Sunteți pe pagina 1din 4

Luceafarul

De Mihai Eminescu

Printre scriitorii de referinta ai literaturii romane il putem pune la loc de


cinste pe Mihai Eminescu care in anii sai de activitate literara a inzestrat literatura
romana cu opere de geniu care nu constituie doar expresia creatoare eminesciana
ci un adevarat tezaur. Numit de critica de specialitate “ultimul mare romantic
european” opera eminesciana se incadreaza in romantism. Creatia sa se
constituie din liric, epic, dramaturgie si alte studii si publicistica in revistele
timpului. De catre publicul larg, cititorul de rand, Eminescu este cunoscut mai ales
ca poet. Incadrandu-se in romantism, opera lui trateaza teme specifice: iubirea,
natura, filosofia, istoria cu motivele aferente. Dintre operele reprezentative
creatiei sale putem aminti poemul “Luceafarul”, “Sara pe deal”, “Floare albastra”,
“Glosa”, “Scrisorile” etc.
Poemul “Luceafarul” este insipirat dintr-un basm romanesc cules de
austriacul Kunisch intr-una din calatoriile sale in Tara Romaneasca. Acesta se
numeste “Fata din gradina de aur” si, prezinta povestea unei frumoase fete de
imparat izolata de tatal ei intr-un castel, de care se indragosteste un zmeu. Fiind
refuzat de tanara domnita, zmeul merge la Demiurg cu scopul de a cere sa I se ia
nemurirea. Cum dorinta ii este respinsa, zmeul se intoarce pe pamant unde o
vede pe fata de-mparat indragostita de un om obisnuit. Furios, zmeul decide sa se
razbune prin viclesug, rasturnand peste fata de-mparat o stanca iar pe tanarul
baiat lasandu-l sa moara in Valea Amintirii.
Acest basm este folosit initial de Eminescu in perioada berlineza cand scrie
un poem cu acelasi nume, modificand insa finalul. Intre 1880 si 1883 poemul este
prelucrat in cinci variante succesive diferite. Ajunge sa fie publicat pentru prima
data in Almanahul Societatii Academice Social-Literare Romania Juna in luna
aprilie a anului 1883.
Fiind incadrat in romantism, poemul Luceafarul dezvolta o tema specifica
curentului literar si anume, problematica geniului in raport cu lumea, iubirea si
cunoasterea. Titlul operei eminesciene reprezinta in sens denotativ un astru
ceresc, iar in sens conotativ iubitul, geniul, idealul, perfectiunea, cunoasterea si
lumea superioara.
Textul este o alegorie pe tema geniului, ceea ce inseamna ca povestea,
personajele, relatiile dintre ele sunt transpuse intr-o suita de metafore,
personificari si simboluri. Poemul este o meditatie asupra conditiei umane ideale.
Din punct de vedere al speciei din care face parte, poemul este incadrat in
epic, liric si dramatic. Schema epica a basmului este prezenta inca de la inceputul
poemului, deoarece acesta se initiaza prin formula de inceput “a fost odata ca-n
povesti/ a fost ca niciodata/ din rude mari imparatesti/ o prea frumoasa fata”,
continuand cu evidentierea elementelor fantastice si anume, metamorfozele si
calatoria lui Hyperion. Secventele realizate prin dialog si dramatismul
sentimentelor marcheaza elementele dramatice. Lirismul este sustinut de
expresivitatea limbajului, prezenta elementelor de prozodie, eul liric, cat si de
meditatie filozofica.
Textul este alcatuit din patru planuri, tablouri realizate prin opozitia cosmic-
terestru si, cele doua ipostaze ale cunoasterii omul de geniu si omul comun.
Incipitul poemului se afla sub semnul basmului “A fost odata ca-n povesti,/
A fost ca niciodata”, oferind impresia timpului mitic. Portretul fetei de imparat
realizat prin versul “O prea frumoasa fata” sugereaza unicitatea terestra. Ii este
propusa o oarecare predispozitie spre inaltimi astrale datorita comparatiilor care i
se ascociaza “Cum e Fecioara intre sfinti/ Si luna intre stele.”. Urmatoarele cinci
strofe ale incipitului reprezinta uvertura al carei spatiu abstract este umanizat.
Primul tablou al creatiei eminesciene constituie povestea de iubire dintre
luceafar si fata de-mparat. Iubirea se naste lent dintr-o stare de contemplatie intr-
un cadru nocturn. Fata contempla luceafarul de la fereastra dinspre mare a
castelului, ceea ce duce apoi la descrierea unui peisaj deosebit. Iubirea purtata
luceafarului de catre tanara domnita simbolizeaza aspiratia spre absolut a
acesteia. La randul sau , luceafarul ajunge sa aiba aceleasi sentimente profunde.
Toate acestea sunt sustinute in text de tema iubirii realizata prin motive specifice:
motivul castelului, al inserarii dar si mitul zburatorului.
Atractia indragostitilor unul pentru celalalt este sugerata de prima
chemare, menita sa scoata in evidenta dorul si puterea sentimentului. Luceafarul
se smulge cu greu din sfera sa, spre a se intrupa prima oara din cer, care
reprezinta tatal “Iar cerul este tatal meu” si, din mare, care este considerata
mama acestuia ”Si muma-mea e marea”. Aceasta intrupare este asociata mitului
zeului Neptun. El se metamorfozeaza intr-un tanar cu par de aur moale, “Parea un
tanar voevod/ Cu par de aur moale”, reprezentand ipostaza a ingerului prin
antiteza dintre paloarea fetei si ochii scanteietori “Iar umbra fetei stravezii/ E alba
ca de ceara/ Un mort, frumos cu ochii vii/ Ce scanteie-n afara”.
Desi refuza sa-l urmeze prima data, fata de-mparat il cheama si a doua
oara. Acum, luceafarul renaste din soare ”Si soarele e tatal meu” si noapte “Iar
noaptea-mi este muma” , metamorfozandu-se intr-un tanar cu parul negru “Un
mandru chip se-ncheaga/…/Pe negre vitele-I de par”, reprezentand ipostaza a
demonului prin antiteza dintre bratele albe ca de mort si scanteierea ochilor “Din
negru giulgi se desfasor/Marmoreele brate/…/Dar ochii mari si minunati/Lucesc
adanc,himeric”. Luceafarul este refuzat a doua oara si I se cere sa devina muritor
“Tu te coboara pe pamant,/ Fii muritor ca mine”.
Tablul al doilea are in centru idila dintre fata de imparat si pajul Catalin.
Aceasta sugereaza repeziciunea cu care se stabileste o legatura sentimentala intre
doua persoane ce apartin aceleiasi lumi. Apartenenta la aceiasi lumea este
sugerata si de asemanarea numelor celor doi, Catalin si Catalina. Se observa cu
usurinta faptul ca portretul lui Catalin este creeat in antiteza cu cel al luceafarului
“Viclean copil de casa/…/Baiat din flori si de pripas/Dar indraznet cu ochii”. Cei doi
formeaza un cuplu norocos, fericit, supus legilor pamantene, desfasurandu-si idila
sub forma unui joc. In ciuda faptului ca accepta iubirea pamanteana, Catalina
aspira in continuare la iubirea ideala pentru luceafar “In veci il voi iubi si-n veci/Va
ramanea departe…”. Aceasta pasiune este determinata si de obstacolul impus de
apartenenta la doua lumi diferite. Tot in acest fragment se poate observa puterea
de sacrificiu a omului de geniu, gata sa renunte la tot pentru idealul sau.
Cel de-al treilea tablou prezinta o lume a visului, justificata prin zborul
luceafarului spre inceputuri “Porni luceafarul. Cresteau/In cer a lui aripe,/Si cai de
mii de ani treceau/ In tot atatea clipe”. Acest fapt reprezinta o incercare
dramatica de a-si schimba destinul “-De greul negrei vecinicii/Parinte, ma
dezleaga/…/Dar da-mi o alta soarte/…/Si pentru toate da-mi in schimb/O ora de
iubire…/…/Mi-e sete de repaos” . Prin vocea Demiurgului sunt puse in antiteza
cele doua lumi “Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte/…/Caci
toti se nasc spre a muri/Si mor spre a se naste”. De asemenea este scos in
evidenta si faptul ca oamenii nu sunt capabili sa-si controleze lumea, ei avand
doar stele norocoase “Ei doar au stele cu noroc/Si prigoniri de soarte”. Refuzul
Demiurgului este categoric “Dar moartea nu se poate…”, oferindu-I drept cel mai
puternic argument ceea ce se intampla pe pamant “Si pentru cine vrei sa
mori?/Intoarce-te, te-ndreapta/Spre-acel pamant ratacitor/Si vezi ce te asteapta.”
Tabloul al patrulea surprinde din nou idila dintre cei doi pamanteni, intr-un
cadru idilic specific naturii lui Eminescu. Elementele de pastel devin martori activi
ai iubirii celor doi. Pentru luceafar acesta este momentul decisiv, in care intelege
superficialitatea muritorilor si cat de mult sunt ingraditi acestia de destin. Finalul
poemului surprinde amaraciunea luceafarului care pare resemnat in urma
pierderii iubitei, constientizand diferenta dintre cele doua lumi “Traind in cercul
vostru stramt/Norocul va petrece,/Ci eu in lumea mea ma simt/Nemuritor si
rece.”.
In opinia mea poemul Luceafarul este o sinteza a operei poetice
eminesciene deoarece armonizeaza teme si motive romantice, atitudini
romantice, elemente de imaginar poetic si procedee artistice cultivate de scriitor,
simboluri ale eternitatii sau ale mortii precum si ale temporalitatii sau vietii.