Sunteți pe pagina 1din 161

OVIDIU CONSTANTIN CORNILĂ

RUGA LUMINII

RUGA LUMINII
,,Omul, acest magic al aerului în care, căzând de
fiecare dată, s-a transformat în propriul lui maestru.
Un foc al desăvârșirii terestre ca loc, iar ca minte, in-
finit, acolo unde imaginația îl eliberează cu zborul
ei de neoprit.”

Femeia de flăcări

OVIDIU CONSTANTIN CORNILĂ


OVIDIU CONSTANTIN CORNILĂ

RUGA LUMINII
OVIDIU CONSTANTIN CORNILĂ

RUGA LUMINII

Cu o prefață de
GEORGE VULTURESCU
Corectura: Ana-Maria Cornilă
Coperta și tehnoredactare: Cornel Drinovan
Un stilist al mișcărilor
delicate ale bătrânilor

Genurile literare au o structură care le face


atât de distincte, încât nimeni nu mai crede că e o
impietate, în dauna unuia sau a altuia, să spunem
„poem în proză”, „roman poematic”, „prozopoeme”,
„teatru poetic”... etc. Limitele se atrag și se comple-
tează, ploaia Nilului e mai fertilă după retragerea
apelor. Poet, prozator, traducător, Ovidiu Constan-
tin Cornilă trece cu uşurinţă de la un etaj la altul
al genurilor literare având „ADN”-ul poetului în
sânge: povestirea de faţă este un poem în proză,
dar și un „jurnal” din fărâme de gânduri: o „fi-
ziologie aplicată” (după un termen al lui F. Niet-
zsche) sinelui, o rememorare prin oglinzile „Celor-
lalți”. Pentru că Nor, „bătrânul librar”, e întreg doar
prin oglindirile în ochii Doriei (soţia care a murit
de vreo douăzeci și cinci de ani) și în ai fiului lor,
Dar, pianist celebru, care n-a vorbit niciodată. Între
apariţii (Dar se întoarce la tatăl său doar între con-
certele cu care brăzdează lumea) şi aparenţe (imagi-
nea soţiei care îl bântuie), bătrânul librar Nor este

5
mereu în trecut sau cu fața spre trecut: „întoarcere
înspre el de atunci” (Liniștea unei secunde). De fapt,
trecutul e mereu prezent, spune literatura („Tot
trecutul e prezent”, scriu și T. S. Eliot și W. Faulkner),
și Nor și-l injectează zilnic ca pe o doctorie: „Tim-
pul e o seringă care înţeapă carnea vie a imaginației.
O injectează cu sorbituri gâlgâinde şi dese de a trăi,
cel mai pur zel de a fi. Ochii umflaţi de setea de a
ști ce se întâmplă, instinct de a vâna, târâit printre
amintiri străine, străine de a fi ele însele amintiri a
ceva...”(Fereastra altarului alb). Astfel că textul po-
vestirii are etaje realiste (scenele de pe tăpșan, unde
familia ieșea la picnic, scena bradului de Crăciun),
onirice (cu aparițiile Dariei) sau imaginar-viziona-
re (vezi fragmentul Treptele de la porțile neființei).
Autorul alege fragmentul ca modalitate de a evoca
viaţa şi declinul „librarului Nor” dintr-un „târgu-
șor” oarecare: sunt 18 „capitole”, care se împart și
ele în patru-cinci segmente polifonice, majoritatea
lor au titluri, cu rezonanţă pregnant poetică: „Ză-
pada ruptă a visului târziu”, „Aripi de cenușă”, „Teii
de pe strada fără nume”, „Ziua frunzelor călătoare”
etc.
Fragmentul e aici un „agent” al singurătății
sincopate în „clipe” imediate (autorul a semnat
un volum cu titlul Silabe de secundă, Ed. Rafet,
2014) care „opresc dilatarea percepției temporale
și spațiale” (F. Nietzsche) în timpi „tari”, energe-
tici. „Capitolele” și subpunctele lor opresc lentoa-
rea melancoliei, scot din lâncezeală textul, repliază
dinamica unghiurilor asupra întregului. Care, tre-
buie să recunoaștem, este de o clară simplitate (ca

6
în „teatrul sărac”): peste drum de librăria lui Nor
este cafeneaua „turcului”, în librărie intră doar co-
pilul „directorului băncii din oraș” și o fetiță „din
cartierul cu case sărace”. Liniaritatea e aceea a unei
întinderi de zăpadă pe care rostogolești bulgărele:
se „prind” noi straturi, mici istorii cotidiene ale
unei realităţi surprinse cu minuţiozitate (drumu-
rile spre munte, drumul cu trenul etc.), sau vătuite
cu fastul unui stil care plasează totul într-un climat
cultural: librăria, cafeneaua „turcului”, discuțiile cu
Vlad – prietenul din orășelul apropiat (profesor de
literatură comparată), referințele muzicale.
Suntem singuri pentru a lua act de noi înșine,
pare a fi motivaţia autorului. Fiecare este o „insu-
lă” de singurătate: Nor, Vlad, turcul, Dar – care nu
poate vorbi. Textul care-i „povestește” e autarhic, se
generează pe sine, se strânge în jurul lor ca o cuș-
că. De aceea, în aceste flash-uri, adevărata scenă a
lumii lor este camera. Drama omului singur este
surprinsă de autor în linii de o mare forță, precum
în această scenă în care Nor e sinonim cu came-
ra: „eu sunt tu”, spune el şi continuă: „...Însă vezi
tu, casă, dormitorul mare e muzeu acum. Nu pot
sta acolo mai mult de câteva minute. Acolo e o altă
viaţă a mea şi am senzația că de fiecare dată când
mă aşez în fotoliu și privesc împrejur, mă desfac în
bucăți. Pe urmă, imaginează-ți, îmi ia mult timp
să le unesc, şi să le pun pe fiecare la locul ei, așa
cum au fost... Camera aceea e pentru mine muzeu,
palma caldă a lui Dumnezeu pe faţă. Iar în inimă,
pumnalul rece al destinului cu care mi-a oferit-o...”
(Atunci am cerut viaţă). Nu spunea Kafka că „fie-

7
care om poartă în el o cameră” (Scrieri postume și
fragmente, 19)?
Însă cea mai dramatică notă a povestirii o ating
aceste pagini în scenele dintre Nor, tatăl, şi fiul său,
pianistul de renume Dar, care nu poate vorbi.
Ne-am aştepta la un text acrit, la o revoltă îm-
potriva vieții și destinului, dar Ovidiu Constan-
tin Cornilă ne oferă o secvenţă de o bogată înțe-
lepciune, în care durerea umană şi tâlcul vieții se
conjugă într-o expresie de o lapidaritate precum e
adâncimea lacurilor de munte: „... De câte ori dă
pe acasă, Dar cântă la pian. Nor îşi ocupă locul
pe fotoliul cu picioare de sanie din salon, închide
ochii și începe dialogul cu muzica. Cei doi vorbesc
prin notele Imperialului lui Beethoven, sau ale Ma-
rii Poloneze a lui Chopin (…) Pe urmă rolurile se
inversează. Nor îi citește lui Dar despre Berenice a
lui Poe, îi descrie macabrul iluzoriu al femeii albe,
îl poartă împreună cu Joyce pe barca lui Ulise în-
spre Itaca (…) Dar închide ochii și deschide gura,
ca și cum ar vrea să vorbească. Dar din gât îi ies
sunete clare. Nu articulate, dar scoase. Un soi de
limbaj din care Nor alcătuieşte cuvinte și mai apoi
fraze. Își primește răspunsul pe care îl aştepta. Pe
urmă, liniște...”(Liniștea unei secunde). „Realul este
atunci când te lovești”, spune Emmanuel Carrère.
Te poți lovi de tăcere? Realul lui Nor şi al lui Dar
e tăcerea. Nu e un zid, ci doar nisipul din pietrele
zidului. De aceea multele sensuri ale nisipului în
aceste texte care ne dezvăluie și o dimensiune spa-
țială, de natură aridă, dar și o dimensiune reflexivă:
„Omul e o dună de nisip... Fiecare grăunte de nisip e

8
o amintire. O parte din ceea ce îl compune...” (Aici
începe nordul); sau în secvența despre „spațiul din-
tre note”: „...Sunetele care nu compun muzică, ci
liniștea ei. Spațiul dintre note, cel care dă adevărata
frumusețe a auzului...”(Fereastra altarului alb).
În acest spaţiu al muzicii, al notelor „călătoa-
re” care „eliberează”, autorul așază finalul povesti-
rii: sunt de față fetița „din cartierul săracilor”, „fiul
bancherului”, care îl țin strâns de mână pe „bătrâ-
nul librar Nor”. Dar fiul său, care „n-a vorbit ni-
ciodată”, îi va lua mâinile reci din mâinile lor şi le
va strânge pe piept. „Tată! îngână abia auzit...” Şi
noi înșine știm că, poate, a început să vorbească cu
acest strigăt...
Dincolo de povestea „săracă” în intrigă și eve-
nimențial, cititorul reține incandescența acestor
„fărâme” de „insule” care strălucesc în noaptea lu-
mii precum stelele pe boltă. Lirismul îl singulari-
zează pe autor – cartea din 2015 (Turnul în care
mă ascund când plouă, Tg. Mureș) e subintitula-
tă „proze poematice”. Ovidiu Constantin Cornilă e
un stilist al mişcărilor delicate ale bătrânilor (Nor,
turcul, Vlad) în camera-cușcă, în camera-lume,
care nu e altceva decât acel „spațiu dintre note” de
care vorbea Mozart, anticameră a morții. Ca un
pictor al crepusculului, autorul drapează dispariția
astrului sub bucle de gânduri nerostite, „bulboane”
de semne care pot deveni o carte, „mute, oarbe vii
până la urmă” (Jocul de-a dimineața), într-un lim-
baj translucid care doreşte să refacă unitatea ființei
– singurătatea lui Nor este o scindare, o rupere de
„celălalt”, moartea Doriei: „Trecerea ei a însemnat și

9
trecerea lui. Doria l-a luat cu ea. S-au luat unul cu
celălalt, doi morți în doi vii, între două universuri,
unul al lor și celălalt lumesc...” (Aripi de cenușă).

George Vulturescu

10
Liniștea unei secunde

Drumul de munte obosește. Întotdeauna când


urci, trebuie să iei cu tine și speranța voinței de a
urca.
Multe gânduri, poate că milioane, fără oprire,
o forță a propriului destin îl urmăresc fără timp.
O umbră a trecutului, poate că jumătate din jumă-
tatea lui îi lipește ființa de ani, de simplul fapt că
nu avea altceva decât întoarcerea înspre acel el de
atunci. Când avea totul…
Nor e bătrân. Are o librărie la marginea unui
orășel de munte. Trăiește tot acolo, într-o locuință
cu cele necesare unui trai aproape ascet. Așa e me-
reu aproape de cărți. În salon, într-un colț, tronea-
ză un pian vechi, cu carnea lemnului mâncată de
timp. Cândva, a fost atins de mâini magice…
Nor are un fiu. Pe Dar. E pianist pe alte melea-
guri, departe… Dar se întoarce din când în când la
librărie. Și atunci când o face, își ascunde liniștea
în pianul tatălui său.
Când sunt împreună, își împart clipe cât o viață,

11
timp al unei liniști supreme, calde, pur sânge de
viață, o esență care invadează consistența fiecărei
celule a ceea ce a mai rămas din efemerul a fi…
Cu ei și în ei e prezentă și Doria, soția lui Nor.
Deși, murise în urmă cu douăzeci și cinci de ani.
Nimeni nu știe de ce. Uneori, cuvintele sunt inu-
tile. Nu trebuie căutate explicații în lumea lor. Ex-
plicațiile nu există. Doar întâmplarea. Așa a fost
întâmplarea. În locul dubiilor care te mănâncă de
viu, găsești un posibil fapt pe care îl consideri a fi
cert și îl folosești în calitate de scuză. Ceva care ți
se spune, o simplă invenție. Atâta timp cât poți,
reziști, vrei sau te minți...

**

Ora 7 dimineața. Luni. Răsăritul nu se vede


încă din cauza ceții de pe munte. Atmosfera e albă,
un alb niciodată culoare. De la fereastra librăriei
strada e pustie. În răstimpuri, câte un biciclist pe-
dalează în viteză, probabil, ca să nu întârzie prea
mult la muncă. Lanțul bicicletei crănțăne neuns.
Completează liniștea dimineții cu ritmul a vaiet
absurd...
E frig. Nor își lipește nasul de sticla ferestrei. Îl
aburește cu respirația caldă. Ceasul de perete mes-
tecă secundele într-o armonie a tăcerii de când a
fost să fie...
Visează la muzica lui Bach: Concertul numă-
rul unu pentru pian. Are cam cinci minute în total.
Doar cinci minute dintr-o eră a visului.
Stă așa, nemișcat, în picioare. Nor nu își mai

12
simte nasul. E frig... Numai ochii i se ridică într-o
privire a rugă spre munte. Ceața nu s-a risipit de
tot. Doar vârful muntelui se vede. Seamănă cumva
a cap de rege fără coroană... E nemișcat, ca și el. Un
sfinx inegalabil.
Cafeneaua din colț tocmai a deschis. Proprieta-
rul, un turc burtos, cu șorț de piele și o scufie roșie
care se agăța cu încăpățânare de capul chel, mătura
resturile serii din fața localului. E un om scump la
vorbă, dar mereu serviabil.
- Bună dimineața, vecine! îi adresă Nor cu o
voce calmă.
- Bună dimineața, sultane! spuse turcul moro-
cănos. Şi îi făcu semn să intre în cafenea.
Așa obișnuia să îl numească din când în când.
De când îl știa pe turc. „Vecine”, și atât. Nu avea
nume, pentru că niciodată nu îl spusese nimănui.
Se afla în sat de mulți, mulți ani.
Comandă un ceai de mentă și începu să observe
gesturile rotofeiului, care se mișca destul de iute
pentru vârsta lui. Voia să își întâmpine clienții pre-
gătit. Pe Nor îl încânta să privească. Îl odihneau
gesturile turcului. I le absorbea... Și le făcea ale lui.
Imaginea tipică a unui copil în fața unei tonete de
înghețată fără vânzător...
Stătu așa o vreme, plăti mulțumind frumos
ospitalității gazdei, după care hotărî să se întoarcă
la librăria lui. Un loc al timpului liber, un timp al
spațiului unde nu îți trebuie decât un scaun, o carte
și liniștea lor... De ce mai mult?

***

13
Zilele fără nimic deosebit par a fi legate cu o
ață invizibilă. Unele după altele, ele creează o hai-
nă a timpului cu care oamenii sunt îmbrăcați fără
vrerea lor. Uneori, clopoțelul de la intrare sună de
mai multe ori pe zi, alteori nu sună. Sau poate o
face, însă Nor e departe. În el și în corpul lui visând.
Visul din vis, lumina lui a fi. Singur...
Când are ocazia, Nor recitește. Din mai multe
cărți, pasaje pe care le așază într-o ordine numai
de el știută: Madame Bovary cu Procesul lui Kafka,
Idiotul lui Dostoievski cu Poemele lui Leopardi...
Posibilități și variante diverse, lumi închipuite de
alții și remodelate de el. Milioane de sentimente
contradictorii, întâmplări în urma cărora ele s-au
întâmplat, explicații și dorințe, ochi închiși, da-uri
așteptând. Așteptând așteptarea acelui ceva nenu-
mit, cel care i se zbate în minte fără formă, doar
simțire, oarbă, caldă. Asemeni unei femei fără voce,
fără chip, doar cu brațele experte în a cuprinde, cu
pielea mâinilor caldă pe fața lui reală și rece.
Piese de puzzle într-o memorie fără grabă, ac-
celerată de dorința de a mai face ceva. De a termina
ceva. Un impuls al unei renașteri amânate. Poate că
lui Nor îi lipsește Dar. Darul lui. Cel ce nu a vorbit
niciodată. Jumătate, din lumea aceasta, jumătate,
din cealaltă. Parte din el și din visurile și visele cui-
bărite la sânul sufletului îmbrăcat în timp, în clădi-
rea aceea plină de cărți. Ziua librărie... și noaptea
mormânt...
Când nu are cărțile între mâini, Nor le caută
cu privirea. Are multe. Nu le-a numărat nicioda-
tă. Nici măcar din pură curiozitate. Numărul este

14
irelevant. Nu și lumile lor, continuare a lumilor lui,
scăparea spre evadare...
Umbre în linie sau în șir indian, oxigen și închi-
soare, parfum de trecut și micime a uitării, nemai-
văzut intuit, o mecanică a morbului de a respira. El
cu Nor. Unul singur.
Noaptea bate la cerul ochilor cu aștrii de foc
alb. E senin. Lui Nor nu îi este somn. Cel mai pro-
babil, Nor va face o plimbare prin munte. Există o
potecă șerpuită care pleacă de la drumul care dă
spre intrarea în orășel. Vara, turiștii îndrăzneți o
iau la picior pe ea în fiecare zi. Le place riscul. Iar
muntele asta așteaptă. De parcă ar ști să aștepte. De
parcă în neclintirea lui ar spune cuvinte magice, un
hai de dincolo de înțelegere...
Nor cunoștea poteca de mult. Pe ea, el, Doria
și Dar obișnuiau să meargă pe un tăpșan numai al
lor. Acolo stăteau întinși, cu fața spre cer, cu ochii
închiși. Ore întregi. Își povesteau unul altuia clipe-
le de dor care izvorau din vremea când fiecare era
departe de celălalt. Cele mai simple lucruri din cel
mai simplu simplu. Literele se transformau într-un
pârâuaș. În sunetul lui, clipocind în trei feluri di-
ferite, născute din trei mări... O punte între fizic
și invizibil. Materie într-o mișcare, într-o căutare a
perfecțiunii...
E aproape un kilometru până la tăpșan. Nor
merge pe potecă cu privirea mută. Pașii formează
picioarele, iar acestea un corp. Corpul se deplasea-
ză singur. Muntele desenează cercuri de amintiri
ori de câte ori îi pășește înălțimile. Îl cheamă pe
Nor pentru că este parte din ceea ce respiră, vede,

15
gândește. E perfect compus dintr-un angrenaj in-
vizibil ochilor, intangibil. Doar interior. Mental, o
scânteie din Marea Scânteie...
Secvențe retrăite de sute de ori prind a forma
filmul sufletului, cel privit din retină înspre înapoi,
spre creier. Voci clare inundă anticamera însetată a
acestui element viu, care se hrănește doar cu aștep-
tări și amintiri. Două cuvinte începând cu litera A.
De la alfa...
- Tu și cu muntele! De multe ori rămâneți la fel
de împietriți, se auzea vocea Doriei. Vă confund
de multe ori. Aveți aceeași privire. Preferați să vor-
biți prin semne, ca nevăzătorii, asemenea celor fără
cuvânt. Creaturi fără dialog... Doria suspina parcă
vorbele într-un susur aprins și totuși, împăcat... Ca
într-un vis.
- Dacă tu vrei așa, așa să fie, spuse din nou. După
care îl prinse de mână pe Nor și îl trase înspre iarbă,
să se așeze.
Dar se juca nu departe de ei. Le observa fiecare
gest, fiecare privire, orice. Până și intențiile. Joaca
lui era infinitul lor. În doi și în trei. Acel loc ca un
altar al izolării de pulsul vieții colective... În liniș-
tea lor zgomotoasă, Nor, Doria și Dar se luau de
mâini, se culcau pe iarbă cu fața în sus, în formă de
triunghi. Un cerc cu șase laturi răsfirate în afară, cu
alte șase laturi unite, mâini în cerc, întinse înspre
perfecțiunea lumii lor. Dincolo de nori...

****

Ce repede a trecut vremea! Acele trăiri nu vor

16
rugini niciodată, chiar dacă sunt mult mai tari de-
cât orice fier. Mai înalte decât piscul la care priveau
cu ochii închiși. De dor...
Bezna înconjură muntele ca o ceață a nop-
ții. Tremură de frig iarba. Poteca se sfârșește și ea.
Aerul nu respiră. În jos, un hău ascuns se întinde
abisal. Noaptea scâncește de frică. Nor e singur pe
tăpșan. Își simte triunghiul cu o latură vie și cu una
moartă pe șira spinării. E fierbinte de rece. E atât
de adânc, încât mâinile îi desenează instinctual pe
cer silueta unui opt întors.
Înspre casă, casa fizică, Nor meditează la cele
nouă mii o sută șaizeci și cinci de dimineți de când
Doria a plecat de lângă ei. Dar e departe și el, un
viu pe jumătate. Și totuși, un zeu...
De câte ori dă pe acasă, Dar cântă la pian. Nor
își ocupă locul pe fotoliul cu picioare de sanie din
salon, închide ochii și începe dialogul cu muzica.
Cei doi vorbesc prin notele Imperialului lui Bee-
thoven, sau ale Marii Poloneze a lui Chopin, uneori
prin Simfonia 39 a lui Mozart, iar în nopțile de vară
se interpretează și se ascultă Reveria lui Debussy.
Sublim. Muzică printre cărți. Foi vechi prinse în
coperți și note muzicale de sute de ani... Pe urmă,
rolurile se inversează. Nor îi citește lui Dar despre
Berenice a lui Poe, îi descrie macabrul iluzoriu al
femeii albe, îl poartă împreună cu Joyce pe barca
lui Ulise înspre Itaca, îl închide în castelul If cu Ed-
mond Dantes, îl scapă și îi fac companie Micului
Prinț pe planeta unde există o floare, un elefant și
un pământ de gânduri bune... Dar închide ochii și
deschide gura, ca și cum ar vrea să vorbească. Din

17
gât îi ies sunete clare. Nu articulate, doar scoase.
Un soi de limbaj din care Nor alcătuiește cuvinte
și mai apoi, fraze. Își primește răspunsul pe care îl
așteaptă. Pe urmă, liniște...
Undeva, în față, umbra librăriei apare ca o se-
milună neagră. Copacii din apropiere o încadrează
într-o gardă de nepătruns.
Fiecare metru spre ea pare o hidră cu capetele
tăiate, din care cresc pentru fiecare altele două. Îl
dor picioarele. Nor răsucește cheia în broască și in-
tră în casă. În sfârșit.
Ceasul arată ora 3. Mâine e sâmbătă. Va avea
destul timp să se odihnească.
Cu sfială parcă, bătrânul librar aprinde focul
și se așază pe fotoliul cu picioare de sanie. Ca și
cum și-ar aștepta fiul. Trage o pătură pe picioare și
adoarme cu ochii la limbile galbene ale focului din
sobă. Ceasul de pe perete ninge ultimele ticăituri
în auzul lui Nor. A nu se știe câta mia noapte...

18
Jocul de-a dimineața

Iarna și-a făcut apariția deja. Decembrie e luna


tradițiilor. Orășelul se preface într-o creatură stră-
lucitoare. Peste tot atârnă instalații cu becuri colo-
rate, cu lumini colorate. Magazinele sunt ornate și
ele cu ghirlande de tot felul. Tradiție și consumism.
Măcar a rămas tradiția...
Cafeneaua turcului geme de clienți. În curtea
ei, o fetiță stă cu nasul lipit de un geam exterior.
Probabil că tatăl ei e unul dintre clienți, iar ea, fetița,
se joacă pe afară. Nu e nimeni cu ea. Nor o zărește
de la fereastra librăriei lui. Încearcă să își imagine-
ze că e fetița lui Andersen... Tabloul nu e complet:
nu ninge, iar tatăl fetiței are o funcție importantă
în oraș. Gând ratat.
Soiul ăsta de iarnă fără zăpadă e modern. Sterp.
Nimic nu e complet fără apa albă... Din peisaj lip-
sesc oamenii de zăpadă, săniile, scârțâitul pașilor
pe omătul moale și pufos, aburul nemințit de frig...
A doua zi, în zori, Nor iese să ia aer. Cărțile sunt
buni prieteni până la infinit. Nu și dincolo... Așa

19
că o plimbare bună e sursă de optimism, poftă de
mâncare, oameni, viu...
Nu e țipenie de creatură pe stradă. Noapte lun-
gă, dimineață lungă. Pentru cei ce muncesc, pentru
toți acei de nicăieri și de pretutindeni. Umanul cu
mica lui mare lume.
Dintr-o curte din dreapta lui Nor iese un băiat
nu mai mare de opt ani. E fiul directorului băncii
din oraș. Are în mâna dreaptă o sacoșă verde. Puș-
tiul îl salută pe Nor:
- Bună dimineața, nene Nor! Ce mai faci? Te
plimbi puțin?
- Așa, ca de dimineață. Mai scot și eu nasul din
librărie. E vreme lină. Merită o plimbare. Cum nu
e nici frig, nici zăpadă, e mai ușor...
- Eu merg la bunica, sus, pe deal, să îmi dea niș-
te măceșe. Mie și mamei ne plac mult. Tata nu prea
e cu fructele...
- Păi, atunci o să mergem împreună. O să stră-
bat strada asta până la capăt. Pe urmă o să mă în-
torc. Ușor, că e timp.
Nor îl privește cu atenție pe băiat. Îi cade bine.
E mereu respectuos și e singur la părinți. Are un
zâmbet clar. E silitor la școală. Pe merit. Vorbeș-
te mereu frumos. Nu prea se cunoaște că e fiu de
bancher.
Nor plutește. Întotdeauna i-au plăcut replicile
simple, sincere. Să întâlnești pe cineva să îți răs-
pundă atât de liniștitor, deși nu mult, e un dar. Sub-
stantivul comun, nu cel propriu... Librarul are în
gât un nod. E ca și cum ar juca un ping-pong ver-
bal cu cineva. După atâta timp... Nu își dă replici

20
inventate de el, nu își răspunde el. Are în față un
interlocutor viu, o entitate diferită de lumile oame-
nilor lui. Nor, librarul...
- La revedere, nene Nor! îi spuse băiatul. Să fii
sănătos și să treci cu bine sărbătorile astea, continuă.
Zilele astea o să trec pe la matale pe la librărie. Îmi
trebuie niște cărți.
- La revedere! Treci oricând vrei! îi răspunse
Nor cu părere de rău. Vezi, dialogurile nu pot dura
mult, își spuse în sine. Cuvintele, darul de a le spu-
ne, nu oricând și nu oricum. Cuvinte surde, mute,
oarbe, vii până la urmă. Cele multe din cei mulți,
cele de pe stradă, din minte și din pușca sufletului,
glonțul-cuvânt, miracolul care rupe tăcerea...
Nor navighează prin gândurile care nu se mai
opresc. Nici pe el nu îl opresc din mers. Gân-
duri-cuvinte-singure. O teorie a teoriilor fără sfâr-
șit. Fără început. Un călător fără timp...

**

Soarele de iarnă primăvăratică aduce cu el un


vânticel cu aromă de aer tare. Un amestec de mi-
ros de raze cu ozon coborât de pe creste. Nor abia
s-a trezit. E ziua dinaintea ajunului de Crăciun.
Orășelul doarme încă. Abia e ora 9. De la o vreme
încoace, Nor se trezește înspre dimineață și apoi
nu mai are somn. O altă lege a firii, probabil. Își
găsește loc în fotoliu și citește ce prinde la mână
până adoarme din nou.
În librărie e rece.
Salonul ascunde într-un colț o veioză mereu

21
aprinsă. Dă viață unei lumini discrete care își face
loc în camera spațioasă și plină de mobilă. Cărți-
le așezate în ea își înșiră corpurile liniare asemeni
unor soldați ai sufletului. O liniște a literelor dom-
nește fără soare. Fără nicio dimineață împrejur. O
pauză atemporală împietrește casa...
Azi va fi o zi plină de freamăt uman. Pregătirile
sunt în toi. Oamenii vor căpăta trăsăturile furnici-
lor, roi ale albinelor atunci când sunt puse pe trea-
bă. Mișcare frenetică. Mâine e ziua cea mare. Cea
care va trebui să aducă și să însemne bucurie. Îna-
inte de a începe toată această frământare, lui Nor îi
trece deja prin fața ochilor ce se va întâmpla. E un
tipic al fiecărui an. Comercialul corupe și provoacă
grabă. Într-un anume fel, dintotdeauna a făcut-o.
Nevoia aceea intensă de a avea de toate, de a face
rost de tot, cu orice preț, fără oprire...
La mansardă, într-o cămăruță, aproape de una
dintre ferestrele care dau spre munte, Nor stă la o
masă de scris. E camera lui Dar. În dreapta, lângă
el, aburul cald al cafelei se amestecă cu lumina vie
a dimineții. Prin el, Nor îl vede pe Dar. Nu știe dacă
va veni acasă. Acasă, un cuvânt care se repetă de-a
lungul vieții. Oamenii au cel puțin două acase...
Sau poate mai multe. Cam întotdeauna se trage
undeva, într-un loc comod, identificat cu sinele,
un acolo aici, fără resentimente...
Dar e plecat tot timpul. Depinde de alții. Călă-
torește ca un prizonier al propriei plăceri de a urma
o pasiune. Face zigzaguri printre zile și luni. Joacă
un puzzle aproape animalic... E peste tot. Trebuie
să fie. Trebuie, pentru că e o necesitate care aduce

22
alte necesități cu ea. Și el, există într-un spațiu nu-
mit scânteie. Nimeni nu știe motivul...
O senzație ciudată și totuși, din ce în ce mai
prezentă în ultima vreme strânge ființa lui Nor ca
într-un clește. Între icnetele de apăsare, Nor și-l
aduce aminte pe Dar cum se furișa noaptea din pat
și cum mergea la brăduțul împodobit cu globuri,
beteală și dulciuri. Fura câteva bomboane, așeza
învelișul la loc, așa încât să pară nedesfăcut, pe
urmă arunca o privire la cadourile de dedesubt, să
se asigure că sunt acolo, după care se întorcea din
nou în camera lui. Îl zărește apoi în curte, lângă
un om de zăpadă de trei ori mai mare decât el, cu
nasul roșu de frigul iernilor de altădată... Îl simte
alergând prin casă, cu buzunarele pline de napoli-
tane și fursecuri, un copil al liniștii...
De când a venit pe lume și până în prezent, po-
mul de Crăciun nu a lipsit. E parte din casă, din
spiritul ei, din al lor, al celor trei. Brăduțul se află în
spatele scaunului unde stă Nor. Ornat cu de toate,
așa cum a fost de când a început totul. Are colțul
lui, locul lui neschimbat de mult. De niciodată...

***

Soneria de la intrare zbârnâie de trei ori. În cal-


mul dimineții, sună a înviorare de apă rece pe față.
Nor coboară treptele în grabă. În drum, se oprește
o clipă, ferește perdeaua unui ochi de fereastră care
dă spre intrare și privește curios să vadă cine nu
are somn. E băiatul bancherului. Sigur a venit după
cărți. E serios și nu vorbește mult. Iar atunci când o

23
face, știe bine de ce.
- Bună dimineața, nene librarule! spuse băiatul
cu calm. Am venit să îmi dai niște cărți cu împru-
mut. Mai știi, ți-am spus că o să vin când mergeam
pe deal, iar matale, la plimbare.
- Bună, puștiule! îi răspunse Nor. Mergem în sa-
lon și îți alegi ce vrei tu. Numai să ai răbdare. Surâ-
se larg. Dar ce ți-ar plăcea? Dacă îmi spui dinainte,
o să te pot ajuta.
- Păi, mie îmi place mitologia greacă. Știu câteva
lucruri despre zei și despre eroi. Am citit și mi se
pare interesant.
Băiatul vorbea cu ochii ațintiți spre biblioteca
uriașă. Ca și cum ar fi văzut aievea toate acele is-
torii despre omul vechi. Ar fi putut fi vorba despre
o pasiune. Un început de ceva. Când era cam de
vârsta băiatului, Nor obișnuia să citească despre
greci și miturile lor. Un fel de leagăn al unei civi-
lizații pentru omul modern. Sau așa-zis modern.
Post-omul din zilele noastre. Cel atât de modern,
că nu poate face aproape nimic fără telefon, laptop
sau oricare ustensilă ajutătoare. Nici măcar focul
într-o amărâtă de sobă. Nor văzuse multe astfel de
cazuri de indivizi zmei care aproape își dăduseră
foc în brava încercare de a-și demonstra calitățile
de oameni rurali. Banal, prostesc, ilar.
- Uite, cărțile alea două de pe raftul al doilea. Și
arătă cu degetul locul. Dă-mi-le pe astea pentru în-
ceput. Acum, că sunt în vacanță, o să am mai mult
timp să citesc. Tata mă obligă să fac probleme la
matematică, dar mie nu îmi place. Nu vreau să mă
vadă cu legende. M-ar pedepsi...

24
- Bine, spuse Nor împăciuitor. O să ți le dau, și
tu să mi le aduci înapoi când vei putea. Citește-le
cu grijă! Încet... Pot să îți fie de folos mai târziu.
Mai am și altele.
Băiatul aprobă cu un gest simplu din cap.
- Uite, continuă Nor, dacă mai ai câteva minute
și nu te grăbești, o să îți arăt pomul de Crăciun pe
care îl fac în fiecare an. Și continuă: putem bea un
ceai cald de mentă cât jucăm o partidă de șah. Ul-
tima oară am făcut remiză.
- Da, nene Nor, replică băiatul fără să stea pe gân-
duri. Azi tata are mult de lucru. O să fie plecat de
acasă până după-amiază.
Lui Nor îi plăcea atitudinea aceea dezinvoltă.
Calitatea de om fără nevoia de a exagera lucrurile,
fără a fi minus sau plus fără rost, sec. În familiile
de bancheri se practică des... Însă, băiatul ăsta avea
ceva familiar în el. Uneori îi dădea impresia că
vorbea cu el însuși, că făcea monolog. Unul atât de
rațional, că îl lăsă dezarmat. Un fel de nor mai mic.
Un norișor. Ochii sufletului prinseră a-i zâmbi
frumos...
Una câte una, piesele începură a se aduna pe
marginea tablei de șah. Apărarea Philidor nu îi
permitea lui Nor să se apropie de regină. Încercase
de vreo două ori Gambitul Evans, dar fără succes.
Puștiul se apăra demonic. Avea avantaj mai tot
timpul. Se pare că aici, la șah, vârsta nu contează.
A juca instinctual înseamnă a intui. Dar intuiția nu
e suficientă dacă nu știi să vezi un final. Cu toții
alergăm după ceva, oricât de important ar fi. Ne
marcăm traiectoria, facem tot posibilul parcursu-

25
lui, însă nu putem influența finalul.
Nor mestecă gândurile cu privirea absentă,
rătăcită undeva, pe tabla de șah aproape goală în
dreptul lui. În câteva mutări primea șah-matul, dar
asta nu conta. Cât timp se poate învăța din orice
înfrângere... Efortul de a reuși va rămâne pe veci
un semper fidelis al oricărui erou personal. Oriun-
de ai merge, orice ai face, finalul este inevitabil. Nor
îl știe așa, dar nu se resemnează. Povestea lui nu e
terminată încă. Mai are de făcut câteva lucruri, iar
băiatul ăsta de numai opt ani îi readuce aminte de
lucrul ăsta ori de câte ori îi calcă pragul.
Spre ușurarea lui Nor, partida luă sfârșit. Băia-
tul câștigase. De data asta ieșise învingător.
- Bravo, puștiule, spuse Nor cu vocea împăcată.
Azi ai fost tu cel mai bun. O să așez piesele din nou
la locul lor, pentru data viitoare.
- Noroc, am avut noroc, îngână băiatul pe nas,
cu ochii la fereastră. O să trec să îți aduc cărțile
înainte de a începe școala.
- Nene Nor, vreau să te întreb ceva. Și, fără a
aștepta confirmarea, spuse: De ce vorbești așa de
puțin? Când merg la bunicul, nu îl poți opri. Parcă
e băgat în priză... Iar matale, care ai citit atâtea…
Dacă ai putea vorbi, ai face lumea o inimă mare...
Nor nu reacționă la întrebare. Nici la răspun-
sul condițional. Răspunsul lui, al lui Nor, nu putea
fi înțeles de puști. Nu acum. Sau poate niciodată.
Nu exista niciun motiv. Nici pentru el, nici pentru
băiat...
- Cu bine, puștiule, să mai treci pe aici, murmu-
ră Nor.

26
Închise ușa cu grijă, cu teamă, dorind parcă să
mai simtă câteva secunde prezența aceea atât de li-
niștitoare în casa lui. Ușa care separă lumile acestea
două urma să fie închisă. De fapt, toate ușile sunt
închise în cele din urmă. De ce?

27
Fereastra altarului alb

După ce puștiul plecă, Nor ațipi. I se păru-


ră câteva secunde, însă afară era noapte. Își privi
ceasul de perete: două și jumătate. Timpul nu e
făcut uneori să dormi noaptea și să fii activ ziua.
Ori mintea obosită de atâtea frământări începuse
să îi joace feste, ori corpul îi cedase.
Liniștea e rece peste tot. În imensitatea ei, nu-
mai răsuflarea și ticăitul ceasului de perete se aud.
Nor aruncă o privire pe fereastră. Ninsese. Corpul
imens al muntelui avea pete albe de zăpadă pe el ca
o haină de cardinal. Lumina lunii pline se reflecta
peste tot împrejur. Un peisaj feeric, cum de mult
nu mai văzuse, i se întindea înaintea ochilor. Spec-
tacolul naturii le întrece pe toate celelalte. Nu e re-
gizat niciodată, e gratis și unic. Nor nu avea nevoie
să doarmă, să viseze. Visul lui era aici, aievea, un
colț de rai înghețat, al cui avea vreme să îl găsească,
să îl vadă, să se bucure de el. Timp alb...
Cu mișcări lente, de parcă ar fi avut intenția să
imite o reluare a unui cadru dintr-un film de epocă,

28
Nor făcu câțiva pași spre sobă. Făcu focul și își așe-
ză fotoliul la fereastră. O imperioasă dorință de a
simți căldură îi străfulgeră corpul ca un fior înghe-
țat. El, înăuntru, încălzit, iar ochii, afară, pierduți.
Liberi de a cutreiera atât cât vor putea.
- Dacă o să îmi fie frig, medită, o să îi închid.
Acolo, în fața ochiului acela de sticlă, era locul
lor preferat. Doria i se cuibărea în brațe, își așeza
capul pe pieptul lui și visau împreună. În liniște
absolută...
Vreme multă a trecut de atunci, deși visele nu
mor niciodată. Atingerea mâinii ei pe mâna lui
era la fel de prezentă. Tăcerea buzelor ei îi năștea
lui Nor universuri de cuvinte-șoapte. Existența lor
tăia punctele cardinale în mii de zări, în kilometri
nesfârșiți de ceruri de primăvară, de noapte și de
zi, de luni dimineață după cafea, în litere de carte,
de pagină de palmă scrisă cu puterea unui da. Cel
mai sincer da...
Din când în când, Doria îl întreba de Dar, des-
pre școală sau cine știe câte lucruri. Unele im-
portante, altele insignifiante, cuvinte care rupeau
tăcerea și care mimau ființele una în cealaltă, o
lume asemeni unui arbore perfect...
Nimic nu s-a pierdut, chiar și după atâția ani.
Veacul de singurătate al lui Marquez într-o sută de
anotimpuri ale lui Nor. Fiecare cu veacul său...
Fereastra se aburi de la căldura din cameră. Ta-
bloul hibernal începu să dispară puțin câte puțin,
lăsându-i lui Nor o imagine opacă a unui tărâm
care, odată ce închidea ochii, i se continua exact
din punctul de unde fusese oprit. Era tipul de film

29
pe care îl știa pe de rost, timpul care îi clădea lui
Nor doruri unde mereu era însoțit, gânduri în care
se afla viu, senin, într-o magie a unui pas spre lu-
mină, atinsă cu vârful degetului arătător, cu mâna
ridicată în vânt, sus, acolo unde numai aripile mur-
murau dansul nemuritor al vieții.
Închise ochii. Și, pe loc, lumina altor vremuri
i se deschise ca un boboc în ființă. De data asta,
visele aveau să vorbească, să fie însuflețite. Se făcea
că era vară. Una dintre acelea de care nu te mai
saturi să povestești, să-ți povestești. În casă, Dar
fugea de Nor. Încerca să se ascundă în spatele dra-
periei din camera de la etaj. Nor se prefăcea că nu
știe nimic, deși îl căuta, doar așa, să dea satisfac-
ție. În fața librăriei, Doria obișnuia să îngrijească o
grădinuță cu flori. De toate felurile: mușcate, lalele,
trandafiri, regina-nopții. La ora amiezii, mergeau
la picnic pe tăpșanul cu iarbă neobișnuit de verde.
Când soarele se topea de pe boltă, se întorceau spre
casă, sosiți parcă din altă dimensiune, o eternitate
fără aripi, terestră, un joc al perfecțiunii umane, se-
crete, simple. Atât de vie...
- Tot ce am în mine e tot ceea ce sunt, gândi Nor.
Nu sunt singur. Trăiesc doar în altă parte, într-o
lume diferită. Am vise în buzunar, pe ceasul de pe
perete, pașii mă însoțesc mereu acolo unde vreau
să ajung, deschid ochii și dau viață prin cuvintele
privirii mele. Prind în căușul palmei povești ne-
spuse și le ascund în grădina cu flori a Doriei. Pă-
mântul pe care calc e oglinda oamenilor cu care
am împărțit și împart viața asta.
Ecoul ultimelor cuvinte face cercuri concentri-

30
ce în mintea lui Nor. Asemeni unei pietre aruncate
într-o fântână. Valuri mici pornesc spre margine,
unde se sparg, pentru ca mai apoi să revină spre
centrul care le-a creat...

**

Librăria e învăluită adânc în tăcere. Orologiul


ticăie în treaba lui. Focul s-a stins de ceva vreme. A
rămas jarul, materia pulsând a sute de grade...
O cheie răsucită în broasca de la intrare hârâie
un scrâșnit ușor. E Dar. Trebuia să aibă un concert,
însă dirijorul se îmbolnăvise subit. Mai bine. Um-
bla ca o nălucă prin lumea largă. Nu mai dăduse
pe acasă în preajma sărbătorilor de câțiva ani buni.
Tatăl său avea să se bucure. Crăciun în doi...
Cu pași rari și apăsați, tânărul se apropie de fo-
toliul lui Nor. Îi așeză o pătură pe genunchi și îl
privi îndelung. Gândul că ar putea să meargă în ca-
mera lui îi dădu târcoale câteva secunde. Pe urmă
se hotărî să se cuibărească lângă el, nu înainte de a
aprinde focul. Mâinile cu degetele lungi, aproape
gotice, trecură suav prin părul lui Nor. Prin firele
albe de pe cap curseseră mii de zile de timp singur,
departe de orice închipuire a speranței. Picuri calzi
de neputință se rostogoliră pe fața lui Dar. Putea
doar să plângă...
Buzele sale nu au putut aduce nicicând sune-
te. Cuvintele lui se numeau muzică. Iar atingerea
degetelor purta numele de suflet... Acela cu care
mângâia clape de pian, păr alb și pereți de libră-
rie veche, ca un palat desenat de copii stângaci pe

31
pereți de școală sau de magazin din colț de stradă.
Un acoperiș triunghiular așezat pe un pătrat, cu o
fereastră în centrul ei și o ușă într-un lateral. Ce
poate fi mai simplu?

***

Hainele lui Dar miros a vânt. Îl adusese cu el


de pe unde umblase. Acum, un vânt cald, cu raze
vesele jucând dansul neastâmpărat al fotonilor.
În buzunarul din dreapta, Nor are un pachețel
verde legat cu panglică roșie. E cadoul lui de
Crăciun pentru Nor. Îl va ține bine ascuns, știind
că părintele e mai curios decât o pisică tânără. Pro-
babil că îl va așeza pe nesimțite sub brad și i-l va
arăta la momentul potrivit, asta dacă nu va fi des-
coperit mai înainte...
Deși ora e târzie, lui Dar nu îi este somn. Îl cu-
prinde acea stare de pace interioară când te bucuri
dulce de sincer de momente sub formă de dorin-
ță, pe care o ai tot timpul cu tine acolo pe unde te
duce viața. Acum, că e reală, se și gândește cum
va decurge șederea lui ACASĂ. Savurează cu ochii
minții imaginile, una după alta, ca și cum s-ar afla
în fața unei mese bogate, cu mâncăruri fel de fel.
Toate pentru el...
Cu mulți ani în urmă, Nor și Doria spuneau
povești la lumina focului din sobă. Era mai mult
decât un ritual. Alegeau o carte, fără ca ceilalți să
vadă, după care lecturau un pasaj sau două din
ea cu scopul de a putea fi ghicit autorul și opera.
Dar desena numele și ticluia, așa cum se pricepea,

32
câteva schițe despre acțiune.
Altă dată aveau invitați. Niște cunoștințe mai
vechi de-ale Doriei, care locuiau în orășelul alătu-
rat. O familie cu doi copii. Gemeni. Băieți. Obișnu-
iau să se viziteze cam de câteva ori pe an. Lui Dar
nu prea îi plăcea să meargă la casa lor. Din două
motive: oamenii ăștia aveau un câine mic și hol-
bat, asmuțit mai mereu în glumă de tată asupra lui
Dar. Animalul nu era de vină, probabil că își etala
instinctiv calitățile canine pentru a căpăta un os
în plus de la stăpân, un om lat în umeri, dar slab
ca foamea, sau, mai bine zis, din față, zimbru, din
profil, timbru. Pe urmă, gemenii care întrebau în-
totdeauna aceleași lucruri, știind că băiatul nu pu-
tea vorbi. Însă, lângă el se afla Doria, care îl scăpa
de neplăceri... Până la urmă, lucruri inocente.
Întâmplări din trecut. Și totuși, ceva incomod
se agăța de colțul gândurilor și nu îl lăsa în pace. O
pânză de păianjen invizibilă i se țesea incoloră pes-
te amintiri, peste străfulgerările de viață dintre ele,
asemeni unor spații goale din care se compunea
însăși pânza, viața lui, și, fără ca să poată reacționa
în vreun fel, îl descompunea în atomi de nisip pe
care apoi îi împrăștia în cele patru zări. O mână cu
șase degete a nevăzutului providenței îl purta peste
întinsul nesfârșitului viu, lumea care, se spune, ar fi
avut cândva un început. Acum i se etala de undeva,
de sus, o mogâldeață sferică și diformă, în patru di-
mensiuni, o creație a unui Dumnezeu sărac, o artă
a frumosului efemer, unde doar sclipirea a ceea ce
ești rămâne după ce totul se sfârșește.
Făcături cu membre, inventatori de liniști bol-

33
nave și seci, ocupanți de spații libere, libere fără
ei, Antarctici ca niște jungle ale înghețului veșnic,
unde nimic nu poate supraviețui instinctului de a
fi logic. Un teritoriu din care nu alegi nimic, în care
mori viu, te transformi în alb, și nu în negru, în
culoarea care nu a fost și nu va fi nicicând parte
din spectrul care se poate vedea cu ochiul ființei...
Și-o imagina pe mama sa pe o barcă, numai
acolo unde oricare port era al ei, uneori stând ca
într-o pictură, cu mâinile pe rame, pregătită parcă
de a începe ceva, alteori pierzându-se și apărând
de după valuri, într-o mișcare ca de da și nu... Cu
o ținută de damă de epocă, cu un mănunchi bogat
de flori în brațe, un buchet cât un câmp de mare.
Flori de toate culorile, iar printre ele, un zâmbet
lin, ca o seară împăcată de august, cu ochi de cer,
nuanța unui ozon încrâncenat de răcoros și de
misterios... Cu nori deasupra ei, Nor. Un portret
pe care l-a purtat mereu cu el prin trenuri și auto-
buze, prin avioane și prin săli arhipline de concerte,
în separeuri de restaurante, în strângeri de mână
și în așteptări de începeri. Atât de-ale lui. Atât de
înăuntru...
În răstimpuri, câte un lemn pocnește în soba
fâșâind a căldură. Ieșit câteva momente din el, Dar
privește fața lui Nor. E senină, iar ochii i se mișcă.
Visează... Bucuria lui de a fi fără compensație. Ple-
căciunea în fața a ceva ce nu va avea niciodată un
nume, doar de dragul de a nu-l strica. Omul care
dăruiește pentru a nu avea. Omul timpului unde
nimic nu este ceea ce pare. Sunetele care nu com-
pun muzică, ci liniștea ei. Spațiul dintre note, așa

34
cum spunea Mozart, cel care dă adevărata frumu-
sețe a auzului...
Un bătrân uitat într-un loc odinioară plin de
viață, acum, tăcut. Regele unui tărâm al nespusului,
al inerției mute, cel care se forțează să trăiască,
aruncându-se în gura vieții însăși, sacrificiu al fi-
ecărei zile de atâția ani. Cel care se îmbată cu ani
singuri, uneori singuri în doi, un erou fără vină, o
stafie a unui prezent în care a face câțiva pași spre
lumea fiecărei zile înseamnă o bătălie câștigată îm-
potriva lumii lui. Un fior fără corp, o respirație în-
tr-un singur sens, un munte fără umbra lui, plânset
și rugă în fața unui altar cu lumânări stinse, zborul
cu o singură aripă. Spre cine? Spre ce?
Întrebări goale i se răsucesc în minte și îl îneacă
în masa lor vâscoasă. Bătrânul nu îi spune nicio-
dată nimic. E un zid de oțel, o sabie a liniștii. Cu
ea taie zilele în diminețile, amiezile și serile în care
stau împreună pe nesimțite, atunci când își împart
frățește fiii și tații din ei, asemeni versurilor unei
poezii cu versuri închise ermetic, cu canturi de
lemn, cu trei picioare și cu formă de pian ori de
măsuță de șah, în zile în care soarele e doar iluzia
formei de a spera, oceane de voci la picioarele lor,
regrete schiloade și multe locuri, orașe, copaci ne-
numărați, cărți scrise invers, unde ei doi s-au întâl-
nit pe de rost, de mână, două răsărituri, unul mai
mare și celălalt cu lumina neîncepută... Încă...

****

- Drumul meu începe aici, râde minutarul cea-

35
sului de pe perete în urechile lui Dar. Somnul nu
intră în minte sub nicio formă. Timpul e o seringă
care înțeapă carnea vie a imaginației. O injectea-
ză cu sorbituri gâlgâinde și dese de a trăi, cel mai
pur fel de a fi. Ochi umflați de setea de a ști ce se
întâmplă, instinct de a vâna, târâit printre amintiri
străine, străine de a fi ele însele amintiri a ceva. Un
sens pierdut într-un departe care îl ocolea la fel de
perfect precum polii unui magnet mare cât creie-
rul său. Un ,,cine ești” prăpădit în ecoul strigătului
de ciudă, nu de ciudă, de ură, de neînțeles a ceea ce
nu se termină de întâmplat. Ești, dar nu ești, respiri
și o faci de sub apă sau de sub pământ, te învinovă-
țești de ce nu porți vină, apari peste tot, dar nimeni
nu te vede, nu te poate auzi. Tu nu poți auzi, vedea
sau scrie cu mâinile pe parchet șuierul lung care îți
invadează pieptul ca un impact a o mie de asteroizi
trimiși să creeze viață. Să distrugă timpul pe care îl
știm cu toții și să pornească un altul care să ticăie
doar în interior, fără cuvinte și explicații decente,
absente, azi, niciodată, cuvinte seci, forme uscate,
invenții blestemate...
În mijlocul acestei furtuni, Dar nu are loc de el
însuși. Nu are voce să se cheme. E atât de aproape
de Nor, de acest tată neînsuflețit al somnului. Poate
visează că zboară sau cade, poate că își merge dru-
mul la fel ca și el, undeva, pe căi paralele, atât de
aproape. Oameni de o silabă, adăpostind în ei de-
cenii de așteptări, fiecare singură, mai puțin decât
una singură. O bucată din muntele de lângă casa
lor, o stâncă a lui Sisif rostogolindu-se iar și iar, cu
încăpățânare de zeu peste brațele trecutului lor de

36
apă vie și apă moartă. Dincolo de soarele care le
răsare fizic, mereu la dreapta, acolo unde trebuie
să își întoarcă privirile, în fiecare dimineață, uman
și împăcat de nefiresc...

37
Lumea cuvintelor curcubeu

Noaptea își cântă magicul în lumea în care vă-


zul înseamnă la propriu zăpadă, unde creaturi în
formă de case ies din ea ca niște bastioane ale exis-
tenței umane, rupând cuprinsul alb al unui peisaj
aproape de ireal. Fumul zboară în firișoare subțiri
din gurile negre ale hogeagurilor gânditoare. Un fel
de pipe ale bătrânelor locuințe îmbrăcate complet
în alb, sau poate coșuri maritime pe unde fumul
navelor iese fără oprire, alimentând neîntrerupt
călătoria cu destinație către inima timpului... Ce-
rul e liber de orice urmă de nor. Pare mai degrabă
o oglindă de un negru imposibil de imitat, acoperit
de puzderia altei oglinzi sparte într-o infinitate de
cioburi care îți taie privirile dacă îndrăznești să o
privești...
În calmul olimpian al somnului, o neliniște
prinde viață: ochii lui Nor se deschid cu greu și în
fața lor se ivește, asemeni unei povești mult aștep-
tate, Dar, fiul lumii sunetelor și al îndepărtărilor
din fiecare zi. E înfofolit într-o pătură, cu capul

38
sprijinit de spătarul scaunului așezat la câțiva cen-
timetri de fotoliul lui. E nemișcat și dă impresie de
tablou. Îl simțise cumva în visul de azi-noapte, era
acolo, iar prezența lui îi încălzi sufletul chiar de
când intră în casă.
Nor nu se ridică din fotoliu. Mai rămâne așa,
cu ochii la Dar. Încearcă să nu scoată niciun su-
net, nici măcar din privire. Îl cercetează minuțios.
Pentru el a rămas și va rămâne puștiul cu zâmbet
ștrengar și luminos, un zâmbet atât de firesc, încât
credeai că așa se născuse. Dialog de ființă. Ochii și
buzele acopereau gura. Mâinile desenau gânduri și
vise prin atingeri cu cealaltă parte a existenței lui –
pianul. Acolo, în fața lui își dădea mereu întâlnire
când se simțea singur de ceilalți. În fața unui obiect
cu clape negre și albe, cu trei pedale, o creatură ciu-
dată, o mașinărie a timpului-sunet, a lui, fel de a fi
cu zece degete în loc de gură, melodie ambulantă,
nimic din ce nu crezi că poate exista. Tot din ce o
face...
De câte ori dă pe acasă, e noapte. Și de fieca-
re dată se întâmplă la fel. Nor se trezește primul și
rămâne așa, pierdut în Dar... până dincolo de ce
pot spune cuvintele. O carte scrisă cu privirea, un
film văzut cu mintea ei. O întâlnire la marginea
vremurilor de altădată și totuși, de aici, un plin de
combustibil pe care viața îl dă din când în când și
de care trebuie să profiți cu tot ceea ce însemni...
Aceleași amintiri îi galopează prin sânge, îl smulg
și îl aruncă în hău, îi dau căldură și îl înfrigurează,
îl zboară prin locuri și spații nemaivăzute numai
acolo, la umbră de vis... Îl merg gol prin iarbă, îi

39
plimbă palmele pe gură, nu să i-o acopere, ci să în-
vețe vorbele lor mute din cerul sufletului de unde
au venit...

**

În vârtejul frământării aducerilor aminte, Nor


nu își dă seama că soarele răsare. Lasă în urmă
pierderea cu sinele și urmărește cu atenție particu-
lele de lumină ale răsăritului pe fața încă învelită în
somn a lui Dar. Din când în când, câte o tresărire
rapidă mișcă asemeni unui curent electric interior.
Visează...
Cu pași de pisică de data asta, Nor se îndreaptă
spre bucătărie. Va pregăti un mic dejun copios, așa
cum știe că îi place vizitatorului nocturn. Închide
ușa pe jumătate, să mai atenueze din zgomotul ma-
tinal al bucătăriei. Se cufundă în treaba lui...
Într-un răstimp, se întoarce să ia un pahar de
pe masă. În pragul ușii stă Dar. Urmărește cu aten-
ție fiecare mișcare a tatălui său. Parte din gestica
familială trăită doar din amintire, undeva, departe,
la marginea intuiției.
Se îmbrățișează icnit, fără niciun sunet. Rămân
așa o bună bucată de vreme. Se fac rezerve de sen-
timent pentru timpuri singure...

***

La masa din salon, Dar și Nor stau față în față.


Își sorb cafelele. Un amestec de dialog între vorbă,
cuvânt scris și semn rupe liniștea unei case unde

40
acest lucru e o raritate.
- Când te-ai întors? întrebă Nor. Azi-noapte?
Răspunde tot el.
Dar afirmă cu o mișcare scurtă a capului. Și
scrie pe caietul pe care îl are mereu cu el: ,,Am
ajuns pe la două, dar dormeai dus. Nu te-am trezit”.
- Puteai să mergi în camera ta să dormi comod.
Știi că ai patul mereu pregătit, continuă tatăl. Mă
știi, eu am fotoliul meu. Uneori, adorm înaintea
gândurilor...
- Am vrut să stau lângă tine. Ce-ai mai făcut în
ultima vreme? schimbă vorba Nor.
- Nimic deosebit. Plimbări. Am mers la tăpșan,
dar asta înainte să ningă. Am primit câte o vizită,
băiatul bancherului. Voia niște cărți. E tare isteț.
Am jucat șah, dar de data asta m-a bătut.
Nor clătină din cap de vreo câteva ori în semn
de aprob. Îi știe rutina pe de rost. E neschimbată
de ani de zile.
- Și-apoi, adaugă Nor, stau în casă. E frig acum.
Mă duc la fereastra camerei tale și mă pierd în
munte. Din când în când, ne spunem din secrete.
Alteori, cobor în salon și scriu. Orice caiet trebu-
ie să fie scris. Am câteva la îndemână. Vreau să le
transform în cărți. Am timp, iar eu sunt prea mic și
neîncăpător pentru câte aș avea de pus pe hârtie...
Uneori, mă simt ca o închisoare.
- Asta e o noutate cu scrisul, răspunde Nor în
grabă. Te-ai gândit vreodată să cânți la pian? Te-aș
putea învăța câte ceva... Cât sunt pe-aici. Pe urmă,
ai putea exersa.
- Cred că ar fi interesant, dar nu. Tu ai muzica,

41
eu am cuvintele, deși există multe feluri de muzică.
Prefer să o ascult de la tine sau de la discuri. Iar
cealaltă o compun eu. În casa asta locuim trei. Ai
uitat?
Dar știe că lui Nor îi este imposibil să accepte
că Doria nu mai este... O are atât de vie, încât își
construiește propriile realități. De multe ori lumi
ale unei izolări perfecte autocreate, departe de ori-
ce viu, departe de el însuși. S-a gândit zile în șir la
ce fel de sentimente ar putea inventa, la cum tim-
pul nu ar fi putut trece și nu ar fi avut nicio putere
asupra lui Nor. Trecerea ei a însemnat și trecerea
lui. Doria l-a luat cu ea. S-au luat unul cu celălalt,
doi morți în doi vii, între două universuri, unul al
lor și celălalt lumesc...
Dar continuă să tacă. Și tăcerea e un răspuns...
- Tu pe unde ai mai fost? întrebă curios Nor.
- Cam în aceleași locuri, scrise Dar. Ultima oară
trebuia să fi avut concert la Marseille, dar s-a îm-
bolnăvit dirijorul. Așa că totul s-a contramandat.
Multe concerte, e obositor. A prins bine pauza asta.
- Dar tu ai pe cineva? insistă Nor. Și continuă în
gând: pe cineva ca tine...
- Nu, scrise din nou Dar. Nu am timp și, pe
urmă, cine ar sta numai cu așteptarea?
Nor nu răspunse. Îi pare rău că a întrebat lucrul
ăsta. Deși, în sinea lui, s-ar bucura să fie în compa-
nia cuiva pe măsură, pentru mai târziu... Însă, cine
știe?! Dar e tânăr și are timp. Tot timpul pe care el
l-a trăit singur, alimentat cu speranțe și visurile lor
vechi ca un vin toxic, uitat de vreme...
- Trebuie să exersez puțin, se scuză Dar cu niș-

42
te litere ascuțite și surde, scrâșnite parcă pe hârtie.
Săptămâna viitoare am concert și Rachmaninov nu
e prea ușor.
- Bine, spuse Nor. Fă ce ai de făcut. Eu o să stau
să te ascult.
Dar înclină din cap a da. Își scoate partiturile
din geanta de lângă masă, se îndreaptă spre pian,
le așază cu grijă pe suport și începe primele acor-
duri. Muzica lină a Concertului numărul doi, par-
tea a doua, umple cu vraja ei salonul prea încăpător
pentru cele câteva replici dintre tată și fiu. Vorbele
fizice ale lui Dar... Un miracol al altui miracol.
Cu un gest lent, Nor scoate pipa și cutia de tu-
tun din cutia de lângă el. Nelipsita cutie, prietena
de toate zilele. Îndeasă tutunul cu grijă, după care îi
dă foc. Pâcâituri dese scot rotocoale alburii. Ochii
bătrânului librar se ascut a plăcere și se pierd spre
tavan, acolo unde fumul întâlnește muzica, unicul
cuvânt curcubeu...

****

Trec repede zilele. Așa repede, că au părut mai


degrabă un vis. Afară e ger și valiza lui Dar e gata.
Stă timidă lângă ușa de la intrare.
Nor îi mai spune fiului câteva vorbe, îl îmbrăți-
șează strâns, de parcă întreg corpul ar fi o menghi-
nă a sentimentului numit dor.
- O să revin într-una din lunile de primăvară,
scrie Dar pe caiet. O să ieșim la plimbare. O să că-
lătorim. Vreau să îți fac o surpriză. Să ai grijă de
tine!

43
- Bine, bine, spuse Nor pe un ton grav. Fugi, să
nu pierzi trenul!
Vocea îi tremură ușor. Îl urmărește pe Dar în-
depărtându-se cu pași grăbiți... Acum îi pare rău.
Ar fi trebuit să mai spună ceva. Avea câteva cărți
pregătite pentru el. Și un borcan de dulceață de gu-
tui, din celălalt an. Pe măsuța din bucătărie. A uitat.
A uitat tot. Singurătatea l-a mușcat de gâtul minții
ca un cerber. De fiecare dată îl ia prin surprindere.
Îl prinde pe picior greșit. Și uită să reacționeze. E
ca un copil mic și speriat...
Vor urma săptămâni de amintiri vii, cele din
care își va trage seva firii. Pe urmă, dorul. Speran-
ța și timpul. Uitările și scufundarea în el însuși, în
teatrul de măști înființat cu douăzeci și cinci de
ani în urmă. Cel în care devenise un expert al in-
terpretării la comandă. Un fel de serviciu rapid la
distanță care se activa atunci când se simțea gol de
el. Când nu își vedea nici măcar umbra prin casă
sau pe stradă. În privirile oamenilor și în gândurile
lor. În ziua de mâine, parcă un ieri care avea să fie
retrăit... ca și cum ar fi fost o amânare a voinței de
a continua...
El, Nor, armata mută a soldaților de cerami-
că îngropată în praful timpului. Urletul adamic
al unei jumătăți căsătorite cu doamna supremă a
tăcerii...
Rămâne așa, cu privirea agățată în albul
drumului. În depărtarea lui fără întoarcere. A
început să ningă iar. Aerul șuieră pe lângă casă,
asemeni unui șarpe invizibil.
Seceră vânturi sălbatice.

44
Aripi de cenușă

Uneori, orășelul seamănă cu o pasăre. Are ari-


pile larg întinse spre munte și capul spre nord.
Una dintre aripi dă înspre librăria lui Nor. Unul
dintre organele necesare supraviețuirii. Aripă și
carte. Un fel de a spune viață. Mișcare. Libertate.
Gând și timp. Culori peste ochi, asemeni unor bice
de gheață, fierbinți, multe dintre ele. O ceață a ui-
tării, un automatism al respirației. A fi, a fi, a fi, in-
sistent ca o dimineață ploioasă, una după alta, fără
niciun pic de răgaz. O patimă și o încăpățânare de a
merge spre înainte, de a face ceva numai de dragul
de a continua. Cât mai bătrân posibil, matusalemic.
De unde i s-a dat omului această misiune de a
fi erou fără titlu? De ce trebuie să existe întrebări
unor răspunsuri care nu au nevoie de ele? Ce e din-
colo de infinit?
Omul e un hazard, un amestec de divinitate și
prostie calmă în zile bune, o specie care își înghite
coada evoluției, tot învârtindu-se după colț să-și
caute alta...

45
Cărțile și oamenii... cititori retrași în propria
rușine de a ști ceva mai mult, martiri ai modestiei,
singuri sau mai singuri, oameni cu mai mulți ei în
ei înșiși, lumi dincolo de oglinda lui azi. Creaturi
cu ochi ascunși, cu mers încet, ademenitori ai li-
niștii, săli de filme goale, ochi spovediți apusului,
aștri ai nopții în podul palmelor, canioane ale visă-
rii statice, lipite de retina sentimentului că orice e
prea târziu, că fiecare noapte e atât de lungă, încât
trebuie să se măsoare în secole: de singurătate, de
nimicnicie, de neputință, de pauză, de propoziție
silabisită, scrisă în creier de munte, pe urlate, seara,
numai atunci când sufletul sângerează, bulboane
de brațe întinse în aer, aripi... Aripi de cenușă...
Ființa lui Nor se desface de povara creierului cu
imagini diforme. Îl plouă gândurile și-l străpung
ca niște gheare de metal cosmic, cu viteze superlu-
minice. Îl șfichiuiește vântul îndoielii. La ce bună
speranța unui om care nu știe ce să facă cu ea? Ce
va fi după el? Unde va ajunge? De ce trăiește așa?
De ce atâta așteptare? Mări de sare îi gâlgâie în gât,
iar stâncile ei albe îl zgârie pe genunchi ca o iertare
târâtă într-o vinovăție a inocenței...
Casa se face din ce în ce mai neagră. Frământă-
rile îl ciuruie ca pe cea mai roză carne de tun... Nor
începe să se miște. Mișcarea face bine, sau așa se
spune. Urcă la etaj, coboară, face un popas în bu-
cătărie, să bea o ceașcă de ceai de mentă. Pe urmă
ajunge în salon, respiră adânc. Nu are liniște. Ple-
carea lui Dar cu câteva zile în urmă îi lăsase parcă
un crater în corp. Nor pare mai degrabă o stafie, o
umbră a altei umbre.

46
Într-un târziu se hotărăște: deschide toate
ferestrele din casă. Așa, aerul curat de amiază va
inunda încăperea îmbâcsită de foc de lemne. Cerul
e limpede. Iar azi e de un albastru fără glas, pur. Ca
însuși elixirul lui a trăi – oxigenul, scopul nobil de
a îmbătrâni. Nor își umple lacom plămânii. Sunt
câteva clipe de plăcere fierbinte. Îl ard.
Uneori, a rupe bariera logicii e un semn clar că
o înțelegi. Decalibrezi viața, cu sorbiturile de res-
pirație ritmate, dar sigure. Te oprești și, ca și cum
ai păcăli pe cineva, inhalezi cu sete ștrengărească,
ca aceea când eñti prins la furat caise sau cireșe. O
faci știind că nu ai nimic de pierdut. E un capriciu
ieftin și scump, totodată. Și ce dacă?

**

Dacă mergi dinspre librăria lui Nor toată stra-


da înainte, ajungi într-un loc înţesat de case sără-
căcioase, unde locuiesc oameni nevoiași. Oameni
care când au de muncă, când nu. Un cartier al celor
trași la sorți unde roșul nu e niciodată roșu, ci ne-
gru. Și invers.
Târgușorul ăsta are ceva de epocă. Parcă a ră-
mas înțepenit într-un timp în care ceasul bate a ceas,
unde secundele nu sunt mai multe decât ar trebui,
unde nimeni nu se grăbește, unde, dacă pleci luni,
ți se pare o eternitate să ajungi până vineri... Deși
nu toți își permit luxul de a aștepta atât...
Plictisit de stat în casă, dar și de vremea capri-
cioasă de aprilie, Nor o ia la pas lejer înspre cartie-
rul cu pricina. Vrea să vadă dacă s-a schimbat ceva,

47
dacă a mai venit cineva nou sau dacă totul a rămas
la fel de neschimbat ca în trecut.
Vântul bate ușor și aduce parcă a iz de primăvară
timpurie. Miroase a nori de depărtări, a muguri și
a iarbă crudă. Copacii de o parte și de alta a străzii
par niște sergenți beți, care abia se țin pe picioare
în fața comandantului. Iarna a fost grea. Și urâtă.
Singur de urâtă. Asfaltul s-a sfârșit de ceva vreme.
Acum, Nor merge pe un pietriș fin, care scoate un
zgomot ca atunci când îți umpli gura cu zahăr.
Undeva, după un pâlc de sălcii, se zărește un
grup de case izolat. E unsprezece dimineața. Cerul
e de un senin sincer, precum albastrul de Voroneț.
Nor încetinește mersul. De parcă s-ar teme să nu-i
fie surprinsă venirea...
Prima dintre case are un acoperiș de țiglă spar-
tă. Lângă ea, mai este una. Parcă e o bojdeucă. Nu
are gard și nici prispă. Probabil că înăuntru nu are
nici podea turnată. Cine o fi locuind în ea? Nor
avansează lin pe străduță. Are senzația că în fața lui
timpul s-a întors cu mult în urmă. Casele trec una
după alta, care mai de care cu ciudățenia și cu sără-
cia ei. Aproape de capăt, Nor se oprește. Ceva nu e
normal. Unde sunt oamenii? Nu sunt nici animale
pe afară. Până și vântul a încetat să mai adie. Nu
e țipenie de nimeni și de nimic. Dă să se întoarcă,
dar o mișcare ascunsă a ceva îi atrage atenția. Chiar
la marginea ultimei case, după un gard de nuiele
vechi și uscate stă ghemuită o fetiță de vreo opt ani.
Nor se apropie cu grijă, să nu o sperie, și o întrebă:
- Ce faci aici?
Fetița nu îi răspunde. Are în mână o floare mo-

48
totolită. O tot poartă dintr-o mână în alta.
- E floarea ta? Sau vrei să o dai cuiva? continuă
Nor.
- Prietena mea de acolo, și arată cu degetul la
casa din fața ei, trebuie să vină de la școală. O aș-
tept să îi dau floarea. E pentru bunica ei bolnavă.
Zice că îi face bine.
- Așa? întrebă Nor cu un aer interesat. Dar ce
are bunica prietenei tale?
- Prietena mea spune că nu vede. Ia floarea în
mână și o ține acolo până se ofilește. Pe urmă cere
alta. Eu aștept să i-o dau pe asta. Am cules-o de la
izvor, din vale. Sunt multe flori acolo.
Nor o privește pe fetiță din cap până în picioare.
Are părul prins în coadă, e îmbrăcată cu o flanea
verde ponosită și niște pantaloni mult prea mari
pentru vârsta ei. Pe deasupra poartă o scurteică
din piele mâncată de timp. În picioare, niște ghete
lăbărțate și botoase, ca și cum ar fi supărate că le
poartă o fetiță de numai opt ani.
Are ceva din vagabondul lui Chaplin, însă mult
mai umil și apăsat...
Ochii copilei sunt verzi. Fiica primăverii. Sau
vreun pan încâlcit prin iarbă... Nor se apropie, o
mângâie pe creștet și îi zâmbește. Nu vrea să rupă
firul unei povești atât de serioase.
Fiecare lume cu ale ei. Poate că o să revină în alt
moment. O să vină cu buzunarele pline de dulciuri
sau cu hăinuțe noi pentru fetiță. Poate că o să îi
aducă și o carte și ceva de mâncare.
Înainte de a pleca, o întreabă:
- Îți plac cărțile?

49
- Da, nene, numai că nu știu să citesc. De asta
îmi plac doar cele cu poze. Cu zmei și cu zâne. Știi,
matale... Când are timp și vrea, prietena mea îmi
citește din cartea bunicii ei. Spune că are multe. E
despre oameni care călătoresc prin deșert. Eu nu
vreau să merg prin deșert. E plin de nisip, e cald
și nu sunt flori. Uneori, glăsuiește însuflețită fetița,
chiar bunica ei mi-a spus o poveste despre copaci
și ape.
,,Fetița e prea săracă să meargă la școală”, gân-
dește Nor în sinea lui.
- Când o să mai vin pe aici, o să îți aduc o carte
cu multe poze. O să le poți colora cu ce culori vrei
tu.
- Mulțumesc, nene! încheie fetița și o luă la fugă
spre casă.
Nor o mai privește o dată. Copila e șchioapă.
Coada de păr blond i se zbate pe spate ca un bici.
Deschide ușa în grabă și o închide la fel, fără să se
uite înapoi. A uitat de prietena ei, de bunica oarbă
și de floare...

***

Drumul înapoi e ca o înghițitură de apă grea.


Așteptarea lui a rămas în librărie, la vreo doi
kilometri de unde se află acum. Se simte asemeni
unei păsări cu aripi de cenușă în vârful unui copac.
Lumea din care tocmai a ieșit îi apasă gândurile
până aproape să i le zdrobească. Aici nu e loc de
visat. Viața se scurge și trece pe lângă cei care cu
adevărat merită să o trăiască. Speranțele îmbătrâ-

50
nesc ca muntele din fața lor. Se transformă în rocă
de bazalt, încremenită și oarbă. Și mută, și surdă...
Dinții unei sorți demente rânjesc albi și lungi
în carnea umanului care nu știe de sfârșit sau de
început. Doar de mers înainte, de răbdat. Un mod
de a trăi. O respirație seacă și gâjâită a unui muri-
bund...
Copacii de pe laturile drumului i se închid lui
Nor în boltă. Nu știe dacă pentru a-l proteja sau în
semn de părere de rău pentru cele văzute și trăite.
Niciodată nu poți spune că ai văzut destule. Mereu
se găsesc momente care să te închidă în închisoa-
rea veșniciei lor singure și plictisitoare.
Casele dispar una câte una din fața librarului.
Nu își întoarce capul înapoi să le mai scruteze încă
o dată cu privirea. Nu ar fi avut niciun rost. Are să
se întoarcă în acele locuri... Cândva...

****

Seara acelei zile aduce cu ea un asfințit roșu. Au


zburat înspre sus toate frământările păsării cu ari-
pile odată foc. Au umplut bolta și-au mânjit soarele
cu pete de multe sute de kilometri. De sânge de re-
gret că trecerea prin viață nu înseamnă niciodată o
cunoaștere a ei, ci o moarte trăindă. Una care arde,
care fulgeră orice încercare de a spera, un morb al
neantului din care se spune că la începutul vremu-
rilor noastre am mers în patru picioare... O resem-
nare a naturii care nu poate începe cu litera „p”, de
la perfecțiune, ci cu „j”, de la jos... Făcătorii care
ne-au creat au făcut-o din milă sau, poate, din cu-

51
riozitate, în pauza dintr-o petrecere de prost gust.
Sau în somn, acolo unde nimic din ce pare nu e
real. Acel ceva dăruit într-o cutie, demult tare, la
o nuntă. Nouă, visului nebun al unui Dumnezeu
adormit.

52
Ziua frunzelor căzătoare

Sfârșitul lui ianuarie e un dans frenetic al minții


în așteptarea ei primăvăratică. Orice început alear-
gă prin celule, încercând să grăbească ce pare a fi
natural. Miroase a aer de copaci, un ozon diferit,
optimist parcă, iar sângele dă în clocot uneori.
- Vreau primăvară! țipă cerul, în timp ce își mută
norii de ici-colo ca pionii pe o tablă de șah. Mur-
mură morocănos străzile cu asfaltul lor gri-deschis,
desenează în vocale invizibile umbrele caselor, cli-
pocesc apele în pietrele încremenite în matcă...
Ziua e posacă. Mii de limbaje își mestecă păre-
rile asemeni unei taine comune. Nu e altceva decât
o alarmă falsă, o revoltă cât o pauză de ceai. Frigul
e stăpân încă. Dacă regele doarme, nu înseamnă că
a murit...
Foarte aproape de poteca, pe unde obișnuiește
să meargă Nor la tăpșanul familiei, e o vale. De fapt,
e o altă cărăruie care șerpuiește lin spre o vale cu
mulți copaci bătrâni, un ascunziș al unei pădurici
aproape de nepătruns. Din câte știau oamenii lo-

53
cului, nimeni nu se încumetase vreodată să intre
în ea, nici măcar așa, de curiozitate. De sus, de pe
coastă, valea curgea înspre o altă vale, dar mai de-
parte nu se vedea. Un mister la un pas de ochii cei
mai ageri. Un tărâm al unei lumi de dincolo de ori-
ce punct cardinal cunoscut.
Pâlcul de arbori era atât de des și de încâlcit,
încât mintea începea să creeze de una singură, fără
vreo comandă anterioară. Părea mai degrabă una
dintre imaginile acelea din basmele cu zâne și cu
balauri, unde feții-frumoși trebuiau să treacă pro-
be care mai de care mai întortocheate, aproape de
limita cu absurdul. Frunzele țeseau boscheți fără
de nicio noimă, spânzurați la înălțime sau mai jos,
până aproape de pământ, după mărimea sau mici-
mea copacului. Un labirint cu miros solid de zeu
Pan împânzea împrejurimile asemeni unei garni-
zoane nevăzute.
Soarele se ridicase, undeva la câteva sulițe de
orizontul calm și seren. Nor luă un mic dejun cam
târziu și se decise să pornească într-o scurtă dru-
meție chiar în acel loc pe care îl evitase dezintere-
sat. Aparent fără vreun motiv anume.
Ceva îl atrăgea și nu îi dădea pace. Poate că erau
oceanele lui de gânduri cu năvala valurilor uriașe
în locuri unde nu existau azi și în timpuri cu nume
de suflet. Ceva nedescris unui începător pornit la
un drum scurt, dar totuşi, lung?
Înhăță toiagul de explorator și un briceag de
după ușa de la ieșire, își aruncă tunica pe umeri și
ieși aproape în grabă din librărie. O cale cu totul
nouă i se deschidea în față ca un curcubeu al unei

54
ploi personale. O intimitate crescută lângă râvnitul
măr al discordiei, născătorul de alb sau de negru...

**

Nor și drumurile...
,,Sărută-mi sufletul ca să pot termina eternita-
tea cu tine”. Cheia care deschisese cu mulți ani în
urmă ușile ochilor dinăuntru lui Nor și al Doriei.
Drumul cu care îi plăcea să se antreneze, să îl studi-
eze, să îl simtă și să îl înțeleagă. Acela care împărțea
două destine la două capete. Un fel de val cu înce-
put de departe, aducând cu el destinele, pentru ca
mai apoi să le îndepărteze din nou. Și altă căutare,
așa, preț de vieți, de oameni, de memorii, începea
ca orice origine pentru a urma ciclul sfârșitului...
În zare, un pâlc de nori răzleți prinseră a forma
o corabie cu vele negre. O răsuflare înceată nu
poate stinge nici pe departe o lumânare, gândi
Nor, zâmbind în sinea sa. Nu după multă vreme,
ajunse în fața păduricii contorsionate. Chiar dacă
a coborât lent, cu scurte popasuri, Nor a obosit.
Ține toiagul în mâna stângă, iar cu dreapta își face
umbră și privește soarele în ochi, ca înaintea unei
despărțiri, ca înaintea intrării într-un subteran. Sau
în altă lume. Soarele, cel zidit pe veci în minunea
de a exista, încă de la primul cuvânt rostit de el și
cel nerostit de Dar...
Primul cuvânt... și primul pas... O cărare îngustă
i se deschise la câțiva metri în fața picioarelor. Nor
nu își putea crede ochilor. Hățișul de nepătruns
îi arăta pe unde avea să pășească. Scrâșnituri ca

55
atunci când munții se mută după un cutremur și
apoi ies pe rând dintr-un adânc verde. Iarna și
copacii ei verzi... Un fel de nebunie a privirii care
aproape că refuza să creadă ce se întâmpla. Picurii
de sudoare curgeau de pe fața lui Nor. Era cald ca
într-o seră. Poate că se afla în sera unui vis al cui-
va din altă dimensiune... Însă, nici urmă de frică.
Simțea mai degrabă o apropiere de ceva, de cine-
va. Intuia că poate intui, dar, cu toate astea, Nor își
amâna o stare atât de cunoscută lui, un sublim care
îl făcuse să trăiască vieți în șir într-una singură...
Cărarea i se arătă îmbietoare. Nu mai mult. Pe
jos, o iarbă moale și fragedă îi acoperea gleznele.
Era atât de ademenitor de mers prin ea desculț…
O senzație ca aceea de a mânca cireșe de mai în
luna lui ianuarie i se păru la fel ca mersul desculț
prin iarbă. Iarba aceea avea ceva din pajiștea din
munte, de sus. Fără să se gândească prea mult, își
scoase ghetele din picioare și păși lacom pe întin-
derea finită. O răcoare caldă îi inundă tot corpul
și-l mângâie asemeni celei dintâi adieri de vânt căl-
duț și iertător de primăvară. Parfumat, suav, o atin-
gere a sutelor de fire într-unul singur. Părea mai
degrabă a zbor mersul...
Amețit de beția momentului, Nor nu realiză că
în fața lui arborii încep să se rărească și să fie mai
înalți. O poiană plină de narcise umplu cu albul
florilor ei fața înmărmurită de surpriză, întocmai
unei porți spre un tărâm al unui copil atotștiutor
de basme. În dreapta lui, o casă din lemn masiv stă-
tea de pază cu ferestrele spre el. În stânga, abia se
zărea o altă potecă, probabil drumul de întoarcere.

56
Iar sus, bolta de verde ținea loc de cer. Un cer verde,
proaspăt și viu umbrea și lumina în același timp.
Nor își privi ceasul. Arăta aceeași oră ca atunci
când plecase de la librărie...
De atâta drum, i se făcu sete. Ar fi vrut să bea
o cană cu apă, așa că intră în casă. În holul de la
intrare, cuierul din lemn avea o haină de femeie
atârnând. Mirosea a amintire. Cu sfială și cu fri-
că parcă, prima frică, Nor înaintă spre salon. Toa-
te obiectele, din lemn. O casă a lemnului total. O
liniște de mormânt împărățea peste tot. Își putea
auzi propria-i suflare. Pe un perete, o bibliotecă
imensă adăpostea cărți de toate mărimile, puse în
dezordine. Nu aveau titlu, deși se observa clar că
erau folosite.
O atmosferă verde își mișcă aripile peste tot.
Nor o poate simți. Curios, își continuă căutarea.
Da, caută ceva atât de cunoscut... Dă în alt hol.
E întuneric și rece în timp ce îl traversează. Pare
că nu se mai termină. Nor se oprește în fața unei
uși cu cheia în ea. O învârte de trei ori și intră. O
încăpere albă i se arată în fața ochilor. Nu e nicio
ușă și nicio fereastră nicăieri. Nor uită de sete și de
oboseală. Știe că lângă el e cineva. A mers tot dru-
mul până aici cu aceeași senzație bizară. La dreap-
ta, chiar după ușă, într-un intrând al camerei, cu
spatele spre el, în genunchi și îmbrăcată în alb stă
Doria. E nemișcată. Are mâinile împreunate. Pare
că se roagă...

***
Visul nu pare vis, iar dacă într-adevăr visează,

57
atunci e cel mai frumos dar pe care l-a primit în
mult timp. Un pocal plin cu nectar și ambrozie.
Furtunile lui toate... în toți anii de când ea plecase...
Toate s-au domolit. Păreau atât de infinite, încât
numai un superom ar fi putut să le străbată până
acolo unde s-ar fi terminat...
În entuziasmul nebun care îl cuprinse, Nor se
aruncă asupra Doriei, să o sufoce cu îmbrățișările.
Să îi strângă la piept cei douăzeci și cinci de ani
de când erau departe. Însă o forță nevăzută îl
împiedică să o facă. Un sentiment de furie și de
neputință îi umplu ființa ca un diluviu parșiv de
noapte. Mai încercă o dată. Același rezultat.
- Doria, Doria! Spuse Nor pe un ton sugrumat,
mai mult mort decât viu. Vino la mine. De ce nu te
pot lua în brațe? Ce se întâmplă?
Ultimele cuvinte îi ieșiră din gură automat, fără
vrerea lui. Erau dorințe adunate în timp, de care
creierul nu are puterea să fie responsabil.
- Nor, eu nu am mult timp, iar tu nu poți face
mai mult, răspunse Doria cu un timbru cald. Nu
te împotrivi, pentru că e în zadar. Voiam doar să te
văd, să știu de tine, cu toate că știu mereu. Să mă
vezi și tu. Sunt aici și acum. Cu tine.
- Să îi spui și lui Dar de întâlnirea noastră. Vreau
să se bucure și el, continuă femeia în alb. Nor, a tre-
cut atâta timp...
- De ce sunt aici și de ce tocmai acum? întrebă
librarul țintuit între ușă și spațiul unde se afla Do-
ria. Tu m-ai adus aici?
- Da, eu am făcut toate astea. Şi începu să îi po-
vestească lucruri și amintiri din trecutul lor. Fața

58
ei era luminoasă și rece. Buzele abia i se mișcau,
iar ochii albaștri aruncau și ei cuvinte ca săgeți al-
bastre de sentimente necunoscute încă. Nenăscute
încă...
Trecură așa ore, timp care nu înțelegea de el
însuși, de secunde sau de ore, de zile cu nemilu-
ita, singure. Revoluții ale Pământului într-un loc
numai al lor. O a doua cutie a Pandorei, de ceară
topită cu vorbe venite direct de la Helios, de la zeul
sferic a două suflete.
Ei doi, la poalele muntelui în paradisul verde al
zeului Anubis, prizonieri și regi ai regatelor lumi-
lor prin care au călătorit fără oprire de când se știe
viața viață... Mări și oceane ale infinitului desenau
singurătățile repovestite din lacrimile anilor care
i-au măcinat și i-au transformat în nisip de dragos-
te. Și care le-au dat roluri de interpretat în lume și
curaj de a nu le abandona niciodată, de a spune
adevărul cu gura scânteii din care toți ne tragem,
noi, cei ca ei, privitori de cer de noapte dincolo de
ziua în care ne-am născut...

****

Acel început unde Nor și Doria s-au întâlnit


pentru prima oară s-a numit amor. Era într-o zi de
toamnă însorită, spre asfințit, pe o bancă, într-un
parc, undeva, într-un oraș fără nume. Ploua cu
frunze, iar privirile lor și-au spus DA într-un gând
veșnic.
Era ziua frunzelor căzătoare...

59
Femeia de flăcări

Cartea vieții spune că trăim și murim după re-


gula timpului. Tot ceea ce e viu are timpul lui. Sun-
tem izolați într-o cameră invizibilă, ermetic închisă
și tot în ea trecem dincolo. Venim singuri și plecăm
singuri, iar lucrurile pe care le facem merg cu noi
mână în mână, oriunde am merge și noi. Asta e
legea firii. Inversul nu a fost niciodată posibil sau
demonstrat.
Ceea ce pulsează a viu e strict organic. E evolu-
ție în cea mai pură formă. Mai mult sau mai puțin
aer respirat, e totuna. Finalul e același pentru toți și
e prețul suprem plătit pentru darul de a trăi.
Probabil că Demiurgul care a creat gura asta de
aer în marea imensă și neagră, și diformă, și vidă a
hăului numit infinit nu a crezut de cuviință să ne
facă pe noi, cei muritori, să luăm cu noi și trăirile
atunci când plecăm pentru totdeauna. Le lăsăm
moștenire urmașilor întru suferință, să se chinuie
cu ele, să îi covârșească sub povara lor nemiloasă
și surdă atâta timp cât le e dat și lor să le ducă mai

60
departe. O moștenire a umilinței. Și totuși, unica
pe care o avem... Cea mai frumoasă și în același
timp cea mai dureroasă amintire a scânteii din care
ne tragem...
Degetele lui Nor începură să miște, unul câte
unul. O amorțeală caldă îi învălui corpul ca o mie-
re astrală. Pleoapele i se deschiseră grele, singure...
Plumbul somnului îi acoperi creierul simțurilor cu
desăvârșire. Se afla în fața păduricii încâlcite, în
afară, acolo de unde plecase. Soarele era aproape
de asfințit. Când o fi zburat vremea? se miră Nor.
Încet-încet, prinse a se dezmetici de-a binelea.
Nimic din ce era în jurul lui nu părea să fi avut ceva
bizar. Toate erau la locul lor, așa cum le știa. Iar
el se vedea stând într-un jilț de piatră. Picioarele
îi atârnau spânzurate, aproape atingând pământul.
Jilțul acela părea o rocă săpată asemenea unui tron,
o curiozitate, până la urmă, firească.
Dintr-odată, o săgeată de foc îi străpunse min-
tea: visul, poteca cu iarbă verde și moale, casa din
poiană, Doria, da, Doria în alb... O fi fost vis? Dar
am atins-o. Împreună am oprit timpul și am vorbit
fără teamă, gândi Nor cu o părere de rău mare cât
muntele de care se sprijinea... Era chiar ea... După
atâția ani, am fost împreună. Am întâlnit-o. Era
Doria...
Întrebările fără niciun răspuns îl asmuțeau și
îl vânau mut și neîncetat. Jumătăți de înțelesuri
îl sufocau în haina lor mirosind a natură moartă.
Mâna rece a muntelui îi atinse fața ușor. Patul acela
de piatră mângâia cu neclintirea lui rece miile de
grade ale gândurilor care ieșeau ca o colonie imen-

61
să de furnici din minte... Nu înțelegea nimic din
ceea ce se întâmpla. Nor refuza să creadă că fusese
un simplu vis.
Și mirosul? Și cuvintele? Unde pierduseră atâ-
ta timp? Și de ce acum? Nor închise ochii. Vuietul
acela năprasnic din întreaga-i ființă începu să se
potolească. Liniștea lui se uni cu tăcerea din jur.
După o vreme, Nor îi deschise la loc. Undeva, în
vale, o umbră de foc își ridică mantaua albă deasu-
pra copacilor. Soarele apuse a singur...

**

Același drum înspre casă. Tot singur. Botul


rotunjit al bocancilor se mișcă ritmat. Picioarele
merg automat. De atâția ani, cunosc aceste poteci
pe dinafară. Nor le urmează ca și cum nu și-ar re-
cunoaște partea umană. Merge fără să se întrebe
unde. Mintea nu îi reacționează la nimic. Ea este
primul stimul mort, cea care e cărată în spate de o
somă însingurată, umblând a străin în noapte.
Noaptea e mai neagră ca de obicei. Nu e lună,
iar vântul bate a iarnă din nou. E rece. La o arun-
cătură de băț se zărește, în sfârșit, librăria. Parcă au
trecut decenii de când a părăsit-o și ani de când nu
s-a mai întâlnit cu el.
Tremurând de frig, Nor își caută cheia. O lăsase
chiar deasupra ușii, să nu îi poarte de grijă. Casa îl
întâmpină cu mirosul și căldura amintirii în care
cândva fusese plină. Acum, îl aștepta ca pe un bă-
trân obosit, rătăcit și uitat până și de el însuși.
Făcu focul în grabă și se așeză în fotoliul de

62
lemn cu picioare de sanie. Încă nu își simțea corpul
ca al lui. O parte din el rămăsese acolo, în desișul
de nepătruns al păduricii de la poalele muntelui...
Cu o mișcare lentă, aproape de interminabil,
Nor își ridică privirea fixă spre fereastra din sa-
lon, povestitoarea lui de încredere. Negrul nopții
de ianuarie îl învălui în misterul ei de nepătruns.
Avu senzația că ar mai avea multe de trăit și de ex-
perimentat. Tot prin ceea ce trecuse era doar un
preambul a ceea ce urma să se întâmple. O licări-
re din acea bătrână speranță care îl vizita din când
în când începu să îi încolțească iarăși în gânduri.
Simțiri calde împânziră carnea miliardelor de ce-
lule care-l compuneau pe Nor. A fi om înseamnă a
merge până la capăt, pentru că întotdeauna finalul
este cel care dezvăluie adevărata esență a ceea ce
suntem și a ceea ce așteptăm. Dincolo de semnele
întrebării, există răspunsuri care vin singure, adă-
posturi ale lui a fi, felurile providenței de a zâmbi,
probabil...
Scârțâitul fotoliului prinse a se îmbina cu po-
cniturile butucilor din sobă. O muzică a lemnului
se așternu în camera cu mobilă veche din lemn tă-
cut, ticsită de cărți din alte timpuri, strecurându-i
somn în pleoape bătrânului librar, călător prin lu-
mea în care se va întoarce mereu...

***

Departe, flacăra de deasupra păduricii își con-


sumă misterul la fel de alb de când Nor plecase.
Lumina ei domnește peste lipsa fotonilor. Realita-

63
tea ei înseamnă două suflete într-unul, învăluite în
aceeași culoare a culorii în care sentimentele com-
pun lumea lor. Glasul existenței lui Nor își cheamă
jumătatea în ruga de a rezista fiecărei zile, de a nu
îmbătrâni simțind. O face fără a se opri, zi după
noapte și iar după altă zi, îngropat în cripta pagi-
nilor în care numărul nu e nimic altceva decât o
iluzie, o casă a albului cu litere îmbinate în așa fel
încât fericirea, muzica sufletului său, să nu înceteze
niciodată, să se hrănească din trecutul care i-a dat
identitatea de a iubi, mai presus de aceea de a fi.
Nor ardea în visele lui candela luminii rugii unui
singur sens. Acolo unde viața însăși îl adusese, de-
mult, ca pe fiecare om...
Omul, acest magic al aerului în care, căzând
de fiecare dată, s-a transformat în propriul lui ma-
estru. Un foc al desăvârșirii terestre ca loc, iar ca
minte, infinit, acolo unde imaginația îl eliberează
cu zborul ei de neoprit. Omul, acest ocupant servil
și fragil și nimic altceva decât materie împrumu-
tată de la alta ca ea, materie dată alteia care vine
să perpetueze contradicția și compromisul creației
insuflate cu autonomie, cu suflet, dorință de cu-
noaștere și cu curajul de a vrea să înțeleagă timpul
ca pe un eu personal în care să își satisfacă toată
curiozitatea și impulsurile. Omul, acest mereu aș-
teptând al așteptării sale, a ceva nenumit și neîn-
vins, o idee ideal sau un ideal idee, ghid și simț de
orientare într-acolo unde nu va rămâne nicicând
un prizonier, ci o creație a libertății de a-și alege
propria cale. Atunci când trăiește, omul desenează
în minte cu ființe ca el, se leagă de ele, merge după

64
ele, plânge și se ascunde, râde și caută, caută chiar
dacă uneori nu are niciun sens. Omul e un des-
coperitor de întâmplare nouă, singură și de multe
ori infamă, și luptă contra a ceea ce îi vine asupra
cu îndârjirea cu care a venit în lumea care nu-l va
înțelege niciodată. Și chiar și așa, el este actorul
principal în peripeția în care nici el nu știe cum a
intrat și nici cum va ieși. Lui îi rămâne rolul fiecărei
zile și al fiecărei nopți, departe sau aproape, sus sau
jos, bătrân sau tânăr, omul și încercarea lui de a fi
regele propriului destin.
Mereu va exista ceva care să poată motiva, ceva
de care să se lege, un sens imaterial, inexistent
ochiului fizic. Un univers al interiorului în care
soarele-foc este un organ cu două laturi unite, o
geometrie a perfecțiunii de a exista, un acolo de
unde pornesc la drum simțirile roșii cu valurile lor
fierbinți, neîncetate, împăciuitoare și năvalnice, șo-
văielnice și meditative. Un legământ necondiționat
și inexplicabil de profund, cu care omul iubește și
iartă, așteaptă și nu renunță... Și iar iubește, neîn-
țeles de frumos, un prag al sublimului, de foc și el,
un miracol care merită doar trăit dincolo de limite,
de orice limită, de tine...

****

Noaptea e liniștită, deși rece și întunecată. E


una dintre animalele timpului, iar Morfeu, zeul ei,
al treilea înger al omului.
Nor doarme liniștit în fotoliul lui. Departe, Dar
călătorește cu gândul acolo unde pentru el a înce-

65
put totul, casa și părinții, chiar dacă în două lumi...
Puterea gândului-sentiment nu are bariere și nu
înțelege de timp. Mintea e trează să călătorească și
să străbată. E vremea în care nimic nu o împiedică
să facă numai asta, pasiunea de a fi viu, de a-ți lega
firele nevăzute ale dorinței de pământul din care au
înflorit. Flacăra de la poalele muntelui are formă
de inimă cu trei bucle, un compus al perfectului cu
răsuflare de gând șoptit de vânt și de gând însuși.
De fiecare dată, Dar se întoarce acasă atunci
când se simte gol. Își adapă sufletul însetat cu apa
vie a casei sale, înșală secundele de frig și de dor,
scrie cuvinte în cartea mereu albă a paradisului
pentru care respiră. Alege cuvinte și le dă înțele-
suri cu care se joacă ca un copil mare, mereu cu
senzația primei dăți, oriunde s-ar afla, doar el și
visurile lui...
Dar din Doria, parte din marea flacără, tăcerea
buzelor, cuvânt de deget și de sunet, vis de alt vis,
în două direcții, aproape. Atât de aproape...
Femeia de flăcări cutreieră labirintul pe unde
a plecat din lumea ei. Uneori o face pe întuneric,
pentru că nici măcar lumina ei nu poate răzbate
prin el. Alteori se oprește și nu știe încotro să o
apuce. Rămâne nemișcată, una cu eterul și se lasă
purtată de mișcarea secundelor-ani... Femeia cu
o mie de suflete, știutoarea de da-uri, mâna care
mângâie păr adormit, poteca dintre stele, zeița lu-
minii din ochi, cea de dincolo de ei, verde și alb,
palme de brațe și dor, mult de mut. Flacăra vie, ne-
văzută, Doria...

66
Imperiul surâsului de ieri

Ultima lună a iernii. De obicei, cea mai frigu-


roasă. Și cea mai scurtă. Și poate cea mai intensă.
Un interval al așteptării. Spre reînviere, de viață
pulsând în vene, în aer, dialog cerebral, sau poate
unul al materialului din care ne-a construit mește-
rul suprem. O revoluție a începutului, a milioanelor
de începuturi de când conștiința a început să umble
de-a bușilea.
Nor clipește a dimineață. Încă una. În arborii
din fața librăriei, păsările cântă altfel. Se îngână una
pe alta, sar de pe o creangă pe alta. Au chef de joacă.
E diferit...
Azi e duminică.
N-am mai ieșit de mult din casă, se înfioară de
plăcere librarul. E timpul să trec pe la turc, mustăci
în barbă. Parcă duminica e mai bună cafeaua, gândi
a bucurie.
La ora 11, cafeneaua turcului avea doar câțiva
clienți. Cei de-ai casei. Turcul, la fel ca mai mereu.
Trecuse ceva vreme de când nu îl văzuse. Cu toate

67
astea, era neschimbat. Adevărul era că Nor trăise în
cu totul altă lume. A lui și nu prea...
Își scoase vesta de sărbătoare, luă toiagul de
după ușă și, cu pălăria maro cu boruri scurte în
mâna stângă, trase ușa după el. Soarele strălucea a
cald, a aer plăcut și proaspăt.
La cafenea, multă liniște. Turcul nu prea obiș-
nuia să pună muzică. Lumea venea la el să savureze
cafeaua și să mai schimbe o vorbă.
Fără să intre, Nor se așeză la locul lui, afară, la o
măsuță puțin mai retrasă. Cu spatele la intrare și cu
fața spre copacii de pe stradă.
- Bună ziua, vecine Nor! spuse turcul, ivit din
senin. N-ai mai trecut pe aici de câteva săptămâni
bune. Te simți bine? Te văd cam palid.
Avalanșa de cuvinte spuse aproape pe nerăsu-
flate îl făcu pe Nor să deschidă ochii mari a plăcere,
dar și a curiozitate.
- Bine, am fost plecat pe-aproape, am mai stat
singur, cu ale mele. M-a vizitat și Dar. Ei, din astea,
o scurtă Nor.
- Bre, omul e legat de viața asta prin mult timp
de așteptare și puțin din ăla fericit, spuse turcul, fi-
lozofic. Eu aș vrea să îmi fie dor și să aștept, dar nu
am de cine. Ai mei toți s-au dus, gâtui vocea...
Nor afirmă cu o înclinare scurtă a capului. Nu
spuse nimic.
- Îți aduc o cafea tare? adăugă cu vocea normală,
prefăcută la comandă.
- Da, te rog. Și un pahar cu apă rece, te rog, co-
mandă librarul.
Turcul se scărpină după ureche, poate că ar mai

68
fi vrut să zică ceva. Pe urmă se întoarse și plecă la
ale lui.
Totul sau nimic, scurtă diferență, își spuse Nor
pentru el. Omul ăsta nu a vorbit atâta de când îl
cunosc. Ce l-o fi apucat? Și rămase cu ochii pierduți
spre vârfurile copacilor. Undeva, înăuntrul lui, Nor
simți o însoțire ca ziua de afară...
Fiecare viață e o enigmă, un puzzle de întâm-
plări și de lucruri neașteptate de care nu te poți feri,
doar să le trăiești. Nu poți fi precaut, iei durerea
cu tine sub braț și mergi unde te îndeamnă vântul
sorții. Fiecare zi e o bătălie pentru a putea uita, sau
măcar a te preface că uiți. Fiecare zi departe de tine
însuți, cel care face pașii automat, care doarme ră-
pus de oboseala de a se forța să nu lase nimic să îi
intre în minte. Să te invadeze, vânt de miazănoap-
te cu nori grei, cu spini de amintiri care te ciuruie
ca pe un poligon de tir, iar tu încerci să eviți, să te
eschivezi, să pleci cât mai departe, dar nu poți, nu
poți sau nu vrei a strigăt de ce ai fost, nu poți uita
cine ești și ce ai avut și nu mai ai. Cauți ceva și nu
știi ce, te învârți în ani și îți îneci privirea în apusuri
roșii, să se piardă după pământ, dincolo de linia
zării. Și să nu se mai întoarcă. Sângele nebun din
tine...
Oameni cu mult puțin, cei din care speranța s-a
născut și nu invers. Eroii necunoscuți, tăceri în ale
lor, ascunși, simpli. O frază formată din cuvinte cu
litere puține. Cuvinte și nu vorbe, litere citite numai
de ei înșiși, coloane de fum plecat spre neîntors, că-
rări albe, viață grăbită încet, albastru de ochi blond,
o carte a unei legi de a scrie doar pe nu-uri și pe da-

69
uri, doar cu ele, oameni cu sufletele mai grele decât
toți munții din lumea asta. Munții lor, ochii lor...

**

Cafeaua aproape că se răcise de tot. I-o adusese


turcul de ceva vreme și nu își dăduse seama când...
Nor aruncă o privire lungă la lichidul negru. Ieșea
atât de mult în contrast cu albul ceștii, că i se păru o
bucată din nimicul vid și înghețat într-un recipient
de unde lumea are obiceiul să bea... Nimicul acela
care îl ținu ațintit în gânduri. Atât de departe. Nor
avu ilara și strania senzație a unei mașini de medi-
tat. Îl dureau creierii, dar și mai tare, sentimente-
le... Era obosit. Nu putea scăpa de ielele astea care
nu îi dădeau pace în niciun moment. Gânduri de
oameni proiectate pe umbre de copaci, desfăcute
din chingile lor de piele dură, sfâșiate cu dinții, iar
sângele aruncat pe scoarță în jos, șiroaie de lacrimi
de rășină. Plâng copacii și ei... Vise amestecate cu
cenușă de aripi, cu praf de drum, cu fir de iarbă, cu
ieri îmbătrânit de a fi atât de ieri. Și atât de mereu...
O cușcă unde animalul se ferește de animale, pier-
dut în privirile goale înspre barele de oțel, singurele
lacăte spre libertate. Și casa lui, casa lui plină cu
cărți, casa lui de atâția ani e mirare a nebuniei a nu
se știe câte pagini de scris încă. Și cele scrise, ne-
citite. Plânse și râse amintiri cu sori adevărați, cu
scoici și vuiet de mări în apa sărată cu cuvinte de
val. Oarbă de culoare și surdă de atingere. O orgie a
zeilor atât cât poți vedea cu mirosul părului a vânt.
Cânt de Fată Morgana în pustietatea lui de om con-

70
damnat să simtă...
Cerul sufocă norii cu degetele lui. E mai înalt
orice cuget decât cel care tocmai i-a luat locul. Po-
ezia e o biată vietate în gura unui bolovan de râu.
Iar el, marioneta lui favorită, dansează și saltă ca un
clovn nebun pe unde apucă. VAI DE EL!
Un val de sânge i se ridică lui Nor în ochi. Nu
mai vede nimic, nici măcar negrul acela rece din
ceașca albă din fața lui...
Afară s-a pornit un vânt supărător. Fețele de
masă din hârtie zboară care și cum sunt luate. Cli-
enții intră unul câte unul în cafenea. Intră și Nor,
dar să plătească. Pe urmă își ia rămas-bun de la turc
și iese. Soarele s-a răcit și el parcă. E aproape de ora
mesei, însă lui Nor nu îi prea vine să meargă acasă.
Se va întâlni tot cu el prin oglinzi, cu obiectele care
îi țin companie de mult timp. Prietenii lui neînsu-
flețiți...

***

Dacă mergi drept pe șosea înspre partea opusă


librăriei lui Nor, cam la un kilometru de centru, o
poți lua pe un cărăruie de țară înspre dreapta unde
își ridică pletele golașe un pâlc de sălcii. Sunt vreo
cinci sau șase, iar în josul lor se întinde o vale stră-
bătută de un pârâiaș neastâmpărat cu apă curată și
clară. Loc ideal de meditație și de găsit liniștea, un
vechi prieten.
Fără să stea prea mult pe gânduri, Nor porni în-
tr-acolo. Orășelul e înțesat de astfel de minuni în
aer liber, mini-paradisuri unde poți să îți schimbi

71
starea ori de câte ori împrejurările ți-o cer. Acum
însă, mai puțin decât primăvara sau vara, iarba ver-
de lipsește, așa că trebuie să ți-o imaginezi. Lipsesc
și frunzele... Însă contează calmul naturii, relaxa-
rea văzului și a lumii interiorului, cea purtătoare de
războaie și de procese fără sentință, doar procese...
Aproape gâfâind, Nor ajunge. Parcă ar fi avut
întâlnire cu cineva și întârziase. Coborî poteca cu
pași mărunți, pe urmă scrută cu privirea un loc
unde să se poată așeza. Îl găsi repede: o piatră mare,
un bolovan care tronează în mijlocul pârâiașului,
formând în aval o dolie unde apa se adâncește,
întocmai ca o răscruce a apelor. Susurul ei lin își
șoptește constant povestea într-o limbă neînțelea-
să. Aproape, la numai o aruncătură de băț, apa o ia
în jos, cade într-o cascadă cât un înalt de om. Aici
vine Nor de multe ori...
Razele soarelui aruncă sclipiri tainice în clarul
înspumat pe alocuri. Mintea lui Nor e nemișcată,
așa cum de puține ori a fost. E liberă și nicio temere
nu îi brăzdează gândurile. E senzația aceea de ușu-
rare după ce bei apă sau atunci când te descalți și
mergi prin iarbă cu picioarele goale. Labirintul de
căutare al fiecărei zile pare că e anulat aici. Mirosul
pământului îi aduce aminte de copilărie, de zumze-
tul gâzelor în aer, de calmul de poveste al amiezilor
de vară, de cireșele albe de mai, de mirosul fumului
de seară în luna lui octombrie. Și de rășina de pe
garduri, de surâsul oamenilor de altădată. Până și
cerul avea altă culoare, și ploaia alte picături, mai
mari, mai dese, ploaia, copilul viselor lui de atinge-
re umedă.

72
Locurile acelea au trăit odată cu el, transfor-
mându-i eul în materie, în nume scris cu degetul
buzelor pe obraz de suflet, mângâiere cât o mie de
semnături ale oamenilor...
Nor, creatură între cer și pământ, cel cu puterea
de a schimba albastrul în gri sau negru sau roșu, cât
cuprinzi cu ochii, lacrima unui acolo unde și stelele
ard, abur, umbră. Nor, bătrânul cu osânda legată de
mâinile și picioarele sufletului, străbătându-l prin
locuri unde nimeni n-ar îndrăzni să cugete că exis-
tă. Nor și toate capitolele care se vor scrie și cele
care nu vor fi scrise. Prizonierul fiecărui anotimp
cu toanele lui, unul singur în cele din urmă, o clo-
nă a celui ce fusese cu douăzeci și cinci de ani în
urmă, forțându-se să se accepte și să accepte. Nor,
dialogul început și niciodată terminat, inchiziția lui
imaginară, judecător și vinovat, supus și răzvrătit,
viu și mort, tânăr ca un copac timpuriu din care își
ia seva pentru ce urma să fie, pentru supraviețuirea
cu el însuși, rod, partea lui DA, el...
Uneori, Nor plutește în forma care îi dă nu-
mele. Plutește peste niște munți așa de înalți, încât
vârfurile lor trec cu mult de albul lui. Acolo, la
poalele lor, zărește același orășel, dar cu mult timp
înainte, o altă epocă, într-o depărtare veche și atră-
gătoare. Poate o altă dimensiune unde el, Nor, dorul
călător fără timp, caută viața. Pe după pietre, în ape
limpezi de pârâu de munte cu apă rece, prin iarba
verde de aprilie îndărătnic cu ploi și cu nori și cu
soare timid, în ochii oamenilor, direct în fântânile
sufletelor, fiecare cu tainele ei, tăcute, așteptându-și
cheia care să le elibereze... Viața, câmp cu flori, bi-

73
serică părăsită, întrebare asediată de nenumărate
semne ale întrebării, mercenarii ei de mereu. Viața,
fereastră îngălbenită a casei unde, cândva, un copil
a atins clapele unui pian pentru prima oară, opt-
zeci și opt de dreptunghiuri negre și albe alungite,
un șah al sunetului ordonat, armonios, cartea cu
litere citite cu degetele, uși deschise cu mintea sen-
timentului suprem. Viață, plajă cu nisip fierbinte
mirosind a albastru de mare, a țipăt de pescăruș și a
vuiet de val. A nemurire de căutare, doar pentru că
avea unde să umble și să ceară și să plutească oricât
ar fi vrut, oriunde ar fi cutreierat: în sus și în jos,
înspre adâncul albastru sau înspre răsăritul cu care
avea întâlnire în fiecare dimineață. Deșertul de apă
sărată, marea Mare din el...

****

Ziua stă să plece. Un alt apus pe terminate. Tim-


pul nu are stare, se mișcă asemeni unui șarpe prin
tufișurile lui.
Genunchii lui Nor au amorțit de orele de ne-
mișcare. Prilej de plimbare spre casă. Nu e târziu,
mai este lumină încă. Cu privirea îmbrățișând locul
a bun-rămas, librarul măsoară poteca pe care o are
de urcat și pleacă spre casa lui cu cărți de la margi-
nea orășelului. Norul lui a călătorit azi departe, pe
aleile filmului unei vieți care îl trăise întotdeauna...
În urma sa, secvențe încă derulându-se ieșeau din
pașii lui Nor și se pierdeau în eter, ușor, ca niște
fuioare de fum invizibil.
Ca un surâs de ieri...

74
Mările răcoroase ale întâmplărilor

Primăvara își face simțită prezența pe zi ce tre-


ce. Nu mai este mult până când verdele ei de verb
crud și viu va răsări. În depărtări, ceva-ul ei po-
lenizează atmosfera în culori pe care le închizi în
irisul ochilor ca să lumineze nemișcatele poteci ale
interiorului...
Azi, cerul e acoperit. Probabil că va ploua. Nor
citește în fotoliu. Uită de timp și citește pasaje din
mai multe cărți. Le privește coperțile și pe urmă
le deschide unde își are așezate semnele de carte.
Execută mișcările aproape robotic. Știe pe de rost
fraze, în unele cazuri, capitole întregi. Nor fixează
fiecare cuvânt cu privirea, dar nu se uită direct la el,
ci prin el. Îl străpunge și merge direct la originea
lui, acolo unde el s-a născut. Fiecare cuvânt e un
fiu al unei întâmplări, al unei bucăți de vreme. În el
stau obiecte și forme cu înțeles, creaturi închise ca
într-un chihlimbar, vietăți de milioane de ani. In-
tacte, amorfe. Frumoase. Interesante. Enigmatice...

75
**

La fereastră, primele picături încep deja să ro-


potească. Stropi mari și grei ca mazărea prind a
deforma tabloul peisajului curgând în șiroaie asi-
metrice pe sticlă.
Azi e ziua în care joacă șah cu băiețelul ban-
cherului. Nor a pregătit ceaiul, a așezat ceștile pe
masă, lângă tabla cu piesele ordonate la milimetru.
Ba chiar a adus și niște fursecuri. Puștiului îi plă-
ceau mult.
Cu câteva zile înainte, băiatul îi ceruse permisi-
unea să poată aduce un spectator la partida de șah.
Desigur, Nor nu a făcut pe curiosul, pentru a nu
stârni spiritele. În sinea lui însă era curios.
Nu termină bine de dus gândul la capăt, că so-
neria zdrăngăni de trei ori, la intervale regulate.
Băiatul stătea țanțoș pe prispă și avea o pungă în
mâna dreaptă. În stânga lui, un ghemotoc stătea
ghemuit într-un palton cu mâneci largi și cu talie,
de mai încăpea unul ca el. Era fetița din cartierul
cu case sărace. Ce frumos! Nor le zâmbi și le făcu
semn să intre.
- Bună ziua, nene Nor, rosti băiatul cu vocea
cristalină ca ploaia de afară.
- Bună să fie la toți, răspunse Nor, molipsit par-
că de voioșenia lui sinceră.
- Sărut mâna, nene librarule, glăsui fetița cu glas
timid. Voiam să ne jucăm cu alți copii, dar el, și
arătă cu degetul spre băiat, mi-a spus că o să îmi
placă la matale. Recunoscu chipul fetiței pe care o
întâlnise pe ulița cu case sărace...

76
- Bine ați venit, copii, întâmpină Nor din nou.
Haideți, am pregătit un ceai și ceva dulce. Eu nu
am jucării. Cele pe care le-am avut de la Dar le-am
dat unor copii ai unui prieten cu multă vreme în
urmă. Eu nu am aici decât cărți. De toate feluri-
le: cu poze, cu aventuri, cărți despre istorie, despre
muzică.
Înainte să termine fraza, cu atitudinea unui
om care știe deja răspunsul la întrebare, băiatul luă
postură de ghid și începu să îi arate fetiței salonul
și cărțile din bibliotecă. Copila deschise gura mare
și se uită împrejurul ei de parcă ar fi văzut o fanto-
mă, nu cărți. De unde venea, nu exista așa ceva. Și,
cum nu putea merge nici la școală, știa de cărți din
auzite, de la bătrâna de peste drum.
- Măi, să veniți voi pe ploaia asta, mormăi în
barbă Nor.
Apoi luă hainele pe care copiii le lăsaseră pe
scaunul de la intrarea în salon și le așeză cu grijă pe
cuierul din hol, la uscat. Nor le privi chipurile: erau
luminoase, cu ochi senini, iar viața alerga în ei să-
nătoasă și fără griji, ca un mânz doritor și năvalnic.
- Haideți lângă sobă, acolo am așezat masa.
Pentru tine, și arătă cu degetul spre fetiță, am niș-
te cărți cu ilustrate. Îți vor plăcea. Asta în cazul în
care nu te pasionează șahul prea mult.
- Nene Nor, vreau să mă uit cum jucați. Vreau să
învăț și eu. Poate o să îl bat într-o zi, spuse ștrengă-
rește fetița, întorcându-și fața spre băiat.
- Cum vrei tu, decise Nor. Haideți, să ne bem
ceaiul cât e cald.
Pe măsuța pătrată era întinsă masa de șah, cu

77
piesele aliniate corect, în aceeași ordine în care ur-
mau să fie așezate pe terenul de joc. Alături, pe o
tavă, tronau țanțoș un ceainic mare din care ieșeau
aburi, o zaharniță și trei căni cu lingurițe lângă trei
șervețele albe. În spatele ceainicului, o cutie mare
plină cu biscuiți olandezi își pitea parcă silueta de
tablă colorată cu munți din țările nordice.
Nor și băiatul se așezară față în față, iar feti-
ța rămase în picioare, cu cărțile de la Nor ținute
strâns la piept.
- Tu nu stai cu noi? întrebă librarul.
- Ba da, spuse pierdut fetița și se lăsă să cadă din
aer pe scaun.
Cei doi începură partida, însă ochii fetiței ră-
măseseră ațintiți în gol, spre fereastră. Din când în
când, Nor mai arunca câte o privire înspre ea. Nu
îi spuse nimic, o lăsă în pace. Poate și-o fi amintit
câte ceva despre părinții ei, poate că e îngrijorată
pentru cei de acasă. De fapt, ceea ce făcea acum nu
era altceva decât să presupună. Nu știa mai nimic
despre fetiță, doar că era săracă și acum, mai nou,
că era prietena băiatului bancherului.
Un tip de atitudine foarte familiară lui... statul
acela pe gânduri, cărțile prinse ca într-o menghi-
nă la piept, capul nemișcat... Mâna îi mișca piese-
le singură pe tabla de șah. Era jucător și creier în
același timp. Sufletul lui Nor era departe. Poate că
alerga prin invizibilul din cameră să întâlnească
gândurile fetiței.
Ieșit un moment din mreaja visării, Nor o privi
pe fetiță din nou: o piele albă îi transforma figura
într-o fiică de prințesă. Mama ei trebuia să fie sau

78
să fi fost foarte frumoasă. Ochii mari prindeau în
irișii sinceri și ficși suflarea aerului, magia aburu-
lui apei colorate din fața lor. Sufletul lor cunoștea
povești cu totul noi, de fapt aceleași, doar că în lo-
cul actorilor vechi jucau alții noi. Jucau însă același
rol...
Ca prin vis, Nor auzi vocea băiatului de câteva
ori. Probabil că îi dăduse șah. Mută instinctual un
turn. Pe urmă, jocul intră în normal. Fața puștiu-
lui intră într-o crispare a concentrării fără suflare.
Asta îi dădu lui Nor un răgaz în plus.
În ziua în care ajunsese lângă casa ei, fetița
șchiopăta. O fi avut vreun accident. Cine știe? Pu-
tea vedea aievea hainele prea mari pentru ea, cu
bocancii aceia supărați pe viață. Să nu dai dreptate
atunci când se spune că haina face pe om...
Sărăcia nu era o problemă, sau poate că nu una
prea mare. Văzuse la viața lui oameni săraci, dar
demni și echilibrați în fericirea lor. Oameni de la
care alți oameni ar fi putut învăța ceea ce nu prea
se găsește uneori nici în cărți. Campioni în a su-
praviețui oricărei încercări a vieții de a-i înghiți
în noianul ei de lucruri mărunte și neînsemnate,
de întâmplări și de încercări care mai de care mai
nebune și ilogice... Creaturi de stâncă și mai dură
decât muntele de la fereastra librăriei lui. Acei oa-
meni de care timpul se teme, pentru că ei înșiși
nu se tem de nimic, nici măcar de săracul lor trai
sărac. Făpturi mitice, zei anonimi, martori de vre-
me bună și vreme rea, mai mult rea decât bună, cu
suflete șuierătoare precum lupul dac în formă de
steag, cu urletul mai aprig decât toate vânturile

79
nordului la un loc...
Ea, boțul de om, partea de univers unde porțile
se deschid doar o singură dată, atunci când te naști,
numai atunci... Un nadir al zâmbetului ca o miere
caldă turnată pe rana crudă a iernii bătrâneții lui...

***

Ploaia țăcăne pe acoperiș. Din stradă se aude


un fâșâit de crengi străbătute de vântul umed. Ce-
rul își stropește puzderia nemărginită a griului în
lichidul incolor cu care acoperă pământul. În casă,
ceasul ticăie liniștea din cameră. E cald. Băiatul a
câștigat deja de câteva ori. Nor, cel din care mai
mereu curg ploile, cântă mut simfonia apăsării.
Piesele de șah îi joacă un dans nebun în minte. E
epuizant, aproape de mistic.
E după-amiază. Mai este puțin și se întunecă.
De soare, nici vorbă. Se poate ghici pe unde ar pu-
tea fi. Azi, apusul e imaginar. Cerul închis e ca un
fel de zăbrea uriașă turnată pe retina privitorilor
înspre sus. Nimic nu are sens.
Copiii sunt obosiți. Cască. E mult de mers până
pe ulița fetiței.
Deodată, întocmai unui gând citit, băiatul ban-
cherului spune:
- Nu îți face griji, nene Nor. O duc eu acasă.
Acum trebuie să plecăm. Se întunecă în curând.
Mai bine plecăm. Îți mulțumim pentru ceai și pen-
tru prăjituri. Cu siguranță nu voi putea mânca tot
ce va pune mama la cină. Și mulțumesc și pentru
șah. Mi-e drag să joc cu matale.

80
Privi apoi spre fetiță:
- Hai, să mergem!
Pe urmă, fără a aștepta vreun răspuns, o luă pe
fetiță de mână și se îndreptară spre ieșire. Nor o luă
înaintea lor pentru a le putea da hainele din cuier.
- Să mai treceți pe aici, spuse Nor pe un ton si-
labisit.
- Săru’mâna, nene Nor, scoase fetița, la fel de
zglobiu ca și atunci când venise.
- Măi, copii, să nu vă prindă întunericul... Poate
ar fi bine să merg cu voi. Să vă duc.
- Nu, nene Nor, insistă băiatul, mă descurc.
Matale să nu ieși pe vremea asta. Poți răci.
Fetița îi făcu din mână și își luă rămas-bun. Ți-
nea cărțile cu ilustrate sub braț, de parcă cineva i
le-ar fi putut fura. Prima ei bucurie, acum vis îm-
plinit...
- Uite, să vă feriți de ploaie, întinse librarul o
umbrelă mai veche, dar mare. Are să vă protejeze.
Copiii înșfăcară obiectul protector și o porniră
la fugă în plină ploaie. Nor îi privi din urmă până
se pierdură printre stropii deși.
- Ploaia asta, îngână pe nas, nu se mai oprește...

****

Ziua e aproape de sfârșit. Musafirii tineri um-


pluseră casa de proaspătul lor tânăr. Se putea simți
peste tot. Nor strânse resturile de pe masă și puse
fiecare lucru la locul său. Mai înșelă o zi de singu-
rătate. Mâine avea să fie o alta, poate mai singu-
ră, dar azi e azi. Un efervescent al spiritului îi creă

81
parcă aripi. Speranța pe care tot o negase atât chiar
exista. Era parte din el, din liniștea lui de multe ori
blestemată. O fărâmă de cald începu să îi umple
inima. Ce întâmplare, gândi rapid... Azi aș fi putut
citi sau muri, aș fi putut fi înghițit de marile mele
mări seci...
Întâmplarea, la rece sau la cald. O minune a
viului. De tânăr sau de bătrân, de singur sau de
însoțit. E totuna atunci când o trăiești pe îndele-
te, atunci când te bucuri de ea. O crezi pe cuvânt
când îți murmură în sine mângâierile umbrelor ei
șovăielnice. Te umple de nuferi și de adevăruri. De
lacuri fără fund cu înțelesuri adânci, cu miros de
seri la țară, cu vânt de nenumit în amintirea care
te tot reinventează până la un final. Până la sfârșit...
Ce poate fi mai frumos? Nici visul, nici contu-
rul lui imaginar. Nicio stea care se aprinde în cin-
stea vreunei dorințe schimbate la față. Doar pentru
tine. Unul din marea mulțime. O călătorie cu sens
invers, ploaie spre cer, aripi fără corp, timp, timpul
rece, numai pentru că vine din neant, din îngheț.
Întâmplarea cu iz de pas cu spatele, nu înspre
înapoi și niciodată înspre înainte. Ci în tine, tu
celui ție, dator și muritor de rând, singur, ca atunci
când ai văzut prima oară lumina zilei, întâmplare
dăruită ție, omule Nor!
Marea întâmplare a vieții tale!
Tu...

82
Insula întâlnirilor singure

Visul.
O ființă vie.
O cărare pe care îți umbli sensul de multe ori
fără voia ta.
Un sentiment confuz de care nu îți aduci amin-
te, alambicat, intens, rană a vindecării realului din
care prizonierii se unesc, pe rând, precum pică-
turile de ploaie într-un torent descendent, imoral,
incandescent, incolor, în și cu finitul său... Visul,
prieten al uitării, neștiut, o provocare a crezului de
a fi, aer de amiază de vară uscată, frunză de toamnă
strivită în palme, picioare goale călcând pe nisip
scrâșnitor între ape cu undele lor înșelătoare, ade-
menitoare, edenice.
Visul, carte a sufletului, șoapta lui Hyperion,
călătorul dintre stele, gura de aer pe care o înghiți
cu sete atunci când te separi de apă.
Visul, patima de a retrăi, pierderea pierdută și
apoi regăsită și iar pierdută până la sfârșitul unde
tu însuți te vei pierde. Fără întoarcere... O chema-

83
re de întrebări curgându-și materia primordială în
cele trei stări ale perfecțiunii... Apa, formă a orică-
rei forme, un absolut al scării pe care Dumnezeu
ne-a cățărat acum câteva milioane de ani. Sau așa
se spune...

**

Eu însumi sunt un vis, visează Nor...


Camera e întunecată, patul nu se vede. Nu se
vede nimic. Nici măcar ca a spune că nu se vede.
Nici măcar ca de obicei. Nimic. Somnul se întâl-
nește cu visul. E atunci când ochii se mișcă acope-
riți de pleoape, ferestrele lor se deschid spre altun-
deva, în marele și imensul spațiu... e timpul altei
dimensiuni. Acolo unde libertatea se întâlnește cu
posibilul, acolo unde alergi fără a fi văzut sau prins,
unde cazi fără a muri, unde poți zbura cu tine, aler-
ga în voie peste nori, tu, Norul fără ploaie.
- Visul meu e mai aievea decât mine, cu toate că
acum dorm, concluzionă Nor în graba de a primi
un răspuns. Oricare. Am plutit pe ape verzi și al-
bastre, anii altor ani, singur sau uneori, cu umbra
mea, eu, la adăpostul ei. Eu și cu gândurile mele.
Am plutit pe o barcă fără rame, purtată în voia ce-
lor patru zări, în căutare de liman, insulă, om sau
moarte.
- Nu vreau să știu despre noapte, nu înțeleg ziua,
iar de unde sunt acum nu pot ieși decât dimineața,
continuă Nor. Aici, pe insula asta, sunt un Robin-
son Crusoe. Vineri sunt tot eu și îmi pot recunoaș-
te perfect urmele pașilor de pe nisipul pe care toată

84
apa mării nu îl poate spăla sau acoperi. Urme de
tălpi mari, cu degetele apăsate adânc în nisip, parcă
cu ciudă sau cu furie. Pășesc. Nu. Alerg pe plajă
de la un capăt la celălalt fără să mă opresc. La o
aruncătură de băț de mine, la marginea nisipului, e
o lizieră. Marginea junglei cu copaci încâlciți, unii
pitici, alții înalți și drepți. Înfoiați toți. În depărtare
e un munte cu zăpadă pe creastă. Trebuie să fie
foarte înalt. Îmi aduce aminte de ceva. Parcă...
Continui să fug. Pe lângă mine, săgeți de lemn
asemeni unor indicatoare îmi arată pe unde trebu-
ie să o iau. E intuitiv, însă am săgețile. Nu îmi pot
lipsi. Orice e obiect sau sugestie de obiect e o dova-
dă a faptului că trăiesc. Chiar și aici...
Alerg. Cred că am făcut deja ocolul insulei. Nu
e mare. Nu e lungă și nici lată. Are mult verde, iar
arborii aceia... Îi recunosc de undeva, dintr-un la-
birint. Am senzația că eram în căutare de ceva... O
casă ascunsă, o casă albă, cu o femeie în ea... Dacă
aș fi treaz, mi-aș aminti. Nu mai contează. Acum
nu. Picioarele nu îmi obosesc. Eu nu obosesc. Cor-
pul se mișcă asemeni unui motor diesel. Nu mă pot
opri. Mă simt viu, în nemișcarea mea. Întruchipez
orice vis.
Acum, al meu...

***

Visul, jocul cu și despre oameni, întâlnirea din-


tre cer și pământ... dansul imaginației sau al vieții...
Nor visează. Încă. Afară nu mai e noapte. Lu-
mina dă noi forme unghiurilor obiectelor. În fieca-

85
re zi, de fiecare dată, revenirea e mereu diferită, e
alta. Totul e altfel, parcă mai nou. Aerul e mai mult
sau mai puțin rece, chiar dacă la fel ca ieri. Muntele
a mai scăzut puțin în înălțime. E mai bătrân cu o
zi, iar zăpezile lui mai bogate cu câteva ore de vise
albe.
Casa de la marginea orășelului e insula libra-
rului. Clipele curg din ea în bătrân și invers, un fel
de circuit închis. Nor e casă și insulă, visul în care
se întâlnește atunci când moare puțin câte puțin,
timp înspre o margine de ceva, o limită a urletu-
lui de neoprit al lipsei de ceea ce fusese familie...
Nor și încăpățânarea lui de a se împăca. Evadări
din tipar, conflict cu propria soartă, încercarea de
a face întotdeauna mai mult, de a căuta neobosit,
de a nu înțelege singurătatea ca pe o povară, ci ca
pe un destin de la care s-ar putea abate. Prăpastie
și urcuș iute ca gândul, când înspre sus, când în-
spre jos, bătucind cărările sufletului în nenumărate
feluri posibile și imposibile. Nimic ușor, nimic la
îndemână, o chemare ca o sete nepotolită decât cu
foc. El, alt foc, unul de gheață, uneori, iar alteori
coadă de cometă, pulbere de praf, un zbor în vid
cu viteză superluminică, singura misiune cu sens
acum, când sensul a îmbătrânit și el...
Insula lui, cu nisip umplut în clepsidre atârna-
te de nimic, doar atârnate, întorcându-se cu susul
în jos în răstimpuri, atunci când gâtlejul de sticlă
sorbea și ultima înghițitură de materie. El și toate
înfăptuirile care l-au înconjurat și care l-au ținut
ostatic între zidurile lor îmbietoare. Toate acele
războaie cu victoriile lor cu tot. Respirația de nea-

86
juns, palma de pământ care l-a ținut departe și atât
de aproape de a atinge alta...
Uneori, visul e o nebunie. Pare că nu se mai
sfârșește. Totul pare atât de aievea, încât viața în-
săși e un vis. O continuare a nopții, a altei vieți. De
multe ori, Nor rămâne agățat între cele două. Și-
atunci, când plouă, Nor nu mai ridică privirea la
cer. Nici nu închide ochii. Nu merge și nu așteaptă.
Nu vede clepsidrele care-l înconjură cu dinții ascu-
țiți ai nisipului și care-l mârâie asemeni unor câini
turbați, gata de atac. Nu călătorește mile marine și
mile terestre, nu se întâlnește cu el sau cu Doria,
cu Dar sau cu băiețelul bancherului, sau cu fetița
de pe strada săracilor. Nici măcar cu turcul de la
cafeneaua de lângă el. Nor e un sfârșit de început.
O încovoiere a spatelui, o reverență făcută cuiva,
poate unei rugi, cu brațele ridicate, cu genunchii
aplecați, un morman al creației, o suflare pe o fă-
cătură. El, lipsă și plin, dor nemers, putere și slăbi-
ciune, simțire și ascuns de ea, surâs de ochi și de
buze, dar aruncat într-o lume unde nimic nu mai
contează decât noul, viteza și frenezia rasei numită
cândva umană...

****

Cumva, uraganul ăsta al mișcărilor nemișcate


se oprește și-l eliberează pe Nor din reacția lor ne-
bunească.
Bătrânul deschide ochii transpirat. E obosit. În-
tâlnirile lui sunt aproape tot timpul singure. Așa e
în fiecare noapte și în multe din zilele ce i-au mai

87
rămas de trăit.
Cu greu, se ridică din pat. E transpirat. Face
câțiva pași către peretele din dreapta lui. Nu are
multă forță. Nu mai poate merge. Se sprijină de el
cu capul. Se simte greoi, fără vlagă. Noaptea din
urmă l-a sleit de puteri. Apoi, cu un efort în plus,
merge la fereastră și o deschide larg. Sunetele de
afară îl readuc în lumea înconjurătoare. Simte na-
tura cum respiră. Păsările fac schimb de triluri, iar
copacii foșnesc de plăcere. Pe drum e vâltoare de
lume. Vreun târg sau ceva asemănător. Cine știe?
Rămâne așa o vreme, să absoarbă dinamica
aceea sănătoasă. Nu știe ce oră este, dar nici nu e
îngrijorat de asta. Probabil că e ora amiezii, gândi
el privind soarele.
În scurt timp, Nor începe să își revină. E mult
mai bine. Azi îl va vizita pe prietenul lui turc și va
lua masa la el. Poate va intra în vorbă cu unul, cu
altul. Poate că va întâlni ceva cunoscuți. Din când
în când, e plăcut să mai schimbi câte o părere.
- Oare ce or visa oamenii de pe strada
asta? îi veni dintr-odată în minte. Or avea toți ace-
leași vise? Și cei din centru? Sau din orașul de lângă
noi? Dar visele lui Dar? De ce se opresc toate, așa,
pe neașteptate? De ce nimic nu continuă fără tea-
ma de a se opri? Unde merg toate nopțile și de ce
nimeni nu vrea să vorbească despre ele? Când va fi
numai zi? Câte insule ale întâlnirilor singure există
în lume? Câte călătorii ca ale mele se întâmplă în
același timp?
Întrebări la care rămânea mereu singur. Chiar
și în fața unei întrebări. Ce osândă stupidă! Nici

88
măcar aici nu ai voie să fii însoțit...
- Tu să taci, îi răspunse în sine o voce sfidătoare.
Era el, celălalt el de pe insulă. Noaptea din el nu
se terminase încă. Și nici călătoria aceea la nesfâr-
șit pe plajă, pe lângă clepsidrele și săgețile care-i
arătau aceeași direcție, aceeași... Ceva îl trăia ca pe
un parazit al logicii. O mână ascunsă care îi fura
sufletul și i-l ascundea în groapa neagră a inexpli-
cabilului. A ne-simțirii absurde.

*****

Chiar și așa, la fereastră, forfoteala de pe stra-


dă îl scoase din amăgeala sinelui. Copiii alergau de
ici-colo ca niște iezi. Făceau slalomuri printre bi-
ciclete și printre oameni în grupuri de doi sau trei,
cu plase în mâini sau lăsate pe jos, în dreptul lor.
Nor zâmbi. Un surâs fără răspuns, ca multe dintre
întrebările lui. O reacție sinceră, un drag de lume
și de viață.
Respiră adânc. Cu sete. Azi e o zi frumoasă,
gândi. Pe urmă, mișcat parcă de o forță invizibilă,
se întoarse, își pregăti cele necesare de plecare și
ieși din casă la pas întins, vioi. Îi era sete de mișca-
re, de cuvinte și de oameni.
În spatele lui, casa altădată așa primitoare pri-
vea pieziș de la fereastra lăsată deschisă de bătrânul
librar.
Să intre un pic de soare și de viață în ea...

89
Copilul albastru

Cinci minute până la urcarea pe scenă. Agitație


mare în sală. Toți umblă pe distanțe atât de scurte,
că aproape se calcă unii pe alții. Dar stă pe un scaun,
undeva mai retras. Privește relaxat la agitația din
jurul său. Și nu schițează niciun gest. Din când în
când, câte un operator se oprește în dreptul lui, îl
privește ca pe o creatură din altă lume și apoi, rein-
tră în zig-zagul haotic al dinamicii dinaintea con-
certului. Urmează jocul acela imposibil de descur-
cat, un fir al Ariadnei vechi ca și stăpâna lui.
După un timp, ceata dinamică începu a coborî
din ritm. În câteva secunde, urmau să înceapă con-
certul. Pregătirile erau aproape pe terminate. Cor-
tina uriașă din fața lor avea să se ridice și să uneas-
că cele două lumi: una cerând, iar cealaltă oferind.
Un lucru invizibil, ceva nefiresc, poate că o a treia
lume, muzica... Toți erau cu sufletul la gură. În sală,
freamăt al șoaptelor. De cealaltă parte, orchestra
făcând ultimele pregătiri. Dirijorul dă ultimele in-
strucțiuni.

90
Liniște.
Dar își ocupă și el locul la pian. Închide ochii și
recapitulează în minte piesele. Le știe din instinct.
Le are în minte și în sânge, sunt parte din ADN-ul
său. Muzica, cealaltă viață...
Se face semnul de începere. Dar închide ochii
și pleacă. În lumea unde totul e perfect, niciodată
mai mult sau mai puțin. Notele îl pătrund ca un la-
ser nevăzut. I se răspândesc în celule asemeni unui
curent electric. Îl ridică și îl coboară într-o mișcare
unduită. E un fel de carusel al senzației că te re-
naști, că reînvii fără să fi murit. Degetele dansează
pe clape piese compuse cu mulți ani în urmă de
Beethoven sau Mozart, de Saint-Saens, cu Lebăda
lui, sau de Chopin, cu Nocturna în e minor. Univer-
suri diferite, legate între ele prin magia unei armo-
nii pe care cuvintele ar dărâma-o dacă ar încerca
să o descrie. Dar pășește printre ele, se transformă
în ele, le gustă și le lasă valurile să îl îmbrățișeze cu
sete. O suită de culori îi desenează lucruri nebănu-
ite pe fiecare milimetru de ochi. Ninge cu flori aici,
sub pleoape. Muzică și culoare: un infinit de suflete
într-unul singur, un spațiu care îți explodează cre-
ierii numai la gândul că ar putea exista...
Materie dizolvată în fiecare apăsare, mâini ți-
nând creioane strâns, pumni de creioane contu-
rând cuvântul dintâi, cel pe care nimeni și nimic
nu îl poate ști și rosti. Un Dumnezeu al cuvintelor,
apogeul însuși. Măreția frumuseții simțirii, pâine
și vin, primul „te iubesc”, „adio” din urmă, mărul
nemușcat, gândul pur, buchete de flori de colț, po-
tecă de munte, tată, Nor, mamă, Doria...

91
Atât. În seara asta numai atât. Visul zeilor a luat
sfârșit, dar a fost minunat. Aplauze au venit pre-
cum ploile de vară repezi, cu picături mari și grele...
Muzicii, nu instrumentului. Sau cel puțin așa îi
plăcea lui Dar să creadă.
Pe urmă, tăcere...

**

Timpul e relativ. Probabil că de multe ori trece


greu atunci când nu vrei și zboară în milisecunde
în caz contrar. Probabil o altă lege a lui Murphy
pe care marele Einstein a uitat să o introducă în
celebra lui formulă... Camerele de hotel au ceva
plictisitor, static, funebru, fără viață. Pesemne s-au
adaptat și ele la menirea care le-a fost dată. Nu prea
mult, dar mult. Prezență și bani, întocmai în ordi-
nea amintită...
Dimineață, Dar ieși prin parcul orașului să se
plimbe și să ia puțin aer. Vremea de primăvară
era molipsitor de plăcută și de atractivă. Merita o
plimbare chiar de dragul de a face câțiva pași. A
doua zi mai pe seară mai dădea o reprezentație, așa
că avea destul timp liber. Copacii începuseră să mi-
jească primii muguri.
- Cum o fi oare la tata la munte? se întrebă Dar
cu un soi de nostalgie estompată. O avea tot timpul
cu el, ca o apă a interiorului albastru, o oglindi-
re a tot ceea ce nu putea să spună... Un munte de
neputință, singura care îl făcea să stea departe de
ceilalți. Tata, și zâmbi larg în sine. Aș putea să îl iau
cu mine vreo săptămână sau două. Sau am putea

92
merge la mare, sau să călătorim. Nu ne vorbim cu
lunile, deși o facem prin ceea ce gândim, la fel, un
tot divizat în două. Cândva fusese în trei... Parcă îl
și văd în sală. S-ar fi bucurat mult, mult de tot. Iar
asta i-ar fi dat forță să mai continue, să se simtă
viu...
Gândurile lui Dar prind a se transforma în re-
mușcări. A trecut mult timp de când nu s-au văzut,
iar asta îl măcina. Timpul pierdut nu îl poate recu-
pera nimeni. Nu e o chestiune de știință, ci simplu
fapt al imposibilului. De fiecare dată își promitea
că va rămâne mai mult acasă. Ar putea chiar să își
deschidă o școală de pian, iar cu banii economisiți
ar putea avea un trai decent. Și ar fi fost acasă...
Însă lumea și neprevăzutul ei îl ademeneau
precum o mâncare pe un veșnic flămând. Un drog
de ispită, nici una, nici alta, doar un amestec fără
cale de întoarcere. Muzica e acel răspuns căruia nu
i s-a pus nicio întrebare, spunea cândva Nichita...
Nici nu ar fi avut rost. Muzica e răspunsul, iar plă-
cerea de a o interpreta e viață mai mult decât viața
însăși. Poate fi scuză până la epuizare. Iertarea ei e
neajuns cu simțirea...

***

Lumina soarelui e blândă în dimineața asta.


Aleile parcului sunt goale. Singure ca primul ei hă-
lăduitor.
În mijloc se află un lac. E acoperit cu frunze
aruncate în apă de stihiile iernii pe cale să apună.
Mai mari, sau mai mici, cu tonul culorilor încă viu.

93
Așa, ca frământările lui. Trecuseră zile negre pen-
tru purtătorii lor de lemn. Într-un fel, evoluția con-
tinuă. Mereu viața și-a făcut loc pe unde a existat:
în piatră seacă, în deșert sau în groapă de ocean.
Adevărul a continuat întotdeauna, pentru că e sin-
gura prezență a unei logici fără prejudecăți. Clare
și simple, atât de simplă încât milioane de specii
și-au găsit locul unele lângă altele.
Iar el, Dar, omul cu muzica degetelor în loc de
cuvinte, e cel cu nume predestinat de a fi dăruit.
Carne de Nor, un alt călător fără timp, rămas în ne-
știrea ordinii a ceea ce va avea să se întâmple. Sau
poate care s-a întâmplat deja...

****

El și copacii. Singur printre ei. Pașii îl duc în


neștire. Dar ridică ochii înspre cer. Și, în drumul
lor spre acel acolo, mângâie ușor coroanele groase
ale copacilor. Urcă odată cu crăcile lor, se transfor-
mă în ramuri și, în cele din urmă, în frunze. Sus,
albastrul taie privirea. Își caută tatăl, dar el nu este
azi prezent. Încearcă să îl găsească într-un dialog
imaginar. Îi murmură câteva replici la întâmplare.
Ceva asemănător unui descântec. Unei chemări. El,
fiul albastru, ridicarea și căderea soarelui de sute
de ori, singur, el, o depărtare a ultimei străzi a su-
fletului, parfumul din minte...
Undeva, la o altă margine, punctul definitoriu al
segmentului, nordul sau sudul, Nor, auzi instanta-
neu vocea din interior. Și îi răspunse la fel de repede,
cu înfrigurata grabă a celui ce știe că timpul nu îi

94
poate fi prieten, sub nicio formă. Un mănunchi de
îngeri-raze plecară cu viteza gândului într-o călă-
torie scurtă, cu o destinație cunoscută, dar și nouă.
Sau, mai bine spus, necunoscută. Dar, cel scris cu
literă mică și cu majusculă, substantiv comun doar
din punct de vedere morfologic, cel care venise
pe lume dintr-un noian gigantic de dorințe, toate
pentru el, a fost mereu o enigmă. Cifrele anilor lui
mărșăluiau în timpul terranilor, dar niciodată în-
tr-al lui. Rătăcitor de stele, jucătorul liniștilor, ver-
dele crud al zâmbetului tatălui său, lipsa ca o dure-
re ascuțită în încercarea de a înțelege două cuvinte,
doar două, patru litere blestemate, dintre care una
repetată: de ce, fără semnul întrebării, neputința de
a-l așeza la urmă, secătuirea sensului, vina, vina de
unde nici nu a existat, imaginată, vina de om și de
tată, de fiu, cu mâinile ridicate prin ochii lui Dar
spre cer, în căutarea norului, cu crengile brațelor
ieșite din orbitele ochilor-copaci, zgomot asurzitor
al dimineții singure prin parc...
Nimicul aduce nimic. În jur, doar aer. Nu se
mișcă nimic. Acum, Dar e un copac și el. Unul care
se picură cu ceara lumânărilor din căușul palmei
unde arde la foc lent lemnul speranței. Numai așa
va putea trimite răspunsul celui care i l-a trimis la
rândul său într-o reacție fără nicio dovadă de re-
flecție. Pur instinctual. Sălbatic de frumos. Nefi-
resc, s-ar putea spune.
O aluzie de jar mocnind încă îi topi rece fre-
nezia cu care Dar își mișca trăirile. Înota încă prin
roșu și violet, făcea semn cu mâna stângă unui
galben desuet, unul care îl pândea la școala de

95
muzică atunci când exersa pianul, să-l atingă pe
tâmple, rostea cuvinte verzi, cuvinte auzite numai
de el, într-un labirint al paselor proaste, în ciuda
milioanelor de da-uri pe care le vestea mereu prin
primăverile pe care le construia gratis...
Flash-uri din epoci diferite îi străpungeau sân-
gele și-l făceau să spumege asemeni unui uragan
în mâini și în picioare, în păr. Până și în muș-
chiul-motor cu formă de roșie sau de pară, cel care
fabrică ecourile de dincolo de mit, câmpurile de
maci dintre ape, casa albă din pădure, vie și în el,
visul la dublu, strigătul geamăn al necunoscutei
de unde a început totul... De unde a apărut el, Dar,
cântecul lui Nor și al Doriei, într-o zi în care până
și Pământul s-a oprit.
Să-l asculte...

*****

Zările par calme. O adiere ușoară bântuie


printre crengi, sus, aproape de vârfurile copacilor.
Parcul e tot pustiu. Dinspre nord se aud bubuituri
înfundate. Dar caută pierdut, să vadă de unde vine
zgomotul. Însă nordul e acoperit de copaci. Nu se
zărește mare lucru. Casa lui Nor e într-acolo. Casa
de acasă...
A început să tune. Miroase a ploaie. Cum nu are
umbrela la el, Dar se grăbește înspre hotel, care nu
e prea departe de parc. În scurt timp, ajunge. Ca-
mera e la primul etaj. Miroase bine. Pesemne me-
najera trecuse pe acolo nu cu mult timp în urmă.
Își dă pantofii și haina jos și se așază pe o canapea.

96
Închide ochii și își lasă capul pe spate. O neliniște
ascuțită îl împunge în coastele sufletului de câteva
ori. Primele picături ies în șiroi. Stare proastă. S-a
mai întâmplat, îi vine în minte. Și îl dor...
Ei, s-a mai întâmplat, încercă din nou Dar.
Mereu și-a spus la fel, însă niciodată nu a fost
în stare să iasă din negrul acela singur, care îi
transforma mintea într-o pâclă neagră și amorfă.
Zăcea acolo, cuprins de ea, posedat, cu capul lăsat
pe reazemul canapelei. Nu spunea nimic, liniște
totală. Nici măcar un sunet de ceva, de ploaia care
părea că vine cu fulgerele în gură, cu noianul ei de
apă spălătoare de ochi și de zbucium...
Și, ca printr-o minune, Dar și-a adus aminte
că odată fusese copil. Că părinții îl răsfățaseră, îl
iubiseră ca pe ceva nelumesc. Da, copilul. Copilul
albastru. Cel cu zâmbet trist, dar sincer, refugiat
în cărți și în muzică, cel care nu vorbea. Copilul
cu nori pe cer și cu soare pe stradă, cu prieteni și
cu câmpuri de explorat. Un acum de demult. O
dorință de neimaginat de a fi la fel, de a se întoarce
acolo unde avea companie, unde se auzeau voci,
sunete, unde liniștea nu era niciodată singură.
Nor îl lua la pescuit dis-de-dimineață. Umblau
ca stafiile prin desișuri după păstrăvi și lipani și fă-
ceau concurs care prindea mai mult sau mai mare.
El mai tot timpul pierdea.
Mergeau prin văioage și perindau una câte una
potecile și cărăruile de munte, coborând sau ur-
când până când nu mai aveau forță. Parcă în cău-
tare de ceva. Dar nu înțelesese asta niciodată. Însă
știa că așa era. Hoinăreau ore întregi cu mici pauze

97
în răstimpuri, să bea apă sau să mănânce. Nor nu
i-a spus niciodată ce căutau. Pe cine sau ce. Sau de
ce. Mergeau și-atât.
Copilul se obișnuise cu excursiile acelea nesfâr-
șite. Uneori, până și Doria îl mai apostrofa pe Nor.
Lipseau mult de acasă. Iar el, căutătorul de acel
ceva misterios, nu dădea explicații. Părea că prote-
jează sau că ascunde un secret...
Pe urmă, cu anii, Dar începu a înțelege. Era o
formă de a nu vorbi. Nor își învăța fiul mut să nu
vorbească. Pașii lor închideau în urma lor gurile
prăfuite ale cărărilor de munte. Aerului i se închi-
dea și lui gura. Fără răspuns și fără întrebări. Un
marș asemeni unei pedepse care le tăia respirația
doar la simpla încercare de a înțelege...
Copilul înțelese şi asta. Și nu se împotrivi. Vor-
bele lui scriau poeme în priviri, acolo unde lumi
de euri se nășteau și se repetau ca un refren al unei
melodii fără sfârșit...
Acolo sus, în singurătatea muntelui, Dar învăță
măreția liniștii. Învăță a fi marele singur, undeva,
la marginile neînchipuite ale norilor. Deasupra lor,
Icar și Dedal, zbor cu sinele, Olimp al unui fir de
nisip ținut strâns în pumn, cel care ascunde în lu-
mea lui mică începuturi dinaintea propriilor înce-
puturi...
Copilul albastru... o zeitate a amintirilor nenu-
mite, însă mereu vii.
Câteodată, ele se amestecau cu muzica. Și-
atunci se năștea ceva atât de frumos, încât Dar își
simțea inima respirând în creierul munților, învă-
țătorii lui de demult. Asculta șuierul vântului de

98
primăvară, alergându-i prin părul des și spunân-
du-i tot atâtea povești prin câte trecea. Copilul
unde verile mijeau ielele nopților la fereastră, cele
care-l purtau pe brațe adormit și care-l duceau în
lung și în lat, în visele lui și ale părinților lui. Co-
pilul îmbrățișat de ploaie, jucându-se cu iarba de
aprilie sau cu cireșele de mai. Copilul din care au
izvorât aștri pe cer atunci când nu mai era nimic
de răsărit. El, fărâma de eternitate, copacul din fața
casei, cel cu umbra albastră. Cuvântul șoptit pe fu-
riș lui însuși...
A început să plouă.
Fereastra camerei a rămas deschisă. Rafale răz-
lețe de vânt umflă perdeaua și-o poartă în toate
direcțiile, ca pe o marionetă albă. Câteva partituri
își tremură notele pe o măsuță chiar sub fereastră.
Cu mâna ei umedă, ploaia le culege și începe să le
mângâie și să le răsfoiască pe rând. E rândul ei să-și
interpreteze simfonia spectatorului cu numele de
Dar...

99
Teii de pe strada fără nume

- Domnule, e o adevărată minune să respir aerul


plimbării acesteia, spuse visător Nor.
- Nu se poate mai bine, așa este, îi răspunse ră-
gușit prietenul din tinerețe, Vlad.
Cu zece ani în urmă, Nor fusese invitat în ora-
șul X de către omul care îi fusese mereu alături.
Obișnuiau să corespondeze și să se sune. De vizitat,
mai rar. O făceau doar de câteva ori pe an. Atunci
când Vlad venea în orășelul lui Nor, făceau pro-
vizii de tutun, după care se refugiau în salonul li-
brarului și povesteau tot ce se întâmplase de la alfa
până la opusul lui, omega: amintiri comune, cărți,
muzică, ultimele știri din viața lumii culturale, de
toate... Iar când Nor venea la Vlad, indescriptibil:
jucau șah și se plimbau ore întregi pe străzile ma-
relui oraș X.
Exista un cartier cu străduțe înguste, cu case
vechi și nobile, cu bănci din lemn vopsit verde în-
chis peste tot, un loc cu altfel de liniște, unde te
puteai plimba fără grija mașinilor ore întregi. Era

100
o feerie. Le plăcea să se întâlnească în vremea
când teii înfloreau. Parfumul acela mirific desfăcea
obloanele inspirației și provocau muzele să își de-
șerte sacii de povești nesfârșiți pe care îi cărau în
spinarea deja bătucită.
Vlad nu era căsătorit. Adică fusese, preț de câte-
va ore, însă soția îl părăsise chiar în noaptea nunții
pentru un fantezist ieftin care avea să îi facă trei
copii. După ceva vreme, spășită, ceru împăcarea,
însă Vlad refuză. Vremea iubirii are limitele ei. Și
demnitatea ei... Vlad profesa literatura comparată
la universitatea locală. Și, uite, așa trecu timpul,
grăbit, ba cursuri, ba excursii, ba conferințe... Iar
anii nu iartă. Dar lui Vlad nu îi păru rău. Acceptă
soarta ca pe o ghilotină a sufletului. Învăță repede
să supraviețuiască cu jumătate de suflet în el.
Explicații? Nu era cazul...
Erau prieteni din copilărie. Crescuseră în ace-
lași bloc, învățaseră pe aceeași stradă, învățaseră
împreună. Doar că mai târziu, la vremea luatului
de zbor, fiecare o porni pe drumul său. Așa a fost
să fie. Uneori viața te trăiește, nu tu pe ea, după
cum spunea marele Borges. Uneori, omul se lasă
pradă simțirii și instinctului de moment. Parcă e o
inspirație a unui act reflex care îți spune să faci așa.
Și așa trebuie să faci. Mersul orbește pe drumuri
necunoscute. Impulsul de a te lansa. Acolo unde
simți că trebuie să mergi. Acolo unde vrei să ajungi,
viu și nevătămat, tu, un oarecare călător, speță co-
mună, om ca oricare altul, tu. Așa au făcut amân-
doi, iar în efervescența hotărârii luate, au uitat unul
de altul. În acel moment, nimic nu mai conta. Era

101
împlinirea unui presentiment pe care îl ai doar o
dată în viață. Și ce dacă? Oricine îl are. Mai devre-
me sau mai târziu. Decizia de moment, poate scuza
de mai târziu, ceva și nimic. Limitele unui cerc în
care tu, unul, trebuie să îți înveți propriul dans...
Anii de început trecură rapid. Așa se scurge
timpul, zeul Dumnezeu pe care oamenii îl văd ase-
meni lor... În inocența lor, caută creaturi și energii
nebănuite, însă Chronos a fost acolo mereu, in-
vizibilul cu secera curbată, ascuțită. Așteptând...
Nenumitul cu puteri supreme care vindecă și care
nu uită, care nu uită și nu termină să nu mai uite.
De tot. Un despot cu insomnii de milenii și multe
alte mii de milenii la pândă, tăcut, aspru, nemilos,
executant al propriei legi înainte de orice. În fața
oricui...
Vlad rămase în orașul X. Însă Nor prinse un
post de bibliotecar. Îi plăcea nespus să înoate prin-
tre cărți. Le visa coperțile și interioarele ca nimeni
altul. Pe urmă, la câteva săptămâni, o cunoscu pe
Doria și plecă împreună spre un loc cu mai multă
liniște, acolo unde viața te îndeamnă să mergi, ca
simplu fapt de a fi. Și într-acolo plecară. Amândoi,
tineri, cu puterea de a ține piept oricărei vijelii, ori-
cărui obstacol. Iubirea mută munții din loc. Da, o
poate face fără să stea mult pe gânduri.
Acum, un acum trecut, Vlad și Nor își dădură
întâlnire să schimbe gânduri, impresii, să încerce să
umple cumva timpul acela în care euforia de a trăi
mai mult decât intens însemna totul. Acum erau
aici, cu calmul unei vârste la care oamenii încep
să fie mai mult trăitori sau retrăitori de amintiri.

102
Spune o vorbă străveche: Better die with memories
than die with dreams. Visurile au fost trăite. Acum
era timpul să le schimbe între ei. Să vadă ce-uri și
cum-uri de când încă își mai aduceau aminte unul
de altul...

**

- Plouă mult la tine la munte? întrebă într-un


târziu Vlad.
- Câteodată plouă și uită să se mai oprească,
veni răspunsul lui Nor. Chiar și vara, când nu te
aștepți, se stârnește câte o ploaie și o ține așa, zile
întregi. E plictiseală, de, ce să faci...
- Și turcul ăla, tot cu cafeneaua se ocupă? Pare
om bun, se grăbește, fără a aștepta replica.
- Mda, tot acolo, aprobă Nor, mai mult să încu-
viințeze.
- Și Dar al tău ce mai face? E tot cu muzica?
- Tot. Uneori stă cu orele plecat în lumea lui.
Citește mult. Mai iese cu câte un prieten. Alteori
pleacă pe munte și întârzie fără vreun motiv anu-
me. Nu îi spun nimic... Și eu fac la fel de multe ori.
Ce exemplu îi dau? se analizează Nor. Când coinci-
dem în gânduri, ne luăm provizii și plecăm împre-
ună. Mergem unde ne duc ochii, Vlade. Muntele
ăsta are ceva magic în el. Numai nu ne vorbește...
deși cuvintele ascund de multe ori adevărata esență
a sentimentelor. Așa a fost de când lumea, conti-
nuă...
- Ai dreptate, spuse îngăduitor Vlad. Se întâm-
plă să stai în fața unui caiet și să vrei să scrii ceva,

103
ai starea potrivită, te simți inspirat... și totuși, nu o
poți face. Ceva te împiedică. Și nu știi ce. E o bari-
eră a minții.
- E frustrant, cu siguranță, întări Nor. Eu înțe-
leg din toate astea că nu e momentul. Nu se poate.
Probabil că orgoliul creatorului din noi refuză să o
priceapă. Deși e mult mai mult decât asta. Sufletul
se eliberează când starea găsește cuvântul potrivit,
sau măcar asemănător. Nu e simplu, deși pare.
- Cu siguranță, îi continuă Vlad ideea. Oricum,
cuvintele, exprimarea în scris sau cea orală nu își
au locul printre oameni. De multe ori. Se abuzează
de ele doar pentru simplul fapt că ele ajută la co-
municare.
Cuvintele sunt câteodată zgomote ale lașității
umane în fața propriei lor tăceri. Le scoatem din
locul lor din noi, crezând că le eliberăm. Și e exact
opusul: le aruncăm într-o închisoare mai mare și
mai spațioasă, acea himeră pe care noi o numim
realitate. La ieșire, ele se agață cu disperare de
simțiri, să nu iasă neacompaniate. Și, uite, așa ne
trezim că suntem singuri și goi. Rezerve sau părți
din noi care, odată scoase la lumină, creează alte
lumi și ne lasă în cele din urmă cu ele lipsă, frân-
turi de creații...
Ar mai fi fost de spus și altele, însă ambii s-au
oprit. Ce rost putea să aibă o discuție căreia îi cu-
noști deja finalul.
Mai bine era să se bucure de aroma și de prive-
liștea teilor, aflaţi de-o parte și de alta a străzii cu
liniște și bănci verzi de lemn. Unii erau mai scunzi,
alții își suiau coroanele deasupra celorlalți, parcă a

104
semn de protecție. Formele lor stăteau drepte, ca
niște lumânări sau, de ce nu, ca niște soldați în po-
ziția de drepți. Un culoar al tăcerii parfumate... Un
loc unde cuvintele însemnau nemișcare, ochi în-
chiși într-un sine calm, unde pașii te poartă singuri
și unde tu, stăpânul lor, te lași în voia a ceva ce te
face să te simți mai viu decât ți-ai fi putut imagina
vreodată...

***

Vlad și Nor. În orașul X. Numele au relevanța


lor până la un anumit punct. Există întrebări care
nu își caută răspunsurile, la fel cum există și răs-
punsuri care nu au nevoie de întrebări. Ori poate
nu le merită.
Prietenia lor a avut mereu ceva special, apar-
te. Când gândești la fel înseamnă că, pe undeva, ca
ton relativ, nu ambiguu, simți la fel.
Deși experiențele de viață diferă, fiecare expe-
rimentează situații diferite, ori poate asemănătoa-
re în caracterul lor de natură atât de opusă și nu
înseamnă că ți-ai însușit trăirea situației în mod
identic.
Nor și Vlad înțeleseseră că prietenia e mai mult
decât o simplă legătură afectivă între două per-
soane. Unii se văd pentru a-și împărtăși ultimele
noutăți, alții de alin sau de compătimire, alții să își
ceară favoruri... Prietenia a însemnat protecție sau
pură împărtășanie. Cu caracter de bun-simț. Poate
câteodată atât de socială, încât nici nu părea prie-
tenie.

105
În cazul lor, felul de a fi le era prieten comun.
Cheia cu care își deschideau ușile grele ale gându-
rilor. Cu tot ceea ce aveau ele mai tainic. O reacție
fără nicio explicație, nici măcar act reflex sau in-
stinctiv. Ci o nevoie nobilă de a se completa, de a
învăța ceva nou, de a simți și alte trăiri care, deși
asemănătoare, niciodată nu erau previzibile ori
vulgare. E ca și atunci când simți că îți lipsește ceva
și nu știi ce. Întâlnirile lor găseau acel ceva lipsă și
îl umpleau ca pe o fântână cosmică, primordială.
Plimbările lor cu replici simple, plimbările lor
singure, mările de ceruri pe care își atingeau sorii,
toate acestea le materializau ființele și eu-rile din-
colo de orice limită a posibilului.
Limita lor...

****

Trecutul i se năzărea atât de viu și de apropiat


în minte, încât putea percepe orice amănunt, în cea
mai adâncă esență. Firele simțurilor i se legau ca
niște pânze de păianjen de firele de păr de pe mâi-
ni și le electrizau cu milioanele de volți ale fiecărei
trăiri.
Nor nu percepea depărtările în timp ca pe ceva
real. Probabil că era tipul acela de handicap ro-
mantic, de nedespărțit, un viciu al instinctului de
a supraviețui. Oricum ar fi fost, orice s-ar fi întâm-
plat. Și se întâmplaseră multe...
Teii aceia cu ani în urmă îi parfumau văzul și
îi gâdilau auzul cu foșnetul lor incomensurabil. O
toamnă a timpului, probabil. O amăgire de a-l mai

106
înșela încă o zi. Cel mai probabil... Nor și lumea
lui, prieteniile și dragostea, ambițiile cu vorbele lor
printre dinți, cu eforturi singure, cele mai singu-
re din tot universul încrâncenării omului de a face
ceva. Casa pe care a cumpărat-o, oamenii lui apro-
piați, copiii-prieteni, șahul și muzica clasică. Și căr-
țile, ochii lui cu litere negre, cu mii de pupile albe
de nesomn, o mașinărie de tocat suflete mărunte...
Amintirile din jurnalul său, cearta cu el însuși, po-
tecile de munte noaptea, aceleași picioare pășind
alei de oraș, la fel, fără grabă, cu privirea înainte, ca
un ghidaj automat al ființei. El, zeul imaginar care
își târâia Olimpul spre pământul unde oamenii se
transformau în flori în fiecare noapte, ispita de a
iubi. De a trece zilele fără să știe nimic despre el,
chiar despre el. Chinul de a se întoarce, de fieca-
re dată în același loc, sătul și el de singurătatea cu
Nor...
Vlad îl mai surprindea cu câte o vizită fulger.
Ultima, cu peste jumătate de an în urmă. Îmbă-
trânise și el. Și slăbise. Acum, la vârsta senectuții,
tabieturile erau mai importante decât multe altele
care în trecut ar fi primat, iar traiul, mai anevoios.
Parcă și a spera îmbătrânise odată cu el... A merge
cu trenul sau cu mașina câteva ore bune nu mai
era așa tentant. Dar, cu toate astea, Vlad și cu Nor
își găseau timp, chiar dacă mai rar. Cu tot prețul
efortului.
Timpul ăsta... Chronos cu secera. Creatura su-
premă. De care depind toate: când pleci și când vii,
când te naști și când mori, când iubești, când ai un
copil, totul o singură dată. Chronos stă într-un colț

107
și mustăcește mârșav chicoteli atunci când ne pri-
vește cum ne chinuim, cum sperăm și luptăm în
van. Și nu face nimic. Doar trece și ticăie ceasurile
din lumea asta netoată. Cea care le-a inventat.
Pradă și prădător. Har și blestem. De la mușcă-
tura ei de măr, străbunica Eva l-a activat. El, care
până atunci nu atingea nimic de unde erau ei. Aco-
lo, în lumea lui Milton, unde, în regretul trecerii
rapide, te vezi ținând în palmă un fir neînsemnat
de nisip cu care te joci. Singurul prieten. Și cel mai
de temut dușman...

108
Aici începe nordul

Aer confuz, inert. Primăvara e un fel de iarnă


înghețată. Plouă rece. Fusese o perioadă de timp
cald, în care arborii înmuguriseră culoare și viață.
Acum, în plin ropot, își zbat crengile în toate părți-
le. Suferă, iar din corpurile mlădioase le plâng bu-
căți de flori pe jumătate deschise. Parcă e în Alaska.
Vântul nu are intenția să lase nimic în picioare. Iar
ploaia biciuie și mătură în același timp, ca o bestie.
Probabil vreun ordin ceresc dement...
Nor răsfoiește niște albume cu poze vechi. E și
el în multe dintre ele. Refuză să se privească. Nicio-
dată nu i-a plăcut să se admire sau să schițeze vreo
opinie despre propria persoană în fotografii. Sunt
cumva ca o dedublare.
În casă e cald. Miroase a amintiri azi. Un
azi rece. Un altfel de răceală. Cu cine ar fi putut
împărți acele bucurii trecute? Poate cu Dar. Însă
Dar se afla departe, cu ale lui. Copilul lui albastru,
stăpânul notelor unui limbaj numit muzică. O
existență lingvistică cu funcție auditivă. Se închid

109
ochii și se lasă urechile să își facă treaba. Glasul
acelor frecvențe e inexplicabil. În invizibilitatea
lui, ridică și coboară stări cu suflete, ceruri de vis,
desface cătușe de dor, creează și re-creează ochi și
urechi, milioane... Cei atenți, trăindu-și setea în su-
net, mângâind pielea părului până la extaz. Muzica,
vârful celui mai înalt munte, cântecul cântecului,
absolutul cuvântului absolut, ,,te rog-ul” mâinii în
mână de iubit seara, la lumină de felinar de secol
XIX. Lascia ch’io pianga unui Rinaldo ridicând în
picioare săli întregi și în Paradis, suflete de îngeri...
Spusul de nespus. Dincolo de tine, de noi toți...
Muzica visurilor, cea care oprește timpul din
goana lui spre nicăieri, împietrește corpul în scaun
și fuge cu picioarele minții prin lumea largă ase-
meni unei scântei vii, diluate în apa tremurului de
liniște. Aleargă cu viteze colosale prin scări de bloc,
pe lângă băncile ancorate în mormane bizare de
ciment, cu scânduri lipsă, prin case de vecini fă-
țarnici, cu pălăriile mereu scoase de pe cap atunci
când trec pe lângă tine, cu ele în mâini, cu un
„bună ziua” rar și banal spus, aproape ironic, educa-
ție forțată, educație pe dracu... Cu optsprezece ani
de mizerie într-un bloc la etajul patru, cu cincizeci
de mii de suișuri și coborâșuri..
-Ai luat pâine? întreabă mama.
-Da, îi răspund, presimțind parcă ce va urma.
- Păi, nu e bună. E veche, nu vezi? Iar te-a păcălit
grasa aia de la magazin. Mai mergi o dată.
Iar eu mergeam. Eu cu scările mele...
EU, spuse Nor cu voce tare. Automat. Eu. Și
continuă cu nebunia: apa nu ajunge până la eta-

110
jul patru. Lua-o-ar naiba!
- Hai, la apă. La pompă! Trebuie să umplu
cada. Sunt rufe de spălat. Iar scările... vară și iar-
nă. Încontinuu. Ooo, apa!
- Mama, de ce nu facem o pompă în casă? am
întrebat într-o zi, gândi Nor cuvintele pe care le
spusese la câteva secunde distanță. Ca replică,
mama îi aruncă o privire încărcată cu:
- Măi, tu ești normal?
Pe urmă tezele, învățatul pentru teze la lumina
lămpii cu petrol din bucătărie. Plămânii sufocați
de gaze. Halucinații... cel mai bun elev. Iarăși, pe
naiba. Aurolaci voiți, prăpădiți, schingiuiți. Europa
Liberă la calorifer. Reșou improvizat, chiuluri de
la cetele de pinguini dresate să bată din palme la
adunări. Visurile mici. Neîmplinite. Pianina pro-
misă, promisiune moartă. Până la urmă, concediile
la mare erau mai importante... Bicicleta pe care nu
a avut-o niciodată.
- Ai să cazi, spune mama. Mai bine nu.
- Ce oameni... Acum, că stau și mă gândesc, îmi
dă impresia de circ penibil. Cum a fost posibil oare
așa ceva? Pe urmă, gândul îi flutură la cinema-urile
pline de șobolani. Trei la număr. Filme indiene cu
bocete și cămăși rupte. Cu grisine în cutii de car-
ton. Cu perechea din față băgându-și mâinile până
la coate pe unde se poate înțelege... Vacanțele la bu-
nici. Mersul desculț prin iarbă zece săptămâni. Cu
excepții, desigur. Pantofi prea strâmți înainte de
plecare. Bunicii târâindu-se în lumea lor de sclavi.
Iar eu ori noi, pe lângă ei, ajutând cu câte o oală de
mâncare sau o sapă prin grădină. Cer senin de sat

111
de țară. Culori încinse de apus, miros de mămăligă.
Pățaniile de la douăsprezece noaptea, când ieșea să
își facă treaba mică și când nu mai mergea până
la veceu. Era cam departe, întuneric de îți băgai
degetele în ochi. Și câinele dezlegat. Mai bună era
ușurarea pe straturile de flori ale bunicii, în special
pe regina-nopții, sărmană și primă victimă a doi
nepoți comozi și fricoși ca iepurii...
Toamna, mirosul de toamnă și frica de ceva
care l-a bântuit. Poate de școală. Aleile de la ștrand,
cu nuci care abia așteptau să fie bătuți cu bețele...
Filmele pe ascuns din liceu, diriginta idioată cu
ochelari ca fundul de borcan.
- Mai pui o lupă și vede pe Lună, i se spunea în
bătaie de joc. Clefăia gumă și scria tot timpul pe
tablă același timp verbal în limba engleză: prezen-
tul perfect.
- Hai, copilași, ați terminat de copiat? obișnuia
să întrebe cu voce angelică. Și, fără a aștepta răs-
puns, continua:
- Să vină unul dintre voi să șteargă ce am scris.
Între timp, copilașii jucau poker pe sub bancă...

**

Omul e o dună de nisip, meditează Nor. Fiecare


grăunte de nisip e o amintire. O parte din ceea ce
îl compune. Duna mea e măsurată în fotografiile
astea. E una cu un nisip foarte fin, abia perceptibil.
De culoare albă.
Nor și pozele din fața lui. O imagine fotografi-
ată în eter. Un râset pe înfundate. Aceeași imagine.

112
Nimic schimbat. Nor și amintirile care îi umplu
spațiul nelimitat al sufletului. Din ele se compune.
Nu are altele. Ale lui, ca elev, departe de el însuși,
ca și cum ar fi fost în altă dimensiune. O senzație
ciudată, de poveste spusă de altcineva în care te re-
cunoști, deși refuzi să o faci. Ai vrea să fie diferită,
dar e la fel mereu. Ai vrea să schimbi câte ceva, dar
e imposibil. Frânturi de ființă, niște cioburi de sti-
clă pe lângă care treci grăbit și în care te privești
schimonosit, fugar, ca într-un muzeu al oglinzilor
diforme, în care te vezi cu gâtul lung și cu capul
mic, cu gura de clovn, cu mâinile scurte și fără
degete, închipuiri de coșmar. Tu, iarăși tu. Același.
Condamnat la neschimbare, la acceptare, la refuz
până la epuizare, la mers în genunchi pentru ispă-
șirea unei vini care nu e a ta.
Atacă părerile de rău. Atacă ploaia cu mii de
țăcănituri pe geamul din fața lui. Săgeți trimise de
sus... Le simte pe toate până dincolo de orice ima-
ginație. Dincolo de orice durere...
Într-un târziu, Nor se oprește din frunzărit.
Fiecare pagină îi încarcă memoria cu zecile ei de
același eu. Într-un final, doar unul poate rămâne.
Cel fizic, cel real, cel singur și împovărat de
schimonoseala lipicioasă a fantomelor trecutului.
Asemeni unor bulbuci de apă, cuvintele dispar și
ele, însoțite în încercarea disperată de a fi făcute
dispărute de propria ironie. E târziu să se schimbe
ceva. Adică imposibil. Cazul lui transpus în
gramatică.
- De ce or fi inventat profesorii ăștia condiționa-
lele perfecte? Ce rol au? Practic este vorba despre

113
o condiție ipotetică, imposibil de îndeplinit. Aș fi...
dacă ar fi... Ridicol și absurd.

***

Sunt nenumărate dățile în care atunci când


mergi la un muzeu de artă, te oprești în fața unei
sculpturi sau picturi cu semnificații necunoscute.
Te întrebi ce reprezintă sau în ce context se poate
încadra, nu știi cum să scoți la capăt o interpretare
decentă. Și, chiar și cu ajutorul ghidului, îți vine
greu să o faci. În mod cert există situații bine definite,
cu explicații și cu încadrări perfecte într-o anumită
viziune, însă, cu toate astea, esența interpretării se
dovedește a fi foarte dificil de pătruns și de asimilat.
Situația în care opera cu pricina a fost creată a fost
extrem de personală. Uneori, doar autorul se poate
înțelege pe sine însuși. Și e normal, de vreme ce
doar el a avut starea care l-a ghidat spre întocmirea
operei. Nimeni nu cere să simți la fel. Orice senti-
ment este diferit de sentimentul celorlalți. Iubirea,
spre exemplu, îi macină pe unii, în timp ce altora le
dă putere. Eșecul poate fi demoralizator sau stimu-
lant. Depinde din ce unghi se privește.
Însă, cum o iei, meditează Nor, lumea e tot
una singură. De ce oare ar conta acum ce ar gândi
Vlad, spre exemplu, despre peripețiile tinereții lui…
Parte i le-a confesat, să spunem. Sau băiețelul fiu
de bancher. Sau turcul. Și ei au avut și au copilării.
Înțeleg atunci când li se spune despre deznădejde,
când ai o amintire care te face să zâmbești, când te
întâlnești cu cineva drag sau poate, chiar ai surpri-

114
za să ți se întâmple. Suflet și despre suflet. Mintea
și fotografiile ei. Flash-uri cu aromă de tine, proba-
bil melancolice uneori, piese dintr-un corp al unui
etern numit om...

****

Nordul e o povară menită să creeze suferință.


Nordul nu e un punct cardinal, e o scuză să fie unul.
E o fațadă care ascunde gheața indiferenței. Cul-
mea e că, pentru a putea supraviețui într-un me-
diu ostil, oamenii trebuie să se îndrepte spre nord.
Acolo unde cresc mușchi și licheni, râde Nor în si-
nea sa...
Lumea s-a învățat să trăiască din și cu parado-
xuri în tot ceea ce face. Bizar ar fi să nu existe, lucru
ciudat la rândul lui. Se crede că situațiile contradic-
torii induc în eroare, deși pe urmă clarifică. Sunt ca
o palmă peste față, o lovitură primită de niciunde
urmată de împăcarea de sine: se mai întâmplă. Sau
asta e. Resemnare lașă, resemnată și ea.
Nordul poate începe de oriunde, fără cel mai
mic indiciu logic în urma lui. Nordul, cu gheața lui,
cu vântul rece, un fel de Hades pământean al dispe-
rării fără limite. Iar noi, posesorii unei arhitecturi
de câteva milioane de ani, cu încercări de evoluție,
cei aparent civilizați, atotștiutori, pionieri în multe
de ce-uri existențiale, nu ne-am putut adapta lui,
punctului cardinal cu valențe deșarte. Tremurăm
de frică în fața frigului lui, îl temem cu toată ființa
noastră, îl ignorăm cât putem de mult și de bine,
ne facem casă departe de el, nu vorbim despre el,

115
îl detestăm. Numai așa putem spune că am făcut
tot ce am putut. Numai în felul ăsta putem să ne
înțelegem minciuna de sine din care bem cu nesaț
în fiecare zi, fie și pentru câteva secunde.
De la o vârstă, toate anotimpurile au răcoarea
lor, unele mai mult decât altele. Oasele nu mai su-
portă chiar așa, ca pe vremuri. Acum, primăvara e
o prelungire a iernii. E ca și cum nu ar vrea să fie
primăvară, e o sfidare adusă vieții, motivul lumii
pe care o cunoaștem. Copacii se sfiesc să înfloreas-
că pe deplin. Scot flori pe jumătate, care îngheață
în câteva ore. Ploaia e rece, parcă de toamnă în-
furiată. E anapoda. Numai gândul că e primăvară
face să simțim că e așa. Trăim după propriile ilu-
zii. Ne fabricăm lunile și anotimpurile în funcție
de sentimente, de stări, de dorințe și de vina de a
supraviețui. Demetra, zeița anotimpurilor, a murit.
A dispărut cu desăvârșire. S-a evaporat în picătu-
rile de apă cristalină reci și dese de afară. Picături
pe care poate chiar ea le-a făurit. Ne-a lăsat nouă,
neputincioșilor, harul de a veghea și de a crede în
ce a mai rămas de crezut. Noi, zeii imperfecți ai în-
chipuirilor noastre. Noi, statuile de gheață, oameni
cândva, mecanisme turuind în gol și în van, liberi
până la absurd. Neterminați și prăfuiți, abandonați
de creatori sau de creator. Noi, propriul punct car-
dinal...

*****

Albumul de pe masă e deschis la ultima filă. În


dreapta, sus, probabil pentru a îndulci finalul, așa,

116
ca orice final, e pusă o fotografie cu ei trei, pe o
bancă, lângă niște straturi cu flori. Nor încearcă să
își amintească unde fusese făcută fotografia... Aaa,
da. La un vecin dintr-un sătuc din apropiere. În
grădina unui coleg de serviciu al Doriei. Îi invita-
se la un picnic. Era însorită și caldă ziua aceea, își
șopti Nor în sine.
Apoi trecu cu degetele peste chipul Doriei și
al lui Dar abia atingându-le, cu ochii închiși, ca și
cum ar fi căutat să le spună cuvinte de demult...
Niciodată uitate...

117
Zăpada ruptă a visului târziu

Pe strada cu oameni săraci de la capătul oră-


șelului noroiul e de jumătate de metru. Vântul l-a
mai întărit puțin cu sufletul lui rece din ultimele
zile. Nu a plouat, dar a stat înnorat, asemeni unei
îmbufnări de fată mare. Curenții de aer pătrund
peste tot. Taie colțurile caselor șuierând vorbe ne-
deslușite, talismane sau tabuuri. Oamenii stau bă-
gați la cald. În răstimpuri, câte unul mai răzleț iese
din când în când să fumeze câte o țigară, împins
poate de curiozitate: plouă sau nu? A ieșit soarele?
Mai bate vântul?
Anul ăsta e ciudat. Apăsător și așteptând parcă
ceva. Un presentiment sâcâitor se lovește de colțu-
rile interiorului fiecăruia ca un semn de întrebare
cu cârligul înfigându-se adânc de usturător în car-
nea minții. Nu se știe ce va fi...
Fetița care cu câteva săptămâni în urmă îl
vizitase pe Nor împreună cu băiatul bancherului
merge să se întâlnească cu prietena ei de peste
drum. S-ar putea juca în așa-zisa grădină din spa-

118
tele casei celeilalte fetițe. Au niște movile de nisip
și câteva forme de plastic prin apropiere. Ar putea
construi castele și și-ar putea imagina că sunt prin-
țese care vor urma să fie salvate de prinți curajoși...
Dar nu e așa. Sau poate că nu va fi așa niciodată...
Ajunge în fața porții. Dar pentru asta trebuie să
țopăie pe porțiuni mai uscate, să nu se afunde în
noroiul înșelător, cu o pojghiță prinsă la suprafa-
ță, așa, ca semn de încredere. Strigă, pe urmă bate.
Știe că bunica ei oarbă nu are câine, așa că intră cu
siguranță în curte. De la poartă până la ușa casei
sunt vreo patruzeci de metri. Inima îi bate în piept
să îi iasă afară. Pe măsură ce se apropie, dinăuntru
se aud voci pițigăiate, râsete și strigăte. De ce o fi
intrat în panică? Nu avea motiv. Nu avea de unde
să știe...
Se apropie până aproape să deschidă ușa. Dar
chiar atunci iese prietena ei în grabă. Dau nas în
nas.
- Plec, îi aruncă în grabă fata mai mare. O să mă
mut la niște rude dintr-un oraș mare.
Poartă haine noi și miroase a parfum. Privirea
ei trece prin prietena mai mică, cu aceleași haine,
cu capul gol și cu ochii mari de uimire.
- Când pleci? o întreabă curioasă fetița. Ne mai
jucăm împreună?
- Nu am timp. Trebuie să ajungem la gară până
la ora două.
- Și bunica ta, merge și ea cu voi? insistă fetița
cu sufletul la gură.
- Vine și ea. Bunica o să stea cu noi. O să fim cu
toții.

119
În ochi îi licărește lumina adevăratei speranțe:
cea împlinită. Uită unde trebuia să meargă cu câ-
teva minute în urmă. Îi turui apoi că școala unde
va merge e bună, că va călători cu autobuzul și că
va mânca toate dulciurile pe care și le va dori, că va
avea haine noi. Și prieteni noi...
Prieteni noi...
- Tu ești prietena mea de aici, dar tu vei rămâne
în casa ta, iar eu voi pleca departe. Ei, și arată cu
degetul spre ușă, ei au spus că vor dărâma casa.
Vor dărâma casa, casa, sa... Cuvintele se pierd
într-un ecou interior inert. Pe urmă, aruncă o pri-
vire scurtă spre casa ei. Nu și-o imaginează dărâ-
mată. E o simplă casă săracă. De ce trebuie cineva
să o dărâme? Când întoarse privirea, prietena ei
dispăruse. Râsetele se întețesc înăuntru.
Cu capul în jos, fetița se îndreaptă spre nisip.
Se va juca singură cu formele. Se apleacă și, când
să o ia pe prima să o umple, ușa casei se deschide
brusc și din ea ies vreo cinci sau șase oameni, iar
unul dintre ei cară niște geamantane uriașe. O fe-
meie o ține de braț pe bătrâna oarbă. La urmă iese
și prietena ei. Are o plăsuță verde într-o mână, iar
în cealaltă ține un măr din care mușcă cu poftă.
- Îți las ție formele pentru nisip. Și nisipul. Tot.
Apoi țâșnește în spatele celorlalți din grup, să nu
rămână în urmă.
- Ai să mai treci pe aici? întreabă în șoaptă, abia
mișcându-și buzele fetița, știind că cealaltă nu o va
auzi.
După care merge spre poartă, să îi petreacă. Se
uită după ei cum se feresc de noroiul ăsta bleste-

120
mat și parșiv, în care dacă ai căzut, nu te mai poți
ridica. Noroiul de pe ulița cu case de oameni săraci,
unde mereu vântul bate mai tare, unde frigul arde
și unde singurătatea râde pe după garduri cu vocea
resemnării de unde totul a început și unde totul se
va termina... Lumea asta.

**

La capătul celălalt al orașului, la ora cinci, în


fiecare dimineață, un ceas deșteptător sună de vreo
câteva ori. E în casa turcului. S-a obișnuit de ani de
zile, de toată viața să se trezească devreme. Lumea
zice că e sănătos, dar el nu crede asta. Se trezește la
orele astea pentru că nu mai are somn și își face de
treabă. Cafeneaua abia îl așteaptă.
Turcul locuiește singur. Nu fusese niciodată că-
sătorit. Nu a considerat că ar fi trebuit să o facă.
Nu era o obligație și nici o necesitate. Poate, într-
un caz extrem, o rutină absurdă, consumatoare de
timp.
Simplu, îi plăcea să creadă că trăiește pentru
muncă. Cu toate astea, sufletul nu e din oțel, iar el
știa asta... Fiecare are momentele lui în care ar vrea
o vorbă, un gest, orice. Turcul avea de spălat paha-
re, de aranjat mesele și fețele lor, scaunele, tejghea-
ua. Aprovizionarea trebuia și ea făcută. Cu trecerea
anilor însă, omul devine expert. Face lucrurile cu
ochii închiși, fără să se sinchisească de nimeni și de
nimic. Asta i-a plăcut, asta face. Și o face bine.
Turcul e un om ursuz. Rareori dacă îl vezi zâm-
bind sau făcând vreo glumă. Înșiră cuvinte bol-

121
borosite prin mustața stufoasă, cu vârfurile aduse
puțin în sus, ca la sfârșit de epocă clasică. Uneori,
când se întâmplă ca unui client să îi lipsească vreo
câțiva lei, nu spune nimic. Îl servește, ca și când
totul ar fi fost corect. Iar lumea profită de asta și
o face înadins. Însă el tace. Are mereu privirea în
pământ și molfăie vorbe. Cu toate astea, are un ton
relaxat, un ușor rictus i se citește câteodată pe față.
Probabil că o fi în toane bune. Nimeni nu își aduce
aminte să fi avut vreo problemă cu cineva sau alții
să îi cauzeze lui necazuri. Nu. La cafenea vii să îți
sorbi cafeaua sau ceaiul, să mănânci un corn și să
socializezi, dacă ai cu cine, dacă nu, să îi asculți pe
alții...
Câteodată, în zilele de sărbătoare, se gândește să
stea și el acasă, ca tot omul. Casa în care locuiește e
la capătul celălalt de oraș. E chiar printre ultimele.
Are câteva camere și o grădină cu mulți pomi și cu
câțiva stupi în spatele ei. Când are timp și e vremea
frumoasă, îi curăță, îi așază în altă poziție, pe urmă
taie ramurile uscate ale pomilor. De-ale gospodă-
riei. Dar gândul tot la cafenea îi stă. Muncește în
curte cu mintea în altă parte. Nu are cunoscuți care
să îl viziteze. Și nici el nu se omoară să meargă pe
la cineva. Nu îi place să intre în vorbă. Orice vorbă
primită trebuie dată înapoi. Asemeni banilor. Și el
nu vrea asta. Mai bine stă departe de toți. În felul
ăsta nu este nevoit să facă vreun compromis.
Lumea care vine la cafenea vorbește în șoaptă
uneori. Se întreabă ce face turcul cu atâția bani.
Pentru ceilalți, a vinde nimicuri înseamnă a fi bo-
gat. Însă nu e așa. Turcul are bani, dar nu să arunce

122
în câini cu ei. Se gândește să își cumpere o casă la
malul mării cândva. Să își ia și o barcă și să meargă
la pescuit toată ziua. Pe mare nu va trebui să dea
socoteală nimănui, nici măcar din priviri. Acolo ar
fi în largul lui. De fapt, al lui unul și celălalt, al mă-
rii. Singur, așa cum a fost și cum sigur va rămâne.
Dezbrăcat de bruma de amintiri care îi populează
mintea resemnată în fața unui suflet răsunând a
gol, ca niște umbre de ecouri într-o sală a pașilor
pierduți...
,,Fiecare are visuri”, meditează turcul. Eu am
doar vise și sunt scurte și poate că mă imită. Au
mustață, cum am și eu, burtă, un șorț, câțiva clienți
și o viață în care mă simt nimic de nimeni, gol de
pustiu, furat de mine însumi, eu, călătorul care mă
părăsesc liniștit și încet, ca o dimineață de iunie
la început. Nu știu ce să urmez, m-am aprins din
ceva și mă voi stinge pe nesimțite. Nu am atins pe
nimeni niciodată, nu am cerut și nu am dat, nu am
chemat, iar numele meu nu a fost pronunțat. Oa-
menii nu știu cum mă cheamă. Toți mă fac ,,turc”.
Acesta e numele meu, oriunde aș fi, cu sau fără ei,
eu și cu mine. Eu sunt cel ce servește, cel care nu
trăiește nicăieri, deși locuiește, deși respiră, deși
merge. Clienții mei sunt aer, le știu chipurile, dar
nu știu cine se ascunde în spatele lor. Probabil că
știu să fie mai mulți sau mai multe în același timp.
Ori poate că sunt doar unul. Ei vin la mine, eu
sunt obiceiul lor, rutina lor, parte din viața lor. Ei
sunt familia pe care nu am avut-o niciodată. Marii
anonimi ai zilelor de azi, unul după altul, în șir,
ghețarii cu vârfurile în sus, amenințătoare, ascuțite,

123
letale...

***

Nu este nevoie să ningă ca să fie alb pe jos. Poa-


te fi alb de flori...
Azi a nins. De-adevăratelea. Preț de câteva mi-
nute, ploaia deasă și demoralizantă s-a transformat
în fulgi mari și deși. Lui Nor îi dă impresia de Guer-
nica lui Picasso, lucrarea maestră având ca subiect
singurul oraș din Spania bombardat de naziști,
doar că în loc de proiectile peste lume cad fulgi. E
aproape aprilie, însă iarna nici nu se gândește să
plece într-ale ei. Varsă cum și cât poate, dincolo de
cojoacele babei Dochia. Toarnă ploaie ca și cum ar
fi o simulare de potop. Copacii și-au pierdut floa-
rea. Lumea nu știe cum să se mai îmbrace. Câțiva
temerari încearcă să provoace primăvara, să o che-
me cumva cu haine mai subțiri, însă în zadar. Vre-
mea cu ale ei. Parcă ar fi două dimensiuni, fiecare
cu treaba ei, dar cu aceeași planetă de împărțit.
Un pământ cu o față sferică și cu multe curiozi-
tăți, cu lucruri ciudate, dar și cu un farmec aparte,
ceva nemaiîntâlnit până și dincolo de tot ceea ce
poate însemna noi...
Casele din orășel sunt acoperite cu un strat
subțire de zăpadă. Par îmbătrânite. Și gârbovite
parcă. Mâine dimineață sau chiar la noapte are să
dea o ploaie scurtă și o să spele tot. Străzile își vor
recăpăta în curând griul lor de zi cu zi. Numai să
nu dea înghețul din nou... Trafic nu prea e. Doar
câteva mașini și biciclete de navetiști. Și câte un

124
tren rătăcit de orar... Oamenii merg toți pe jos, ca
și cum ar fi făcut un pact secret. Se deplasează de
colo-colo la pas. Nimeni nu se grăbește. Nu e ni-
ciun motiv să o facă. E liniște și calm. Uneori, dacă
te oprești să scrutezi cu privirea împrejurimile, nu
auzi decât vântul. Pare un oraș fantomă. E o lege a
firii să nu faci zgomot. Nu ai de ce. Și te simți cum-
va obligat să o respecți.
Vara, când e cald, oamenii ies în grădinile din
fața caselor. Se așază pe bănci și privesc la munte,
ca și cum ar fi într-un cinematograf uriaș în aer
liber. Muntele e ecran, actor și scenă. Vara nu are
zăpadă pe vârf, dar are o formă care nu lasă pe
nimeni indiferent. Nu are cum: asemeni unei mă-
sele uriașe, cu două creste încovoiate înspre inte-
rior, apăsate parcă de o uriașă greutate invizibilă.
E bătrân și martor la multe povești și destine de
oameni. De ceea ce mereu va fi mai mic decât el.
De el, de destinul însuși.
Muntele ăsta are ceva magic, un mister care
atrage. Pe cărăruile lui mai tot timpul se avântă
câte cineva împins de curiozitatea de a afla ce e
dincolo. Dincolo de ce? Poate fi prea târziu să se
afle răspunsul sau prea devreme să îl auzi? Roca
bătucită dă un calm aparte, o siguranță care te face
să-ți avânți mersul și omul din tine înspre locuri
de care nici nu ai crede că ar putea exista. Și mer-
gi, și mergi, și nu te oprești, cauți, poate că pe tine
te cauți. Vraja lui e aidoma unui drog nevăzut, un
parfum al vremurilor străvechi.
Cei din zonă cutreieră rar muntele. Îl știu bine,
pe de rost, pentru că și ei au fost cândva prinși în

125
mrejele lui. Acum preferă să îl privească de la dis-
tanță, să îl închidă între pleoape, să îl respire cu
gândurile de el. El, începutul lor...
Câteodată, în serile de iarnă târzii, îl poți auzi
suspinând. Vorbe de milioane de ani aleargă ca
niște iele printre stâncile lui neclintite. Roagă să fie
ascultat. Toți îl ascultă. Se opresc din ceea ce fac și
îl însoțesc în nemișcare. Iar povestea lui, cea mereu
alta, intră în case calde, acolo, printre vecinii și co-
piii lui. Muntele, arătarea cu corpul abia cuprins
din privire, spune povestea iernii lui.
Ca o zăpadă ruptă a unui vis târziu...

126
Atunci am cerut viață

A ști și a iubi. Esența unor cuvinte formate din


puține litere. Atât de necesare, încât pot însemna a
exista, a nu cunoaște limitele oricărei limite...
Copilul Nor se trezește în fiecare dimineață cu
mai multe riduri pe față. Cele născute din oxigenul
dătător de viață. Lichidul invizibil din eter, vioara
dirijorului suprem. Cel a cărui simfonie nu se
oprește niciodată.
Nor, bardul propriei vieți ascunse știrii lui, cea
care de două decenii și jumătate îl trăiește ca pe o
păpușă vie. Îi mișcă mâinile pe cărți sau pe fotogra-
fii, îl gândește abstract, citește munții cu ochii lui,
zăpadă de primăvară, timpurie, albă, mai albă ca
anii pe care îi poartă în spatele lui de Atlas. Pe nu-
mele lui sunt scrise zilele, una după alta, pedeapsă
și binecuvântare, surâsul pisicii Aliciei dintr-o în-
depărtată țară a minunilor. Viață, aer albastru de
copilărie luată în brațe de timp. Clipele în care doar
tu exiști, singur și neschimbat, om al singurei feri-
ciri care va putea conta vreodată. A ta...

127
Și-atunci îi învie în minte Dar. Ca o lebădă, ca
a lui Saint-Saëns, plutind pe clapele pianului sufle-
tului, ca un vals de vânt care doare de drag. Dor
de brațe, îmbrățișare de tată și de fiu până dincolo
de logică și de simț, chemare plină, nealterată, uni-
că, divină. Una singură. Copilul Dar, imposibil de
spus mai bine, cu fața ca un soare de răsărit în alți
sori din alte răsărituri. Cine ar fi spus?
Orele în genunchi, lungi cât o mie de ani... Nor
nu le-a uitat și nu le uită. Se roagă să nu i se usuce
lacrimile, să poată să plângă, să simtă, să își poată
aminti de ea, de el, atunci când îi revin în lumea
lui pustie de ei. Îi caută Nor cu cerul voinței lui de
a nu muri singur. Măcar acum, la capăt de viață.
De asta are nevoie de ele, de prietenii lui tăcuți, de
cuvinte...
Amintirea, un alt fel de speranță. Faptul că el,
Dar, este viu, chiar dacă departe... Sângele îi go-
nește în vene ca niște herghelii de cai sălbatici. De
bucurie și de așteptare. Dar va reveni. Între ei doi
acum sunt doar kilometri, nu lumi. Motivul pen-
tru care el, librarul din casa plină de cărți de la
marginea orășelului, încă speră. Calm, ca un soare
de vară. Ori o privire de copil... Asta înseamnă via-
ță. Și asta. Chiar dacă, de multe ori, înseamnă să
strângi din dinți și să îți muști sufletul cu ei roși de
apăsare, scrâșnind a durere seacă, surdă și mută, o
vietate-parazit care și-a făcut un scop de „a fi” din
chinul tău... Din supraviețuirea rușinoasă de a des-
chide ochii în fiecare dimineață fără a da un banal
„bună ziua” cuiva, oricui. Încăperea sau, mai bine
spus, spațiul unde fiecare își duce zilele înseamnă

128
o autoizolare, un fel de a exista, social acceptat de
a te ascunde, de a te feri. E ca și cum lumea ar trăi
două vieți separate, deși de multe ori sunt mult mai
multe. Omul, ca animal universal, omul, creatorul
creat își fabrică spații unde să poată evada, nu pen-
tru că are nevoie să evadeze, ci pentru că trebuie. O
necesitate imperioasă cu care se naște... Cu sau fără
alții asemeni lui în apropiere sau în imediata apro-
piere, omul Nor are acest mini imperiu segmentat
în câteva alte mini imperii unde alți oameni Nor își
duc mileniile veacurilor de decenii de când urmea-
ză cursul lui a exista.
E omniprezent în salon. Adesea, doarme în ca-
mera lui Dar, iar în celelalte spații e un străin. Abia
dacă intră. Le știe sau își aduce aminte de ele atunci
când se trezește brusc și își imaginează că e în cu
totul altă parte. Atunci privește împrejur și lucruri-
le încep să i se pară familiare: scrinul de la ușă, da,
e cunoscut, iar măsuța cu o vază albastră pe ea e
sub fereastră. Colțul în care stă bradul de Crăciun
cu lunile ar trebui să fie acolo. Da, e camera lui Dar.
E cea în care se trezește și în care adoarme.
- Sunt acasă, își susură abia perceptibil.
- Da, ești, îi răspunde casa de undeva, din pereți.
Și continuă: eu sunt tu, dar tu nu mai ești de mult
eu. Am încăperi unde tu ai trăit. Mă simțeam locu-
ită, mă simțeam vie.
- Ai dreptate, replică Nor în sinea lui. Însă, vezi
tu, casă, dormitorul mare e muzeu acum. Nu pot
sta acolo mai mult de câteva minute. Acolo e o altă
viață a mea și am senzația că, de fiecare dată când
mă așez pe fotoliu și privesc împrejur, mă desfac în

129
bucăți. Pe urmă, imaginează-ți, îmi ia mult timp să
le unesc, să le pun pe toate la locul lor, așa cum au
fost... Camera aceea e pentru mine muzeu, palma
caldă a lui Dumnezeu pe față. Iar în inimă, pum-
nalul rece al destinului cu care mi-a oferit-o. Nimic
nu poate schimba asta, nici măcar uitarea cu care
mă îmbăt, nici măcar în somnul prin care nu fac
altceva decât să fug.
Casa aprobă a tăcere. O auzi, în silabele ei de
liniște mormântală. Clădirea acum librărie e un
sanctuar al resemnării. Adăpostul singurătății ce-
lei mai singure din câte sunt pe fața pământului:
cea cu tine însuți. Nor e o ploaie trăindă, un eter cu
corp de deșert, cu spate de mare, cu privirea sece-
rătoare de vârf de munte, cu gândul gri de toamnă
iernatică, cu petale verzi printre pânze de păian-
jen, drum, mereu drum, călătorie, neoprit, un glas
numai de el auzit, loc de veci, tărâm fără umbră,
Cerberul propriei voințe, primăvară de nori albi,
vis alb, picioare terminate în genunchi, o nouă for-
mă de a trăi, în genunchi, pe iarbă, în genunchi în
gând, în fiecare zi îngenuncheat.
Nor, din care viața fugise cu două decenii și
jumătate, atunci când ceva îl alesese să se nască a
moarte vie...
- Și pe urmă, continuă casa, așteptându-l pe Nor
să facă o pauză în seria de frământări, mai sunt și
alte încăperi în care nu ai intrat de ceva vreme.
Numai Dar, atunci când vine, mai pune cheia în
broască și intră să șteargă lucrurile de praf, să le
reașeze, să schimbe câte ceva.
Face referire la pod. E o scară undeva, care

130
iese din tavan, și un chepeng lângă ea. Dacă o
tragi în jos, se desface și poți manevra mânerul
chepengului ca să poți urca. Sunt câteva trepte. În
pod sunt cutii puse unele peste altele, cu praf pe
ele și o ladă mare, spre capătul unde o ferestruică,
prăfuită și ea, lasă lumina să pătrundă atât cât să
poți vedea unde te afli. În cutii sunt suvenire de
când era tânăr, costume de carnaval, cărți cu ilus-
trate, albume de fotografii din vremea liceului,
mingi de diferite dimensiuni, probabil de la colegi,
caiete, clasoare cu timbre din alte timpuri, creioa-
ne și multe altele. Iar în ladă, puse la loc de cinste,
se odihnesc haine curate și împăturite din vremea
bunicilor lui. Lui Nor i-a plăcut să le poarte numai
la ocazii deosebite. Așa unea trecutul cu prezentul
prin unde lungi și nevăzute, asemeni unor vase de
sânge care îți trezesc sentimentul că ai venit de un-
deva și că acum ești sau poți fi viu...

**

Viața e o hartă a unei dimensiuni, unde plu-


tești și de unde scrutezi cu privirea în jos sau în
sus. Acolo tu ești Olimpul. Te vezi înconjurat de
prieteni, respectat sau trădat, te vezi vorbind cu
tine însuți, a sfat, a pagubă sau a încurajare atunci
când nu e nimeni să ți-o ofere. Oamenii mișună pe
lângă tine a viermuială, iar tu încerci să te ferești de
ei și de viețile lor mici și plictisitoare, de fuga ne-
încetată de care pe care, cursa fiecărei zile în direc-
ții invidiate până și de banalele puncte cardinale...
Creaturi de os și carne care manipulează obiecte

131
sau alte creaturi, ființe cu suflete de plastic, cu două
umbre în loc de una, cu cirezi de îngeri colorați ca
la un carnaval al nesfârșitului.
Locuri ascuțite, lăcașuri și minciuna existenței
lor durabilă asemeni unui fir de nisip rătăcit unde-
va, între buză și ochi...
Oamenii cer viață, dau viață și o iau cu sete, ca
și când ar fi numai a lor. Omul, el, acest ceva inde-
finit, cel pe al cărui nume e scrisă o stea, o poveste,
întâmplarea ființei. Podul dintre fericire și neferi-
cire...
Aburii matinali ai ceaiului din fiecare diminea-
ță suie asemeni unui mic nor în fața ochilor lui Nor.
Astăzi e ziua lui. O zi ca oricare alta, doar că a lui.
Sau i-a fost dăruită. Douăzeci și patru de ore de dar
singur, imposibil de împărțit cu nimeni. Chiar cu
nimeni.
Ca în fiecare an, Nor se pregătește să meargă
la gară de unde ia un tren la întâmplare. Trenul e
calul lui sălbatic care îl poartă peste mări și zări, i
le arată schimbate și neschimbate, ca pe un tablou
fugitiv, darul lui. Dar al lui...
E șapte. Proaspăt bărbierit, îmbrăcat de sărbă-
toare, Nor iese din casă. Nu e nici devreme, nici
târziu. Are destul timp să își cumpere biletul și să
aștepte liniștit trenul. Pe strada zilei de sâmbătă nu
e nimeni. Pașii i se aud cadențat și singuri. De sub
pălăria cu boruri mari doi ochi privesc trotuarul.
E gri, ca și cerul din direcția opusă. Nu e vânt, dar
e frig. Primăvară de coșmar. Înșelătoria oamenilor
de a crede că iarna s-a terminat. Vocabular bogat,
nimic mai mult. Din depărtare se aude respirația

132
zilei care va veni în curând. E încă devreme, iar
răsăritului parcă îi este rușine să apară...
Zeci și sute de metri rămân în spatele lui Nor.
Gara e aproape. I se vede clădirea. O construcție
mică și lunguiață. Începe să miroasă a șine. Șinele
au un miros. Un iz inconfundabil de călătorie și de
rășină.
În sfârșit, la gară. Nor pune piciorul timid pe
prima treaptă. Ușa e întredeschisă. Mecanicul abia
ce ajunsese și el. Cumpără biletul și iese pe peron,
afară. Două perechi de linii i se întind în față. Un
du-te-vino de înainte și de înapoi...
Mai are de așteptat o jumătate de oră, pe puțin.
Orășelul e un punct de tranzit în calea marilor rute,
nimic mai mult. Trenul care avea să sosească urma
să staționeze foarte puțin. Cu bucurie copilăreas-
că, Nor începu să calculeze, să încerce a ghici locul
unde ușa vagonului se va opri. De acolo, din acel
punct, va sări țopăit pe scara trenului. Fiori de plă-
cere îi înfiorară pielea de pe gât...
Dintr-odată, șinele începură să vibreze. Proba-
bil un tren de marfă, gândi scurt Nor. Într-adevăr,
la puțin timp, un tren lung cât o zi ploioasă trecu
la trap pe dinaintea bătrânului librar. Vagoane de
diverse tipuri, unul după altul, într-o mișcare rit-
mată. Lui Nor i se păru că vagoanele acelea bușite
cu marfă se năruiau unul câte unul, în șir indian,
întocmai pieselor de domino. O reacție în lanț a
obiectelor imaginate a suferi o astfel de cădere...
Lung marfarul. Nor întoarse capul spre coada
trenului. Era aproape de final. Îl urmări cu privirea
până dispăru la orizont, cu mișcarea lui calculată

133
și lină, o linie șerpuitoare. Un altfel de Fată Mor-
gana...

***

Un țiuit prelung îl trezi pe Nor din privirea


pierdută spre nicăieriul unde dispăruse marfarul.
Armăsarul lui mai avea puțin și ajungea în gară.
Bătrânul îl agăță cu o căutătură care semăna
a lasou. Nerăbdător, ardea de dorința de a ajunge
în dreptul lui cât mai repede. O dată pe an, el, pa-
sagerul dimineții singure de primăvară, se urca la
bordul monstrului de metal pentru a călători. Atât.
Trenul se opri pufăind și scârțâind din toate în-
cheieturile. Nor urcă sprinten scara din trei trepte.
Își caută compartimentul cu răbdare și fără grabă.
E situat undeva, pe la mijlocul vagonului. Deschi-
de ușa. Nimeni. Locul lui e lângă fereastră, în di-
recția de mers.
Cu gesturi lente, își scoate pălăria și haina. E
cald înăuntru. Pare că aici e primăvară. Apoi se
așază liniștit. Se uită de câteva ori împrejur, ca și
cum ar vrea să recunoască ceva anume, și își lipește
obrazul de geam. Trenul pornește la drum. Ziua lui
a început.

****

Copacii rămân în urmă. La fel și drumul de pe


marginea lor. Orășelul piere și el văzului. Noi și noi
forme apar pentru a dispărea înainte de a le anali-
za. De a le simți de unde vin și de ce pleacă atât de

134
repede.
Viața. Viața în care se ajunge cu greu și care tre-
ce prin fața ochilor asemeni unui film din anii trei-
zeci, cu secvențe rapide, cu mișcări aproape de gro-
tesc. Viața care apare și dispare ca o nălucă. Viața
pe care nu apuci să o trăiești, pentru că e o fugă pe
lângă tine, cel mereu în așteptarea ei.
- Vreau viață, țipă păsările, păsările vocilor ari-
pilor mimând sunete în vid.
- Vrem viață, cerem viață, imploră cuvintele în
goana lor de a-și însoți sentimentele care le-au cre-
at.
- Vreau viață, strigă amintirea omului pasager
în propriul om. Amintirea oricui despre oricine,
niciodată a celui care a amintit-o.
- Vrem viață, gem gândurile înfundat, ținân-
du-se de mână strâns, ca o geană de lumină dintre
zi și noapte...
- Vreau viață, repetă Nor din fundul morții de
neputință.
- Vreau viață, spune viața însăși, zâmbind amar...
Aerul le vede pe toate. Le aude pe toate. Și, ca
răsplată, le înghite în infinitul lui invizibil, ca și
cum nici nu ar fi existat. Dispar înainte de a fi vă-
zute, așa cum dispare lumea de pe scena dinaintea
lui...
Nor își lipește ființa de fereastra trenului, oprin-
du-și privirea într-un punct fix. Pe urmă închide
ochii.
Imploră viață în lumea din care tocmai a eva-
dat...

135
Treptele de la porțile neființei

Se întunecă încet în ultima vreme.


Nor adoarme târziu. Parcă ar aștepta ceva. Se
întunecă sfios.
Ultimele raze de soare se sting ca un timp mort.
E un fel de a alege o nemărginire, un pod peste un
amurg care rămâne floare de bucurie. Câte o pasă-
re rătăcită poartă lumea cerului pe aripile răsuflării
de acum. Plutește înconjurată prin fumul cântecu-
lui a ceea ce se țese în mintea fiecăruia ca început
și ca sfârșit.
E ușor să îți amintești lucruri și ființe din trecut.
Tu cu ele...
Fiecare zi de speranță era o zi în care lumina
ochilor tăi șovăia, în care sufletului tău îi lipsea
cealaltă singurătate. Cea care nu era a ta. Atingerea
unui simplu surâs în mijlocul insulei ființei tale.
Zborul tău pe aripi larg deschise numai pentru
tine. Pentru prima oară, două mâini unite în două
aripi, început de cuvinte la o margine de gură,
cuvinte nespuse, continuate ca mici nemuriri în

136
inima privirii a patru ochi, față în față, fără mii de
milenii care să-i despartă, așa cum se întâmplă mai
totdeauna. Pur și simplu.
Visul de ea poartă orice creatură pe drumul or-
birii și al rătăcirii de sine. Acolo de unde începe
nefericirea, așteptarea, a iubi-ul singur, neterminat,
ascuns, timid, visător, tremurând de frig, de gerul
indiferenței, de distanța dintre două gânduri, mira-
re înceată, în liniștea ei nevătămată, pură, asemeni
unei întâmplări inocente. O clapă de pian, una
după alta, camera cu tine de atâta timp, neschim-
batul tot al miracolului niciodată înfăptuit. Tu, cel
mereu în așteptare, de parcă timpul s-ar numi aș-
teptare, lung și fragmentat, nisip, nisip al vremii în
care, dacă nu ești atent, poți muri înainte de a te
naște. Tu, cel în pace aparentă, treapta pe care vrei
să o pășești, dar nu ai curaj. Finalul care e din ce în
ce mai aproape cu fiecare secundă în care nu faci
altceva decât să visezi. De unul singur. Ești singur,
da, vis mărunt tu însuți. Cât de neînsemnată e în-
trebarea existenței tale, dacă până acum nu te-ai
născut decât om, tu, lume a altor lumi?
Totul începe promițător, cu un mare da. Urcu-
șul trebuie să fie calm, lin, încet. O muzică a tu-
turor, a totului celui ce te-a ales să urci. Să-ți urci
urcarea până la marginea infinitului ales de tine,
numele tău, o viață întreagă cu care te-ai ales, una
care te-a trăit mai mult decât ai fi vrut. Adevărul în
scaunul din fața șederii tale pe pământ, umbra pal-
mei tale la ochi, streașină înspre apus, acolo unde
vei ajunge, cel pe care nu-l poți vedea. Cel dincolo
de plâns și râs, val amețitor, cărare de fluture, braț

137
de cer, dor amăgitor, copac și om...
Ce poate fi mai desculț decât pasul tău pe po-
deaua veche și văitândă a camerei tale, aceeași re-
gină neschimbată a sângelui dorințelor tale de a
fi altfel. Cu totul altfel. Poate că ai fi meritat... Aer
de anotimp al neființei, apropiere spre liniște, spre
pietre ale tăcerii, un Stonehenge numai al tău, să-
mânță de ascuns, răsuflare în răstimp, secundă de
silabă spre înapoi, ceas al verbului a simți, destin
călare pe unicornul înaripat ca un foc pe cer, surâs
de stea în calea prietenilor tăi seculari, copacii.
Boltă de cer din care caii neastâmpărului tău tânăr
ar fi format galaxii de urme pe cer, pe cerul tău cu
susul în jos, treaptă cu treaptă, la porțile încuiate
ale învierii tale...

**

Tot ce are un început e un dar. Fire de iarbă îi


stau în cale poveștii tale, în timp ce vânturi dinspre
miazăzi sorb văzduhurile pe unde obișnuiești să-
ți pășești înțelesurile. Le mătură ca pe-un praf de
stele din calea cu nume de lapte de Heră, în timp ce
după tine soarele tău scrie versuri la lumina nopții,
unde curcubeie de sticlă pictează culori asemeni
unor sprâncene ridicate la ceva, de ceva, pentru
ceva. Iriși sălbatici, tigri de simțiri împăiate în cel
mai îndepărtat muzeu, în locuri de unde vii chiar
tu, urcătorule de trepte, coborând a sfere, a triun-
ghiuri de viață, imagini de alb și negru, motive de
rătăcire și regăsire, coperți de cărți albe, ilare, fără
colțuri, abecedare de nebuni, litere verzi pe creiere

138
minuscule, vii, asemeni unor licurici cu boturi de
câini, animale din alte animale, opriri între zile de
azi și zile de mâine, tu, dureros de vag, memorie ui-
tată și înviată la un ceai de ora cinci, oraș galben în
lumină de copil fără fețe, cei din fața mea, cel bol-
nav de cătare de fericire... Uitare, uitare, uitare, du-
hul-pândă de după perdeaua unde mereu ți-a fost
frică să privești, semn al exclamării așezat cu grijă
pe genunchii uneia dintre toate întrebările mele ta-
citurne. O iarnă a temerii de a fi avut curajul să-ți
urmezi liniștea dintre ape.
Omul Nor și omul Dor. Dar de Dorință. „D” de
la de ce, de la dragoste, de la dimineață, „D” dorin-
ță. „D” dintotdeauna.

***

Poarta neființei e imensă. Nor a ajuns în fața ei.


Stă pe marginea unei lespezi mari din piatră nea-
gră din care e construită scara. În jur e aer și-atât.
Parcă ar fi în altă lume. Nu e nimic dedesubt, nici
deasupra. Aduce a primăvară. E cald. E prima oară
când singurătatea nu doare. Nor simte o prezență
invizibilă. Simte cum glasuri nevăzute formează
nori de ploaie albastră. O liniște abisală apasă ver-
sul tăcerii. Îl încovoaie cu ploaia lui de litere surde
din care răsar primele flori de cenușă...
Poarta e înaltă și miroase a fier. Nu are mâner
și nici încuietoare. Nor încearcă să o privească pe
îndelete, dar nu poate. Privirii îi stau în cale ziduri.
Zidurile ei. Au culoarea resemnării și alunecă în-
spre sus, scrâșnind din cărămizi. La baza ei începe

139
scara. Până unde se află Nor, treptele prind a se roti
ca un mecanism straniu care dispare și apare, ori
de câte ori încerci să le pășești. Se mișcă de parcă ar
putea citi gândurile. Din interiorul lor se aud rugi,
bazalturi la ore târzii, fire de apă susurând singurul
drum rămas. Viul își pierde esența logicii. Obiec-
tele nu sunt ce par a fi. El nu mai este ce era. Doar
pare...
Noaptea e o bucată meditând a nemurire. În ju-
rul casei, lângă fotoliul din lemn, în dormitorul cu
prezența Doriei atârnând ca o limbă de ceas de auz,
departe, departe. Altceva decât ce a făcut-o până
acum atrage. Și-atunci scara îi mai oferă o treaptă
spre poartă. Îl ridică pe umerii ei de piatră și îl lasă
ușor la următoarea. Nor nu are voie să privească
în jos. Trebuie să stea cu ochii închiși strâns, să îi
ascundă de amintirile-regrete adunate în grămezi
mari, ca niște troiene de iarnă nebună. Răsfirate
asemeni unor petale ale vieții.
În drumul său, Nor mângâie primăvara de afară,
cea cu ploi și cu frig, cu verde crud, o ființă anostă,
o copie de anotimp, de acolo de unde se poate tot
ce nu se poate, final de început, zorii unui vers alb,
o rândunică pierdută, poteci deschise strecurate pe
gaura cheii în tărâmuri unde oricine știe să spună
povești, să se piardă, ca mai apoi să se regăsească,
să scrie pe seri singure și obosite cu degetul arătă-
tor bucuria unui miracol...
Fiecare părticică de secundă, fiecare secvență
de el, fiecare suflet de sentiment, fiecare mișcare a
pasului de a trăi, fiecare privire spre eternul mun-
telui vecin, cartea lui a fi, toate i-au răpit o parte

140
din care obișnuia să se recompună. Acum, părțile
gravitează fără a se mai putea uni, defilează fieca-
re în legea ei. Și îl lasă singur, prins în gardul de
sârmă ghimpată de la capătul lumii, acolo unde el
TREBUIE să fie singur. Fără de ce. Aruncat în pa-
tru zări, Nor și soarele mereu pitit după el, ros de
timp, alergat de bestiile luptei cu sine însuși. Nor a
murit și a înviat în paradisuri, s-a purtat în brațe,
s-a hrănit cu descurajări, cu regrete, cu minciuni,
cu bucăți din el atunci când chiar nu a mai avut ni-
mic. S-a consumat asemeni unui foc de insulă pus-
tie. A fost maraton și stihie, vultur în a doua viață,
ghețar plutind în derivă, ploaia dimprejurul casei,
jocul de șah, aburul de ceai, întrebarea băiatului de
bancher, răspunsul din ochii fetiței din cartierul
cu case sărace, movilă de nisip, fior de prima dată,
gheară ascuțită și perversă de așteptare, mână în-
tinsă. A fost el...

****

E patru dimineața. Fereastra zornăie de vântul


care s-a pornit din seninul încă întunecat al nopții.
Nor se apropie. Își lipește fața de sticla rece. Ae-
rul puternic îl prinde în mâinile lui invizibile și-l
smulge ca pe-un copac chiar de la rădăcină. Apoi
îl urcă în șaua dinainte pregătită și îl ia cu el în că-
lătoria spre locul de veci al răsăritului. De acolo, de
sus, Nor mai urcă o treaptă. Acum e mai aproape.
Împrejur, copiii văzduhului îi zâmbesc a despărțire.
E voia lor să atingă mâinile lui Nor, să le lege a îm-
preunare de rugă. Nor nu se împotrivește...

141
Pe cer, luna își etalează tăcut galbenul roșiatic.
Ai impresia că ești într-o sală de teatru uriașă. Un
spațiu cu un singur loc. Al lui. Poarta e din ce în ce
mai aproape. În interior, mări de foc își zbat valuri-
le de stâncile limanului de piatră. Încă o dată. Încă
o dată. Spre mai sus... Urcușul e anevoios... E din-
colo de sens. O nemurire ca un legământ de suflet.
Un ,,cum” în care toate își urmează calea lor.
Soarele răsare. E dimineață de adevărat. Vân-
tul tocmai ce l-a coborât la locul dinainte. L-a lăsat
din palma lui de gigant lângă fereastră, chiar unde
era. Nor mulțumește cu o privire scurtă, după care
întoarse spatele. Cete de întrebări își vor primi în
curând răspunsuri așteptate în mileniul numit ,,a
exista”. În cameră e liniște totală. Sunet pur de ne-
mișcare. Nor coboară scările de la etaj. În câteva
minute, turcul avea să deschidă. Azi e zi de vizită.
Atâta liniște e insuportabilă. Atâta fugă de propria
tortură... Nu poate să meargă mai departe. Din su-
flet îi curge sânge încontinuu. Atâta fugă a însem-
nat ani de flască normalitate, refugiu în a scăpa. Cer
peste nori, ascunziș în creier de munte, călătorie
în trecut, mereu în trecut, creatură reinventată
într-o alta, într-un șir indian de creaturi-Nor cu
același nume, în final una singură, la fel. Mască pe
mers, pe degetele ochilor, cătușe la a nu simți mai
departe, somnul lumii adunat tot în visul lui, voia
lui, niciodată a lui.
Turcul, ca de obicei. Cu șorțul alb, trebăluind
ca un mecanism care nu poate fi oprit. Nor îi cere
obișnuita cafea și se așază la masa lui. Turcul îl mă-
soară din cap până în picioare cu o expresie ciu-

142
dată, de parcă l-ar fi văzut pentru prima dată. Ră-
mâne câteva clipe pe gânduri, țintuit în pământ, ca
și cum ar fi vrut să îl întrebe ceva. Pe urmă pleacă
la ale lui. Nor se uită în urma lui. Mersul turcului
e anevoios. Și, fără să se întrebe ce i s-o întâmpla,
își reazemă capul în pumni și rămâne așa cu el, cu
privirea agățată de pașii lenți ai străinului de la ca-
fenea.
Turcul se întoarce cu două cafele.
- Păi am comandat numai una, spuse Nor fără
glas.
- Da, știu. Însă, voiam să te întreb dacă pot să
mă așez lângă tine. Azi mi-ar plăcea să stau la masă
cu cineva. Nu te deranjează, bre?
- Ia loc, te rog, răspunse Nor. Ar fi vrut să îl în-
trebe ce a pățit la picior, însă turcul, parcă intuind
întrebarea, își lăsă privirea în jos, schițând un zâm-
bet amar.
Miroase a veșnic dimineața asta. E liniște la
porțile neființei...

143
Carnavalul păpușilor de hârtie

Lumea în care te învârți, tu, titirezul minuscul,


pentru a ști pe unde o faci. Tu, lumii, un fel de nu
contezi ce sau cine ești. O altă scenă este aceea din
fiecare zi.
Nor mai are încă putere să meargă. E timpul
marilor gânduri. Răsună liniștea ca niciodată. Tim-
pul se oprește din când în când. Aerul e plin de
amintiri de când lumea. Lumea însăși e o gară pe
unde trec tot felul de actori, oameni. Ființe ocupate,
câini cu fețe de îngeri, munți cu crestele înzăpezite
degeaba. A-ți juca rolul e primordial. Scopul este să
te împlinești. În puținul tău, omule. E bine să calci
peste ceilalți. Ei nu contează. Oricine poate fi pion
pe tabla ta de șah, jucătorule!
Zilele cern a resemnare, visuri spulberate, aș-
teptări, deznădejdi, singurătăți apăsătoare, ceruri
poluate de dimineți aprinse în stingerea lor, pași
spre departele din tine, clape și degetele de pe ele,
amânarea propriei vieți, cădere fără oprire, zbor de-
șirat, rupere de nori primăvara. Nor, eu, tu, el, ea,

144
toți la un loc, familie de singur, căutător de speran-
ță, umil, om, piatră, moment de scriere, flacăra mea,
eu, cel din tot ce sunt, nimic mai mult decât aș vrea
să fiu.

**

Păpușile se ceartă între ele. Vor să fie protago-


niste. Care pe care. Hârtii pe care nu se va scrie nici-
când. Unu minus unu, zero, mereu. Firele de care
fiecare atârnă, așteptând a milă de sus, de jos, din
dreapta sau din stânga, prăpăd de nimic... Muzică
în van, dor singur, dar blestemat, spălăcit, bolând,
bețiv, scofâlcit, singur cuc, plăsmuit din ceară nea-
gră, arzândă, spumegând răsărituri din nu se știe de
unde, cândva, plin de venin, de ceață oarbă de vârf
de munte, orbitoare, vag sens, carte cu capitole de
mână pe scaun rece de lemn, afară, miracol strâmb,
deșert dorit, neajuns, nevăzut, cântec singur și ia-
răși obsesiva așteptare. Poezie Phoenix, fum și ce-
nușă, foc nestins, ridicolul uman într-un lanț cu ză-
brele în formă de sentimente curbate, umede, miez
de zi pe creastă de val, absolutul meu abstract, ușor,
ca o pană de vultur la a doua viață, om ghemuit în
propriul om, saltimbanc, păpușă din hârtie de car-
ne de păpușă.
- Unde am ajuns? se întrebă Nor instinctiv.
Și tot el își răspunde, atât de singură e singură-
tatea lui...
- Ai ajuns aproape de tine, pentru prima oară.
Va sosi momentul în care te vei atinge și vei ști de
ce. Veșnicia e pentru toți, omule, viață.

145
- Când? întrebă curios Nor. Când trebuie să plec?
Mai trebuie să aștept mult? Viața anilor mei de câi-
ne nu se mai termină. Am văzut multe milenii și
am escaladat ziduri călare pe nopți cu ger de simț.
Am traversat ape de la izvoare, am străbătut peșteri
adânci, am creat curcubeie de suflete albe, albastre,
roșii ca negrul serii dinaintea furtunii, galben de vi-
olet, spectru neschimbat, mal de râu, piatră tăcută,
dans macabru, poate ultimul, actor desăvârșit, rol,
sală goală, întâmplare, privire pierdută spre nesfâr-
șitul din tine, dragă domnule infinit...
- Nu plâng și nu am plâns niciodată, se căinează
a amar Nor. Sunt o pasăre prizonieră într-o cuș-
că de librărie, cu cărți ca aripi, cu apă inventată
pe față, nici vorbă de cine sunt, așa cred. Nu îmi
pare rău că am ajuns până aici, îmi pare rău ce am
ajuns. Cuvintele pe care le-am iubit au plecat de-
parte de mine. M-am trezit din morbidul somn al
umanului și am intrat în lumea visului viu, acolo
unde poate că voi trăi în curând. Nimeni nu m-a
strigat sau nu m-a chemat pe nume. Numele meu
nu există. E o iluzie a unui destin de țară pierdută
într-un sânge străin. M-am ales să strig în mine,
repetă Nor încontinuu, să strig și să mă chem, ză-
brea de fier din poarta ușii de lângă treapta de lângă
neființă. Trasă ca o jaluzea din carne de sentiment,
peste oblonul ochilor la ceas de dimineață, când
toată lumea se trezește din nou... pe scenă. Pentru o
nouă mascaradă...
A venit toamna tuturor frunzelor. Nu o să te mai
văd. O să îmi crească aripi până dincolo de iubire,
mai sus de marea cuvintelor din care m-ai născut.

146
Umbra pădurii unde am cutreierat iele din amur-
gul dragostei... Tu, Doria, tu, în calea mea, mireasă
eternă, nicio clipă neplutind pe vânt, tu, cea care
mi-ai alungat norii în urma mea...
Vioară la care mi-am cântat clipele în care am
trăit fără tine. Tu ești răsuflarea care mă va aștepta
învăluită în val de mare rătăcitor. Firul nevăzut care
ne-a legat ne urmărește de când începutul a început
ca început. Ochii mei ard ca niște oglinzi în care
tu te făceai frumoasă, un altfel de soare, nimic rău,
trecere de mister, trecut, pagină scrisă de noi.

***

,,Aș scrie despre mine”, își șoptește Nor în minte.


Abia se aude ce își spune. Un fel de taină imaginată,
o apă alambicată de mișcare de buze în creier, ceva
atât de încifrat, încât singura metodă de descifrare
e propria lui Enigmă. Din lobul frontal se iau de-
ciziile. Acolo, undeva înspre interior, zace mesajul
pierdut în mijloc de materie cenușie. Undeva, unde
se pierde până și firul Ariadnei. E greu de pătruns,
de înțeles, e un ,,ce” atât de confuz, încât ar face pe
oricine să renunțe la căutare. Ce rost ar avea și de
ce nu? Înger sau demon? Zenit sau nadir? Pe unde
să hălăduiesc? Unde să împietresc? Și dacă nu mă
găsesc? Ce voi face eu fără mine?
Cârpeli, surogate, falsități, lucruri efemere, tre-
cătoare, eu, cel ce le gândește. Nu mai există aer
pentru a fi respirat, nici mâncare să mă sature, nici
om să mă aline, nici măcar eu, cel din mine. M-am
pierdut în drumul unde m-am regăsit. Eu sunt iro-

147
nia a tot ce spun și simt, un crai nebun de șah, ne-
bun de cavaler, ,,knight” zi din noapte, pe undeva
eu, cu prozopagnozia în buzunar, fir-ar mama ei de
viață!
M-am pierdut, iar acum încerc să mă recompun
înainte de marele drum. Văd fețe, umblu cu bilețele
la gât, cu hârtie de un alb murdar lipită de tot cor-
pul, lamă de cuțit de Toledo, Muela, uau, un du-te-
vino de tăișuri, ace de ceasornic care înțeapă mintea
cu ticăiturile lor de jar rece ca gheața, fierbinte ca
amintirea pierdută, uitată, ascunsă. Ce bine e să stai
la soare și să nu știi cine ești! Soma, da, soma, corp
fără suflet, privești fără să gândești, respiri pentru a
muri, crești pentru că nu îți aparții ție, ci nenoroci-
tei de evoluții de milioane de ani. Unde naiba sunt,
de ce și unde trebuie să ajung?
„Tot ce-i posibil”, scrâșnește Nor din dinți. Spun
asta pentru că poate fi de asemenea imposibil. Nu-
mele meu nu e ficțiune. Așa m-a numit mama. Pro-
babil că atunci când mă nășteam cerul era plin de
nori. Și, hodoronc-tronc, am devenit Nor. Ca și chi-
nezii care aruncă un lighean pe casa scărilor și, în
funcție de zdrăngănitul pe care îl produce ligheanul
la cădere, pun numele bebelușilor.
Dar de ce Doria? Un caz-lighean similar? Sau
Dar? Da, Nor, cum te-ai hotărât sau ce te-a apucat
să pui numele ăsta? Te dai mare cu simbolistica? Tu
sau Doria? PAUZĂ. No comment...
Proces de conștiință? Nu cred. O aluzie la ceva?
Nici atât. Te torturează Demiurgul? Poate. Te lasă
memoria? Și ce dacă? Te refuzi? Cu mare drag. Îți
place să divaghezi? Te rog frumos... Vei mai trece

148
pe la gară? Nu știu... Ai înnebunit? Puncte de sus-
pensie, privire aruncată pieziș... Pas pe ulița din
cartierul săracilor? Da. De câte ori vrei tu, da. Afir-
mativ, eu sunt cel cu care mă cert...

****

Nimic nu a ajuns în intelect până când prima


oară nu a trecut prin simțire. Nu a trecut, nu. Un
proces al lui Kafka fără martori. Sentimente singu-
re, legate cu o piatră de moară de gât și aruncate în
lumea cuvintelor. Bolboroseli de fier roșu înfipt în
aer și în apă, în regăsire, pe sol înroșit de neputința
faptului de a nu putea, de a fi incapabil de a rosti
mai mult decât orice puțin.
De pe fereastra casei, vântul răpește niște foi. Le
ridică și le coboară până la asfalt. Le zboară vântul
ca pe niște aripi fără pasărea lor. Le întoarce pe o
parte și pe alta într-un vaiet strâmb, cu ochii în-
crucișați, gol, absurd și orb, nimic... Flutură cuvinte
de mâna a doua pe lângă ele, asemeni unor câini
fideli, cu un loc fix, de neconceput a trăi în orice
alt loc decât pe fața lor statică, dar flexibilă de ce-
luloză. Chelălăie din când în când a pustiu sau a
moarte. Ca niște inimi de plastic în care se adună
tăceri în cuștile lor cu zăbrele de aur, vise plăsmuite
din adânc de privire, din izvorul de unde am băut
apă pentru prima oară. Cu sufletul. Cu toată ființa
mea...
Plânge pământul a pietre. Plouă cu remușcări,
iar toamna iernii e aproape. Lui Nor începe a i se
strânge albastrul în negru. Limitele dumnezeirii

149
care îl trăiesc sunt aproape una de cealaltă. Mult
prea aproape.
Acum, viața e un „remember” în colțuri. Con-
știința galopează ca un Pegas în călduri. E de nestă-
pânit. Secvențe de ,,ce”, de ,,cum”, de ,,când” și de
,,de ce” pălmuiesc obrajii calzi ai bătrânului librar.
Nu a făcut nimic rău, dar se simte vinovat ca și când
ar fi făcut. Mintea e un continuu asediu. Nu o poate
opri. Plouă cu sânge nevinovat. Îi curg din suflet
păcate pe care el nu le-a făcut, de parcă cineva l-ar
judeca în liniște de neființă...
Aerul e greu. În el își găsește Nor un răgaz de
câteva minute până să apună cu totul.
Dar și aerul e trădător. Parcă toate forțele văzute
și nevăzute au complotat azi împotriva lui...
E seară, e multă singurătate și e frig...
Obosit de călătoria asta nebună numită viață, se
întinde pe patul lui Dar. Își trage pătura pe spate
și adoarme instantaneu. E o floare degerată în mij-
loc de primăvară. Azi, peste el au plouat cuvinte
de obișnuință, de luceafăr arzând. Evantaie uriașe
au trecut prin fața ochilor asemenea unei umbre
stranii. Și-a răspuns ultimului său strigăt, glas ne-
cunoscut și îndepărtat, patima de a aștepta iubind
și de a iubi așteptând. Piciorul uriaș al pădurii de la
poalele muntelui pe capul său, strivindu-i simțul de
a încerca să supraviețuiască în cochilia lui de fier,
de diamant, de apă sărată. Braț de apă, icnet sărac,
de neputință, un ecou al lumii întregi de la origini
și până în cel mai îndepărtat viitor.
Lumea păpușilor de hârtie, teoremă a imposi-
bilului, tunetul de departe, prevestitor de ceață, de

150
dimineață absurdă a propriului ego rătăcit într-un
colț de tavan, pe o pânză unde Ariadna și-a înfrun-
tat cândva soarta pe nume Palas Atena... Teatrul
tâmp unde toți își joacă rolul cu bucurie demonică
și de unde merg direct la biserică să se spovedească,
cu gândul la vomele care le vor ieși din săracele lor
suflete... Păpușile de ceară, cu surâsuri înghețate pe
fețe albite de minciună, de fals putred. Toți acei care
se jură că ajută, pentru care a trăi e o orgie nicioda-
tă ajunsă la capăt, infernul într-o cutie de chibrituri,
veioza stinsă la nouă seara cu febra de a te păcăli
că nu ești numai tu în cameră. Minunile pe care ți
le imaginezi salivând ca un câine scârbos și plin de
bube, apă de Gange unde se spală toți mizerabilii,
unde își fac nevoile ținându-se de mână în cazul în
care crocodilii ar ataca. Dar ei nu mănâncă săraci,
din păcate. Au și ei principiile lor... Ecce homo!
Mascaradă în trup de mitocani. Răul de care
te temi e atât de aproape… E chiar aici. Despuiat,
abandonat, un maț lung de mii de metri, un chin
din care vrei să muști, poate-poate te vei simți Evă
sau coadă de șarpe, cel lihnit de teama de a nu su-
praviețui...

*****

Într-un colț de orășel, la o margine, o casă cu


ferestre oarbe doarme. În spatele ei, într-un loc, as-
cuns stă ceva și pândește.
E încă noapte...

151
Aproape liniște. Ultimul dans

Casa lui Nor înspre dimineață. E frumos de in-


finit răsăritul azi.
Librarul s-a trezit devreme. Ca de obicei. Așa,
îmbrăcat de zi, un casual verde, deschide ușa de la
intrare. E ora 7. Duminică. Un oarecare orășel de
la poalele muntelui. Un mai incert, cu vânt răcoros,
nu rece. Cerul e senin. Soarele se sfiește să apară. E
încă ascuns de munte.
Azi e o zi deosebită. Dar vine la tatăl său. I-a
spus că va veni...
Iar Nor e ochi și urechi la viață.
Azi e ziua cea mare. Vrea casa plină. Ei, și ce!
Ar fi prima oară după atâția ani. În câteva minu-
te, băiețelul bancherului va veni la librărie ca să îi
împărtășească un mic secret: va trebui să meargă
până la casa fetiței din cartierul săracilor, să ceară
permisiunea să o aducă aici, unde totul a început
și unde veșnicia își va lua dreptul firesc. Librarul
nu va fi singur, ci își va umple marile singurătăți
cu averea scânteii pe care a numit-o mit de când a

152
știut că e așa.
Soarele strălucește a sărbătoare azi. A măreție.
Totul e o bucurie imensă. Fiecare gest își clatină
corpul într-un aer aprins de primăvară întârziată.
Ninge cu dorințe. Plouă cu lumină. Vreme de dus
fără întors. Resemnare a pace. Vers terminat, cu
rimă mută, invizibilă. O voce neauzită, fictivă, un
fel de scară a evoluției inverse.
Un ceva nespus în aceste cuvinte, o ideologie
trimisă în spațiu împreună cu Simfonia a șasea de
Beethoven. Să plutească în neant milenii, așa, în
neștire, dorință dorită pe corzi de viori, pe clape de
pian, incertul neajuns al a fi-ului uman. De aceea
sângerează apusurile mai mult decât toate războa-
iele conștiinței.
Dacă totul s-ar opri o secundă din mersul fre-
netic spre alt mers, spre altă frenezie, viața ar sus-
pina un nou început. Ar ofta ca un Atlas amăgit
a doua oară. În fața unor plebei idioți, bucuroși
de soarta lor de creaturi respirânde într-un fel de
lume numită, sărac: ,,umanitate”. S-ar prăbuși mă-
reția acelui sentiment ascuns din fiecare decență a
recunoașterii fără nicio posibilă oprire, aceea a în-
ghețului Demetrei atunci când a pierdut-o pe Cora
Persefona în favoarea meschinului Hades... Pentru
niște sâmburi de fruct parșiv, rodia, un altfel de
măr al Evei, al Herei, repetitio humanum est...
De la începutul începutului. Sublimul slăbiciu-
nii.
**

Casa lui Nor. Librăria. Acea vulnerabilitate ne-

153
dorită, deși suferită, niciodată cerută ca o pâine
întreagă, ci ca o jumătate de pâine și o carte... O
clădire veche, cu pereți închiși într-un perete unic,
de nestrăbătut, un tremur al neființei de a fi, de a
vrea mai mult, de a nu simți setea cunoștințelor în
măsura în care ar putea străpunge orice timpan
dincolo de timp. Mai presus de absolut. Absolutul
însuși...
O casă cu secrete prefăcute în statui de nisip,
o lume a umbrelor-amintiri, labirint încuiat cu o
cheie de aur, un fel de a spera care aduce a îmbu-
cătură de aer, vârful de lance al cerului dintre vis
și gând...
- Ding-dong, ding-dong, dong, don, nnn, sună
vesel soneria de la intrare. Nor e așezat la măsuța
de lemn de la capătul opus intrării. Vrea să se ridice
rapid, dar nu poate. Ceva îl țintuiește ca pe un Isus
necunoscut. Reușește, într-un final, să facă primii
pași. Primii lui pași. Sufletul îi zboară înainte. E
mai iute decât corpul. E mai nerăbdător. Și poate.
E deja acolo. E la ușă. Dar nu poate reacționa în
niciun fel. Își așteaptă stăpânul din carne. Unu, doi,
trei, încă un pas, și încă unu. E aproape. E din ce în
ce mai aproape. Se uneeesc, se uneeesc. Sunt unul,
s-au întâlnit în contopire. Acum, mai mult decât
până acum. E un da spus cu toată ființa... Mișcare!
Nor deschide ușa. La intrare răsar cei trei crai:
fetița săracă, băiețelul bancherului și Dar, mereu
dar, imens, radiant, cu părul negru, cu ochii ne-
gri, cu zâmbetul senin cât primăverile a douăzeci și
cinci de ani. El, fiul niciodată rătăcit de tot...
- Sărut mâna, nene Nor, se grăbesc copiii. Dar se

154
apropie și își ia în brațe tatăl. Îl ridică până la nori
și îl coboară într-o clipă înapoi. Dimineața e un ca-
dou gigant al supremului azi, un munte de după
care poate, în sfârșit, răsări povestea cu început și
sfârșit. E un destin țesut în miracolul vieții unei
singure zile... Cea din urmă.
- Bine ați venit, dragii mei! spuse Nor cu vocea
sugrumată. Haideți, intrați, nu mai stați la ușă!
continuă împăciuitor. Vă așteptam.
- Nene Nor, ești cam palid azi, te simți bine, în-
trebă fetița curioasă.
- Ei, nu prea am ieșit din casă. Librăria asta mă
ține înăuntru câteodată.
- Vrei să-ți aduc ceva, nene Nor? adăugă băiatul.
Mă întorc repede, dacă vrei, plec acum. Pot merge
acasă.
- Stai cuminte, copile! răspunse blajin Nor. Am
tot ce îmi trebuie chiar aici. Nu e nevoie să pleci
nicăieri. Nu e nevoie, nu...
- Hai, să vă fac ceva bun, că e dimineață. Să luăm
masa împreună.
- Nene Norule, mai ai prăjituri din alea de ulti-
ma dată? spuse pe nerăsuflate fetița, ca și cum i-ar
fi fost rușine.
- Am și din acelea, știu că îți plac. Știu că vă
plac la toți trei.
Dar clipi din ochi a aprobare. Îi râd sprâncene-
le. Azi e o zi a răsfățului, a surâsului. Salonul a fost
întotdeauna camera lui favorită.
„- Ar fi frumos să cânt ceva la pian. Îmi era
dor”, își spuse în gând. Poate că Lieberstraum sau
Moonlight Sonata... Nu, e cam visătoare, dar, de ce

155
nu, se răzgândi.
Lăsă deoparte pe Nor cu copiii învârtindu-se
împrejurul lui ca niște iezi și se îndreptă lin spre
pian. Cu pași mozaicați, un puzzle de mișcări pe
care tatăl său le executase chiar cu câteva minute
înainte. El știa asta... o presimțea. Acum era rân-
dul lui să recompună jocul a fi-ului mimat în altă
existență, departe, odată cu el, oriunde ar fi mers.
Străin de el, o fărâmă de viață leneșă într-un timp
îngrozitor de rapid, o limită a unei silabe de poar-
tă de lemn arsă, de intrare forțată, un fel de Troie
închipuită cu calul trădător în ea, Pandoră nebună,
copil cu privirea pierdută spre departe, acolo unde
va trăi doar pentru a visa. Nimic mai mult...

***

Primele acorduri. Calde. Au umplut încăperea


plină de cărți singure. Au semănat mirosuri invi-
zibile de sunete nevăzute doar cu ochii. Doar cu
ochii... Beethoven e grav. E meditativ. E sumbru de
romantic. E creator de visuri.
Dar interpretează cu ochii închiși. Lumea lui e
acolo... E aici și peste tot. Se mișcă împrejur, dede-
subt și deasupra, ajunge până în camera unde tatăl
său își face veacul de când se știe, se plimbă ca o
esență tare pe lângă ferestre, de parcă ar vrea să le
întrebe ce au mai văzut, sau câți stropi de ploaie le-
au umezit chipul de ultima oară de când a fost aici.
În aer plutește ceva. Dar și-a trimis mesagerii
să întrebe, să afle. Însă liniștea e seacă. Miroase a
ceva deja hotărât. Nu știe a ce. Vrea să presimtă,

156
însă ceva straniu îi blochează dorința la o poartă
pe care nu a mai văzut-o înainte. Niciodată...
Degetele i se opresc brusc. Vrea, vrea, vrea. Și o
va face. Azi o va face.
Se ridică asemeni unei vijelii de pe scaunul ro-
tund și plecă spre bucătărie, unde Nor, însoțit de
cei doi copii, pregătește masa. Le face semn să îl
urmeze în salon. Încearcă să pară binedispus, dar
nu reușește decât o grimasă. Librarul îl privește cu
împăcare. Ia copiii de mână și îl urmează pe Dar.
Vor mânca în alt moment. Acum e timpul pentru
muzică. Ea e singura... Și va fi. Note călătoare în
timp, în minte și în simț, sol al nemărginirii elibe-
rate spre un nicăieri cu numele de OM.
Nimeni nu spune nimic. E liniște grea în came-
ra cu pagini vechi. Nor are pe față un surâs senin.
A înțeles...
În muzica lui, Dar e un zeu al nespusului. Copiii
îl urmăresc fără să miște. E magic.
Timpul s-a oprit. Viața curge în tot ce nu s-a
putut rosti atunci când chiar ar fi trebuit... Devre-
me sau târziu?

****

E aproape de amiază.
Au trecut minute lungi cât secole sau poate,
secole cât niște biete minute. Fetița din cartierul
săracilor stă în dreapta lui Nor, iar băiețelul ban-
cherului, în stânga. Amândoi îl țin strâns de mână.
Au rămas așa, într-o încleștare a unui gest reflex. A
unui ultim instinct. Acela de a nu pierde.

157
Dar a terminat. Acum da. În sfârșit. Deschide
ochii și se ridică de pe scaun. Camera e mută. Ni-
meni nu spune nimic. Nimic. Și e frig.
Nor are ochii închiși și un zâmbet dulce-amar
pe buze. Dar se apropie de el. Îi ia mâinile reci din
mâinile copiilor și le strânge la piept.
- Tată! îngână abia auzit...

158
Cuprins

Un stilist al mișcărilor delicate ale bătrânilor


prefață de George Vulturescu...........................................5
1. Liniștea unei secunde...........................................11
2. Jocul de-a dimineața............................................19
3. Fereastra altarului alb..........................................28
4. Lumea cuvintelor curcubeu................................38
5. Aripi de cenușă.....................................................45
6. Ziua frunzelor căzătoare.....................................53
7. Femeia de flăcări..................................................60
8. Imperiul surâsului de ieri...................................67
9. Mările răcoroase ale întâmplărilor....................75
10. Insula întâlnirilor singure.................................83
11. Copilul albastru..................................................90
12. Teii de pe strada fără nume.............................100
13. Aici începe nordul...........................................109
14. Zăpada ruptă a visului târziu.........................118
15. Atunci am cerut viață......................................127
16. Treptele de la porțile neființei........................136
17. Carnavalul păpușilor de hârtie.......................144
18. Aproape liniște. Ultimul dans.../....................152

159