelli (Florenţă 1445-1510), pus în discuţie de Marin Preda în romanul "Cel mai
iubit dintre pământeni" când eroul principal Victor Petrini are o înteresantă
convorbire cu marele filosof şi poet al Clujului (L. Blaga). Punându-i-se întrebarea
dacă va rezista domniei comuniste, marele filozof şi poet îi răspunde că nu ştie dacă
va putea suporta singurătatea izolării şi se referă la acest tablou al lui Botticelli aflat
într'un muzeu din New York, sublimă lecţie despre nemicnicia omului, stare de care
nu scapă nici chiar Sfântul reprezentat de artistul florentin, doborât de bătrâneţe, este
atât de slăbit încât e dus, inaintea preotului pentru împărtaşania ultimă, sprijinit de
subsuori de către ucenicii săi.

Totuşi, în viziunea lui Botticelli întreaga scenă stă sub acţiunea minunii care dă forţă
Sfântului să facă suprema sforţare, în urma căreia va primi ultimul maslu purificator,
pregătindu-l ca prin moartea sa să treacă într'a doua lui fiinţare, cea veşnică. Să nu
uităm că Botticelli când a pictat această scenă se afla în perioada să zisă mistică,
renunţând la subiectele sale antice şi lumeşti de care aparţin capodoperele
"Primăvara" şi "Naşterea lui Venus", nu-l mai înteresau decât motivele sacre ori acest
Hieronimus aflat la ultima sa împărtăşanie îi oferea încă un prilej să-şi exprime forţa
sub care se manifestă iubirea cerească de origine divină.

În acest sens, înterpretarea dată de marele filozof şi poet fiind a unui ateu nu
corespunde mesajului botticellian. Ori dacă Marin Preda acceptă punctul de vedere al
interlocutorului său poate să însemne un şiretlic din partea lui, în această formă face
aluzie la metamorfoza începută de marele filozof şi poet prin cursul său universitar
ulterior numit Aspecte antropologice în care se declara materialist, adept al lui
Darwin, numai că, din păcate, comuniştii nu aveau nevoie de speculaţiile sale
filozofice, îi interesa pe lângă Marx şi Engels, în primul rând Jdanov, cu ultimele sale
declaraţii despre lagărul imperialist, deci nu l-au luat în seamă pe filosoful nostru.
Mai departe, există o replică a creaţiei lui Botticelli cu subiectul, "Ultima
împărtăşanie a Sf. Hieronimus" tablou aflat în Pinacoteca Vaticanului. În acesta,
pictorul Domenichino (Domenico Zampieri, Bologna 1581 - Napoli, 1641) spre
deosebire de eroul botticellian care participă activ la împărtăşania sa, Sf. Hieronimus
de faţă, e un bătrân neputincios care priveşte năuc la preotul gata să-i întindă maslul
sfânt, ne dă impresia nu numai că nu înţelege nimica din ritualul ce se desfăşoară in
faţa lui, dar nici nu va fi capabil să se ridice în picioare, nici ca ajutorul învăţăceilor
săi, după terminarea ceremoniei. De altfel, concentrării maxime din lucrarea lui
Botticelli asupra sfântului şi preotului care îi împarte sfânta împărtăşanie, interiorul
este cât se poate de simplu pentru a nu ne atrage atenţia de de la actul sacru, la
Domenichino îngerii ce planează deasupra scenei cu natura paradisiacă din grădina de
afară cu un cer senin diamantin, gigantul policandru cât şi mulţimea personajelor
adunate în jurul Sfântului, aproape că ne face să uităm de suferinţele personajului
principial, Sf. Hieronimus. Cu toate acestea bătrâneţea lui înseamnă o cădere fără
oprire în abis, şi el poate fi definit ca un sol al neantului şi nimic mai mult.

În concluzie, referinţa marelui poet şi filozof la tabloul lui Botticelli are o altă
semnificaţie decât cea dată, dacă Lucian Blaga ar fi avut doar cât o boabă de nisip
credinţă în Dumnezeu, din cea purtată de Sfânt, ar fi avut în ea un sprijin spiritual,
care l-ar fi ferit să facă atâtea compromisuri cu noii jefuitori ai ţării, tocmai acest, Sf.
Hieronimus la ultima sa împărtăşanie i-ar fi înflorit mereu pustietatea singurătăţii
sale, cu florile iubirii, crini sădiţi de mâinile de îngeri coborâţi din rai, pentru alinarea
dorurilor omeneşti.

În ce-l priveşte pe Pamfil Şeicaru, la prima înfăţişare sentimentul întâlnirii cu

absolutul ar fi însemnat o cădere în gol, dar el va reuşi să revie la masa sa lângă
uneltele sale de lucru, pana şi călimara prin cerneala, deseori amestecată cu licori
cereşti numite lacrimi, deoarece e vorba de un om condus de voinţa, fără repaos,
nietzscheniană, din aceleaşi motive în tinereţile sale Balzac a scris un tratat despre
voinţă şi va trebui să recunoaştem că mai toţi eroii săi erau împinşi la acţiune de
această nobilă - facultate.

Deci, la Pamfil Şeicaru, există o depăşire a celor doi Hieronimi prezentaţi de

tablourile lui Botticelli şi Domenichino, la el angoasele metafizice au o durată
trecătoare, de unde disponibilitatea sa sufletească spre viaţă, astfel că şi-a păstrat
optimismul şi la bătrâneţe, considerând că şi ea merita sa fie trăită ca oricare altă
perioadă a destinul uman.

Datorită acestei unice disponibilităţi sufleteşti maestrul a preţuit lucrurile, mai mult
decât serioase, oferite omului în trecerea sa pe pământ. Aici se leagă felul cum
definea el prietenia ca o formă a iubirii cereşti, pe baza căreia am putut duce o
crespondenţă niciodată întreruptă, ideală în esenţa sa interioară.

Iată un gând profund al marelui ziarist, care ar putea fi şi al domnului Voevod rostit
fiului său Teodosie sau al batrânului Polonius spus lui Laerte, pe care mi l-a adresat
mie într'un ceas de mare cumpănă a vieţii mele: "Închei cu urări de sănătate şi să
rămâi aşa cum eşti nesăţios de tot ce este frumos într'o epocă în care mediocritatea şi
vulgaritatea ultragiază sufletele alese".

Sunt cuvinte muiate în licărul de nestemat al unei prietenii spirituale care mă

determină să mulţumesc proniei divine că mi-a dat prilejul să pot coresonda cu un om
a cărui imagine mi-a crescut tot mai mult în constiinţă, încât abea astăzi încep să-i
ghicesc adevăratele proporţii, ele mi-au dat cunoaşterea unei înalte şi nobile condiţii
umane. Vreau să cred că şi pentru marele ziarist, corespondenţa noastră, a însemnat
satisfacerea unei nevoi lăuntrice deschizându-şi sufletul aşa cum nu o putea face
înaintea nimănuia, din jurul său.

Dintr'o scrisoare (40) de la Pamfil Şeicaru

Un Post-Scriptum, căruia doresc să îi dau o maritată independenţă odată ce se referă

la una din ideile cele mai dragi ale marelui ziarist, verficată şi prim propria sa
experienţă istorică.

Nu mă lasă inima să-ţi trimit scrisoarea fără să caut în bibliotecă textul lui Jules
Michelet in prefaţa la Istoria secolului al XIX, avea în 1872, 74 de ani (1798-1874):
"Un des faits les plus graves et les moins remarqués, c'est que l'aliure du temps a tout
a fait changé. Il a doublé le pas d'une manière étrange. Dans une simple vie d'homme
(ordinaire de soixante-douze ans) j'ai vu deux grandes revolutions qui autrefois
auraient peut-être mis entre elle deux mille ans d'intervalle. Je suis né au milieu de la
grande revolution territoriale; cet jours-ci, avant que je me meure, j'ai vu peindre la
revolution industrielle. Né sous la terreur de Babeuf, je vois avant ma mort celle de
l'Intrnationale."

"Unul din faptele cele mai grave, dar puţin remarcate îl constituie mersul timpului
total schimbat. El şi-a dublat pasul într'un mod straniu. Într'o simplă viaţă de om
(obişnuită de 72 de ani) eu am văzut două mari revoluţii cărora altădată, s'ar fi pus
între ele, un interval de 2.000 de ani. Sunt născut în mijlocul marei revoluţii
teritoriale; în aceste zile înainte să mor, am văzut zugrăvită revoluţia industrială.
Născut sub teroarea lui Babeuf, eu văd înainte de moartea mea, pe cea a
Inernaţionalei".

"Aceasta este accelerarea în istorie: 60 de ani sunt suficienţi pentru a gesta

contrarevoluţia în Rusia sovietică."

Note şi Comentarii

Dacă am lua în socoteală această accelerare a istoriei aplicată vieţii lui Pamfil
Şeicaru, poate l-ar întrece chiar şi pe Jules Michelet. În copilărie a trăit marea
revoluţie ţărănească din 1907. În 1913 pacea de la Bucureşti condusă de Titu
Maiorescu, a pecetluit sfârşitul imperiului otoman în Balcani. Din 1916 participă ca
ofiţer la primul război mondial până în 1918. Din Oct. 1917 este martorul revoluţiei
bolşevice, ca preludiu înăbuşită în 1905.

Îşi începe în 1918 cariera de ziarist ca în 1928 să pună bazele ziarului de mare
popularitate "Curentul" şi în 1938 înalţă Palatul "Curentului". Din 1939-1945 trăieşte
cel de al doilea război mondial cu tragedia căderii României în robia comunistă. Din
10 Aprilie 1944 este obligat să ieie drumul unui lung exil şi moare în Oct. 1980,
prevestind prăbuşirea imperiului sovietic, ca şi eliberarea ţării sale de sub jugul
comunist întâmplată în Dec. 1989.

Fără îndoială fenomenul accelării istoriei pe care P. Şeicaru l-a subliniat cu prisosinţă,
e mai pronunţat pentru secolul XX-lea decât chiar pentru secolul al XIX, trăit de Jules
Michelet. Numai că P. Şeicaru pune la dispoziţia celui înteresat să ajungă la
cunoaşterea adevărului, o metodă prin care vom cântări documentele ca să le
evidenţiem importanţa lor ştiinţifică şi numai după ce vom dobândi siguranţa ierarhiei
lor valorice, le vom da fiecăruia ordinea pe care o merită; doar bazaţi pe criteriul
clasificărilor real demonstrate vom putea conferi lucrării durata lucrului fundamental
studiat, mai pe urmă dictat şi de frumuseţea formelor, ca de legile binelui care
hotărăsc unitatea de nezdruncinat a întregului. Un tot propriu caracterizând operele
maestrului uşor de recunoscut după calităţile eonului care închide monadic cele trei
compartimente reconstituite întocmai pe foile de tibişir ale conştiinţei.

Mai departe e vorba de un inefabil ce trebuie perceput direct ca pe un mister, cu

simţurile specifice inimii din interior, unde stăpâneşte miracolul prezent înainte şi
după naşterea şi săvârşirea oricărei geneze: Tăcerea.

Scrisoarea (41) din 5 Dec 1979 de la Pamfil Şeicaru

Dragă Ovidiu, întors acasă am găsit o mulţime de scrisori între care şi scrisoarea ta.
Mi s'a adus la Clinică "Ostrovul luminilor" pe care l-am citit regăsindu-te în "Un
mister numit Michelangelo" şi în "Imagini italiene". Ai o cuceritoare sensibilitate
pentru a reda emoţiile pe care le încerci în contactul cu Italia renaşterii care în oprinia
mea este o culme a Italiei şi pot spune a culturii europene.

La clinică doctorul Albulescu m'a supus unui examen total: inimă, rinichi, ficat,
analiza săngelui etc. Mă temeam că voi fi nevoit să fac o operaţie de prostată, din
fericire nu este nevoe ci de un tratament cu o serie de trei medicamente. Îţi dau
titlurile şi tu vei putea să te orientezi. 150 Larintop de două ori pe zi. 2. Isoket retard
20 de 2 ori pe zi 3. Prostadin dragées de trei ori pe zi.

Cred că citind medicamentele îmi vei spune sincer care este diagnosticul tău. Atât
Albulescu cât şi Ilescu au fost mulţumiţi. Dar ca medici prieteni nu-mi vor fi spus
care este situaţia. De la tine aştept adevărul. Eu am nevoie de a mai trăi 5-6 ani în
aceeaşi putere de creaţie. Când le-am spus au zâmbit. Ceea ce a impresionat pe dr.
Albulescu este ficatul într'o excepţională bună stare. I-am explicat: ocolesc
alcoolurile.

Am răsfoit din ceea ce am publicat acum 18 ani într'un almanah al pribegilor. Ce

fericit aş fi ca să faci o fugă la Dachau ca să ţi le dau să citeşti. Este un sacrificiu prea
mare? Trei zile vei sta la mine şi vom lua masa împreună. Vom putea să depănăm din
fuiorul trecutului. Nu uita că la 10 Aprilie voi împlini 86 de ani. Sunt cel mai bătrân
din emigraţie, deci o arhivă a vieţii româneşti.

Cu urări de sănătate
îmbrăţişări
Şeicaru

Note şi Comentarii

Din neliniştea scrisului îmi dau seama că marele ziarist nu şi-a găsit echilibrul atât de
necesar activităţii sale. Literele parcă vroind să exprime o stare sufletească tulbure,
din această cauză par pur şi simplu că-şi fac de cap, nu vor să respecte ordinea
prescrisă cuvintelor, de unde doar cu greu ascultă de indemnul obişnuit al scriitorului.

Totuşi, mă anunţă că încă în clinică i s'a adus "Ostrovul luminilor" unde m'a regăsit în
"Un mister semnat Michelangelo" şi în "Imagini italiene" de unde se poate deduce că
dragostea lui pentru Italia e fără margini, îi interesează subiectul chiar şi atunci când
verbul său se aseamănă mai mult cu o hieroglifă şi jumătate de silabă, caută să iasă
din cadrul impus.

Îmi prezintă lista de medicamente prescrisă de medic, şi mă roagă să-i spun care e
diagnosticul meu deoarece doctorii fiindu-i prieteni s'au ferit să i-l spună. Aştepta de
la mine adevărul, nesiguranţa în care se afla îi producea oarecare panică. Din partea
lui ar mai avea nevoie de a trăi 5-6 ani, bineînţeles cu aceeaşi putere creatoare şi când
le-a spus medicilor asta, ei au zâmbit.

Mă invită din nou la Dachau ca să depănăm fuiorul trecutului, rugându-mă să nu uit

că la 18 Aprilie va împlini 86 de ani: "Sunt cel mai bătrân din emigraţie deci o arhivă
a vieţii româneşti."

În scrisoarea mea din 7 Dec. trebuia să-i dau răspuns maestrului doar aştepta să-i
scriu numai adevărul. De altfel, îl puteam asigura că nu are nimic grav, după
medicamentele prescrise ar avea o uşoară oboseală a cordului, şi un catar prostatic,
tratabil medicamentos. Se înţelege că medicii nu-i puteau garanta cei 5 sau 6 ani de
viaţă dar o fac eu, după energia şi dragostea de muncă a marelui ziarist, destinul îi
mai rexervă mulţi ani de sănăte, aşa cum li s'a întâmplat lui Sophocle şi Tiţian. Primul
a murit la peste 90 de ani în deplinătatea puterilor sale creatoare. Copiii săi au
încercat să-l puie sub interdicţie pe motiv că ar suferi de tulburări mentale datorită
senilităţii, dar în timpul procesului marele autor tragic a recitat judecătorilor pasagii
întregi din Oedip la Colona, drept pentru care i s'a recunoscut o activitate cerebrală
normală, iar tinerilor li s'a respins plăngerea. Cât priveşte pe Tiţiano Vecellio, cel mai
mare artist veneţian din epoca renaşterii, a trăit 99 de ani, vârstă la care a murit în
cursul unei epidemi de ciumă. Un adevărat mausoleu al lui este sta Maria Gloriosa
dei Frari, pe altarul principal al căreia se află celebra Assuntà (înălţarea la cer a
Mariei) pe care Canova îl considera cel mai frumos tablou din lume, mult superior
Curtezanelor lui Carpaccio remarcat de J. Ruskin, teoreticianul prerafaelitismului
englez. Tot în această biserică se află Madona Ca Pesaro de Tiţian şi pe peretele opus
se înalţă monumentul funerar al aceluiaşi genial artist. La 90 de ani maestrul veneţian
a pictat, în clar-obscur, ultima sa Pietà, expusă astăzi în Alte Pinakotek din
Muenchen. Iată o societate selectă care-mi permitea să fiu convins că P. Şeicaru va
mai avea parte de cei cinci-şase ani de viaţă, pe care îi doreşte atât de mult.

I-am mai amintit maestrului că a apărut în ed. Ethos, Paris 1979, Corespondenţele lui
Bazil Munteanu sub îngrijirea soţiei sale E. Munteanu şi cum tocmai o citesc îl asigur
că e o carte de mare valoare documentară, în primul rând fiindcă e scrisă fără tendinţă
sau intervenţia cenzurii. Dar mai mult, ea dă posibilitatea cititorilor să cunoască unele
personalităţi româneşti ca de pildă filozoful N. Băncilă, care a preferat tăcerea în
timpul robiei comuniste demonstrând o unică demnitate închinată gănditorului ce
este, unul din elevi lui Nae Ionescu. Sau ni-l apropie pe Al. Busuioceanu, format în
ţară ca şi conferenţiar de istoria artelor, distins colaborator al Gândirii, autor al
nenumărator studii din domeniu picturii universale şi române. Stabilit în Spania în
ultimii ani ai exilului s'a remarcat ca autor de poezie spaniolă, prezentat într'un studiu
de Al. Ciorănescu. Pe de altă parte, consultând o serie de surse istorice spaniole pa
lângă Jordanes, pe care îl consideră got de pe malul Dunării; a dus contribuţii
preţioase, în legatură, cu Goţii care în sec. III şi IV au ajuns în contact cu prupul
dacilor transdunăreni şi după emigrarea los în Apus îşi spuneau când Goţi, şi-au
păstrat credinţa în Zamolxe, credeau într'o viaţă eroică şi alte elemente însuşite de
aceşti goţi, dacă în bună parte n'au fost chiar geţi.

Lucrările lui A.L. Busuioceanu, cu un conţinut documentat ştiinţific ar trebui

continuate fiindcă ar putea să a ducă lămuriri în ce priveşte eventuale întâlniri dintre
preoţii celţi druizi şi ai ai lui Zamolxe, putându-se face legâturi indirecte cu legendele
Sfântului Graal şi chiar cu religia catară atât de puţin apuseană.

Din corespondenţele aceleaşi cărţi se mai putea constata că majoritatea elevilor de la

Fontenay aux Roses, de lângă Paris, Institut român întemeiat de N. Iorga, îl urau pe
marele profesor, în frunte cu C.C. Giurescu, pe când marele istoric considera că
această şcoală de la Fanteny aux Roses era cea mai mare operă a vieţii sale, exact
cum se pronunţa celebrul compozitor Verdi, referitor la Casa dei reposi din Milano pe
care a ridicat-o ca să le stea la dispoziţie artiştilor ajunşi nevoiaşi la bătrâneţe.

Desigur îi mulţumeam pentru aprecierile făcute în legătură cu Ostrovul luminilor o

carte ce conţinea: articole, scurte esseuri, analize literare şi filozofice, poeme şi
povestiri, publicate anterior în Carpaţii. Îi rămâneam sincer recunoscător maestrului
că el a fost singura fiinţă nobilă care a dat importanţa cuvenită "Notelor şi imaginilor
mele italiene", fapt pentru care mă închin neuitatei şi mult veneratei sale memorii, a
cărui prietenie nu am mai schimbat-o până azi cu nimeni, să fie vrednic să-i ieie locul
în conştiinţa mea.

Citind cartea Cronici italiene de un alt îndrăgostit de Italia, H. Stendhal, nu numai că

mă alătur în spirit genialului autor al romanului "Roşu şi Negru", dar îmi întăresc
ideea că pentru mine Italia a constituit o unică şi superioară posibilitate de
cunoaştere, mult mai adâncă şi bogată, din toate câte am avut prilejul să le trăiesc în
cursul vieţii mele.

Scrisoarea (42) din 30 Ian. 1980 de la Pamfil Şeicaru

Am lăsat intenţionat să treacă atâtea zile din acest început de an, ca să pot descifra ce
va reprezenta acest an 1980 şi să-ţi comunic concluzia mea. Am citit în Le Monde
articole privitoare la persecuţia religiosă în Rusia sovietică, un adaos la intensificarea
acţiunii militare în Afganistan. Totul acţionează pentru a anula narcoticul "Detanta"
care a înlesnit Kremlinului toate succesele de la Teheran, şi Yalta până azi. Până şi
americanii mari consumatori ai drogei preparate de Stalin cu Roosevelt, au început să
se desmeticească. Rusia sovietică se găseşte în situaţia lui Hitler în 1939 când, după
ce obţinuse totul la Muenchen şi-a amintit că Bismarck spusese că: cine stăpâneşte
Cadrilaterul Boemiei stăpâneşte Europa centrală, în consecinţă a intrat în Praga. Era
convins că după ce au cedat la Muenchen vor ceda şi pentru Praga. Ori Statele Unite
cedează de la 1945 cu o regularitate constantă, era firesc ca Rusia sovietecă să ocupe
Afganistanul spre a lovi Pakistanul să poată avea un port la Oceanul Indian. Anul
1980 alegerea preşedintelui în Statele Unite, alegeri în Germania şi în Franţa,
alegerea preşedintelui Eepublicei, deci un moment în care Kremlinul putea da o
lovitură.

Rezultatul se vede: Detanta nu mai operează adormind instinctul de conservare al

naţionalităţilor. Anul 1980, în apreciere mea va însemna pentru Rusia sovietică
echivalentul anului 1918 pentru imperiul habsburgic, când a desănţuit primul război
mondial: descompunerea sub reacţia principului naţionalităţilor învins la 1848.

Se aştepta moartea lui Tito de la o zi la alta. Toate ţările Occidentului aşteptau cu

îngrijorare moartea şefului yugoslav ca Rusia sovietică să pună în execuţie Planul
Polar cu invazia acestui Stat care îi dădea o situaţie dominantă în Adriatica şi deci în
Mediterană. Contrar aşteptărilor Tito a suferit o operaţie la picior şi continuă să
trăiască. Două divizii blindate ruseşti erau concentrate în lungul frontierii Bulgariei
cu Yugoslavia. O masă de tankuri şi mig 23 sunt staţionate în Basarabia în lungul
Prutului. Fără îndoială că operaţia reuşită îi va da răgaz de viaţă lui Tito încă o lună
sau mai multe, dar întretimp situaţia internaţională se va agrava pentru Moscova.

În ce priveşte România situaţia internă este vizibilă: o criză de autoritate, o

descompunere a regimului şi o situaţie alimentară îngrijorătoare. Armata? Ceauşescu
a fost foarte ocupat să-şi facă palate, nu să-şi creeze scutul când ştia cât de gravă este
situaţia lui la Moscova. Dar găsesc că această reacţie planetară împotriva Rusiei
sovietice şi o evidentă scădere a comunismului în toate ţările, situiază pe Ceauşescu
într'o poziţie singulară şi accentuând Stalinismului regimului. Mi-am amintit de o
zicală ţârănească: fie noaptea cât de lungă, ziuă tot se face. Şi noaptea ce s'a lăsat pe
ţară la 23 August va lua sfârşit.

Mă simţeam obligat să-ţi amintesc ceea ce gândesc.

Nu mai sunt singur: fratele meu s'a întors şi îmi este de mare ajutor. Din nefericire
este suferind de o tuse rebelă în urma unei gripe avute în ţară. Îl văd că rezistă dar îi
las lui să-ţi dea toate datele necesare spre a-i veni în ajutor găsind tratamentul
necesar. Trebue să existe un medicament. Ştiu ce sensibil eşti la suferinţa aproapelui
şi nu mă îndoiesc că-l vei elibera.

Sunt în prepararea finalului cartea consacrată Papei. Mă întreb când vei găsi răgaz să
vii la Dachau pentru o vacanţă de câteva zile.
Cu dragoste al tău
P. Şeicaru

Note şi Comentarii

Maestrul îşi motivează întârzierea răspunsului prin faptul că a trebuit să-şi ia un

anumit răgaz pentru ca la început de an să poată clarifica ce va reprezenta politic anul
1980 şi astfel să-mi comunice concluzia sa. În continuare vom avea încăodată ocazia
să constatăm cu câtă luciditate şi har de a prevedea îşi construieşte viziunea sa
politică, Pamfil Şeicaru, totul este adânc judecat, sistemul nu posedă absolut nicio
fisură.

Pe plan internaţional domină aceleaşi raporturi ale "Detantei" între Uniunea Sovietică
şi mai ales Statele Unite, desvoltate în spiritul înţelegerilor de la Teheran şi Yalta, se
asigurau succesele Kremlinului neuitându-se că de fapt războiul al doilea mondial a
fost câştigat împreună sau mai precis fără ruşi el ar fi fost pierdut, de unde marile
eforturi depuse de Churchil pentru a împiedeca eventual un arministiţiu încheiat între
Rusia sovietică şi Germania hitleristă, ameninţarea din partea lui Stalin exista şi
exemplul păcii separate între Rusia şi Germania în primul război mondial plutea în
aer ca o stafie rău prevestitoare.

După terminarea războiului americanii păstraseră alianţa cu Rusia, fiind convinşi că

un război nu poate fi câştigat fără de capitalul uman pus la dispoziţie de Kremlin.
Astfel că cedările Statelor Unite au continuat, o singură dată forţele americane au fost
nevoite să ameninţe Rusia cu război, atunci când Hrusciov şi-a instalat rachetele în
Cuba întreptate spre Washington. Dar există documentare filmate în care Preşedintele
Americii J.F. Kennedy şi oameni-săi aproape în genunchi rugau conducerea ruşilor
să-şi retragă rachetele din Cuba, atât le era de greu să declare război şi probabil dacă
Hrusciov ar fi avut niţică răbdare ar fi căzut la învoială cu foştii aliaţi şi ar fi obţinut
un compromis ceva mai favorabil decât ruşinoasa retragere care l-a costat postul de
prim om politic al Rusiei.

Totuşi, cum se citeşte în "Le Monde", odată cu intensificarea acţiunii militare în

Afganistan în Rusia sovietică se înmulţesc şi persecuţiile religioase, ceea ce îi
determină până şi pe americani să se desmeticească.

Pentru marele ziarist Rusia sovietică se află în situaţia lui Hitler în 1939, când după
ce au obţinut totul la Muenchen nemţii îşi amintesc de spusele lui Bismarck că doar
cine stăpâneşte Cadrilaterul Boemiei domneşte peste Europa centrală, şi au întrat în
Praga, sigur fiind că cei ce au cedat la Muenchen vor ceda şi la Praga. Şi Maestrul
scrie: "Ori Statele Unite cedează de la 1945 cu o regularitate constantă, era firesc ca
Rusia sovietică să ocupe Afganistanul spre a lovi Pakistanul ca să poată avea un port
la Oceanul Indian. Anul 1980 alegerea preşedintelui în Statele Unite, alegeri în
Germania Federală şi în Franţa alegerea preşedintelelui Republicii, deci un moment
în care Kremlinul putea da o lovitură".
De-acum ştim că Statele Unite nu va intra în război pentru interesele altui stat deci nu
o va face nici pentru Afganistan dar rămâne în aşteptare fiindcă atacarea Palistanului
o va obliga să-şi apare poziţiile, doar bine ştim că pe această cale Rusia va ajunge la
Oceanul Indian ocolind Dardanelele pe care încă nu reuşise să le ocupe.

În articole anterioare publicate cât şi în corespondenţa noastră, P. Şeicaru prevedea un

al treilea război mondial, ce va izbucni în Pacific, Rusia sovietică ieşind învinsă de
coaliţia chino-japono-americană. Aşa s'ar fi întămplat dacă trupele ruseşti ar fi
înaintat spre Pakistan şi India, dar din contră armata rusă va da dovadă de mari
slăbiciuni încât în cele din urmă, ruşii se retrag din Afganistan, punând capăt
expansiunii lor imperialiste, în mod mai mult decât lamentabil. Fără îndoială pentru
prima oară în istoria lui, imperiul sovietic se clatină în mod încontestabil şi va explica
unele evoluţii viitoare, în primul rând, războiul din Pacific se anână din cauza
defecţiunii principalului adversar, care căuta să-şi ascundă rănile încheind şi cu
China, un tratat de prietenie, ceva mai devreme.
Deocamdată susţine pe drept maestrul rezultatul se vede: "Detanta nu mai opereazâ
adormind instinctul de conservare al naţionalităţilor". Şi în previziunea sa greşeşte cu
câţiva ani, puţin importanţi pentru istorie, se reţine împlinirea fenomenului în cele din
urmă, mult mai devreme decât ar fi putut bănui majoritatea din cei inculpaţi în
desfăşurarea evenimentelor: "Anul 1980, în aprecierea mea, va însemna pentru Rusia
sovietică echivalentul anului 1918 pentru imperiul Habsburgilor care a deslănţuit
primul război mondial: descompunerea sub reacţia principiului naţionalităţilor, învins
la 1848".

În Yugoslavia se aşteaptă moartea lui Tito de la o zi la alta şi ţările Occidentului

aşteptau cu îngrijorare ca după dispariţia lui Tito să urmeze o invazie rusească,
pecetluind dominaţia sa până în Adriatică şi deci în Mediterană. Contrar asţeptărilor
Tito a suferit o operaţie chirurgicală la picior şi continuă să trăiască. În acelaşi timp la
graniţa cu Bulgaria şi pe Prut erau masate tancurile a două divizii blindate gata de
atac. Cu cât Tito va trăi mai mult, cu atât situaţia internaţionala se va agrava pentru
Moscova.

Va trebui să risipim o nedumerire şi pentru asta să ne amintim statul yugoslav a

devenit puternic în urma păcii de la Bucureşti din 1913 când se pecetluia victoria
sârbă asupra Bulgariei. În urma războiului prim mondial, fiind parte beligerantă aflată
de partea Atantei, Yugoslavia îşi va consolida poziţiile teritoriale, obţinând o parte din
Banatul românesc ceea ce l-a determinat ca în semn de protest, Ionel Brătianu, să se
retragă de la Conferinţa păcii de la Paris.

După cum am văzut, Tito ca şi conducător al partizanilor postaţi în Montenegro, a

ajuns să-l înlăture pe rege şi pe generalii sârbi, fideli coroanei, cu sprijinul ruşilor şi
indirect al anglo-americanilor, prin el se realiza unirea masei de slavi din Balcani,
visul încă al panslavismului ţarist. În lumina acestor date trupele ruseşti erau pregătite
să atace Yugoslavia în caz de dizolvarea statului comunist ctitorit de Tito. Dacă ar fi
vrut să cucerească această ţară ce i-ar fi oprit să o facă încă pe vremea când mareşalul
sârb de origine croată, îşi trăgea sufletul să moară, cu un picior amputat? Sau de ce nu
au ocupat-o imediat după decesul mareşalului Tito? Răspunsul este nu mai unui:
oricâte dificultăţi le-a pricinuit Tito el reprezenta statul unitar yugoslav, de esenţă
comunistă a cărui dezmembare în niciun caz ruşii nu doreau să aibe loc. Dovadă că aş
avea dreptate, că acest stat, oricum artificial, care călca şi el principiul naţionalităţilor
ca şi modelul său principal, Rusia, nu a fost dezmembrat decât după ce Rusia
sovietică ea însăşi numai exista. Nenorocirea mare, neîncheiată până în zilele noastre
a constuit-o atitudinea americană, care a impus anumite clauze inacceptabile pentru
conducătorul sârb, de unde au făcut caz de prestigiul călcat al Statelor Unite, devenită
prima putere din lume, şi s'a pornit un război nedrept, îndreptat împotriva populaţiei
nevinovate şi nu a celui ce era considerat un criminal de război fiindcă indiferent de
apartenenţa sa politică a încercat să apere drepturile propriei sale naţiuni, aflată în
pericol de a fi desfiinţată. Necunoscând istoria acestei părţi de ţară numită Kosovo,
americanii şi partnerii lor europeni au considerat că dreptatea este de partea
albanezilor, şi de la început i-au sprijinit într'un mod nedorit, partinic. Fiindcă
lucrurile s'au petrecut după moartea maestrului analiza îmi aparţine, şi eu nu pot da
verdicte, doar să semnalez unele realităţi. În principiu problema regiunii Kosovo se
transformă într'una a Macedoniei, şi aici după protestele localnicilor e sprijinită tot
lupta partizanilor albanezi. Să zicem că americanii, nu altfel de cum au făcut-o în
Vietnam, într'o zi dându-şi seama că nu sunt capabili să rezolve problemele regiunii,
se vor duce acasă, cum se va încheia acest război drept, condus cu cele mai nedrepte
mijloace?

Marele ziarist se ocupă, bineinţeles, şi de România a cărei situaţie internă ţine de o

criză de autoritate, "o descompunere a regimului şi o situaţie alimentară
îngrijorătoare. Armata?
Ceauşescu a fost foearte ocupat să-şi facă palate, nu să-şi creeze scutul când ştia cât
de gravă este situaţia sa la Moscova. Dar găsesc că această reacţie planetară
împotriva Rusiei sovietice şi o evidentă scădere a comunismului în toate ţările
situiază pe Ceauşescu într'o poziţie singulară şi accentuând stalinismul regimului".

Am citat aceste rânduri ale maestrului deoarece ele descriu întocmai situaţia
României din anul 1980 şi cei următori până în Dec. 1989. Cum am mai discutat-o,
marele ziatrist o numeşte mai mult decât potrivit, o criză de autoritate, de care au
profitat supuşii ei, deşi erau semne evidente de descompunere a regimului şi se
instalase o situaţie îngrijorătoare, exista un cult dement al personalităţii dictatorului,
organizări de Cântări ale României. În care Adrian Păunescu îşi etala virtuţile de mare
histrion poetic, pentru ca în dosul acestei tot mai accentuate crize de autoritate,
fiecare român să-şi vadă de interesele sale proprii, cu preţul decăderii României tot
mai jos în corupţie şi minciună, lucrurile se aranjaseră atât de bine încât marea
majoritate a românilor numai doreau schimbarea pentru care cinstiţii lor părinţi şi-au
dat viaţa sau şi-au prăpădit tinereţele în temniţele comuniste. Desigur în atare
împrejurări, Ceauşescu n'a fost preocupat să-şi ridice palate şi nu să-şi creeze un scut
de apărare întărindu-şi armata când bine se ştia cât de gravă îi era situaţia la
Moscova. Mai mult, prin reacţia planetară împotriva comunismului în toate ţările,
Ceauşescu se afla într'o poziţie singulară, el accentuând stalinismul regimului. Pradă
unei autopreţuiri prin nimic motivată, dictatorul se considera cel mai iubit fiu al
poporului, semn că îşi însuşise toate lozincăriile scrise pe panourile purtate de
manifestanţii în zilele de mari sărbători naţionale, el fiind eroul cel mai afişat al zilei.
În realitate, cu fiecare zi ce trecea, Ceauşescu devenea mai singur, mai părăsit, lăsat
să mustească în paranoia sa că el are misiunea să apare principiile marxist-leniniste
luate în deşert de nişte mari trâdători ai cauzei muncitoreşti, cu care interesele sale se
confundau deşi i-a dus la sapă de lemn, punându-le pe masă lor şi copiilor, rabdări
prăjite. Dar va trebui să admitem că bietul dictator era minţit ca la uşa cortului din
această cauză în loc să-şi dea demisia, cum i-o impunea situaţia, făcându-şi
autocritica privind greşelile pe care le-ar fi comis, el convocase pe muncitori cu toţi
cetăţenii Bucureştilui să le dea ultimele directive cum să se apare de duşmanul de
clasă care peste tot a ajuns să-şi ascută armele. Nu a vrut să creadă urechilor când
aclamatorii lui de ieri, acuma se aflau în rândurile prime ale celor ce-l huiduiau de
zor. Peste câteva ore când cobora, prizonier al propriilor săi oameni, din helicopter,
românii puteau să vadă un Ceauşescu părăsit de toţi, încât îţi inspira milă, odată ce
apărea în postura unei victime pe care el a jucat-o până în ultima sa clipă de viaţă,
atunci când declara că el ca preşedinte al ţării nu dădea socoteală decât marei Adunări
naţionale.

Aşa se va încheia domnia acestui Nero de câlţ al Istoriei românilor însoţit de o Elenă
ce îşi juca rolul unei lady Machbet de mahala, slăvită ca şi directoare a unui Institut
de chimie, cogeamite academiciană cu titluri de honoris cauza ale altor universităţi
străine, titluri cum poate nici genialul Iorga nu le-a avut.

Îmi spun şi astăzi, trebuie că mari păcate or fi având cei ce s'au grăbit să-l ucidă pe
Ceauşescu împreună cu soţia sa tocmai de Crăciun, când creştinii prăznuiesc ziua
Naşterii Domnului, Isus Christos, ziua păcii şi a reconcilierii ... între oameni.
În piesa lui Shakespeare, Hamlet, eroul principal, are ocazia să-l omoare pe ucigaşul
tatălui său, dar nu o face fiindcă acesta se ruga lui Dumnezeu, ori dacă l-ar fi omorât
într'o atare stare l-ar fi trimis în Rai, astfel că renunţă la actul respectiv. Aplicată
această credinţă, îi asigur pe ucigaşii lui Ceauşescu şi a soţiei sale tocmai în ziua
Sfântă a Naşterii Domnului că i-a ridicat la ceruri, determinând să li se ierte toate
păcatele şi crimele săvârşite cu voia sau fără, pe când ei făptaşii monstruosului act, o
spune marele dramaturg englez că dacă şi-au putut ascunde grelele păcate în faţa
oamenilor, ei vor plăti pentru acestea în iad, unde-i va condamna Pronia divină să-şi
ducă zilele întru veşnice.

În ce priveşte soarta Rusiei sovietice marele ziarist a avut dreptate ea se va

descompune din interior şi această misiune i-a revenit lui Gorbaciov şi soţiei sale
Raisa, care sincer au vrut să reformeze comunismul, fără să accepte că dictatura şi
teroarea constituiesc caracterele fundamentale ale acestui sistem social. Gorbaciov nu
a fost un trădător al cauzei comuniste dar se confrunta cu o situaţie dezastruasă a
finanţelor ţării, ajunsă la o scadenţă ce numai putea să amâne iminentul faliment.
Deci noul prim secretar de partid era sincer în Perestroica sa, pe care o recomanda
şefilor de partide comuniste şi nu chiar din întâmplare a găsit în Ceauşescu pe cel mai
vehement opozant, şi avea în plan să cedeze Germania de răsărit, corectând o mare
greşală istorică. Astfel drumurile sale la Bonn se înmulţesc devenind prietenul bun al
cancelarului de atunci Kohl şi al ministrului de externe Genscher. Retrocedarea
Germaniei de est au parafat-o cei doi, Kohl şi Gorbaciov, în timpul unei vizite a
cancelarului în Crimeea, unde au petrecut câteva zile de neuitat, mai ales pentru
istoria poporului german, Unirea celor două Germanii a avut loc la masa trativelor,
fără nicio vărsare de sânge. Dar Gorbaciov se înşela dacă credea că astfel şi-a făcut
datoria faţă de patrie căci a urmat presiunea din partea naţionalităţilor şi ale lor
principiu sfânt care le dădea dreptul la o viaţă independentă şi astfel se desprind
Ucraina, Rusia albă, ţările baltice, caucaziene şi Basarabia noastră, cu numele
Moldova. În acele zile cu adevărat revoluţionare o unire cu patria mamă, România, ar
fi fost posibilă, dar i se face lui Constantinescu marea vină de a fi semnat tratatul cu
Ucraina recunoscând apartenenţa unor pământuri româneşti, de noua republică
Ucraina de care niciodată n'au fost legate, dar în acelaşi timp dl. Iliescu pe atunci
preşedintele ţării, a ratat ocazia să împlinească unitatea Basarabiei cu România,
desigur îl obligau telefoanele, firul roşu ce-l avea cu Gorbaciov, să nu-şi strice
prieteniile vechi de pe vremea, când studia la Moscova.

A fost o mare ocazie cu care nu o să ne întâlnim, curând. În campania ei de

recuperare a teritoriilor pierdute, noua Rusia zisă democrată s'a oprit şi asupra
Basarabiei, pe care a împins-o în război cu republica zisă transnistreană cu capitala la
Tiraspol, unde armata XIV-a rusă le stătea în ajutor. În acele ciocniri provocate de
puterea rusă, s'au evidenţiat patrioţii români conduşi de Ilie Ilaşcu, fapt pentru care au
fost întemniţaţi, primului i s'au înscenat mai multe execuţii prin împuşcare, pentru
întimidare, supuşi la un trai mai mult decât mizerabil. In Mai 2001 Ilie Ilaşcu a fost
eliberat pe când ortacii săi continuă să fie întemniţaţi.
Aceasta e darea de seamă a marelui Pamfil Şeicaru privind situaţia politică
înternaţională de pa anul 1980 în centru ei fiind activitatea Rusiei, în legătură cu ea
"Detenta" Statelor Unite, şi în sfârşit se analizează situaţia României condusă de N.
Ceauşescu şi criza lui de autoritate.

Marele ziarist a avut dreptate principiul naţionalităţilor nu se va rezolva în Rusia

printr'un război, cum s'a întâmplat în 1918 cu principiul naţionalităţilor în imperiul
Habsburgilor, ci Rusia sovietică se va dezmembra din interior, când se va afirma şi
principiul naţionalităţilor asuprite în marea temniţă care a fost Rusia bolşevică.

8 Februarie 1980
Prea stimate dle Pamfil Şeicaru,
Am citit cu multă plăcere articolul scris de dvoastră în Carpaţii, delectarea fiind dată
de măestria cu care stiţi să trataţi o problemă şi să o faceţi apoi şi plastic vie, ca pe o
statuie de marmură, cum o aduceţi înaintea cititorului.

Aţi început cu Istoria de-acum 100 de ani, aţi trecut la Aristide Briand apoi la o
amintire proprie cu O. Goga şi Gh. Brătianu contra Titulescu, ca pe urmă să
descindeţi la politica în actual al lui Franz J. Strauss.

Nu mă îndoiesc că aveţi articolul respectiv tradus şi în limba germană pentru a se

putea lămuri şi Strauss, cine sunteţi şi că aşa un om nu prea are el printre partizanii
săi din Bavaria, chiar şi titraţi sau mai ales printre aceştia, nu.

Fără să vreau să ştirbesc cu ceva din valoarea articolului dvoastră eu ca mai sceptic
nu cred nici în Papa cel polonez şi nici atât în amicul nostru Strauss. De-aceea mă
gândesc să nu păţiţi şi dvoastră ca Machiavelli cu Principele lui, dedicat întâi lui
Cezar Borgia apoi lui Lorenzo, duce de Urbino, nici unul neîmplinind până la urmă
speranţele secretarului florentin.

Bine ar fi să mă înşel!
Veţi inţelege că am avut o mare satisfacţie să vă citesc atunci când atât în ţară cât şi în
exil, presa este căzută pe mâini de impostori şi de mediocrităţi. Un oarecare Stamatu
a început să înjure până şi pe Rebreanu şi să discalifice pe Ion, capodopera absolută a
literaturii româneşti.

Otravit de asemenea, mai mult decât înepţii, desigur articole de o exemplară maestrie
cum este cel al dvoastră, mă umplu de mare bucurie sufletească, oricât aş avea şi
anumite rezerve faţă de personanele vizate.

Închei dorindu-vă tot binele, sănătate şi cel puţin aceeaşi putere de muncă

al dvoastră
Ovidiu Vuia
Scrisoarea (43) din 1 Martie 1980 de la Pamfil Şeicaru

Dragă Ovidiu
Abia ieri am primit "Carpaţii" şi aşa am avut o delicată surpriză: "Pamfil Şeicaru sau
ceea ce nu se poate uita". Mi s'a părut că a fost scris ca de un comentator inspirat din
"Adevăruri care trebuiesc amintite". Cum eşti familiarizat cu o bună parte din ceea ce
am izbutit să se publice, articolul care a apărut în acelaş număr din Carpaţii nu m'a
surprins. Vreau însă o rectificare la ceea ce ai scris, că am întors spatele emigraţiei. În
1940 începutul lui Octombrie am primit o însărcinare din partea conducătorului
Statului, generalul Antonescu, să fac în Spania, Portugalia şi Franţa o luare de contact
cu conducătorii acestor State spre a le explica de ce România este alături de
Germania. Aşa am fost în audienţă la Salazar, la ministerul de externe al Spaniei care
era şeful Falangei şi cumnat al lui Franco şi la mareşalul Petain. Bine înţeles că se
dăduseră instrucţiuni ca şefii legaţiilor respective sî-mi deea tot sprijinul.

Desigur am fost primit cu toate atenţiile, dar, probabil că instrucţiile primite de

secretaretarul general al ministerului de externe - Creţzeanu, au fost să zădărnicească
misiunea, ceea ce am verificat la Lisabona: prin propriile legături am izbutit să am
audienţă la Salazar spre marea şi evident, neplăcuta surpriză a ministerului în
funcţiune, diplomat de carieră. Surpriza a fost şi mai mare când am fost primit de
preşedintele republicii. În 1945 am ajuns la Madrid (luna Mai). Întretimp fusesem
condamnat la moarte în lipsă. Am rămas uimit când ataşatul militar mi-a spus că nu
poate lua contact cu mine fiindcă la legaţie urmează să se desbată cazul Şeicaru. Am
înţeles. Furia celor de la legaţie era că eu începusem să public sub semătură articole
în care arătam situaţia creată României prin capitularea fără condiţii făcută de rege cu
sprijinul şefilor partidelor democrate, Maniu şi Dinu Brătianu. Ceva mai mult:
ridicam problema Basarabiei, ceea ce a provocat panică. Un reprezentant al legaţiei
s'a dus la ministerul de externe să expună situaţia, în care se aflau toţi funcţionarii
legaţiei şi ministrul, de a fi rechemaţi şi cerea ca cenzura să oprească publicarea. Au
fost trimişi la plimbare. În acest climat de ostilitate, am decis să plec la Palma de
Mallorca unde am rămas 7 ani şi am rămas într'o voită izolare. Nu erau compatrioţi
pe care prezenţa mea să le ameninţe cariera, sau să le tulbure socotelile. Cei 7 ani au
fost prilej de intensă lectură, găsisem o bibliotecă bogată. Ce bucurie am avut când
am găsit volumele lui Albert Sorel, "Europa şi revoluţia franceză". O reciteam cu
pasiune. Am descoperit anticarii unde am găsit traduse în spaniolă "memoriile
contelui Withe", primul ministru al Rusiei ţariste care a negociat pacea de la
Portsmouth, nu ştiu dacă am scris exact numele oraşului. Era un moment greu pentru
Rusia ţaristă după războiul cu Japonia. Aşa am aflat rolul lui Theodor Roosevelt
(Thedi) fără nici o legătură de familie cu Delano Roosevelt şi sprijinul dat contelui
Withe de a obţine o reducere substanţială a condiţiilor de pace, impuse de Japonia
victorioasă.

Situaţia Rusiei ţariste era extrem de grea: înfrângerii i-a urmat revoluţia de la 1905.
Preşedintele Theodor Rossevelt nu avea nici o simpatie pentru Rusia, dar era
preocupat de a salva echilibrul de forţe în Oceanul Pacific. Exact ce inconştienţă lui
Delano Rossevelt a creeat contrariul, dominaţia Rusiei sovietice în Asia şi în Pacific.

Întors la Madrid a venit Traian şi mi-a cerut colaborarea la Carpaţii, care s'a prelungit
în cărţile pe care le-am publicat. Precum vezi eu am continuat să fiu prezent. Dacă vei
veni la 18 Aprilie când împlinesc 86 de ani, facând sacrificiul unui drum până la
Dachau, vei avea prilejul să vezi manuscrisele nepublicate, precum şi ceea se am
publicat în Almanahul pribegilor care apărea dactilografiat.

În Aprilie sper să apară cartea consacrată Papei polonez care este adevăratul înterpret
al vremurilor.

Am să te supăr rugându-te să-mi trimiţi nişte medicamente care pentru mine sunt
necesare dar prea scumpe. Medicamentele indicate de medic sunt: Prostatin dragée,
Intensain-150-, Lanitop sau Lanitop mite, Isoket retard 20 comprimate sau Nitro
Mack retard. Cum am şi o infecţie la picior am utilizat DDD lichid şi vasilină. Rana
merge spre vindecare şi nu aş voi să întrerup.

Închei cu tristeţea pe care o încerc de accidentul lui Govora. E vechiul şi statornicul

meu prieten.
Închei cu o caldă îmbrăţişăre al dtale
Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

Marele ziarist îmi confirmă primirea publicaţiei Carpaţii din Madrid unde mi-a apărut
articolul "Pamfil Şeicaru sau ceea ce nu se poate uita" pe care îl caracterizează, ca
scris de un comentator inspirat din "Adevăruri care trebuiesc amintite". Totuşi trebue,
consideră el, să mă rectifice fiindcă nu el a întors spatele exilului ci acesta l-a
provocat s'o facă ceea ce să-mi fie iertat este acelaşi lucru, rezultatul fiind acelaşi,
cum reese clar şi din textul meu. În această fază a vieţii lui, maestrul ţine să înlăture
orice suspiciune, cum de altfel i s'a împutat de nenumărate ori, că dacă a întors
spatele unui exil, care nu-şi merită numele decât de emigraţie, ar însemna totodată o
colaborare cu regimul comunist din ţară.

Cu această ocazie maestrul îmi dă câteva date biografice importante pentru cel ce ar
dori să-i cunoască activitatea mai de aproape. Astfel, în Octombrie 1940 primind o
însărcinare din partea generalului Antonescu, conducătorul Statului român, de a lua
contact cu şefii statelor Franţa, spania şi Portugalia pentru a le explica de ce România
este alături de Germania. A avut întervederi atunci cu Salazar, cu ministrul de externe
al Spaniei, şeful falangei, cumnatul lui Franco şi cu mareşalul Petain. Nu a fost greu
să observe că existau instrucţii primite de la secretarul general al ministerului de
externe, Cretzeanu, să i se zădărnicească misiunea cum a verificat la Lisabona unde a
reuşit să ajungă la Salazar prin propriile sale legături spre marea dezamăgire a
ministeriului în funcţie (ambasador), diplomat de carieră. Pe acelaşi Creţianu, scris
Cretzianu, Maniu îl va trimite la Ankara să negocieze pacea cu anglo-americanii,
partizanii unui armistiţiu fără condiţii, de-altfel, ca şi pe Ştyrbei la Cairo, dar aliaţii
crfedincioşi Rusiei sovietice, pe amândoi îi vor trimite să trateze pacea cu
reprezentanţii lui Stalin ceea ce se va întâmpla la Stockholm unde ambasadorul
României în Suedia, Nanu, va duce tratative de pace cu doamna Kollontay, trimisa lui
Stalin dar omul lui Niculescu-Buzeşti, G. Duca, fiul Ion Duca, va căuta să o convingă
pe respectiva doamnă să trâteze cu partida regelui ceea ce la început Stalin refuză
categoric neavând încredere decât în seriozitatea lui Ion Antonescu, până însfârşit va
înţelege că va putea avea România pe tavă, printr'un armistiţiu fără condiţii, cum s'a
şi realizat prin actul lipsit de orice responsabilitate, de la 23 August.

După descrierea maestrului nostru, bine se constată că încă din 1940 existau tensiuni
între politicienii democraţi români şi Ion Antonescu provocate de cei dintâi, pe când
generalul a jucat tot timpul cu cărţile pe faţă, de la început a propus partidelor istorice
să preieie conducerea ţării, propunere repetată mai tărziu dar de fiecare dată au
refuzat lăsând întreaga răspundere să cadă pe umerii lui Antonescu, s'au simţit mai în
rolul celor ce acţionează din umbră, prin trădarea lor au declanşat arestarea şi apoi
executarea omului pe care, în acele momente grele pentru ţară, ar fi trebuit să-l
sprijine formând în jurul său, un zid de apărare.

În legătură cu acest personaj eroic, e cazul să amintim că atunci când a considerat

războiul ca pierdut Ion Antonescu s'a hotărât să depună la o bancă elveţiană suma de
18 milioane de dolari, care să servească celor ce vor lupta în exil, pentru interesele
vitale ale României aflată sub jug sovietic. Nu a mai ajuns să depuie decât 6 milioane
şi i-a dat lui Cretzeanu dreptul de a avea acces la această sumă, în scopul semnalat
mai sus. Peste ani, românii exilaţi au ridicat problema acestor bani, şi spre
surprindere tuturor, Cretzeanu şi după moartea să, soţia lui, au recunoscut că suma
respectivă a fost folosită pentru întreţinerea proprie deci ca pe o pensie viajeră la care
mai avusese acces şi celebrul Vişoianu. Deci, nu s'a făcut nimic pentru exil şi
interesele sale majore, în sensul că s'ar fi putut investi într'o instituţie culturală a cărei
existenţă să fie garantată de o asociaţie anonimă pe acţiuni, totul a mers în buzunarele
unor politicieni venali care fără niciun pic de remuşcare nu s'au abătut de la drumul
de paraziţi ai societăţii româneşti, pe care până la urmă au dus-o la cel mai abject
faliment, pe fruntea căruia sta scris cu sângele poporului romano-dac, cuvântul
trădare. Ca o stafie al acestui trecut întunecat, ex-regele Mihai întors în ţară pentru a-
şi prelua cele trei castele, constată că dintre toţi numai el supravieţuieşte şi o spune
zâmbind de parcă i-ar mulţumi soartei ca i-a rezervat acest favor, şi nu-şi dă seama că
a devenit o marionetă care se închină, ca la comandă, foştilor săi duşmani, aceştia
deveniţi binefăcătorii lui. Ori se poate spune că dacă Napoleon a trăit un singur
Waterloo, fostul rege a atins performanţa de a fi trecut prin două, mărindu-şi umilinţă
unei trădări ce nu poate fi explicată decât prin lipsă de inteligenţă, viciu, puţin
important pentru a-i şterge marea şi compromiţătoarea neruşinare, posibil de-a fi
evitată, atunci când insul posedă elementarul bun simţ.

În 1945 în Mai Pamfil Şeicaru ajunge la Madrid, fiind întretimp condamnat în ţară la
moarte. Vizitând legaţia română ataşatul militar îi aduce la cunoştiinţă că nu poate sta
de vorbă cu el deoarece în cadrul acestei instituţii urmează să se dezbată cazul
Şeicaru. Cei de la legaţie erau supăraţi fiindcă Pamfil Şeicaru începuse să publice
articole în legătură cu situaţia creată României prin actul de la 23 August prin
capitularea fără condiţii făcută de rege sprijinit de şefii partidelor democrate Maniu şi
Dinu Brătianu. Ridicase şi problema Basarabiei ceea ce provocase o adevărată
panică. Un reprezentant al legaţiei cerea ministrului de externe să oprească prin
cenzură publicarea respectivelor articole. Drept urmare funcţionarii de la legaţia
română au fost puşi pe liber.

Surprins de climatul de ostilitate din Madrid, maestrul s'a decis să se stabilească la

Palma de Mallorca unde a rămas 7 ani, într'o voită izolare. Dacă mijloacele de
existenţă ale marelui ziarist erau destul de reduse, la Palma a descoperit o bibliotecă
bine înzestrată, astfel că putea să-şi perfecţioneze cunoştiinţele avute, de istorie, pe
multe chiar să le îmbogăţească, în acest sens cei şapte ani cât a locuit pe insulă i-au
fost cât se poate de productivi pregătindu-l pentru aşa zisa carieră de istoric, pe care a
exercitat-o în a doua perioadă a vieţii sale din exil. Încăodată subliniez că nu e vorba
de o nouă naştere ci de o continuare a unei activităţi de care în ţară ca director al
Curentului nu avea destul timp să se ocupe, dar cunoştinţele de bază le avea şi o
demonstrează faptul că marile sale lucrări se refereau la date istorice româneşti, la fel
şi celebrele sale portrete aparţin, toate, unor cunoscute personalităţi ale culturii
noastre.

Se poate spune că exilul i-a oferit mai mult timp pentru a se ocupa cu scrierea unor
lucrări ale câror proecte le avea de mult în conştiinţă.

Mai ales în timpul şederii maestrului la Palma de Mallorca, îmi spunea Govora că el
edita un ziar la Paris, în timp ce P. Şeicaru îi trimitea un material incendiar, încât el cu
ziarul său juca rolui unui tun prin care arunca asupra celor în cauză ghiulelele ce i le
trimitea maestrului nostru "tata Pamfil" cum îl numea el. Ţinta o formau politicienii
români adunaţi la Paris în majoritatea lor autori sau susţinători al actului de la 23
August, pe care marele ziarist prin argumentele lui îi dobora ca pe nişte prăzi mult
prea uşoare. Şi fiindcă dreptatea şi adevărul era de partea marelui ziarist, se înţelege,
că nu i se dădea nicio replică, cine ar fi fost capabil oare să i-o dea, de unde urmau
comentariile din culise care nu mai favorabile neu erau, răscolindu-se toate
calomniile din trecut, deci exista o comunitate de idei între democraţii români şi
comunişti privind necesitatea actului de la 23 August aprobat din amândouă părţile.
Aş putea să mă refer iar, chiar dacă mă repet la discursul ţinut de regretarul domn C.
Coposu, după revoluţia din 1989, studenţilor dîn Bucureşti, în care susţinea că regele
nu avea o altă posibilitate decât să încheie actul de la 23 August deci urmează să-l
preaslăvim pentru trădarea lui şi totodată să ne amintim de laudele aduse de social
democratul de astăzi Ion Iliescu, comunistul convins de ieri, exregelui pentru
încheierea respectivul act de trădare, adaogând pe tonul apocaliptic al marxistului că
dacă nu ar fi existat 23 August, România ar fi piert de pe suprafaţă pământului. De
aici prompta invitare la Versoix, exregele descoperindu-şi vechii prieteni din jurul lui
Vâşinski, în persoana actualului preşedinte al României, Ion Iliescu a ţinut ca în
cinstea reluării fostelor relaţii de amiciţie să ciocnească un pahar cu şampanie, oricum
mai feriţi de ochii supuşilor cetâţeni români pe care majestatea sa îi trădează a nu ştiu
câtea oară, cuprins de amnezia întoarcerii sale de la Otopeni, acasă, la ordinul celui
cu care toastează astăzi.

Dintre lecturile sale maestrul îmi citează pe Albert Sorel: "Europa şi revoluţia
franceză" pe care a avut bucuria s'o recitească şi descoperirea la anticari a Memoriilor
contelui Withe, în spaniolă, primul ministru al Rusiei ţariste în timpul păcii de la
Portsmouth unde se negocia pacea dintre Japonia învingătoare şi Rusia învinsă. Cu
aceea ocazie preşedintele Statelor Unite Theodor Rossevelt (Thedi) care a intervenit,
deşi nu avea simpatii pentru Rusia, Japonia să-şi reducă simţitor pretenţiile financiare
ale condiţiilor de pace, într'un moment când Rusia se afla într'o situaţie extrem de
grea, inclusiv economic. De altfel, după această înfrângere a urmat revoluţia din
1905. Preşedintele Statelor Unite vroia să menţie echilibrul de forţe în Oceanul
Pacific, exact ce inconştienţa lui Delano Rossevelt - nu aveau nicio legătură de
familie - a realizat contrariul, întărind dominaţia Rusiei sovietice în Europa, Asia şi
Pacific.

Însfârşit, s'a întors la Madrid unde Traian Popescu i-a solicitat colaborarea la
"Carpaţii" şi i-a publicat o serie de cărţi, amintite într'altă parte.

Pamfil Şeicaru, cu ocazia împlinirii sale de 86 de ani, la 18 Aprilie mă invită la

Dachau când voi putea să văd ceea ce a publicat în Almanahul pribegilor şi unde
pentru prima oară vorbeşte de manuscrisele sale nepublicate, printre ele aş fi putut
descoperi mult discutata "Finlandizarea Europei" şi multe altele dispărute după
moartea autorului.
Tot acum îmi mărturiseşte că speră să-i apară pană în Aprilie şi cartea consacrată
Papei polonez care este adevăratul înterpret al vremurilor. Nici ea, după cunoştiinţele
mele nu a văzut lumina tiparului şi cine era sabotorul publicării operelor marelui
ziarist nu e greu de ştiut.

După ce mă roagă să-i trimit nişte medicamente îşi arată tristeţea "pe care o încerc de
accidentul lui Govora. E vechiul şi statornicul meu prieten".

Acestui credincios prieten al maestrului, care în parte a fost şi al meu, atât de uitat
astăzi, o să-i dedic operei sale din exil un capitol în cea de-a treia parte a cărţii de
faţă, fiind sigur că pe această cale mă voi achita nu atât de o datorie de onoare ce-o
datorez memoriei sale, ci voi da expresie unei dragoste de frate, pe care deşi i-o
ofeream din inima inimii mele, fire spinoasă, el mi-o refuza dar cred numai în
aparenţă, fiindcă ea îi încălzea fiinţa atât de încercată în aventura nu întotdeauna
luminoasă a exilului.

În continuare voi reda mai jos articolul meu publicat în Carpaţii din luna Mai 1980,
întitulat
Pamfil Şeicaru
sau
ceea ce nu poate uita

Un articol în Cuvântul românesc şi altul în Carpaţii vin să de amintească faptul că în

Aprilie 1980 maestrul P. Şeicaru a împlinit vârsta de 85 de ani.

Aproape aş fi revoltat de tăcerea colectivă aşternută asupra acestui eveniment al vieţii

noastre culturale, dacă nu aş fi ştiut că firea vulcanică a maestrului l-a dus până să-şi
întoarcă furios spatele exilului negându-i orice drept de existenţă, în aşa fel că acesta
din urmă - printre membrii căruia mă număr şi eu - şi-au putut întări supărarea
scoţând la lumină unele articole din Curentul cel nou, majoritatea aparţin însă nu
maestrului ci colaboratorilor săi, în primul rând dlui Vasile Dumitrescu.

Toate acestea nu justifică, după părerea mea izolarea de azi a maestrului. E drept că
noi românii nu ştim să aniversăm un om decât înălţându-l în slăvi, tămâindu-l mai cu,
mai fără rost. Desigur, era cazul acuma să fi procedat altfel, adicătelea să-i spunem
maestrului tot ce ne doare să-i arătăm părţile bune dar şi cele ce ne ard inima. Şi dacă
am fi făcut aşa, punând obiectiv cele bune alături de cele considerate de noi rele, am
fi putut cu uşurinţă constata că realizările acestui om, la cei mai bine de treizeci de
ani de când trăieşte în exil sunt deosebite şi că am săvârşiţ o mare nedreptate dacă am
trece, aşa cum s'a întâmplat, pe lângă el, în tăcere.

Despre acestea ce nu se pot uita, realizate în exilul său lung, de maestrul Şeicaru
vreau să scriu în cele ce urmează.

Prin tot ce a publicat în ultimii treizeci de ani se înscrie printre cei mai fecunzi şi
valoroşi scriitori ai exilului, contribuind neîndoios la formarea unei culturi numai a
noastră a celor ce trăim dincolo de hotarele ţării.

Cu concursul lui Traian Popescu a reuşit să-şi publice amintirile despre Oct. Goga, N.
Iorga, A.C. Cuza, C. Stere, A.C. Popovici şi Tudor Arghezi. Valoarea respectivelor
studii constă în autenticitatea lor, conţinând unice file de istorie, autorul le-a scris
după cum le-a trăit fără intervenţia unui deus ex machina numită cenzura comunistă.
Memorabilă, publicată tot în editura Carpaţii este "Istoria partidului naţional, ţărănesc
şi naţional-ţărănesc", în două volume, Madrid, 1963 şi "La Roumanie dans la grande
guerre" apărută în editura Minard, Paris, 1968. Ultima lucrare se prezintă ca o
capodoperă a geniului, decoratul cu Mihai Viteazul din primul război mondial, îl
descrie în toată desfăşurarea lui istorico-politică. Prin această carte, Pamfil Şeicaru
deschide la noi un nou mod, de a se analiza evenimentele contemporane, susnumita
operă este suficientă singură pentru a-i asigura un loc printre nemuritorii neamului.

Mă întreb câţi dintre noi am citit sau avem în bibliotecă amintitele cărţi? Despre
Istoria partidului naţional-ţărănesc pot să afirm bazat pe o experinţă epistolară proprie
că această valoroasă lucrare de Pamfil Şeicaru este necunoscută la aşazisa Iului
Maniu Foundation din New York.

Se vorbeşte pe drept de extraordinarele articole ale lui P. Şeicaru - eu le-aş considera

de-a dreptul geniale - publicate ca articole de fond în anul 1944 în Curentul: în ele
jurnalistul român arată o mai adâncă şi subtilă cunoaştere a problemelor de politică
internaţională, în speţă a Rusiei bolşevice, decât un preşedinte american şi un premier
englez, la un loc.

Nu mai insist asupra valorii acestor articole doar subliniez că în ele se vede felul cum
înţelege autorul să trateze şi să analizeze evenimentele de politică externă al căror
cronicar modern este. Aşa în 1944 când încă nemţii erau în ţara noastră maestrul nu
se mai adresa decât forţelor aliate, fiind pe scaunul unui şahist ce nu poate să aibe în
faţă decât piesele de pe tablă, cele pierdute, cum erau nemţii la ora aceea, nu mai
prezentau pentru el nicio importanţă. Felul cum şahistul nu mai are ochi şi tactică
pentru piesele căzute în afara tablei de joc nici maestrul comentator al politicei
externe nu se mai ocupa decât de învingători. Înainte de a-l acuza şi azi încă, trebue
să avem înaintea noatră planul de muncă al marelui ziarist, mai ales că ne va ajuta şi
la o cunoaştere mai bună a personalităţii sale.

Pentru cei ce duc sau au dus până mai ieri o corespondenţă cu maestrul, ştiu că deşi la
o vârstă inaintată calendaristic, spiritul lui se arată păstrat intact şi mai lucid decât a
multor tineri. Articolele lui atât cele de ieri cât şi cele de azi, aşi zice că sunt
prelegeri de jurnalistică demonstrându-ne că de fapt pentru a scrie o pagină de ziar pe
opt coloane, publicistul trebue să fie tot atât de documentat ca de pildă istoricul
pregătit să elaboreze un studiu în trei volume. Un articol semnat de Pamfil Şeicaru
este un exemplu de erudiţie şi măestrie, model pentru oricine se dedică artei de a scrie
la ziar.

Înainte de a încheia sunt nevoit să amintesc faptul că spiritul zeflemist al românului,

în floare de altfel şi pe ogoarele exilului nostru, atribuie lui Nicolae Iorga butada nu
prea cinstită referitor la modul cum s'a ridicat Palatul Curentului definit prin "Un
şantaj / un etaj". Fiind în discuţie marele istoric şi savant Nicolae Iorga,
personalitate de care se poate spune că a scris mai mult decât a vorbit şi neexistând
nicio referinţă la această butadă, este uşor de presupus că ea este o invenţie şi
aparţine, în fond, unui stâlp de cafenea, dintre aceia care i-au purtat la judecată pe
Caragiale, Al. Davila şi Liviu Rebreanu, fără să fi fost singurii acuzaţi, de un
imaginar plagiat, pe care de fapt îl comit chiar ei!
Căci dacă ar fi să cităm pe N. Iorga dându-şi părerea asupra lui Pamfil Şeicaru,
repetău ceea ce scrie în "O viaţă de om" despre maestrul nostru: "Numai furtunosul
polemist Pamfil Şeicaru, care va deveni unul din cei mai mari ziarişti ai noştri, a stat
cu sabia în mână în faţa fostului poliţai german".

Şi cei aflaţi pe alte baricade ale luptei vor trebui să recunoască măreţia din zborul
acvilei, oricât de solitar ar fi acest zbor
Ecce homo!

Scrisoarea (44) din 16 Martie 1980 de la Pamfil Şeicaru

Dragă Vuia

Mă simt dator să-ţi dau o lămurire privitor la Papa, faţă de acţiunea căruia eşti puţin
cam sceptic.

Vaticanul a avut un Papă, Leon XIII care a pus bazele catolicismului social prin
enciclica asupra "Condiţiei lucrătorilor". Pentru el Evanghelia a păstrat toată
efiecacitatea socială şi poate să fie un ferment de renovare rămânând un instrument
de pace, Catolicismul social aşa cum l-a desvoltat Leon al XIII se rezumă pe această
acţiune: Echivalenţa demnităţii oamenilor între ei. Cei puternici şi cei slabi sunt fraţi,
dar lupta economică îi face adesea inamici în numele fraternităţii, catolicismul social
intervine pentru a preveni excesele luptei.

Nu este întenţia mea de a desvolta doctrina, o vei citi în cartea la care lucrez. Vreau
să-ţi atrag atenţia asupra unei alte năzuinţi. În scrisoarea din 1894, care rămâne ca
testamentul gândiri lui Leon al XIII, tratează despre bisericile orientale. Este o
calamitate care a separat Slavii de Roma. "Biserica orientală este păstrătoarea
anticelor liturghii". De aici visul lui de a uni cele două biserici catolice şi ortodoxe,
deci: formula bisericii unite a Blajului.

Tăria bisericii unite a fost verificată în momentul în care regimul - să nu uităm - a

decis să renege Romei, Episcopii uniţi şi niciunul nu s'a lepădat de Roma şi au murit
în închisori, precum şi sute de preoţi. Eu în cartea la care lucrez amintesc pe aceşti
martiri ai bisericii unite, care impune Vaticanului să refacă această biserică a Blajului.
Ori Papa polonez a reluat politica lui Leon al XIII.

Biserica unită ukrainiană a fost şi este supusă unei persecuţii sistematice de la Petru
cel Mare şi până azi şi rezistă încă.
O caldă îmbrăţişăre
Pamfil Şeicaru
Note şi Comentarii

Marele ziarist revine cu o lămurire privitor la Papa, faţă de acţiunea căruia mă arătam
atât de sceptic. Nu-mi amintesc să fi susţinut aşa ceva, mi-am arătat în general
neîncredera în acţiunea papilor, care afirmată cu multă tărie, e destul să vie un urmaş
de altă părere şi totul să fie uitat ca printr'o minune.

Mai mult, sunt convins deşi n'am citit manuscrisul că prezentarea lui Leon al XIII-lea
formează partea reuşită a lucrării, şi mă bazez pe ceea ce am spus că face partea forte
a lucrărilor lui P. Şeicaru şi anume este harul său de a construi un ansamblu
arhitectonis slujind ca temelie întregii naraţiuni, caracteristica totului corespunde unui
continu suiş, greu de realizat în alte formule de alţi autori înzestraţi cu multă erudiţie
dar le lipseşte scânteia facerii celei dintâi.

Deci, atenţia ne este atrasă de un papă cu o activitate excepţională, el a pus bazele

catolicismului social definit prin enciclica tratând "Condiţia lucrătorilor". Oricât
primeşte accepţia noastră de cetăte a unei cetăţi, măsura face parte din tendinţa
religiei catolice de a ţine pasul cu vremurile, idee urmărită şi de Sf. Augustin când a
preconizat întemeierea cetăţii divine pe pământ, simbolul cel mai fidel al Vaticanului
ca putere de stat. Mai târziu, Toma d'Aquino va recunoaşte capacitatea de cunoaştere
a inteligenţei umane, prin analogie ajunge la cea a lui Dumnezeu şi astfel circumscrie
o credinţă specifică apuseană, catolică, diferită de protestantismul nordic, german. În
ce priveşte ortodoxismul, el trăieşte cu deosebire în cer, sau mai precis umanul său e
pătruns de divin şi în acest sens viaţa pe pământ atât de trecătoare nu are mai mare
valoare decât o punte, fiind o trecere dintr'o stare în alta. Papa Leon al XIII când
vorbeşte de anticele liturghii pe care le păstrează religia orientală ortodoxă, se referă
la tradiţie ca la un lucru sentimental şi nu adevărat. Pe când pentru ortodoxism
tradiţia transmite alături de Biblie, Cuvântul lui Dumnezeu, ori prin acest caracter ea
se simte mai apropiată de origini deci mai autentică în credinţa ei, pe când
catolicismul depărtându-se de originile creştine decine tot mai străin de adevărata
învăţătură.

Adică, vreau să spun, că indiscutabil Papa Leon al XIII-lea rămâne un Papă mare, a
înţeles imperativul timpului său, care în Apus era mult mai aproape pe ameninţarea
comunistă decât în răsărit, doar acolo e leagănul ideologiei maexiste şi ale atâtor
socialisme utopice nu puţine creştine. Este marele merit al Papei Leon al XIII-lea că a
căutat să opună luptei de clasă atee, fratenitatea între cei săraci şi cei bogaţi,
promiţând că de câte ori excesele de clasă se vor accentua, catolicismul social va
interveni pentru a-l atenua. Este mare acest Leon al XIII-lea şi atunci când consideră
că Evanghelia a păstrat toată eficacitatea socială şi poate să fie un ferment de
renovare rămând un instrument de pace. Fără îndoială orice ortodox poate să-l admire
pe acest Papă şi nu ar fi interzisă ca venerarea lui să fie însuşită şi de unii preoţi
români chiar de rang superiori, şi se pare că monahii retraşi la mănăstiri mai izolate,
în cele ce predică amintese, şi de catolicismul social, pe care-l vor numi ortodox.
Mai mult, am putea spune că nici un alt scriitor european nu a abordat un catolicism
social aşa cum a făcut-o Dostoievski în genialele sale romane, să ne oprim la
Demonii de pildă. Deci, sunt percepte creştine ce nu despart pe oameni dar ele nu
sunt suficiente să caracterizeze pe un adevărat catolic sau ortodox, că de ei este vorba
acuma.

Fără indoială, Papa polonez din foarte multe puncte de vedere este un demn urmaş al
lui Leon al XIII deci l-am numi în acelaşi timp un mare Papă. Numai că el a înţeles,
că unirea dintre cele două biserici nu se poate face la comandă, ori dacă eşti un bun
credincios nu poţi să nu te simţi ataşat de religia ta părintească şi aici ortodocşii stau
tari pe poziţii, nu pot admite infailibilitatea papei, oricât de superior ar fi, el ca om
rămâne tot om, ce nu poate fi asemuit cu Dumnezeu sau Fiul Lui. Şi aici e vorba de
un adânc principiu de spiritualitate: pentru catolic preotul joacă un rol de intermediar
între om şi Dumnezeu, îi hotăreşte mântuirea deci această ierarhie are nevoie să fie şi
fizic învestită ca urmaşul Sf. Petru şi deci infailibilitea este o chezăţie a acestei
descendenţe. Pe când la ortodox preotul primeşte harul divin în timpul slujirii
liturghiei şi a tainelor, el se poate ruga lui Dumnezeu pentru mântuirea credincioşilor
săi, dar nu este în măsură să-şi însuşească o calitate divină şi să mântuiască pe om
prin propria sa putere. Din această cauză cei investiţi să conducă biserica sunt oameni
păcătoşi care pot primi sfinţenia dar fără să ajungă în timpul vieţii, ei înşişi, asemenea
divintăţii.

Şi de-acum putem discuta problema uniţilor cu Roma şi desigur să recunoaştem

martirajul episcoplilor români uniţi cu Roma subcomunişti niciunul nu s'a lepădat,
spre cinstea lor, de legătura cu Papa şi de catolicismul lor, în parte ca ritual rămas
ortodox. Dar au murit destui preoţi ortodocşi pentru credinţa lor deci din acest punct
de vedere preoţii uniţi nu-i întrec.

Dar se mai pune încă o problemă: în 1699-1700 unirea cu Roma a avut un caracter
politic, românii vroiau să aibe aceleaşi drepturi ca celelalte trei naţiuni privilegiate,
dorinţă neîmplinită, de unde episcopul unit Inocenţiu Micu Klein a trebuit să moară
în robia din Roma deci ca prizonier al papalităţii şi mulţi români au ucişi de armatele
imperiale pe motiv că îndemnau pe fraţii lor să se întoarcă la religia lor strămoşească.
Dar s'a întâmplat cu religia unită, greco-catolică, un fenomen asemănător ca şi cu
religia anglicană, întemaiată de regele Henric al VIII-lea al Angliei din motive nu
chiar religioase. Iată însă că după aproape două secole şi jumătate, în existenţa acestei
religii nu se mai putea susţine exclusiv rolul interesului social şi istoric, atunci când
jertfele episcopilor uniţi rezistenţi comunismului au spiritualizat unirea cu Roma, deci
ea va trebui să fie considerată ca una cu dreptul de a-şi exercita funcţia religoasă
recunoscută în libertatea ei de toţi românii , inclusiv de statul român. Consider
judecata mea cât se poate de corectă, indiferent de religia lor, românii se vor
considera fraţi, revenirea bisericii din Blaj la matca sa e un act bine stabilit, şi de toţi
recunoscut.
Din păcate, bine se observă maestrul depăşeşte acest raport de bună frăţietate şi îi
opune o unire cu sfânta Roma în condiţii, greu de înţeles. Adică, plecând dela
antiordoxismul lovinescian, religie declarată obscurantistă şi retrogradă, idee prin
care criticul sincronismului se arată total străin de sufletul neamului românesc, Pamfil
Şeicaru ajunge să considere unirea dintre catolicism şi ortodoxism preconizată de
Papa Leon XIII-lea realizabilă de Papa polonez dacă se va lua de model biserica
Blajului sau a celei ucrainiene? Fără echivoc, unirea cu Roma, ca fenomen pur
ardelenesc, se va generaliza la întreaga ţară ortodoxă, cel puţin aşa reeşea din ultima
scrisoare a maestrului, cu voia sau fără, el se transforma într'un adept al
prozelitismului greco-catolic, ceea ce pare de necrezut. Oricât am încerca să
înterpretăm rândurile marelui ziarist că el se referă la desfinţarea bisericii unite,
printr'un ucaz al regimului comunist iscălit de Petre Groza, şi deci propune revenirea
aspra acestui act samavolnic, nu am cuprinde esenţa concepţiei maestrului care
prevede, cum o scrie, unirea cu Roma a întregii suflări româneşti având ca model
biserica Blajului.

În consecinţă, l-am întrebat în scrisorile mele dacă nu cumva se lasă influenţat de

monseniorul O. Bârlea de la Muenchen, un preot greco-catolic a cărui cultură destul
de vastă, sfârşea întru a propaga un greco-catolicism total, ca religia viitorului pentru
poporul nostru. Astfel, în cartea sa România şi Românii, apărută ca orice lucrare
propagandistă în condiţii optime, ediţie bilingvă română şi germană, cuviosul prelat,
aflat în solda Vaticanului, prin însăşi profesia sa, ne mutilează în primul rând istoria
printre altele declarându-l pe Ştefan cel mare catolic, iar în cultură în persoana unui
canonic Grama redivivus îl desfiinţează nu nu numai pe Mihai Eminescu, dar în
acelaşi timp şi pe Lucian Blaga şi Nae Ionescu pentru vina de a fi descris
ortodoxismul ca şi o categorie specifică a spiritualităţii româneşti, ca de ceilalţi să
nici nu se ocupe, singura ce-i atrage atenţia este şcoala ardeleană monument al
trecutului, dar totatât şi al renaşterii culturale în viitor, şi înteresant că nu se referă la
cei trei mari corifei ci îi scoate în evidenţă pe cei de a doua şi a treia generaţie, între
aceştia T. Cipariu şi Treboniu Laurian, criticaţi pentru rătăcirile lor lingvistice.
Maestrul nu mi-a răspuns la această problemă şi am putea susţine deci că el a ajuns
independent la ideile pe care le propaga şi Oct. Bârlea, fanatic susţinător al greco-
catolicismului românesc.

Ori cum am citit într'un număr al Curentului, apărut după înmormântarea maestrului,
din care reeşea că preotul, cel ce-a slujit la groapa mastrului, din cimitirul din
Dachau, a fost O. Bârlea, de unde putem deduce că cei doi s'au cunoscut destul de
bine. Dar asta nu înseamnă că marele ziarist ar fi scris cartea despre noul Papă sub
influenţa directă a canonicului Bârlea, ci acesta din urmă poate i-a accentuat
entuziasmul direcţionat spre biserica greco-catolică, unită reprezentată de O. Bârlea,
nu rar, chiar şi împotriva unor manifestaţii pur catolice. De altfel, respectivul preot
era un autor fecund, sigur, aşa ca mie îi trimesese şi maestrului lucrările sale puse pe
linia prozelitismului greco-catolic, de unde încă s'au mai putut întâlni cei doi învăţaţi
de de orientare comună, în domeniul religios. Să reţineam ca E. Lovinescu în Istoria
civilizaţiei române moderne este strict catolicizant, nu dă mare importanţă greco-
catolicismului deoarece ştia că fondul cultural-spiritual îi este tot ortodox, deci de
natură obscurantistă. Ori tocmai greco-catolicismuli bisericii de la Blaj, oferau un
aspect decisiv ce-l atrăgea pe P. Şeicaru, pentru el ea constituia veriga de unire între
ortodoxism şi catolicism.

Se ştia că de pildă, Vintilă Horia trecut la catolicism, lucru ce l-a negat până la
moarte, s'a bucurat de anumite favoruri, datorită acestei treceri a avut uşile multor
redacţii deschise, şi să nu mai vorbim de relaţia cu G. Papini, despre acesta a scris
chiar un scurt studiu, prin ea primise nenumărate alte posibilităţi de colaborare.

Mai mult, având o diplomă de advocat şi nimic altceva, după cum mi-a mărturisit
chiar el, vom putea admite că până şi în numirea sa ca profesor de literatura modernă
la celebra universitate din Alcalá de Henares, de lângă Madrid, a jucat un rol
important catolicismul său, mai ales că ne aflam într'o ţară ca Spania, păstrătoarea
încă şi astăzi a unei tradiţii medievale. (Este singura ţară europeană, în care poţi să
ajungi cu o diplomă de avocat, profesor universitae de literatură). Indirect, tot din
surse catolice, V. Horia a putut ajunje un ziarist de limbă spaniolă, cunoscut şi de
oamenii simplii de pe stradă fiind popularizat prin diferitele publicaţii de dreapta
catolice.
De altfel, V. Horia s'a mutat de la Paris la Madrid după scandalul iscat tot de un
român, romancierul Gheorgiu, preot de meserie, în legătură cu decernarea premiului
Goncourt pentru Dumnezeu s'a născut în exil de V. Horia, total pe nedrept fiindcă
autorul nostru nu a fost antonescian, dar pentru a evita alte neplăceri, V. Horia a
renunţat la premiul Goncourt.
L-am vizitat pe V. Horia în apartementul său din Madrid unde stătea foarte bine ceea
ce m'a bucurat mult de tot; însfârşit dădeam de un român bine situat şi va trebui sa
acceptăm că tot ce-am scris aici despre V. Horia nu are nimic subversiv sau
compromiţător în activitatea sa, catolicismul, ca instituţie respectată, anticomunistă
îşi plătea colaboratorii ca orice altă organizaţie lucrativă, ar fi să dăm exemplu şi pe
Al. Gregorian, care după ce a trăit ca ziarist la Roma, trecând la catolicism a primit
un post de profesor de franceză într'un colegiu catolic din Statele Unite. Probabil că şi
maestrul avea promisiunea lui O. Bârlea de a-l sprijini material din toate punctele de
vedere dacă îşi va duce până îşi va duce până la capăt proectul de a scrie o carte de
Papa Ioan Paul al doilea. Dar după cum se ştia nici această scriere nu a avut succesul
scontat, maestrul a conceput-o după toate convingerile sale, dar până la urmă nu a
văzut lumina tiparului, figurează pe lista manuscriselor pierdute. Cine e vinovatul,
poate O. Bârlea poate altcineva, paguba a rămas de partea autorului dar şi a
Vaticanului se înţelege!
Ne vine în minte şi cazul marelui poet al desţăraţilor, Aron Cotruş, trecut şi el la
catolicism, îşi doarme somnul de veci sub o simplă placă fără cruce la căpătui, de
unde se vede că cineva a economist, în mod nepermis de mult, la făurirea acestui
mormânt care adăposteşte pe un erou al Patriei noastre. Cum se prezintă locul de veci
al poetului, el este oglinda celor ce au în custodie acest mormânt şi îşi zic catolici.
Lipseşte respectul faţă de memoria aceluia care s'a convertit la catolicism, întâlnindu-
l pe calea meditaţiilor pe Ramon Lull, ca omagiu sacru adus religiei sale noi, a lăsat
pe limbă de moarte, să fie pus în pământ îmbrăcat în rasă de călugăr iezuit. De ce-l
ţineţi prizonier în cimitirul Holly Cross din Cleveland când el are acasă, în fundul
grădinii din satul Lupu, la 14 kilometri de Blaj, sus pe colină între pomi înfloriţi, un
mormânt unde îl aşteaptă părinţii şi un frate să se culce şi el alături de ei. Aşa ca un
vrednic moţ de-al lui Horia, găsindu-şi veşnicia numai în miresmele de început de
veac ale pământului său natal. Şi toate originile!
Nu vom putea evita nepotrivirile existente între ţărănismul lui Pamfil Şeicaru,
desvoltat pe linia lui M. Eminescu şi N. Iorga şi urbanismul excesiv al lui E.
Lovinescu, pe care nu ne-amintim, fiindcă nu mai avem cartea sa la dispoziţie, dacă
nu cumva Lovinescu ar fi fost citat în mod pozitiv şi de părintele O. Bârlea.
Este izbitor faptul că în timp ce maestrul preconiza greco-catolicismul nostru, el de
fapt îi ura felul de a fi, dacă l-am da de exemplu pe Iuliu Maniu ca intelectualul tipic
unit, avocatul mitropolitului de la Blaj, Modovănuţ. Spiritul de independenţă şi
volutarismul maestrului nu se putea familiariza cu figura ardeleanului cu ecouri
latiniste, care l-a servit lui Caragiale drept model, pentru crearea lui M. Chicoş
Rostoganul.
Se poate să fi jucat un rol principal unele cauze subiective în acutul antiortodoxism al
maestrului. Mă gândesc la greutăţile ce i le-a făcut ctitorului mănăstirii Sf. Ana de la
Orşova, regimul comunist, care a scos-o de sub oblăduirea patriarhei şi a trecut-o în
seama episcopiei locale, a Caransebeşului. Prea familirizat cu problema respectivă nu
am fost, ştiu că în acele zile m'a căutat la telefon, aici în Germania dr. Ciucă, probabil
vroia să stea de vorbă cu mine petru a-l convinge pe maestru să accepte măsurile
luate de regim că altă soluţie nu are. Atunci mi-am amintit că acest dr. Ciucă a fost pe
vremuri medic-şef al regiunii Timisoara, funcţie în care nu s'a purtat prea omenos cu
subalternii săi, sigur era trimisul partidului, am vorbit atât de rece cu el încât a înţeles
că nu are niciun rost să mă mai caute, în continuare. Nu ştiu dacă nu cumva
mănăstirea Sf. Ana n'a trebuit să fie mutată din loc odată cu construirea barajului de
la Porţile de fer, dar cred că dacă s'ar fi întâmplat un atare eveniment marele ziarist
mi-ar fi vorbit de el.
În al doilea rând, ridicarea duşmanului său de moarte Nae Ionescu la rangul de
Apostol al ortodoxismului, încă putea contribui la atitudinea sa antiortodoxă.
Unirea cu Roma după modelul bisericii din Blaj, îi satisfăcea toate cerinţele
momentane: păstrarea neatinsă a spiritualităţii autohtone, renunţându-se la ierarhia
clerului ortodox mult prea pasiv în a apăra interesele poporului român ajuns în robie
comunistă, din contră supunerea ei la dictatură va rămâne unul din păcatele de
neiertat al respectivei conduceri ortodoxe. Înteresant că atunci când căuta un
înlocuitor al lui N. Crainic pentru a scrie semi pagina religiosă pentru Cuvântul l-a
refuzat pe Tudor Arghezi pentru a-l ocupa deoarece îi părea mult prea critic cu
reprezentanţii ierarhiei bisericii ortodoxe, idee repetată în portretul ce i l-a dedicat
marelui poet, deloc elogios, în 1958, ca după alţi duăzeci de ani să ajungă şi el un
răzvrătit împotriva ei.
Totuşi, fiindcă nu citisem întreg manuscrisul nu puteam să mă aventurez să enunţ
nişte critici fundamentale, mai ales că maestrul devenea din ce în ce în ce mai iritat şi
riscam să întunec o prietenie aşa de frumoasă cum era legătura spirituală dintre noi.
În fond, mi-am făcut datoria: în scrisorile mele, pe care din cauza lipsei de spaţiu nu
le mai reproduc i-am transmis cu toată sinceritatea părerile mele atât privitor la
teoriile lipsite de substanţă ale lui Lovinescu cât şi ale monseniorului Oct. Bârlea, mai
mult nu puteam face.
De altfel, sub regimul comunist E. Lovinescu prin urbanismul şi antiţărănismul lui
dublat de un antiortodoxism violent, intransigent, era unul din cei mai în vogă critici,
apreciat pentru ideile sale cu adevărat marxiste, cel puţin asimilabile teoriei lui Marx,
s'a bucurat de o deosebită apreciere din partea culturalnicilor comunişti, apogeul
acestei preţuiri a fost realizat de actualul preşedinte al Academiei române, Eugen
Simion, atunci când i-a dedicat un studiu partinic, într'o carte ce poate fi asimilată
unei apologetice, lipsită de orice măsură. Culmea este însă că cei de la Paris, Monica
Lovinescu şi V. Ierunca se arătau nemulţumiţi şi semnalau unele omisiuni ale celor
din ţără, profitând de faptul că în acest mod total nemeritat Lovinescu va fi aşezat pe
tronul încă neurcat de nimeni în cultura românească.
Mihai Sevastos a descris următoarea întâmplare al cărei erou a fost E. Lovinescu,
demonstrând că omul nu era atât de independent în ideologie sa antiromânească
precum se susţine. La un moment dat, prins cu acte ce puteau fi înterpretate de
spionaj, un poetastru care nici nu frecventa prea des cenaclul "Sburătorul" ajunge să
fie ameninţat cu surghiunul în Transnistria, orice fel de intervenţii rămânând fără
rezultatul scontat. În noaptea când condamnatul urma să fie trimis în lagărul cu care
în orice ţară în timp de război se pedepsesc spionii, se prezintă în dricul nopţii doi
prieteni ai celui ce urma să plece şi îl roagă pe Lovinescu să intervie pentru a-l salva
pe omul lor. Criticul, fără niciun cuvânt, deşi era bolnav şi de altfel comod din fire, se
îmbracă şi pleacă la gară, unde ajunge în ultima clipă şi apelând la prestigiul său cât
şi la bunele sale prietenii puse în mişcare printr'un telefon, astfel că în cele din urmă
condamnatul la lagăr rămâne în Bucureşti. Fapta desigur e lăudabilă, dar astăzi ne
punem întrebarea dacă nu cumva Lovinescu, aşa ca în acea noapte de pomină, scriind
Istoria civilizaţiei române moderne n'a stat mai mult în serviciul duşmanilor neamului
românesc, pe care se vede că trebuia să-i servească fără prea mari discuţii. Sunt
gânduri ce ar putea explica şi marea vogă lovinesciană susţinută de regimul comunist,
mai mult decât a face simplă plăcere, fiicei sale, Monica.
Cât de serios privea marele critic lucrurile ne-o arată faptul că era obsedat de
pronumele său care silabisit ar putea să-i definească proporţiile creatoare nu mai de el
recunoscute: Eugen ar putea fi citit Eu-geniu ori pentru păstrarea respectivului mister
nu şi-l scria decât ca E. niciodată întreg Eugeniu!!!
Aş mai adăoga, lipsa talentului de critic la "marele literat", de unde de cele mai multe
ori refuza să se pronunţe în legătură cu valoarea unui poet, o lăsa să-şi dea părerea pe
Bebs Delavrancea, adevărata exponentă a Sburătorului, după care patronul se
ascundea fără nicio reticenţă. G. Călinescu face remarca în Istoria literaturii române
de la origini că în ultimii ani de viaţă lui Lovinescu i-a slăbit simţul critic şi teamă ni-
este că această deficienţă i-a apărut odată cu moartea lui Bebs.
Dar în ce-l priveşte pe Pamfil Şeicaru eram hotărţât să închei mica noastră polemică
având ca temă pe noul Papă polonez şi la asta mă împingea şi păţania cardinalului
ungur Mindszenty cu Papa Paul al VI-lea. După ce după revoluţia ungară s'a refugiat
la ambasada americană, după 20 de ani reuşeşte să scape din acest prizonierat fără
sfârşit şi să ajungă la Roma unde Papa i-a făcut o primire cordială, dându-i cinstea să
slujească împreună mai multe sfinte liturghii în perla Vaticanului, catedrala
metropolitană Sfântul Petru, încununată de cupola, suitoare la cer, a lui Michelangelo.
Ulterior nu se cunosc motivele, cunoscându-se timiditatea Papei cât şi teama lui la
diferitele posibile ameninţări politice, relaţiile cu Mindszenty se răcesc, acesta e
trimis într'un al doilea exil mult mai dureros, unde-şi va încheia zilele pământeşti nu
înainte de a fi scris o carte în care-şi descrie toate pătimirile lui cu Paul al VI-lea, care
pur şi simplu s'a lepădat de el. Dupa lectura cărţii cardinalului ungur am rămas atât de
impresionat încât am renunţat să trec la catolicism, aşa cum îmi propusesem, în sinea
mea nu am admis nicio clipă purtarea papei lipsit total de înţelegere pentru cardinalul
său. Dovadă că am avut dreptate este pelerinajul făcut de Papa Ioan Paul II-lea, Papa
polonez, la mormântul lui Mindszenty cerîndu-i în genunchi iertare cardinalului,
victimă a comunismului, pentru purtarea antecesorului său.
De-atunci am rămas cu neîncredere faţă de activitatea papilor care oricât de bună,
putea fi anihilată de un urmaş cu alte păreri, e destul să luăm în seamă că însuşi
Pamfil Şeicaru era obligat să lase o distanţă apreciabilă de jumătate de secol intre
Leon al XIII-lea şi urmaşul său Papa polonez Ioan Paul II. Cât de grea este misiunea
unui Papă ne-o demonstrează situaţia lui Giovanni al XXIII-lea, Papa italienilor, care
rămâne autorul scoaterii limbii latine şi înlocuirea ei cu limbile naţionale, la Roma,
italiană, provocatoare de protestul multor preoţi, aceştia au refuzat aplicarea unei
măsuri atât de arbitrare, lovind în fundamentul catolicismului, s'au despărţit de
Vatican şi au constituit diferite comunităţi catolice credincioase ritului vechi, latin,
deci au dăunat unităţii bisericii condusă ca un monolit, de ceilalţi papi.
Reconcilierea definitivă cu maestrul a produs-o telefonul ce mi l-a dat, cu atât mai de
preţuit cu cât m'a chemat pe ziua de 16 Aprilie, înainte de a fi împlinit la 18 Aprilie
1980, venerabila vârstă de 86 de ani. O mai clară dovadă că se gândeşte la bunul său
prieten nu putea s'o aducă, de unde reproduc rândurile mele de răspuns scrise chiar în
aceeaşi zi: "M'a împresionat în mod deosebit telefonul Dvostră, fiind o bucurie pentru
mine să vă pot auzi cel puţin vocea, dacă datorită unor împrejurări obiective nu am
ajuns încă a ne cunoaşte. Regret, tare mult, că nu pot participa la aniversarea
Dvoastră, dar sunt singur în institut, profesorul fiind bolnav iar ceilalţi în concediu.
Am să fac însă tot posibilul ca într'un sfârşit de săptămână să vă vizitez pentru a putea
sta mai pe îndelete de vorbă.
Şi cu această ocazie vă doresc La mulţi ani cu sănătate şi putere de creaţie,
asigurându-vă că voi fi alături de Dvoastră, cu inima şi dragostea ce v'o port.
Încă m'au mişcat vorbele Dvoastră asupra activităţii mele, a situaţiei înternaţionale şi
bineînţeles cele rostite în legătură cu Italia cea veşnică".
De-atunci nu am mai purtat discuţii privind pe Papa polonez şi unirea cu Roma prin
modelul oferit de Biserica Blajului.

Scrisoarea (45 ) din 12 Mai 1980 de la Pamfil Şeicaru

Dragă Ovid, am primit Cuvântul românesc cu articol tău, (george Murnu şi

neohumanismul românesc n.n.). Evoci cu atâta cuceritoare căldură pe marele
traducător al lui Homer. L-am cunoscut, era un autentic cunoscător al clasicismului
grec şi roman. Modest pe cât de învăţat. Eram de comun acord în neaderenţa la zisa
poezie modernistă, culminând cu idioţenia dadaismului. Cum ţi-am mai scris am
primit "Charles d'Orleans et Ronsard poètes d'avant-garde" de Mira Simion soţia lui
Baciu. O fină analiză. Eu am cunoscut pe părinţii ei în 1923 la Râmnicu Vâlcea şi am
rămas prieteni. Probabil sub influenţa soţului a reprodus o poezie (?) de Tristan Tzara.
Acesta este un evreu care prin 1912-1913 a încercat să publice versuri în maniera lui
Ion Minulescu şi n'a izbutit, cum n'a izbutit să devie gazetar. În 1914, când a izbucnit
războiul a plecat în Elveţia. Şi apoi, târziu, după ani a reuşit să se lanseze la Paris, cu
mişcarea Dada. St. Baciu - tatăl lui, era profesor de latină la liceul din Braşov. Nu
este lipsit de talent şi are o ingenioasă artă a versificării. Mama lui era evreică, de aici
ispita a cărei victimă este el adesea, pentru toate aberaţiile de tip Dada. Aştept cu
nerăbdare să-ţi cunosc părerea privitor la primul număr de reapariţie a Curentului.
Din iniţiativa dr. Iliescu şi a unui inginer constructor Cristescu s'a realizat un sprijin
pentru susţinerea Curentului printr'un apel lansat de aceşti doi către prietenii lor.
Zilele acestea se pune sub tipar noul număr, şi astfel va continua regulat, din
nefericire numai cu 4 pagini, dar năzuim să putem apare în 8. Intenţia noastră este să
aducem în dezbatere toate problemele care ni se vor pune după prăbuşirea regimului
existent. Imensa majoritate a emigraţiei nu-şi dă seama de marea mutaţie socială,
economică şi spirituală, care s'a produs în ţără la care corespunde muta tăcere a naţiei
care este categoric ostilă, dictaturii proletariatului cea mai sinistră batjocoră a
existenţei - omului într'un regim marxisto-leninist. Va fi totul de reconstruit. Este o
iluzie să ne închipuim că după prăbuşirea inevitabilă a acestui regim ne vom întoarce
la situaţia zisei democraţii. "Nu învie morţii e'n zadar copile". Eu te rog să ţii minte
că eu nu voi mai fi când se va petrece revoluţia internă în Rusia sovietică cea care va
avea efecte asupra regimurilor instalate la putere de armata sovietică de ocupaţie. În
aprecierea mea acţiunea Rusiei sovietice în Afganistan este similară cu a Austro-
Ungariei împotriva Serbei după asasinarea prinţului moştenitor la Sarajevo. O eroare
de apreciere a mobilizat principiile naţionalităţilor ignorate de Habsburgi de la
Metternich până în 1918 când imperiul a sărit în ţăndări.
Eu, dragul meu, sunt sigur că voi trăi un Decembrie 1918 pentru Moscova.

Te îmbrăţiţez, mulţumim pentru medicamente care îmi dau curs de durată inimii.

Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

Maestrul se referă la articolul meu "George Murnu şi neohumanismul românesc" şi

apreciază căldura cuceritoare cu care-l evoc pe marele traducător al operele lui
Homer. L-a cunoscut personal şi mă asigură că era un autentic cunoscător al
clasicismului grec şi roman.

Personal îl preţuiesc pe G. Murnu şi pentru poezia lui clasic-hermetică închinată

misterelor din Cuvinte, într'o altă carte întitulată "În grădinile lui Apolo" mă ocup
îndeaproape de ea şi de inegalabila ei frumuseţe, încât nu pot înţelege uitarea care s'a
aşternut ca un văl al morţii, total nedrept, peste ea.

Aş dori să subliniez că termenul de neohumanism dat activităţii lui Murnu m'a

urmărit îndelung neputând să fac deosebirea între el şi termenul de neoclasic. Deci
am început să aprofundez problema pentru a-mi da înainte de toate seama că noţiunile
nu se despart atât de didactic între ele, de cele mai multe ori pot sta alături fără să se
contrazică.

Astfel prin neoclasicism se exprimă înainte de toate o formă ce aparţine lumii antice,
elene, şi desigur face parte din cultul marilor valori ale artei şi literaturii Greciei vechi
Helada zeilor din Olimp. Pe când prin humanism, sfera neoclacismului se lărgeşte
prin faptul că respectivul cult al formei clasice se adaogă unui ideal educativ prin care
umanitatea se înobilează, înălţându-se.

În acest sens de la Renaştere încoace se vorbeşte de un neohumanism în înţelesul de

mai sus, termenul de neoclacism fiind mult prea strâmt pentru conţinutul atins. Deci
nu e greşit să vorbeşti în legătură cu activitatea lui Murnu de neohumanism deşi
forma clasică deţine locul cel mai important inclusiv în hermetismul său poetic.

Dar adâncind problema ne vom lovi de termenul de neoclasicism foarte întrebuinţat

într'o cultură ca cea germană, parcă pentru a tăia avânturile uneori mult prea
exagerate ale expresionismului tipic german, apare reacţia neoclasică, pecetluind
dorul după ordine şi armonie la un spirit mereu anarhic şi mai ales dornic să se
autodepăşească.

În acest cadru german a fost adoptat termenul de neoclasic inaugurat de J.J.

Winckelmann, pe urmele căruia Goethe îşi trăieşte perioada neoclasică vizitând Italia
numai cu interesul de a vedea ruinele şi templele antice de la Paestum de pildă, trece
pe lângă realizările lui Michelangelo din Capela Sixtină iar lui Rafael Sanzio îl
preferă pe clasicul Rafael Mengs. Chiar în doua calătorie italiană e pictat de
Tischbein aşezat în mijlocul ruinelor din Campania, tablou aflat în muzeul din
Frankfurt/Main. Fără îndoială acţiunea sa o considera humanistă dar denunirea
curentului a rămas neoclasică. Tot Goethe avea o mare admiraţie pentru Joh. Heinrich
Voss, traducatorul în limba germană a Iliadei şi Odiseii, îi dădea titlul de homerid,
ceimai ales din toate, râvnit chiar şi de magul de la Weimar. La noi, românii, G.
Murnu ar fi meritat să fie cinstit ca un homerid, primul dintre primii iubiţi de zei şi
hrăniţi cu ambrozie cerească.

De semnalat că Schliemann, copil de pastor din Mecklenburg, în decursul anilor a

învătat pe de rost, în limba greacă, Iliada şi Odiseea, pe baza acestora cunoscând
Iliada a descoperid Troia, pe când Odiseea l-a dus la Itaca, unde a recitat ţăranilor din
penultimul Cânt, întâlnirea dintre Odiseu şi tatăl său Laerte.

Prin urmare, între noţiunile de neohumanism şi neoclasicism există un raport direct,

rădăcinile comune poartă la cultura greacă veche şi romană.

Odată cu secolul nostru a fost pus în circulaţie termenul de humanism, discutat

independent de cultura elenă şi de clasicisim. Ori dacă aşa zisul humanism comunist
bazat pe învăţătura marxist-leninistă e contestat, o teorie nouă prezintă Th. Mann
căreia va trebui să-i dăm atenţia cuvenită. Pentru acest autor, porunca timpului este
dată de humanismul colectiv sau comunist, în care individul nu mai trăieşte pentru el
ci pentru comunitate, aşadar burghezia, pentru a conduce lumea va fi nevoită să-şi
schimbe - perspectiva însuşindu-şi felul de a se adapta noului humanism colectiv, asta
dacă nu vrea să piară sub călcâiul proletariatului. După cum s'au desvoltat lucrurile,
burghezia capitalistă ca de la sine a ieşit învingătoare şi pentru a-şi întări poziţia
recurge la humanismul colectiv ca şi globalizarea, făurirea unei europe unite pe
interese financiare, în acest complex individul a devenit un mijloc şi nu scop, locul
lui fiind luat de colectivul intărit prin maşina lui.

Ca şi un răspuns dat acestui humanism colectiv, M. Heidegger bazat pe sistemul său

ontologic, cere eliberarea Fiinţei de sub tutela fiinţării, aceasta din urmă reprezentată
de anonimul lui "das man" amintindu-ne de Revolta maselor lui Ch. Maurras. Mai
departe filozoful consideră că în faţa dominării planetare a technicii asupra culturii, se
recomandă apărarea valorilor culturii, de unde Heidegger a devenit gânditorul
preferat al francezilor.
Este de notat că pentru salvarea omului de astăzi filozoful german se opreşte la sacrul
din poezia lui Hoelderlin, descris a fi al unui eremit din Grecia, deci firul clasic nu se
pierde cu totul de altfel prezent şi atunci când pentru a ajunge la esenţele originare e
nevoie să cunoşti limba greacă de fapt condiţia primordială ca să-i pătrunzi sistemul
filozofic. În acest mod ni se atrage atenţia că tehnica a decapitat omenirea preluându-i
domeniul dedicat culturii greceşti, astfel vom recunoaşte de unde începe degradarea
noastră ca oameni ai spiritului.

În literatura germană, de pildă, clasicismul e atât de legat de o formă de expresie încât

marea epocă a lui Goethe şi contemporanii săi e pe cât romantică şi clasică şi chiar
barocă, nelipsind nici străfulgerările expresioniste.

Vom sări pasagiul privind pe Şt. Baciu pentru a ne ocupa cu el la urmă, aşa că ne
vom opri la celelalte probleme ridicate de marele ziarist, în cele dintâi ar vrea să-mi
cunoască părerea despre reapariţia Curentului la primul număr, lucru posibil prin
intervenţia unui medic Iliescu şi a unui ingenier constructor Cristescu, amândoi au
rezolvat treburile încurcate ale Curentului, făcând un apel către pretenii lor. E greu de
crezut că într'un interval atât de scurt, Vasile Dumitrescu, putuse să scape de datorii
atât de mari cum sigur era suma pusă de el în discuţie, ori poate trişase şi cum cei din
jurul său îl socoteau de o vanitate bolnăvicioasă, protitase de ocazie să facă pe marea
victimă în faţă unui exil care nu se prea înteresa de existenţa lui. Sursa banilor putea
să fie şi în altă parte, şi atunci respectivul domn a căutat să pună în gardă pe marii lui
protectori, aceştia doi nefiind cu siguranţă cei citaţi de maestru, fiindcă ei puteau fi
sesizaţi în fiecare zi, când bine se ştie că drul Iliescu era unul din apropiaţii săi. Dar
de ce să ne ocupăm cu afacerile nu prea curate ale noului director al Curentului, care
mai mult ca sigur nu îl minţea pentru prima oară pe marele ziarist. Şi că sigur nu era
el atât de avut precum se prezenta maestrului care îi vânduse dreptul de a publica
ziarul Curentul dar nu mai în exil nu şi când se vor întoarce în ţară.

Mai interesante sunt părerile maestrului în legătură cu prăbuşirea inevitabilă a Rusiei

Sovietice considerând acţiunea din Afganistan similară cu a Austriei şi Ungariei când
au pornit război împotriva Serbiei, după asasinarea prinţului moştenitor la Saraievo.
Îmi atrage atenţia să ţin minte ce se va întâmpla după revoluţia internă a
naţionalităţilor în Rusia, aceasta va avea ca efect o cădere a regimurilor instalate la
putere de armata sovietică de ocupaţie. Consideră că el va mai trăi un Decembrie
1918 pentru Moscova, dar nu va mai fi atunci când se va schimba sistemul politic în
România, poporul român este categoric ostil dictaturii proletariatului cea mai sinistrâ
bajjocură a existenţei omului într'un regim marxist-leninist. Din păcate, istoria a vrut
altfel, maestrul nu amai trăit nici clipa căderii Rusiei sovietice, nici eliberarea
României de sub jugul sovietic, deşi prevederile sale s'au împlinit dar într'un timp
mult mai desfăşurat decât cum şi-o dorea marele exilat.
În ce priveşte regimul politic pe care îl vor prefera cei din ţară nu va mai avea legături
cu vechea democraţie românească dar nici nu va provoca o reconstruire totală cum o
vedea maestrul, deoarece statul comunist nu mai oferea nimica de refăcut, în esenţa
lui era demult falimentat. Problema am dezbătut-o într'altă parte nu mai revin asupra
ei, oricum zestrea grea a comuniştilor pe care ne-a lăsat-o Ceauşescu, a atârnat şi
atârnă greu în balanţa care a coborât tot mai mult, asigurându-ne ca popor un trai de
pe azi pe mâine, în mare sărăcie.

De-acum ne-a venit rândul să ne ocupăm de Şt. Baciu a cărui prezentare a început-o
maestrul dar noi o vom continua lăsându-ne conduşi de cartea acestuia "Praful de pe
tobă" în care destinul autorului se intrică organic cu social-democraţia românească,
descrisă în aducerile sale aminte uneori ocolind adevărul căruia în general, Şt. Baciu
nu-i obişnuit să-i dea importanţa cuvenită.

Prin părintele său un om din toate punctele de vedere respectabil, bună cunoştiinţă a
lui N. Crainic, tânărul Ştefan Baciu intră foarte tânăr în redacţia Gândirii chiar dacă
nu direct cum susţinea el, pe post de redactor, bucurându-se de aprecierea directorului
şi pentru că era odrasla unui om pe care-l respecta. În acest context poate să-şi
imagineze orişicine mânia lui Crainic atunci când angajatul său îi aduce la cunoştiinţă
că trece la social-democraţi cu cea mai nevinovată seninătate. La noi, pe-aceea vreme
social-democraţia lui Titel Petrescu nu se asemăna cu aceleaşi partide care conduc
ţările apusene astăzi ci era mai mult o filială, ceva mai îndulcită a partidului
comunist, îl vom auzi chiar pe Titel Petrescu de declarând acest lucru, de unde se
vede că tovul Atanasiu a păstrat tradiţia a social-democraţilor să facă front comun cu
comuniştii fie şi cu numele schimbat de PDSR.

În cartea sa Ştefan Baciu îl terfeleşte pe Crainic, îl face un tiran dur neînţelegător faţă
de sensibilitatea unui tânăr, dar cu această ocazie Ştefan Baciu dă prima lui probă că-i
lipseşte măsura trădării, nu-şi dă seama de gravitatea comiterii ei, indiferent la ce
vârstă.

Rândurile de faţă sunt fragmente dintr'o recenzie a mea (1985) privind cartea Praful
de pe tobă, Memorii 1918-1946, ed Mele Honolului 1980, completată, acolo unde
memoria autorului cu voie sau fără voie prezintă nepermise lacune, de corectările
aduse de dl. V. Frunză un tovarăş desamăgit de social-democraţia românească,
organizaţie din care a făcut şi dânsul parte. În lucrarea respectivă, dedicată cu
precădere lui Titel Petrescu şi Ion Pas, socialiştii români după 23 August 1944, la care
se adaogă şi Şt. Voitec, scrie şi Baciu, erau anticomunişti şi ar fi instauraţ în România
o democraţie autentică dacă n'ar fi fost Vâşinski şi tancurile sovietice. Adevărul însă
este că imediat după 23 August Titel Petrescu a declarat ziarului francez "La tribune",
publicată şi în Libertatea din 8 September 1944: "Pe plan politic suntem în colaborare
cu PCR. Sperăm că după pace să se ajungă la o unitate politică prin fuzionarea celor
două mişcări, fuziune care este cu atât mai indicată cu cât comuniştii au renunţat la
Internaţionala a III-a". De-acum să nu e mire că V. Frunză va aborda cazul social-
democraţiei ca pe o anexă a partidului comunist român a cărui istorie o publică în
Arhus, Danemarca 1984. În spiritul declaraţiei de mai sus s'a înfiinţat F.U.M. =
Frontul Unic Muncitoresc şi FND = Frontul Naţional Democrat, organizaţii prin care
PSD-ul întărea poziţia partidului comunist "al celor 1.000 de membrii". La 6 Martie
1945 guvernul Petre Groza la putere se arăta sprijinit nu numai de tancurile lui
Vâşinski dar în egală măsură şi de partidul social-democrat şi ziarul Libertatea unde
colabora Şt. Baciu. Şi ne punem întrebarea, cum oare Titel Petrescu nu ştia ceea ce
Pamfil Şeicaru scrise mult înainte, că Stalin desfiinţase Internaţionala III-a pentru a
face pe placul Aliaţilor săi, dar că ea funcţiona mai departe cum o demonstrează
cazurile lui Dimitrov şi Tito.

Pentru a se vedea că libertatea social-democraţilor români nu se deosebea de cea

comunistă merită să cităm componenţii conducerii primului sindicat al ziariştilor din
România, la adunarea din Oct. 1944, mostră de coaliţie comunisto-social democrată:
"Preşedinte Ion Pas, pe când comitetul era format din, N.D. Cocea, Emil Socor,
Scarlat Calimach şi Eugen Jebeleanu (ultimii doi buni prieteni ai lui Ştefan Baciu şi
după o despărţire de 40 de ani). Acest nou sindicat declara libertatea presei democrate
patronată de Scânteia şi Libertatea dlui Şt. Baciu, în acelaşi timp Scânteia publica pe
primii scriitori admişi oficial, în locul acelora care au luptat pentru o Românie cu
adevărat "liberă şi independentă". Iată-i: Maria Banuş, Ury Benador, Geo Bogza,
George Călinescu, Ion Călugăru, Al. Mironescu, Miron Radu Paraschivescu, Ion Pas,
Al. Rosetti, T. Teodorescu-Branişte, toţi rămaşi, până la capăt, slugi fidele ale PCR-
ului. Subliniem că printre aceştia se află înscrişi G. Călinescu şi Al. Rosetti, a căror
Istorie a literaturii române de la origini o va reedita, peste graniţă Ignorantul dar
veleitarul Iosif Drăgan, în timp ce Miron Radu Paraschivescu comunist ilegalist era
mentorul lui Ion Caraion şi Virgil Untaru-Iarunca şi alături de aceştia nu poate lipsi
idolul lui Şt. Baciu, Ion Pas. Să nu-l uităm pe Geo Bogza "marea figura" a dizidenţei
comuniste, prezentă la Europa liberă prin directorul ei, istoricul Vlad Georgescu.

După cum se poate constată din partea partidului comunist era legitim interesul
pentru unirea celor două partide, consfinţită deja de Ştefan Voitec şi Ion Pas, prin
faptele lor.

La 10 Martie 1946 la congresul partidului social-democrat se produce sciziunea

provocată nu de fuzionarea celor două cum îşi aminteşte greşit Şt. Baciu ci, cum
afirmă, V. Frunză de propunerea comuniştilor de a participa la alegeri pe liste
comune. La acest Congres, în cursul lucrărilor, Şerban Voinea prezintă o schimbare
radicală, nu-l mai sprijină pe Titel Petrescu ci acceptă teza comunistă. Preţul a fost
postul de ministru la Berna promis de comunişti, pe care-l va obţine şi astfel
împreună cu Voitec şi Ion Pas, şi el va trece în tabăra comuniştilor. Drept urmare,
Ştefan Baciu când a primit postul de ataşat de presă la Berna era omul acestor vânduţi
comuniştilor, îi părăsise pe Titel Petrescu, lucru pe care acesta nu-l recunoaşte.
Dovada o aduce şi faptul că Ştefan Baciu îşi va publica un volum de poezii, înainte de
a pleca din ţară, prefaţat nu de Titel Petrescu, aşa cum era prevăzut, ci de Ion Pas. Aşa
dar Ştefan Baciu caută să ne inducă în eroare când scrie că a plecat în Elveţia ca
ataşat de presă al Cuvântului liber, noul organ al Partidului social-democrat. Ziarul nu
ştim dacă a apărut vreodată şi poate că Ştefan Baciu nici nu vroia să fie socotit în exil
un colaborator fidel al lui Titel Petrescu, aşa cum se pretinde astăzi după atâtia ani.
În schimb ca subalternul lui Şerban Voinea, a reprezentat în acei ani regimul comunist
din România mulţi români îşi amintesc de el, că în calitatea sa de funcţinoar al
ambasadei, atunci când ajungeau la ambasada română din Berna cu intenţia de a cere
azil politic, Ştefan Baciu le dădea sfatul să se întoarcă în paradisul bolşevic din
România.

Totuşi atât el cât şi şeful său împreună cu toţi salariaţii Ambasadei au cerut azil politic
drept protest la unirea din primăvara anului 1948, când forţat P.S. Dul a fost anexat
partidului comunist. Şerban Voinea a încercat în zadar să câştige de partea cauzei sale
pe politicienii din Apus, nu a reuşit, deoarece vedeau în el un simplu oportunist, omul
comuniştilor, cum erau superiorii lui, Voitec şi Pas, deci îşi denunţa, de fapt, propria-i
operă. Titel Petrescu a înţeles să-şi revizuiască falsa poziţie dar prea târziu, când
maşinăria putea funcţiona şi fără el. Deci comuniştii l-au aruncat în închisoare de
unde l-a scos, după multe intervenţii, Internaţională. Este momentul să ne întrebăm de
ce nu s'a găsit nicio organizaţie politică internaţională să ceară eliberarea şi a
celorlalţi politicieni români ca Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Ion Mihalache, Gh.
Brătianu, morţi cu toţii în blestematele puşcării comuniste? Oricum Titel Petrescu a
ieşit, cum a şi intrat pe uşa din dos a istoriei românilor, situaţie ce i-a fost creată de
oportuniştii lui colaboratori.

Trădarea social-democraţilor după cea a regelui şi a generalilor săi la 23 August,

atârnă - greu în balanţa mârşăviilor care au sprijinit nemijlocit instaurarea dictaturii
comuniste în România. Exemplul politicenilor socialişti a fost urmat în bună parte de
intelectualitatea oportunistă, scăpată de prigoanele sălbatece ale comuniştilor. Să
pomenesc pe un profesor universitar, medic, ridicat de la locuinţa sa, în noaptea unirii
celor două partide "surori" şi dus la securitate unde în faţa unor becuri orbitoare a fost
supus unui interogatoriu necruţător, până dimineaţa i s'a întins adeziunea de trecere la
partidul comunist. Confruntat cu această cerere, profesorul uşurat a întrebat de ce nu i
s'a pus de la început această problemă că ar fi semnat-o imediat, "cu amândouă
mâinile". Şi în acest fel s'au manifestat mii de alţi intelectuali, înscrişi nu din
convingere la socialişti căci pentru ei denumirea în sine le liniştea conştiinţa, fără să-
şi dea seama că se aflau într'o situaţie de tranziţie, pe toţi îi va înghiţi nesăţiosul
Leviatan, partidul comunist. E de prisos să mai adaog că respectivul partid fost
social-democrat a devenit una din slugile cele mai fidele stăpânilor săi roşii.

Ştefan Baciu a reuşit să se salveze din iadul comunist şi nu am avea ce să-i reproşăm,
dacă am constata că după mai bine de 30 de ani ar exprima un singur cuvânt de regret
pentru felul cum tovarăşii lui de partid au reuşit să abdice de la propriile lor idealuri.
Dar în loc de aşa ceva el le arată pe mai departe o deosebită admiraţie, de Ion Pas
susţine că a trecut la comunişti fiindu-i frică de închisoare şi iată că justificând
laşitatea unui tovarăş de-al lui nici prin minte nu-i trece că mânjeşte memoria
martirilor români care au combătut chiar cu preţul vieţii, comunismul, în care s'au
complăcut superiorii săi îngrăşindu-şi insul în mocirla colaborării ca Şt. Voitec, Ion
Pas şi chiar Şerban Voinea, dacă Titel Petrescu îi poate privi mai de la distanţă.
La apariţia acestei cărţi, prietenii lui Şt. Baciu, Vintilă Horia şi Horia Stamatu au
elogiat-o, stăpânindu-i sentimentul amiciţiei şi nu datoria lor de români, în primul
rând nu am putut să mă refer la această carte până nu aveam un material suficient să-i
demasc întreaga impostură şi el mi-a fost pus la dispoziţie de lucrarea obiectivă a lui
V. Frunză apărută în 1985 din această cauză recenzia mea, ce se vrea la fel de
obiectivă, poartă data de Dec. 1985.

Dar cum Ştefan Baciu confundă noţiunea de Memorii cu cea de "dulci amintiri", mai
ades retrăite la un pahar de Maitai havaian, el se opreşte nu numai la şefii săi social-
democraţi dar şi la o serie de prieteni de altă dată, din care face din punct de vedere
ideologic un ghiveci, bineînţeles menţionând că nu are nicio legătură nici cu N.
Crainic, nici atât cu Radu Gyr căruia îi face un portret cubist cu pete goale, văzute din
proprie perspectivă mioapă. De altfel, aplică reţeta lui Dada, îşi scoate pentru fiecare,
cuvintele din pălărie în care adună la, întâmplare noţiunile tăiate din ziar, de unde
rezultatul că descrierile ne apar bete, de-abinelea, sau nici atât cum e fiecare vers,
lipsit de orice sens, iscălit de Tr. Tzara. De aici şi semnificaţia lui Mele titlul modestei
sale fiţuici, ar trebui să însemne în greceşte cântec dar până la urmă i se potriveşte
mai bine înţelesul francez de amestec pestriţ, talmeş-balmeş dadaist.

Deci, din amintirile lui Şt. Baciu, l-aşi cita pe Eugen Jebeleanu din goghist, devine
omul regelui de la România frontului Renaşterii lui Cezar Petrescu, ca însfârşit ultima
antişambră spre comunism să-i fi slujit frontul Plugarilor al lui Petre Groza. Sub
comunişti va fi poetul lor de casă, academician şi membru supleant al Comitelului
Central al PCR-ului. Împreună cu C. Theodorescu şi Radu Boureanu au format un
trio de muşchetari ai regimului, după ce Arghezi a fost reoficializat, să joace pe lângă
el rolul de politruci, termen îndulcit de bătrânul poet care le spunea "copiii mei". Nu e
dat uitării un alt goghist Zaharia Stancu, autor în 1946 de poezii dedicate Maicii
Domnului, va deveni cel mai bun păstrător al principiilor comuniste nu numai în
romanul său Desculţ dar mai ales ca preşedinte al Academiei române.

Şi să-i dau un loc de onoare bunului prieten al dlui Şt. Baciu, Nicu Carandino,
împreună puteau să-şi depene amintirile de pe vremea când erau tineri şi devotaţi
aceluiaşi partid socialist dar şi ai Faclăi lui N.D. Cocea; Nicu va deveni ceL mai
îndrăgit colaborator al Meléului din Havai, iar cu ocazia apariţiei cărtii acestuia "De
pe o zi pe alta", ca să se constate nivelul politic şi patriotic ai scriitorilor din exil, toţi
au aplaudat recenzia prietenului Şt. Baciu care a declarat cartea lui Carandino cea mai
valoroasă carte de memorii scrisă în România, în ultimii zeci de ani, şi nimănui nu i-a
trecut prin minte că noul favorit al editorului V. Râpeanu e una şi acceaşi persoană cu
fostul director al ziarului Dreptatea, organ al PNŢ-ului, de care socialistul de
întotdeauna susţinea că scria să câştige ceva bani, neluând la socoteală că mulţi
români citindu-i articolele de fond din Dreptatea au plătit scump uneori cu viaţa,
balivernele veşnicului Carandino. În cartea lui Nicu Carandino scriitorii din exil erau
flataţi că se pomenea numele lor alături de cei pe care Baciu îi pomenise de mult în
Melèul său dar acuma apăreau într'o carte din ţara comunistă. Iată nivelul eminenţelor
cednuşii ale exilului care toate aşteptau să o ieie pe drumul de învidiat al lui Mircea
Eliade, adică să se publice în România lui Ceauşescu.

Fără îndoială, predilecţia lui Ştefan Baciu pentru trădători este calitatea principală a
scrisului său, se simte bine în bolgiile cu foc, rezervate de Dante vânzătorilor de ţară.
Personal cred că această categorie specifică pentru creaţia lui Şt. Baciu i-a influenţat
în mod negativ însăşi evoluţia literară. A început-o frumos, sub conducerea tatălui său
ca şi copilul minune al poeziei româneşti, - nu altfel ca Horia Stamate, sprijinit de N.
Crainic e primit la Gândirea chiar dacă nu sub auspiciile megalomanului de astăzi.
Dar în loc să meargă pe calea luminoasă a gândirismului, Şt. Baciu nu se simte bine
pe ea şi începe să participe la şedinţele social-democraţilor conduşi de tovul Ştefan
Voitec. Desigur că aflând N. Crainic îl dă afară din redacţia revistei, lucru ce astăzi
Şt. Baciu nu vrea să-l recunoască, face pe naivul, acuzându-l pe şeful său de totală
neînţelegere pentru ideile unui copil de 23 ani, numai că acest tânăr şi la 70 de ani tot
socialista-comunist a rămas, de unde gestul maestrului a fost mai mult decât drept.
Nu mai că noi suntem siguri, cu acea ocazie Ştefan Baciu a fost dat afară pentru
totdeauna din literatura română, înclinarea sa spre dadaism e o probă sigură pentru
acest eşec total, în loc să se adape din nectarul cresc al îngerilor Gândirii a preferat,
cum o scrie chiar el într'un vers, scuipatul acestora, de origine modernisto-dadaist.
Sincer îl compătimesc pe Ştefan Baciu că din tânărul plin de speranţe. Nu a mai
rămas din talentul său decât un simplu praf pe tobă, cum singur ni-o mărturiseşte.

Dar după atâtea surprize Ştefan Baciu ne va mai aduce încă una când după laudele
total nemeritate închinate social-democraţilor şi unor poetaştri ai zilei, nu-i scapă
aluzia versurilor lui M. Beniuc, un fel de motto bun de a fi pus la capitolul de literară
română de toţi cei ce au vândut prin scrisul lor ţara, comuniştilor, şi fiindcă sunt atât
de mulţi nu-i pot cita aici, dar i-am dori chiar memoriei lui Şt. Baciu să nu fie
pomenit vreodată printre ei, aşa ca dintr'un sentiment de prietenie:

Dragostea şi cartea
poate şi politica
mi-au făcut harcea-parcea
Inima.

Vor fi râs cândva Octav Şuluţiu şi Emil Cioran, de aceste versuri, dar astăzi le-aş găsi
humorul cam negru.

Consider că cel mai mare duşman al pretinsului poet Ştefan Baciu i-a fost şi îi este
neseriozitatea cu care şi-a tratat talentul şi arta, prin respectivul caracter îi face
concurenţă lui Tristian Tzara, fără să poată prinde consistenţă - este neserios şi în
neseriozitate - regelui Ubu de Jarry.

Epilogul cărţii Praful de pe tobă cu elogiul dedicat unui anume Gârcean, poet după el,
mare, mi-a inspirat, împrumutându-i întocmai cuvintele, următorul Microportret:
 Ştefan Baciu din Havai
Ne trimite, vezi, Tai, Tai.
Şi-un post-scriptum, socoteală
Pentru un pahar Maitai:
Neavând la el în City
Călimară şi cerneală
Să-l iertăm de, ca'n Tahiti
Scris-a cu Melé de ... pipi.
1985

Scrisoarea (46) din 8 Iunie 1980 de la Pamfil Şeicaru

Dragă Ovidiu îţi răspund cu întârziere deoarece am fost prins să termin un nou articol
pentru Curentul. S'a început expediţia articolului întitulat "Tito", şi ieri a trebuit să
termin un alt articol pentru numărul din Curentul care se va da la tipar peste câteva
zile. Precum vezi Curentul va apărea regulat. Şi acum lucrez la alt articol "Impasul
tragic al Statelor Unite". Mă concentrez la aceste articole dat fiind intenţia ca să le
public într'un volum spre a reda această fază a situaţiei internaţionale în care
surprizele se succed uluitor când nu te-ai concentrat să le identifici geneza.

In ce priveşte articolul lui Ion Ursu Soricu eu am decis publicarea. Pe Ion Ursu
Soricu l-am cunoscut în 1914 când terminasem liceul şi am început anii universitari.
Ţin să-ţi atrag atenţia că nu şi-a strâns în volum poeziile pe care le-a publicat în
diverse reviste între care Ramuri unde colabora regulat. Nu odată l-am auzit pe
Făgeţel, directorul revistei care avea şi o tipografie cerându-i să-i publice în volum,
poeziile. Invariabil spunea le voi publica după ce voi termina traducerea lui Faust la
care lucrez. Cum să-şi speculeze elevii cerându-le să-i cumpere volumul când el nu
publicase nici un volum. Informaţia este falsă pe cât de idioată. El era profesor de
germană şi latină la liceul din Câmpulung Muscel. Când a fost numit la acest liceu
bucuria lui, că comandantul regimentelor de infanterie era coloneul Traian Moşoiu,
camaradul lui de la liceul din Braşov. Şi acolo a rămas până în 1916 când regimentul
era comandat de Traian Moşoiu. Soricu era tare miop şi nu nu putea fi soldat, el a
plecat cu regimentul pe care îl comanda Traian Moşoiu. În cursul războiului el a cules
poeziile făcute de soldaţi.

Eram un grup de tineri centraţi în jurul lui D. Tomescu de la Ramuri şi ne strângeam

pe la restaurantul Presei de pe str. Academiei. Când venea din Câmpulung la
Bucureşti ştia că ne găseşte la acest modest restaurant unde făceam puţină consumaţie
de vin, dar mare risipă de controverse literare. Soricu când era prezent tăcea şi asculta
atent la discuţiile noastre. Odată însă venind în discuţie influenţa romantismului
german asupra lui Eminescu, Ion Ursu Soricu a vorbit mai bine de o oră punând în
lumină diferenţa dintre romantismul francez şi german. El semna I.U. Soricu. Pe
mama lui când era copilă în familie i se zicea mângăetor Sorica. La fel, Bucuţa semna
cu acel nume ce i se dase când era copil. Încă amintesc de versurile lui Topârceanu:
Cu o strofă de Bucuţă, mai slăbuţă / când e tare inspirată: Îl chema Panaitescu şi era
profesor de geografie şi proza lui era frumoasă.

Soricu când mi-a adus articolul mi-a lăsat şi volumaşul cu poeziile cehului apărute în
editura Reclam de la Leipzig. Am dat la doi traducători din redacţie care făcură studii
la Berlin. Mi-au confirmat exacitatea traducerilor făcute de Soricu. Nu m'am
mulţumit cu atâta şi am cerut părerea lui Ion Sângiorgiu, germanist fără egal. După ce
a citit mi-a spus "regret că nu l-am descoperit eu că aş fi fost mai asupru în
comentar". Cum la acea dată Lucian Blaga nu avea situaţia pe care a avut-o mai
târziu, articolul nu a depăşit comentariile de cafenea. Puteam eu să refuz publicarea
articolului dat de Ion Ursu Soricu, când mă lega o veche prietenie şi traducerile făcute
de el erau exacte? M'am întâlnit cu Blaga şi m'a întrebat: "De ce ai publicat
articolul?". I-am răspuns dându-i justificările ce ţi le-am dat. "Îţi rezerv exact tot
atâtea pagini din Curentul ca să-i dai replica oricât de violentă ar fi". Răspunsul lui
Lucian Blaga cu un accent de dispreţ: "Eu să-i răspund lui Soricu? Cum îţi poţi
închipui?". Am dat din umeri şi ne-am despărţit. Mărturiesc că nu m'a cucerit lirica
lui Blaga. La Madrid am avut îndelungate controverse cu Al. Busuioceanu, prieten ca
şi Crainic din anii când studiau la Viena. Le vei găsi în portretul pe care i l-am făcut
lui Busuioceanu "Alchimia exilului" apărut în almanahul pribegilor. În poezie
aprecierile sunt în funcţie de sensibilitatea fiecăruia ca şi în muzică. Poate vei fi
scandalizat că nu m'a cucerit Richard Wagner deşi am fost şi sunt sensibil la Berlioz.
Voi căuta între cărţi volumul de poezii ale filozofului Guyau şi voi fotocopia poezia
"Analyse Spectrale" scrisă în 1883 când omul nu călcase în lună şi vei fi cucerit şi tu
cum am fost şi eu cucerit.

Formaţia sensibilităţii mele este din lectura asiduă a lui Eminescu. Începută când
aveam 15 ani. Şi azi, după câţi ani socoteşte, mă pomenesc recitând în singurătate
versuri din frânturile ce le mai păstrează memoria mea.

Lună, tu, stăpâna mării, pe l lumii boltă luneci

Şi gândirilor dând viaţă suferinţele întuneci ...
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate".

Greu să se ajungă la atâta concentrată evocare:

"La ce simţirea crudă a stinsului noroc
Să nu se stingă-asemeni ci'n veci să stea pe loc?
Tot alte unde-şi sună aceluiaşi pârău;
La ce statornica părerilor de rău
Când prin această lume să trecem ne e scris
Ca visul unei umbre ca umbra unui vis?"
Regret că nu am volumul lui Eminescu să-l recitesc ca să mă regăsesc în cel de acum
aţâţia ani.

Că am fost înjurat nu mă miră este un mijloc de a se pune în valoare la controlul

partidului. Eu am publicat un text semnat, text verificat deci eram obligat să-i refuz
publicarea fiindcă era în joc geniul lui Lucian Blaga? este ridicol pe cât este de idiot.
Cred că sunt mereu prezent în această formă în ţară dar straniu tocmai aceste insulte
au un efect contrar de cât cel dorit.
Eu continu să exist şi să lucrez.
Vei fi indulgent cu lungimea scriisorii.
Cu dragoste al tău
Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

Înainte de toate marele ziarist mă roagă să-i scuz întârzierea dar a fost prins cu
terminarea unui nou articol pentru Curentul despre Tito, ieri a încheiat un altul pentru
a-l da pentru publicare tot în Curentul, peste câteva zile. Mă asigură că ziarul va
apărea de-acum înainte regulat şi că se concentrează asupra unui nou articol întitulat
"Impasul tragic al Statelor Unite".

După cum putem constata maestrul află în plină activitate publicistică sau cum va
scrie chiar el în finalul scrisorii "Cred că sunt mereu prezent în această formă în ţară
dar straniu tocmai aceste insulte au un efect contrar decât cel dorit. Eu continu să
exist şi să lucrez".

Privitor la cazul poetului Lucian Blaga, prezentarea lui Pamfil Şeicaru este a unui
maestru ale cărui argumente sunt fiecare o pledoarie pentru dreptatea avută.

Începe cu descrierea omului şi prietenului Ion Ursu Soricu şi nu este greu să

constatăm că are dreptul să se bucure nu numai de admiraţia autorului dar, cu
prisosinţă, şi a noastră. După această introducere de filipică ciceroniană, intrăm în
subiect şi anume într'o zi acest respectat Soricu se prezintă la el cu un articol în care
demonstrează că poezia blagiană în marea leor parte este plagiată după un autor ceh,
al cărui volumaş publicat în limba germană în editura Reclam, îl ataşează contribuţiei
sale pentru a nu exista niciun dubiu asupra obiectivului tratat. Deşi I.U. Soricu era
profesor de germană, maestrul a consultat pe lângă traducatorii ziarului, cei doi şi-au
făcut studiile la Berlin, dar cere părerea şi a germanistului Ion Sângiorgiu, cel mai
bun specialist al vremii în problemele de germanistică din România. (Cum reese
dintr'un poem ce i l-am dedicat I. Sângiorgiu îşi doarme somnul de veci într'un cimitir
orăşelul german Uedem, situat în apropiere de Xanten, unde se află cetatea eroului
Siegfried ca şi rămăşiţele unei antice Ulpia traiană, ziceam eu, soră cu Sarmisegetuza
romano-dacă, "loc sacru al poemelor transilvănene").
Toţi cei consultaţi l-au confirmat pe I.U. Soricu încât, cum Şeicaru nu cunoştea limba
germană, era mai mult decât obligat să publice articolul în care Blaga era denunţat
pentru delictul plagierii: "Eu am publicat 'Îmi scrie maestrul' un text semnat, text
verificat, deci eram obligat să-i refuz publicarea fiindcă era în joc geniul lui Lucian
Blaga? Este ridicol pe cât este de idiot".

Desigur marele ziarist avea perfectă dreptate. Din păcate nu aflăm de care volume de
poezie era vorba dar o deducem din observaţia că pe acea vreme Blaga nu era atât de
cunoscut deci articolul lui Soricu nu a depăşit comentariile de cafenea, dar şi prin cele
scrise de Ov. Cotruş putem deduce că e vorba de poetul croat Miroslav Krleža cu
volumul Pan apărut în 1917 de unde şi admiratorul absolut al poetului de la Lancrăm
admite că nu e lipsită de interes analogia cu Lucian Blaga, dar se grăbeşte să adaoge
că sursa amândorura a fost expresionismul lui Nietzsche, deci deducem că probabil
plagiatul se referă la primele volume blagiene Poemele luminii şi Paşii Profetului.

După cum ni se relatează, Blaga a refuzat să răspundă învinuirii lui Soricu şi astfel a
lăsat cazul deschis până astăzi, când urmaşii lui nu vor să reia chestinuea de teamă să
nu întunece prestigiul celui ridicat pe tronul nemuritorilor, după unii întrecându-l
chiar şi pe Eminescu.
Este locul să o scriem că totuşi Blaga era preocupat de învinuirea ce i s'a fost adus,
dovadă că aşa cum reese din Corespondenţa lui B. Munteanu, Blaga i-a rugat pe
prietenii săi P. Chinezu, N. Băncilă şi chiar Bazil Munteanu să se ocupe cu această
problemă, deci să-l apere dar a fost refuzat deoarece niciunul nu poseda limba
germană într'aşa măsură ca să poată da un verdict într'o problemă atât de spinoasă
cum era un plagiat.

Sub comunişti, în Manuscriptum a apărut o notă privitor la asemănarea ce poate fi

pusă în evidenţă între poeziile traduse în germană de croatul Miroslav Krleža şi cele
ale lui Blaga, dar ea se datorează unei surse comune în expresionismul german.

Cu afirmaţii de acest gen, chestiunea rămâne, în continuare deschisă şi asta în

detrimentul creaţiei blagiene. Se cuvine, pentru clasarea definitivă a dosarului Blaga-
Soricu publicarea poeziilor din limba germană ale lui Miroslav Krleža cu o traducere
fidelă a textelor pentru ca orice om cinstit să se poată convinge cu propria sa
inţelegere şi să rămâie lămurit că Lucian Blaga a fost doar influenţat şi n'a trecut
limita imitării până la înfăptuirea plagiatului, e vorba de începuturile sale, marea lui
poezie îi rămâne intactă, mai ales că poetul român şi-a menţinut puterea de creaţie
până la moarte, nu i se pot evidenţia niciun fel de slăbiciuni, Lucian Blaga rămâne
unul din marii poeţi ai literaturii române şi nu numai al ei. Şi scriu toate acestea
cunoscând bine formele adoptate de marele poet pentru a-şi schimba zodia trecând de
partea cealaltă, a comuniştilor. Deci divorţul cu Gândirea a fost pricinuit de spectrul
pierderii războiului, incontestabil Blaga se pregătea pentru această societate nouă mai
potrivită sensibilităţii şi gândirii sale. În acest sens, a dus o polemică total nelalocul ei
cu părintele Stăniloaie şi la Saeculum avea ca primi colaboratori pe comuniştii Mihai
Beniuc şi Barbu Zevedei pe care i-a salvat de la condamnarea pentru spionaj, fapte pe
care L. Blaga le mărturiseşte în raportul său trimis Comitetului Central Comunist
când Beniuc îl denunţa ca pe un duşman al regimului pe Marele Anonim în cartea sa
Pe muche de cuţit. Dovadă că marele poet şi-a găsit drumul îl aduce fenomenul că el
şi-a putut continua nestingherit creaţia, nu a trecut prin neîmplinirile unui Sadoveanu,
Cezar Petrescu şi în parte şi Tudor Arghezi. Partidul şi-a ţinut promisiunea şi l-a
publicat pe poetul său favorit, mort chiar pe când se pregătea să încheie şi oficial
aderarea la idealurile comuniste, de unde fiica sa în a sociaţie cu G. Ivaşcu au putut
publica totul, eventual poezii pe care autorul poate nu le-ar fi publicat dar în mare
putem afirma că Lucian Blaga a murit în plină glorie încununat cu laurii lui Petrarca
de mâini comuniste. Avea şi are dreptate profesorul Liviu Rusu când vorbeşte de
aventura faustică a lui Lucian Blaga şi aceasta exprimă metaforic tribulaţiile omului
pentru a fi primit de noii stăpâni aşa cum a fost cultivat el mereu. Şi această
transfigurare, de fapt un Nostos la vatra spiritului de totdeauna va mai scandaliza tot
mai puţin, încât ca icoană a viitorului va fi tot mai real marele poet Lucian Blaga şi
oamenii vor uita înclinaţiile sale marxiste (declarate în Aspecte antropoligice cursul
său universitar din 1946-1947, republicat) căci oare pe cine mai înteresează admirând
un tablou de Courbet că pictorul a fost unul din conducătorii Comunei din Paris,
ulterior, imputându-i-se dărâmarea celebrei coloane din Place Vendôme pe care ne
fiind în stare s'o finanţeze a murit în exil, în Elveţia.

Cu opera filosofică, la care ţinea foarte mult, Lucian Blaga va rămâne ca un

iconoclast, orgoliul său a fost ca ideile sale să înlocuiască dogmele creştinismului,
mai precis ale religiei neamului său, ortodoxismul. Influenţat de teologia dialectică a
protestantismului reprezentată printre alţii de Karl Barth, bine cunoscută din timpul
studenţiei de la Viena, va lansa teoria Marelui Anonim în care zisul Dumnezeu are
puncte de contact cu învăţătura misticului Dionisie Areopagitul şi el îl numeşte pe
Dumnezeu cel fără nume, dar imediat filozoful subliniază că teoria lui nu are nimic în
comun cu învăţătura misticului. Marele Anonim prin cenzura transcendentă
impiedecă pe om, care trăieşte în orizontul misterului, să deslege taina absolută a
vieţii sale, şi asta o face pentru a păstra în echilibru legile universului. Deci, Marele
Anonim trăieşte ascuns de ochii oamenilor, de unde nu se arată niciodată
împiedecând omul de la orice revelaţie pe care ar putea-o săvârşi prin forţele proprii.
Pe această cale, părintele Stăniloaie are dreptate, neagă existenţa lui Dumnezeu cel
creştin şi pe Isus Cristos, deci ne miră acţiunea unor preoţi ortodocşi din Sebeş
conduşi de călugărul Nicolae şi încă vreo câţiva intelectuali, de a împăca pe filosoful
Blaga cu biserica ortodoxă. În continuare, cenzura transcendentă are rostul să
împingă omul la o continuă creaţie deşi nu poate atinge absolutul. Filozoful îl
exprimă în gândirea sa pe poet, acesta îşi simte destinul ca existent în orizontul
misterului, metafora sa nu îl dezleagă ci chiar din contră îi măreşte taina, se înţelege,
poetică.

Deci, cultura se naşte datorită unei situaţii metafizice de unde se observă că rolul
Marelui anonim e redus la un accesor al omului, şi nu cum vede raportul chiar invers,
Biserica, în primul rând, ortodoxă.
În acest cadru Blaga are meritul de a fi descris două coordonate ale spiritualităţii
româneşti, spaţiul mioritic şi sofianismul ortodox, şi introduce în filozofia noastră,
noţiunea de apriorismul românesc. Despre sofianismul ortodox, din nou Blaga ţine să
sublinieze că descrierea acestui specific mai mult popular decât bisericesc, nu
înseamnă că el ar admite multe dintre dogmele ortodoxismului, întărindu-şi poziţia
de-adreptul atee. Definirea acelui "transcendent care coboară" îi apare sărac lui N.
Crainic şi acesta îl completează cu frumuseţea divină pe care o are acest fenomen
când el coboară pe pământ. Din această cauză când vorbim de sofianismul ortodox, el
este în descrierea lui Blaga schematic, pentru înţelegerea fenomenului va trebui să
recurgem la completările lui Nichifor Crainic, de oarece transcendentul nu poate
coborâ fără să nu-şi arate desăvârşirile frumuseţii sale divine.

În ce privşte Spaţiul mioritic, plecând de la versurile, Pe-un picior de plai / pe-o gură
de rai", defineşte plaiul ca spaţiul matrice, înalt şi inlefinit ondulat şi înzestrat cu
specifice accente ale unui sentiment al destinului.

Deci, ar avea elementele de a declara spaţiul mioritic ca unul specific al spiritualităţii

româneşti dar ţine neapărat să complice lucrurile. Astfel, dacă intervenţia
respectivilor factori este inconştienţă, totul se poate rezolva prin prezentarea unei aşa
zise memorii ereditare de care se ocupă Jung, fără să fie vorba de acţiunea unui
inconştient situat în afara conştiinţei umane. Dar, marele filozof fiind convins că
imaginaţia cu plăsmuirile ei e instrumentul cel mai eficare al gândirii, complică
lucrurile introducând noţiuni total nepotrivite. Astfel, inconştientul ca şi conştientul
inteligenţei e înzestrat cu categorii numite abisale, pentru a le defini adâncimea la
care pot pătrunde. Ori analogia nu se poate face. Categoriile cunoaşterii sunt
apriorice, nu sunt date de experienţă şi formează aşa zisa conştiinţă în genere, la fel la
toţi oamenii, de unde ei se pot înţelege şi organiza fenomenele, ştiinţific. Ori
categoriile inconştientului constituind matricea stilistică a fiecărui popor, specifică în
esenţa ei, e variabilă, diferenţiază oamenii, nu-i duc la numitor comun. Dar decisiv
este că deşi pot influenţa genomul unui colectiv, ele sunt supuse modificărilor, în
acest sens un român emigrat în Statele Unite, dar situaţia e valabilă şi pentru alte
etnii, în câteva generaţii caracterele spiritualităţii sale se vor modifica, aşa zise le
categorii abisale mai păstreaza amintirile spaţiului mioritic, dar acestuia i se adaugă
elemente care încetul cu incetul vor înlocui caracterele de de bază cu altele noi, deci
respectivul inconştient nu are rolul de a fixa caracterele unui colectiv pentru
totdeauna ci de a le forma şi adapta la noi condiţii. Fixitatea acordată de L. Blaga
categoriilor inconştientului nu se verifică în practică.

La fel, noţiunea de matrice stilistică e improprie odată ce pe lângă caracterele sale

specifice spirituale creaţia trebuie pusă în legatură cu geniul artistului, acesta îi dă
operei sale un anumit stil, ce iese mai mult sau mai puţin din cadrul creatorului,
inconştient, ca şi spirit individual. Şi se mai ridică o problemă: se ştie că specificul
spiritual etnic, se pune în evidenţă numai la anumiţi creatori adică la cei ce produc
cultura, uneori fiind o deosebită diferenţă între Fiinţă marelui gânditor, aparţinând
elitei şi de fiinţarea "dusmanulului" anonim, fără nicio personalitate. La noi se poate
susţine, pe drept, că Eminescu este omul cel mai specific român, de unde afirmaţia lui
M. Eliade că dacă ar pieri neamul românesc de pe suprafaţa pământului, cei ce ar
avea la dispoziţie operele sale ar putea reconstitui întocmai sufletul acestui popor.

Desigur, consider că filosoful nostru, cu toate complectările sale pur speculative a dus
o reală contribuţie la cunoaşterea "Spaţilui mioritic" adică o minunată introducere ce
urmează, cum mărturiseşte chiar el, să mai fie aprofundată. De pildă, i-aş imputa
filozofului că a trecut uşor pe lângă moartea ca taină a nunţii, ceea ce duce la un
ritual, în primul rând religios. Plaiul luminat e locul unde românul îl întâlneşte pe
Dumnezeu şi pe el se construiesc lăcaşele sfinte. Consider că dacă L. Blaga l-ar fi
cunoscut mai bine pe Eminescu şi ar fi văzut că tipul Voevodului e tot atât de des
întrebuinţat ca cel al călugărului, ar fi ieşit una din încurcăturile pe care el singur şi
le-a provocat.

Desigur, spaţiul mioritic e un orizont sufletesc, specific, prin care, tot bine o scrie,
Eminescu e în stare să treacă pe tărâmul de dincolo, stare când vizualizarea naturii
este absolut necesară, opera de artă pe lângă altele exprimă concret sentimentul din
suflet deci însuşi peisajul în creaţia unui artist are specificitatea lui, la păstorul
mioritic el arată cu tot ceea ce îl confundă pe acesta de aic, cu cel de dincolo. Şi astfel
ne lămurim faptul, că plaiul este un element important dar nu exclusiv mai ales când
se caută trecerea către un alt tărâm, marea devine un mijloc mult mai potrivit decât
plaiul, care oricum e un capăt de drum. Să ne gândim la Cezara şi la felul cum e
constuită Insula lui Euthanasius ca un adevărat paradis terestru. Oare stelele nu erau
pentru Eminescu tot atâtea căi, pentru a-şi găsi sufletele umane împlinirea lor cea de
pe urmă?

Filozoful nu ştie cum să explice prezenţa mării şi apei în cosmosul eminescian şi

recurge la un motiv ce l-ar fi ridiculizat ca şi pe Călinescu, dar a ştiut să se oprească
la timp chiar şi dacă atât cât a spus îl pune într'o postură nu prea fericită: adică
Eminescu căuta marea pentru valurile prin care îşi satisfăcea chemarea sa mioritică,
legănarea lor era vraja supremă înlocuind ondularea de deal-vale a plaiului ipoteză,
inacceptabilă, prefăcând pe marele filozof într'un copil care nu mai înţelege jocul
tainelor.

La fel de puerilă, e şi notaţia prin care ajunge la concluzia că dacă ţăranul român
preferă ritmul iambului şi troheului în locul dactilului e semn ca îi aminteşte
legănarea cea primitivă a plaiului. Dar cum s'ar înterpreta, la întrebunţarea în
literatura italiană, aproape exclusiv, a iambului endecasilabiel şi asta de la primii
poeţi, prin Dante şi Petrarca până la Carducci, aproape şase secole, deci ne determină
să nu nu mai gândim la sindromul legănării.

Dezlegarea ne-o dă poezia Mai am un singur dor de Eminescu: în ea marele poet

adună la un loc toate elementele ce i-au fost dragi pe pământ, din perspectiva de a le
avea lângă sufletul său pe acea margine de mare asezată cu siguranţă pe tărâmul de
dincolo. În liniştea de început de veac, ar fi vrut să le ridice, pe toate, la cer.
În Geneza Metaforei şi sensul culturii la pagina 332 L. Blaga dă o schemă prin care
ne descrie reprezentarea sa în legătură cu existenţă categoriilor conştiinţei şi
categoriile abisale în relaţie primele, cu conştientul, celelalte abisale cu inconştientul:

Într'un cerc mai mic reprezentat de Spiritul uman (s) în interiorul său se află două
patrăţele unul notat cu A = conştiinţă şi al doilea B = inconştientul. De la pătrăţelul A
pleacă săgeţi notate cu (C) şi se opresc într'un arc de cerc corespondent al lumii date,
concret (C). Din pătrăţelul B, pleacă alte săgeţi mai lungi (D) care se opresc intr'un
arc de cerc aşezat, mai înafară notat cu M. Explicaţia legendei: în spiritul uman se
oberservă două sectoare, patrăţelele A şi B, conştiinţa şi inconştientul. De la A pleacă
săgeţile până la lumea dată, concret (L) iar de la inconştient, B săgeţile ce depăşesc
pe L şi prin categoriilei D, ating cel mai depărtat mister.

Noi contestăm valabilitatea acestei reprezentări fundamentale pentru filozofia culturii

blagiene pein faptul că în spiritul uman nu există până astăzi un loc anume anatomic
în care sa fie localizat inconştientul, să nu se confunde cu partea din hipotalamus
unde sunt localizaţi centrii vegetativi fără nicio legătură cu teoria inconştientului.
Fără îndoială însă observaţiile lui Freud sau Jung nu pot fi contestate şi nici nu o vom
face, numai că mai ales primul a dat impresia că acest inconştient ar urma schema
filozofului L. Blaga, şi s'ar afla în doua regiuni anatomice diferite, cu atât mai mult cu
cât Freud a fost anatomist, specialitate în care şi-a luat doctoratul, aceasta era mutual
acceptată dar ea de fapt, nu există separat de conştiinţa dată de creerul mare cu
preponderenţă. Mă bazez şi pe o observaţie a lui Jung care la un moment dat susţine
că arhetipurile se nasc în memoria depusă a creerului. Deci, avem explicarea de ce
zisul inconştient nu are o structură specială în creer ci el se află tot ca o facultate a
conştiinţei inactive, doar în aparenţă. E uşor să ne explicăm acest fenomen dacă ne
gândim că de multe ori amintirile noastre se pierd sau revin în cunoştiinţă, doar în
ocazii foarte rare. În acest mod se pot întâmpla refulările freudine şi apoi sublimarea
unei trăiri cu efecte fatale. Toate aceste stări se desfăşoară în zisul inconştient care de
fapt stă la subsolul conştiinţei, cum zice L. Blaga dar nu într'un alt organ.

Deci în viziunea noastră A, conştiinţa are o circonferinţă mai mare şi înglobează în

interiorul ei, inconştientul, în fond silenţios ca o mare de totdeauna liniştită.

Mai departe categoriile conştiinţei care se întind până la marginea Lumii date (L),
concrete, acoperă pe cele abisale, în lumea fenomenală prin spontaneitatea
plăsmuirilor noastre nu se pot naşte categorii noi prin simplul fapt că noi nu suntem
înzestraţi cu alte facultăţi de cunoaştere decât cele pentru a percepe lumea dată şi
niciodată pe cea numenală, în sine, distanţă nu poate varia după închipuiriile noastre,
ea este mereu aceiaşi. (Kant)

Tânărul Eminescu era convins că depăşind timpul va reuşi să treacă dincolo pe care-l
descrie ca pe o lume pământească, doar în Archaeus îşi pune problema dăcă poezia şi
toate basmele nu oferă omului posibilităţi mai optime de cunoaştere decât întreaga
filozofie a lui Kant? Ori la rândul său, L. Blaga trebuia să ştie că omului nu-i stă la
dispoziţie alte categorii de cunoaştere decât cele ale intelectului său, pe când
plăsmuirile umane oricât de spontane ar fi nu sunt decât producţii ale eului, şi nu pot
fi alcătuite decât de obiectele cunoaşterii noastre, nu există un animal oricât de
fantastic ar arăta să nu fie rezultatul unor combinaţii de aspecte fizice existente. Drept
urmare, conştiinţa îşi produce categoriile cât zisul inconştient iar în ce priveşte
caracterele specifice spirituale ale unui popor sau ale unei colectivităţi sau a unei mari
personalităţi, se cer studiate în alte domenii mult mai accesibile decât cele ale ziselor
categorii abisale, inexistente de-altfel.

Faptul că unui artist îi rămân inconştiente caracterele specifice ale apartenenţei sale la
o etnie, e un fenomen obişnuit ceeace nu înseamnă că inconştientul e un factor
genetic al operei de artă, care se regăseşte în alte elemente ale matricei sale creatoare.

Este interesantă încercarea filozofului de a sparge lanţurile lumii fenomenale din jurul
său, puse de lumea dată concretă, acest caracter îl leagă de specificul gândirii
româneşti, aşa cum l-am văzut la Mihai Eminescu, în primul rând, dar prin el putem
ajunge la Nae Ionescu şi elevul tău Mircea Vulcănescu.

Faptul că schema ce ne-o dă L. Blaga esta a unui ateu, ne închide strict în lumea
timpului şi spaţiului Kantian, în timp ce pentru Luceafărul culturii noastre există un
drum care poate duce la Dumnezeu, de unde Roza del Conte se revoltă împotriva lui
Schopenhauer când neagă extazului poetic sau religios orice rol pozitiv, fiind un
simplu capriciu al plăsmuirilor imaginaţiei. Ci în spiritualitatea italiană ca şi în cea
românească mai există o posibilitate de a ajunge la Dumnezeu, pe calea iubirii pe care
ne-am însuşit-o împreună cu Michelangelo de la Sf. Pavel, cum că acolo unde nu e
dragoste nimica nu e. (Marin Preda în Cel mai iubit dintre pamânteni, şi nu departe îl
putem întâlni dpe Sfântul Sfinţilor Francisc zis şi Il Poverello). Regretăm că marele
poet şi filozof Lucian Blaga nu s'a simţit atras spre aceea pe care o preaslăveşte, tot
Michelangelo, într'un Sonet compus în anul 1554: "Nici pictura, nici sculptura nu pot
să-mi aline mai mult / Înima, înclinată spre această iubire divină / Care pentru a ne
primi, îşi deschide, în cruce, braţele sale".

Scrisoarea (47) din 25 Iulie 1980 de la Pamfil Şeicaru

Dragă Vuia, am citit "Vacanţele Destinului", este un act de pietate faţă de tatăl tău.
Evocarea lui Avram Iancu mi-a amintit de o evocare similară făcută de Constanţa
Hodoş. Tot tragismul sfârşitului acestui erou al munţilor îl evocă în legătură cu
mârşava purtare a "drăguţului de împărat" şi în spiritul lui de dreptate credeau
românii. Dacă intervenţia armatei ruseşti a izbutit se datoreşte rezistenţii lui Avram
Iancu în munţii Apuseni. Aşa o recunoaşte comandantul forţelor ruseşti în raportul
făcut ţarului Nicolaie I. Decoraţiile destinate lui Iancu şi prefecţilor lui au fost
socotite prea mari şi le atribuia titluri de nobleţe. Drăguţul de împărat le-a diminuat.
Aflu că la întâi septembrie ungurii pregătesc o manifestare revendicând Transilvania
sub conducerea lui Bethlen. Otto de Habsburg a devenit cetăţean german şi a fost ales
în parlamentul de la Strassburg. O abilă manevră, Bethlen este amicul lui. Emigraţia
română îşi descoperă în eroul capitulării fără condiţii din 23 August portdrapelul
spiritual. Este dezoronant.

Cartea ne-a făcut o frumoasă şi dreaptă evocare a preoteselor şi preoţilor

transilvăneni. Cele două capitole "Sfârşit de război" şi "1918-1919" constituie un
preţios document istoric.
Cu o caldă îmbrăţişăre
Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

Medalionul închinat de Pamfil Şeicaru cărţii tatălui meu Tiberiu, "Vacanţele

destinului" mi-a produs o vie emoţie şi mi-a răscolit unele dulci altele mai puţin
dulci, amintiri. De multe ori în zilele mele de vacanţă împreună cu tatăl meu am
vizitat satul Semlac, odată am călătorit singur până la Secusigiu şi de-acolo peste
câmp până la Semlac. Mureşul l-am trecut cu un pod plutitor, şi în acea zi de vară
călduroasă, aşa cum nu mai la şes o poţi trăi, l-am cunoscut pe moş Pavel, un ţăran
sfătos, mustea de înţelepciune, îmi părea coborât de lângă Unchieşii din celebrul
pentru mine, tablou, al lui Şt. Dimitrescu. Figura lui o port şi astăzi în inimă, ca pe
simbolul cel mai curat al neamului, sânge din sângele bunului Dumnezeu.

În jurul bisericii ortodoxe pe un câmp de-acum liber, în ceeace cândva a trebuit să fie
o grădină în liniştile căreia puteai să retrăieşti un Noli me tangere mistic, se afla un
colţ de cimitir, pe crucile de lemn şi câteva de piatră se citeau numele celor morţi,
pentru noi sfinte deoarece erau ale neamurilor noastre, în bună parte cunoscute de
tata, de unde rezonanţele mai profunde avute asupra lui. Şi cum locul arăta părăsit,
înecat în bălării, ades păşteau animalele pe el, tatăl meu se hotărâse să ridice un mic
mausoleu, îl numea Osuarul de pe Mureş, în care pe un frumos monument funerar
urma să se înscrise numele celor ce se odihneau în acest pământ, proect de care tata
îmi vorbise nu odată, cu multă emoţie în glas, hotărât să-l şi realizeze. Dar oamenii
răi, în frunte cu văduva unchiului meu, odinioară preot în Semlac, având de partea ei
pe actualul paroh, au respins cu violenţă un asemenea plan, pe motiv ca după datina
nescrisă a ortodoxiei, se interzice deshumarea morţilor ceea ce nici nu s'ar fi
întâmplat dar reaua voinţă întrecea orice măsură.

Trecuseră anii, tatăl meu mutat la Bucureşti murise şi imediat după revoluţia din Dec.
1989, când am putut să călătoresc în România, primul meu gând a fost să vizitez
morminţii din jurul Bisericii din Semlac. Dar surpriză, acolo s'a făcut o curăţenie
generală, locul de veci al lor mei şi crucile au dispărut, dovadă că au stat în calea
cuiva, terenul a fost îngrijit şi înconjurat cu un gard înalt de piatră. Durerea mi-a fost
mare şi numai după insistenţele mele mi s'a dat sfatul să caut mormintele în cimitir,
unde probabil că au fost mutate. După lungi căutări am dat peste crucea de piatră a
preotului Petre Ionescu şi al soţiei sale, unii din îndepărtaţii mei strâmoşi, pe când
celelalte nu mai erau niciunde, făptaşii, susţinuţi de organele de partid locale,
"respectaseră legea" ortodoxă, nu au mutat morţii din locul lor, dar, în mod barbar, le-
au distrus crucile şi le-au desfiinţat mormintele, ori asta ar fi conform cu
ortodoxismul nostru cel de toate zilele. Scârbit de cele văzute nu am facut nicio
plângere, gândindu-mă că alături de mormintele fără cruce, lăsate în urma tăvălugului
comunist trecut peste ţară, la loc de cinste se vor afla şi înaintaşii mei, batjocoriţi de
nişte indivizi lipsiţi de cea mai elementară omenie.

Cum am moştenit de la tata, ca pe un act sacru, necrologul părintelui Petre Ionescu,

repausat la 23 Februarie 1871, în anul 64 al vieţii şi al 35-lea al preoţiei sale, ţinut de
părintele Ioan Rusu din Arad, - cumnatul repausatului - sub titlul de Cuvântare
funerală, din care în cele următoare am să redau câteva fragmente pentru bună
înţelegere şi tot atâta cunoaştere. Se mai menţionează că timpul a fost favorabil, căci
era o zi caldă şi senină iar la înmormântare au au funcţionat 5 preoţi.

Se insistă înainte de toate asupra zadărniciei vieţii omului, ceea ce a determinat-o pe

distinsa Rosa del Conte, să susţie, pe drept, că zisul pesimism al lui Eminescu îşi are
izvorul înainte de orice în învăţătura religiei sale ortodoxe, cu care fiul credincioasei
Raluca a venit mult mai de vreme în contact, decât cu lectura filozofiei lui
Schopenhauer sau a altui autor apusean. Iată o mostră de jelanie la căpătâiul mortului,
făcând parte din ritualul de înmormântare ortodox: "O! Cât de nestatornică este viaţa
omului pre pământ! Trece ca fumul, piere ca ceaţa, se stinge ca lumina; astăzi este om
şi mâine se coboară în mormânt; astăzi înfloreşte şi mâine e palid şi veşted. La
această tristă nestatomicie a vieţii omeneşti pre pământ cugetând oarecând prorocul -
împăratul David - astfel cânta: "Omul, ca iarba sunt zilele lui, înfloreşte ca floarea din
câmpie; când vântul trece peste ea nu mai este, nici o mai cunoaşte locul ei". (Psalm
102, v. 15.) Iar în Psalmul 89, v. 4, aşa cânta "... ei sunt un vis, dimineaţa sunt ca iarba
ce creşte, ce înfloreşte dimineaţa şi creşte dar seara se veştejesc şi seacă."

Şi o dureroasă presimţire, traită chiar cu urmaşii repausatului Petre Ionescu: "Aşa

pierim şi noi iubiţi ascultători de pe pământul acesta fără urmă ca floarea din câmpie.
O cruce singuratecă plantană la fruntea mormântului, arată trecătorilor, că în
mormântul acela odihnesc osemintele unui creştin. Dar zilele trec, anii vin şi anii trec;
crucea a pierit de la mormântul acela. Încetul, încet se şterge şi pomenirea
repauzatului dintre oameni. Căci o generaţie urmează după altă generaţie, întocmai ca
unda apei, care curge una după alta; şi cei care vin mai târziu, nici nu-şi mai aduc
aminte de cei ce-au fost mai înainte de ei."

Cu atât mai mult ne interesează pomelnicul Bisericii înălţat de strămoşii noştri care
stă ctitorit de o sută de ani: "Între numele scrise în pomelnicul Bisericii se află şi
numele preotului Simeon, strămoşul repauzatului confrate al nostru, care a fost cel
dintâi preot din familia Ioneştilor în satul Semlac. Venise ca prunc micuţel cu mama
sa văduvă din Ardeal, şi un locuitor de aici, de o stare mai bună, din viţa Grozienilor,
îuând pe văduvă de soţie, a aflat multă plăcere în pruncul Simeon şi l-a dat să înveţe
carte. Învăţând tânărul cu propăşire şi având purtare bună, s'a învrednicit la timpul
său a fi hirotonisit de preot pe una din parohiile comunei acesteia. După trecerea din
viaţă a preotului Simeon a stat paroh în locul lui, fiul său Petru, moşul repauzatului,
al cărui nume şi l-a dobândit când a primit sfântul botez. Mutându-se la anul 1812,
preotul Petru la locaşurile cele de sus a urmat de paroh în parohia lui, preotul Teodor
fiul lui, tatăl repauzatului confrate şi socrul meu, care după o călătorie de 75 ani pe
pământ a trecut la o viaţă mai ferice în anul 1854, lăsând pe cei doi fii ai săi, preoţi în
comuna aceasta, pe Petru la a cărui înmormântare ne-am adunat şi pe părintele
Nicolau.

Fericitul preot Teodor a avut mai mulţi fii şi fiice, între care în domnul adormit Petru
a fost cel mai în vârstă. Şi fiindcă preotul Teodor, tatăl repausatului, se hirotonisise
numai cu ştiinţă cărţii româneşti, i-a părut rău că tatăl său nu l-a trimis la şcoale mai
înalte, ca să-şi câştige mai multe cunoştiinţe şi în învaţătură şi în limbile străine. Căci
- zicea adeseori - este de trebuinţă pentru preot ca să fie luminat şi cu învăţătură şi cu
cunoştiinţa limbilor străine; cu învăţătură pentru ca să poată lumina turma cea
încredinţată păstoriei lui; cu cunoştiinţa limbilor străine pentru că devenind în
coatingere cu patrioţi de diterite naţionalităţi şi ne cade cu greu când nu ne putem
înţelege; şi pentru aceea mi-am fost propus, pe cei doi fii ai mei pe Petru şi pe Mitru
a-i trimite la invaţătură cu orice preţ."Şi precum şi-a propus aşa a făcut, şi deşi era
greu a ţine în acelaşi timp doi fii la şcoliile din Berlin, Arad şi Pesta totuşi n'a slăbit ci
ca un părinte bun, care voieşte luminarea fiilor săi s'a trudit şi i-a luminat încât numai
l-a iertat împrejurările stării sale celei înguste. Şi după ce repauzatul confrate a finit
gimnaziul şi cursurile clericale, căsătorindu-se sa hirotonisit la anul 1835 de preot pe
lângă tatăl său, curând însă a mers ca şi capelan în Nădlac, pe parohia repauzatului de
acolo Petru Varga, care era totodată şi profesor la institutul clerical din Arad. După
trei ani a capelăniei din Nadlac unde şi-a câştigat complăcerea tuturor creştinilor, s'a
reîntors iarăşi aicia şi a fost aşezat de paroh în care slujbă slujind lui Dumnezeu şi
oamenilor într'un răstimp de 32 de ani a repauzat în anul 64-lea al vieţii sale".

Petre Ionescu şi-a împlinit cu credinţă "datorinţele chemării" la care a fost ales de
Dzeu, astfel că pentru însuşirile sale preoţeşti a fost distint de sfântul părinte episcop
Procopiu Ivaşcoviciu fiind numit asesor consistorial şi condecorat cu brâu roşu.

"... a fost soţ credincios, căci dânsul a petrecut 40 de ani cu soţia sa Iulia din nobila
familie a Caracionilor din Pecica, în dragoste şi în deplină coînţelegere: a chivernisit
cu ea bine şi s'a silit a da pruncilor pe care i-a primit de la bunul Dumnezeu, o
creştere, încât nu se poate mai bună, şi încât nu mai se poate cere de la un preot
românesc, ale cărui mijloace sunt foarte subţiri. Căci pe cei doi fii ai săi, pe Lazăr şi
pe Teodor după ce au finit gimnaziul i-a trimis la studierea ştiinţelor juridice şi astfel
cel mai bătrân este avocat în Arad şi ablegat la dieta Ungariei, iar cel mai tânăr se află
ca jurasor al comitatului Arad, cu locuinţă în Boroş-Sebeş; despre fiicele sale încă a
purtat grijă, ca părintele cel mai bun căsătorind 4 dintre dânsele cu oameni onoraţi,
însă cea mai tânără dintre cele căsătorite a fost de slabă norocire, căci repausându-i
bârbatul, s'a reîntors iarăşi la casa părintească...".

Ne oprim aici, menţionând că în timpul datinei la îngropăciune, când preotul cere

iertăciune la cei rămaşi în urma mortului, alături de Lazăr şi Teodor, sunt pomenite şi
cele trei fete nemăritate, Cristina, Elena şi Persida, nu şi cele patru căsătorite.

Mai adaogăm faptul că fata întoară la casa părintească era Marta, bunica tatălui meu,
care fusese căsătorită cu notarul Chevereşan, din Baia de Criş, ocazie cu care l-a
cunoscut pe Crăişorul Munţilor, avram Iancum, ades oprit în curtea ei, refuzând să
intre în casa omului. Era liniştit, din când în când se mai auzea fluierul său executând
o melodie de doină tristă, pe care tradiţia populară i-o atribuia, compusă de el. Odată
l-au dus la molărit adică l-au fotografiat, eveniment cinstit cu o haina nouă, dar seara
apăru iar în veşmintele lui ponosite, pe cele primite le împărţea moţilor săi. eroul
neamului nostru, Avram Iancu, a murit cu fluierul la piept, cum povestea maica Marta
tatălui meu, în vecini de ei, culcat afară, pe o laviţă. Cum bunicul lui tata, soţul
Martei a murit nu peste mult, probabil de o raceală la plămâni, Marta s'a întors la
Semlac, însoţită de fetiţa ei Georgina. A adus cu ea şi fotografia Iancului, păstrată mai
târziu de bunica mea, în lădiţa cu amintiri, astfel că am văzut-o şi eu, o revăd şi
acuma înaintea mea "eroul nostru" era îmbrăcat îngrijit, de circumstanţă, părul îi era
uşor ravăşit, nu s'a supus întreg piaptănului dar ceea ce cutremura la el erau privirile
scăldate de o tristeţe fară margini. Citeam în ei toată jalea neamului său robit, pe care
el o închidea în inima lui cu o luciditate atât de clară încât îi înconjura fruntea un
nevăzut nimb al martirajului, exprimat celor ce erau capabili să descifreze tăcerile lui
interioare. Plecând de la acele priviri netulburate de ratăcirile nebuniei cu aspectul ei
de absenteism, la care am adăogat şi studiul acrib al documentelor, am putut să
demonstrez că Avram Iancu, purta cu toată luciditatea unei minţi normale chinul
urcării crucii destinului său, până la capătul cel mai de sus al Golgothei.

În ce priveşte pe Lazăr Ionescu fiul repeusatului Petre Ionescu în calitatea sa de

avocat a fost numit jurisconsultul judeţului Arad, post pe care l-a urmat peste ani,
tatăl meu Tiberiu Vuia, lucru semnalat de istoricul şi prietenul lui, Oct. Lupaş, atunci
când a trecut în revistă pe foştii avocaţi jurisconsulţi ai Aradului, apărându-i această
punte aruncată peste vremuri de la un avocat la urmaşul său, ultimul însă îşi exercita
meseria în România mare, ideal pentru care şi el luptase ca şi ablegat al dietei
maghiare.

Tot unchiul Lazăr Ionescu o înzestrase şi o căsători pe mama Georgina cu preotul

ortodox Filip Vuia, datorită săraciei nu putuse obţine decât dreptul de a primi o
parohie de gradul al treilea, cum sigur era Brestovăţul, un sat pierdut undeva prin
codrii Banatului, iar în caz de schimbare nu putea căpăta decât tot o atare aşezare
omenească, din care există destule în bogata regiune. "Mezalianţa" putuse avea loc
deoarece bunica Georgina era infirmă, suferea de o luxaţie congenitală coxo-
femurală, şi o purtase ca pe o nenorocire o viaţă întreagă, atunci când astăzi printr'o
operaţie chirurgicală, făcută la timp, boala se vindecă, fără nicio problemă.

Din toate punctele de vedere căsnicia lor nu era potrivită dar fiecare se trudea să o
suporte, în aşa fel încât copiii să nu o simtă. Bunica mea Georgina, cred că nu numai
datorită infirmităţii sale era personificarea demnităţii umane, doar câte-un oftat mai
adânc, scos din nebăgare de seamă, îi trăda suferinţa ce-i îndolia sufletul. De multe
ori îmi arăta mândria de a fi prin mamă-sa Iulia o nobilă de Caracioni, înălţarea
respectivă pentru un moment îi alina ca un balsam toate umilinţele. Pe patul de
moarte a făcut o gravă hemoragie cerebrală cu paralizia dreaptă însoţită de o comă
profundă. Doctorul renunţase la orice ajutor, pentru el pacienta era ca şi moartă. Şi
atunci s'a întâmplat un lucru extraordinar. Bunica mea, în comă profundă şi cu
paralizia vorbirii, începe să rostească un clar Tatăl nostru, fără nicio tresărire de la
început până la sfârşit. Desigur, nu avea nimic teatral în ea, cum îşi rostea rugăciunea
Ştefan cel Mare la sfârşitul unui act din Apus de soare de mare efect public. Ceea ce
auzeam corespundea unui Tatăl nostru pe care-l spui atunci când îl simţi pe undeva,
aproape de tine, pe Dumnezeu. Era profund şi evlavios ca şi când ştii că a doua oară
nu-l mai poţi repeta. Puţin după încheierea rugăciunii bunica mea murise.

Ca specialist în bolile creerului am ajuns la concluzia că pentru bunica mea ca

preoteasă, nu numai că Tatăl nostru îl zicea în fiecare Duminecă, dar tot de atâtea ori
şi în timpul zilei şi seara la culcare. Ori prin acest exerciţiu repetat zilnic, rostirea
rugăciunii se poate automatiza şi deci funcţia vorbirii, nu numai în acest caz, să fie
preluată de nucleii de la bază, nealteraţi. Argumentaţia mea era susţinută şi de faptul
că în momentul în care căzuse în comă, bunica era preocupată să-şi acopere piciorul
infirm cu fusta deci reuşea să se slujească de anumite acte automate ce le avea de
mult săpate în conştiinţă. Se putea răspunde că în primele minute coma nu era atât de
profundă, probabil că se manifesta doar prezenţa unui mare hamatom intracerebral
care nu peste mult, prin inundaţie ventriculară, dădea tabloului clinic o tragică
ireversibilitate.

Cum aş fi fost eu în stare, ca şi convins om de ştiinţă, să susţin că bunica mea văzând

lumina de la capătul tunelului a ţinut să ne dea un semn de dincolo?

Tata îşi admira părintele, acesta ca preot nu credea în existenţa diavolului şi refuza pe
cei ce îi cereau exorcizarea lui. Popa Vuia Filip, deşi nu prea instruit, era un înţelept,
îşi iubea menirea de credincios al lui Isus, din aceasta cauză cartea lui preferată era
Quo Vadis de Sinkiewici şi avea o repulsie pentru Voltaire. Cu timpul, copiii s'au
despărţit, Cornel cel mai mare era copilul mamei şi aşa va rămâne şi faţă de nepoţii ce
acesta i i-a dăruit, pe când Tiberiu cel mai mic avea manifeste înclinaţii spre tatăl său,
pe care îl diviniza, aproape. Nu l-a dezamăgit nici atunci când i-a explicat că nu mai
poate să-l dea, în plin război, la teologie, căci după ce a făcut asta cu băiatul cel mai
mare, nu i s'ar admite acest lucru, i-ar fi interpretat ca un act de sabotaj al statului
austro-ungar şi ar putea avea mari neplăceri, nu numai el.
Prima mare durere i-a pricinuit-o lui Tiberiu moartea tatălui său Filip Vuia în anul
1918, venită tocmai când tânărul avea mai mare nevoie de ajutorul său. Mult timp
după respectivul eveniment, cel mic s'a simţit aruncat în viaţă total fără rost, ratăcit pe
drumurile destinului, nimeni nu avea nevoie de el, nimeni nu-i întindea o mână caldă
de prieten, poate de atunci şi-a pierdut încrederea în el, şi dacă n'a devenit un ratat l-a
ajutat dragostea lui pentru lectura lui Epiclet, Marc Aureliu, Pascal şi Hegel, în ea şi-a
descoperit nişte false rădăcini livreşti, prin care, cu siguranţă, nu s'a împlinit.

Pentru a încheia acest capitol aş mai da informaţia că Necrologul de faţă a fost

publicat în Revista: Speranţă, Arad, Anul II, nr. 7, 26 Martie 1871, p. 50-53

Dintre prietenii lui tata, m'aş referi în primul rând la Aron Cotruş, pe care deşi nu l-
am cunoscut, l-am pomenit între noi de-atâtea ori, încât mi-a devenit mai apropiat
inimi mele decât oricare altul, prin prezenţa sa fizică.

Îmi amintesc din frageda mea copilărie că se ţinea cenaclu în casa lui Popescu-
Negură, acesta ca funcţionar la Căile ferate române avea un apartement în clădirea
etajată cam solitară din piaţă gării, pe latura opusă intrării principale. Pe acea vreme
Aradul era un oraş liniştit, pitorescul său îl constituiau birjele, zgomotul uşor ritmat
pe care îl provocau copitele cailor din cale afară de obosiţi, mai scotea din amorţeală
toropeala citadină, dar care după ce-şi da seama că nu există niciun pericol din nici o
parte îşi continua siesta, ca un bătrân ce visează că bea vin de Porto şi trage dintr'o
pipă umplută cu tutun parfumat, de Java. De fapt, nu se poate susţine că e vorba de un
oraş în care nu se întâmplă nimica, numai că oamenii erau atât de indiferenţi, încât nu
s'ar fi tulburat nici dacă într'o noapte, le-ar fi căzut luna, în braţe. Deci, arătau
mulţumiţi în mediocritatea lor, nu aveau alt scop decât a o satisface pe ea, în primul
rând printr'o înactiviate totală, din care nici musca tse-tse dacă s'ar fi abătut pe la ei,
n'ar fi reuşit să-i, pună în mişcare.

Curiosul de astăzi, întrun Arad devenit de o agitaţie nemaipomenită dar lipsită de

sens, nebună ca inactivitatea indiferentă de ieri, constată că oraşul a luat alte forme
dar esenţa totuşi durează neschimbată. Şi dacă pe trecătorul contemporan nu-l
înteresează decât cursul valutei americane, o să-mi continui drumul de unul singur, eu
fiindu-mi călauză mie însumi. Înainte de toate voi avertizea pe insul din mine că n'are
rost să caute clădirea în care stătea Popescu-Negură, ea s'a spulberat la primul
bombardement anglo-american din 3 Julie 1944. De altfel, nu am multe de povestit.
Pe mine mă ducea tata dar nu la cenaclu ci să mă joc în camera vecină cu Simina,
până îşi vor termina lucrul. Eu nu îmi mai aduc aminte de ei dar se cuvine să-l ascult
pe tata când îmi spune ca la cenaclu nu lipseau Ladea, el, amfitrionul şi însfârşit Aron
Cotruş întâmpinat de mucalitul Ladea cu "Arune, Arune / Fă versuri mai bune /."

Pe Aron Cotruş tata l-a cunoscut după ce terminase facultatea şi se întoarse pentru
prima oară acasă, învins la Arad. De fapt, îl căutase pe Vasile Goldiş, căruia cei
apropiaţi îi spuneau tot Laczi Baci, cu deosebita rugăminte să-i publice un articol în
Românul. Marele politician îi aduse la cunoştiinţă, foarte aferat, ca el nu mai are nicio
legătură cu ziarul Românul, să-i caute pe băieţii care se ocupau cu respectiva
publicare. Aşa printere băeţii ziarişti îl cunoscuse şi pe Aron Cotruş care nici nu mai
era aşa de "băet" trecuse de 30 de ani şi războiul la care participase îl maturizase deşi
fizic nu-i purta deloc urmele. Între ei se injghebă o sinceră prietenie, timp în care
Arune observase că amicului său îi plăcea să scrie şi avea, în materie, o uşurinţă de
invidiat, astfel îl degreva pe el de o misiune ce nu-i făcea deloc plăcere, de unde
puţinătatea scrisului în proză la Cotruş, cu mici excepţii poate în scrisori, dar şi ele în
general nu depăşesc materialul bun de a fi expus în muzee, pentru alţi scriitori mult
mai prolifici.

Se mai ştie că în acei ani în România mare, Cotruş o ducea foarte greu, la un moment
dat, stătea într'o cameră - pivniţă împărţită cu Romul Ladea, sculptorul.

Dar, fără îndoială, Cotruş nu-l amăgea pe tata, căruia îi lăuda talentul dar îi imputa că
nu-l ştie administra, astăzi se spune că nu-i un bun manager al scrisului său.

În acea perioadă, dovada preţuirii prieteneşti pe care i-o purta, Arune întrerupse o
călătorie la Arad, pentru a discuta o noapte întreagă (restaurantul gării Mohor era
deschis toată noaptea) dar tata îşi aminteşte de cerul înstelat al acelei nopţi de unică
întâlnire, în care Arune vroia să afle părerea prietenului său în legătură cu proectata sa
căsătorie cu pianista Szanto Erszebet-Elisabeta, şi concluziile nu puteau arăta decât
încururajatoare tata nu putea să fie decât de partea dragostei, mărturisită de cel în
cauză, obstacolele veneau de la o serie de cunoscuţi de-ai săi care prevedeau,
catastrofa finală. Fără îndoială după discuţia cu tata, hotărârea era luată, în scurt timp
dna Szanto devenea dna Cotruş.

Fac o parantează oarecum, - pusă de acord cu ideea lui Arune că Tiberiu nu-i bun
administrator al talentului său -, se întâmplă ca tata în calitatea sa de director al
Teatrului din Arad că lege prietenie cu marele artist G. Calboreanu, de care se zicea
ca acolo unde el calcă se scutură pamântul. Odată vizitându-l la Bucureşti marele
artist îşi arată îngrijorarea că tatăl meu se va rata în Arad, lipsit de orice perspectivă
de afirmare. Şi atunci din prietenie îi propune următorul târg. Tata să-i dee o sumă
destul de respectabilă, dar nu pentru el ci pentru a-i veni în ajutor şi să-l scoată din
cloaca Aradului; şi anume cu ea, şi îi garantează că va mai pune de la sine, va aranja
o întrunire literară la el acasă, unde va urma să cunoască pe toate somităţile literare
cu un oarecare nume în cultura românească iar el prin intermediul lor va pătrunde
între cei ce altfel sunt mai mult decât inaccesibili. De la început cinstea lui
Caloboreanu nici nu intra în discuţie, de asta şi tatăl meu era convins. În ce priveşte
suma nu era chiar devastatoare, putea sa facă faţă cheltuielilor cerute, dar pe tata îl
muncea un alt gând: cum adică, el să câştige lumea literară nu prin talentul său ci prin
a plăti, adică să-i cumpere în ultimă analiză pe cel ce ar trebui sa o facă dezinteresat,
slujind un ideal artistic? Şi tata refuzase propunerea binevoitoare a lui G. Calboreanu.
Convins că avea dreptate nu mi-a vorbit de ea decât mult mai târziu, sub comunişti,
când cel puţin formal lucrurile se schimbaseră, scriitorii cu talent sau fără, se
îmbulzeau la masa cu aur împarţită de partidul cel iubit. În acest iureş dement tata îmi
mărturisea că a greşit odinioară când a refuzat tranzacţia lui Calboreanu deoarece el
nu pierdea nimica, era un prilej de a cunoaşte unele eminenţe cenuşii la care, altfel nu
putea să ajungă. Era, desigur, prea târziu dar tatăl meu poate abea acum îşi dădea
seama că avea dreptate Arune, că nu a fost un manager bun al talentului său.

Îmi este în minte întâmplarea unui bun poet care în adolescenţa sa l-a căutat pe
marele Lovinescu şi i-a întins caetul său de poezii rugându-l să-şi dea părerea critică
asupra lui. Din întâmplare Lovinescu pusese caetul într'un sertar al mesei sale şi cu
un semn a cărei poziţie i-a rămas în minte. A revenit peste o saptămână, Lovinescu
uitase de el, dar deschide sertarul cu pricina, în care caetul era neatins în acelaşi
echilibru instabil cu acelaşi semn pus de el. Deci dovadă sigură că "marele critic" nici
nu deschise caetul său deşi îşi permitea să-i caracterizeze poezia ca pe un amestec
violent din Bacovia, Minulescu şi L. Blaga, autori pe care însă tânărul poet nici nu-i
citise.

Dar să ne întoarcem la Aron Cotruş cu care mai am o amintire indirectă, din anii lui
'50 la sfârşit, foarte importantă. Mă aflam pe strada principală a Aradului, nu pe
Corso ci ne pregăteam să trecem pe celălalt trotuar, dar când ajungem la jumătatea
drumului pe linia tramvaiului aproape, îl opreşte pe tata un domn şi eu îmi continui
drumul. După ce se despart îl văd pe tata foarte tulburat încât fără să-l solicit îmi
spune: "Acesta a fost fratele lui Arunică. Mi-a spus că i-a scris Cotruş, că se afla în
Canada unde se simte foarte bine, într'o vilă a scriitorilor. (Dacă a scris aşa ceva
Cotruş căuta să exegereze lucrurile pentru a atenua, nu chiar zvonurile că nu îi merge
prea bine în Statele Unite). Dar ceea ce-i zguduitor e faptul că el e bolnav, are diabet,
şi îl chinuie dorul de ţară, încât tare ar vrea să se întoarcă în România. Ca orice
români aflaţi sub jugul cel mai greu al comunismului, când viaţa noastră ne era
ameninţată, nu ştiai dacă te culci în patul tău seara, nu cumva te scoli dimineaţa la
închisoare sau în cămările de schinjuit ale securităţii, o atare nostalgie cum o exprima
Aron Cotruş ne apărea o adevărată nebunie, cutremurătoare pentru cei ce o aud.

Dar înţelesul acestui dor simţit şi de marele poet Aron Cotruş era cu totul altul în exil
unde puteam să-l pronunţăm de nenumărate ori pe zi, însoţit de platonica dorinţă de a
ne întoarce în ţara noastră natală, se pierdea într'un ideal virtual ce nu se realiza
niciodată şi eram conştienţi de acest lucru. Deci afirmarea celor din ţară, când iau
foarte în serios intenţia exprimată într'o scrisoare adresată fratelui lui, nu are niciun
substrat real, doar dovedeşte că cei din ţară şi când au gânduri din cele mai bune, nu
sunt în stare să-l pătrundă pe poet şi poezia sa, pur şi simplu fiindcă nu au trăit
fenomenul exilului şi Aron Cotruş aparţinea întreg lui.

Dar sigur, cel mai bun prieten al lui tata, de-alungul unei vieţi a fost sculptorul Romul
Ladea. S'au cunoscut de pe vremea studenţei, locatari ai căminului de pe Sfinţii
Voievozi şi ceva mai târziu s'au raîntâlnit la Arad tata avocat, Ladea nu vroia să
ajungă nimic altceva decât sculptor. În acei ani, îmi povestea tata că prietenul său
primise comanda pentru un bust al lui Avram Iancu, urmând să fie inaugurat la Baia
de Criş, înaintea regelui însoţit de câţiva miniştri iar Ladea pe lângă toţi prietenii săi
inclusiv tata, o adusese şi pe bătrâna sa mamă, Eva. Dar ceea ce urma să fie o
sărbătoare cu o consacrare a tânărului sculptor a fost un eşec lamentabil, deoarece la
desvelirea monumentului era o lipsă de armonie între statuia eroului naţional şi
coloana prelungă pe care ea stătea cocoţată încât aproape că nu se distingea, ce vrea
să reprezinte. Oficialităţile în frunte cu regele au părăsit imediat adunarea şi după el
mai toţi invitaţii fără ca unul să se fi adresat artistului. Acesta nu s'a simţit prin nimic
vizat, oricare altul ar fi înregistrat ca pe o catastrofă insuccesul dar nu şi Ladea ferm
de a merge înainte pe drumul artei sale. Tatăl meu întotdeauna îmi dădea ca exemplu
atitdinea sculptorului hotarât de a nu ceda unor eşecuri de care nu era el vinovat ci
acei care au sabotat această lucrare şi au aşezat-o într'un mod anume, disgraţios.
Întresant ca unii critici de artă ai Aradului, încurajaţi şi de I. Frunzetti au reluat
studiul acestei statui a lui Avram Iancu şi i-au găsit multe calităţi de unde în mare
sculptorul avusese dreptate, erau în culpă acei ce nu s'au priceput să-i prezinte opera.

Peste ani, i se dădea dreptate şi sculptorului numit profesor la institutul de arte de la

Timişoara şi Cluj, făcea naveta între aceste două oraşe, pe când la Arad îl aştepta
Tiberică - aşa-i spunea lui tata - cu multă caldură prietenească, neuitând kilul de vin
pe care de-acum maestrul îl consuma între două trenuri.

Într'o zi venirea lui a fost mai viforoasă şi a început cu o trântire dispuată pe

canapeaua nosastră, asigurându-l pe tata că se va sinucide dacă Luţ nu-l va lua de soţ
şi tot aşa până tata se arătă dispus sa facă orice pentru a-şi salva prietenul de la aşa o
situaţie. Rolul fiind jucat în actul întâi, urmează cel de al doilea, trimiţându-l pe dată
la Bucureşti de unde să se întoarcă, dacă vrea să-l mai ţie în viaţă, doar cu un răspuns
pozitiv. Actul trei se va petrece în expresul de la Arad la Bucureşti unde tata îşi făcea
diferite planuri de stratagemă, ca să o convigă pe soara Luţ să spună cuvântul fatific
de "da". După o noapte de nesomn primul drum la Bucureşti a fost la căminul de fete
unde a chemat-o la vorbitor pe Lucia Piso. Şi spre marea surprindere a lui tata, actul a
decurs în cele mai optime condiţii, fata fără nicio altă introducere l-a liniştit că şi-a
dat deja cuvântul profesorului ei Ladea, deci totul era aranjat încât Tiberică îşi punea
întrebarea de ce a fost nevoie să-l coste atâţi nervi şi o noapte albă, nedormită? Era
vorba de lăudăroşenio bănăţeanului, care era foarte mândru de meseria prietenului, pe
care-l preţuia pentru seriozitatea lui, că pe colegii de breaslă, după părerea lui nu te
poţi baza, ei nu-s buni decât la beţie şi la intrigi. Deşi tatăl meu nu a fost lămurit ceu
ce rost a trebuit să se călătorească până la Bucureşti a acceptat din partea amândurora
distincţia că datorită intervenţiei lui, ei s'au căsătorit, până la urmă. Ori poate că
femeia s'a hotărât chiar în momentul sosirii lui tata, deci necazurile lui Ladea nu erau
chiar prefăcătorii. De altfel, Luţ întotdeauna l-a făcut pe soţul ei mult prea bătrân
pentru ea, şi am rămas surprins când am aflat că obiectiv între ei era o diferenţă de
numai 14 ani, vârstă pe care eu am considerat-o încă acceptabilă pentru doi partneri
care se iubesc.

În orice caz, prima vară am fost invitaţi la Zărneşti unde s'au instalat tinerii căsătoriţi
şi deşi bătrânului Piso nu-i plăceau artiştii le-a făcut un atelier, nu de toate zilele.
Atunci am cunoscut, în două excursii de neuitat, Bucegii şi Piatra Craiului, munţi ce
mi-au vorbit sufletului, i-am purtat în mine o viaţă întreagă şi nu ştiam ce ar fi trebuit
să iubesc mai mult, altarele albe ale Pietrei Craiului sau înălţările Bucegilor spre cer.
Cred că am rămas cucerit de amândoi munţii, în egală măsură.

Apoi a urmat războiul şi odată cu instalarea comuniştilor la putere a început calvarul

familiei, tata socrul închis, iar sculptorul pus pe liber dacă Luţ arătase o putere de
rezistenţă excepţională, se transformase în femeia ce ducea totul în spatele ei, o a
doua Mară de Slavici. Îmi amintesc de scrisoarea ce i-a scris-o lui tata, în care Ladea
îşi simţea apropiata moarte, şi exprimată atât de sincer încât ne-a smuls lacrimi, atât
mie cât şi lui Tiberică. Îi cerea lui tata pe Mommsen pe care pentru a nu muri de
foame avea intenţia să-l vândă. Ca întoteauna Ladea exagera situaţia dar nu era prea
departe de adevăr. Prietenii de chefuri deci de pahar, l-au readus între ei deci şi la
muncă, dar partidul îi ceruse să divorţeze de chiaburoaică, adică de mme Luţ Piso. Au
făcut-o formal deşi locuiau sub acelaşi acoperiş. Dar de pe acum pot să afirm că toată
ascensiunea lui Ladea se datora minunatei femei, prin care se manifesta spiritul
practic al tatălui bătrânul, Piso. Pusese la punct casa şi grădina de la Suciag, reşedinţa
mai nouă a familiei, căci din casa de pe Calea Turzii din Cluj nu aveau decât o
cameră şi aceea destul de neîncăpătoare. Şi în mod paradoxal, deşi cultiva fiecare
cunoştiinţă cu gândul la afirmarea soţului ei, Romică, se îngrijea de desăvârşirea lui
spirituală, în timp ce căminul lor nu mai era tocmai în regulă. De altfel ca mod de a fi
cei doi nu se potriveau deloc, pe când Ladea era gălăgios şi predispus la glume,
îndeosebi dacă era băut, Luţ era o fiinîţă gingaşă, sentimentală, în orice caz ştia sa-şi
ascundă eventualele înclinaţii nelalocul lor.

Cu timpul în arta lui nea Romică avusese loc o schimbare evidentă, or aceste note atât
de neobişnuite în creaţia sa, noi ca şi apropiaţii lui, o puneam pe seama unei influenţe
asupra lui a soţiei, pictorită de real talent. Desigur, atunci când amândoi soţii erau
artişti între ei se da de obicei un război crâncen, sfârşit cu dominaţia unuia, cel de-
acum cunoscându-i caracterul, tare în fond, al femeii, noi ă consideram pe ea
învingătoare. Şi totuş uitam că de la început eleva îşi admirase profesorul, că altfel nu
s'ar fi căsătorit cu el, şi în continuare se declara covârşită de talentul său, de unde
propriu zis trăia în umbra lui, picta toţi spuneau în maniera lui Tonitza, şi treceau
peste profundul ei dar pictural. Când am fost la Zărneşti în noul atelier, dna Luţ m'a
chinuit ore întregi stându-i model pentru a-mi realiza portretul în cărbune, pe care îl
am şi azi la mine. Artista a ştiut să-mi citească profund în inimă, unde mi-a descoperit
exprimată în ochi o dulce tristeţe cu împăcări melancolice, simţită de mine o viaţa
întreagă, o purtam ca pe cel mai neaoş caracter al fiinţei mele ori să ajungi la el îţi
trebuie ţie însuţi ca artist o unică profunzime sufletească. Marele pictor Tonitza,
colorist de seamă se opera la ochii punctaţi în negru ai copilului cu intenţia să-l redea
gingăşia, ca pe un caracter general al subiectului său, deci privit dinafară, nu-l
înteresa destinul individual înscris în apele adânci ale sufletului său. Cu toate acestea
Luţ, ca o vrednică Ana lui Manole, şi-a sacriticat drumul propriu pentru a-l asigura pe
cel al sculptorului, astfel că influenţa de care vorbesc, dacă a existat nu a putut să se
exercite decât prin intermediul inconştientului mut pentru graiul zilnic al omului.
În prima perioadă, pe care o consideram autentică, Ladea crease pe Iorgu Iorgovan şi
alte fiinţe ca plante ale pământului banăţean, în stilul propriu al unui expresionism
apropiat de al germanului Barlach, dar prins mai în lumina lui Apolo, meşterul
asistând la prima zi a Facerii divine, a surprins momentul când Dumnezeu a început
să pună la o laltă bucăţile de piatră şi să-l conceapă pe om. Deci expresionismul lui
Ladea te impresiona prin formele lui originare, de dinainte de creaţie, era religie şi
meşteşug în acelaşi timp, ritual şi canon primar. Ca timp eroii lui coborau din vechea
mitologie iar ca spaţiu determinau autohtonismul moţului descins pe meleaguri
bănăţene din altarele roşii ale bazaltului de Detunata: Sarmisegetuză fără moarte.
Când eram copil, aveam la picioarele patului meu un tondo în gips de Ladea
reprezentând chipul din profil al lui Cloşca, numele şi data revoluţiei îi inconjura
capul, ca un adevărat nimb alb. Am avut ocazia să privesc aproape în fiecare seară la
această lucrare şi să-i ghicesc permanenţele, astfel noi îl vedeam pe Ladea ca pe un
artist al pământului nostru, un Aron Cotruş cioplind pietrele munţilor în loc de
cuvinte, fraţi cu Blajinii din legendă, cântecele lor ropotele turmelor de zimbrii
urcând la ceruri:

de jos
te-ai ridicat drept, pietros, viforos
pentru moţi,
pentru cei săraci, şi goi, pentru toţi ....
şi-ai despicat în două istoria,
ţăran de cremene
cum n'a fost altul să-ţi semene,
Horia! ...

Să fim drepţi, transformarea lui Ladea a fost determinată şi de puternicii zilei, care
vroiau să-l vadă portretistul epocii, gen pentru care nu avea o înclinare specială, mă
refer la cel cu tentă realistă.

Instalat în vila de vânătoare a regelui Carol al doilea de la Arcuda cu maşină şi şofer

la scară, înafară de Petre Groza nu a mai lăsat nemuritori alţi boşi comunişti, totuşi,
cele trecătoare nu l-au putut amăgi, încât înainte cu căteva săptămâni de moarte ne
spunea: "În curând mă voi pensiona, şi-atunci voi putea sculpta aşa cum vreau eu".

Vis desigur nerealizat, Ladea va muri, răpus la 69 de ani de diabetul de care suferea
de ani de zile, dar de-acum am putea susţine că durerea blândă din înfăţişarea unor
portrete-statui de-ale sale, aparţin desrădăcinatului care a fost Romul Ladea, lumea sa
adevărată se afla la Ţicvanii mari, satul natal şi al copilăriei sale din ţara Banatului.

Sculptorul nostru avea încă o mare durere, fiul său Ion, Boţâcu, precum îl alinta,
făcuse de copil mic, stagiu în temniţele comuniste ca după eliberare la scurt timp să
intre iar la răcoare de-acum om aproape în toată firea. Cu siguranţă, de vină era şi
falsa educaţie a părintelui care nu putea să aibe decât un copil minune, în devenire
geniu, în acest sens ni-l prezenta la o vârstă când s'ar fi cerut să se ocupe de jucăriile
sale şi îi pretindea mândru să ne recite, de la un capăt la altul, lunga poezie a lui
Rimbaud, Bateau ivre. În atare condiţii Ion intrase total nepregătit în viaţă, de unde
păţaniile sale aproape de necrezut ca un copil de nici zece ani să fie pedepsit cu ani
grei de închisoare, dar asta poate fi considerată o măsură total în acord cu morala
proletariatului.

Într'o zi îl întâlnesc pe Ladea ieşind din clinica lui Danielopolu şi văzându-l cam tras
la faţă îl întreb dacă nu cumva e bolnav. Dar amăraciunea lui venea din altă parte:
pentru a-l putea vizita pe copilul său în inchisoare - în timp ce el era distins cu titlul
de artist emerit - se gândise să se adreseze profesorului Gr. Benedato, căruia îi făcuse
de-altfel portretul în piatră, să-l roage pe ambasadorul sovietic la Bucureşti cu care
ştia că este prieten - şi cu care adăoga pentru mine, trage chefuri aproape zilnice cu
votkă a întâia - să intervină, pe lângă autorităţile române să-l lase să-şi vadă fiul, dar
din păcate nu putea da de marele academician român, care pur şi simplu se ascundea
de el şi refuza să-l primească.

Eu ţineam mult la Ladea deşi el mă mustra că nu l-am vizitat prea des la Suciag şi o
fac acuma când era un artist ajuns cu atelier în cartierul Grigorescu al Clujului. Mai
ales când era bine dispus, sub influenţa licorii lui Bachus, mult înainte de a behăi pur
şi simplu cum îl descriau prietenii lui de beţie timişoreană, când bagau în sperieţi pe
cetăţenii paşnici mai ales pe cei cu brâu roşu peste pântecul mult prea rotunjit, dar eu
mă refer la faza când maestrul se afla sub efectul magic al băuturii, trecând peste
unele obscenităţi mult prea pe şleauă spuse, limbajul său avea deodată prospeţimea în
replici şi savoarea unui Rabelais ieşit dintr'o bortă cu vinuri de Chinon, tradus pe
româneşte de un Creangă bănăţean. Cuvintele curgeau din el, parcă ar fi fost ale unui
inspirat al zeului Dionisos, şi am curajul s'o spun că dacă unul din belferii săi
ascultători, printre care mă înscriu şi eu, le-ar fi pus pe hârtie, redate fără nici un
retuş, ar fi îmbogăţit literatura română cu incă o capodoperă pe care specialiştii s'ar fi
grăbit să constate cât e influenţă rabelaisiană, câtă din alţi autori români, dar teamă
mi-este că în acest caz oralitatea discursurilor ne o platonice (în sensul că n'au nicio
legătură cu marele filozof elen) şi-ar pierde pe loc mirosul de iasomie de câmp
tocmai înverzit şi s'ar fi transformat în lugere uscate de seră care puteau înflori
frumos dar niciodată nu vor împrăştia esenţa plantei şi a florii, adică parfumul ei
originar. Altfel zis, personal am considerat întotdeauna ca nea Romică aşa ca Oscar
Wilde - dar în cu totul alte coordonate - şi-a consumat geniul în viaţă pe când în artă
şi-a exprimat numai talentul. Asta desigur, va trebui să o menţionăm necondiţionat în
imprejurările nefaste ale regimului comunist care vroia să cumpere cu bani ceea ce nu
are valoare decât spirituală, e vorba de libertatea de creaţie, de care se vede că astfel
de specimene nu au auzit.

Şi aş mai adăoga faptul că beţiile lui Ladea ca tot ce i se întâmpla în viaţă, avea un
anume tâlc.

Se ştie ca la puţin timp după plecarea sculptorului spre alte meleaguri mai bune, Luţ a
organizat o retrospectivă la Bucureşti, închinată lui Romulus Ladea. A fost o mare
reuşită laudată în cor atât de specialiştii în artele plastice cât şi de prietenii de inimă ai
decedatului, toţi au fost mulţumiţi ceea ce la noi se întâmplă destul de rar. Maestrul
de-acolo de unde se afla, putea să mulţumească tuturor dar în primul rând ca
întotdeauna lui Luţ, eterna lui soţie. Dar după întoarcerea femeii la Cluj are loc o
tragedie greu de descris. Luţ e ucisă prin loviturie de cuţit, se spune că mai mult de o
sută, pe care i le-a administrat pietrarul lui Ladea, distrus că iubita lui urma să-l
părăsească, i-a pus în vedere că ea se mută la Bucureşti deci despărţirea lor era
iminentă. Bătrânul Piso aproape orb, a încercat s'o apere, dar a fost prea slab să
reuşească în acţiunea lui, s'a ales cu câteva tăieturi de cuţit la mâini, fără urmări
grave.

Comentatorii acestei crime au fost de părere că în loc să accepte compromisul, cei doi
ar fi trebuit să se despartă, fiindcă divorţaţi erau de mult.

Dar e cazul să ne reamintim de piesa lui August Strindberg "Dansul morţii" în care
aniversându-şi nunta de argint, doi soţi trecuţi de vârsta mijlocie, îşi deapănă
amintirile cu atâta ură în sufletul lor încât recunosc că au toate motivele să se
despartă, ceea ce şi hotărăsc, până la urmă, să o şi facă. Dar când sunt gata să-şi ducă
la împlinire fapta, ajung la concluzia că nu pot trăi fără să-şi exprime zilnic ura faţă
de celălalt, aşa că nu au altă şanşă decât să-şi continue danţul împreună, acesta va fi
al celor doi morţi, robi ai unei legături pe care nu sunt în stare să o rupă.

Desigur, cuplul respectiv putea corespunde, în bună parte soţilor Ladea, numai că ei
nu erau doi morţi ca eroii lui Strindberg ci oameni activi în plină putere, dar legaţi de
o ură indiferentă, ce nu putea fi exteriorizată decât cu marele risc de a-şi renega
idealurile, ele, pentru a nu-şi pierde sensul vieţii, îi impiedecau să se despartă.

Altfel zis, femeia fizic era mereu a altuia, pe când spiritual es rămânea credincioasă
artistului, de fapt soţul ei morganatic. Şi după cum bine se ştia, nea Romică
recunoştea deschis deficienţele sale casnice. În acest sens îmi apare o amintire pe care
s'o relatez aici, am nevoie de tot curjul meu. Mă aflam în apropierea bisericii foste
greco-catolice, în centrul Clujului, când îmi apare în faţă ca ieşit din pământ, nea
Romică, după un popas făcut la Pelişor, se îndrepta spre casă, locuia pe Calea Turzii,
afumat dar nu beat.

Din vorbă în vorbă începuse să mă mustre că nu-i vizitez la Suciag şi fiindcă eu

abuzam de scuzele mele, tam-nesam îmi propune, nici mai mult nici mai puţin, să mă
culc cu nevastă-sa Luţ, pentru care personal aveam un deosebit respect, vedeam în ea
pe soţia prietenului bun al tatălui meu. Luasem totul ca pe o glumă şi cum tocmai
începusem să mă îndepărtez de el, m'am întors aruncându-i o privire plină de reproş,
dar el stăruia pe aceeaşi linie, în râspunsul său: "Nu glumesc, măgarule", (asta era
vorba lui de alint) şi în ochii săi putusem să citesc mirarea sinceră a omului ce spune
un adevăr şi nu e crezut. Cam aşa erau raporturile dintre Ladea şi soţia sa, nici el nu
putea fi absolvit de vina de a-şi fi oferit nevasta ca pe un dar, nu prea valoros şi nu-şi
dădea seama că totul conducea spre catastrofa finală, întâmplată însă după decesul
lui. Cu toate păcatele sale, Romul Ladea, pentru noi nea Romică, poseda o anumită
inocenţă, dulcea mirare naivă a omului înaintea unor lucruri considerate de el
extraordinare. Astfel îi povestea lui tata că la un ceas de amiază intrând la Pelişor, să-
şi sporească pofta de mâncare cu un pahar de palincă luat la botul calului, nu mai că
mă vede pe mine la o masă cu câţiva colegi şi în timp ce aceştia făceau gălăgie şi
râdeau zgomotos, în faţa unei halbe de bere, eu citeam liniştit dintr'o carte groasă,
deschisă pe masă. Ori asta pentru nea Romică era ceva fantastic: auzi, dle, într'un loc
de petrecere, fiul lui Tiberică studia nestingherit, parcă s'ar fi aflat în cine ştie ce altar
al cărţii. Era de reţinut sentimentul de admiraţie iscat la nea Romică, atunci când se
ştie ca pentru beţivi cea mai mare jignire era să te aşezi la masa lor şi să refuzi să bei
cot la cot cu ei, dar să ajungi să citeşti o carte, ar fi provocat înlăturarea violentă a
impricinatului care nu putea fi decât un înfumurat scârbos. Ci, pe nea Romică, ceea
ce a văzut l-a încântat, pur şi simplu, de altfel cum am mai spus-o şi pe tata îl respecta
în mod special pentru diploma sa de advocat şi, în consecinţă îl ţinea departe de
tagma chefliilor, adică de prietenii săi artiştii; doar când Tiberică protesta vehement
pentru un atare tratament discriminatoriu, îi mai dădea câte un bilet de trecere, aşa
cum s'a întâmplat destul de des la Timişoara, unde a participat şi el la libaţiile
încununate de behăitul celebru al lui Ladea, scandalizând pe unii cetăţeni onorabili ai
urbei.

În ce mă priveşte căutam, în zadar, să-i mai potolesc entuziasmul destul de puţin

justificat, atunci când îl asiguram că în acea zi fatidică avusesem o fereastră adică a
oră liberă între două de curs şi fiindcă locuiam departe şi afară era o iarnă frigurioasă,
m'am refugiat la Pelişor, unde am cerut permisunea unor domni să iau loc la masa lor
încăpătoare şi după ce m'am instalat mi-am amintit de cartea de literatură franceză
tocmai împrumutată de la bibliotecă şi astfel nu am rezistat ispitei de a o răsfoi şi, mai
mult ca sigur, nea Romică m'a surprins atunci când mă adâncisem în lectura unui
capitol înteresant.

Ce vedea Ladea fenomenal în toată întâmplarea asta, eu nu am izbutit să înţelege

niciodată, dar pe el nu l-am putut convinge de dreptatea mea. În continuare mă
considera un caz de excepţie având parte de un mare viitor, mare şi astăzi îmi pare
tare rău că nu i-am putut împlini previziunile.

Prin toate amintirile şi descrierile mele, nu am dorit să diminuiez din valoarea actuală
a operei sculptorului Romulus Ladea, din contra consider că ea merită cu prisosinţă
aşa cum şi cât este, să-şi primească locul printre marele creaţii ale neamului
românesc. Nu mai că sunt sigur dacă nu ar fi trecut peste noi tăvălugul comunismului,
creaţia lui ar fi fost cu totul alta şi poate mai sinceră, mai conformă cu ceea ce artistul
purta ca scânteie divină în spiritul său creator.

Pentru mine lui Romului Ladea astăzi i se potrivesc cele două versuri finale din
poezia lui Oct. Goga, Cântă moartea: "Nu câte-au fost îmi vin în minte, / Ci câte-ar fi
putut să fie."
Ridicat în iureşul său expresionist, aşa cum lui Barlach este unul nordic german, la lui
Ladea se prezintă ca sigur bănăţean - s'a revoltat împotriva lui Brâncuşi, când venit la
Paris, cu multe sacrificii, în atelierul acestuia, în loc să-l înveţe sculptură, îl trimitea
să-i cumpere ţigări sau îl punea să măture pe jos, astfel că în cele din urmă îl
părăseşte, preferându-l pe marele sculptor A. Bourdelle, mai potrivit matricei sale
creatoare. Păţania cu Brâncuşi e bine cunoscută, Ladea a povestit-o, în timp, tuturor
cunoştiinţelor sale înteresate în problemă, dar a susţinut-o şi la postul de televiziune
naţional românesc, deci ofizializarea, a fost oricum făcută, şi nimeni nu a îndrăznit
să-l combată.

Mai pe urmă instalarea comunismului i-a frânt activitatea în două, căci oricine poate
percepe distanţă stilistică dintre Iovan Iorgovan şi portretele dulcege ale lui Benedato
sau Agârbiceanu şi nu sunt singurele.
Câderea maestrului în mocirla comunistă, pentru mine, a constituit-o lucrarea
reprezentându-l pe Petre Groza, ulterior aşezată în faţa prefecturii din Deva. L-am
atacat pe sculptor cu ocazia primei noastre întâlniri, dar el mi-a răspuns cu o
seninătate de invidiat. Am vorbit cu altă ocazie despre părerea artistului asupra
principiilor, nu mă mai repet, acum insă aşi dori sa descriu câteva scene avându-l ca
protagonist, pe impostorul impostorilor Petre Groza, eroul sulptorului nostru, Romul
Ladea.

Am asistat la o şedinţă cu scop electoral ţinută în Cluj, la tribună vorbea Petre Groza
în felul lui de un comic penibil, de pseodobulbar sufocat de un râs spasmodic, iar la
un moment dat lângă el Romulus Zăroni, începuse parcă să prindă muştele adunate în
jurul şefului său politic cel ce l-a făcut ministrul agriculturii, şi la un moment dat
evident agasat s'a răstit la colegul său de alegeri: Ce faci mă Zăroni? Şi-apoi câtre
public: "Bietul, prinde muşte. A fost lăptarul meu". A venit şi un răspuns pe care nu l-
am mai reţinut, dar în comparaţie cu cei doi oameni importanţi ai noului regim
comunist, sunt sigur că şi celebrii Stan şi Bran ar fi bătut în retragere.

Sărim, în epoca interbelică, pe când Petrică al nostru, dacă nu umbla cu racheta

subsuoară deci nu juca tenis, vorbea ţăranilor amintindu-şi că partidul pe care-l
conduce poartă numele de Frontul plugarilor. La un moment dat, Petrică demagogul,
arată spre ultra sa casă modernă, şi le spune: "Vedeţi oameni buni, ce sărac am fost,
nici bani să-mi pun ţigle la casă nu am avut". De fapt, pe aciperişul realizat în cele
mai luxoase condiţii avea un bazin de înot şi alte ustensile de acest gen.

Eram tot la Cluj, P. Groza era aşteptat cu ocazia întroducerii gazului metan, şi era
evident că în vitrinele oraşului erau expuse doar portretele lui Ana Pauker şi Vasile
Luca, lipseau chiar ale lui Groza şi Gh. Gheorghiu-Dej. Eu am ajuns, ca simplu
trecător în momentul când Groza să fie aplaudat, dar cum au fost instruiţi majoritatea
strigau, total nepotrivit, trăiască Ana Pauker şi Vasile Luca, ceea ce devenise penibil
şi pretindea intervenţia celui ostracizat. Astfel că Groza a adus la cunoştiinţa mulţimii
ca cei ce striga "Trăiasca Ana Pauker şi Vasile Luca" strigau şi trăiască Petre Groza,
astfel că demagogul câştigase partida, majoritatea oamenilor au început să-l aclame
pe el, toate dispoziţiile de la centru se spulberaseră ca frunzele în vânt.

Ce se întâmplase? Aripa Ana Pauker, Vasile Luca deveniseră oamenii zilei gata să
pună mâna pe putere, dar în ultimă clipă Stalin a hotărât să menţie aripa românească
avându-l în frunte pe Dej şi Petre Groza. Se spune că ultimul îl distra pe marele
dictator cu bancurile sale şi îi plăcea că nu manifesta teama atât de proprie majorităţii
colaboratorilor săi.

Acesta era Petru Groza căruia Romulus Ladea i-a ridicat o statuie impozantă, pe care
revoluţionarii din 1989, au dat-o jos de pe soclul ei şi i-au zdrobit nasul de bronz aşa
cum o merita, acest clovn al României comuniste.

Probabil că în noile condiţii de văduvă stimată Luţ vroia să-l scoată din joc şi e cel ce
se afla în relaţiile ei pe locul al treilea dar marea ei eroare a fost aceea că l-a
considerat tot timpul ca pe o figură pe care o poţi înlătura oricând. Nu i-a luat în
considerare propriul sentiment atât de puternic încât a fost în stare să comită o crimă
pasională, şi să recunoaştem că atunci când pe scenă îl vedem pe don José ucigând-o
pe Carmen, îi trăim cu toată înţelegerea sublimul act, de ce să ne îndepărtăm de
nenorocitul făptaş atunci când a schimbat scena cu realitatea cea de toate zilele?

Pentru a nu o considera pe Ea ca singura vinovată, aş mărturisi că l-am auzit pe Ladea

în după amiaza zilei când seara urma să se căsătorească, spunând tatălui meu că
tocmai se întorcea de la bordel unde a iubit o prostituată. Lucrul, la prima vedere pare
îngrozitor, le nejustificat din punct de vedere moral, chiar dacă ar fi recunoscut că tot
teatrul făcut cu tata trimis la Bucureşti, nu era din iubire ci din interesul de a pune
mâna pe averea popii Piso. Dar şi atunci exista o pudoare şi un respect din partea unui
om ce urma să participe la taina cununiei, cum o consideră, Biserica.

Dar să presupunem că Ladea minţea, se grozăvea, mai precis ca orice bărbat avea şi
el emotiile sale pentru noaptea nunţii.

Dar şi într'un caz şi în altul reeşea ceva ce nu poate fi tăgăduit. Pentru ţăranul
bănăţean din firea lui Ladea, femeia în timpul dragostei sexuale, constituia un simplu
obiect de plăcere de care te foloseşti numai tu ca bărbat şi nimic mai mult. O atare
dragoste putea să o cumpere şi să o trateze în modul cel mai dur posibil, ori acum
acest procedeu nu mai putea fi aplicat lui Luţ, es urma să fie mângăiată aşa cum îi
impunea barbatului gingăşia unei femei ori asta ajunses e să-l plictisescă, în curând
pe artist, din această cauză a preferat să se întorcă la femeile lui de stradă mai puţin
pretenţioase iar lui Luţ să-i dee deplină libertate, atunci când tot ea încă din primele
zile l-a socotit prea bătrân, pentru dânsa.

Să-mi fie iertată digresiunea, în care mi-am permis să lansez o ipoteză, poate valabilă
pentru Romică, mult mai apropiat de mine decât Luţ care oricât de prietenoasă tot
ascunsă îmi rămânea, eu ziceam că-i cam prefacută.
Dar pentru a întări acest capitol îmi amintesc cum într'o zi Ladea îi spune lui tata: "...
Şi i-am spus Evei să-şi mai ţină gura dar ea vorbea înainte. Şi când i-am dat, mă
Tiberică, o palmă, Eva deodată a tăcut ...". Şi fiindcă Eva era mama lui, îşi poate
închipui oricine cât ne-a infiorat gândul că am putea da mamei, pe care, Românul o
asemuieşte cu Icoana Maicii Domnului, o palmă. Dar aşa ceva nu-şi tulbura gândurile
lui Ladea rămas - şi o spun cu mare admiraţie - la concepţia sa de-acasă, a ţăranului
bănăţean.

Şi ar mai fi să-mi aduc aminte de unchiul Milu, descendent al familiei Veliciu, tatăl
său a fost numit ca luptător pentru drepturile românilor în Ardeal, leul de la Chişineu-
Criş, pe care l-a vizitat în 1913 C. Stere, venit la Arad să împace pe Vasile Goldiş şi
Maniu de la Românul cu oţeliţii de la tribuna lui Octavian Goga, pe atunci M. Veliciu
era bolnav îşi trăia ultimii ani de viaţă.

Fiul său era ceea ce s'ar putea chema un om al păcii, oponent oricărei lupte ce l-ar
putea scoate din ritmul obişnuit al vieţii sale, în monotonia căreia nu se întâmpla
nimic deosebit. Cu toate că fratele său, Romul Veliciu, a fost primul prefect al
României mari, în timp ce mai cunoscutul Justin Mărşeu ocupa postul de primar, pe
Milu nu îl ispiteau asemenea funcţii "stresante" cum le spunem noi astăzi. Cum
descrierile mele sunt ale unui copil abea de zece ani, îmi revine în minte ca un om
scund, destul de gras, cu un chip luminat de o chelie pe lături cu o coroană rarefiată
de păr mai mult sur. Ochii negri, vioi aparţineau unui suflet care nu părea chiar mort,
sprinteneala la mers îl arăta mult mai tânăr decât vârsta ce i-o dădeau oamenii.

Fiind avocat, pe tata l-a cunoscut la Tribunal, şi au legat un fel de prietenie deşi între
ei exista o diferenţă de vârstă respectabilă, tata se apropia de 40 de ani, când şi-a luat
o carte scrisă de un american cu titlul sugestiv "Viaţa de la 40 de ani începe", ori cum
mă încurc în ani, dacă tata abea trecuse de 30 de ani eu nu-l puteam cunoaşte pe
unchiul Milu, înseamnă că-l ştiu din ce mi-a povestit despre el tata şi îl vedeam din
fotografiile tatalui meu. Dar mare importanţă nu ar trebui să aibe, şi aş mai adăoga
faptul sigur că tata cumpărase cartea respectivă la 46 de ani, deci după ce depăşise
vârsta pe care se mândrea că a trecut-o cu succes, de parcă ar fi fost vorba cel putin
de 100 de ani.

Se plimbau rar pe Corso, sub salcâmii înfloriţi primăvara dar cel mai adeseori se
mutau pe Malul Mureşului unde era mai multă linişte şi bănci pe care se puteau
aşeza.

Deşi, astăzi, unchiu Milu era cumpătat şi la gestul de a-şi mişca braţele, bujorii din
obraji stăteau mărturia unei vieţie mai agitate, şi rareori mai vorbea de ea ca de
păcatele tinereţii sale, când ca student îşi petrecea nopţile prin Montmartre pe urmele
lui Toulouse-Lautrec şi ale altora mai puţin cunoscuţi.
Discuţiile între tat şi unchiul Milu decurgeau ca un adagio armonic executat de un
subiect plăcut, niciodată de ordin politic fie şi internaţional. Partnerul său de discuţie
de cele mai multe ori îl asculta povestind nişte întâmplări neînsemnate, mai palpitantă
a fost vizita lui Coco porumbelui cu aripi arginţii, care însă l-a părăsit peste câteva
zile după ce se întremase luând forţe pentru un nou zbor. Dar de cele mai adeseori
stăteau unul lângă altul privind la undele râului încărcate de albastrul unui cer de
August senin, şi când îl întrebaie răspundea întocmai ca şi păstorul lui Vasile Părvan.
"La ce te gândeşti? - Absolut la nimic", răspundea unchiul Milu, parcă zgârcit şi cu
visările sale.

Legături cu literatura nu prea avea, deşi părea că ţine ascunse bine multe taine, ar fi
corespuns unui Silvestre Bonnard al lui Anatole France, retras la pensie, nu-l mai
ispitea furtul cărţilor, nici cititul lor la lupă, cum preţindeau documentele cele de
totului vechi. După plimbare se mai opreau la canefeaua Dacia pentru un şchwarz,
timp în care tata mai citea câte un jurnal din Bucureşti unde mai afla câte o veste
înteresantă şi aştepta să mai descopere un mare, poet cum i s'a întâmplat cu câţiva
ani, mai devreme cu poetul Bacovia a cărui Havuz antic i-a stors sincere lacrimi de
admiraţie.
Şi apoi se despărţeau dându-şi întâlnire pentru a doua zi la tribunal. Acasă la el nu-l
prea chema că trebuia sa-şi pună în ordine lucrurile şi asta nu-i era deloc pe plac.

De multe ori tata se întreba ce găseşte la acest bătrân anost, care parcă se află în
posesia unui Peau de Chagrin balzacian şi numărându-i zilele până îşi încheie traseul,
are grijă sa-şi reducă batăile inimii ca nu cumva să-l prindă finalul, ce nu poate fi
evitat, dar cu siguranţă amânat.

Nu l-a impresionat nici când i-a vorbit de un funcţionar la primăria Aradului, care
petrecuse cu Ady Endre sub podurile Budapestei, picând în nesimţire de atâta
băutură. Atacase un subiect de literatură cu intenţia de a-i face pe voie tatălui meu,
dar el îi răspunse că el caută poezia lui A. Endre şi nu-l opresc din drumul lui
bachanalele acestui mare poet.

Simţind că-l pierde, scăpându-l ca un pumn de nisip printre degete, unchiul Milu îi
propuse ca peste luni să facă o excursie în Retezat ceea ce pe tata, amator de aventuri
turistice, îl mai învioră, socotind că din timp vor trebui să o pregătească.

Iată cum o fotografie îi arată pe cei doi, în costume de baie, în mijlocul unui pârâu, de
munte, tare rece. Acolo, într'un mediu total nou pentru el, unchiul Milu se simţea în
largul său, mult mai volubil parcă şi-ar fi găsit patria sa ancestrală. Eliberat de toate
complexele sale, s'a hotărât ca tot urcând pe bolovanii albi ai Retezatului să-şi
desvăluie şi unul din secretele vieţii sale şi când au coborât l-a dus la cabana lui
Brătescu-Voineşti unde gazda, vechea lui cunoştiinţă i-a servit cu păstrăvii prinşi
chiar în dimineaţa respetivă de marele scriitor, iscusit pescuitor, în apele unui rău de
munte din apropiere.
Deci am aflat şi taina unchiului Milu, era nu prietenul lui Brătescu-Voineşti ci unul
din eroii săi preferaţi, din persoana căruia îi învia pe toţi ceilalţi.

Nu peste mult unchiul Milu murise la tribunal, în timp ce scria o petiţie la pupitrul
înalt al unei mese aşezate pe coridor.

Gurile rele ale oraşului susţineau că a fost sifilitic, boala i-ar fi atacat aorta, care a
pleznit şi i-a provocat moartea fulgerătoare. Tot necazul i s'ar fi tras din vremea
studenţiei petrecută la Paris. Nici nu împlinise 50 de ani.

Pentru tatăl meu oraşul de pe Mureş cu atâtea clădiri clasice nu mai era cel de pe
vremea anonimului său locuitor, Unchiu Milu, Emil Veliciu, îşi pierduse ceva din
strălucirea sa, el o purta, în toată existenţa lui, printre oameni, învăţându-i rostul a
ceea ce ei vor uita curând că ar putea să-şi trăiască propria lor clasicitate.

Şi mărturisesc deschis ca unu ştiu nici astăzi dacă l-am cunoscut personal pe unchiu
Milu sau l-am reconstituit din fotografiile tatălui meu, totul fiind însă adevărat, mai
ales întâlnirea cu Brătescu-Voineşti şi păstrăvii lui.

Scrisoarea (48) din 29 Iulie 1980 de la Pamfil Şeicaru

Dragă Ovidiu îţi datorez o replică şi o informaţie. Ai pomenit de Tristan şi Isolda de

Wagner.Ţi-am răspuns grăbit uitând să-ţi spun că aveam o placă de patefon cu actul 2
din această operă, un imn iubirii de un lirism care te cucereşte.

Informaţia privind Ideia Europeană: s'ar putea să fie Beldie cel care o scotea. Ştiu că
era un laborant al încercărilor lui Radulescu-Motru de a face unele lucrări timide,
încercări de psihologie experimentală. Categoric C.R. Motru nu a fost directorul
acestei publicaţii care a avut un moment de atenţie în lumea presei. În 1920 la guvern
generalul Averescu, ministru de interne C. Argetoianu a arestat congresul comunist şi
Ideia Europeană a protestat. Straniu, între cei care au semnat protestul figurează şi
Nae Ionescu asistent al lui C.R. Motru care în 1912 când şi-a dat licenţa a avut o
bursă în Germania unde a rămas pâna în 1918 când s'a întors după zisa pace din mai.
Era ofiţer de rezervă şi în Aprilie 1916 toţi studenţii aflaţi în străinătate au primit
ordin să se întoarcă. Nae a rămas. Straniu, n'a fost pus într'un lagăr ci a avut un post
la editura Reclam din Leipzig. A fost protejat de catolicii germani. Nu mă miră că a
semnat manifestul protest din Ideia Europeană dat fiind că atunci când Gusti a
organizat seria de conferinţe aupra doctrinelor politice, Nae a ales doctrina anarhiei.

Voi căuta să-ţi procur numărul din Curentul în care am publicat articolul lui Ion Vinea
"Geneza unei gazete: Curentul". Legionarii au fost supăraţi dat fiindcă ideologul
apărea într'o postură prea puţin măgulitoare. Eu împreună cu inginerul Enacovici am
înfiinţat ziarul Cuvântul ziar de reacţiune împotriva comunismului. Când Crainic a
izbutit să fie secretar general la Culte şi Arte am socotit să caut un teolog să scrie
rubrica. Crainic mi-a recomandat pe Nae Ionescu ca să înţelegi situaţia, Nae a trecut
licenţa în 1912 şi eu am venit la universitate în 1916 când împlinisem 20 de ani. Erau
în 1916 câteva nume din generaţiile anterioare între care Speranţă şi Dem.
Theodorescu. Acesta din urmă în 1912 îşi trecuse licenţa cu o lucrare asupra lui
Spinoza elogiată de C. Răduleascu Motru. În aceeaşi promoţie cu Nae. În loc să
accepte şi el o bursă în Germania, Dem. Theodorescu a acceptat să conducă ziarul
Dreptatea retribuit cu 800 de mii pe lună. Un salariu exepţional dat fiind că în 1912
leul era egal francului elveţian. Era îndrăgostit de o colegă pe cât de frumoasă pe atât
de remarcabilă ca inteligenţă şi serioasă pregătire. Când în 1918 Al. Marghiloman a
format guvernul, Dem. Theodorescu a fost numit şeful cenzurii. Cu această ocazie l-
am cunoscut când a venit la Iaşi. Bineînţeles am avut un conflict cum era firesc. M'a
impresionat eleganta lui ironie în faţa vijelioasei şi impetuoasei mele atitudini. Dar
am rămas prieteni până la plecarea mea din ţară, la 10 August 1944. Pe Nae l-am
cunoscut întâmplător la Centrala Cărţii, o societate care avea ca preşedinte pe Vasile
Pârvan şi ca administratori delegaţi, Gusti şi Simionescu-Râmniceanu, prieteni de la
Berlin ai lui Aristide Blank care finanţa afacerea. Eu eram cititor al ziarului monarhic
"L'action francaise".

Sub pseudonimul Orion se menţionau cărţile care se cuveneau citite. Aşa am

descoperit o lucrare consacrată discursului asupra metodei lui Descartes când m'am
dus să comand şi alte cărţi a venit directorul de la centrala cărţii şi mi s'a recomandat:
"Numele meu este Nae Ionescu". Eu i-am replicat "Mein Name ist Nae Ionescu". El a
râs "Nu ştiam că dv. aţi făcut filozofia, căci aşa mi-aţi reţinut atenţia asupra
remarcabilului studiu asupra lui Descartes". "Nu am făcut filozofia, am audiat doar
prelegerile lui P.P. Negulescu, mă pasionează istoria şi în deosebi istoria Europei de la
Revoluţia franceză până la Lenin şi după. Cum sunt şi voi continua să fiu gazetar,
Istoria Europei este absolut necesară profesiei. Abia am terminat pe Albert Sorel cu
"Europe et la Revolution francaise", bineînţeles nu ignor pe Taine". Pe urmă nu ne-
am mai văzut. El n'a mai fost director la centrala cărţii. Mai târziu am aflat penibila
cauză. Recomandarea lui Nae de câtre Crainic am acceptat-o. Ion Vinea descrie
procedeele lui Nae Ionescu de a cuceri încrederea lui Enacovici în aşa măsură încât să
mă elimine. Pentru un filozof, Dinu Păturică nu se putea lua model. De nu venea Nae
la Cuvântul eu nu aş fi creiat Curentul. Deci ar trebui să-i fiu recunoscător. Dar citind
pe Ion Vinea îţi vei da seama ce strident a fost cuvântul "Patron" în climatul
camaraderesc al Cuvântului. Eu nu i-am spus lui Enacovici niciodată "patroane".

Intenţionez să public o carte "Pamfil Şeicaru şi contemporanii" în care voi reproduce

tot ce-au scris cei care m'au cunoscut din liceu, din armată, din profesie ca să înţelegi
oroarea mea de cuvântul "patroane". Voi publica un articol întitulat "O falsă istorie a
literaturii române de Călinescu".

Atât Arghezi cât şi N.D. Cocea vor fi mai bine cunoscuţi când voi izbuti să am
răfuiala dintre ei din 1916. Au lucrat împreună la Facla, revistă săptămânală care avea
drept obiectiv atacul concentric al lui Iorga şi A.C. Cuza care creiau climatul
antievreiesc. Arghezi semna exieromonalul Teodorescu specializat în atacul
episcopilor, a mitropoliţilor etc., N.D. Cocea sarja personagiile politice. A apărut
acuzaţia de plagiat a lui A.C. Cuza "Despre poporaţie" teza lui de doctorat în care
demonstra creşterea populaţiei evreieşti. Cel care semna acuzaţia era Emanuel Socor
căsătorit cu sora lui C. Graur. Acuzaţia era lucrată de Graur şi alţi evrei care
stăpâneau limba germană şi nu erau străini de problemele economice. S'a propus ca
expert Dobrogeanu Gherea care publicase "Neoiobăgia" o serioasă lucrare de
economist. A.C. Cuza l-a contestat neacceptând pe Solomon Solomonov Katz = care
ar fi numele adevărat al cunoscutului "critic literar". Înainte de contestarea lui A.C.
Cuza, Dobrogeanu Gherea refuzase. Între alte acuzaţii aduse în ce priveşte
originalitatea lucrării lui A.C. Cuza era şi aceasta: a luat argumentele de la un autor şi
forma de la alţii. Calm, A.C. Cuza a dat textul german să-l traducă Socor. Era în mare
încurcătură să traducă textul. Atunci Cuza a întrebat cina a ajutat traducerii din
germană? "Soţia mea: este specialistă în problemele social economice?". Tăcere. Şi
deodată A.C. Cuza a lovit în plin, spui că fondul l-am luat de la acest autor şi forma
de la altul? Bine, fond şi formă: când zic perciuni înseamnă un smoc de păr in formă
de tirbuşon. Mă rog, când trag de formă, nu trag şi de fond?

Obiectivul era ca A.C. Cuza să fie scos de la catedra de economie politică de la

Universitatea din Iaşi.

În tot acest timp binomul Theodorescu-Cocea a rămas intact când în 1916 a izbucnit
primul război mondial unitatea s'a rupt. Theodorescu-Arghezi a scos "Cronica" şi
Cocea a continuat Facla, prima era integrată propagandei progermane şi N.D. Cocea
era pentru Franţa. Legaţia franceză i-a pus la dispoziţie suma necesară să cumpere o
tipografie. Au apărut traduceri din Anatole France. O lucrare a lui Vandervelde, şeful
socialiştilor belgieni în care denunţa violarea neutralităţii acestui stat. Cel căruia
Cocea i-a încredinţat traducerea era Nichifor Crainic care a realizat o frumoasă
traducere. Tudor Arghezi lucra şi la ziarul Seara al lui Bogdan Piteşti, agent german.
Cum a izbucnit conflictul nu ştiu, fapt este că a fost cel mai penibil spectacol de
denunţuri dezonorante. Nu mai era o polemică, ci o dezgustătoare spălare de rufe
murdare şi căldări de lături asvârlite cu o violenţă ce îi clasa pe combatanţi. Când voi
izbuti să am fotocopia acestei dezonorante răfueli o, voi publica cu comentarul
cuvenit.

"Curentul" este cules şi urmează sa fie în zece zile tras la maşină când lucrătorii îşi
termină vacanţa. Ghinion. Noul număr se va pune imediat la tipar, ca pentru 23
August să fie cules şi tipărit. Voi da replica manifestului lansat la 1 Ianuarie acest an
de exregele capitulării fără condiţii, pentru care Moscova i-a dat decoraţia "Victoria":
aceeaşi ca şi aceea dată lui Churchill. Şi acest cretin şi-a amintit de România, vaca de
muls. La ce corespunde această operaţie? Chiar aşa de jos nu a căzut poporul român,
să uite actul trădării de la 23 August.

Chiar azi am primit un volum de C. Dobrogeanu Gherea în care am găsit articolul

"Poetul ţărănimii, G. Coşbuc". Am să caut să fac o fotocopie a acestui studiu care îţi
va aminti de acest poet al Transilvaniei care a adus un suflu nou în climatul de după
Eminescu. Nu mă pot stăpâni ca să nu-ţi trimit înainte de a fotocopia întregul studiu
"Noi vrem pământ":

Voi ce-aveţi îngropat aici?

Voi grâu! Dar noi strămoşi şi taţi!
Noi mame şi surori şi fraţi
În lături venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt:
Cu sânge cald l-am apărat,
Şi câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat -
Noi vrem pământ! ...

Aţi pus cu toţii jurământ

Să n'avem drepturi şi cuvânt;
Batăi şi chinuri, când ţipăm,
Obezi şi lanţ, când ne mişcăm,
Şi plumb, când istoviţi strigăm
Că vrem pământ! ...
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!

Comentează Gherea: "E energia sălbatecă, suflul puternic care dă acestei poezii un
adevărat caracter epic. Poezia aceasta nu e socialistă dar e una din cele mai
revoluţionare din toate timpurile."

Voi grăbi să-ţi trimit întreg studiul consacrat lui Coşbuc, ca să vezi de ce nu accept pe
Arghezi, ca mare poet. Eu i-am publicat în Hiena: "Flori de mucigai" care nu-mi
plăceau dar nu mă împăcam cu gândul că nu le publica nimeni.

Îmbrăţişări
Pamfil Şeicaru

p.s. În viitorea scrisoare îţi voi vorbi de metafizica fabricii de bere de la Băneasa a lui
Nae Ionescu. Vei rămâne uimit.
Note şi Comentarii

La începutul scrisorii de faţă, maestrul revine asupra unei afirmaţii făcută în epistola
sa anterioară că îl preferă mai mult pe Berlioz decât pe R. Wagner (desigur se referea
la muzica lor.) Îşi da seama că a greşit, atunci când nu s'a gândit la Tristan şi Isolda -
de care i-am vorbit ulterior eu - grăbindu-se să-mi răspundă a uitat să-mi scrie că avea
o placă de patefon cu actul al doilea din această operă, de fapt un imn iubirii de un
lirism care te cucereşte.

Rândurile respective m'au bucurat deoarece ele înseamnă că marele ziarist întradevăr
dădea o atenţie deosebită corespondenţei noastre, şi după cum se vede se corectează
atunci când în răspunsul său a uitat ceva esenţial, nu se sfieşte sa revină asupra lui.

Cum se ştie opera i-a fost inspirată lui R. Wagner de dragostea lui pentru Matilda
Wesendonck, trecută prin lectura lui Schopenhauer şi a dramelor lui Calderon de la
Barca, l-a ridicat până la crearea unei muzici închinatea iubirii cereşti, bazată pe
finele arcorduri şi tonuri de trecere ce ar putea concura muzica ştiută şi dusă la
perfectă desăvârşire doar de îngerii din paradis. Într'o scrisoare adresată mamei sale,
tânărul Schopenhauer descrie întocmai existenţa unei atari muzici îngereşti, de parcă
l-ar fi presimţit cu mulţi ani înainte pe R. Wagner compunând pe Tristan şi Isolda.

Afinitatea lui P. Şeicaru pentru trăirea unei nobile iubiri de origine cerească, a
surprins-o Liviu Rebreanu la Pahonţu din Gorila, alterego-ul marelui ziarist, pentru
Christina Tomşa, de altfel o simte cum îl stăpâneşte tot mai puternic, umplându-l de o
beatitudine, niciodată până atunci percepută de fiinţa sa. În realitate, această dragoste
fiind de natură, omul Şeicaru a împărţit-o între soţia lui, o jertfitoare Ana lui Manole,
şi iubirea lui pentru scris şi majora creaţie. Aşa se manifestă lupta pentru un ideal pe
care-l va sluji o viaţă întreagă, fără să-l trădeze, nici chiar în somn. Ascultând muzica
lui Wagner din Tristan şi Isolda, iubirea se identifică integral cu o înălţare la cer, aşa
cum în final compozitorul îi ridică pe cei doi, imbrăţişaţi spre zenit, indicaţie pe care
regizorii, şi cei mai buni, nu o respectă socotind că viziunea lui R. Wagner nu mai e la
modă, o înlocuiesc cu un drum ce trece pe sub o poartă triumfală dar să recunoaştem
că nu e acelaşi lucru, rămâne mărturisirea din inima autorului la inima ascultătorului,
în acest raport urcarea înseamnă trecerea de la starea pământească, profană la cea
cerească divină, de unde şi armoniile îşi schimbă natura, din trecătoare devin eterne.

Mai e de amintit că ceea ce la Dante, ca în întreaga filozofie italiană se realizează prin

credinţa îndrăgostiţilor, femeia Beatrice reprezintă iubirea cerească pe când la
Wagner să ajungi la dragostea cerească ai nevoie de ajutorul unui filtru, noi îi spunem
drog, pentru a simţi efectele noii stări de iubire. Deci, e nevoie de intervenţia unui
factor extern ca şi vinul lui Dionisos în declanşarea orgiilor la care asistă Bacantele
lui Euripide una Agaue, îşi omoară fiul Pentheu, pe când toate pe vestitul Orfeu,
fiindcă le refuză se plăcerile vrăjii.
La neamţ e vorba de neîncrederea lui în tăria sentimentelor, acestea mai devreme sau
mai târziu se schimbă, se pot transforma în ură, deci în opusul primului. Din această
cauză marii filozofi germani nu se sprijină niciodată pe efectul simţirii din om, prin
ea se produc efecte magice pe care niciodată nu poţi să clădeşti sisteme filotofice de
durată.

Total contrar, pentru italian iubirea celestă e modalitatea cea mai pură de cunoaştere a
divinităţii şi a lumii, pentru a o realiza nu-i nevoie decât de o strângere de mână cum
şi-au pecetluit dragostea alţi eroi ai lui Dante, ajunşi însă în infern, Paolo Malatesta şi
Francesca da Rimini, tocmai fiindcă iubirea lor nu s'a curăţit total de ispitele amorului
profan.

În continuare, maestrul vorbind despre Ideea Europeană a cărui director probabil a

fost C. Beldie, în niciun caz nu C. Rădulescu Motru, abordeată iar cazul Nae Ionescu
de care ne vom ocupa în comentariile scrisorii viitorare publicând în cadrul lor
articolul lui Ion Vinea, Geneza unei Gazete "Curentul", apărut în 1943 în Curentul, la
care marele ziarist se referă în mod stăruitor când tratează problema conflictului de la
Cuvântul, rolul principal deţinându-l mult discutatul Nae Ionescu.

Surprinde redarea discuţiei duse cu directorul Centralei cărţii, de unde se vede că atât
acest conflict cât şi Falsa istorie a literaturii române de G. Călinescu, l-au urmărit o
viaţă întreagă, odată ce peste câteva luni iubitul maestru se va stinge din viaţă, şi tot
nu i-a uitat, îi lasă testamentar pentru definitiva rezolvare, urmaşilor lui.

Revenirea aproape obsesivă la acelaşi subiect, mă face să fiu astăzi sigur că maestrul
reacţiona la articolele mele pozitive încchinate filozofiei lui Nae Ionescu, astfel că nu
putea admite ca după atâtea fapte necinstite comise de Nae Ionescu, eu aşi mai putea
să-i arăt aşa o consideraţie.

În continuare, maestrul schimbă subiectul, şi se ocupă de binomul Arghezi - N.D.

Cocea, amândoi lucrau la revista săptămânală Facla care avea drept obiectiv să atace
concentric pe N. Iorga şi A.C. Cuza care creiau, la noi, climatul antievreiesc. Cum e
vorba de un personaj căruia P. Şeicaru i-a dedicat un studiu, credem noi demn de
reţinut, întitulat "Un junimist antisemit A.C. Cuza" vom zăbovi, în continuare asupra
lui. De la început tinde la lămurirea fenomenolui care a contribuit la fixarea lui A.C.
Cuza ca promotorul şi doctrinarul antisemitismului în România şi în acet sens
cercetându-se ideile social-politice din gândirea românească face o surprinzătoare
constatare, de fapt A.C. Cuza e doar un reprezentant al unei concepţii politice apărute
în jurul anului 1858 când antisemitismul s'a conturat ca urmare a unor studii
economice, primul care a denunţat pericolul evreiesc a fost ardeleanul Dionisie Pop
Marţian. Acest cercetător, de care am mai vorbit, a adunat un bogat material privind
structura societăţii româneşti şi ajunge la o concluzie politică de apărare naţională.
Căci, în ce priveşte viitorul de vom scăpa de dependenţa politică vom cădea în alta
economică. Să înlăturăm aservirea economică faţă de străinătate, acapararea
bogăţiilor ţarii de către străini şi exploatarea prin negoţ şi cămătărie, consecinţe ale
liberalismului economic în forma lui clasică. Pe lângă un protecţionism economic, se
propune interzicerea dreptului străinilor de a cumpăra pământuri în România şi să se
lupte pe orice cale împotriva Evreilor negustori, bancheri exploatatori ai claselor
producătoare.

În ce-l priveşte pe A.C. Cuza el merge pe aceeaşi direcţie strict economică şi statistică
în spiritul căreia concepuse lucrarea sa de bază, "Despre poporaţie". Semnalează o
creştere a populaţiei evreeşti în Moldova şi o descreştere în acelaşi timp a populaţei
româneşti, demonstrată statistic. Critică statul liberal şi formulează temele
naţionalismului antisemit. În 1902 anul apariţiei cărţii, ea a trecut neobservată.
Activitatea politică antisemită a lui A.C. Cuza a început după 1907 când a început
colaborarea la "Neamul românesc" întemeiat de N. Iorga, iar în 1909 tot cu marele
istoric pun bazele partidului naţionalist democrat, primul partid politic având un
program antisemit. Totuşi ţinta lui A.C. Cuza, ca a tuturor junimiştiior era partidul
conservator-democrat condus de Take Ionescu.

Fără îndoială, cum nici Cuza nici Iorga nu erau propriuzis oameni politici, curentul
antisemit n'a crescut în popularitate, dovadă că partidul naţionalist-democrat nu a
avut decât doi deputaţi în persoana conducătorilor partidului. Agitaţia antisemită i-a
ingrijorat pe evrei şi au început prin revista Facla să denunţe lucrarea "Despre
poporaţie" drept un plagiat acuzaţie azvârlită de Em. Socor, pe care A.C. Cuza îl dă în
judecaţă, deoarece cele susţinute îi periclitau poziţia sa de profesor universitar la Iaşi,
numit tocmai pe baza respectivei teze de doctorat. De altfel, deşi broşura era opera lui
Graur cumnatul lui E. Socor şi probabil şi alţi specialişti, ca şi Graur stăpânind limba
germană au muncit la ea, denunţul nu avea şansă de a convinge pe judecători, lucru
de care şi-a dat seama în primul rând Dobrogeanu-Gherea care s'a retras din afacere
unde figura ca expert în economie politică, după ce publicase "Neoiobăgia" o lucrare
de prim oridin.

Confuzia lui Socor era manifestă când confunda lipsa de originalitate a lucrării lui
Cuza cu un plagiat ceea ce nu-i acelaşi lucru. Pentru a fixa existenţa celui de-al doilea
procedeu nu ai nevoie de niciun specialist, identitatea conceptelor apare la simpla
alăturare a textelor, care nu au nevoie de un studiu mai aparte. În cazul dat era nevoie
de cunoaşterea limbii germane, ori şi în acest domeniu Socor era deficitar, deoarece
întrebat de A.C. Cuza a trebuit să recunoască faptul că el nu cunoaşte limba lui
Goethe, traducerea i-a fost făcută de nevastă-sa care ştie germana dar nu era
specialistă în ştiinţele economice.

Din aceste deficienţe copilăreşti se poate trage concluzia ca Em. Socor a fost atras în
cursă de cei doi polemişti, Arghezi şi N.D. Cocea, dornici de senzaţii tari, important
era sa arunce cu venin în cei doi naţionalişti, la urmări nu se mai gândeau, pe primul
plan stătea bomba ce urma să fie lansată, spre chiverniseala buzunarului lor propriu.
În caz că evreii ar fi plănuit să-l atace pe A.C. Cuza, totul ar fi fost pus la punct în
mod impecabil, încât profesorului antisemit i-ar fi trecut pofta să mai facă glume
galante.

În ce priveşte, originalitatea unei lucrări ea poate fi un subiect de discuţii

înterminabile, în cazul lui Cuza s'ar fi înterpretat adaptarea statistică la situaţia
României, o contribuţie originală. Mai departe, evreii din România nu puteau fi prea
înspăimântaţi de activitatea lui A.C. Cuza, atâta timp cât partidul său, indiferent cum
se chema, ducea o politică la vederea tuturor, mai mult, funcţia de deputat le garanta
că antisemiţii respectivi nu vor întreprinde nimic împotriva legilor statului lor.

Pamfil Şeicaru critică tendinţa lui A.C. Cuza de simplificare a doctrinei sale
naţionaliste, nu s'a abătut de la ea, demonstrând o lipsă de nerv şi de inventivitate,
impresiona prin tenacitatea cu care repeta aceeaşi temă. Consecvent cu el însuşi
articolele sale de ziar nu erau decât zeci de variante pe aceeaşi temă. Indiferent de
valabilitatea ideilor sale, comparat de pildă cu scriitorul antisemit Edouard Drumond,
agitatorul antisemit român apare în evidentă inferioritate.

Şi continua marele ziarist: "I-a lipsit voinţa de a adânci problemele sociale, i-a lipsit
seriozitatea, acel dramatism interior cu care un scriitor stăpânit de o convingere ataca
problemele sociale. Vioiciunea spiritului, acel spirit zeflemist spcific cercului
"Junimea" îl determina să bagatelizeze totul ... . A.C. Cuza a scris şi versuri, unele
romanţe realemente frumoase, de o delicată factură, dar ceea ce este surprinzător, în
nici una din scrierile lui nu vom găsi o frază în care să vibreze o emoţie autentică ... .
Vioiciunea spiritului de factură epigramiatică îl înclina să dea o exagerată atenţie
amănuntului, să folosească actul ironiei, mulţumindu-se cu succesul imediat al unei
răsuciri caricaturale a unei probleme, fără să o adâncească, aşa cum ar fi fost firesc să
ne aşteptăm de la cineva care îşi concentrase toata puterea de investigaţie asupra unei
probleme. Un critic social nu poate rezuma complexul sociologic la fenomenul
evreesc, judecându-l izolat. A.C. Cuza nu a avut nici talentul şi nici seriozitatea, în
sensul ştiinţific, de a face inventarul societăţii româneşti, fără îndoială din punct de
vedere antisemit, dar cu simţul sociologic al unui Drumond din "La fin d'un monde".
S'a risipit în nimicuri, şi-a cheltuit inteligenţa, spiritul, fără să fi fecundat o operă care
să sintetizeze gândirea lui politică."

În aceste câteva rânduri Pamfil Şeicaru ne dă portretul complet, şi interior şi cel

exterior al lui A.C. Cuza, intuiţia autorului îi inspiră pana genială cu care zugrăveşte
în cuvinte, săpate în munţii de Carrara ai Veşniciei, de unde l-am numit, în altă parte,
un Plutarh în versiune românească.

De-acum vom percepe deficienţele lucrărilor sale după "Despre poporaţie" lipsite de
adâncirea problemelor sociale, de acel dramatism interior cu care un scriitor ca
stăpânit de foc sacru atacă probleme de care e sigur că le va demonstra valabilitatea.

O editură din Iaşi, prin 1912, îi dă sarcina să editeze opera completă a lui Eminescu.
Pentru strângerea materialului l-a avut la dispoziţie pe Octav Minar, care s'a achitat
conştiincios de misiunea primită. Acum urma contribuţia critică a lui A.C. Cuza, să
claseze materialul, să dea notele explicative asupra ambianţei momentului istoric în
care s'a publicat un articol, înlesnind înţelegerea filiaţiei ideilor. Dar A.C. Cuza s'a
mulţumit să scrie o prefaţă anunţând un studiu, ce nu va mai apare niciodată.
Orânduirea materialului făcută de Octav Minar a fost aranjat la întâmplare.

Personal, am găsit aceste Opere complete de M. Eminescu, în biblioteca unui

cunoscut român din Frankfurt, în această ediţie am dat de piesa Le joueur de flûte de
E. Augier tradusă în germană de K. Saar, în româneşte într'o formă prozodică nouă de
M. Eminescu. Traducerea realizată în cursul anului 1888, demonstrează păstrarea
puterii creatoare, poetice la marele poet român, în al 6-lea an de boală, ceea ce
exclude o paralizie gen, progresivă (G. Călinescu) sau zisa mare întunecime
(Perpessicius).

Cât despre A.C. Cauza, dreptate are Pamfil Şeicaru, nu a avut o asemenea concentrare
intelectuală care să-i permită o analiză ştiinţifică a Operei zise complete a lui M.
Eminescu.

În schimb, i-au mai rămas anumite calităţi, fie şi minore, le-am citat mai sus nu le mai
repet, prin care A.C. Cuza s'a remarcat în Parlament, unde încurând va fi pe cât de
temut pe atât de respectat de ceilalţi colegi.

Prin darul sau de a-şi păstra calmul în orice situaţii, oricând fiind gata să dea o replică
ironică pe limbajul cel mai civilizat posibil, a reuşit să contribuie la nivelul mai
ridicat al membrilor Camerei din punctul de vedere al demnităţii celor ce reprezentau
poporul de acasă într'un cuvânt, A.C. Cuza ajunsese să imprumute ceva din
personalitatea sa parlamentului şi mai ales parlamentarilor.

N'am să mai insist asupra schimburilor de focuri între oamenii puterii dar e destul să
spun că mai întotdeauna ieşea la suprafaţă vioiciunea spiritului şi inteligenţa
epigramatică a lui Cuza, asta fie că se chema liberalul Ferekide, fie Ion Mihalache
sau dr. Lupu. În ce-l priveşte pe N. Iorga el mai întotdeauna după ce ţinea o cuvântare
de nimeni înţeleasă, îşi lua geanta şi părăsea Parlamentul, fără să mai privească
înapoi.

Prin 1921 A.C. Cuza făcea o curte asiduă dnei Cosma, fosta soţie a lui Octavian
Goga: "O femeie frumoasă, de o rară delicateţă sufletească: ochii ei mari, negri,
aveau o melancolie de madonă. Octavian Goga se lăsase prins în mrejele Veturiei
Triteanu, expertă în manevrarea bărbaţilor şi divorţase de o femeie şi mai tânără şi de
o rară nobleţă; adesea băbaţii au ispita noroiului". (Cum în vara lui 1954 vizitasem
casa memorială din str. Popilor din Răşinari pe când marele poet era interzis de
partidul comunist, după ce am stat de vorbă ceva mai mult cu sora poetului, Claudia
Bucşan, şi am auzit ce părere are familia Goga de Veturia, informat că pe lângă
doamna de onoare a soţiei mareşalului Ion Antonescu, juca rolul de spioană pusă în
slujba aliaţilor deci şi a ruşilor, am fost stapânit de un resentiment faţă de o atare
fiinţă ce semăna în jurul ei atâta rău. Într'o dimineaţă în anii lui '60 profesorul ne
anunţă că dna Veturia Goga va vizita un bolnav din secţia de bărbaţi unde lucram. Şi
fiindcă pica pe mine "norocul" să o primesc pe respectiva doamnă, devenită o
prietenă bună a noilor ocupanţi, nu am vrut să dau ochii cu ea şi l-am rugat pe colegul
meu de secţie să-mi, ţină locul, pentru două după amieze ce le voi face în schimb
pentru el. Şi astfel am scăpat de onoarea de a o cunoaşte pe dna Goga fost Veturia
Triteanu).

Într'o zi povesteşte Pamfil Şeicaru dna Cosma ca să scape de insistenţele lui Cuza, îl
roagă s'o vizitese, la Hotelul Highlife, dar să nu bată în uşa camerei al cărui număr i-l
dă. La ora fixată, A.C. Cuza intra în camera indicată fără să bată în uşă ca să deie de
episcopul Ciorogaru, bolnav în pat după atentatul de la Senat a cărui victimă a fost.
Cuza nu-şi pierde cumpătul şi-l asigură că a venit să se intereseze cum îi merge şi să-i
dorească marelui prelat grabnică însănătoşire.

Antisemitismul lui A.C. Cuza nu avea nimic comun cu rasismul german, ca de pildă
grupul Thule fondat în 1912 sau cu ordinul Noului Templu întemeiat de către Lang,
fost preot cistercian, în 1900 când a adoptat svastica drept emblemă. Folosirea
svasticei, A.C. Cuza a adoptat-o atunci când a intrat în conflict cu Biserica ortodoxă,
cerându-i să se lapede de vechiul Testament, creştin fiind doar noul Testament.

Când Carol al doilea desfinţase Parlamentul pentru A.C. Cuza a fost o adevărată zi de
doliu căci el ca naţionalist antisemit era creştin şi democrat, deci se opunea oricărei
politici dusă înafara regimului parlamentar. "Era un monarhist convins dar socotea
periculos angajarea regelui în lupta dintre diversele curente ale opiniei publice, care
indiferent de rezultate, dăunează instituţiei monarhice. O alterare a principului
monarhiei constituţionale separa pe monarh de popor, îl pune de-asupra Statului şi îl
face o putere antisocială".

Marele ziarist îşi cunoştea bine personajul descris, printre alte întâlniri cu el îşi
aminteşte că student a trecut economia politică, cu A.C. Cuza.

Îată încheierea: "Abrogarea Constituţiei de la 1938" şi instaurarea dictaturii regale a

lipsit pe A.C. Cuza de tribuna parlamentară; activitatea lui politică se încheiase ...".

"Îmi pot imagina ce a însemnat pentru bătrânul A.C. Cuza cotropirea ţării de câtre
hoardele roşii. Bătrân avea în 1944 peste 80 de ani - orb, agoniza într'un sat de lângă
Sibiu, până ce moartea a pus capăt tregicei lui agonii".

Şi acum ceea ce oamenii vor trebui să păstreze în inimile lor:

"În viaţa politică a României, A.C. Cuza reprezenta imobilitatea într'o idee unită cu o
imperceptibilă rectitudine morală. Desinteresarea în viaţa publică a fost pentru el o
dogmă şi nici chiar cel mai înverşunat adversar nu i-ar putea contesta un nedesminţit
idealism politic.

Junimistul antisemit a păstrat tradiţia eleganţei morale în viaţa publică; discutabile

ideile pe care le-a militat, dar nu mai puţin, omul rămâne un exemplar care face cinste
neamului românesc."

Să fie scris cu aurul stelelor care cad din cer: A.C. Cuza "Omul rămâne un exemplar
care face cinste neamului românesc."

Şi un P.S. Într'o lucrare asupra familiei domnitorului Cuza, profesorul Ghibănescu a

stabilit că A.C. Cuza era înrudit direct cu domnul unirii. Cu atât mai demnă de
încredere este monografia lui Ghibănescu, cu cât acesta era un partizan al lui Take
Ionescu iar A.C. Cuza a fost unul din cei mai înverşunaţi adversari ai takismului.

Ultima pagină a scrisorii de faţă e dedicată lui C. Dobrogeanu Gherea autorul

articolului "Poetul ţărănimii, G. Coşbuc".

De câte ori citesc poezia "Noi vrem pământ" mă simt profund răscolit, retrăiesc acea
energie sălbatecă, suflul puternic ce mişcă munţii, de care vorbeşte Dobrogeanu-
Gherea şi sustine că ea este una din cele mai revoluţionare din toate timpurile. Mă
mir că nici unul din compozitorii noştri nu s'au gândit să-i dea răsunetul unei
Marseilleze ţărăneşti prinzând clipa când lirismul Cântecului Mioriţa se transformă
din naiul scăldat prin lacrimile Doinei, în alămurile ce anunţă epicul dur, Geneza unei
Apocalipse de sfârşit de veac, rostul bolo-vanilor, bucăţi de cer, care-şi caută
impărăţia sub giulgiuri de sânge pământesc:
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt
Să vrem noi sânge nu pământ
Când foamea ne va răscula
Hristoşi să fiţi nu veţi scăpa
Nici în mormânt!

Scrisoarea (49) din 9 August 1980 de la Pamfil Şeicaru

Dragă Vuia îţi satisfac curiozitatea. În timpul războiului Nae Ionescu a lucrat la o
editurţă germană din Leipzig, se numea Reclam şi între altele edita şi o ediţie
populară. Librăria Alcalay a imitat pe Reclam scoţând Biblioteca pentru toţi. Nae a
cules nemulţumirile editorilor străini care se plângeau că librarii din România
primesc cărţi dar nu plătesc nicio centimă, Nae a avut o idee foarte valabilă: să se
creeze o Societate "Centrala cărţii" care să primească de la editurile străine, aducând
garanţia (de platăn.n.) unei bănci. S'a prezentat în 1919 lui Aristide Blanc desvoltând
proectul care a fost acceptat, creind societatea "Centrala cărţii" având de preşedinte al
consilului de administraţie pe Vasile Pârvan, şi ca administratori delegaţi pe prof.
Gusti şi Simionescu Râmniceanu (vărul primar al scriitorului Duiliu Zamfirescu).
Nae Ionescu, cum era firesc a devenit directorul societăţii. Pârvan, Gusti şi
Simionescu erau prietenii lui Aristide Blanc din epoca studenţiei. În fiecare
săptămână se întâlneau la masă la Aristide. Somionescu Râmniceanu era directorul
editurii Cultura Naţională. Nae Ionescu captivase încrederea lui Aristide Blank care
vroia să-l facă secretarul general al Băncii Blanc. Fireşte, că vechii colaboratori ai lui
Aristide nu vedeau cu ochi buni această perspectivă. Trebue să ştii că Aristide Blanc
avea o occidentală perspectivă a rolului unei întreprinderi bancare în viaţa unui Stat.
A cumpărat nişte terenuri nisipoase le-a parcelat şi a retribuit fiecărui director sau
vechi funcţionar al băncii câte o parcelă şi le-a deschis un credit spre a-şi construi
casă. Este parcul Filipescu de mai târziu. Când şi-a inaugurat casa (a vândut-o mai
târziu lui Mihai Popovici) Nae a ţinut să fie sărbătorirea cât mai fastuoasă; serviciu de
la Capşa, şampanie etc. Soţia şi-a cumpărat o rochie de la Dior. Între directorii care
asistau era un vechi prieten al lui Aristide, i-am uitat numele şi ca toţi care au ulcer la
stomac sunt răi, i-a atras atenţia asupra fastului. La puţin timp după inaugurarea casei,
în cursul întâlnirii cu cei trei, Vasile Pârvan, Gusti şi Simionescu Râmniceanu,
Aristide le-a comunicat că a văzut bilanţul Centralei cărţii şi este încântat. Cei trei
s'au arătat uimiţi. Nici Pârvan ca preşedinte, nici Gusti şi Simionescu Râmniceanu, nu
semnaseră cum erau obligaţi, bilanţul. S'a făcut verficarea se delapidase 700 mii de
lei. Furia lui Aristide era nu atât pierderea banilor cât faptul că se lăsase cucerit de
Nae. A convocat pe toţi directorii şi implicit şi pe Nae. Simionescu Râmniceanu care
avea o antipatie pentru directorul Centralei cărţii a redactat o declarţie care - citez din
memorie - subsemnatul Nae Ionescu declar ca mi-am însuşit suma de ... etc. Nae nu
ştia nimic şi a venit voios salutând ca de obicei "bonjour patroane". Replica lui
Aristide - dle. prof. Nae Ionescu dta ai falsificat iscăliturile preşedintelui Centralei
cărţii şi ale celor doi administratori delegaţi. Iscăleşte această declaraţie. - "Nu o
semnez". Aristide a pus mâna pe telefon - "nu semnezi chem procurorul să te
aresteze". Şi-a dat seama că va trebui să semneze. Când a semnat declaraţia pentru
Aristide, Simionescu-Râmniceanu i-a întins aceaşi declaraţie - "eşti obligat să
semnezi şi pentru unul dintre administratorii delegaţi". S'a executat. Aristide nu a
vorbit de acest fapt. Dar vechiul colaborator cu ulcer la stomac mi-a dat şi mie o
fotocopie. Simionescu-Râmniceanu lui Theodorescu Branişte. În succesiunea anilor
chestia se uitase. Întretimp Nae după moartea lui Enacovici, luând conducerea
Cuvântului îşi crease o situaţie la Carol iar prin Wider care fusese marea pasiune a
Elenii Lupescu s'a apropiat de Puiu Dumitrescu şi evident de metresa regelui. El a
găsit titulatura potrivită: Duduia. Când în 1932 s'a făcut guvernul N. Iorga-
Argetoianu, Carol II le-a recomandat pentru ministerul de interne pe Nae Ionescu.
Cum ştia de chestia cu Centrala cărţii, i-a cerut lui Blanc o copie a declaraţiei. N.
Iorga n'a făcut nicio obiecţie regelui, Argetoianu s'a dus la Carol şi i-a arătat
declaraţia. Regele i-a răspuns că ai dreptate nu i se poate da un post de răspundere,
cum a putut să fie aşa de prost.

Trebuia găsită o compensaţie lui Nae şi i s'a dat. Inventiv, Nae a făcut o propunere
ministerului de agricultură prin care cerea 20 de hectare la Băneasa spre a face o
fabrică de bere. Bragadiru, Azuga, Luther, celor trei fabrici nu le convenea o
concurenţă şi i-au propus lui Nae să-i dea lunar cât ar evalua el să piardă, renunţând
să facă o nouă fabrică.

În cererea către ministerul de Domenii se prevedea că după 30 de ani fabrica de bere

va reveni Statului. Fabrica a devenit metafizica berei. Terenul? Zece hectare le-a
vândut lui Malaxa care a făcut biroul lui, unde nu putea fi tulburat şi un manej care
avea oglinzi ca să-şi poată corecta călăreţul ţinuta. M'au surprins aceste preocupări
juvenile şi mondene la un om de afaceri care trecuse de 50 de ani.

Cu banii luaţi de la Malaxa, Nae şi-a construit palatul după planurile arhitectului
Cantacuzino, căruia dta i-ai consacrat un articol. Nu am folosit acea recunoaştere
penibilă nici chiar în momentele în care Nae nu se purta corect. Când Vinea în
Geneza unei gazete, aminteşte în treacăt de unele încercări comerciale neizbutite, era
o vagă, foarte aluzie la Centrala cărţii de care el ştie de la Theodorescu Branişte. Nae
Ionescu este un admirabil subiect de roman. Sunt prea bătrân şi am precum vezi alte
probleme. Curentul reapare pe 15 August şi lucrez la un articol asupra farsei: Mihai
redevenind factor Constituţional? Nu se poate o năuceală mai degradantă: capitularea
fără condiţii este oare ratificată de emigraţie şi că 70 mii de ostaşi predaţi Rusiei
sovietice, morţi, cea mai mare parte în Siberia, fapt divers? Incerc o mare tristeţe.

Acum te supăr cu o rugăminte. Cum dr. Iliescu a plecat în concediu şi nu se întoarce

decât pe la 15 Septembrie, nu pot să-mi procur Prostatin ungvent fiindcă nu se dă la
farmacie decât cu precripţie medicală. Fac apel la dta şi sunt constrâns dat fiind
situaţia să te pun la cheltuieli când eşti şi dta strâmtorat.

În ce priveşte Dobrogeanu Gherea trec peste refuzul dtale. Ar fi păcat să nu cunoşti

analiza pe care o face atât bladei Nunta Zamfirei cât şi poeziilor Moartea lui Fulger
sau Trei, Doamne, şi toţi trei. Este adevărat că nu este un mânuitor al limbii
româneşti, dar cum nu cunoşteam ceea ce am găsit în acest volum, mi-am completat
cunoaşterea lui Gherea.

Adaog şi pentru fratele meu acel unguent DDD vasilină şi lichid. L-am folosit şi eu,
am verificat eficacitatea.

Şi totuşi sper că într'o zi vei trece prin Dachau

Îmbrăţişări
Pamfil Şeicaru

În loc de Note şi Comentarii

Geneza unei gazete: Curentul

de Ion Vinea

"Curentul" n'a fost dela început. La început a fost "Cuvântul". Din iniţiativa lui
Şeicaru, un grup de scriitori şi de gazetari fundaseră această gazetă. Era în 1925. Titus
Enacovici, directorul ziarului pusese la dispoziţia noii întreprinderi de presă, cele
necesare. Adică vreo douăsprezece milioane riscate a fond perdu, în această aventură
de idealism, socotit până atunci retrograd, şi care îşi propusese să o ia în răspăr peste
curentele extremiste, la modă. Vremurile nu se potoliseră încă. Ecourile revoluţiei
ruse răscoleau masele de lucrători întorşi de pe fronturi şi milioanele de plugari
chemaţi prin lot de împroprietărire şi vot universal la viaţa politică. Circulau
pretutindeni lozinci de desbinare. Demagogi de răspântie făgăduiau desfiinţarea
impozitelor, salarizarea tuturor românilor, exproprierea totală şi împărţirea bunurilor.

Toate instituţiile, tradiţiile, trecutul, reputaţiile şi valorile stabilite alcătuiau ţinta unor
campanii înverşunate. O critică violentă şi sumară se însărcinase cu executarea pe loc
a deprinderilor şi a convingerilor cele mai sacre. Corupţia generală şi slăbiciunea
clasei conducătoare încuraja progresele fulgurante ale anarhiei. Se părea că societatea
românească era atât de putredă încât nu mai suporta nici viciile, nici remediile.

A fost meritul tânărului ziarist Pamfil Şeicaru, de a-şi fi dat seama de necesitatea unei
reacţiuni care să frâneze acea vertiginoasă lunecare spre abis. Îi trebuia un ziar. Un
ziar care să pună ordine în idei, să spulbere zăpăceala iscusit intreţinută, să ralieze
energiile celor limpezi la minte dar răzleţi, un ziar care să înfrunte opinia publică şi
erorile ei adorabile ... . Să o înfrunte cu riscul, la început, al unui total insucces. Alt
merit al lui Şeicaru: a fi găsit omul unei asemena întreprinderi, capitalistul capabil de
o astfel de naivitate şi a-l fi convins să-şi sacrifice capitalurile pe altarul unei cauze
atât de anevoioase şi în neantul unei afaceri care părea de mai înainte sortită
dezastrului.

Titus Enacovici, primul director al ziarului "Cuvântul" avu cel dintâi îndrăzneala de a
scrie: sunt şi rămân burghez ... sunt şi rămân patriot şi conservator, şi reacţionar,
partizan al proprietăţii sacre şi inviolabile şi al ierarhiei sociale în sistemul capitalist
de producţie. Reformele, îmbunătăţirile, iniţiativele pe toate planurile, trebue să
pornească de sus în jos şi nu altminteri. Linguşirea vulgului, specularea lipsurilor şi a
nemulţumirilor, incitarea la dezordine şi la revoltă trebuie să înceteze! ... .

Toate acestea nu erau decât ecoul unor convorbiri în cari Şeicaru pusese la punct cu
viitorul său director, atitudinea şi programul gazetei. Echipa "Cuvântului" înfrunta cu
plăcere certitudinea de a fi odioasă într'o lume obişnuită să i se vorbească altfel.
Cuminţenia pe atunci, era un act temerar. Sobrietatea ţinutei echivala cu o renunţare
în faţă unui public cetitor desprins cu literile de dimensiuni alarmante cari prezentau,
într'o desordine savantă un text bulevardier. Prin cele şapte coloane ale primei sale
pagini, "Cuvântul" protesta contra dezintelectualizării sistematice a presei, împotriva
reportajului vulgar, împotriva comentariului superficial şi anonim prin care cele mai
multe gazete se desbărau de datoria lor de "culturalitate". Şeicaru a reintrodus
articolul îngrijit, studiul serios, reportajul viu, totul pus sub garanţia semnăturii
ziaristului.

Diferite rubrici ale primei pagini au fost repartizate colaboratorilor potrivit

temperamentului şi specialităţii lor. Locul lui Pamfil Şeicaru era fixat în mijlocul
jumătăţii de jos a acestei pagini, pe trei coloane mici deasupra foiletonului. Dăm acest
amănunt, fiindcă îşi are rostul lui. Pe Cezar Petrescu de pildă, îl găseai aproape
întotdeauna, în marginea din dreapta, pe a şasea şi a şaptea coloană, foarte potrivit
spaţiu pentru temele, deobiceiu literare, ale viitorului romancier. Titus Enacovici îşi
rezervase cele dintâi două coloane, ale editorialului. Dar la început nu prea uza de ele.
Acest om sensibil şi inteligent era totuşi convins că aruncase banii pe fereastră.

Gazeta se tipărea la "Eminescu" o tipografie pe atunci foarte îngrijită şi modern

utilată: încă un omagiu calculat, adus textului şi cetitorului.
De la primele numere "Cuvântul" s'a situat, calitativ, în fruntea presei româneşti. Era
în mijlocul acesteia, o apariţie occidentală. Priceperea, cultura, seriozitatea şi talentul
echipei nu-şi găsiau în nicio altă redacţie, echivalentul.

Au scris la "Cuvântul" sub direcţia formală a lui Enacovici, sub impulsul real al lui
Şeicaru, ziarişti care şi-au făcut aci un nume şi au stabilit legături durabile cu publicul
cititor ... Au scris şi C. Gongopol, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Ion Dragu, Alecu
Radian, Dem. Theodorescu, Isaia Tolan, Titu Devechi, Gib Mihăescu, Lorin Popescu,
G. Manta, Paul Costin, G. Mitache.

Tuturora li s'a fixat un salariu mai mult decât onorabil pentru ca ziaristul să poată trăi
cu demnitate din munca lui, o muncă de zilnică reînoire şi zilnică reîncepere, ceea
mai anevoioasă şi mai istovitoare dintre toate muncile gândului, chiar atunci când
natura te-a înzestrat cu inteligenţă şi talent.

Succesul totuşi n'a dat buzna să întâmpine pe Şeicaru şi camarazii săi. Corabia şi
echipajul au fost prinse în calm plat, luni de zile, tirajul nu s'a urnit peste mai mult de
şapte-opt mii de foi, ceea ce era dezolant pentru cine se gândia la mijloacele şi
sacrificiile de tot felul, puse la contribuţie.

Bineînţeles, succesul de prestigiu fusese imediat. Ziarul obţinuse aprecierea elogioasă

a profesioniştilor gazetari, cea mai grea de obţinut cu putinţă. Fireşte însă, nu pe calea
publicităţii ci printr'o ploaie de felicitări verbale, sincere dar fără efect practic:
patronii de ziare printr'un consens spontan instituiseră conspiraţia tăcerii. "Cuvântul"
era gazeta unei elite intelectuale, care se complecta cu lumea politică şi cercurile
parlamentare. Se socotea o cinste, în presă şi chiar o consacrare, să faci parte din
echipa "Cuvântului".

Aşa începu ascensiunea treptată a gazetei. Pe nesimţite şi fără oprire tirajul creştea. E
semnul succesului temeinic şi care se menţine. Un succes impus şi propagat de
părerea celor câteva mii de cetitori cultivaţi cari alcătuiesc opinia publică a unei naţii.
Neastâmpărul pasionat al lui Şeicaru, curajul şi sinceritatea lui adesea brutală, au
grăbit ca nişte plesnituri de bici, înaintarea "Cuvântului" în masele largi ale
publicului. Au fost zile de salturi bruscate pricinuite de campanii drepte, curajoase şi
vehemente sau de câte un pamflet de o violenţă. Nu vreau să micşorez meritul
celorlalţi colaboratori. Dar reuşita "Cuvântului" se datoreşte verbului cu rezonanţe
profunde, al lui Şeicaru. Fără accentul lui fulgurant şi patetic orchestra de gazetari şi
de scriitori de seamă ai noului ziar n'ar fi obţinut ascultarea mulţimilor indiferente.

Deci în al treilea an al apariţiei sale "Cuvântul" devenise un ziar de tiraj. Se situa al

treilea în ţară. Dar publicul său nu era tocmai acelaşi cu al marilor cotidiene. Şeicaru
izbutise să adune în jurul ziarului pe cele câteva zeci de mii de cărturari care se
desobişnuiseră de a mai vedea în presă un mijloc de cultură şi pentru cari o gazetă era
un simplu buletin de informaţiuni.
"Cuvântul" exercita un fel de dictatură intelectuală asupra ţării. Era organul vieţii
parlamentare şi politice, partidele se străduiau să şi-l apropie, tineretul îşi căuta
lozimcile în coloanele lui. Repet toate acestea pentru a sublinia caracterul aristocratic
şi totuşi demofil al "Cuvântului". Echipa se odihnea ca după un lung suiş, în trei ani
izbutise, în primul rând să restaureze legile ordinei, ale ierarhiei, ale bunului simţ şi
primatul inteligenţei într'o lume care păruse sortită nivelării în confuzie şi
promiscuitate.

Apatia şi nepăsarea mulţimii fusese învinsă, ziarul se afla în toate mâinile, nume noi
treceau pragul celebrităţii. Guvernele solicitau colaborarea redactorilor "Cuvântului"
înlăuntrul cabinetului şi al parlamentului. Titus Enacovici trata cu guvernele şi
partidele ca de la putere la putere. Îşi vedea salvate milioanele cărora, cu o lăudabilă
dezinvoltura le pusese cruce şi se gândia ce să facă cu beneficiile la cari nici nu
îndrăznise să se aştepte.

Dacă lucrurile ar fi rămas pe linia aceasta, Şeicaru n'ar fi ajuns niciodată directorul
"Curentului", proprietarul a trei gazete de tiraj şi al celei mai moderne uzine
tipografice din ţară. Rezultatele obţinute satisfăceau pe deplin firea lui boemă.
Fiindcă toată viaţa a dus o luptă îndârjită îndinările sale la contemplaţie şi lene.
Succesul de atunci, victoria de mai târziu n'au fost decât urmarea unei
autoconstrângeri a cărei victimă a fost Şeicaru însuşi. Acel Şeicaru pe care-l cunosc
doar câţiva prieteni. Privia cu o mulţumire intensă cum camarazii de luptă trăgeau
foloasele bine meritate ale biruinţei comune. Cum plecau unul câte unul, în politică,
în diplomaţie, spre alte destine. Lirismul lui îşi găsea un exerciţiu suficient în
redactarea zilnicului articol.

Răsunetul mereu verîficat şi tot mai amplu al activităţii lui gazetăreşti îi împlinea
dorinţa lui de popularitate, îi dădea sentimentul de plenitudine şi putere absolută în
imperilui dificil al opiniunii. Se ţinea foarte departe de calcule administrative, de
chestinuile de rentabilitate ale gazetei. Ştia că, una peste alte, totul merge din bine în
mai bine. Cifrele nu-l înteresau niciodată. Chiar şi astăzi când avântul formidabil al
"Curentului" îl constrânge să urmărească preţul hârtiei şi al cernelei, cota salariilor,
tarifele de transport şi de publicitate, bănuim că nu se coboară până la amănuntele
cari singure alcătuiesc solidatea unul calcul. Se mulţumeşte cu liniile mari, cu
aproximaţia largă, ceea ce e ciudat e că nu se înşeală niciodată. Restul e treaba
contabililor şi mai ales, a administratorului delegat. Succesul deci, al ziarului şi al
echipei ar fi fost o soluţie de tout repos pentru Pamfil Şeicaru. S'ar fi mulţumit cu
viaţa de " boemă aurită" pe care i-o oferia rezultatul obţinut. Veni un moment în viaţa
"Cuvântului" când au trebuit completate rândurile redacţiei, pustiite de "prelevările"
pentru diplomaţie şi politică. Se căuta un condei pentru rubrica teologală care apărea
din Duminecă în Duminecă şi întreţinea pe cetitor despre cele sfinte. După câteva
căutări, Şeicaru alese şi recomandă pe profesorul Nae Ionescu. Îl aduse la redacţie.
"Nae" cum îi spuneau prietenii nu era pe atunci decât o celebritate de cenaclu, îl
stimau cu toţii pentru inteligenţa lui ascuţită şi dissociatorie. Nu era cunoscut ca
scriitor. Opera lui se reducea la câteva opuscule de filozofie şi la o puzderie de
recenzii şi mici esseuri ocazionale în aceeaşi materie. Din toate se desprindea dovada
unei agerimi de spirit sigură de sine şi a unei culturi aprofundate. Se adăoga, acestor
cunoştiine şi o aspră experienţă. Nae Ionescu avea o viaţă împovărată şi grea. Mai
mult pe drumuri decât acasă. Nae alerga între Bucureşti şi Mănastirea Dealului,
împărţindu-se pe la catedre şi între lecţii şi slujbe mai mărunte. Era în luptă
istovitoare cu piaza rea. Încercase să devină om de finanţe şi editor. Eşec. Acum
prietenii îl aduceau în gazetărie. Sosi într'un pardesiu de culoarea vântului. Slab ca un
ogar în faţa lui îngustă şi brună, ochii verzi, sub sprâncenele groase, îmbinate şi
demonice, aveau scăpărări albe, cari impresionau. O voce profundă, cavernoasă. Fu
primit în atmosfera de camaraderie voioasă şi nepărăsătoare a "Cuvântului". Nae
Ionescu se apucă de lucru, ca un personaj de tragedie. Nu cred să fi avut vreo vină.
Era legea tiranică a firii lui să tindă, irezistibil, la dominaţia sufletelor şi a lucrurilor.
Dar îşi calcula sorţii, îşi alegea mijloacele şi procedeele cu sânge rece, îşi fixa, îşi
urmăria scopul cu o perseverenţă atentă şi lucidă. Totul la început, în tăcere. Fără
confidenţi, fără complici. Nae Ionescu era o fire de conspirator, cum a descris-o
Bakunin, dar fără fanatismul care pune stăpânire pe întreaga fiinţă.

Începu deci lupta pentru cucerirea "Cuvântului" din prima clipă a instalării lui în
redacţie. Nimeni nu bănuia nimic. Nimeni nu se aştepta. Nae Ionescu era prezent la
masa lui de scris din zori şi până noaptea. Sosia cel dintâi şi pleca cel din urmă.
N'avea de scris decât articolul de Duminecă. Dar secretariul de redacţie are totdeauna
nevoie de o mână de ajutor. Cu prezenţa lui neîntreruptă la gazetă, cu bunăvoinţa lui
neobosită. Nae Ionescu se introduse în toate amănuntele, nevoile şi tainele ziarului.
Ajunse în scurt timp omul de a cărui părere se ţinea seama. Omul a cărui intervenţie e
totdeauna promptă, oportună şi necesară. Cu firea specifică gazetarului, toţi ceilalţi se
desbărau cu plăcere de partea lor de griji în legătură cu redacţia, pe seama lui Nae
Ionescu, cel care ţinea seama de toţi şi de toate. Prin telefon, Enacovici obişnuia să
facă odată, de două ori pe zi, act de participare la conducerea gazetei, i se întîmplase
adesea să nu găsească pe nimeni. Acum de la celălalt capăt al firului îi răspunde
negreşit invariabil vocea cantabilă şi profundă a lui Nae Ionescu. Mai mult încă. De
două-trei ori pe săptămână în toiul nopţii, soneria telefonului îl smulgea, cu tresărire
din somn-aci redacţia ... mă scuzaţi domnule director ... vorbeşte Nae Ionescu ... a
sosit o telegramă foarte importantă ... ştiţi ... în chestia reviszionismului ... a vorbit
Titulescu la Geneva ... magistral ... n'am vrut, nu puteam să-i dau drumul până nu-mi
daţi dvoastră câteva directive.

Cu un suspin adânc, Titus Enacovici, care îşi dedica nopţile unor conversaţiuni mai
egoiste şi mai plăcute, se resemna să consacre câteva clipe grijilor patriotice şi
redacţionale. Se desprindea în chipul acesta cu rolul de director efectiv al gazetei.
Treptat, Nae Ionescu îl pregătea pentru acest rol. Îl silia să-şi scrie din ce în ce mai
des articolele. Il scotea cu încetul din temele economico-financiare, în care Titus.
Enacovici se considera poate pe drept cuvânt specialist şi-i da ghies în politica internă
şi mai ales în marile desbateri ale politicei străine. Cultiva în Enacovici vanitatea
firească a acestuia şi-i întăria odată cu sentimentul de încredere în sine, convingerea
în devotamentul plin de admiraţie al lui Nae Ionescu. De la o vreme, toate discuţiile
din redacţie, la care lua parte şi Enacovici se terminau cu această concluzie a lui Nae:
- cel mai mare gazetar al ţării, e patronul nostru.

Titus Enacovici căpatase aripi. Ne amintim că se avânta în prorociri de ordin

internaţional pe cari le demonstra în maniera logică-geometrică a lui Spinoza. Într'o
zi a publicat un astfel de lung articol în care preciza, cu o siguranţă orgolioasă că
viitorul război mondial va izbucni în mod inevitabil în 1933. N'a apucat, din
nefericire, să-şi vadă teza desminţită de evenimente.

Între acestea redacţia întreagă îşi dădea seama că Titus Enacovici luase în mod efectiv
conducerea "Cuvântului" şi că în servicilie redacţionale se introduceau moravuri
aproape birocratice. Toată lumea observa că din umbră în chip de sufleur discret,
pândeau ochii fantastici ai lui Nae Ionescu. Se pricepea cu o desăvârşită artă, să-şi
strecoare propriile sale concluziuni, în raţionamentele patronului încântat de noua sa
persoană. Era prea târziu ca Nae să fie impiedicat în ofensiva lui insidioasă. Şi în
realitate nimeni din echipă nu era în stare să se ia la întrecere în materie de răbdare şi
de acţiune înceată, dusă ceas cu ceas, cu Nae Ionescu. Îşi desvoltase facultăţile de
atenţie, de concentrare şi voinţă la maximum, printr'o educaţie îndelungă şi specială.
Vom avea poate prilejul să revenim asupra acestui subiect. E cu neputinţă să înfăţişăm
toate cele petrecute, cu bogăţie de amănunte vii, pline de semnificaţie, ale acestei
lupte surde şi piezişe în câteva însemnări grăbite şi sumare. Nae Ionescu avea să
apară în curând, în ierarhia interioară a gazetei. Titus Enacovici îi dădu misiunea să
reorganizeze redacţia. Era pentru Nae un mare succes, pe care-l explica astfel: - "când
pătrund undeva, eu mă situez din punctul de vedere al intereselor acestei întreprinderi
... Egoismul nu serveşte la nimic. Trebuie să te integrezi unei colectivităţi ca să fi scos
la suprafaţă".

Reorganizarea proiectată şi realizată de Nae Ionescu era simplă şi trebuia în

proiectele sale să fie descisivă. El sparse tiparul zilnic al primei pagini al gazetei. Vă
amintiţi că în acest tipar, fiece colaborator îşi avea locul designat dela început. Nae
Ionescu hotărî ca toate locurile în pagină, deci toate genurile de articol să fie ocupate
prin rotaţie, de fiecare scriitor în parte. Rotaţia fu consemnată întrun fel de "ţintar"
săptămânal, afişat la secretariat. O privire pe acel ţintar îţi indica "genul" ce ţi-era
hărăzit în acea zi de muncă. Rând pe rând erai polemist, economist, doctrinar, literat,
umorist, fantezist, după rubrica pe care trebuia să o deserveşti. În felul acesta,
lămurise Nae Ionescu, talentul fiecărui redactor va putea să se recreeze, va fi ferit de
repetiţie şi de epuizare.

In felul acesta, în realitate, cel ce fusese promovat la şefia de redacţie, izbutia să

disloce pe Pamfil Şeicaru de la redactarea aşazisului "mijloc" de pe cele trei jumătăţi
din centrul paginei. Totodată Nae Ionescu se afla în măsură să scrie în fiece zi
articolul care-i convine, potrivit cu evenimentele zilei. Nu avea decât să se înţeleagă
cu vreun coleg totdeauna serviabil şi să facă schimb de locuri, pe acea zi. Toate
acestea pot să pară mărunţişuri în realitate însă importanţa lor era mare.
Pamfil Şeicaru primi cu linişte lovitura. Ştia la ce trebuia să se aştepte. Instrumentul
de afirmare şi de luptă creiat după o muncă de an după an avea să cadă în mâinile
altuia, ale unuiă mai abil decât el. Arta de a cultiva pe un om, de a-l seduce şi de a-l
călăuzi pe nesimţite, nu-i era familiară lui Pamfil Şeicaru. Terenul era cotropit de
adversar. Nae Ionescu aşeză pretutindeni străjile sale. Aceasta nu înseamnă că în
redacţie domnia o atmosferă de vrajbă şi scandal. Totul se desfăşura în amabilitate şi
linişte. Mai ales că prin imense sforţări, Pamfil Şeicaru, purtat de temperamentul său
către explicaţiuni deschise, câtre răfuieli neîntârziate, izbutise să se domine şi să tacă.
Luase hotărâri. Să nu dea lupta pe terenul ales de adversar. Să nu încerce să-i smulgă
din mâni arma lor comună. Această armă valora în aprecierile lui Pamfil Şeicaru,
preţul celor ce o mânuiesc. El va continua să-şi scrie cu aceeaşi pasiune ca mai
înainte, articolul cotidian care făcea succesul gazetei. Dar în acelaş timp va pregăti
retragerea. Va reîncepe totul dela început. Va parcurge încăodată drumul întreg, fără
capitalişti, fără patroni. Totul cu propriile mijloace, adică aproape fără mijloace. Avea
o vorbă: cel mai bun capital e încrederea cetitorului ... cea mai bună subvenţie sunt
cei trei lei, de fiece zi, ai cetitorului ... .

Pentru a câştiga această încredere, această subvenţie, trebuia să-şi regrupeze din
vreme, echipa în tăcere, cu răbdare, exact după metodele adversarului, "La
conspirator, conspirator şi jumătate". Pamfil vorbi cu fiecare dintre colaboratorii pe
care şi-i simţia prieteni. Simţul nu l-a înşelat. Toţi îi făgăduiră că-l vor urma şi că
până în ziua hotărâtă îi vor păstra secretul. Urmară luni de zile de pregătiri
minuţioase. În tot acest timp în care se şi începuse corespondenţa cu depozitarii din
provincie, alegerea redactorilor provinciali, contractul cu o tipografie, achiziţionarea
unor stocuri de hârtie, secretul a fost cu grijă păstrar absolut de toată lumea. Şeicaru
vorbise separat cu fiecare prieten. Toţi au tăcut în sinea lor şi deşi ştiau cine mai sunt
părtaşii, n'au deschis vorba cu nimeni. Taina sa a fost păstrată din Octombrie până în
Ianuarie!

Lucrul în redacţia "Cuvântul" continua ca şi cum nu se patrecea nimic. Cu un

entuziasm reînnoit zilnic. Şeicaru îşi scria disciplinat articolul conform cu "ţintarul"
din perete. Vremea trecea. Într'o zi veni la ziar cu o servietă. Trecu pe la masa
fiecăruia şi i-o întredeschise. Teancuri de bancrote. Vânduse terenurile petrolifere pe
cari le cumpărase, pe preţ, de nimic, cu vreo câţiva ani mai înainte. Curând pe
zidurile Capitalei se văzură afişe mari. Pretutindeni se citea: Apare "Curentul".
Obsedant, afişul aţinea calea tuturora. Şi nu se ştia cine scoate şi când apare
"Curentul".

Şeicaru avu o ultimă convorbire cu fiecare dintre colaboratorii săi. Spuse: eu plec de
la gazetă mâine la amiază. Tu demisionezi peste o săptămână (sau două, trei). Apărem
la ... Vei fi prezent la "Curentul" în seara de ... Despărţirea de Enacovici şi de statul
său major avu loc a doua zi la amiază. S'au păstrat toate formele civilităţii: "Cu părere
de rău, vă anunţ că vă părăsesc pentru a înfiinţa "Curentul". Vă mulţumesc şi
rămâneţi cu bine!". O strângere de mână cu fiecare. Când ajunse la uşă Nae Ionescu îi
zise: " - Cum rămâne, Şeicarule, cu preavizul legal?" Şeicaru tresări. Îşi simţi sângele
în tâmple. Vru să replice brutal dar se stăpâni şi răspunse: - "Adresaţi-vă ministerului
Muncii". Salută încăodată, surâzătător şi plecă. La diferite date, de mai înainte ştiute,
foştii colaboratori ai lui Titus Enacovici se prezentau la "Curentul", la sediul
provizoriu in str. Regală şi cu o precizie militară luau cunoştinţă de ordinele care-i
priviau, întocmai ca la un birou de mobilizare. Plecarea lor de la "Cuvântul" nu s'a
petrecut deodată cu a lui Şeicaru. A fost poate o eleganţă a tuturora să nu
descompleteze brusc o redacţie la care au lucrat ani de-arândul. De altfel, adversarul
luase toate măsurile ca să reconstituie o echipă. Dar mai ales în presă oamenii se
grupează după afinităţi. La "Cuvântul" continuau sa scrie ziarişti de seamă. De la
primele numere ale "Curentului" publicul avea să constate în ce anume constă
deosebirea dintre cele două grupuri. Ele s'au diferenţiat potrivindu-se fiecare şefului
de echipă. La "Cuvântul" au rămas scepticii. La "Curentul" s'au adunat pasionaţii, în
literatură, e cu putinţă ca scepticismul să fie mai potrivit, în gazetărie nu valorează
decât pasiunea. Nae Ionescu apelase totuşi la prietenii săi şi le recomandase tonul
vehement şi pasionat ca să umple în special golul lăsat de demisia lui Şeicaru. Mi-
aduc aminte că rolul fusese atribuit talentatului ziarist şi dramaturg A.K. Nu-i lipsia
amabilului nostru prieten, nici curajul, nici cultura cea mai aleasă, nici chiar
convingerea. Atacurile sale acerbe, necruţătoare, erau scrise cu o artă verbală
incontestabilă. Lipsea însă acel ton al sincerităţii care porneşte din adâncurile
temperamentului. Nu era indignarea veritabilă a unui violent, a unui coleric. Se
simţea contrafacerea. Dacă A.K. ar fi fost lăsat în elementul său, care este umorul,
ironia, verva scânteietoare altul ar fi fost succesul. Reţetele cerebrale ale lui Nae
Ionescu erau, ca să folosim o expresie pe care o întâlnim des în vorbirea şi în scrierea
lui, inoperante.

Din primele zile ale apariţiei: Curentului, masa cetitorilor se împărţi egal între cele
două gazete. Apreciabil succes dar nu deplin. Şeicaru era nemulţumit. Se plimba
înfrigurat prin noua lui redacţie şi spunea - "ne trebuie un eveniment! Ceva care să
pasionaze publicul. O temă pe care să ne sprijinim, să ne desfăşurăm, să ne dăm
drumul".

Când a izbucnit celebrul scandal al comerţului clandestin de stupefiante şi crima

neizbutită şi ciudată a lui Găetan, condeiele se aprinseră în redacţia "Curentului" şi se
aşternură pe hârtie cu litere de foc. Aci începu a doua şi adevărata întrecere între
redacţiile rivale. Acum se vădi în chip hotărâtor, deosebirea de temperamente, deci de
criterii, de apreciere, de ton. Cei de la "Cuvântul" nu vedeau în ultimele evenimente
un motiv de alarmă şi de indignare. Scepticismul lor discret căuta, dimpotrivă, să
treacă lucrurile sub tăcere, pentru a nu da la iveală moravuri urâte şi rău pilduitoare.
"Curentul" dimpotrivă, prin articole de fond, printr'o campanie temerară, printr'o
anchetă necruţătoare şi împinsă la extrem, denunţă primejdia care pândia societatea
românească, veşteji decadenţă în care se complăceau falsele elite. Publicul îl urmă cu
pasiune. Tirajul crescând vertiginos zi cu zi ajunse la cifre pe cari, în zilele lui cele
mai bune, "Cuvântul" nu le atinese niciodată. Când m'am întors din străinătate să-mi
iau postul în primire, l-am întrebat pe Şeicaru - cum stăm? - "Cuvântul" e o gazetă
lichidată, îmi răspunse. Textual.
De atunci, şi pentru că e vorba de un veritabil mic război, purtat cu arme şi sub legi
elegante între două tabere se pot utiliza aceşti termeni; - totul se rezumă la
exploatarea unei biruinţe, la urmărirea celor scoşi din poziţiile lor. "Cuvântul" din ce
în ce mai şovăitor începu să-şi plătească factura tipografică târzielnic. Am spus că
tipografia Eminescu era pe atunci cea mai bună din Bucureşti, în afară bineînţeles de
"Adevărul" şi de "Universul" rezervate exclusiv propriilor ziare. A te face imprimat la
Eminescu era pe atunci o atenţie faţă de cetitor. Şeicaru trimite o ofertă de tipărire
întreprinderii. Oferta fu acceptată şi "Curentul" luă în rotative locul de ani şi ani al
"Cuvântului". Era a doua fază a acestui duel american. A treia şi ultima e marcată prin
evacuarea "Cuvântului" din vechiul local de redacţie şi administraţie în care se afla
instalat încă de la apariţie şi mutarea triumfală a "Curentului" în casa de unde echipa
Şeicaru fusese ca şi izgonită. (Duelul acesta, trebuie sa o spunem s'a sfârşit printr'un
gentleman-agrement) - "Cuvântul" a ajuns o gazetă confidenţială, "a încheiat
directorul "Curentului" nu mai merită să ne ocupăm de el." (Ne aflam reuniţi în jurul
unei mese colegiale).

"... E momentul să ne gândim la o casă proprie, care să cuprindă totul, tot ce trebuie
apariţiei unui ziar, ...".

Nimeni nu luase în serios aceste cuvinte. Nici chiar doamna Tantzi Şeicaru, singura
care cunoştea bine resursele imaginative şi avântul de "casse-cou" ale soţului ei şi
care s'a străduit o viaţă întreagă să le tempereze. A fost şi a rămas soarta acestei
inteligente şi energice femei de a instala şi de a menţine, fără întrerupere, ecluze în
şuvoaiele Niagarei. Nici astăzi, ştim bine, nu e izbăvită de grijile ei. Atenţiune!
Şeicaru e tocmai din nou în faza în care proictează imagini constructive într'un spaţiu
abstract. Ce-o mai fi pregătind? Deocamdată vede ceea ce alţii nici nu întrezăresc.
Mai târziu visurile acestea se vor materializa în machete. E interesant de ştiut că
palatul şi instalaţiile actuale ale "Curentului" au luat fiinţă mai întâi sub forma de
jucărioare de carton pe masa de scris din biroul directorial. Un fel de practică de
magie albă. Poate că doamna Tantzi Şeicaru ar face bine să distrugă nouile machete,
atunci când ele se vor ivi şi denunţ aci că apariţia lor e iminentă. (Dar sunt un
confident ideal: nu-i pot spune mai mult). Distrugând macheta care va să vie poate că
se nimiceşte visul şi Pamfil se va putea bucura ca oamenii de propria lui existenţă şi
nu va intra iarăşi "rob pe viaţă" (cum spune soţia lui) robul unui vis. Atenţiune!
Caracteristica lui Şeicaru e că nu disociază visul de acţiune. E un realist în lumea
visurilor, un halucinant lucid în lumea realităţilor, violentând rezistenţa prezentului
pentru a creia formele viitoare pe care le intuieşte imaginaţia, el o socoate ca un
material de pre-construcţie, explozibilul care sparge materia inertă şi opacă, obligând-
o la supunere docilă. Acesta e şi secretul indrăznelii lui temerare. Poate că maşinile
pe care le-a strâns ca pe nişte monştrii in jurul lui, au partea lor de vină în această
necontenită înaintare pe calea realizărilor. Fiindcă maşina e o fiară flămândă, a spus
el, o fiară căreia dacă nu-i dai să mănânce, te mănâncă ea".

Ion Vinea (acest articol a apărut în 1943)

Post Scriptum
Am citit cu multă participaţie articolul Geneza unei gazete Curentul de Ion Vinea,
publicat în Curentul din 1943, reeditat în Curentul cel nou, din exil.

În el autorul, descrie, cu multă obiectivitate conflictul provocat de Nae Ionescu la

Cuvântul obligându-l pe Pamfil Şeicaru, după ce l-a introdus în redacţie ca şi
colaborator la pagina religioasă de Duminecă, să părăsească ziarul şi să pună bazele
cotidianului "Curentul" marele succes al vieţii sale. Lucrurile sunt cu toată claritatea
descrise de Ion Vinea, martorul acestui mic război purtat însă cu toată eleganţa, deci
nu voi insista asupra lui.

Înainte de toate subliniez că după propriile declaraţii ale lui Ion Vinea - poet şi
scriitor pe care îl preţuiesc în mod deosebit - a lucrat din 1925 ca şi colaborator
apropiat al lui Pamfil Şeicaru, pe care îl urmează la Curentul cel puţin până în 1930
când va conduce ziarul Facla înlocuindu-l pe N.D. Cocea. Oricum relaţiile lui Vinea
cu Pamfil Şeicaru rămân în continuare, la fel de strânse dovadă că în 1943 primul, cu
ocazia împlinirii a 15 ani de la apariţia Curentului, a scris memorabilul său articol, la
care maestrul ţinea mult de tot, Genza unei gazete: Curentul.

Meritul respectivului articol se datorează şi talentului cu care autorul ne prezintă

personajele principale ale confruntării.

Cel dintâi este Nae Ionescu, faţă de viaţa chinuită dusă de acesta în trecut avea tot
respectul. În Lunatecii eroul principal Lucu Silion îl are drept pedagog de casă pe
Fane Chiriac alias Nae Ionescu, de unde se poate presupune că avea anumite
informaţii chiar de la sursă. Aminteşte de încercarea, de data aceasta a lui Nae
Ionescu, de a deveni om de finanţe şi editor fără reuşită. Nu se pomeneşte de
delapidarea de bani de la banca Blank, dar să fim sinceri, aspectul său exterior
îmbrăcat cu un pardesiu de culoarea vântului, nu vorbeşte de o eventuală bună stare,
întrucât, recunoştea şi marele ziarist, suma însuşită nu era cine ştie ce mare, pe
bancher l-a supărat faptul că filozoful i-a înşelat încrederea ce a învestit-o în el: "Slab
ca un ogar, în faţa lui îngustă şi brună ochii verzi, sub sprâncenele groase, îmbinate şi
demonice, aveau scăpărări albe cari impresionau. O voce profundă cavernoasă". Este
redat şi modul său de a fi, fără îndoială redacţia Cuvântului devenise ţinta reuşitei lui
în viaţă, prilej ce nu i se va mai arăta a doua oară: "Nae Ionescu se apucă de lucru ca
un personaj de tragedie. Nu cred să fi avut vreo vină. Era legea tiranică a firii lui să
tindă irezistibil la dominaţia sufletelor şi a lucrurilor. Dar îşi calcula sorţii ... în tăcere,
fără confidenţi, fără complici. Nae Ionescu era o fire de conspirator cum a descris-o
Bakunin, dar fără fanatismul care pune stăpânire pe întreaga fiinţă". Şi ar mai fi de
adăogat reprobabila faptă a filozofului de a-l câştiga de partea sa pe directorul
"capitalist" Titus Enacovici pe care ajunsese să-l declare cel mai mare gazetar al
nostru, subliniind cu multă făţărnicie pe cuvântul, patron.
În schimb, Pamfil Şeicaru avusese firea ziaristului care a asigurat succesul
Cuvântului: "Neastâmpărul pasionat, curajul şi sinceritatea lui adesea brutală, au
grăbit ca nişte plesnituri de bici înaintarea "Cuvântului" în masele largi ale
publicului ... . Dar reuşita "Cuvântului" se datoreşte verbului de rezonanţe profunde,
al lui Şeicaru. Fără accentul fulgurant şi patetic orchestra de gazetari şi de scriitori de
seamă ai noului ziar n'ar fi obţinut ascultarea mulţimilor indiferente".

Şi aş mai adăoga încă două aspecte: "Răsunetul mereu verificat şi tot mai amplu al
activităţii lui gazetăreşti îi împlinea dorinţa lui de popularitate, îi dădea sentimentul
de plenitudine şi putere absolută în imperiul dificil ai opiniunii". În lumina acestei
dorinţi de plenitudini vom inţelege de ce complotul tăcerii aruncat asuora activităţii
sale de către un exil lipsit de orice nivel de pregătire politică, îl va indrepta pe Pamfil
Şeicaru spre ţara unde de fapt se află poporul român şi va incerca să ajungă la el,
chiar şi prin intermediul trimişilor partidului, singurii cu care putea ajunge în contact,
şi accepta această mezalianţă până i se va respecta totala libertate de creaţie.

Şi al doilea: "Se ţinea departe de calcule administrative, de chestiunile de rentabilitate

ale gazetei. Ştia că una peste alta, totul merge din bine, mai bine. Cifrele nu-l
interesau niciodată. Restul e treaba contabililor şi mai ales a administratorului
delegat".

E curioasă o atare insuşire tocmai la un om atât de lacom după bani cum e considerat
de unii dintre mulţii săi adversari, marele nostru ziarist. Noi credem că el se conducea
mult după impresiile intuiţei sale, din acesteă cauză nu l-a iertat pe Nae Ionescu până
a trăit, era printre puţinii oameni care l-au înşelat în intuiţile sale. Şi am mai putea
adăoga că pentru a părăsi Cuvântul a fost obligat sa aplice metodele lui Nae,
conspiraţia, adică celor ce-l vor urma la Curentul să nu divulge acest secret decât
atunci când le va spune el. Desigur a fost încă un procedeu neconform cu firea lui,
care ar fi preferat o înfruntare publică fie şi brutală prin sinceritatea ei, spunându-şi
tot ce au pe suflet, decât strângerile de mână mai mult decât făţarnice, la despărţire.
Toate victorilie repurtate de Pamfil Şeicaru asupra Cuvântului nu au putut compensa
umilinţele sale terminate cu părăsirea ziarului pe care el adus-o la buna împlinire,
oricâte succese i-au putut dărui Curentul.

Nu putem să nu cităm din finalul articolului în care nu scapă ne elogiată nici doamna
Tantzi Şeicaru cea care cunoscând resursele imaginative ale soţului şi avântul său
imprudent "s'a străduit o viaţă întreagă să le tempereze. A fost şi a rămas soarta
acestei inteligente şi energice femei de a instala şi de a menţine, fără întrerupere,
ecluze în şuvoaiele Niagarei".

Şi prin aparentul constrast, autorul scoate în evidenţă firea pe care eu am numit-o

balzaciană, recurgând la graiul, atât de îndrăgit şi de marele ziarist, al Poeziei:
"Distrugând macheta care va să vie, poate că se nimiceşte visul şi Pamfil se va putea
bucura cea oamenii de propria existenţă şi nu va intra iarăşi "rob de viaţă" (cum
spune soţia lui) robul unui vis. Atenţiune! Caracteristica lui Şeicaru e că nu disociază
vizul de acţiune. E un realist în lumea visurilor, un halucinant lucid în lumea
realităţilor, violentând rezistenţa prezentului pentru a creia formele viitoare pe cari le
intuieşte. Imaginaţia el o socoateşte ca un material de preconstrucţie, explozibilul
care sparge materia inertă şi opacă, obligând-o la supunere docilă. Acesta e şi secretul
îndrăznelii lui temerare".

Curios, forte curios, biografii lui Ion Vinea, Marian Popa: Dictionar de literatură
română contemporană, ed. II-a, ed. Albatros, Buc. 1977, pg. 610 şi M. Papahagi în
Scriitori români, ed. ştiinţică şi enciclopedică Buc. 1978, pg. 471, nu pomenesc de
colaborarea lui Ion Vinea la Cuvântul şi mai apoi la Curentul, deci se pune întrebarea,
ori nu ştiau de ea, ceea ce ar constitui o lipsă de pregătire blamabilă pentru ei, ori au
urmat ordinul partidului, totalitar în structura sa privind anumiţi proscrişi de care nu
se putea vorbi decât defăimător, şi marele ziarist Pamfil Şeicaru făcea parte dintre ei.

Oricum, astăzi, bazaţi şi pe articolul lui Ion Vinea "Geneza unei gazete: Curentul", la
care alătur un bogat material documentar, a venit vremea să încetăm a vorbi de
Pamfil Şeicaru ca de un personaj, venal, dornic sa se îmbogăţească prin afacerile
dubioase ce le încheia, şantajist şi multe alte calomnii pe care i le-au atribuit falsa
elită dintre celel două războaie mondiale, reluate cu mai multă amploare în josnicia
lor de slugile regimului comunist, toate acestea urmează să fie aruncate peste bord
fiindcă nu au nicio justificare logică, ele sunt simple minciuni, defăimându-se, un om
deoarece a îndrăznit să exprime adevăruri supărătoare pentru cei ce se considerau
conducători ai unei ţări pe care de fapt o împingeau spre prăpăstii.

Actualilor oameni de cultură, dintre cei ce se închină unor alte idealuri ca cele de ieri,
comuniste, le revine merituoasa sarcină să urce drumul Canosei în locul părinţilor lor,
şi să ceară iertare memoriei atât de ultragiate a marelui ziarist, istoric şi scriitor,
pentru toată dureroasa nedreptate ce i s'a făcut, deschizându-i porţile Panteonului
românesc unde se cuvine să ocupe între nemuritorii neamului, un loc de unică cinstire

Scrisoarea (50) din 30 August 1980 de la Pamfil Şeicaru

Iubite Vuia, am primit medicamentele şi îţi mulţumesc. Eu lucrez la un mic studiu

aproximativ de 120 pagini: "Dinastia Hohenzollern Sigmaringen în România 1866-
1948."

Schema: doi regi au pus temeinice baze monarhiei in România: Carol I cu războiul
Independeţei şi Ferdinand cu războiul din 1916-1918 realizând România mare. Doi
regi Carol II şi Mihai Viteză sau Mihai pripitul cum l-a calificat ironia populară după
ce s'au publicat comunicate oficiale emise de specialişti universitari că deşi născut la
6 Iuni este totuşi posibil să trăiască deşi înainte de termen. Elena de Sparta trecuse
Rubiconul ... Carol II a fost ca un blestem asupra României, iar cretinul pripit a
terminat opera de ingropare a monarhiei în ţara noastră. Este în bună parte şi vina
clasei politice. Cutezanţa cretinului pripit îşi va primi documentarea necesară. Dacă ai
Istoria Partidelor volum 2 citeşte dosarul Carol II şi ceea ce priveşte pe Elena de
Sparta, cu fotocopii după documente oficiale. Vei fi satisfăcut. Public în Curentul un
portret al lui I.G. Duca sub titlul "Un necunoscut". Nu-mi amintesc de articolul
"Scrisoare deschisă lui M. Sadoveanu". În aceşti ani de pribegie am scris enorm ca să
nu pierd uşurinţa ideaţiei. Ştiu că a fost francmason. Era un mare iubitor de arginţi şi
cu toate că era gras era sprinţar la degustări. Mare talent descriptiv al naturii ca
nuvelist şi romancier Cezar Petrescu îi era cu mult superior. Să compari Floare ofilită
şi Însemnările lui Niculae Manea care vor sa redeee viată orăşelor de provincie cu
Oraş patriarhal şi Cariera lui Vidran ca să vezi strivitoarea superioritate a lui Cezar
Petrescu. Cele trei volume consacrate răscoalei ţăranilor din 1907 redau realităţile
economiei rurale din vechlui regat. Nu mai amintesc romanul "Întunecare" .... Observ
că regimul din ţară organizează conspiraţia tăcerii în jurul lui Cezar Petrescu. Nu i se
acceptă viziunea şi sensibilitatea de răzeş. Un critic Crohmălniceanu în prefaţa la
Comoara regelui Dromihete şi Aurul negru îi reproşează apologia răzeşului. Eu, când
demonul din călimară îmi va da răgaz voi scrie un studiu asupra acestui Balzac al
Românilor. În chestia Drăgan. Poate nu ştii ce sunt negrii în literatură; adica oameni
dotaţi care scriu plătiţi pentru alţii. Drăgan şi Tracii mă fac să râd, cum râd când se
invocă lucrarea de chimie a Elenei Ceauşescu. Cartea lui Călinescu "Istoria literaturii
române" este o cutezătoare lucrare a unui sabăţ goi. Îşi bate joc de filozoful Conta şi
declară câ cel mai mare filozof român pe Cilibi Moise un vânzător ambulant de şirete,
nasturi etc. Îi dă şi fotografia lui Cilibi Moisi. Vasile Conta a ţinut în camera
deputaţilor două discursuri în care a combătut încercarea de a se modifica articolul 7
din Constituţie spre a se înlesni cetăţenirea în masâ a evreilor, care ni s'a impus prin
conferinţa de la Berlin în 1878. Vei înţelege obrăznicia lui Călinescu. Când vei veni
îţi voi da să citeşti "O falsă istorie a literaturii române" la care jigodia n'a îndrăznit să
răspundă. Şi istoria aceasta s'a editat în condiţii grafice exepţionale la Fundaţiile
regale, Carol al II-lea.

Carol Davila a fost adus în ţară de Cuza Vodă, el a întemeiat factultatea de medicină
din Bucureşti. S'a căsătorit cu domnişoara Golescu. Aşa se admisese că acest Carol
Davila este fiul doamnei d'Agoult şi Liszt. Este probabil, dar ceea ce ştiu este că fiul
lui Davila avea un păr roşcat. In Spania sunt spanioli care poartă numele Davila. Un
general care a fost alături de Franco în lupta comuniştilor se chema Davila. Numele
Spinola al unei familii nobile de origine evreu comarsos adică convertit la creştinism.
Nu uita că Torquemada era un rabin convertit ca şi toţi din aparatul inchiziţiei. Alt fiu
al lui Davila, cita când a îmbătrânit îndepărtatele ascendenţe de arabi. Evreii spanioli
nu au nimic comun cu evrei din Rusia sau Polonia. Aschinazii care sunt descendenţii
unui trib Hazari asiatici care au trecut în masă la mozaism. Cunoşti legile eredităţii -
30 de generaţii păstrează ceva din originile de-alungul atâtor succesiuni şi când nu te
aştepti apar stigmatul originar. În 1900 a fost scandal în Germania: doi tineri germani,
amândoi blonzi, fata virgină şi dă naştere unui copil negru. Îmi amintesc că s'a jucat o
piesă "Punctul negru"; făcându-se cercetări s'a constatat că un german cu o sută de
ani înainte avusese soţie o negresă şi unul dintre descendenţi era tânărul german. La
noi au fost puţini evrei spanioli, au fost în imensa lor majoritate evrei aschinazi adică
cei care veneau din Polonia şi Rusia.
Marin Preda pe cât am aflat a fost la începuturile lui între reporterii la unul din cele
trei ziare Curentul, Evenimentul zilei şi Rapid. Intre atâţia care au lucrat este firesc să
nu-mi amintesc. Scena pe care o descrie Marin Preda este totalmente inventată. La
data acea eu eram la Roma. Un prieten mi-a trimis fotografia pe care am făcut-o când
străbăteam o stradă din Roma şi am dat-o. Este ierăşi adevărat că dacă aşi fi fost în
ţară, în România aş fi fost suprimat de legionari. Aveam în redacţie colaboratorie care
erau legionari deci nu aveam motive să mă tem.

Un articol "Insula şerpilor" strecurat de Ionel Dumitrescu şi nesemnat a fost publicat

în lipsa mea, care eram la Cluj unde ţineam o conferinţă, mi s'a atribuit mie. Când s'a
căutat manuscrisul, dispăruse. Când voi izbuti să am o fotocopie a articolului îl voi
publica. Este un monument de idioţenie, conţinut şi stil. A fost o lovitură a palatului
care a încercat să aţâţe pe legionari împotriva mea şi a Curentului. Inspiraţia a venit
de la colonelul Rusescu din cavalerie, pe care îl frecventa Ionel Dumitrescu. Rusescu
era directorul de cabinet al lui Urdăreanu. Îţi dau aceste precizări cu condiţia să nu le
foloseşti. Totul este rezervat cărţii "Memorile unui gazetar". Este cred că înţelegi, un
semn cât de aproape te simt.

Zarifopol nu m'a cucerit niciodată. Nu cunosc cartea lui Sevastos. Fiul unei
institutoare şi a poetului Arthur Stavri, prefect de Botoşani şi deputat liberal în
opoziţie. Poetul nu şi-a recunsocut odrasla care îi semăna fizic ca o impecabilă copie.
Sevastos nu era lipsit de talent.

Cu prietenească îmbrăţişăre
Pamfil Şeicaru
Post Scriptum

Aceasta este scrisoarea ultimă pe care am primit-o de la maestrul Pamfil Şeicaru.

Deşi e scrisă cu mai bine de o lună jumătate înaintea de moartea sa, din 12
Septembrie am plecat în concediu şi maestrul nu-mi scria până nu primea o scrisoare
că sunt din nou acasă.

Totuşi am fost mai mult ca în orice alt concediu, cu marele ziarist alături de mine,
deoarece mi l-am petrecut în Spania, şi cele mai multe zile am stat la Madrid.

În acestă metropolă am avut timp să vizitez Prado, unicul muzeu de o inestimabilă

valoare, sunt prezenţi toţi marii artişti ai Omenirii, dar în special pot fi văzuţi în toată
grandoarea lor un El Greco, Velasques şi Goya pe când Murillo artistul cu ai săi copiii
ai străzii e mai bine reprezentat în Pinacoteca din Muenchen, fiindcă în Sevilla nu
erau preţuite decât operele lui cu subiect religios, le-au cu vândut pe cele considerate
astăzi capodoperele sale unui colecţionar german, devenite astfel, mandria muzeului
din Muenchen.
Dar am stat mai mult la Govora, care împreună cu soţia sa Eugenia, venită din
România după o despărţire de 30 de ani, locuiau în fostul apartement al lui Pamfil
Şeicaru de pe Avenida Reina Victoria, format din două camere şi toate dependinţele,
ar fi arătat mult mai onorabil dacă Govora ar fi putut să mai facă anumite amenajări,
necesare, după atâta vreme.

Dar noi eram preocupaţi de biblioteca, atâta cât a rămas de la "tata Pamfil" cum îi
zicea Govora şi pe mine m'a surprins colecţia de picturi de autori români în legătură
cu care îi scriam în epistola ce am dat-o cu 14 Octombrie din Giessen: "Am admirat
picturile pe care le aveţi (se înţelege expuse pe pereţii locuinţei sale de pe Av. Reina
Victoria): Şirato, Tonitza, Dărăscu, Şt. Dimitrescu şi dacă bine am descifrat
semnătura şi Teodorescu-Sion. Este un mic muzeu Zambaccian în inima Madridului,
lucrările fiind caracteristice pentru fiecare artist în perioda lui de maturitate. Pentru
Şirato am o adevărată slăbiciune, iar Marina lui este un vis muiat în albul argintat al
unei neguri sub care se ascund tăcerile ca taine". (Aşa cum am mai scris-o din păcate
lucrările pictorilor români, nu au nicio trecere pe piaţa speculanţilor dar şi o
colecţionarilor de arta, apuseni aşa că maestrul nu putea fi legat de ele decât
sentimental, în fond preţuind ceea ce se cheamă autentică artă!)

Am citit atunci la Govora articole mai vechi ale maestrului publicate in Carpaţii, ca
de pildă unul despre Argetoianu, altul despre fraţii Teoderanu, Ionel şi Păstorel şi mai
recente despre Duca şi Un învins: Ion Mihalache. Oare cine se va ocupa cu studiul şi
publicarea acestor articol fiecare purtând pecetea marelui talent al lui Pamfil Şeicaru,
cu scântei nu rar geniale? Sau vor pieri în neant duse de pustia vremilor, ca de vânt
frunzele toamnei?

În ultima scrisoarea Pamfil Şeicaru abordează o problemă ce se cere lămurită. Şi

anume Marin Preda şi-a permis să introducă în Delirul o scenă în care marele ziarist
Gr. Patriciu cu biografia lui Pamfil Şeicaru este căutat acasă de o echipă legionară pe
care cel dintâi o întâmpină cu focuri de armă, ceea ce nu s'a putut întâmpla fiindcă
maestrul la acea dată era la Roma, cum o poate demonstra cu o fotografie datată chiar
acolo, cu ziua respectivă şi dacă ar fi fost în Bucureşti poate legionarii l-ar fi
suprimat.

Desigur scena e invantată, şi aceasta ţine de dreptul autorului să o facă, dar tânărul
care-şi iubea şeful a observat când legionarii au intrat în casa lui Patriciu şi fiindcă a
chemat în ajutor armata, el salvează viaţă idolului său. Marin Preda nu a vrut să-şi
piardă sentimentul ca în viaţă, necunoscut de şeful, sau, ori în acest mod, el nu va
putea spune că al lui Parizianu i-ar rămas un anonim. E un artificiu la care fantezia
romancierului frecvent recurge, cu multă mărinimie.

După cum mi s'a transmis, Pamfil Şeicaru a murit în dimineaţa zilei de 21 Octombrie
ca şi acei pe care Dumnezeu îi iubeşte. A urcat în maşină, s'a aşezat şi în clipa
următoare i-a căzut capul pe umăr, şi totul a fost consumat, mai uşor ca într'un vis.
 1. Scrisoari din emigraţie de la Pamfil Şeicaru Europress
Bucureşti, 1992

Din corespondenţa dusă de Pamfil Şeicaru, în ce priveşte aşa zisa colaborare cu ţara
pot reeşi câteva lucruri ce nu pot fi tăgăduite.

În primul rând va trebui să ţinem seama că în România condusă de N. Ceauşescu, cel

puţin aparent, s'au schimbat anumite relaţii, ne înteresează acum, cele privind pe cei
aflaţi dincolo de hotarele ţării, rezultate din faptul că noul dictator pregătindu-şi
intrarea triumfală în Europa apuseană, ţinea foarte mult să aibe exilul de partea sa,
dacă nu tocmai să-l ovaţionaze, pentru aceasta avea miile de agenţi trimişi peste
graniţă, cel puţin să nu-şi arate nemulţumirea prin diferite manifestaţii publice. Să
recunoaştem unele reuşite pozitive în acest sens ale regimuli din ţară, de pildă Viena
devenea o citadelă supusă Bucureştiului, datorită activităţii fratelui patriarhului
Moisescu, pe când această unire nu a putut fi realizată în Germania, dar la fiecare
vizită e celui mai iubit fiu al poporului, poliţia germană avea grijă să-i readucă la
tăcere pe cei mai rezistenţi români cerându-le să se prezinte la sediul ei, de unde
aveau siguranţa că nu vor pune în pericol viaţa marelui lor aliat comunist.

Oricât ar părea de absurd, oamenii partidului comunist, la ordinele şefului suprem,

cheltuiau sume enorme din visteria Stutului numai ca să satisfacă dorinţa aproape
obsesivă a marelui comandant, cel ce vroia să aibe pe toţi românii, răspândiţi pe tot
mapamondul, sub comanda sa.

În acest cadru captarea lui Pamfil Şeicaru printre partizanii săi era un mare câştig
pentru regimul din ţară, cunoscându-i-se spiritul critic, uneori de totului sălbatec, cum
reeşea chiar din unele articole de-ale sale publicate în exil. Am putut constata că
reprezentanta României la Madrid în timpul gravei îmbolnăviri a dnei Tantzi, soţia
maestrului, a arătat o apropiere uimitoare faţă de marele ziarist, intervenind pentru
eliberarea în ţară a unui paşaport surorii sale dna Veguţă, care a şi sosit urgent în
Spania, lucru ce nu putea decât să-l impresioneze pe cel vizat.

Pentru a înţelege drept, atitudinea maestrului, vom accepta că deşi lăuda binefacerile
singurăţăţii, suferea mult din cauză că nu mai avea cu cine dialoga, exilul politic după
cum ştim, conform obiceiului de a ucide oamenii, ce nu-i agreează, încă din viaţă, au
declarat împotriva lui umilitoarea conspiraţie a tăcerii egală cu o moarte spirituală. Pe
de altă parte primind cărţi din ţară şi-a putut da seama de activitatea prodigioasă a
unor tineri istorici, români, pe care ajunsese să-i preţuiască şi să dorească să stea de
vorbă mai de aproape cu ei. Intervenea nu numai dorul marelui ziarist după cititorii
lui de odinioară, dar ajuns la o vârstă înaintată simţea nevoia să lase în urma lui un
mesaj care să fie ascultat de întreaga ţară, cum am văzut, Monica Lovinescu nu i-a
transmis testamentul pe calea undelor aşa cum i-a promis.
În lumina acestor date, noi nu considerăm ca întâmplătoare, sau că a stat sub semnul
Providenţei, întâlnirea dintre istoricul Radu Valentin cu Pamfil Şeicaru în vara lui
1974 la Madrid ci a fost dirijată de la centru, intermediarul putând fi Traian Popescu,
acesta îşi mărturisia public relaţiile cu ambasada rpr-ului din Madrid, pe care o vizita
cât se poate de des, în colaborare au editat o carte despre "Transilvania" împotriva
revizionismului maghiar. Textul românesc tradus în englezeşte aparţinea lui Govora,
pe această cale, autorul plătea obţinerea unui paşaport de către Eugenia, soţia sa, de
care era despărţit de aproape 30 de ani. Bineînţeles, de unde regimul comunist era
înjurat, peisajul respectiv era schimbat în favoarea domniei binefăcătoare a
comunismului, astfel naţionaliştii "intransigenţi" dădeau mâna cu stăpânii roşii ai
României şi se cuvine să mai adaog că lucrurile se petreceau ceva mai târziu, sunt
pomenite şi de Pamfil Şeicaru într'o scrisoare adresată lui Radu Valentin prin anul
1979, deci pe când maestrul mai trăia.

Fără să împietez asupra memoriei tânărului pe atunci istoric, Radu Valentin, se poate
deduce că propunerea sa în numele partidului era clara de tot, Madridul era prea
departe, deci pentru o colaborare fructuosă P. Şeicaru se impunea să se mute în
Germania, mai precis la Muenchen unde avea câteva lucrări în curs de editare. Având
în vedere, că Franco murise întretimp, perspectiva îi surâde maestrului, de unde
amesteca el rolul Providenţei într'o afacere ce se anunţă atât de rodnică pentru
activitatea sa viitoare.

Trebuie să facem legătura între vizita istoricului Valentin şi mutarea maestrul la

Muenchen odată ce ea urmează imediat după întâlnirea lor de dinainte de luna Inuie
când maestrul îi trimite pe ziua de 4, 1974, prima scrisoare. Să reţinem că istoricul
era o bunâ cunoştiinţă cu familia Şeicaru, de unde simpatia dnei. Veguţa pentru
acţiunea pornită de el, şi pe lângă toate avea cunoştiinţe suspuse care-l puteau ajuta în
activitatea sa pe marele ziarist. Nu pun la îndoială buna credinţă a istoricului, nici
chiar al superiorului în grad, vom vorbi de el mai încolo, numai că erau şi ei
manipulaţi de oamenii partidului, aceştia ca nişte adevărate eminenţe cenuşii dădeau
din culise ordine, rămănând până la urmă anonimi. De altfel se poate evidenţia o
răceală progresivă între cele două tabere, de unde până în anul 1977 ritmul epistolar
din partea maestrului este alert şi entuziast, survenit cu cel puţin o scrisoare pe lună,
numărul lor scade vertiginos şi atoate grăitor, în 1978 trimite doar două scrisori în
întreg anul, trei pe 1979, iar în 1980 în cele nouă luni până la moartea maestrului la
20 Oct. 1980, n'a expediat decât o singură epistolă pe data de 23 Martie al aceluiaşi
an.

În ce priveşte activitatea editorilor, le-am imputa rândurile amogiale adresate

prietenului de nădeje Vasile C. Dumitrescu şi dacă ne punem întrebarea de unde sunt
aşa de bune cunoştiinţe Rodica Şerbănescu şi Nicolae Copoiu cu acest domn, nu
putem răspunde decât că îi leagă probabil aceleaşi state de serviciu avute pe când
erau fii credincioşi ai clasei muncitoare şi partidului comunist, aşa, cum se înâmplă şi
în alte cazuri în România de astăzi, postcomunistă.
Pe această linie tovărăşească le-aş imputa unele servicii făcute aceluiaşi Vasile
Dumitrescu, atunci când el afirmă că l-a cunoscut pe marele ziarist pe la sfârşitul
anului 1975 când chiar maestrul îl corectează: "Mă întreb cum aşi fi străbătut aceşti
ani, de când sunt în Germania, fără devotamentul, filial aş zice, al lui Vasile
Dumitrescu". Deci V. Dumitrescu caută să ne înducă în eroare fiindcă atunci când
maestrul a plecat în 13 Nov. în Germania federală, Traian Popescu la Madrid i-a plătit
costul biletului de avion şi i-a mai dat ceva bani de buzunar ce nu i-ar ajuns nici să
plătească pentru o noapte camera de hotel. Aşa dar la Muenchen maestrul urma să fie
aşteptat de persoane bine cunoscute şi nu avem nici un motiv să credem că printre
acesta nu figura şi Vasile Dumitrescu. Dar pentru a ascunde un adevăr, iată că după
scrisoarea din 5 Octombrie 1974 în plină corespondenţă cu Radu Valentin ea se o
întrerupe pentru 3 luni, practic până la 9 Ianuarie 1975, dacă trecem peste rândurile
de felicitare de Anul nou, maestrul îi scrie, precizând că îi răspunde la aceea din 22
Decembrie, ori dacă ar fi urmat după o pauză atât de îndelungată după cum îi era
obiceiul maestrul s'ar fi scuzat pentru nedorita întârziere. Ori fiindcă nu o face,
înseamnă că mai multe scrisori au fost scoase din această corespondenţă, cu
aprobarea editorilor, se înţelege. Motivul nu e greu de priceput. Vasile Dumitrescu nu
vrea să se ştie că el l-a cunoscut pe P. Şeicaru în Nov. 1974 fiindcă în acest caz
apartenenţa sa la cei conduşi de Bucureşti ar fi reeşit fără niciun dubiu în evidenţă, ori
ca să ascundă această realitate a recurs la un act reprobabil, scoţând scrisorile în care
maestrul îl numea cel puţin pe el că l-a aşteptat la Muenchen în Nov. 1974.

De-aici putem deduce că maestrul şi dna Veguţa greşeau când îi preţuiau sentimentele
filiale şi sacrificiile depuse pentru a-i ajuta deşi nu erau deloc bogaţi, nici el nici soţia
lui. De fapt, Vasile transmitea nişte bani veniţi din altă parte, iar în ce-l priveşte pe
marele ziarist slăbiciunea sa a fost aceea de a nu-l întreba pe "fiul" său, de unde avea
banii prin care îi plătea chiria şi îi cumpăra mobilă pentru noua locuinţă, pe lâgă
cheltuielile făcute pentru apariţia Curentului şi publicarea "Articolelor de fond", cu
care se laudă fără să ştie că se reeditau cele publicate în anul 1944 fără numerele însă
din Martie care nu au fost găsite.

Şi mai învinum pe editori atunci când vorbesc de necunoscutul deţinător al celoralte

manuscrise dispărute după moartea maestrului, când Vasile C. Dumitrescu în calitatea
sa de reprezentant al maestrului trebuia să fi cunoscut pe cei ce au în posesie
manuscrisul "Finlandizării Europei" alături de toate celealte, şi deci în 1992, pe când
încă mai trăia, să fi fost tras la răspundere în loc să i se dea onoarea să redacteze în
postfaţă o Schiţă de portret, Pamfil Şeicaru, la fel de slabă ca tot ce a scris acest om,
în viaţa lui, inclusiv la Curentul.

Desigur procesul dispariţiei manuscriselor lui Pamfil Şeicaru nu poate fi făcut cu

adevărat decât de organele de conducere ale vechiului regim, singurele în posesia
documentelor necesare pentru elucidarea respectivului jaf spiritual, căci altfel nu
poate fi numit.
Desigur, după umila mea părere ar trebui să fie cercetate şi Arhivele Statului din
Bucureşti.

Nouă ne stă la dispoziţie aceste Scrisori din emigraţie de Pamfil Şeicaru, după ele ne
vom conduce. Cartea conţine 51 de scrisori trimise de Pamfil Şeicaru lui Radu
Valentin, de la 1-4 emise din Madrid, de la 5 la 43 din Muenchen (Karlsfeld) şi de la
44 la 51 din Dachau. Ca tot ce scrie Pamfil Şeicaru, scrisorile de faţă cuprind un
bogat material istoric şi politic tratat cu pana unui mare maestru. Din păcate, spaţiul
nu ne permite să ne ocupăm de această parte, vom lua în discuţie doar aspectele ce
pot fi puse în raport direct cu noua orientare a marelui ziarist şi cu împrejurările în
care noii săi colaboratori şi-au ţinut promisiunile sau şi le-au călcat, după cel mai
sacru obicei al lor.

De la începutul corespondenţei maestrul îşi manifestă bucuria de a avea o legătură

epistolară cu R. Valentin, deoarece el face parte dintr'o generaţie ce urcă spre
posturile de comandă ale destinului neamului românesc. Este un izolat al exilului
deoarece are oroare de falsul patriotism situat în afara procesului de dezvoltare a ţării,
"nu cred că formele şi conţinutul spiritual al ţării se elaborează în exil, sunt cei care
lucrează în cuprinsul patriei, în contact permanent cu realităţile în mutaţie ale unei
societăţi, calificaţi să înlesnească interesele social-politice ale viitorului". Şi mai
departe: "Un exil în care diversele imposturi, să le zicem politice, nu au autenticitatea
unor convingeri, nici acel sentiment de răspundere obligator în orice poziţie opozantă,
la care se adaogă un refuz stupid de a lua contact cu unele realităţi din mers din ţară,
nu poate decât să desamăgească". Un om care vorbeşte aşa şi este bine intenţionat, nu
cunoaşte adevărurile triste ce domnesc în ţară, trece printr'un vis din care însă se va
trezi în curând.

Mai scrie că aşteaptă traducerea în germană a lucrării sale "Conferinţa de la Helsinki-

Yalta Nr. 2". În scrisoarea din 26 Sept. 1974 confirmă primirea traducerii textului
"Conferinţa de la Yalta Nr. 2, totalizează 479 de pagini dactilografiate.

În scrisoarea din 5 Februarie anunţă viitoarea apariţie a broşurii "Dunărea - fluviu a

cinci mări", urmată de "Conferinţa de la Helsinki-Yalta nr. 2" tradusă în germană
fiindcă în scrisoarea nedată notată cu IX aminteşte că va rămâne la Muenchen, până
ce vor apare în limba germană "Mica Romă" "Dunărea - fluviu a 5 mări" şi
"Finlandizarea Europei", totul va fi terminat până la 20 Iunie. În scrisoarea din 10
Iulie vrea să-i trimită un exemplar lui Dan Berindei din "Dunărea - fluviu a cinci
mări", şi tare ar dori să-l cunoască, în misivele anterioare i-a elogiat cartea despre N.
Bălcescu. Doreşte ca în August să înterne la tipar "Finlandizarea Europei" pentru ca
la sfârşitul lui Septembrie să apară exact când în Octombrie va avea loc conferinţa.

E foarte înteresant şi instructiv ceea ce îi scrie după ce a lecturat romanul Delirul să îi

transmită lui Marin Preda că dacă vrea să creeze un roman cronică reuşit şi nu simplu
reportaj cu turnură de roman îi recomandă să citească romanele lui Maurice Barrès,
"L'appel au soldat" şi "Lewis Figures" cele mai bune din operele lui, ceea ce
înseamnă că P. Şeicaru cu simţul său de critic literar a perceput, fără greutate,
calitatea minoră a Delirului nedepăşind nivelul unui reportaj, departe fiind de ceea ce
trebuie să fie o adevărată cronică-roman. Mai specifică faptul că la noi excelează în
acest gen de cronică, romanele lui Cezar Petrescu "Întunecare" şi cele trei volume ale
revoluţiei de la 1907.

În epistola din 4 August 1975, se plânge că mănăstirea Ana de la Orşova ctitorită de

el întru pomenirea camarazilor săi morţi în primul război mondial, a trecut sub
oblăduirea mitropoliei din Oltenia, deşi el făcuse donaţia Patriarhiei. El şi-a tradus
actul de donaţie în limba germană şi l-a autentificat la Tribunalul din Muenchen
pentru a i se respecta calitatea de ctitor. În aceeaşi scrisoare e supărat că "Dunărea -
fluviu a cinci mări" va apare în August când lumea e în vacanţă iar "Finlandizarea
Europei" nu va putea apărea decât în 15 Noembrie şi adaogă: "Greu să fi singur şi să
lupţi în condiţii descujarante".

În 24 August 1975 consideră că primirea favorabilă a broşurii "Dunărea - fluviu a

cinci mări" va decide şi tipărirea "Finlandizării Europei", al cărei volum de 550 de
pagini implică un risc mai mare. A scris această carte în cursul anului 1973 şi a
terminat-o în 18 Oct. acelaşi an, pe când traducerea a avut-o abia în 1974, la 18
Octombrie. Va scrie şi o scurtă introducere, de 20-30 de pagini întitulată: Conferinţa a
avut loc. În 22 Oct. 1975 scrie că sunt tratative cu trei case de editură, toate interesate
să publice "Finlandizarea Europei". "În cartea mea fac cea mai clară critică a politicii
americane şi, în chip egal Europei libere, fără mincinoase menajamente. Am adăogat
ca introducere 60 de pagini "Conferinţa a avut loc" în care fac bilanţul zisei
conferinţe de securitate a Europei, cartea va fi dată la tipar prin Noembrie şi va
apărea în Decembrie în preajma Crăciunului. Va cuprinde 600 de pagini, menite să
provoace multe comentarii. "Antagonismul ruso-chinez şi Europa" în Martie sau
Aprilie. Bineînţeles că activitatea mea nu se va termina". Să reţinem, îşi dă seama tot
mai mult că îi va fi tot mai greu să reuşească în condiţii materiale greu de imaginat şi
într'o ţară a cărei limbă n'o cunoaşte: "Adesea mă uimeşte şi pe mine această
cutezătoare aventură tinerească la 81 de ani. Şi şase luni, nu uită Veguţa să adauge.
Este foarte posibil că o adâncă credinţă în cauza pe care o aperi îţi dă un fel de Don
Quijotism, la care vârsta şi îndelungata mea experienţă elimină morile de vânt".

În 30 Oct. 1975 îl informează pe Radu Valentin că şi-a adus aminte de proectul lui
I.L. Caragiale de a realiza o piesă cu eroii din Scrisoasea pierdută, după 20 de ani.
Deşi vorbise multora de această piesă, după moartea lui s'a constatat că marele
comediant nu a realizat nicio comedie cu acest subiect. Şi-atunci s'a gândit el să scrie
o atare piesă, drept calmant enervării cauzate de negocierile cu casele de editură, a
scris în zece zile piesa "Excelenţa sa Rică". Rică Venturiano a ajuns ministru dar erau
mai toţi eroii Scrisorii pierdite şi din "O noapte furtunoasă" şi poate spune că a
izbutit. În acelaşi timp sprijinit de doi goldmani, în ce priveşte Finlandizarea Europei
duce lupta decisivă a vieţii sale.
În 19 Nov. 1975, se ocupă pe mai departe de Finlandizarea Europei şi cu piesa sa
"Excelenţa sa Rică" şi ajunge la Gândirea întemeiată la Cluj de Cezar Petrescu pe
care o aduce în 1922 la Bucureşti unde împreună cu Hiena apare într'o haină nouă, ca
în 1927 să o cedeze lui N. Crainic, acesta a vrut prin ortodoxism să înfinţeze un partid
similar cu partidele catolice democrate: "Eroarea lui Nichifor Crainic, surprinzătoare
la un licenţiat în teologie, e de a atribui ortodoxiei o concepţie similară celei catolice.
Zadarnic vei căuta la şefii bisericii ortodoxe o cristalizare a gândirii asupra
problemlor social-economice similare cuprinsului enciclicei "De rerum novarum" a
lui Leon al XIII-lea, publicată în 1892".

Ca bun cunoscător al Gândirii, cred că P. Şeicaru dă un răspuns potrivit aceluia ce se

întreabă de ce o mişcare atât de ortodoxă ca cea iniţiată de N. Crainic se situază în
afara religiei ortodoxe, cei mai mulţi preoţi ortodocşi se simt sufleteşte străini de ea,
aşa se explică faptul că cei mai străluciţi gândirişti, încadrându-l aici chiar şi pe
părintele Stăniloaie, nu au fost preoţi ci intelectuali de seamă, oricum laici în gândirea
lor.

Manifestându-şi dorinţa de a-l cunoaşte pe Dan Berindei se opereşte iar la

"Finlandizarea Europei" care-l va scoate din starea de proletar al călimării şi calvarul
acesta durează mai bine de 30 de ani: "La 81 şi 7 luni îmi voi permite luxul de a
tulbura momentul de la Teheran, Yalta şi Potsdam. Nu am nimic de pierdut şi am o
plăcere diabolică de a prezenta pe Roosevelt şi Churchill aşa cum au fost, biete paiaţe
cărora le-a cântat Stalin din balalaică şi ei au ţopăit învioraţi de vodkă."

La 30 Dec. 1975, în legătură cu o eventuală vizită a lui în ţară, acesta îi pare exclusă
şi adaogă: "Eu publicând "Finlandizarea Europei - Conferinţa de la Helsinki-Yalta nr.
2" mi se interzice să accept o "scurtă şedere" când prepar "Antagonismul ruso-chinez
şi Europa". Îmi domin apriga dorinţă de a-mi revedea ţara, cu acţiunile mele antiruse.
Şi pe de altă parte, eu aş apărea că scriu la sugestia Bucureştiului, ceea ce ar constitui
pentru mine o ofensă: scriu cum gândesc de la Aprilie 1918 până azi, denunţând
pericolul rusesc încă din vremea când actualii conducători nici nu erau născuţi."

În continuare, pe pagini întregi, maestrul critică politica partidului comunist în ce

priveşte accelarea industrializării ţării şi întărirea comerţului de stat a cărui influenţă
se arată dezastuoasă, mai ales în sectorul agricol şi alimentar. Criticile sunt
fundamentale, ele fac să se clatine Golemul statului comunist, astfel că autorul nostru
se grăbeşte să tragă concluzia: "Eu îmi interzic orice comentar asupra actualei
economii impuse ţării, fiind conştient de decisiva importanţă a problemei externe". Să
recunoaştem suntem departe de încrederea arătată realizărilor regimului comunist
român din prima lui scrisoare din Junie 1974.

Pe ziua de 11 Febr. l-a vizitat Virgil Cândea, prietenul istoricului Radu Valentin,
acesta i-a făcut o puternică impresie. Este inteligent, de solidă formaţie, documentat
şi totul fără ostentaţie, cu un seducător natural în dialog. "I-a produs o imensă
plăcere, confirmându-i convingerea pe care o am că în ultimii 20 de ani s'a format o
elită intelectuală în România de cea mai aleasă calitate". Cât de mult se înşela
maestrul în aprecierile lui asupra acestui personaj, nu altfel de cum o făcuse şi în
legătură cu însuşirile filiale şi sacrificiile depuse de alde Vasile Dumitrescu. Să
recunoaştem Pamfil Şeicaru se afla înconjurat de nişte oemeni care au aruncat peste
el otrăvita cămaşă a lui Nessus.

Însfârşit îi cere lui Valentin să caute în colecţia Curentului din anii 1938-1942, un
articol al lui I.U. Soricu despre plagiatul lui Lucian Blaga.

Se plânge de E. Micu, presupus profesor universitar, care total nefondat îl declară un

rechin al presei şi un şantajist şi trece peste faptul că datorită lui P. Şeicaru s'a mutat
"Gândirea" de la Cluj la Bucureşti, prezentarea grafică a revistei ca şi a Hienei se
făcea la Cultura naţională condusă de vărul lui Duiliu Zamfirescu, Simionescu
Râmniceanu. E. Micu nu aminteşte turneul de şezători al Gândirii organizat în 1923
cu participarea, merită să-i cităm, a lui Mihail Sadoveanu, G. Tutoveanu, Topârceanu,
Demostene Botez, N. Crainic, Ion MarinSadoveanu, Bacovia, Păstorel Teodoreanu,
Ionel Teodoreanu, Ion Minulescu etc. turneu încheiat la Râmnicul Vâlcii. Se înţelege
că la toate şedinţele a participat ca director şi Cezar Petrescu. La Fălticeni maestrul a
ţinut o cuvântare cu prilejul împlinirii a 60 de ani, a lui Mihail Sadoveanu.

Marele ziarişt se mai înteresează de cartea: "Moartea unui istoric: N. Iorga" de M.

Stoian cu prefaţă de Macovescu, o prezentare, cum aveam cartea puteam să-mi dau
seama de asta, în care uciderea marelui N. Iorga e manevrată în interesul propagancei
comuniste, în timp ce reprezentanţii aceluiaşi regim din ţară făceau afaceri cu
principalul criminal al profesorului stabilit după război la Muenchen, Boeru.

Speranţa marelui ziarist era Virgil Cândea despre care scrie la 12 Februarie: "După
convorbirea avută cu Virgil, în care sinceritatea a fost regula, ca şi grija de a discerne
interesele vitalale oropsitei noastre naţii, după despărţire nu m'am simţit singur, un
biet bătrân Don Quijote care călăreşte pe o iluzie (pentru proşti, pentru mine o
certidudine) în pustiul moral al exilului. Oricum este inviorător să nu te simţi singur
să constaţi că în ţară s'a format o nouă generaţie care se preocupă de aceleaşi
probleme ca şi tine, singuratecul de 30 de ani şi te înţelege. "Gravă eroare! Virgil
Cândea - dacă acesta e adevăratul său nume - este un produs de ultimă oră a
regimului comunist, mereu cu o faţă binefăcătoare, zâmbindă, prin care se îngrijeşte
ca dispoziţiile partidului să fie ireproşabil aplicate, fără ca cel vizat să se simtă prea
lovit, nu i se distruge totala încredere, dar în acelaşi timp unul ca Virgil are grijă ca
să-şi cultive interesele proprii prin galoanele noi ce i se pun pe umeri, asigurându-i
mult visata ascensiune.

Psihologia unui atare personaj, e aproape de nepătruns pentru un om cu principii

sănătoase căci reacţionează după propriile sale legi, ce-şi scot sabia din teacă şi-l
execută pe cel ce îndrăzneşte să i se aşeze în calea parvenirii sale. Un atare individ,
mare boss comunist e descris de Marin Preda în Cel mai iubit dintre pământeni, în
soţul Matildei. Acesta introducând-o în cercul noii clase muncitoreşti cum o numeşte
Djilas, după ce femeia face câteva gafe de neiertat se trezeşte abandonată, fără să ştie
dece, în urma unui simplu bilet pe care-l lasă Matildei, urmând ca odată cu poşta
viitoare să i se trimită şi sentinţa de divorţ.

Desigur, Pamfil Şeicaru nu impunea astfel de măsuri, el era un biet bătrân Don
Quijote - chiar aşa se autocaracteriza el însuşi - pradă unor idealuri ca Patrie şi neam,
în care indivizi ca Virgil de mult nu mai credeau, ei se conduceau după zicala "Acolo
unde e bine, mi-e şi patria" (Ubi bene, ibi Patria), deviză tot mai însuşită şi de tinerii
de astăzi educaţi în spiritul României postcomuniste.

E înteresant că Radu Valentin nu-i trimite maestrul cărţile de care are nevoie, să dăm
ca exemplu cartea "Rusia la Dunăre" publicată de Leon Casso în 1912 cu prilejul a
100 de ani de la anexarea Basarabiei, autorul fiind la acea dată ministrul şcoalelor, al
ţarului Nicolae al II-lea.

În timp ce Virgil ca bun comunist îi trimitea două volume consacrate lui Eminescu de
Călinescu şi Enigma Otiliei de acelaşi autor. Cu toate acestea Pamfil Şeicaru îl
invitase pe Radu Valentin împreună cu soţia sa la Muenchen şi se arăta îngrijorat
când Virgil nu-i mai da niciun semn de viaţă şi adaogă faptul că s'ar cuveni ca
prietenul lor comun să se oprească la Muenchen când pleacă peste hotare. Maestrul
nu vrea să înţeleagă situaţia sa că cei din ţară l-au părăsit, de unde greutăţile materiale
prin care trece, încurându-l costul traducerii fiind de 12 mărci pagina. Mărturiseşte că
foarte cu greu a izbutit să-şi asigure costul biletelor de avion pentru 2 persoane la
Madrid fiind de 1.500 mărci, dar trebuie să-şi reînnoiască le titre de voyage
lichidându-şi căminul din Spania. Cu toată precara sa situaţie financiară, eternul
nervus rerum gerendarum, este străin scepticismului şi crede cu tărie în linia
ascendentă a neamului său. La 12 Aprilie 1976 face bilanţul ultimului an: patru
lucrări şi o piesă de teatru. Dacă am lua în considerare şi pe cele traduse în limba
germană ne-am referi la "Finlandizarea Europei", declarată unul din apogeele sale
creatorare, "Antagonismul ruso-chinez şi Europa", "Mica Romă" pe când piesa de
teatru este Excelenţa sa Rică pe care a trimis-o pentru a fi dactilografiată lui Radu
Valentin, la Bucureşti, deci ar putea fi găsită în arhiva acestuia lăsată în custodia
urmaşilor săi.

Vorbind de cele trei lucrări ale sale e conştient că ele vor putea să-l fixese ca o ţintă
demnă de doborât de cei de dincolo de Nistru, dar acest risc l-a cunoscut dealungul
lungii sale cariere de exercitare a profesiei. Ceea ce urmează trebuie citat, (5 Mai
1976) fiind de o deosebită importanţă: "Revin la Iaşi, când a fost la 9 Februarie la
mine prietenul nostru comun (Virgil Cândea n.n.) am pus problema traducătorului de
limba engleza şi l-am intrebat ce bursă i s'ar putea acorda. Mi-a spus că nu este o
problemă indisolubilă. Deci la bursă adăogând casa şi masa plus 1.000 de mărci pe
lună ar fi pentru traducătoare un paradis, deşi va avea de lucru. Teza ei de doctorat de
literaură comparată am conceput-o pentru viitoarea utilizare ca o conferinţă în ţările
de limbă engleză, având ca o carte de vizită teza de doctorat privind literatura din
ţările de limbă engleză: Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zelandă etc. Că
persoana în chestie a înţeles greşit şi a dat drumul unei imaginaţii ce constrasta cu
ceea ce am sugerat, regret. Pe mine mă înteresează traducerea din limba engleză
pentru informaţia directă, nu a travers "Le Monde". Nepoata mea îmi va fi de folos ca
medic, nu uita că am 82 de ani. Îmi pare rău că ai înterpretat afectiv ca un interes ceea
ce este un pur interes profesional, care pentru mine are o importanţă majoră. Lângă
mine nu stă nimeni fără să fie contaminat de intensitatea muncii mele. Nu confund
interesele mele, către sfârşitul vieţii, aşa de precise cu vagul divagaţiilor romantice.
Ştiu eu dacă ursitoarele îmi vor da încă 6-7 ani de viaţă - în sensul de viată activă!
Constat că nu ai ajuns să mă cunoşti suficient, de aici unele concluzii eronate."

De-acum maestrul începe să-şi dea seama de preţul colaboratorilor săi, de unde
amarnicele concluzii ce le poate trage din unele evenimentele mai mult decât reale:
"I-am scris lui Zub şi scrisoarea a rămas fără răspuns. I-am scris lui Virgil şi iarăşi
tăcere. Dar de ce să mai vorbeşti de contacte chiar atunci când cel care caută contacte
este prea cunoscut în ceea ce priveşte convingerile lui şi nu află răspuns? Am
sentimentul că sunt un invid care nu inspiră încredere şi determină retranşeri în tăceri
semnificative."

Ceea ce se conturează ca o amăgire tot mai mare pentru P. Şeicaru, va corespunde

unei evoluţii bine precizate a celor de dincolo, reprezentanţii partidului, deoarece era
o iluzie a maestrului că va putea ajunge, prin legăturile respective la sufletul
poporului român. Zidul cortinei de fer de arăta de nepătruns. La început, comuniştii
s'au declarat mulţumiţi că l-au redus la tăcere pe furiosul polemist, în orice caz cu
toate criticile imputate regimului impus la guvernare de ruşi, deschidea o portiţă şi
spre realizările, fie şi constatate ca ridicate pe nisip mişcător, preşedintele nu era
atacat, mai ales prin colaboratorii săi de la Curentul, era pur şi simplu preaslăvit,
Vasile Dimitrescu declara în aceeaşi foaie că e mândru când vede ce vrednic
preşedinte are România, în persoana lui N. Ceauşescu. Să recunoaştem că P. Şeicaru
nu a atins nivelul unor atare aberaţii, în fond referindu-se la preşedintele ţării afirma o
realitate nu mai că pentru exilaţii români, doar pronunţarea corectă a numelui acestui
om însemna că eşti cu el, cum de altfel i s'a spus fără menajamente chiar şi
maestrului. Dar, desigur prin înfluenţele celor din jur, şi a unor schimbări ce nu pot fi
contestate, marele ziarist a ajuns la convingerea că prin antirusismul său va putea
ajuta poporul român să scape de robia rusească a unei gubernii, în care urmăreau
sovieticii să o transforme. Deci, fără să-şi trădeze idealurile sale cum le purta în
conştiinţă, de pe vremea când conducătorii de azi ai României nici nu se născuseră
încă.

Astfel s'a trecut la a doua etapă, ca regimul comunist să sprijine editarea unor lucrări
ale maestrului, nu cu gândul cel mai din urmă ca prin numele lui ar fi putut să aibe
nişte căştiguri apreciabile din care profita desigur elita comunistă. Astfel, a avut loc
publicarea primelor două broşuri mai ales "Dunărea - fluviu a cinci mări" apărută în
ţară fără să poarte numele autorului, putea să slujească în primul rând interesele
regimului din ţara noastră. În acelaşi context se încadra şi Karl Marx şi românii, carte
tradusă în germană de cineva din ţară, şi i s'a impus lui P. Şeicaru să se respecte textul
german al lui Oţetea, făcându-i-se şicane maestrului şi în legătură cu comentarul său
de către un profesor din ţară, ce avea interesul să întârzie "sine die" apariţia lucrării.
Fără îndoială acel institut de studii istorice şi politice, cum a fost prezentat maestrului
nu exista în Germania sub această formă îi se chema editura de studii istorice şi
politice, unde se publicau texte de a căror valabilitate era responsabil autorul. Chiar
faptul de a reţine 2.000 de exemplare nu putea aparţine editurii germane ci a celor ce
aveau dreptul s'o facă, alături de autor.

Desigur că bilanţul a fost dezastruos şi asta fiindcă în Germania nu există un public

larg înteresat de asemenea subiecte, pe când specialiştii se numărau pe degete şi mare
parte dintre ei aşteptau să primească lucrarea ca pe un omagiu din partea autorului.
Deci, nu din cauza lipsei de valoare a lucrărilor vânzarea lor a lăsat de dorit, nu eram
în România unde fiecare instituţie şi bibliotecă erau obligate să cumpere cel puţin un
exemplar, şi prin intervenţia statului totalitar în republica română socialistă se crease
un public larg de cititori care garanta vânzarea a zeci de mii de exemplare, cum s'a
întâmplat cu aceeaşi carte apărută în româneşte, pregătindu-se a doua ediţie.

Noi avem o suspiciune nu chiar utopică: după cum bine ştim, cam în aceeaşi epocă,
chiar puţin mai târzie, Vasile Dumitrescu anunţa printr'o scrisoare publică datoria sa
pentru publicarea Curentului şi a Articolelor de fond din anul 1944 ale maestrului, şi
susţinea că ea se ridica la 37.000 de mărci ori după cea mai mărinimoasă socoteală nu
se putea ajunge la o asemenea sumă decât dacă s'ar fi referit şi la banii cheltuiţi la
tipărirea broşurelor maestrului, dovadă că toate aveau aceeaşi sursă de origine bine
stabilită, din ţară. Pentru asta mai pledează apariţia în continuare a Curentului, V.
Dumitrescu a găsit nişte sponsori gata să ajute Curentul, fără să ajungă la enorma
sumă de 37.000 DM care astăzi ar fi de cel puţin 60.000 de mărci-valută cum le
numeau cei străini de aceşti bani germani.

Dacă mai punem în discuţie şi eventuala intervenţie a ambasadei ruse din Bucureşti,
informată asupra noii colaborări a unui fost condamnat la moarte in 1946 pe lângă
autorităţile româneşti, toţi aceşti factori au contribuit la sistarea sprijinului financiar
dat lui P. Şeicaru, mai ales că o carte de 450 de pagini tipărită în Germania cum se
prezenta "Finlandizarea Euopei", costa pur şi simplu o avere. Desigur, ea ar fi putut fi
publicată dacă ar fi fost dedicată marelui fiu al poporului N. Ceauşescu, dar nu putea
fi cheltuită pentru cărţile lui Şeicaru, bazata pe idei neconforme cu ale comuniştilor,
de pildă contestă valabilitatea actului de la 23 Aug. 1944, socotit sfânt pentru
cotropitorii ţării, chiar şi peste ani preşedintele Iliescu îl omagiază pe fostul rege
Mihai I pentru înţeleptul său act de curaj, căci dacă nu ar fi fost realizat actul de
trădare al capitulării de la 23 August, adică pentru venirea la putere a partidului
comunist al celor o mie de membrii, noi sigur ne-am fi prăpădit ca neam.

În consecinţă prietenul comun al lui Radu Valentin, Virgil Cândea a primit misiunea
să-i aducă la cunoştiinţă maestrului că i se retrag toate subvenţiile editoriale, ultima
broşură editată fiind cea despre Karl Marx şi Românii, cum s'a şi întâmplat. Dar cum
comuniştii nu puteau să rostească un fapt în toată lumina adevărului gol-goluţ, Virgil,
dragul de el, a recurs la stratagema că secretara pentru traducerea în engleză nu ar fi o
problemă să fie numită dacă nu ar fi nepoata marelui ziarist de unde se bănuiesc alte
interese decât cele de interes naţional.

Deci maestrul cu toată trista realitate, va fi în continuare minţit ca nu cumva să se

întoarcă impotriva lor, pe când marele ziarist avea tot interesul să menţină statusul
quo pentru a nu-l pierde pe V. Dumitrescu pe care continua să-l laude pentru
fidelitatea lui: "Crede-mă că nu este chiar uşor la 83 de ani şi şase luni să-ţi menţii
intactă încrederea în tine. A fost un miracol apariţia lui Vasile Dumitrescu, el îmi
rezolvă toate problemele, face sacrificii de timp şi bani, convins că eu pot servi
interesele României, aşa de nedrept proiectată în opinia publică germană şi cu atât
mai mult americană. Fireşte că nu-mi fac iluzii asupra efectului pe care-l produce în
bine scrisul meu, dar puţinul ce l-ar putea realiza este oricum un bine decât nimic. El
este însă convins şi entuziast."

Maestrul se exprimă în acest fel, deoarece fără ajutorul acestui Dumitrescu ar fi fost
pus pe drumuri, şi după cele ce i-am scris eu nu sunt chiar convins că n'ar fi vrut să
scape de sub tutela lui, tiranică. Dar ceea ce putem constata fără drept de apel, acest
Dumitrescu îi rezolva toate problemele ori în această calitate, pe care am subliniat-o
şi eu incă de mult, el să nu fi ştiut unde şi la cine se află manuscrislele maestrului,
odată ce ele nu-i puteau părăsi locuinţa fără ca el să nu le aibe în mâini şi putea să le
expedieze la o adresă pe care numai el o cunoştea. Este dovada peremptorie că acest
Vasile Dumitrescu juca pe lângă maestrul rolul ce îi era încredinţat de oamenii
regimului din Bucureşti, pe marele lor conducător îl lăuda fără a clipi din ochi, în
noul Curentul al cărui director era, post cumpărat pe bani de unde se vede că nu era
chiar aşa de dezinteresat cum, constrâns de împrejurări, îl descria maestrul. Nu m'a
contrazis şi nici nu s'a supărat atunci când îi demonstram că am toate motivele să nu
am încredere în respectivul om, a cărui adeziune la politica ceauşistă se putea citi de
la distanţă, şi ar fi de condamnat dacă ar fi intrat în datorii pentru a ridica în slăvi pe
un N. Ceauşescu, înconjurat de oamenii săi care pentru aceleaşi laudaţii primeau
posturi grase şi vile la şosea, cheltuind 37.000 lei (original manuscrisul, corectat de
mărci ?, R. Vuia) într'o noapte de chef petrecută la Maxim sau alt loc de petrecere
parizian.

Dar tocmai prost nu-l consideram pe aceste Vasile C. Dumitrescu!

Însfârşit, discută posibitatea de a veni în ţară pentru a face o cură la băile Slănicul
Moldovei pentru răguşeala sa cronică. S'a gândit să meargă în luna Septembrie când
va termina de publicat ultima carte din cele patru. A întervenit un fapt în sine
lămuritor. Când a primit lucrarea lui Al. Zub, "Kogălniceanu istoric" o monografie
monumentală, fiindcă i-a plăcut modul de prezentare a editurii Junimea din Iaşi, i-a
propus directorului editurii pentru publicare în limba română a carţii lui "Roumanie
dans la grande guerre" la care a răspuns să-i trimită lucrarea pentru a se putea
pronunţa. I-a expediat-o prin avion recomandat, dar spre uimirea lui n'a căpărat
niciun răspuns. Deci nu i-a confirmat primirea şi asta deoarece numele său "este
pentru toţi al unui ostracizat, stigmatizat în curs de 27 de ani prin toate insultele care
s'au repetat cu o insistemţă semnificativă. Citează şi cartea "Gândirea şi gândirismul"
de E. Micu în care e făcut, cum am mai scris-o, rechin al presei, mare şantajist. Ori ce
să spună cititorii de persoana lui când e pecetluită ca odioasă şi se duce o acţiune
metodică de defăimare a numelui său. Desigur editarea cărţii sale "România în marele
război" ar fi anulat toate insultele, toate calomniile ce i s'au dus. În legatură cu cartea
lui, a citit o lucrare a lui Dan Berindei "La Roumanie, 1877" în care ţarismul era
zugrăvit în toată felonia sa, deci şi-a putut da seama că nu pentru asta nu putea fi
publicată în româneşte "La Roumanie dans la grande guerre" ci din cauza numelui
autorului: "Stigmatizat, ca ostracizat, eu nu sunt dispus să vin în ţară ca prietenii să
mă ocolească de teama securităţii". Cu acesta se închie legenda defăimătoare că
marele ziarist Pamfil Şeicaru ar fi vizitat România, ori documentele arată că l-a oprit
jocul dublu al regimului comunist care peste hohare recurgea la serviciile sale de
ziarist şi scriitor, ca în ţară să menţie cu obstinaţie acţiunea de defăimare a numelui
său.

Fără îndoială, P. Şeicaru, şi-a păstrat demnitatea sa de om al idealului ce nu putea fi

trădat, în niciun moment al vieţii lui, n'a fost un colaborator al unui regim dement, a
căutat chiar alăturea de el să slujească interesele neamului românesc şi ale Patriei
subjugate.

"Oricât de mare mi-ar fi dorul de ţară şi utilă o îngrijire medicală în ţară, refuz să vin"
şi nu uita să mulţumească lui şi prietenului fără egal (Virgil Cândea n.n.) că au reuşit
împreună să aranjeze chestiunile editoriale ca şi posibilităţile de a da o altă imagine
ţării şi poporului român. (6 Aprilie 1977)

Totuşi nu-l părăseşte voinţa de a publica celelalte lucrări, pe lângă Karl Marx despre
români în 30 Martie, Finlandizarea Europei la 1 Mai şi Naţionalităţile în Rusia
Sovietică la 1 Junie. Din păcate nu a apărut decât prima, celelalte două au rămas în
manuscris. (5 Martie 1977)

În legătură cu mareşalul Ion Antonescu, ştim că l-a văzut la Olăneşti în Aug. 1944,
cerându-i să plece de urgenţă în Spania. La Madrid, unde ca om de meserie, gazetar şi
tipograf, va căuta colaboratori pentru o revistă franceză şi engleză, amândouă
săptămânale. După se aranjează totul se va întoarce pentru a stabili împreună,
programul de acţiune: "Vei avea semnat de Ică (Antonescu) un ordin să ţi se pună
suma necesară, la dispoziţie, arvună". Dar că, omul regelui, îi adusese la cunoştiinţă
lui Niculescu-Buzeşti, şeful cifrului, că Şeicaru a plecat cu misiune la Madrid, şi ei au
comunicat legaţiei germane că el nu pleacă la Madrid ci la Lisabona pentru a semna
armistiţiul. Nemţii sezizaţi de Niculescu-Buzeşti nu i-au dat viza decât de intrare,
cum va declara mai târziu într'o carte a sa ministerul de externe al României la Berlin,
Ion Gheorghe. Maestrul rămâne blocat în Berlin de unde nu-i eliberat decât la 12
Septembrie, deci întreg planul de a pune bazele unei tipografii unde să se editeze
două ziare, francez şi englez, cu scopul de a continua lupta împotriva Rusiei
Sovietice, cotropitoarea României, nu a reuşit, din cauza unor politiceni români,
neincrezători în proprii săi oameni.

În ziua de 7 Aug. 1944 mareşalul Antonescu, i-a spus lui P. Şeicaru că prin ministrul
său la Stockholm a obţinut de la ruşi trei puncte mai are două, Ruşii nu vor să-i apuce
iarna în Carpaţi.

La 21 Iunie 1977 marele ziarist şi istoric îl vede pe Al. Zub, sfios şi delicat ca o
domnişoară. Curiozitatea, spiritul critic, vioiciunea spiritului, scrie maestrul îl fac să
fie o încântare.

La 10 Octombrie 1977, maestrul se consideră în posesia tristului destin al Casandrei,

care fusese dăruită de zei să prevadă viitorul şi în acelaşi timp să nu fie crezută. Biata
fiică a regelui Troiei, Priam!

Îl supără faptul că Radu Valentin a renunţat la proectul de a vizita Bavaria ca şi

promisiunea lui Virgil, ca în drum spre Geneva să se oprească pe la el: "Zub a trecut
să mă vadă împreună cu Paul Miron, dar au sat doar câteva ore şi s'au întors la
domiciliu. Bucuria a fost de scurtă durată. Ce tânăr este Zub, pare un adolescent,
privirea iscoditoare să vadă cărţile mele. Le răzfoia grăbit să facă un popas la pagina
unde văzuse o subliniere pe care o citea atent, ca să descopere ce m'a interesat. Ceva
similar am văzut la N. Iorga. Din nefericire, nu am putut să menţinem măcar un
contact epistolar. La adresa pe care mi-a indicat-o, scrisoarea trimisă s'a întors
"necunoscut la adresă".

Ce magnific îmi pare maestrul în caracterizările ce le atribuie tânărului istoric Al. Zub
comparându-l chiar cu inegalabiul Nicolae Iorga, pe când el se prezintă cu măruntul
Paul Miron, cunoscut ca omul Bucureştiului strămutat pe meleagurile Freiburgului.
Obsedat ca nu cumva întâlnirea cu marele ziarist să-i întunece ascensiunea în carieră,
s'a pretat la cele mai josnice atitudini culminând cu adresa pe care nu i-a dat-o din
teama ca maestrul să nu-i facă o vizită neaşteptată, ceea ce ar fi fost imposibil datorită
distanţei ce îi despărţea.

Întretimp celălalt tânăr istoric apreciat de maestru, Dan Berindei dacă bine îmi aduc
aminte a "emigrat" în Franţa de unde s'a întors după Dec. 1989, în noul regim e
profesor, academician ori având în vedere nivelul de pregătire inflaţionist al
academicienilor de astăzi parcă mi-aş spune că bunele speranţe ale marelui ziarist au
fost încăodată înşelate.

În Dec. 1977 maestrul îşi anunţă mutarea dintr'o cameră de hotel din Karlsfeld unde a
locuit trei ani şi 15 zile într'un mic apartement din oraşul Dachau, capitală de judeţ şi
pitoresc prin abundenţa grădinilor.

La 10 Ianuarie 1978 se împlinesc exact 50 de ani de la apariţia Curentului.

Tot în acest început de Decembrie a apărut în editura de studii politice şi istorice (titlu
just) Însemnările lui Karl Marx despre români.

Veguţa, sora maestrului cu o răbdare de călugăr benedictin a căutat să pună ordine în

corespondenţa maestrului şi în manuscrisele nepublicate care nu sunt puţine.

Află de moartea prof. Giurescu şi recomandă să-i procure "În război" de Duiliu
Zamfirescu unde este evocată înmormântarea maiorului Giurescu.

Nu uită să-l roage pe Virgil să grăbească paşaportul lui Costache şi vrea să obţină şi
prin proces, dintre lucrurile Veguţei bustul său realizat de Oscar Han pe care fiul
surorii lui, Marica vrea să-l înstrăineze. Unde poate să fie astăzi acest bust care nu mă
îndoiesc îşi are desăvârşirile sale?

Iată că şi lipsit de mijloace de a publica o lucrare mai voluminoasă, în scrisoarea din

23 Dec. 1978 maestrul aşteaptă la 20 Ianuarie apariţia în limba germană a unei lucrări
de 450 de pagini care urma să aibe titlul de "Finlandizarea Europei" dar Institutul de
studii istorice şi politice, de fapt editura i-a găsit un titlu mai adecvat "Dimensiunile
politicii Rusiei ţariste şi sovietice în Balcani", care corespunde mai exact conţinutului
cărţii. Dacă va primi un verdict favorabil va fi editată în limba engleză, în America.
Dar cum ştim că în această formă nu va putea să apară, oare nu constituie un simplu
vis care încă îl mai ţine în viaţă pe marele nostru ziarist şi îl determină să-şi
imagineze ceea ce nu are şansă să se rezolve în realitate, exact iarăşi ca un erou de
Balzac sau însuşi Balzac. Nu vrea să se lase învins atâta timp cât simte atâta energie
tinerească în spiritul său. Prietenii cei buni, cum îi crede maestrul îi scriu tot mai rar.
În Nov. 1979 visează că la 15 Dec. îi va apărea "Weg nach Helsinki" (Drumul la
Helsinki în loc de Finlandizarea Europei) şi la 1 Ianuarie va apărea Curentul cu
sperenţa să-i poată adăoga 4 pagini în germană. Curios că nu de mult colegiul de
redacţie a hotărât să scadă numărul paginilor româneşti de la 8 la 4, deci unde ar mai
avea loc şi cele germane. Ne face impresia că marele ziarist cu toată luciditatea minţii
sale, vrea să arate zişilor săi prieteni - Radu Valentin şi Virgil Cândea - că şi fără
ajutorul lor drumul său spre succes e larg deschis. De altfel cei doi, unul l-a uitat
total, pe când Radu Valentin îi scrie foarte rar.

În ultima sa scrisoare din 23 Martie îi scrie mai tânărului istoric: "nu te preocupa de
data de 18 Aprilie când voi împlini 86 de ani. Au mai puţină importanţă decât luna
Mai când îmi va apărea în traducere lucrarea consacrată Papei şi insfârşit "Weg nach
Helsinki" cu prefaţa lui Franz Josef Strauss. Este o victorie la 86 de ani."

Sigur, visul său suprem Finlandizarea Europei nu a apărut până astăzi, nici lucrarea
consacrată Papei Giovanni Paolo II, la care ţinea foarte mult.

După ce-şi aminteşte de felul de a crea a lui Cezar Petrescu, Balzacul românilor, va
încheia corespondenţa cu un citat din Chateaubriand: "sunt la vârsta când omul
speranţă dar timpul lipseşte speranţei. Şi eu voi avea la 18 Aprilie 86 de ani. Precum
vezi, ce puţin timp de lucru au speranţele mele. Grăbesc deci să dau fiecărei zile o
bună folosire."

2 a.) Din corespondenţa cu dna dr. Virginia Munteanu Şeicaru (Veguţa)

Karlsfeld 20 Decembrie 1976

Stimate Domnule Doctor

Este o zicală populară: "de-i întinzi un deget, el îţi ia mâna toată". Aşa ar putea
înterpreta oricine afară de Dv. care cu atâta înţelegere şi spontaneitate - nu numai de
om şi doctor - dar şi de român - aţi venit în ajutorul fratelui meu în suferinţă. Deşi nu
vă cunosc personal, totuşi mi-am dat seama că sunteţi medicul pentru care nu
buletinul de identitate şi nici ce hram porţi, ci numai suferinţa bolnavului înteresează.
Efortul, perseverenţă şi mai ales sufletul ce-l dăruiţi, este tratamentul pe care
bolnavul îl simte în prezenta Dv. Nu este o introducere ce o fac ci motivul care mă
determină să solicit ce urmează.

Am primit ieri - 18 XII - o scrisoare de la draga şi neuitata mea colaboratoare

inegalabilă - sora Valerica Rusu - ardeleancă din regiunea moţilor, aceasta spune mai
mult decât aş scrie pagini. Mi-a fost nelipsită în viaţa mea de medic din 1941, când
am numit-o soră, pănă în 1948 când - nu Ministerul unde lucram, n'aş putea să spun
căci nu ştiu, am fost pastilată - termenul este "comprimată", revine la acelaşi numitor.
Dar din ziua aceea şi până astăzi, chiar şi în timpul anilor (cinci la număr) când am
absentat, copila aceasta a mea, născută sufleteşte, este nelipsită. Oriunde eu aş fi ea
este prezentă la sora mea, unde e şi locuinţa mea. Poate voi avea ocazia să ne vedem,
când vă voi da momente din viaţa ei, strâns legată de a mea.

În scrisoare, între altele îmi scrie, redau textual: "Doamnă Doctor, vă rog mult de tot,
ajutaţi-mă în legătură cu boala mamei mele. Domnul doctor mi-a spus să-i fac rost de
singurul medicament care-i va da o aneliorare şi deci puţină linişte celor de acasă.
Medicamentul se numeşte "Carbonat de Lithiu", tablete, o cutie, care nu se găseşte la
noi, numai la nemţi. Acesta o va mai linişti că mult se chinuiesc ai mei, când pleacă şi
nimeni nu ştie pe unde o ia. Eu şi sora mea şi pe de-asupra drumurile ce le facem din
Bucureşti până la noi acasă, ca să-i mai ajutăm pe ai noştri. La Dv. alerg Doamnă
Doctor, la cine aş putea merge. Vă mulţumesc din toată inima. Vă doresc multă
sănătate, Valerica".

Sigur m'am dus imediat la farmacie. În primul rând mi-a cerut reţeta, foarte natural şi
al doilea costul, 20 de mărci. Vă închipuiţi câtă tristeţe în mine, că acestui copil al
meu nu pot să-i vin în ajutor. Alerg la cel care am înţeles, este pătruns de cel mai ales
dar ce-l poate avea omul - virtutea - ce nu se moşteneşte ci este în tine şi cu tine
părăseşte viaţa, când sorocul a sunat. Dacă scrisoarea mea vă răpeşte din timpul Dv.
atât de preţios, treceţi cu vederea şi faceţi cum vă va fi cu putinţă. Îndată ce fratele
meu va putea, el va fi cel care se va executa în locul meu.
Sfintele Sărbători şi Noul An 1977 să vă dăruiască din plin tot ce meritaţi pe lângă
sănătate şi să ne aducă Pacea mult dorită! La mulţi Ani!

Dr. V. Şeicaru Munteanu

12 I 1977
Stimate Domnul Doctor
Nevoia mea şi înţelegerea ce aţi arătat-o pentru fratele meu, mă determină să apelez
la Dv. în legătură cu sănătatea fratelui meu. Iată despre ce este vorba. Activitatea lui
depăşeşte măsura, atât ziua cât şi noaptea. Mai ales noaptea mă face să fiu şi mai
plină de grije. Orele îi sunt nelimitate, tot timpul lui se petrece numai în citire şi scris.
După miezul nopţii este o mică pauză în care timp plecăm pe cărările vieţii noastre,
toată în ţară. Fiecare colţ străbate, cu memoria inegalabilă pentru vârsta lui, figuri şi
întâmplări sunt readuse în acestă cameră de hotel, unde îşi petrece de doi ani trecuţi,
viaţa. Sigur că alături de bătrâna lui soră îşi plimbă amintirile - nu de plimbări - de
alinător al suferinţelor trupeşti şi sufleteşti. Aceasta ne este singura desfătare, deci o
odihnă bună a dânsului, alteori o revoltă, venită din cunoaşterea în adâncime a
învinurilor pentru cei care au avut în mâinile lor destinul Patriei. Rezultatul,
imposibilitatea de a se lăsa în voia somnului, marele întăritor al sistemului nervos,
odihna binefăcătoare. Nu îndrăznesc să-i dau nici un medicament fără să-mi fie
prescris. Nu cunosc ceea ce se numeşte mândrie, ci cum gândesc şi cum mă cunosc
aşa-mi este vorbirea. Vă dau un exemplu, care poate mai bine dovedi gija mea. În
noaptea aceasta, este aproape 5 dim., a fost imposibilă adormirea. Noua carte pe care
o va scrie se află în epoca de "zămislire" deci îndelungată muncă a bietului creier
pentru dreapta documentare a tezelor aduse. Aceasta l-a adus în culmea imposibilităţii
de a dormi. I-am dat două valeriane (acume se numesc extraveral) şi o dulceaţă,
zahărul fiind şi el un calmant. Acum a aţipit, îi aştept respiraţia care-mi dovedeşte că
a adormit. Sigur că mult mă îngrijorează. La vârsta lui, după o viaţă întreagă de luptă
pentru adevărul istoric, precum şi al bietului om, ca individ în societate, deci
nedreptăţit, are absolută nevoe de odihnă. În timpul zilei se odihneşte, chiar foarte
bine, cu mici tresăriri, dar noaptea constituie o problemă. Voi face numai ce veţi
hotărî, să-i putem da o tonificare sistemului nervos, pus la atâtea şi îndelungate
încercări; precum şi posibilitatea de a dormi, fără frământări, ceea ce vine la acelaşi
numitor.

O altă problemă este şi aceea a răguşelii în timpul vorbirei. Siropul trimis este
minunat, dar vreau să ştiu ce determină această stare. Dus în timpul verii la radiolog
pentru examenul pulmonar, a văzut o zonă umbrită, nu pot eu preciza în ce zonă, cred
că la laringe. Acum şase zile a fost dus la un medic laringolog, de către cel ce se
poartă mai mult decât de i-ar fi propriul lui copil. Şi acesta a văzut zona umbrită. I-a
prescris următoarele medicamente: Bisolvonamid (60 tablete) trei pe zi, să fie
repetată reţete de trei ori şi altul Transbronchin 30 capsule 3 pe zi. Dar după câteva
zile m'am întors la siropul cu acelaş nume ca şi capsulele. Formulele sunt apropiate
de cel al siropului, dar rezultatul bun îl dă siropul. Situaţia la ora actuală este
următoarea: Nu tuşeşte ca să mă îngrijoreze - mai ales cât ia siropul. Dar vorbirea cu
tendinţa de intensă răguşeală, mă determină să fiu îngrijorată, gândindu-mă la acea
umbră văzută radiologic, deşi laringologul a spus că nu-i motiv de îngrijorare.
Atât mă doare, că nu pot face - fiind în imposibilitate - să fac ceea ce am făcut o viaţă
întreagă celor greu încercaţi în viaţă, indiferent de vârstă, dar mereu în lumea celor
năpăstuiţi, chiar când am fost îndepărtată din serviciu.
Stimate Domnule Doctor, poate vă răpesc din timpul Dv. preţios, dar iubirea ce aţi
arătat fratelui meu, mă determină să vă scriu. Este ora 6 dim. trecut. Dânsul doarme
liniştit, mă voi culca şi eu. Vă aştept hotărârea şi vă asigur că nu voi ieşi din cele ce
veţi dispune. Am uitat şi este necesar să spun - tensiunea e normală (16/9) la vărsta
dânsului găsesc că este bună.

Cu cele mai adevărate mulţumiri şi recunoştiinţă

dr. Virginia Şeicaru

28 III 1977

Stimate Domnule Doctor,

Răspunsul la scrisoarea mea venit, atât de repede este însăşi dovada, nu numai al
doctorului ci a omului în formaţia lui sufletească. De-alungul anilor, şi sunt din mila
Domnului mulţi, 78 de ani în Noembrie, mi-a fost dat să înţeleg, unde-l aflu pe cel
care Natura Creatoare l-a adus pe pământ. Şi ceea ce mi-a fost adevăratul îndreptar a
fost însăşi viaţa, nu în huzur cî în mulţimea suferinţelor. Cu cât mi-au fost mai multe
cu atât şi îmbogăţirea sufletului meu a fost mai mare. În faţa suferinţei a stat ceea ce
am adunat, nu cu noţiunile primite prin învăţătură ci cu toţi cei care s'au îndreptat
spre mine, un biet om ca oricare altul, ale căror dureri au aflat ecou în sufletul meu.
Ce curios, în special la femei, cercetarea trebuia să o fac în însăşi viaţă lor, acolo
aflam deseori dezlegarea suferinţelor de care sărmanele, se plângeau. Am lucrat în
lumea muncitorilor, la spitale şi dispensare de la ţară şi în ce condiţii de lipsuri în
organizare, plus deplasările. Pentru mine, mersul cu căruţa, era o plăcere. De!
tinereţea în plinul ei, plus noutatea vieţii, aflai şi poezia ei! Erau începuturile male, în
cea mai grea profesie de vindecător al durerilor fizice, înălţate pe suferinţele închise
în om, în taina de nepătruns a sufletului. În 1930 am fost mutată în Bucureşti. Aici au
fost anii mei cei mai frumoşi în lumea copiilor şi începutul adolescenţei când
înmugureşte viaţa şi aşteaptă mângăierea unei lumi, care greu îl va înţelege şi-l va
închide în ea. O! tinere coleg, ce frumoasă poate fi viaţa, dacă ştii şi vrei să le
deschizi sufletul tău, lăsat la vârsta lor! Dacă te desprinzi de ceea ce îţi poate da
bogăţia materială şi laşi lumina tainică să pătrundă în el, în om! Am avut fericirea, să
pot avea colaboratori, toţi porniţi cu entuziasm în cariera aleasă. Sunt copiii mei,
familia sufletul meu, domnule doctor, pe care şi astăzi îi port în tainiţa vieţii mele. Ei
mi-au dăruit fericirea adevărată şi culmea şi azi la orice chemare a mea răspund, ca o
continuare a celor petrecute în lumea copiilor şi a celor porniţi spre porţile
necunoscute ale tinereţii. Deşi eram "pastilată" cum numesc eu noţiunea de
comprimată adică dată afară, ei au continuat să ducă mai departe ceea ce noi
lucrasem, dar acum pentru cei ieşiţi din închisori, cei întorşi din ţara tuturor
nemerniciilor, a crimelor după zeci de ani (1955-1966) şi pdentru toţi cei care nu
aveau cum să-şi amelioreze suferinţele fisice, întemeiate pe cele sufleteşti. A fost o
echipă de opt medici de specialitate care s'ar dărui şi astăzi, chiar un telefon numai şi
în miez de noapte sunt gata să alerge.
Au venit apoi anii de izolare în lumea celor ce nu pot cuvânta, lumea suferinţei
Neamului nostru, de totdeauna. Ce înaltă Universitate a fost. Tot timpul s'o ai, ca să te
descoperi pe tine în toată goliciunea ta, precum şi ale altora înlăuntru sau în afară,
omul este acelaşi ce caracterul l-a format. Întoar-ceeae m'a dus iarăşi la învăţăturile
necesare, ca să meriţi marea noţiune de Om. Fie femeie de serviciu, fie muncitoare la
ferma Pipera, fie la Fruct-export, tot muncitoare şi ... la cei bătrâni, lipsiţi de orice
ajutor, să-mi încălzesc sufletul şi să mulţumesc Domnului pentru mila şi iubirea Lui.

De ce am scris aceste rânduri? Simplu. Prezenţa arătată fără să cunoaşteţi, la suferinţa

unui om în situaţia fratelui meu, cu atâta iubire, v'a trecut în sufletul meu alăturii de
copiii, pentru care iubirea mea va până ce firul vieţii îmi va fi tăiat. Vă păstrez odată
cu respectul şi sentimentul asemănător celor ce mi-au dăruit adevărata fericire a vieţii
mele - iubirea şi mângăierea aproapelui. Să-mi iertaţi timpul ce vi-l răpesc, dar mi-aţi
dat ceea ce caută bietul om.

Ar fi trebuit să încep cu grija de care sunteţi cuprins, în legătură cu suferinţa copilului

pentru care rogu-vă să mă ţineţi la curent. Îmi veţi da bucurie şi mie şi fratelui că în
căminul dvoastră s'a întors sănătos lumina părinţilor. Câtă suferinţă trebue să fi fost,
şi poate mai este, pe măicuţa copilului: Femeia e adusă pe pământ să poarte toate
durerile, pentru numai o rază de fericire şi aceea uneori iluzorie! Cu atât mai mult
înţeleg grija dvoastră cu cât în acest timp de suferinţe şi mai ales de cutremurătoare
nenorocire venită asupra bietei noastre ţări, am răsturnat ulei foarte fierbinte, luat de
pe foc, pe picior. Ştiu să rabd, de-aceea s'a îngrămădit calendarul asupra mea! Vă rog
să aveţi bunătatea şi să ne scrieţi că s'a întors copilaşul acasă şi că fericirea familiei
şi-a reluat drumul. Alături vom fi şi noi, cei doi bătrâni, care vă păstrează o neştirbită
iubire şi recunoştiinţă.

În legătură cu afecţiunea fratelui, dau următoarele amănunte: la 21 II - 22 II o stare de

oboseală de somnolenţă şi nervoasă. 23 II, fiind la masă îmi spune: "Veguţa, nu pot
mânca, mi-e frig şi nu ştiu de ce am un frison ce nu-l pot stăpâni. Temperatura 40 de
grade. Chemat Vasile marele binefăcător, fără egal, anunţat aduce un doctor. Doctorul
îi face o examinare pulmonară şi al cordului, spunându-mi că "nu se prezintă bine,
cordul". I-a prescris următoarele medicamente: 1.) Gladiscol impreună cu Aldactone
50. Timp de 5 zile 2 digit. plus Aldactone de 3 ori pe zi. A şaşea zi 1 plus unu de 3 ori
pe zi ... 2.) Bisolvonamid de 3 ori pe zi, 3.) Neuralgin N de 2 ori pe zi, dimineaţa şi
seara. Nici n'am dat decât o zi. Temperatura se menţinea ridicată, oscila între 38 şi 39
grade. Medicamentele le-a adus băiatul Vasile şi tot el a chemat din nou pe medic,
deoarece situaţia gambei, pe care nu o văzuse, m'a alarmat. Toată roşie aprins,
dureroasă la palpare, m'am gândit - vă spun drept la erizipel, dar doctorul mi-a
răspuns că în Germania nu mai există. Atunci am rămas cu gândul la tromboflebită.
Am început să-i pun comprese reci, des schimbate. După 2 zile adus din nou, doctorul
a prescris 1.) Traumanase-cyclin de trei ori pe zi câte o capsulă şi 2.) Trombosanol -
soluţie, comprese zi şi noapte. Sub influenţa antibioticului, febra a început sa scadă
între 36,9 - 37,6, uneori seara 38 grade. Compresiile au ajutat destul de bine, dar
imediat ce piciorul era lăsat în jos se forma ca un păianjeniş uşor roşu-violaceu,
începând să se micşoreze, precum şi cedarea zonelor dureroase. Am dorit să vină din
nou, ca să vadă mersul afecţiunii. Plecat în concediu Vasile a adus pe o doamnă
doctor care i-a examinat piciorul, nimic încolo, şi a prescris: 1.) Ossidal 3 ori pe zi
câte o linguriţă şi 2.) Hepathrombin 30.000 Salbe - unsă gamba dimineaţa şi seara.

Ce m'a mirat, - Domnule doctor - puţina atenţie dată cordului, centrul real al
afecţiunii. Apoi eu nu am mai continuat cu Gladiscol, până nu reuşeşte Vasile să-i
facem un real control al cordului: electrocardiograma, profilul cordului, examene de
laborator şi nu mai ştiu ce, sunt prea de mult ruptă din lumea Dv. Eu ştiu ce făceam
odinioară. Deci iertaţi neştiinţă mea şi hotărâţi. A trecut pe la fratele meu un domn
doctor Vasile Vasilache, venit să-l cunoască pe fratele meu. Discuţiile au fost de altă
natură încât am răms la ceea ce s'a prescris. La ora actuală, nu urmează nimic. Îi aplic
bandaje elastice, a început să meargă, ba a facut cu maşina, un drum de 200 km, în
jurul Muenchen-ului. Ce prezintă el acum: o uşoară paliditate, nu-i ascult cordul ca să
nu-l alarmez şi apoi nu mă încumet să pun un diagnostic al cordului. Piciorul se
prezintă normal, dar totuşi stând în picioare tot se colorează uşor, deci circulaţia nu
este perfect restabilită. La drumul făcut, a fost şi pe jos. Rezultatul: paliditate,
oboseală, piciorul bandajat normal. Este fericit că după o lună de absenţă la masa
"iubirei lui" şi a reluat viaţa, cerneala, condeiul, hârtie şi cartea. De-altcum în tot
timpul boalei a citit ca un "înfometat" să-şi răscumpere durerea produsă de lipsa
condeiului.

Hotel, boală şi ... Bunul Dumnezeu i-a trimis Mila şi iubirea Lui, prin cei care l-au
înţeles şi cu toată înţelegerea au fost lâgă el!

Acum, că am încheiat această lungă scrisoare, vă cer scuze că n'am fost în stare să
dau mai multe amănunte. Grija mea? Cordul şi nervii lui obosiţi de cei 33 de ani
departe de Ţara lui şi în vărstă de 83 de ani la 18 Aprilie.

Toată stima pentru familia Dv, sănătate copilului şi tot ce drept vă doreşte inima să vi
se împlinească.
Dr. V. Şeicaru

1 Mai 1977

Stimate Domnule Doctor

Am primit rezultatul analizelor şi vi-l înaintez, ca să am avizul Dv. Eu nu cunosc
această nomenclatură. Prezenţa eozinofilelor, foarte ridicată arată prezenţa în formula
leucocitară a unui focar de infecţie. Nu? Sigur că prezenţa valorilor normale ar fi un
mijloc să-mi dau seama, dar nu corespunde cu denumirile noastre. Dealtcum tot la
Dv. aş alerga să pot şti rezultatul. Regretul meu este că nu mi s'a dat
electrocardiograma şi nici cel putin tensiunea arterială, deci nu cunosc diagnosticul
drilor. La întrebarea mea făcută la telefon, - când l-am rugat să-mi dea şi mie
rezultatele, ca să pot avea un control în mersul situaţiei, părerea ce o are, mi-a
răspuns să nu uit vârsta ce o are şi să am grijă de bronşită. Dar inima? Nici nu
îndrăznesc să-l ascult, căci mă întreabă dacă eu cred că inima lui este bolnavă. Uneori
- aşa în glumă - îl ascult. Şi ce tulburată sunt şi ce spaimă în sufletul meu! Aş fi vrut
să-mi fixeze un tratament, să-i spună lui să-şi înfrâneze orice supărare şi etc. ... tot ce
dânsul ar fi crezut că este mai bine pentru el. A fost foarte gentil i-a făcut examinările
necesare, a dat o serie de medicamente şi ... 50 de mărci pentru maşină! Ce tulburat a
fost el, nu pot să-ţi spun! Omul acesta, fratele meu, care o viaţă întreagă a dus o luptă
adevărată de adevărat român, în ani el a creiat o serie de mânuitori ai gândului, ai
criticii analizelor în gazetărie, atât de cuminte şi înţelept a fost, când viaţa i-a arătat şi
altă formă a trecerii prin ea. Sunt momente când el dinamicul arată o oboseală, o
paliditate a feţei, o somnolenţă care pe mine atât mă îngrijorează. Cui să spun, la cine
să alerg? Bietul Vasile, plecat zilele acestea din Muenchen, pentru el absenţa l-a făcut
să îi fie mai accentuate aceste stări. Este ecoul sufletului, aşteptarea cărţii care zilele
acestea o va avea în mâna lui. Aceasta îi va aduce din nou o stare mai bună şi o linişte
pentru biaţa făptură a mea! De-aceea pe mine mult mă supără neatenţia pe care
colegii noştri o dau sistemului nervos al omului. Eu nu mă pot împăca deloc cu
metoda examinării unui pacient mai ales că fratele meu trăieşte intens problemele ce-l
preocupă. Ori aceasta constituie baza examenului medical, intrarea indirectă în viaţă
celui ce ţi se încredinţează. Şi ce mare importanţă are în legătură cu acest conducător
al tuturor preocupărilor! Şi ce multe sunt la unii!! Omul în sine, săracul, este absent în
timpul examinării. Şi tocmai acolo afli, atât de des, originea răului ce-l sapă
necruţător. Pentru prima oară în viaţa lui şi-a făcut un examen ca acesta de acum,
fiind mereu în plină sănătate şi de o putere de muncă cerebrală cum rar am văzut. E
suficient să-mi vadă faţa, să-mi prindă o urmă de grije şi numai ce-l aud: "Veguţa nu
trebuie să ai nici un fel de griji. Eu trebuie să-mi execut programul vieţii mele. Am
memoriile. Ce vrei, de la 18 ani până acum, trebue să las pentru istria neamului, tot ce
am trăit, am analizat, nu preocupări personale. Rangurile politice nu m'au preocupat,
de-aceea analiza mea va fi dreaptă! ..."

Vineri 29 IV, toată ziua a fost obosit, fără vlagă, o stare de somnolenţă şi tare plictisit!
Noroc pe la 10 1/2 seara a venit cel de al doilea al nostru băiat - René cu ultimele
ziare, ca să aibe ştirile la zi, el placând pentru câteva zile. Ce fericit a putut să fie şi
până la miezul nopţii nu au făcut altceva decât analiza ultimelor ştiri, în legătură cu
problema epocii noastre, atât de dureroase pe întreg pământu-l. Sunt sigură că vă va
scrie. Pentru el, a-ţi devenit băiatul lui şi toată pasinuea o pune să vă răspundă la tot
ce Dv. doriţi şi vă preocupă. Dincolo de condei şi carte, pentru el nu există nimic. Aşa
a fost toată viaţa. Acum când vă scriu este la birou, înconjurat de sumedenie de ziare
şi diverse tratate, trebuind să fie gata cu cele 50 de pagini, adaus la cartea care
urmează: "Problema naţionalităţilor". Cartea este tradusă - adică manuscrisul - dar
evenimentele îl determină să adauge tot ce este în ultima vreme. Trebue să apară
înaintea zilei de 15 Inuie. Cum îi va apare-zilele acestea, cartea de la editură, o veţi
primi. Cum regret că nu sunteţi aproape! Mult aş fi dorit ca dl. Doctor care l-a văzut,
să fi avut o picătură din inima dânsului pentru un român în străini, la hotel şi sărac
cum este de 32 de ani. Norocul lui, acest Vasile, căruia nu i-a aflat asemănare. Mâine
2 Mai va fi la noi, pentru fratele meu mare bucurie. Poate îi aduce cartea, dacă a
apărut la editură. Aceasta-î este viaţa. Dar inima? Aştept sfaturile matale, tânărul meu
coleg, cu suflet ales şi înţelegător al nevoilor omeneşti. Modestul meu diagnostic, să
nu uitaţi anii care m'au făcut să fiu absentă şi plus preocuparea pe care am avut-o în
profesia mea, este stenoza miocardului. N'o luaţi în seamă şi scrieţi-mi din ce v'am
putut reda. Ce să fac. Vă alătur rezultatul dat precum şi medicamentele ce la-am
primit şi cum mi s'au prescris.

Acum mă depărtez de ceea ce este pentru mine principala mea preocupare: sănătatea
lui, singura fericire a familiei, care n'a fost scutită de nimic, în de-alundil anilor. Mă
întotc la cele scrise de matale în legătură cu Ţara noastră. Nu aţi cunoscut în adâncul
ei viaţa acestui popor al nostru. Sunt în muncă din anul III de medicină. Toată viaţa
mi-a fost o luptă dusă pentru această mulţime anonimă, pe spinarea căreia s'au făcut
toate experienţele. El ştie şă primească şi tot această cuminţenie îl ţine pe aceste
meleaguri. Vă sfătuiesc să citiţi tragedia Ţărilor Baltice: Lituania, Letonia, Estonia.
Veţi zice poate au luptat cu intransigenţă - şi urmarea? Popoare dispărute, sub ochii
nepăsători ai celor mari. Toţi au fost trimişi pe drumul infinitului, în cele mai crunte
chinuri iar alţii au umplut ţinuturile îndepărtate, din cei care, poate au mai scăpat. Nu,
dragul meu, rasa noastră îşi are rădăcinile în răbdarea îndelungată, nu cârteşte ci
aşteaptă. Matale - ardelean - cunoşti tot atât de bine ba mai mult decât mine,
înţelepciunea rase, fără certificat de naştere, fiind de totdeauna. Ce s'ar fi petrecut cu
noi, de am fi urmat exemplul acestor popoare? Au scăpat? Nu uitaţi că de-alungul
vieţii nu întâlnim decât laşitate, miniciună, lepădare, înşelăciune. Din noi iese răul, în
noi se întoarce. Dacă toţi în ţară ar fi fost intransigenţi, ce s'ar fi petrecut? Înlocuirea
cu duşmanii noştri seculari. Mă întreb, ce aş fi făcut de aveam copii? Îi lăsam să
moară? Am fost comodă, doctore! Mi-am ales Crucea dată şi sărăcia totală nu m'a
speriat. Dar dacă toţi ar fi făcut aşa? Vin de 10 ani, într'un du-te vino, să fiu lângă
bietul meu frate şi am văzut cruda realitate, când mergi pe drumul adevărului. Am
văzut ce a întălnit fratele meu! Ce trist, dragul meu!

Bogăţia ce o ai în sufletul matale, să aducă fericire familiei. Doresc veşti despre copil.
Şi toate omagiile Doamnei.

Cu drag Dr. Virginia Şeicaru

 21-22 X 1977
Dragul nostru
Ai toată dreptatea că n'am răspuns nici măcar de primirea celor trimise de matale,
prin bunăvoinţa unui coleg, căruia îi mulţumesc şi cer şi scuze. Nu-i neatenţie, dar
ziua şi noaptea până târziu, uneori până în zori, sunt prinsă de o serie de probleme
variate. Tocmai atunci ajung să rămân cu mine însumi. Este timpul de convorbiri cu
cei dragi şi sigur, printre toţi eşti şi matale, fiul adoptiv al fratelui şi deci nepot al
meu. Şi acum să trec la problema care mă tot frământă, după ce cutioarele le-am luat
în primire, pe care era urma unei mâini ce cu caldă mângăiere a trecut tratamentul.

Am citit cu atenţie, atât cât pot eu cu noţiunile mele de limba germană şi ajutată de
dicţionar, mai bine zis analiza cuvintelor compuse - specifică l. germane - ca să pot
avea traducerea. Am constatat că la bază este scoarţa cerebrală cu capacitatea de
producţie a celulelor nervoase, deci funcţiunile mintale cele mai înalte (conştiinţă,
atenţie, citire, memoria, vorbirea). Niciuna din acestea nu prezintă nici o scădere.
Memoria lui şi puterea de creaţie, când începe să scrie ies 10-11 pagini fără nicio
ştersătură, pentru mine, care îl urmăresc în activitatea lui de 10 ani - lipsesc doar în
lunile când dorul mă face să plec în Ţara mea - cu greu poate să fie egalată. Toată
capacitatea lui de creaţie n'a suferit până la această vârstă de 83 ani şi 6 luni, nici o
scădere. Deasemeni nu a prezentat niciodată un sindrom psihic şi nu-i nici băutor. Ba
da să nu uit mare băutor de cerneală albastră, căci el şi la ora actuală scrie tot cu
tocul. De-aci şi greutatea de a avea peniţe bune. Acasă mi-au procurat cei în vârstă,
mai având rămăşiţe de pe vremea când nu întrebuinţau stiloul.

Sigur mă vei întreba, dragul şi tânărul meu coleg, precum şi colegul care a arătat toată
bunăvoinţa, vrând să urmărească - de la doleanţă - rezultatele. Greşala vine de la
mine. Nu m'am învrednicit să dau câteva amănunte - absolut necesare - din viaţa lui şi
pe care eu le găsesc producătoare de această oboseală a lui - aş spune mai simplu-
oboseală sufletească. Se împlinesc acum în Noembrie trei ani de când viaţa lui trece,
într'o cameră de hotel, împreună cu mine, sau cu fratele cel mic, când mă întorc în
ţară. Sunt numai trei persoane, care au un sentiment adânc pentru el, puţinul timp ce-l
pot avea liber, îl dăruiese lui, nu zilnic ci când este posibil. E atât de fericit când poate
sta de vorbă, bineînţeles, despre probleme ce îl preocupă, când în liniştea adăii, se
lasă odihnei trupeşti dar organul nobil, creerul îşi continuă activitatea. Mai era uneori
câte o vizită venită de afară, să-l revadă sau să-l cunoască pe cel ce-l ştiau odinioară,
fie personal sau numai din auzite. Plimbări? Nu sunt cu putinţă. Unul din cei trei ne-a
dus în împrejurimile oraşului Muenchen, într'o minunată plimbare, o adevărată
evadare. Noi nu cunoaştem nici această localitate - Karlsfeld - unde locuim. Eu tot
mai ştiu până la magazinul de lângă hotel şi până la poştă, drumul cel mai lung din
viaţa mea zilnică. Dar ceea ce este marea lui greutate sufletească între aceşti patru
pereţi, este aşteptatrea zilnică a apariţiei muncii dată tocmai de acest organ nobil
"Creerul". Sigur, zilnic citeşte, scrie, analizează, stând de vorbă cu mine. Dar viaţa
cere şi diversele ei variante - mijloc de odihnă al sistemului nervos. Tăcerea aceasta
care se prelungeşte, când părăseşte celelalte forme de activitate - zică-se odihna - este
în fond o prelungire a preocupărilor lui. Am cunoscut în viaţa mea diversele forme ale
tăcerii: Nu mă pot plânge, viaţă mi le-a dăruit şi lupta înterioară mi-a fost scut să nu
mă doboare. Tăcerea gurii, să te abţii de a flecări-har Domnului - am luat examenul
acolo unde, câţiva ani mi-au dat-o vremurile, nu este prea greu dacă în tine afli
suficient ajutor. Să faci sa-ţi adoarmă memoria şi imaginaţia este mult mai greu; dar
să impui tăcerea în calea dorinţelor creatoare şi să înăbuşeşti în taina puterii tale
"voinţa" este principala suferinţă, în marele obstacol dintre sufletul omenesc şi viaţa
ta.

Acum aşteaptă, zi după zi, să-i apară o carte care după ea îi aduce altă bucurie. E
munca lui în tăcerea cea grea. Vrea să vadă în mân lui rodul muncii, tocmai a voinţei
ce nu se vrea înăbuşită. Aştept cartea mult dorită şi va veni, de la o zi la alta, apoi
mutarea din hotel. Vei avea volumul imediat ce va primi câteva exemplare. Aşa-i este
de admirat şi de iubit? Sunt momente când nervii lui simt oboseala acestei vieţi de
anahoret. Ori rolul meu este de a menţine acest echilibru ca puterea lui de creaţie să-
şi păstreze capazitatea. Numai de ai vedea mulţimea manuscrisolor, toate de sute de
pagini, sutele de articole scrise în decursul acestor 33 de ani de viaţă, departe de Ţara
lui! Cum rog pe Bunul Dumnezeu şi-l întărească, să-i menţină seninătatea sufletească.
Uit de toate suferinţele mele, destul de bogate şi sufleteşti şi fizice. În mine-mi este
lumea, numai în această regiune, har Domnului, marii cercetători au hotărât să afle
infinitul dar nu pot pătrunde până acolo unde se află adevărata putere a omului. Au
dreptate, bunii şi înţelegătorii mei colegi? Este o bătrână, după calendar, acum la 16
XI-1977, împlinesc 78 de ani. Viaţa mea ... ? O minune de îndelungată răbdare, fără
tristeţe, nici plâns. Voia bună şi cântecul mi-au fost tăria, chiar în cele mai grele
momente. Mila şi iubirea mi-au fost căpătâi, pernă moale caldă şi odihnitoare! ...

Te-am plictisit, dragul meu, dar să stau de vorbă cu matale este pentru mine o mare
plăcere. Acum vă las la amândoi să hotărâţi ce i se poate da. V'am schiţat numai viaţa
lui şi a umbrei - eu - ce îl însoţeşte. Nu-mi luaţi în nume de rău ci să vă fie exemplu
în viaţa tinereţei ce o aveţi şi .... ce veţi crede singuri.

Dar ca să închei, tot ce am scris, vă dau versurile unui poet francez, Raoul Pouchon.
Încherea cu aceste versuri, spune mai mult decât tot ce v'am scris:

Le passé persiste,
En son vain decor
Comme un son de cor,
Si triste! Si triste! ...

Va zic pentru amândoi, în liniştea nopţii, Noapte bună şi o zi senină cât vă doreşte.

Bătrâna colegă!
 Începută la 18, terminată la 19 XII, 1977

Ovidel, dragul meu

Scuză-mi absenţa îndelungată dar mutarea şi apoi punerea la punct a întregului
material, cărţi, manuscrise, articole (sute sunt), fotocopii, materiale dactilografiate
etc, m'au prins în mrejele lor nu-mi dau nici un răgaz. Şi toate - zi de zi - dar mai ales
noaptea'nspre ziuă. În timpul zilei sunt şi gospodină şi "secretară" rămânând în timpul
nopţii doar în rolul de "secretară". Plec acasă pe ziua de 29 XII la ora 9 dimineaţa cu
trenul şi după 24-25 de ore sunt acasă, după doi ani şi ... Nu mai ştiu şi lunile. Sunt
tot timpul frământată de grija lui. Aşteptăm să vină fratele-celălalt, să-mi ia locul. El
nu trebue să rămână singur. Poate mă vei întreba: "De ce plec?" Ovidel sunt tare
prinsă în dureri fac totul, fără nici un răgaz, în virtutea voinţei. Mă supără mult de tot,
în ultimele luni, o insuficienţă cardiacă ce nu-mi dă linişte la mers. Trebue să mă
opresc în drum până mi se linişteşte respiraţia şi mai ales biata inimă să-şi ia valea
liniştită. Nici nu mai vorbesc de reumatismul generalizat. Mult îmi pare rău că am
început să-mi iau forma unui semn de întrebare! Dar totuşi merg, nimic nu-mi poate
opri această voinţă ce m'a stăpânit toată viaţă. Vin la matale cu o mare rugăminte şi
anume: dacă voi mai avea timp să pot primi, mult bine mi-ai face dacă aş putea avea
pentru alţii - nu pentru mine -, unele medicamente şi iată care: 1.) Valium, 2.)
Calcium Sandoz, 3.) pentru nepotul meu Sposdilot sau Spasdilat - aşa mi-a scris - eu
nu cunosc acest preparat; mi s'a scris că este un preparat de găsit numai în Germania,
un flacon cu 500 pastile. 4.) Roter pastile, o cutie şi 5.) orice preparat pentru flebită şi
reumatism.

Toate aceste urmează să le achite Pamfil cum are suma, acum are multe cheltuieli
pentru posibilităţile lui. Dacă timpul nu-mi poate fi favorabil, - ca zile de sosire -,
atunci nu trimite dragul meu, şi mai ales nu-mi lua în nume de rău, îndrăzneala ce o
am cu această cerere. Celor ce le dau sunt atât de nevoiaşi ca şi mine. Eu pot răbda
orice suferinţă, dar nu pot s'o prescriu şi altuia.

Cât priveşte starea bunului meu frate ar fi foarte bună, îndrâznesc să spun, dar de trei
zile iarăşi bronşita şi mai ales laringita şi-au făcut apariţia. Şi era aşa de bine de când
ne-am mutat în această locuinţă. Pentru noi după îndelungata şedere în hotel, acum
suntem în rai. E linişte, e cald, nu te supără nimeni. Dacă vei putea trimite-i
Transbronchin sirop şi Bisolvonamid, pastile. Acestea îi potoleşte răguşeala care-i
produce imediat bronşită.

Ovidel dragă, plec cu mare regret că nu am ajuns să ne vedem toţi trei şi totuşi plec
fericită ştiind că matale îi porţi de grije şi-l iubeşti, ca un copil adevărat.
Când îi vei scrie, sfătuieşte-l să evite răceala, să nu bea apă rece şi să nu abuzeze de
corzile vocale. Îi spui ca de la matale şi te va asculta te asigur.

Să-mi scuzi scrisul, dar este ora 5 dim. Nu-mi este somn căci a fugit supărat pe mine
dar sunt ... puţin obosită, după multe ore de lucru. Totuşi îţi voi scrie încă înainte de
plecare, în aşa fel ca să fiu prezentă la Sft. Sărbători ale Naşterii Domnului. Să zic
Noapte bună? Pe drum a început activitatea deci ... Bună dimineaţa!

Virginia Şeicaru

2 b.) Discurs pronunţat de dl. V.V. Stanciu

Avocat al Curţii din Paris

Fost deputat în Parlamentul român
Ambasador al României în Elveţia

(tradus din 1. limba franceză, cu ocazia parastasului făcut pentru Pamfil Şeicaru,
Duminică 23 Noiembrie 1980, la biserica misiunii catolice române, strada Ribere,
Paris)

Cuvântul meu este să vă aducă o foarte modestă contribuţie la cunoaşterea unei

personalităţi excepţionale. Pamfil Şeicaru, pe care l-am cunoscut într'un mod
fragmentar şi foarte distanţat (în timp) în cursul a mai mult de 50 ani. De aceea las
altora însărcinarea de a ne da un studiu asupra lui Pamfil Şeicaru.

Dacă în frazele mele ar străbate puţină emoţie, este pentru că fiecare membru al
aceleiaşi generaţii care se duce, înseamnă tinereţea noastră care moare. Şi când se
aude clipocitul valurilor Styxului, emoţia este inevitabilă.

Deşi domeniile noastre fură diferite, noi avurăm fugitive întâlniri la Bucureşti şi de
asemenea la Paris.

Depănând amintirile, constat că noi am făcut debutuirile noastre împreună. Ca avocaţi

la curtea de Juraţi de la Bucureşti, noi pledam de aceaşi parte, dar la Camera
Deputaţilor din 1929, cu ocazia discutării mesajului, noi aveam poziţii foarte diferite.
Debaterea era mai mult academică decât parlamentară. Discursul meu, aşa cum e
redat în Monitorul Oficial, avea ca titlu "Contra dictaturii". El fu presărat de
întreruperi făcute de Şeicaru care nu aprecia opiniile mele. Intervenţiile sale,
politicoase şi documentate transformaseră discuţia politică în dezbatere sociologică.
Dacă el ar fi fost aici, acum, în faţa noastră, aş fi putut formula câteva obiecţii critice.
Acum este prea tărziu, căci strămoşii mei aveau ca deviză "Despre morţi nu mai
bine". Poate că dialogol început în Parlamentul român în urmă cu 51 de ani va
continua la viitoarea întâlnire. Ceea ce ştiu despre Pamfil Şeicaru, o ştiţi bine de-
asemenea. Deci, vorbesc pentru a vă reaminti anumite trăsături caracteristice şi pentru
a prezenta personalelor care nu l-au cunoscut o schiţă de portret.

Trebuia să cunoşti acest om ieşit din comun în ţara sa natală, să simţi prestigiul
ziarului său, admiraţia cititorilor săi şi teama pe care o inspira politicenilor care se
ştiau vulnerabili. De aceea, în afară de prieteni, avea duşmani. Adăugaţi la aceasta
gelozia, eterna invidie creată de cea mai strălucită şi cea mai rapidă reuşită
profesională. Un proverb persan spune că nimeni nu aruncă cu pietre într'un pom fără
fructe. În exil, fie era în Spania, în Franţa sau în Germania, el era Albatrosul lui
Baudelaire, aripile sale de gigant împiedicându-l să meargă. Spaţiul este un factor
important în destinul unei fiinţe. În zadar părăsim un spaţiu, el rămâne în noi şi
determină anumite gânduri şi un anumit comportament.

Şeicaru a rămas român în toate ţările, fidel pământului său natal şi poporului său. Aşa
cum o plantă are nevoie de o anumită calitate a pământului pentru a se dezvolta, omul
are nevoie de un anumit mediu pentru a se realiza. Aş vrea să răspund la întrebarea pe
care mi-am pus-o. Cum se explică miracolul reuşitei acestui om. Mai întâi, violenţa
era apreciată într'o ţară tânără. Violenţa verbală. Occidentui este mult prea cuminte.
Lui îi este teamă de violenţe chiar şi de cele ale gândirii.

Şeicaru era el însuşi în bătălie. Avea toate calităţile pentru a reuşi în acest mediu.
Muncitor, dârz, memoria sa ţinea de miracol. Îndrăzneţ, cum trebuia. Căci el nu se
mişca într'o lume vătuită pentru a cultiva eufemismele, ci în jungla politică. Calităţile
sale erau contradictorii. Violent şi timid, brutal şi tandru. am simţit aceastră tandreţe
când vorbea despre România sau despre fiica sa. Era mai degrabă un antidemagog
decât un antidemocrat şi un revoltat mai mult decât un revoluţionar. Veritabil
iconoclast, toţi idolii partidelor politice fură pentru el totatâtea ţinte.

Într'un portret literar românul Cezar Petrescu prezintă insolenţa prietenului său faţă de
cei mari şi tandreţea lui pentru cei umili şi pentru ofensaţi. Iată o trăsătură de penel al
lui Cezar Petrescu: "Neobosit el trece prin viaţă ca pe Calea Victoriei, cu bastonul şi
haina descheiată, împingând trecătorii şi oprindu-se, ratând o întâlnire importantă,
pentru a contempla în vitrina unui librar o carte care tocmai a apărut; ireverenţios cu
un personaj sus plasat şi croind drumul unui cerşetor orb" (Biblioteca marilor
procese, nr. 6-7, ed. Curierul judiciar, Bucureşti 1925). Trebuie să constatăm că într'o
lume în care toţi aleargă în ajutorul învingătorilor, această eleganţă morală este rară şi
frumoasă. Acest ziarist mira, izbea, şoca cititorul care îl aproba sau îl dezaproba, dar
nu rămânea indiferent.

Un mare pamfletar, Barbey d'Aurevilly zice "nu scrii istorie decât dacă urăşti sau
iubeşti". Marele savant N. Iorga, victima unui asasinat care rămâne imprescriptibil, el
însuşi polemist, făcea diferenţa între pamfletul de cuvinte şi pamfletul de idei.

Şeicaru fu acest polemist pentru care invectiva era un mijloc, ceea ce culoarea este
pentru artistul pictor. Exilul care l-a maturizat, l-a transformat în istoric-grav şi
imparţial. De la istoric el avea erudiţia, o memorie care ţinea de miracol şi darul de a
sesiza evoluţia şi viitorul evenimentelor.

Romanii formulau astfel dorinţa pentru ultimul drum -"Sit tibi terra levis".Voi face
aceaşi urare cu cuvintele poporului român -Fie-i ţărâna uşoară.
3. Note şi Comentarii

Am ales cu bună ştiinţă alăturarea unei bune părţi din corespondenţa dusă cu mine a
dnei dr. Virginia Munteanu Şeicaru, sora maestrului căreia el şi cunoscuţii îi spuneau
Veguţa şi discursul lui V.V. Stanciu, ţinut la parastasul lui Pamfil Şeicaru, duminecă,
23 Nov. 1980, în biserica misiunii catolice, din simplul motiv ca fiecare dintre cei
doi, dintr'un punct de vedere total diferit, ne apropie, de marea personalitate a lui
Pamfil Şeicaru.

Sora maestrului, doctor în medicină, se îngrijea la vârstă de aproape 77 de ani de

sănătatea fratelui ei Pamfil, cu acelaşi mare devotament pe care l-a arătat şi
pacienţilor ei, dar nu mai când i s'a permis să-şi exercite meseria ei nobilă. Şi asta
fiindcă a cunoscut temniţele comuniste unde a stat cinci ani, şi unde a învăţat să
suporte în tăcere suferinţele sale trupeşti dar mai ales pe cele sufleteşti. Cum însăşi ea
ne-a mărturisit, a învins toate greutăţile vieţii, descoperindu-şi omul din ea cât şi din
semenii săi. Nereuşind să vadă pe cei din jur suferind s'a jertfit pentru ei şi pentru
mica fericire ce în multe cazuri le-o putea aduce. Prin urmare a preferat podoabele
spirituale, umilinţa şi sărăcia bogăţiilor materiale, virtuţile ascetului, plăcerilor
trecătoare şi vane, iar dragostea ca s'o împartă din mana cerească nevoiaşilor,
recunoaşte că a învăţat-o de la copiii avuţi sub oblăduirea ei, aceşti îngeri i-au dat
tăria s'o ţină săpată, cu cer, în inima sa, slujind-o până ce firul vieţii îl vor tăia
nemiloasele parce şi noi credem că îl va duce mai departe, până în limbul divin,
descris de Dante.

Iubirea împregnată de nevonovăţia albă, cum este puritatea crinului din sufletul
pruncilor, ne aminteşte că şi Mântuitorul deşi obosit, după o zi nu tocmai liniştită, i-a
rugat pe Apostoli să-i lase pe copii să vina la el. Dar în acest context ne vine în minte
prinţul Miuşchin, eroul romanului dostoievscian, Idiotul. Acesta după ce a petrecut
mai multe luni, într'un sanatoriu din elveţia revine la viaţă, reînvăţând de la copiii din
grădină, pe limbajul îngeresc al jocului, iubirea cea adevărată, singură de origine
cerească, mântuitoare pentru om.

Se ştie, cum eu însum şi am sris-o de mai multe ori, în ultima scenă din Faust II,
copiii nou născuţi morţi îl părăsesc pe Pater seraphicus cu a lui chemare la Domnul,
urmând ca să-şi însuşească experinţa pământească şi plină de păcate a lui Faust. Fără
îndoială, prin Dostoiewski, ortodoxismul dă şi el o lovitură ereziei faustice şi unei
sotereologii, mai mult decât mefistofelice.

Am evocat aceste câteva rânduri în memoria dnei Veguţa pe care în scrisul ei, căci
personal nu am cunoscut-o, am simţit-o stăpânită de o sfinţenie nu din această lume,
una ce te face să vrei să fi mai bun, demn de a iubi pe om ca pe o făptură ce poartă un
chip asemănător cu al bunului Dumnezeu.

Pamfil Şeicaru împresionat şi el de grija plină de jertfe ce i-o aduca sora lui a promis
să scrie despre această femeie neobişnuită, a celor patru Evanghelii cât şi a scrieril
stoice a ce lui Marc Aureliu, dar din păcate, n'a mai ajuns să o facă. De unde se
adevereşte că bucuriile femeii cum spunea dna Virginia o constituie răbdarea cu care
ea poate duce greutăţile vieţii fără să cadă.

De la început e cazul să arăt că acestei femei atât de devotate, Viorela fiica maestrului
îi făcea o mare nedreptate, apostrofundu-mă într'o epistolă după cum urmează: "Dar
unde nu te urmez este în opinia despre Veguţa. Eu ştiu influenţa pe care o luase
asupra tatălui meu şi câte lucruri tata mi-a ascuns sub influenţa ei".

Dar Viorela, se arăta total obtuză faţă de activitatea tatălui şi nu e prima oară că o va
face, cu o naivitate ce nu-ţi poate smulge decât compătimirea. Vroia să-l ducă pe
maestru în Franţa unde prin ajutoarele primite de la asociaţile foştilor combatanţi de
război să-i asigure o pensie şi o locuintă unde să-şi trăiască traiul ca un pensionar,
lipsit de grija zilei de mâine. Dar nu e sigur că Viorela fiind bolnavă iar soţul ei cu un
ajutor de şomaj nu nutreau speranţa, de fapt, să trăiască ei după veniturile bătrânului,
la care se puteau socoti şi veniturile ce le puteau aduce lucrările marelui ziarist de
care Claude, soţul Viorelei tot spunea că până acuma ca zestre a soţiei sale nu a primit
decât simple "căcăreze".

Atitudinea o plasa pe Viorela în domeniul stupizeniei şi aducea dovada că ea nu

cunoştea nimic din activitatea maestrului, nici Curentul nu părea să-l fi răsfoit măcar
din curiozitate, dar mite să se întereseze de planurile sale de viitor, socotite drept nişte
vise pe care le întreţinea incitat de soră sa, Veguţa. Nu e greu să se demonstreze că
raporturile dintre cei doi erau chiar inverse, de cele presupuse de Viorela.

P. Şeicaru a fost de totdeauna o fire volunlară, care aşa cum nu s'a lăsat condus de
soţia sa Tantzi, cu care a trăit peste 40 de ani, nu putea să se schimbe tocmai la
bâtrâneţe şi încă sub influenţa surorii sale, care numai o fiinţă autoritară nu era, viaţa
a învăţat-o să rabde, în niciun caz, nu să-şi conducă fratele înfluenţându-l cum
presupunea fata maestrului. Fără îndoială între cei doi erau relaţii, nu de ieri, de azi,
prin care femeia îşi admira fratele, aşa cum de pildă Laure de Balzac îşi arătase de la
începutul carierierii sale încrederea în geniul fratelui său, încă de pe când Balzac scria
sub pseudonim, romane de aventuri influenţat de Walter Scott.

În consecinţă recunoaşte, cu mândrie, că viaţa ei e a umbrei ce îl însoţeşte pe maestru,

rolul său este acel de a-i îngriji sănătate în sensul menţinerii unui echilibru, ca puterea
lui de creaţie, să-şi păstreze capacitatea: "Nu mai de a-i vedea mulţimea
manuscriselor - toate de sute de pagini - sutele de articole scrise în decursul acestor
33 de ani de viaţă, departe de Ţara lui! Cum rog pe Dumnezeu să-l întărească, să-i
menţină seninătatea sufletească". Pe când răspunsul maestrului e mereu acelaşi: "E
suficient să-mi vadă faţă, să-mi prindă o urmă de grije şi numai ce-l aud: Veguţa, nu
trebuie să ai nici un fel de griji. Eu trebuie să-mi execut programul vieţii mele. Ce
vrei, de la 18 ani până acum, trebue să las pentru istoria neamului nostru, tot ce am
trăit, am analizat, nu preocupări personale. Rangurile politice nu m'au preocupat, de-
aceea analiza mea va fi dreaptă!"
Îşi va observa fratele ca nimeni altul, încât va putea afirma cu certidudine: "Niciuna
din acestea e vorba de funcţiile mintale cele mai înalte (conştiinţă, atenţie, citire,
memorie, vorbire, citate în paragraful de mai sus n.n.) nu prezintă nicio scădere.
memoria lui şi puterea de creaţie, când începe să scrie, ies 10-11 pagini fără nici o
ştersătură, pentru mine care îl urmăresc în activitatea lui de 10 ani - doar lipsă lunile
când dorul mă face să plec în Ţara mea - cu greu de egalat. Toată capacitatea lui de
creaţie n'a suferit până la această vârstă de 83 ani şi 6 luni, nici o scădere. De-asemeni
nu a prezentat niciodată un sindrom psihic şi nu-i nici băutor. ba da să nu uit, mare
băutor de cerneală albastră, căci el şi la ora actuală scrie tot cu tocul. De aici şi
greutatea de a avea peniţe bune. Acasă mi-au procurat cei mei în vârstă, mai având
rămăşiţe de pe vremea când nu întrebuinţând stiloul". Păstrarea respectivă pe lângă o
împărtăşanie tradiţionalistă reprezintă legătura cu o viaţă a idealurilor, prin toc şi
peniţă, având drept cerneală seninul albastrului ceresc, omul semnează partea eternă a
destinului său astfel că de câteori se ajută de respectivele ustensile de creaţie are
impresia că îşi repetă pe limbajul muritorilor tainica destăinuiere a legendei după care
în timpul primei geneze, ele s'au nascut pe masa scriitorilor profeţi din bucata de
magmă aurită desprinsă din razele unei stele căzătoare. El, artistul rămâne părtaş la
masa tăcerii a Spiritului, alături de cei de mai cred şi astăzi, în ritualul originar al
scrisului. Pamfil Şeicaru, fidel tocului, peniţei şi cernelei face parte din veşnicia
acestor aleşi ai sorţii.

Potrivirea dintre cele două spirite, frate şi soră, merge până acolo încât idealurile lui
devin şi ale ei, astfel femeia ca o Ană, cu încredere totală în jertfa soţului ei Manole,
ne apare orbită de acţiunea sa, nu-l poate bănui de trădare, pe cel mai apropiat om al
lor, Vasile Dumitrescu, de unele că scrie convinsă, ca fratele ei, de un fals adevăr
următoarele: "Dincolo de carte şi condei, pentru el nu există nimic. Aşa a fost toată
viaţă. Acum când scrie (e vorba de Pamfil Şeicaru n.n.) el este la birou, înconjurat de
sumedenie de ziare şi diverse tratate, trebuind să fie gata cu cele 50 de pagini, adaos
la cartea care urmează "Problema naţionalităţilor în Uniunea sovietică" (aşa e titlul
complet n.n.). "Cartea este tradusă - adică manuscrisul - dar evenimentele îl
determină să adauge tot ce este în ultima vreme. Trebuie să apară înaintea zilei de 15
Inuie. Cum îi va apare - zilele acestea - cartea de la editură o veţi primi. cum regret că
nu sunteţi aproape! Mult aş fi dorit dl. doctor care l-a văzut să fi avut o picătură din
inima dânsului pentru un român în străini, şi în hotel şi sărac cum este de 32 de ani.
Norocul lui, acest Vasile, căruia nu i-a aflat asemănare. Măine 2 Mai va fi la noi,
pentru fratele meu mare bucurie. Poate îi aduce cartea, dacă a apărut la editură.
Aceasta-i este viaţa". (Din scrisoarea datată cu 1 Mai 1977)

În acelaşi timp o miră faptul ca făcându-şi primul examen medical mai serios din
viaţă lui el, mereu în plină sănătate şi cu o putere de muncă cerebral cum numai rar se
mai vede. Maestru a fost tare tulburat: "omul acesta, fratele meu care o viaţă întreagă
a dus lupta adevărată de adevărat român de 33 de ani, el care a creiat o serie de
mânuitori ai gândului, ai criticii, ai analizelor în gazetărie, atât de cominte şi înţelept
a fost când viaţă i-a arătat şi altă formă a trecerii prin ea. Sunt momente când el
dinamicul, arată o oboseală, o paliditate a feţei, o somnolenţă care pe mine atât mă
îngrijorează. Cui să spun, la cine să alerg". Şi adaogă semnificativ: "Bietul Vasile, a
plecat zilele acestea din Muenchen pentru el ebsenţa l-a făcut să fie mai accentuate
aceste stări", şi ne dă răspunsul, neînţelegând că şi dna Veguţa cade în aceeaşi plasă a
visului prin influenţa directă a stării sufleteşti a fratelui ei, aşteaptă o carte fără să fi
iscălit un contract cu o editură al cărei nume plutea în marele necunoscut, dar acest
adevăr niciunul dintre cei doi nu vroia să-l afle. Pentru cine cunoştea firea maestrului,
confundând realitatea cu producţiile imaginaţiei sale fără de care nu putea trăi, fiindcă
ele îi mânau tot înainte în viaţa sa creatorare, am zice că Vasile D. a intrat în rolul
unui om care aduce ploaia, îl amăgea că-i publică manuscrisele în editura lui care de
fapt era bună de fier vechi, în zadar se lăudase public că l-ar fi costat 37.000 de
mărci; oricum am fi aprobat felul cum îl amâna de pe o zi pe alta cu publicarea unor
cărţi ce nu puteau în condiţiile actuale niciodată să fie editate dar Vasile abuza de
încrederea maestrului avută în dânsul, şi acceptam că nu se putea altfel. Chiar marele
ziarist se lăuda cu un traducător al operelor sale în limba engleză, de fapt inexistent
deoarece John Halmaghi nu îşi putea asuma o atare misiune fiind în primul rând prea
comod pentru o astfel de întreprindere, să nu zicem leneş deadreptul. Cât priveşte o
prefaţă la Finlandizarea Europei - Der Weg nach Helsinki - semnată de Franz Josef
Strauss nu se putea realiza deoarece politicianul practica alianţa ruso-germană sub
protecţia căreia a făcut nişte afaceri cu DDR-ul partea de răsărit a Germaniei aflată
sub ruşi, încât dacă, ar fi trăit, opoziţia atât de flămândă să compromită pe cei foşti la
putere, aşa cu ar fi suferit şi Strauss cel puţin furcile caudine sub care a trecut, total
nemeritat fostul cancelar Kohl. Deci colaborarea dintre Strauss şi Pamfil Şeicaru se
arăta ca o imposibilitate şi pentru mine personal e o dovadă faptul că nu mi-a scris în
acest sens, cu mult înainte încerca să-mi sugereze că s'ar putea apropia de prim-
ministrul Bavariei, dar eu cunoscându-i prea bine situaţia şi antirusismul m'am grăbit,
ca prieten, să-i tai aripile, ori maestru amintindu-şi de acest lucru nu s'a lăudat cu o
faptă sortită să aibe doar direcţia către România adresată celor ce nu au mai dorit să-l
publice, cum bine s'a putut deduce din lucrarea Scrisori din Emigraţie.

Deci aş, fi salutat iniţiativa acestui V. Dumitrescu despre care dna Veguţa mai
aminteşte, revenind asupra subiectului: "Acum aşteaptă (se înţelege Pamfil Şeicaru şi
sora lui n.n.) zi după zi să-i apară o carte care după ea îi aduce altă bucurie. E munca
lui în tăcerea cea grea. Vrea să-şi vadă în mâna lui rodul muncii, tocmai a voinţei ce
nu se vrea înăbuşită. Aştept cartea mult dorită şi va veni de la o zi la alta, apoi
mutarea din hotel. Vei avea volumul imediat ce va primi câteva exemplare. Aşa-i că
este de admirat şi de iubit? Sunt momente când nervii lui, simt oboseala acestei vieţi
de anahoret". (din Scris. 21-22 X 1977)

Mai mult ca sigur, de data aceasta intra în joc Finlandizarea Europei, cu titlu schimbat
de "nemţi", carte ce-l va scoate din sărăcie pe autor, iar intermediarul era tot bunul
Vasile, la care se aflau de-acuma manuscrisele cel puţin în româneşte dar probabil şi
în germană, a cărţilor "Finlandizarea Europei" şi "Problema naţionalităţilor în Rusia
Sovietică" duse incă din 1974 la sfârşit, şi nu avea de ce în următorii ani să le
înapoieze maestrului, deoarece publicarea lor mereu era, în aparenţă, actuală.
V. Dumitrescu ar fi fost iertat de toate greşelile sale anterioare, inclusiv panegiricele
sale închinate fostului dictator Ceauşescu, dacă în mod cinstit ar fi adus înaintea
opiniei publice manuscrisele maestrului, propunând publicarea lor, după cum erau
recomandate, de unica valoare pe care o posedau. În loc de asta, fostul pupil al lui
Pamfil Şeicaru, le-a predat autorităţilor, din ţară, demonstrândule până la capăt cea
mai onorabilă fidelitate. De altfel, prin forţa împrejurărilor, fiind omul de cameră al
celor doi bătrâni, cum îi numea chiar dna Veguţa, nu se putea ca ceva să dispară din
casa lor, mai ales după moartea maestrului întâmplată pe ziua de 20 Oct. 1980 fără ca
el să nu ştie. Din toate punctele de vedere a fost un bine că dna Veguţă a murit
înaintea fratelui său, încât a fost scutită să descopere un Iago în cel pe care-l
considera cel mai credincios fiu al lui Pamfil şi totodată preţuit şi de ea, în mod
deosebit.

În scrisoarea din 18-19 XII 1977, dna Veguţa mă anunţă că de Crăciun pleacă acasă,
şi maestrul nu ştia că s'a despărţit de la toţi cunoscuţii spunându-le că nu se vor mai
vedea niciodată, deci avea presentimentul morţii ei apropiate; în rândurile primite de
mine, e drept că se plângea de suferinţele sale trupeşti, dar nu pomeneşte cu nici o
vorbă despre o despărţire definitivă, probabil că vroia să mă scutească de vreo
declaraţie prea melodramatică, mai ales că epistolar mi s'a prezentat ca o fire stoică,
necunoscând teama - angoasa numită de existenţialişti, - faţă de moarte ci împăcarea
senină, cu moartea sentiment moştenit de la păstorul Mioriţei: "De ce plec?" Oviedel
sunt tare prinsă în dureri, fac totul fără nici un răgaz, în virtuea voinţei. Mă supără
mult de tot în ultimele luni, o insuficienţă cardiacă ce nu-mi dă linişte la mers. Trebue
să mă opresc în drum, până mi se linişteşte respiraţia şi mai ales biata inimă să-şi ia
valea liniştită. Nici nu mai vorbesc de reumatismul generalizat. Mult îmi pare rău că
am început să-mi iau forma unui semn de întrebare! Dar totuşi merg, nimic nu-mi
poate opri această voinţă ce m'a stăpânit toată viaţa".

Dar pleacă fericită ştiind că eu am să-i port de grije şi îl iubesc pe fratele ei, ca un
copil adevărat. (Cu această ocazie şi-a amintit, şoptindu-i inima, puţin mai înainte mi-
a scris că fratele său, Pamfil, mă consideră fiul său adoptiv deci i-aş fi dânsei nepot).

Mai la urmă, m'a rugat să-i transmit fratelui ei următorul sfat: "Când îi vei scrie,
sfătuieşte-l să evite răceala, să nu bea apă rece şi să nu abuzeze de coardele vocale. Îi
spui ca de la matale, şi te va asculta te asigur".

În aceste cuvinte, atât de simple, îşi deschide inima, ca o floare mare a iubirii, o soră
dăruită îngrijirii fratelui ei, prin uitare de sine, dă dreptate îngerilor că dragostea
adevărată e o creangă înflorită în paradis, unde-i şi cresc mugurii fără să se scuture
vreodată.

Aşi spune la sfârşit că dna dr. Virginia Şeicaru Munteaunu (Veguţa) a purtat în fiinţa
ei harul de a fi Om.
Prin discursul său V.V. Stanciu se aşează chiar la polul opus, când întâlnirile lui cu P.
Şeicaru au fost, în decursul unei vieţi, destul de rare, întâia oară şi-au susţinut
debuturile de advocaţi la Curtea de Juraţi din Bucureşti, deci vom fi obligaţi să notăm
încă un început al maestrului pe lângă cel din literatură şi ziaristică, figurând şi
avocatura, de care însă s'a despărţit de totului de vreme.

În camera Deputaţilor, în care din 1929 au activat amândoi, cu ocazia discutării

Mesajului, ei au avut poziţii diferite. Discursul "Contra dictaturii", publicat în
Monitorul Oficial, a provocat reacţia lui Şeicaru, acesta l-a şi întrerupt de câteva ori,.
De fapt Şeicaru transformase problema politică într'una sociologică şi dacă ar mai fi
putut fi de faţă i-ar mai fi formulat câteva obiecţii, oricum asta nu mai e posibil, după
obiceiul strămoşilor recurge la dictonil că "Despre morţi numai bine".

În continuare V.V. Stanciu doreşte să-i facă o schiţă de portret pentru a reaminti celor
care l-au ştiut anumite trăsături caracteristice sau să-l descrie celor ce nu au avut
ocazia să-l cunoască.

Trebuia să-l cunoşti pe acest om ieşit din comun în ţara sa natală, ca să simţi
prestigiul ziarului său, admiraţia cititorilor şi teama politicenilor care se ştiau
vulnerabili. La aceasta se adăoga invidia creată prin reuşita sa rapidă profesională, un
proverb persan zice că nimeni nu aruncă cu pietre în pomul fără fructe. Pe aceeaşi
tonalitate lirică ni se dă noua situaţie din exil al marelui dispărut: "În exil, fie că era în
Spania, în Franţa sau în Germania, el era Albatrosu lui Baudelaire, aripile sale de
gigant împiedecându-l să meargă. Spaţiul este un factor important în destinul unei
fiinţe. În zadar părăsim un spaţiu, el rămâne în noi şi determină anumite gânduri şi un
anumit comportament".

Se înţelege că putem trage, bine pregătită, concluzia pe care o urmăreşte autorul, dar
ea e mai mult decât obiectivă deoarece se acoperă cu cel mai clar adevăr: "Şeicaru a
rămas român în toate ţările; fidel pământului său natal şi poporului său. Aşa cum o
plantă are nevoie de o anumită calitate a pământului de a se desvolta, omul are nevoie
de un anumit mediu pentru a se realiza".

Atunci când vorbeşti de importanţa spaţiului în desvoltatea sentimentului românesc

noţiunile sunt depăşite, el nu este unul geografic aşa după cum îl vede Frobenius ci
ceva mai evoluat prin Spengler şi Blaga, mai ales ultimul susţinea unul existent
spiritual, fără să aibe vreo legătură cu spaţiul geografic, odată ce românii şi saşii au
trăit în acelaşi mediu fizic, totuşi ca spiritualitate s'au desvoltat total diferit. Dar
advocatul abil, nu se referă la mediu decât ca posibilitate de a permite realizarea unui
om, ceea ce este cu totul altceva, deci poate răspunde la întrebarea ce şi-o pune:
"Cum se explică miracolul reuşitei acestui om?". Mai întâi, violenţa era apreciată
într'o ţară tânără. Violenţa verbală. Occidentul este mult prea cuminte. Lui îi este
teamă de violenţe, chiar şi de cele ale gândirii".
Aş adăoga faptul că violenţa verbală desigur, e o formă de a-ţi exprima mânia într'o
stare de multe ori vecină cu violenţa. Deci, sunt situaţii în care această violenţă este o
formă sinceră a luptei politice şi sociale pe care de pildă Apusul n'o mai recunoaşte,
deoarece poporul a devenit cuminte, el nu mai conduce, i-a lual locul clasa politică
aceasta aranjează toate pe după culise, de multe ori vorba cuminte este mărturia unei
negocieri discutabile. Am dat de exemplu acuzaţia adusă de jurnaliştii nemţi
polemicii lui P. Şeicaru când el exprima, fie şi pe un ton mai pasionant, o serie de
adevăruri supărătoare, ce trebuiesc înconjurate fiindcă nu e cazul ca ele să fie
pronunţate şi deci se cer înlocuite cu minciuni sau mistificări în cel mai bun caz.

Deci violenţa nu e însuşirea doar a unui popor tânăr ci în primul rând liber, şi astfel
discuţiile atacate cu violenţa, de multe ori barbară, de către revoluţionarii francezi
înainte de teroare, nu mărturiseau libertatea oratorilor sau întâlnirile din Hyde Park nu
e o dovadă tot în sensul pe care îl susţin, privind libertatea omului de rând?

Şeicaru intrat în lupta politică, putea să ţie un discurs liniştit când se confrunta cu
nişte abateri flagrante de la lege şi ordinea publică? Prin urmare, în tonul violenţei
barbare e important să răsune adevărul şi-atunci orice manifestare polemică e
posibilă.

În continuare, autorul se contrazice când susţine că Şeicaru a avut toate calităţile să

reuşească în respectivul mediu, şi enumeră însuşiri ce nu aveau nicio legătură cu
violenţa, care e o culoare a pictorului în vorbe, nu are nicio valoare până nu o arunci
pe pânză, în contact cu alte culori (citeşte idei) începe să prindă contururi deci roşul
să ajungă unul ce-ţi întunecă privirile de mânie, fără să fie însă singura tonalitate
disponiblă: "Muncitor dârz, memoria sa ţine de miracol. Îndrăzneţ cum trebuia. Căci
el nu se mişca într'o lume vătuită pentru a cultiva eufemismele ci în jungla politică".

V.V. Stanciu vorbeşte de calităţile contradictorii ale firii lui P. Şeicaru şi noi am zice
că în ansamblul lor aceste manifestări se completează la o fire vulcanică impulsionată
de o voinţă prin care sentimentele şi emoţiile înving, nu rar, raţionamentele reci, deşi
de cele mai multe ori juste; ne vom confrunta cu atare treceri de la o stare la alta,
marele ziarist poate fi violent şi timid, brutal şi tandru ceea ce într'un tablou ar
corespunde unei furtuni pe care când o crezi mai nimicitoare, devine deodată liniştită,
iar marea pe care a răscolit-o se face una cu cerul încât dacă nu ar fi prima mai
închisă, cu greu le-ai deosebi în infinitul transformat în albastru. Şi-atunci dacă vom
admite că trecerile sale de la o stare la alta ţin de exteriorul său, sau mai precis
violenţele sale izvorăsc tocmai din înclinările lui, terminate într'un cult al frumosului,
adevărului şi binelui, ele, lovite de arme străine determină ceea ce nu-i în firea lui,
izbucnirile de mare mânie. Şi aici îi putem da de pildă pe marii părinţi ai Bibliei
adeseori pradă mâniei provocate de păcatele oamenilor, însuşi Mântuitorul înfuriat pe
zarafii care au făcut piaţă în Casa Domnului a pus mâna pe bici, alungându-i din
templu.
Adică am vrut să spun că schiţa de portret executată de V.V. Stanciu este excepţională
dar numai dacă o privim din exterior, aşa cum ne-a avertizat de la început chiar
autorul ei, fără pretenţii de a defini total un om atât de complex cum a fost şi este prin
opera sa, un Pamfil Şeicaru.

De unde noi credem că pe adevăratul Pamfil Şeicaru îl găsim în scrisorile dnei

Veguţa, dedicat ca un anahoret al Sub Zodia cărţii şi a studiului, aflat în febra,
aşteptării să-i sosească o carte proaspăt editată.

Dar să continuăm descrierea lui V.V. Stanciu, foarte apropiată de chipul maestrului pe
care-l văd oamenii prin oglinda propriilor ochi: "Am simţit această tandreţe când
vorbea despre România sau despre fiica sa. Era mai degrabă un antidemagog decât un
antidemocrat şi un revoltat mai mult decât un revoluţionar. Veritabil iconoclast, toţi
idolii partidelor politice fură pentru el tot atâtea ţinte".

Fără îndoială a existat şi această faţă a luptătorului politic, Pamfil Şeicaru, neînscris
în niciun partid, nu-i plăcea să fie subordonat nimănui, nu a uitat idealul pentru care
au murit camarazii lui, în timpul primului război mondial, le-a închinat mănăstirea şi
Biserica Sf. Ana de la Orşova unde au căzut la primul atac-al inamicului apărând
pământul sacru al Patriei, şi a lovit crunt în cei ce-au devenit exploatatorii, în primul
rând, al ţăranului român, pătura socială din care se trăgea şi el. Luând toţi idolii
partidelor politice drept ţinte, sigur că aceştia s'au răzbunat pe el, răzpândind anonim,
calomnii neverosimile, lupta dreaptă nu corespondea măsurii lor mărunte, şi astfel
fără nicio verificare, a devenit popular acel "un etaj, un şantaj", astfel că niciodată
nu s'a mânjit cu noroi o faţă mai nevinovată ca cea a marelui ziarist Pamfil Şeicaru.
Oricând stau la dispoziţia celor, am mai scris-o, care ar putea demonstra cu
documente incontestabile, măcar unul din celebrele şantaje lansate de marele nostru
ziarist.

În continuare V.V. Stanciu citează un portret literar al lui Pamfil Şeicaru prezentat de
romancierul Cezar Petrescu, pe care-l redăm şi noi: "Neobosit, el trece prin viaţă ca
pe Calea Victoriei, cu bastonul şi haina descheiată, împingând trecătorii şi oprindu-se,
ratând o întâlnire importantă, pentru a contempla în vitrina unui librar o carte, care
tocmai a apărut; ireverenţios cu un personaj sus plasat şi croind drumul unui cerşetor
orb".

Să recunoaştem marele talent al celui pe care maestrul îl considera un Balzac al

românilor, Cezar Petrescu, acesta în câteva rânduri reuşeşte să căracterizeze un om
pentru-o viaţă, subliniindu-i insolenţa faţă de cei mari şi compasiunea pentru cei
umili şi ofensaţi.

V.V. Stanciu adaogă: "Trebuie să constatăm că într'o lume în care toţi aleargă în
ajutorul învingătorilor, această eleganţă morală este rară şi frumoasă. Acest ziarist
mira, izbea, şoca cititorul care îl aproba sau în dezaproba, dar nu rămânea indiferent".
Cinste pentru acest domn Stanciu, care deşi nu făcea parte din clasa revoltaţilor lui
Pamfil Şeicaru a reuşit să-i aducă un sublim elogiu, închinându-se marelui său talent
de ziarist, dar nu se opreşte ci consideră că "exilul l-a maturizat, l-a transformat în
istoric-grav şi imparţial. De la istoric el avea erudiţia, o memorie ce ţinea de miracol
şi darul de a sesiza evoluţia şi viitorul evenimentelor.

Un mare pamfletar Barbey d'Aurevilly spunea că nu scrii istorie decât dacă urăşti sau
iubeşti iar marele Iorga, el însuşi polemist, făcea diferenţa dintre pamfletistul de
cuvinte şi pamfletismul de idei.

"Şeicaru fu acest polemist pentru care invectiva era un mijloc, ceea ce culoarea este
pentru artist". Laudaţia priveşte geniul artistului care era, dar nu în culori cu în
cuvinte: marele Pamfil Şeicaru.

Şi reamintindu-ne, spune dl. V.V. Stanciu, unde suntem şi ce fel de eveniment

cinstim, precum romanii pentru ultimul drum rostim un "Sit tibi terra levis" tradus
însă în limba poporului român: "Să-i fie ţărâna uşoară".

Sfârşitul cărţii a doua