Sunteți pe pagina 1din 145

El viajero

sin tiempo
Ovidiu Constantin Cornila
Călătorul fără timp

OVIDIU CONSTANTIN CORNILĂ

CĂLĂTORUL FĂRĂ TIMP

1
Ovidiu Constantin Cornilă

MOTTO:

Corpul meu e o poveste spusă de linişte,


în timp trecut, în genunchi aşezaţi
în ochi şi în palme,
la capăt de lume, poveste,
surd amor, viaţa asta…

2
Călătorul fără timp

OVIDIU CONSTANTIN CORNILĂ

CĂLĂTORUL FĂRĂ TIMP


Proză scurtă

Cu o postfaţă de
EUGENIU NISTOR

Editura ARDEALUL
Târgu-Mureş, 2017

3
Ovidiu Constantin Cornilă

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


CORNILĂ, OVIDIU CONSTANTIN,
CĂLĂTORUL FĂRĂ TIMP / Ovidiu Constantin Cornilă
Proză scurtă
I. Cu o postfaţă de Eugeniu Nistor
Târgu-Mureş: Editura Ardealul, 2017
ISBN 978-606-8372-55-6

------------------------------------------------------------
Lector: Eugeniu Nistor
Tehnoredactare: N. Alexandru-Emil
Secretar de redacţie: Rozalia Cotoi
Copyright © Ovidiu Constantin Cornilă
Apărut 2017
-------------------------------------------------------------

4
Călătorul fără timp

Primul pas
- Cine eşti?
- Eu?
- Da, tu de acolo. Ţi se pare că vorbesc cu
altcineva sau că mai e cineva lângă tine?
Dor privi în jur… Nu se ştie niciodată…
Poate că vocea se înşela. Dar, într-adevăr, nu mai
era nimeni nici la dreapta, nici la stânga, nici sus.
Doar câţiva copaci desfrunziţi, două alei acope-
rite cu frunze care se pierdeau după un monument
de piatră acoperit cu licheni de un verde închis…
şi un îngrijitor cu salopetă cenuşie, după un mal-
dăr de iarbă proaspăt tăiată. În mâna dreaptă ţinea
o mătură din acelea vechi, una care părea mai
degrabă unealta de zbor a unei vrăjitoare dintr-o
carte de poveste ascunsă într-o bibliotecă veche,
undeva prin marea lume.
- Vorbesc singur sau mi se pare mie? înce-
pu vocea, de data asta iritată. Nu am toată după-
amiaza la dispoziţie. Parcul se închide la nouă şi
jumătate. Ar cam fi timpul de plecare.
- Bună seara, spuse Dor. Chiar acum plec.
Fără alte cuvinte în plus, tânărul se îndrep-
tă spre poarta principală, se opri undeva în drep-
tul ei, mai privi încă o dată în urmă, ca şi cum ar
fi uitat ceva, după care, cu un gest decis, plecă…
Undeva, spre altundeva… Într-un loc în care nu
deranja social pe nimeni cu orar şi cu îndatoriri,
cu salariu şi cu salopetă… Puţin mai departe,
mult mai aproape…

5
Ovidiu Constantin Cornilă

Şi aşa, în câteva zile, totul avea să fie


uitat…
Dor, un nume din alt nume, nearticulat şi
parcă ascuţit, fotograf de meserie, umbla străzi şi
parcuri, pieţe şi tot ce putea fi umblat în căutarea
fotografiei ideale cu nume de viaţă şi faţă de azi,
secunda perfectă în ochiul de sticlă, vânător de
senzaţii şi secvenţe inedite, netrăite… Ascunse şi
aşteptate, misterioase, dese, grele, apăsate, ferici-
te cât o miime din ceva, la alegere. Tăcute, per-
sistente. Asemenea unui regret ce refuza să
plece…
În fiecare zi, Dor pleca dimineaţă devreme
unde vedea cu ochii. Pleca cu gândul. Mult mai
departe. Uneori se lua cu el, alteori mergea sin-
gur. Doar jumătate din el...
El şi Nikonul pe care îl primise cadou cu
ceva timp în urmă de la un amic, fotograf şi el,
începeau fiecare zi împreună. O provocare avidă
de a încerca. Un final început de la jumătate.
Mergeau cu paşi curioşi. Kilometri de ora-
şe, de câmpuri, porturi, muzee, la o vânătoare atât
de pasivă. De inofensivă…
Mai mereu li se arătau feţe de oameni ocu-
paţi, calmi, agitaţi, iubăreţi, oameni cu priviri pie-
zişe, oameni absenţi, figuranţi nelipsiţi ai oricărui
timp prezent, colţ de stradă sau birou… Personaje
relaxate într-o stare de ,,ce am dau”. Fără preocu-
pări indecente, aparent, fără vreo ambiţie care să
dea un ton diferit unei vieţi enervant de precise.
Mai mereu găseau aceleaşi idei de realităţi
sugrumate de „de ce-uri” cărora le lipseau răs-
punsurile. Cuvinte nesupuse alergându-şi umbre-
6
Călătorul fără timp

le aplecate prin minţi obsedate de comun. Gân-


duri animalice ale unor lumi imaginare. Dorinţe
şi vise fabricate din baloane de săpun de cea mai
proastă calitate.
În timp ce răsfoia cartea vie a aglomeraţiei,
Dor încerca să găsească măcar o pagină albă în
care să-şi coboare inspiraţia. Doar pentru câteva
momente. Nici nu era nevoie de mai mult. Se opri
la marginea unui câmp, chiar lângă o cale ferată
abandonată. Iarba crescuse de o parte şi de alta a
şinelor, lăsând spaţiul dintre ele chel. Deşi nefo-
losită din nu se ştie ce motive, calea ferată îşi
continua drumul spre un posibil stop. Cumva ne-
terminată înainte de a începe, călătoria plutea pe
undeva, prin aerul încă răcoros al dimineţii. Ca o
invitaţie informală făcută oricui încerca să şi-o
imagineze aşa cum ar fi trebuit să se întâmple…
Aşa că, fără să stea mult pe gânduri, Dor se
lungi chiar între şine, îşi reglă aparatul şi, cu un
gest precis dădu viaţă unor flash-uri exacte chiar
la limita orizontului, acolo unde drumul de fier îşi
contopea linia neobişnuit de dreaptă… De acolo,
de jos, iarba aducea mai mult a junglă tropicală.
Îi putea simţi foşnetul umed, şoaptele atingerii
verdelui pe verde.
În mijlocul ei, şinele paralele distorsionau
raportul mărimii vegetaţiei; era ca şi cum ai su-
prapune o lume gigantă peste una minusculă. Şi
iarăşi, chiar acolo, între ele, Dor simţea pietrele
ascuţite înfigându-i-se, pe rând, în piept, în pi-
cioare, asemenea unor pumnale boante.
Poate că era preţul ce trebuia plătit pentru
fotografii. Şi ce dacă, îşi spuse. Nu contează…
7
Ovidiu Constantin Cornilă

Şi, ignorând durerea, mai stătu o vreme culcat,


parcă aşteptând ceva… Acelaşi aşteptând care
întârzia să îşi facă apariţia.
Într-un târziu, Dor se ridică şi, cu o mişcare
hotărâtă, aşeză cureaua aparatului de fotografiat
la gât şi începu să alerge. Pe calea ferată, înspre
înainte…
Un tren, cu roţile picioarelor străpunse de
pietre multe, mute, ascuţite demult, chemă călăto-
ria. În somnul obişnuinţei, lumea pe care o ştia
prinse a rămâne în urmă. Cu toate zilele şi nopţile
ei ruginite, cu tot dragul acela de care nu te poţi
îndrăgosti decât dacă accepţi să fii unul mai mult
la număr. Drumul pe care alerga luă forma unei
piste de atletism. Pe el, pe acest drum alese Dor
să plece, să gonească, să se oprească, să gonească
din nou. Fără oprire sau vreo posibilă staţie unde
să facă plinul…
Undeva, la vreo câţiva zeci de metri, îngri-
jitorul cu salopetă cenuşie tăia iarba de lângă un
gard, chiar la marginea unui chioşc cu ziare. Toc-
mai se opri să fumeze o ţigară.
Până să ajungă în dreptul lui, Dor îl măsură
lung din cap până în picioare, dar se prefăcu a
nu-l cunoaşte. Dacă îi punea din nou întrebări
ciudate? Dacă de data asta avea chef de vorbă?
Întoarse capul, se opri din alergat şi abordă
un mers cuminte, neprovocator. Poate că era mai
bine aşa.
Între ei, distanţa se micşoră vizibil. Unul
fuma şi privea cu o oarecare curiozitate, celălalt,
cu capul întors în partea opusă. În cele din urmă,

8
Călătorul fără timp

ajuns în dreptul îngrijitorului, Dor se opri şi îl


întrebă:
- Bună ziua. Nu vă supăraţi, mai e mult pâ-
nă la prima staţie de tren?
- Ţi se pare că am chef de vorbă? Răspunse
brutal omul în salopetă.
Şi continuă: Nu vezi că fumez? Când fu-
mez nu vreau să vorbesc. Cu nimeni. De ce aş
face-o cu tine?
Bună întrebare. Cine era el să i se răspun-
dă? Şi de ce? Poate că i se va cere să plece, că la
nouă şi jumătate se închid porţile parcului, ca ieri
seară.
Cu toate astea, Dor nu simţea nici o urmă
de curiozitate de ce se afla acest individ aici,
acum, acum, aici. Coincidenţă, nebunie, proba-
bil…
Se hotărî să nu insiste şi porni din nou la
drum. În spatele lui, îngrijitorul continuă să scoa-
tă rotocoale albe de fum des, parcă de tren de
epocă…
Dor privi ceasul grăbit. Nu îl aştepta ni-
meni, dar se grăbea… Simţea oboseala ca pe o
povară nesatisfăcută de chinul celui care o purta.
O patimă doritoare de mult şi de mai mult, până
la epuizare, umilire, strivire.
De ce?

9
Ovidiu Constantin Cornilă

Mereu nu e un cuvânt

În ultima vreme, zilele treceau parcă fără


timp în ele. Ploaie ridicolă, soare palid, nori cu
forme enervante, stângace... Anotimp ciudat, cu
personaje crispate, în aşteptare parcă de un dez-
nodământ perfect compus.
În mansarda bucătăriei, pe la 6 şi ceva di-
mineaţa, Dor ieşi să respire nişte aer proaspăt. În
luna lui aprilie, aerul avea un miros unic, a curat,
a pală de vânt turbat de pur, neumblat pe unde are
obiceiul să umble… Câteva înghiţituri lacome
din acest dar nevăzut, şi era ca nou.
După săptămâni întregi de rătăciri în Ma-
rele Oraş, Dor reuşi să surprindă câteva momente
de neuitat, desprinse parcă din lumea trecutului şi
aduse în forma lor fixă într-un prezent care avea
să devină mâine foarte curând.
Toată istoria asta îi aducea în minte, destul
de des în ultima vreme, poveştile căutătorilor de
aur cu tonele lor de balast care erau cernute pen-
tru câteva grame prăpădite de aur… Pepite amă-
râte, dar valoroase pentru acela ce muncea din
greu. Zile şi zile de căutări, ore umplute cu nisip,
cu transpiraţie, cu încordare la maxim…
Gânduri, multe răsuciri şi striviri de minte
şi simţ atacau pe nedrept o cutie a fiinţei în care,
în loc de mitica speranţă, îşi trăiau, pe rând, drep-
tul la viaţă, dorinţe şi visuri, mai mult visuri decât
dorinţe… Terasa rece şi parcă primitoare din mi-
lă, evident, în calitate de parte a casei pentru ori-

10
Călătorul fără timp

ce stăpân, chiriaş sau proprietar, oferea un oare-


care confort temporar. Aşa, de formă sau de com-
plezenţă… Dar cu asta era obişnuit Dor. Nu era
în nici un caz mai mult decât ar fi crezut posibil
şi real şi nici mai puţin decât irealul în care se
adâncea aproape în fiecare minut al existenţei…
După câteva minute de aer proaspăt, Dor se
hotărî să cutreiere periferia Oraşului. Ar fi posibil
ca acolo, astăzi, să poată fotografia nevăzutul,
ineditul în starea lui de origine. Copii flămânzi,
păsări moarte, câini hăituiţi, umblând ca nebunii
pe o tablă de şah, oameni, oameni de ceară, lu-
mini de seară împăcate, arbori cu nume neînce-
pute şi niciodată terminate, toţi oameni, strigăte
mute, spre cer şi mai încolo…
Poate că azi ar însemna mai mult decât
ieri-ul acela de cale ferată, de nesfârşit lung, roto-
coală de fum şi de pândă furată… Degeaba. La
urma urmei, orice drum e un refugiu, înspre mine
sau înspre tine, omule!
Pe la 5 după-amiază nu bântuia nimeni pe
străduţele acelea sărace. Nimeni. Nu avea rost. În
plus, economie de energie biologică… Se însera
în numai câteva ore, aşa că bateriile trebuiau în-
cărcate bine. Pentru poveştile de seară, pentru ce
nu era nespus sau spus doar printr-un simplu gest.
Nu conta de cine… Era momentul oportun de a
evita intimităţile altora. Să le ţină pentru ei, gândi
Dor într-un impuls aproape negativist. Fiecare le
are pe ale lui. Aproape fiecare…
Paşii îi mergeau singuri, fără vreun efort
anume. Case sărăcăcioase i se arătau în cale, me-
se strâmbe de ping-pong, tobogane murdare, par-
11
Ovidiu Constantin Cornilă

curi cu alei în formă de u, copii uitaţi pe-afară de


pe la vreun prânz luat numai de mamă şi tată…
Un tot care îi aducea aminte de o copilărie unde
fiecare lucru era calculat la sânge. Doar aşa, pen-
tru orice eventualitate.
Din când în când, Dor obişnuia să răzbată
periferia. În afară de aduceri aminte, însemna in-
spiraţie. Acolo obişnuia să se întâlnească cu ea.
În locuri simple, unde zâmbetul se producea mai
mereu cu gura închisă, vinovat parcă… Strâns,
mic, cu capul plecat.
Fotografii vii, asemenea unor păreri de rău,
alb-negru, îşi răbufneau cadrele finite în aparatul
de fotografiat al lui Dor. Un ajungeau degetele de
la o mână să apese pe declanşator, nici cele de la
cealaltă mână să îl mişte… peste tot, la fel ca
vântul de la 6 dimineaţa, de pe terasă… Neum-
blat. La fel de neumblat. O armă a vieţii, o înşelă-
torie a fiecărei secunde de artă nescrisă, palpând
a piatră fierbinte, a dor neterminat, a şoaptă de
umbră… De ce uneori nu se întâmplă nimic, ani,
decenii, timp uitat de timp şi, dintr-odată, lumina
apare, ca o zeiţă speranţă, întrebătoare de viaţă
adâncă, simţită până în mădularele ultimei pică-
turi de sânge, de privire, de îmbrăţişare? De ce?
Întrebări copiate în retina lentilei Nikon cu
o sinceritate nebună, aproape de ordinar, lacom…
Hălci de trăiri rămâneau imortalizate masiv într-
un ochi artificial, aparent inofensiv, artificial, tă-
cut… Cu sutele, cu mult alb, unele, altele, cu pete
negre, prelungi, transportând cantităţi uriaşe de
materie în ce avea să devină hârtie expusă în vreo
sală oarecare locuită precar de nişte oarecare,
12
Călătorul fără timp

amatori, curioşi, plictisiţi. Creaturi de meserie şi


nimic mai mult… Locuri şi acorduri neatinse de
fals aveau să creeze idei. O supă călduţă făcută
din nimicuri care mai de care mai incolore, insi-
pide, inodore…
Nu se putea trăi altfel. Aceasta era legea lui
azi, aşa se întâmplă şi ieri şi poate că trebuia să
fie şi mâine… Marele Oraş înghiţea orice era mai
mic decât el cu o poftă sălbatică, animalică şi fără
nici o remuşcare. Doar astfel, monstrul cu blocuri
gri, cu magazine triste, cu riduri asemenea unor
străzi pustii, putea subzista acestui hohot plângă-
cios al timpului prezent. Necompromis, neuitat,
ne-norocit. Un mort înainte de a se naşte. Şi to-
tuşi o mână, chiar dacă rece, o mână întinsă su-
pravieţuirii. Acestei prefăcătorii laşe a verbului A
FI. Pentru cel ce fotografiază, pentru cel care vi-
zitează, pentru vânzătoarea din chioşcul de un
metru pătrat de la colţul străzii şi chiar pentru
omul de afaceri de la etajul 24 al edificiului de
unde poţi vedea mereu fără să fii văzut…
Ironic, îi trecu prin minte lui Dor, această
provocare de a îngheţa viul de lângă tine, fără
măcar să-l atingi e ca şi cum ai accepta să ajuţi un
om de la înec, ca şi cum ai plonja în apă după el
ştiind că nu poţi să înoţi. Cine moare, cine se
salvează?
Întrebări cu răspunsuri retorice, umilite…
Ora 9 seara. Aproape întuneric. La o mar-
gine de trotuar, Dor demontă fără grabă trepiedul
aparatului de fotografiat. Valuri de oameni inun-
dau străduţele înguste de mahala. Noaptea, bucu-
ria tuturor. Din toate părţile se auzeau strigăte,
13
Ovidiu Constantin Cornilă

îndemnuri, râsete pline. Copii, maturi, bătrâni. O


sărbătoare a lumii de aici. Un drept neschimbat
de lipsuri, frig sau nepăsare. O nepăsare a lui NU
AM la numai câteva ore distanţă de un nou MÂI-
NE. Aceeaşi neiertare de 24 de ore cu suflu asur-
zitor, înfuriat, nepotolit. Pentru toţi, aşa cum a
fost mereu. Şi aşa cum mereu va fi…
Va fi pentru că unii ştiu că lumea nu e o
fabrică de îndeplinit dorinţe, nici un admirator al
unui simplu „ce faci?”, al unei perpetue căutări
de sine… Că puterea unui cuvânt nu stă niciodată
în literele sau silabele lui, ci în forţa cu care a fost
împins afară, uşor, de la spate, părinteşte, de sim-
ţul ce l-a creat. În orice zi, a fiecărui an, din fie-
care viaţă a fiecăruia. Un acord ca un ţipăt de
libertate totală, nelimitată, aproape de cerul care a
creat-o…
De aceea MEREU nu e un cuvânt…

14
Călătorul fără timp

Ce a fost înainte de timp?


Luna lui decembrie era anul acesta zgârcită
cu zăpada. Lumea ieşea din casă îmbrăcată de
primăvară. Sângele însuşi era de primăvară. Îţi
venea parcă să consumi o adrenalină neobişnuită,
stăpână de alte corpuri, de alte momente. Ce a
fost oare înainte de timp şi de ce acum e ceea ce
se întâmplă?
Secvenţe sacadate din anii trecuţi, de un
imens demult îi străfulgerară lui Dor inima min-
ţii. Se mai putea trăi cu amintiri, nu?
- Mulţumesc. Încă mai crezi în miracole,
răspunse speranţa de lângă el cu o faţă lividă,
aproape inexpresivă. Mă gândeam că sunt sin-
gură…
- Nu, nu eşti singură, am venit cu amintiri
de oameni, de bulgări, de miros de natural. Uite,
am luat şi aparatul de fotografiat. Dacă vrei, am
putea pleca într-o călătorie împreună. Jumătatea
mea de singurătate ar fi a ta, iar a ta, mereu a
noastră…
Dialogul cu el însuşi începu pe un ton
aproape ironic, dar era mai real decât peisajul
acela mucalit şi bizar care se derula ca un film de
propagandă absurdă în faţa ochilor lui. Acelaşi de
ani… Doar fereastra separa lumile astea atât de
diferite. De neobişnuite. Deşi era încă devreme,
abia 9 seara, Dor se hotărî să îşi ia cu el prietenul
de care nu se despărţea niciodată, să se întindă pe
pat şi să îşi permită un mic capriciu, aşa, de final

15
Ovidiu Constantin Cornilă

de an. Aşa cum probabil trebuia să fie normal.


Pentru fiecare. Din când în când…
Mai erau câteva ore până la trecerea în altă
perioadă. Nu era un ţel, nici o bucurie. Nu era o
supărare… Doar un regret. Că lăsa în urmă gân-
duri negândite, sentimente netrăite, vise nelocui-
te. Parte dintr-o fiinţă care trebuia să fie a lui şi
care acum se dilua în Marele Neant. Pierdută
pentru totdeauna.
Cu aparatul la gât, Dor se aşeză în pat. Fără
să se învelească, îşi chemă speranţa asemenea
unui câine credincios şi, decis, plecă să moară
puţin. Doar el cu el… Într-un loc unde nu existau
copaci înfloriţi, ci ninşi, unde albul domnea în
tăcere, fără grabă, în ţara lui A FOST ODATĂ…
În urmă lăsa oameni cu aripi de sticlă, unele, pe
jumătate, altele, ciobite, tăioase. Speranţe modifi-
cate genetic, chibrituri electronice, străzi în 3D,
săli de cinema pline până la refuz de zombi, far-
furii cu miros de mâncare, surâsuri desenate cu
creioane tocite, piane cu clape negre, în formă de
ţeavă de armă…
Numai atât şi nimic mai mult…
Trei. Trei siluete se îndepărtau înspre apus.
Dor, speranţa şi omenescul Nikon. Mergeau aga-
le, umbră lângă umbră, cu paşi împreunaţi, în
acelaşi timp. Călătoria abia începuse. În spate, la
numai câteva minute distanţă, Marea Mulţime se
pregătea să celebreze „Marele NU Se Ştia Ce”.
Pentru a nu se ştie câta oară. Din obicei, din re-
flex, din instinct. Ca un ritual al acceptării că mai
ai de trăit cu un an mai puţin… Macabru, sadic…
Într-un fel care aduce a sacrificiu, a jertfă adusă
16
Călătorul fără timp

unui obicei inventat. A ploaie făcută din picături


goale de apă. Vărsată, nu plouată peste sărbăto-
riţii fără motiv, peste sărbători fără nume, clipe în
van, fără logică, fără azi…
De ce?
Siluetele celor trei se mişcau acum mai
repede. Poate că se grăbeau să ajungă undeva, sau
poate că era doar un simplu gest al cărnii. Ori-
cum, aproape de linia unde pământul unea cerul
se întrezărea un castel. O pată înaltă, de un ocru
deschis, ca un dans de nirvană în aerul calm al se-
rii visului. Al Imaginii unde Dor putea fi Speran-
ţă…
Mai era ceva de mers până acolo. Timpul
nu era important, cu toate că funcţiona perfect,
aşa cum a făcut-o dintotdeauna. Masiv, fără nici
cea mai mică urmă de A SIMŢI. Aici şi acum
timpul nu conta. Putea să treacă de două ori mai
mult, să răpească, să rănească, să îmbătrânească.
Acum nu avea ce, gândiră cei trei la un loc.
- În vis, dragă domnule TIMP, nu poţi să te
consumi, nu ai voie să intri şi nici să exişti! Un
strigăt de neputinţă nevoită ieşi cu viteza unui
meteorit din trei umbre în acelaşi deodată. Un
urlet de o singură frază, al unui singur OM re-
plicat în miliarde de alţi oameni. În dorinţe de a fi
dorite a fi trăite fără teama de a se pierde, de a
muri. De a nu fi existat degeaba. De a nu pieri
anonime printre lucruri, creaturi fără viaţă. Inven-
ţii nereuşite ale unui Dumnezeu plictisit de atâta
facere.
Pata părea că se prelinge pe apusul rămas
inert. Nimic nu se schimba. Primul miracol! Soa-
17
Ovidiu Constantin Cornilă

rele ardea încă fotonii de lumină într-un spectru


imposibil de descris, etern de admirat.
- Nu, nu e o umbră oarecare, cugetă Dor.
- Sper că e doar o umbră, medită speranţa.
- Am încă destulă lumină, şopti aparatul.
Puţin, încă puţin şi aveau să ajungă. Atât
cât să se întâmple un „te iubesc” fără glas, fără
corp, atins cu buzele, suflat într-un balon de să-
pun doar o secundă. Lungă cât un secol de singu-
rătate. Aşteptată cu nerăbdarea cea mai pură a lui
TRĂI. Acolo unde se vor fi văzut pentru prima
oară: un om, o speranţă şi un aparat…
De aici şi până la final mai erau de străbă-
tut o potecă, un pod şi o poartă. Nimic mai
mult… Înaintea lor, castelul apărea asemenea
unui monument de piatră imitând perfect culoa-
rea pielii umane. Nu era un castel, ci mai degrabă
o statuie… Un fel ciudat al cuiva de a spune că
fiecare îşi are, undeva în lumea asta, înţelesul
său. Ceea ce se înălţa la numai câteva sute de
metri, în măsura în care cei trei se apropiau, părea
a se transforma într-un fotograf cu o aripă, de
piatră şi ea. Cealaltă, ruptă, zăcea căzută la pi-
cioarele statuii.
Câteva minute, Dor, speranţa şi aparatul
înconjurară de câteva ori colosul acela nemişcat,
parcă în căutare de ceva. Ceva ce lipsea de aco-
lo… Atâta drum… Obosiţi, cei trei drumeţi se
aşezară pe una din bucăţile aripii sfărâmate. Un
sentiment ciudat şi în acelaşi timp destul de fa-
miliar li se infiltră, rând pe rând, în tot corpul.
Bucăţile acelea de piatră le şopteau bucăţi
de speranţă ruptă din ce fusese cândva un trup
18
Călătorul fără timp

înaripat, cunoscător de ceruri nebănuite, de locuri


negăsite nici măcar în imaginaţie. Un alt Dor, tată
sau bunic, un strămoş de care oricând se putea
aminti, simţi. În mintea inimii şi în inima fiecărei
simţiri palpând a „a fost”… Un fel de spectacol
privat în care în rolul principal îl juca eul.
Ce vis ciudat! Nici măcar aici nu se putea
scăpa de hemoragia asta teribilă a lui ieri şi a
fraţilor lui îndepărtaţi. Amintirile nu ar trebui să
doară. Ele s-au întâmplat. Sunt parte din filmul
vieţii, momente imortalizate cu litere de foc şi
suflet în fiecare centimetru de materie vie…
Corpul lui Dor se chirci, ca şi cum ar fi îm-
bătrânit câteva sute de ani în secunde. Speranţa
îşi acoperi faţa în palme, iar aparatul căzu de pe
suport într-o parte şi începu să declanşeze foto-
grafii goale, desculţe, ruginite. Absurd şi fără
motiv… Sau poate ca pe o replică a ceva dintr-un
nimeni sau nimic himeric.
Soarele apuse într-un ecou născut mut. Un
întuneric calm, dar neînţeles, îi luă la scurt timp
locul.
Mult prea devreme, ca un infinit mare lân-
gă unul mic.

19
Ovidiu Constantin Cornilă

Câmpul cu maci
Visul cu statuia de piatră era doar înce-
putul. Speranţa se putea naşte pentru laşi doar în
momente sensibile… Nici o creatură nu simte
existenţa decât în ultimele secvenţe de existenţă
pură. Cu un final de absolvire a unui examen ne-
dorit, impus, urât, plătit cu extra-preţ.
- Aşa e mersul, vorba unui impiegat plic-
tisit de prin lumea largă…
Întrebarea mea este: De ce este necesar să
respecţi reguli care nu sunt ale tale? Cine le im-
pune sau le vrea îndeplinite? De ce nu contează
părerea ta, omule?
Cei ce vor să pară mai deştepţi sunt igno-
ranţii, slabii, prefăcuţii, animalele inferioare, chi-
nuiţii. Nu persoane. Nu oameni. Nu actorii unei
decizii singure, dar unice. Nu creaturi cu rost. Cu
sens. Pe de rost. Înţeles…
Încă o dimineaţă. Imaginată şi scrisă din
spatele unei pleoape aproape anesteziate cu încă
viul vis retrăit a nu ştiu câta oară. Singurul drog
valabil. Singura viaţă simplă dorită şi simţită a fi
simplă. Ca orice lucru clar, fără intenţie ascunsă,
sincer, pe faţă. Al naibii de natural. Păşit cu drep-
tul din start. Fără prejudecăţi. Concis. Elementar.
Pentru Dor aceste trăiri erau hrană, adă-
post, speranţă. Dar niciodată uitare.
Ziua începu din nou. Nimic deosebit. Ni-
mic schimbat. O zi ca oricare alta. Cu dimineaţă,
amiază, după-amiază şi seară. Pe urmă cu noapte.

20
Călătorul fără timp

O existenţă în plus. Pentru cine poate… Şi tră-


ieşte.
Cu mişcări moi încă de amorţirea som-
nului, Dor se hotărî în cele din urmă să abando-
neze letargia. Nu era încă oră de ieşit afară, dar,
fiind duminică, merita. Încă o zi singură. Nu con-
ta. La câte adunase, era un bob de nisip într-o
mare. Ce nu se putea înţelege era că nici un atom
din el nu renunţa la înfrângere. La cea de a fi. De
a cere să fii. Cu tot dreptul. Cu toată fiinţa unui
trăitor de rând. Nici o singură celulă nu ceda. Şi
nu ştia de ce. Întrebarea enervantă din fiecare ca-
pitol. Din fiecare dor matinal, primăvăratic, as-
cuns… Din fiecare creatură respirând sens, nu
aer. Emoţie, nu piatră…
Ianuarie afară. Lună fără chef, ca orice în-
cepător. Frig. Zăpadă. Ziua 1. Nu existau urme
proaspete pe tot întinsul de alb. Încă nu…
Nikonul aştepta agăţat într-un cuier. Pentru
vreo eventuală plecare. Ieşire. Scăpare.
Nu. De data acesta avea să rămână acasă.
Cu mişcări calme, Dor se îmbrăcă rar,
aproape silit. Nu voia să-şi confunde privirile cu
sunetul acela orb al liniştii de iarnă intimă, de
brad cerut pom în oricare cămin comun. Însă o
făcea ca pe o curiozitate ispititoare, până la urmă.
O tentaţie de supravieţuire morală, nicidecum
carnală…
Strada era pustie. Aşezată sub zăpada a-
bundentă, nu chema la mers pe jos. Peisaj mo-
noton, de beţie privată. Iarna nu e sau poate că nu
a fost niciodată un anotimp prea social, nici prea
darnic cu senzaţiile oferite consumatorilor de trai.
21
Ovidiu Constantin Cornilă

Primii paşi… Ai lui. Conturaţi adânc în


stratul pufos şi proaspăt de apă albă. Un început.
Un nou fir al aceluiaşi păianjen creator neobosit.
Al unei pânze unde nimeni şi nimic nu trebuiau
să scape. Perfecţiune într-o micime atât de insig-
nifiantă…
Câteva momente, Dor rămase pe gânduri.
Pe urmă, decis, porni cu un elan timid, pe ju-
mătate curios spre câmpul de la marginea ora-
şului unde ştia că în fiecare vară creşteau maci cu
nemiluita.
Singurul loc era acolo unde îşi putea ima-
gina culori fără a fi tulburat de albul acela ucigă-
tor de aduceri aminte, nemilos prin perfecţiunea
lui inertă. Viitor roşu sub prezentul alb. Fost şi
întâmplat să fie un la fel perpetuu. Năucitor, ase-
menea unei anestezii duble. O morfină a natura-
lului fără oprire, oricând şi oriunde… Un cântec
lipsit de note, de orice sens, timp, substanţă sau
vrere. O mare a eternei linişti imposibil de atins.
O monedă de schimb a Marelui Creat.
Cuprins parcă de un sentiment nou, necu-
noscut până atunci, Dor trase aer în piept cu o
forţă primitivă. Părea că se vede pe el acolo, în
mijlocul virgin al unui simplu câmp de maci. Pă-
rea că se vede pe el însuşi îngânând cuvinte bol-
borosite asemenea rugăciunilor unor popi obosiţi
de silabisit ore în şir, aproape fără voia lor…
Rostitori de rugăciuni fără cap şi coadă, cuvinte
adormite în minte, vocale şi consoane fără nici o
noimă, o limbă inventată dintr-un moft al Crea-
torului într-o zi de sărbătoare universală. Poate că
alt 1 ianuarie. Un Dor transfigurat de mii de alte
22
Călătorul fără timp

doruri rămase nesperate, neaşteptate într-un colţ


tăcut al gândului. O minune în care nu mai crede
decât cel ce a visat-o prima dată.
Aerul rece al dimineţii înroşi obrajii şi faţa
bărbatului din imensitatea aceea deşertică. Două
mâini se ridicară spre sus, doi genunchi căzură ca
două râuri târzii pe un obraz alb… Un semn al
întrebării uman, un curent de înaltă tensiune stră-
bătu frigul ca un fulger benevol.
Nu dansul temerii scârţâia sub tălpi, nu
scrâşnetul dinţilor gemea în gât, nici sângele fier-
bând al muşchilor nu pulsa nebun sub casca aces-
tui soldat al efemerului… Nu. Nu. Nu. Milioane
de alte strigăte îşi lungeau gâturile lungi prin eco-
uri în marele necunoscut. În corpul rămas ne-
schimbat, în apărătoarea de carne aleasă să prote-
jeze sclipirea din neant neatinsă de nici o stră-
fulgerare…
Neînţelesul nu era exterior. Răspunsul la
enigmă era enigma însăşi. Fiinţa aceea cotropi-
toare de multe întinderi cât vezi cu ochii, dar atât
de minusculă în interior nu încăpea nici pe un
vârf de ac. Finită, scundă, nepăsătoare. Nechema-
tă, nenumită, nenăscută în întregime, ţinută as-
cunsă doar pentru ziua cea mare, asemenea Mon-
strului Kraken eliberat de Poseidon pentru a Dis-
truge.
Un dar aţipit în Patul lui Procust. O soră a
Sfinxului, originalul cutiei Pandorei păstrată în
acid. Un Mihai fără Veronica sa. O carte cu pa-
gini negre şi scris alb… Un de tot imaginat posi-
bil în prima zi a fiecărui an din toate puterile. O
singură dată…
23
Ovidiu Constantin Cornilă

Obosit de spectacolul acela neterminat, cu


o continuare pregătită deja conştiincios pentru
fiecare episod ce avea să urmeze, Dor închise
ochii. Îi ţinu câteva clipe aşa, strânşi. Ca într-un
vis chiuit. Apoi îi deschise larg, căută un punct
unde să se oprească, să se odihnească, dar nu
reuşi. Resemnat, îi coborî înspre zăpada din care
se ridicau spre el mii şi mii de puncte sclipitoare,
strălucitoare… Un semn din altă lume parcă. Un
polen de floare de nu-mă-uita, înflorită în cea mai
frumoasă pasăre a minţii – închipuirea. Mici părţi
din soarele miniatural din dimineaţa primei dimi-
neţi a acelui an. Fragmente de cer pe pământ, vâr-
furi de munţi pe plaje ale aşteptării, undeva, într-
o lume preistorică, atingând cu capetele lor reci
buze glaciare de kilometri fără noimă, undeva
anume în universul acesta crezut nesfârşit.
Fragmente de sentimente colorate ca un
talcioc de iunie gâdileau nările lui Dor într-o fur-
tună de arome de neconceput… Nu ale lui, nicio-
dată ale lui. Venite de niciunde, unele i se lipeau
de pupile, altele îl ocoleau, altele îl priveau de
după colţuri ca nişte pume lascive. Parfumuri
perfecte. Dimineaţă singură.
Drumul spre casă păru că nu mai avea sfâr-
şit. Lui Dor i se făcu foame.
- Ce zi stranie! gândi. Am întâlnit multe
răspunsuri, dar şi mai multe întrebări, continuă să
se mire.
- Nu face nimic, îi răspunse o voce de foar-
te aproape. Nimic nu începe cu uitarea…
În rest, linişte.

24
Călătorul fără timp

Adânc
Câteva zile libere. În sfârşit. Un refugiu ne-
aşteptat. O poartă spre lumi din altă lume. O sin-
gură ieşire. Doar una…
Un drum spre ceva neatins. Asemenea vân-
tului.
În câteva ore, Dor avea să urce la volanul
maşinii parcate de mult, demult. În garajul din
faţa casei. Locul pe care îl privea în fiecare dimi-
neaţă cu o dorinţă mai presus de orice dorinţă. În
sfârşit. Visul i se putea împlini. Nici nu avea ne-
voie de mai mult. Doar de câteva zile de singură-
tate. Pozitivă. Altă singurătate. Una mai puţin
singură…
Nişte haine înghesuite la grămadă, o peri-
uţă de dinţi, aparatul de bărbierit, câteva cărţi şi
Nikonul. Cam atât era necesar. Nu avea mai mult,
nu avea sens mai mult. Poate că…
Dimineaţă, devreme. Cer gri. Nori deşi,
nori negri. Umezeală în aer. Urma să plouă. Se
putea mirosi în aer. Se mişca ceva. Un dragon
mare cât o libelulă îşi zbura povestea într-o pre-
zenţă adulmecată de o octavă invizibilă. Acolo
unde era el…
Între timp, ploaia începu să cadă. Prima oa-
ră, cu delicateţe, apoi grea, din ce în ce mai grea.
Stropi mari şi voluminoşi se lipeau ca un plânset
fără scăpare pe parbriz. Ca o lingere lascivă, som-
noroasă pe o bucată de sticlă apărată de două
ştergătoare. Un duet de ropote apărute şi dispăru-
te ritmic în numai câteva bătăi de pleoape…
25
Ovidiu Constantin Cornilă

Şoseaua singură şerpuia printre dealuri cu


viteza unui surâs de ianuarie. Câmpuri neobişnuit
de verzi goneau la dreapta şi la stânga cu o nepă-
sare apăsătoare, aproape glacială.
Dor nu se grăbea. Avea suficient timp să
ajungă la plaja oceanului din sătucul unde mai
poposise cu câţiva ani în urmă. Tot aşa, câteva
zile. Tot aşa, ploioase.
Fără a schiţa vreun gest, dar cu faţa săpată
în stânca lui a simţi, Dor începu să-şi asculte
amintirile. Acele clipe îndepărtate şi totuşi atât de
apropiate dintr-un timp singur, ca şi stăpânul pe
care îl trăia. Urme adânci de gheare ale secven-
ţelor filmului vieţii lui îi compuneau şi recompu-
neau harta minţii unei memorii afective moştenite
poate dintr-un trecut pierdut undeva înapoi, neîn-
ţeles… Momente când sentimentele zburau ase-
menea păsărilor, mereu spre răsărit, fragmente de
ieri început într-o dimineaţă în doi. Una dintre
puţinele dimineţi de viaţă trăindă… Împreună fu-
gind, râzând, îmbrăţişând, urlând de a exista. Pa-
tru mâini, două inimi bătând în una. Un ceas ne-
muritor, fixat întotdeauna cu precizie elveţiană să
sune la ora fixă, pe aceeaşi lungime de undă, într-
un singur corp. Pe urmă marea, oraşul, râul, vara,
luna mai, ceaţa lui septembrie care unea două
frunţi într-un singur sărut. Peste tot, nepăsător de
toţi şi de toate, consumat de povestea pe care fie-
care ar trebui să o cunoască. Nu ca pe o datorie,
ci ca pe un a fi în care trebuie să-ţi faci casă tot
restul zilelor… Tu, ei, ea, ţie…
Gânduri şi glasuri de pretutindeni, de pere-
che, de umplere de seva copacului fără moarte…
26
Călătorul fără timp

Începuturi la care este greu să renunţi. Pen-


tru simplul fapt că dincolo e numai deşert. Pentru
că a simţi nu e o ruşine, nu e o fărădelege, nu e
un război. Sentimentele nu pot fi alb-negru, nu se
nasc în micimea unei vieţi, ci în măreţia unei
priviri de-o secundă. Acel fragment de nemurire
care, oricât de mic ar părea la prima vedere, este
mai mare decât orice închipuire, decât orice vis
despre om.
Aici, în micul infinit nu există uitare, ploa-
ie rece sau dimineţi fără şoapte…
Gânduri şi glasuri ale unei zbateri de sânge
mirosind a zăpadă sau a cald de martie, a vânt de
aprilie şi a câmp de mai…
Norii se mai strânseră puţin. Nu mai ploua.
Şoseaua gonea pe lângă maşină lăsând în urmă
un vapor albicios. Fuseseră câteva clipe de adre-
nalină pasivă. O nelinişte în plus, dar mult aştep-
tată. Pe urmă, linişte. O linişte apăsătoare, ca de
plumb. Amintirile se furişară afară ca o umbră de
om bolnav, apoi dispărură în coada aceea albă de
cometă nărăvaşă. Singurătatea era mereu înlocui-
torul a ceea ce era frumos. Singurătatea pe care o
ura cu toată puterea, sănătos şi sincer. Acea bestie
cu dinţi de morenă, cu faţă de Cerber pe care o
vedea doar în scris, niciodată în cuvinte sau ima-
gini. Un mare laş, o greşeală a creatorului, un pă-
cat capital. Poate că singurul… Dacă ar fi putut,
Dor ar fi strigat la cer cu pumnii, şi-ar fi creat vo-
cale şi consoane explozibile, semne diferite, cod
neanunţat, spion, distrugător. Şi-ar fi făurit pum-
nale cu mii de lame ascuţite neîncetat, celule cu
gratii de foc, pedepse eterne… Toate pentru a
27
Ovidiu Constantin Cornilă

scrijeli cuvântul NU pe corpul acela inventat de


nu se ştie cine, nu se ştie când. Un fleac…
Răzbunare pe ceva ce nu poate fi răzbu-
nat…
Câţiva kilometri şi ar ajunge la destinaţie.
Doar câţiva kilometri. Un pod peste o apă cu
crengi, cu noroi, cu resturi organice, un fel de tot
felul care bântuie prin lumea asta. Nu ştiu ce ar
putea crea mai mult. Nu ştiu ce ar putea adânci
mai mult… Dacă n-ar fi amintirile alea, dacă n-ar
exista memoria… Întotdeauna celebrată la maxi-
mum. La singular, în singurătatea care rezistă să
moară, să intre în nefiinţă, să dispară aşa cum a
apărut. Să plece, credeţi-mă, să plece. Nu mai pot
trăi aşa. Sunt un singur, un singur, mereu, un sin-
gur. Gândesc singur, mănânc singur, trăiesc sin-
gur. Iubesc singur. Nu ştiu pe cine. Nu ştiu de ce.
Gândurile zboară singure pe fereastra des-
chisă a maşinii. Nu au unde să se ducă. Vin îna-
poi. Ca un şoim fără stăpân. Singur şi el. Nu are
sens să zbori dacă nu ai de ce…
Satul se vede deja. Singur, ca mai mereu.
Nu e departe. Pe malul mării, un punct pe hartă.
Singur. Unic. Nescris. Un singur fel de a fi. Fără
a fi nebun. Nu ştiu cine poate crede asta, dar se
întâmplă. Acum. Poate că în multe părţi. În multe
timpuri, în multe direcţii. Fără nici o direcţie, fără
nici un înţeles…
În casa de vacanţă e doar stăpânul. Nu aş-
teaptă pe nimeni… Nu e încă sezonul. E singur şi
el. Stă pe verandă şi îşi fumează luleaua de ani
buni. Nu l-a deranjat nimeni niciodată. Nimeni.

28
Călătorul fără timp

El şi cu marea. Singuri. Musafirii neprevăzuţi nu


obişnuiau să sune pe neprevăzute.
Doar el, Dor, nu deranja. Venea pe nevă-
zute şi pleca la fel. Nu deranja.
Şi nu ştia niciodată de ce.
Dacă aş putea scrie ce simt, dacă aş putea
ţipa ce simt, dacă aş putea trece printr-o singură
privire, una singură ce apasă adâncul a ceea ce nu
mai este, a ceea ce a fost, a ceea ce nu se ştie da-
că va mai fi. Vreodată. Al unei vieţi trăite înainte
de timp, înainte de a fi trăită, înainte de a se în-
tâmpla. Pur şi simplu. Şi nu ştiu de ce.
Camera miroase a briză de mare. E îngri-
jită. Şi singură. E pregătită pentru un chiriaş de
câteva zile. Plaja e aproape. La câteva sute de
metri. Nu e nevoie să te trezeşti prea de dimineaţă
să te plimbi pe marginea ei. Nu e nevoie să ascu-
lţi glasul mării. Ea e acolo, în fiecare zi, în fiecare
secundă a respiraţiei. De dor. De acel ceva ce nu
încetează să doară. Pentru unii, niciodată.
Câteva zile. Altă singurătate. Acele mii de
grade de foc dintr-un colţ de lume aveau nevoie
de hectare nesfârşite de apă să se stingă.
O vor putea face vreodată?

29
Ovidiu Constantin Cornilă

Când vei fi ce n-ai fost niciodată?


Nimic nu începe cu o întrebare. Eu o voi
face însă. Auzi prin cântece, filme şi chiar prin
conţinutul unor cărţi multe cuvinte similare, ex-
presii de tot felul despre întrebări adresate cuiva
sau doar adresate. Aproape toată lumea îşi miau-
nă păţaniile amoroase. Unele care s-au consumat
înainte de a se întâmpla, altele care au durat zile,
dar nu ani, altele ce încă mai există, sub forma lor
ascunsă, încuiată într-un turn bine păzit.
Cuvinte ca nişte meteoriţi începură a încin-
ge creierii lui Dor. Duminică după-amiază era
mai mereu un interval de timp mort, plictisitor,
anost. Doar gândurile curgeau din carnea inertă
de pe fotoliu în şuvoaie tinere de primăvară. Gân-
duri răscolite prin fânul amintirilor, întrebări um-
blând de ici-colo ca nişte fantome cu trupurile pe
jumătate goale se zbânţuiau într-un dans drăcesc,
fără linişte, început sau direcţie.
Ce n-ai fost ca să fii acum? De ce n-ai fost
când trebuia să fii? Unde plecai când îmi vor-
beai? Cine erai şi de ce nu te-am cunoscut? Când
ai murit prima oară când încă mai trăiai? Unde
eşti şi de ce nu sunt? De ce trebuie să se piardă ca
să se caute?
Cerul camerei de zi era plin de nori care
vărsau ploi nevăzute, din care curgeau geruri cu
multe minusuri sub zero. Apoi sori orbitori îşi
răstigneau umbrele într-un clănţănit parcă a
moarte tânără şi plină de viaţă pe fereastra între-
deschisă, asemenea unui blestem fără leac. Fulgi
30
Călătorul fără timp

negri de cenuşă atomică bombardau cu solzii lor


deşi visurile obsedate ale lui Dor. Încâlcite în
propria pânză de păianjen pe care o ţesea la in-
finit, visurile renăşteau constelaţii de stele lipsite
de destinele celor ce aveau să le privească de de-
parte, de prea departe. Stele născute fără stăpân,
aruncate pe o boltă imensă şi rece, asemenea pri-
mului paradis în care nu ne-am găsit niciodată
locul.
Multe viitoruri au curs spre trecut, iar în
pasul lor de Ginghis Han au inundat albia anostă
şi mereu în căutare a prezentului. Nenumărate
destine şi-au plâns începuturile la picioarele lor,
fără vreun răspuns, fără vreo speranţă. Dor o ştia.
El însuşi încercă transformarea, trecerea, ajun-
gerea de mii de ori, fără odihnă, resemnare sau
teamă. Îşi zbătu lumile imaginare prin prafuri
misterioase de constelaţii, mai încolo şi mult mai
departe, până la capătul bateriei minţii sale ar-
zând a temperaturi imposibil de gândit…
Întrebări, întrebări la care nimeni nu avea
vreun răspuns, cu toate că mai toţi le molfăie în
intimitatea lor ca pe o boală contagioasă fără
leac. Un dat al celui ce îndrăzneşte să vrea mai
mult, să privească în ochi, să atingă, să atingă cu
podul palmei sufletului apa binecuvântată a aeru-
lui care ne dă viaţă, care ne dă moarte. Libertatea
mută, laşă, impasibilă, gratis a cuvântului scotocit
prin buzunarele ochilor, ai ochilor surzi de miro-
sul mereu verde al primăverii oricărei vieţi.
Cine sau ce întreabă noaptea? Cum se poa-
te schimba tot bâlciul acesta de nimicnicie fando-
sită a tuturor zilelor vrerii unuia care ştie că nu-
31
Ovidiu Constantin Cornilă

mai căutând va găsi, că numai visând va zâmbi,


că numai ascultând va înţelege? Dorul, atingerea,
glasul, tăcerea, plinul, gândul, ascunsul, frumo-
sul, aşteptarea, regăsirea, bucuria de a fi lumină?
De la un şir la altul, apoi la următorul, ca
un lanţ de condamnat la o perpetuă osândă, abu-
ziv şi apăsător, întrebări fără cuvinte însemnau
carnea deja flască a creierilor extenuaţi ai lui Dor.
Era târziu. Noaptea îşi întinse amorţirea peste
lumea pe care o obişnuise aşa de când cineva o
despărţi de zi. Pentru totdeauna. Ieşi pe terasă să
ia o gură de aer proaspăt. Copacii micuţului parc
din faţa casei îşi scânteiau roua la lumina pală a
lunii. În curând avea să se facă dimineaţă. Lui
nu-i era somn încă. Gândurile îl sâcâiau aseme-
nea unor musculiţe enervante, îi bâzâiau aura
într-un continuu atac. Lucrul acesta îi amintea de
un desen animat din copilărie unde un personaj
dintr-un western, un pistolar de doi bani era me-
reu acompaniat de un roi de vreo câteva muşte
stresante, prietene nedespărţite ale individului în
cauză care, de fapt, era evitat de cei din jurul său
pentru că nu prea era prieten cu apa. O realitate
spusă direct de Disney ca un soi de atenţionare
indirectă la adresa unei colectivităţi mai tot tim-
pul defecte. Cea pe care o ştim cu toţii…
Ziua care avea să vină îl putea găsi aşa cum
o făcea cam mai tot timpul: cu Nikonul la gât,
atent şi încordat, asemenea unui animal de pradă
în căutarea victimei perfecte. Îi rămăseseră multe
de căutat, multe de văzut, drumuri nemerse îi aş-
teptau paşii să le străbată spinările prăfuite, pie-
troase sau asfaltate. Ore de privit prin obiectiv
32
Călătorul fără timp

aveau să-l răpească din mrejele înşelătoare ale


verbului a gândi. Poate că mersul pe jos îl relaxa
sau îi dădea liniştea unui anestezic temporar… O
uşurare măruntă, dar importantă pentru orice fiin-
ţă care poate înţelege asta.
Şi, spunând asta, Dor simţi imperioasa do-
rinţă de a privi cerul. Pe el, câţiva nori răzleţi îşi
mişcau lent corpurile încă întunecate. Poate că
cerea o confirmare a ceva. Poate că cerea ceva. O
privire plină de un sentiment gol îşi lansă căuta-
rea spre un punct indefinit în noapte. Înspre sus,
capul lui Dor fixă o poziţie ciudată, un fel de rugă
ne a lui, dar rostită pe de rost de corpul stors de
vlagă, abandonat acum într-o terasă de trei pe doi
într-o locuinţă undeva, la marginea unui oraş.
Mintea adormi, căzu într-un somn primitiv
cu spasme în răstimpuri. O mână nevăzută îl
ridică încet în sus la vreo câteva sute de metri de
pământ. Nu îi era frică. Poate că visa, iar dacă
visezi că zbori, se spune că e de bine. Incredibil,
dar nu simţea vânt, răcoare sau tensiune. Nu exis-
ta nici o senzaţie organică să îi dea vreun indiciu
că visa. Nu.
De acolo, de sus, Dor începu să scruteze cu
privirea împrejur. Pretutindeni, noapte. Întuneric.
Dar linişte, multă linişte. Nu se auzeau paşi, lătrat
de câini, frunze târâite pe asfalt de vreo pală de
vânt răzleţ, autobuze târzii, nimic. Deodată, Dor
privi în jos, de unde veni.
La marginea unei terase zări o mogâldeaţă
ghemuită într-un scaun de împletitură. Probabil
că visa. Timpul perfect pentru a visa sănătos, im-
plicat, normal.
33
Ovidiu Constantin Cornilă

Încet, Dor începu să coboare şi să se vadă


mai bine. Era el. O ciudată senzaţie de singurătate
i se puse ca un nod în gât. SIMŢEA CĂ NU ERA
EL. Dor, cel pe care îl bântuise patruzeci şi unu
de ani dormea la numai câţiva metri de el. Îl privi
mai de aproape: pe faţă i se schiţa un surâs insi-
nuat, mic. Atunci, o bucurie răutăcioasă îi inundă
ochii. Când avea să se trezească, îl putea poseda
din nou. Însă, până atunci, se hotărî să-i facă un
portret pe care să îl ia cu el peste tot, peste tot
acolo unde avea să fie şi Dor.
La nouă fără un sfert, deşteptătorul începu
să sune ca un dement. Soarele dimineţii mângâia
de mult faţa lui Dor. Adormise. În sfârşit. După
cât timp. Doar câteva ore care trecură ca zile. Ae-
rul dimineţii îl împrospătă. În curând avea să iasă
din casă. Posibil ziua perfectă.
Dădu să se ridice de pe scaun. Lângă el, pe
masă, nişte foi pline cu desene în creion zăceau
răsfirate. Erau vreo şase sau şapte. Portrete de oa-
meni, păsări, copaci, statui din lemn, nopţi, tru-
puri colorate de unde, de de ce, când şi unde, de
când şi până când şi multe altele se legau între ele
ca într-un film vechi… Toate cu el.
Atunci, o gheară ca o întrebare i se încleştă
lui Dor într-o secundă de tăcere cu el însuşi.
Aproape ca o părere de rău:
Când voi fi ce n-am fost niciodată?

34
Călătorul fără timp

Eu şi liniştea
Fără spaţiu. Fără timp. Doar eu şi liniştea.
Aceeaşi de dinainte, trecută prin visări fără
de sfârşit. Liniştea de lângă timp, cea din afara
lui, cea care mereu a rănit sânge cu gheara ei un-
să de absolutul meşteşug al veninului fără oprire:
lumea.
Gânduri de dor. Gândurile mele…
La masa din mica odaie unde Dor obişnuia
să citească din când în când, dealurile primăverii
încă înzăpezite desenau coame albe cu pete verzi
în căderea deja obişnuită a amurgului.
Soţii nedespărţiţi ai lui 24 de ore aveau să
se ia de mână cel mai curând posibil. Timp de
cumpănă, linişte cam la fel, uneori oarbă, alteori
mută, deseori aceeaşi. Ploaie cu găleata. Plouă fă-
ră oprire. O ploaie adulmecată de nimeni altci-
neva decât de mine. Sau de liniştea mea. Cea me-
reu de lângă mine. Nepărăsită. Nedespărţită. Ne-
dăruită.
Întunericul e sinonim cu liniştea. Însă me-
reu singur. Întunericul e o stare abilă cu ea însăşi.
Plină de gol. Aplicată pe de rost. Din el, din întu-
neric lumina îşi retrage particulele infinite într-un
scrâşnet surd şi lasă în locul ei nevăzutul la pro-
priu, împăcarea pasivă a umbrei totale, cea care
nu a fost şi nu va fi niciodată a mea.
Omule! Tu ai fost născut în linişte! De ce
ai plecat de unde erai şi nu mai eşti unde ai vrea
să fii?

35
Ovidiu Constantin Cornilă

Mugete ca de valuri ale unui ocean suprem


mânat de cea mai ameninţătoare dintre furtuni îi
sunară îndelung lui Dor în urechi. Asemenea
unor clopote dintr-o biserică părăsită, ecourile
ţiuiau şi se izbeau unele pe altele dintr-o parte în
alta a fiinţei sale ca şi cum ar fi vrut să-l dărâme,
să-l nimicească.
Nu ştia ce să răspundă… Nici un gând
uman, nici o umbră de speranţă nu puteau să con-
vieţuiască cu el.
Tăcere…
Ore trecură, ore grele, formate din minute
de plumb topit, umplute cu nisip cât vezi cu
ochii. Ore de nemişcare agăţate într-o plasă de
păianjen dintr-un colţ al încăperii fără pereţi.
Linişte nouă, obosită, un somnifer respirat
din moleculele de oxigen din aer. Un fel de odih-
nă a împăcării cu muzica ei indusă, transportată
acum în neuronii însetaţi de nimic, în timpanele
cu formă de clopote.
Lumina slabă a becului de 40 de waţi po-
leia încăperea cu un auriu pal, aproape de şters,
dând astfel dulapului, mesei şi scaunului din ea
tonuri de timpuri trecut.
Ora 12. Un bang ca un cloroform umplu
casa. Ora imperiului de linişte…
Ore de tăcere. Atunci când noaptea spune
nu zilei, când raţiunea spune da visului…
Toţi dorm. Oraşul, cartierul, strada, casa cu
camerele ei, podeaua. Fiecare îşi trăieşte cea de-a
doua viaţă, viaţa din noapte.
Dor visează şi el cu ochii deschişi. Nu
poate dormi.
36
Călătorul fără timp

Noaptea tocmai şi-a apus ziua. E momentul


când oricine poate renunţa să caute, să întreză-
rească. Raze mocnind a apus răsărit de curând.
Umeri goi de fotografie cu rezoluţie maximă.
Cadre smulse parcă din amintiri gâlgâind a ultimă
privire, a neterminat care-şi arde focul într-unul
ca mine. Un gaz mai mult acid, care consumă ori-
ce urmă de speranţă. Care nu doare, ci copleşeşte.
Un fel de Sisif cu stânca lui blestemată. Nevăzut
şi neauzit în el inferno, pândit de propria-i tea-
mă… Umbră fără aripi…
Amintire de departe, mai departe decât ar fi
îndrăznit să… Să caute.
Lumina după-amiezii de acolo pătrundea
printr-o fereastră mare. Un soare calm de sâmbătă
îşi catifela muzica în ton pastel pe canapea, pe
masa unde bunica îl aştepta să facă următoarea
mişcare la şah. Un pahar de apă cu două linguri
de şerbet de trandafiri pândea relaxat la două
palme de mâna de un alb străveziu. În aer plutea
iz de alt timp, în vitrină, ascunsă, se pitea colonia
aceea micuţă a bunicului, cu câteva picături ră-
mase pe fund. Patul de dimineaţă, aerul de nepă-
sare, de copil într-o lume căreia îi aparţine fără
nici o îndoială depăna vise infantile, cu peripeţii
care azi sunt pe cale de dispariţie…
Ceasul bate ora 1. Dor nu poate adormi.
Omul care aduce ploaia nu a sosit încă. Aşa, cu
tunete şi fulgere, cu zgomot adevărat ar fi putut
închide ochii. Măcar câteva ore… Iluzii, altele şi
mai tot timpul aceleaşi. Singurătatea îl devorează
din toate cele patru puncte cardinale. Nici rost de
furtună. Cerul e complet senin…
37
Ovidiu Constantin Cornilă

Cu paşi greoi, aproape târşâiţi, Dor se în-


dreaptă spre dormitor. Poate că patul îi va rea-
minti că în el se doarme. Că nici o linişte nu e
destul de ascunsă decât dacă o vrei tu aşa. Sună
concluziv, deformat…
După câteva minute de ezitare, Dor se aşa-
ză pe pat, îşi strecoară mâinile sub cap şi începe
să numere. Nu oi, gânduri. De fapt, altceva nu îi
trecu prin minte. Gânduri compunând o existenţă
formată din întâmplări comune, unele mai comu-
ne decât altele. Asemenea unei simfonii a plicti-
selii, în minte începură a suna şoapte de aşteptat
negăsit, pierdut pe undeva, poate prin vreun vis
de dimineaţă. Note discordante lălăiau un marş
dement, fără nici o direcţie şi nici un Dumnezeu.
Cuvinte împerecheate, despărţite în silabe străine,
scrise cu degete murdare, într-un catalog al sem-
nului întrebării.
Nimic nu avea un rost pozitiv în ochii lui
care acum se ascundeau în spatele unor găvane
asemenea unor adăposturi antiatomice, create
special pentru mulţimile cuprinse de fiorul tre-
cerii…
Sătul de visat visele altora sau cele imagi-
nate ale sale, vieţi impuse, niciodată savurate
măcar preţ de o zi, Dor adormi… Un somn greu,
adânc, obosit îşi strecură corpul de şarpe în trupul
din faţa lui. O grămadă epuizată de carne în care
doi de cineva îşi puseseră speranţe cu mulţi ani în
urmă. Corpul, corpul, acest monument al perfec-
ţiunii diferite în multe constelaţii, fără doar şi
poate unic îşi ridica aura într-o levitaţie verticală,
moartă pe jumătate. Iar mintea, creierul, ochiul
38
Călătorul fără timp

neadormit al fiinţei, străbătea cu săgeţile ei capete


de universuri neîncepute, necreate, neajunse.
Omul, acest fenomenal ungher unde zei
preistorici au ascuns dorinţe arzătoare, pasiuni
deşarte, vise neterminate, amintiri care nu mor.
Pentru ce?
Asemenea unui vierme ce stă în putrezimea
sa, unui cari ce roade încontinuu lemnul în care
se ascunde, tot aşa şi ideea, ideile, sunetele care
refuză să dispară… Trăiesc în casa celui care le-a
creat ca nişte paraziţi, ca nişte boli fără început şi
sfârşit. Şi consumă, înghit, surpă, mânjesc, obse-
dează. Îmbătrânesc. Un ecou perpetuu al unui ur-
let de groază.
În încăpere zace încă liniştea. Noţiunea pe
care mulţi o numesc pace, refulare, nemişcare.
Liniştea în stadiul ei cel mai pur. Contagiind cu
pasivitatea ei leneşă, stropindu-şi lichidul exis-
tenţial prin tot împrejurul casei, liniştea domnea.
O regină a aerului inert, o respirăm cu toţii atunci
când o căutăm, iar când nu o facem, ne-o imagi-
năm. Asemenea unui calm aprins, crispat, ridicol.
Asemenea unei aşteptări care se presupune că
poate aduce altă linişte cu ea, că ne poate trans-
porta într-o lume în care zgomotul reprezintă me-
reu inamicul. Poate că da, poate că nu.
Din noapte se aud câteva ţipete ascuţite de
pasăre. Vreun prădător, probabil.
Unicul care se încumetă să deschidă ochii.
Să se mişte. Să trăiască.
În marea asta de nemişcare…

39
Ovidiu Constantin Cornilă

Biserica
De multe ori, întrebările nu trebuie să aibă
un răspuns. Şi-atunci ele se transformă în între-
bări retorice. Nimic sau totul ar putea fi rezol-
varea…
Dis-de-dimineaţă, Dor îşi începu obişnuita
aventură cu el însuşi. Zi de primăvară caprici-
oasă, dar blândă. Câţiva norişori pufoşi pătau
albastrul rece al bolţii. Pe câmp, iarba începu să-
şi arate verdele crud. Arborii erau în floare, mare
parte din ei. În aer bântuie încă stafia doamnei
ierni. Încă nu moartă de tot…
Vreme ideală de plimbare. El şi nelipsitul
Nikon. Singuri. Nici urmă de om pe întinsul pei-
sajului. Lumea de azi e mondenă, chiar şi cei care
se simt bine în natură îşi satisfac gustul prin par-
curi publice, nu în afara urbei. Nesiguranţă, lene,
lipsă de timp?
Într-un luminiş, undeva lângă o poieniţă,
cineva avu binecuvântata inspiraţie de a construi
o masă şi o banchetă. Pentru scurte popasuri sau
pentru cei ce doreau să ia prânzul în mijlocul
naturalului.
Cu o mişcare lentă a corpului, Dor îşi flexi-
onă genunchii şi se aşeză greoi pe banchetă. Mi-
rosea a calm, a neoprit de renaştere şi a dor de
braţe.
Pe urmă dezlegă cureaua aparatului de fo-
tografiat, îl scoase din husa lui veche şi scoase
câteva cadre, aşa, pe nemestecate. Adevărul era
atât de evident împrejur încât nu trebuia multă
40
Călătorul fără timp

pricepere să faci nişte fotografii de calitate. Ver-


de, mult verde. Multe nuanţe de verde inundau
retina lacomă a omului însetat de proaspăt… Al-
bastru, roşu, portocaliu, galben… O simfonie a
culorilor. Nimeni nu ştie şi poate nu a avut vreo-
dată naiva curiozitate de a se întreba de unde vin
aceste culori, ce sunt ele şi de ce viaţa tânără a
primăverii e, fără îndoială, cel mai bun pictor
care a existat vreodată… O adrenalină în stadiul
ei cel mai pur, creată de laboratorul perfecţiunii
unui principiu creat fără greşeală, acela al neîn-
cetatei, iconicei, divinei şi mereu neînţelesei per-
petuări. Utile, majestuoase, imaculate.
Anotimpul fierberii, al căutării şi al găsirii.
Al unui continuu da al fiinţei din fiecare plantă,
animal sau om. Necondiţionat, doar existent, pal-
pând a existenţă…
O boare lină de martie şopti ceva printre
frunzişul din copăceii din faţa lui Dor. Aproape,
aproape de tot, un murmur îşi găsi câteva silabe
într-o limbă nedesluşită. Ceva care părea mai de-
grabă cu un susur de apă de izvor.
Un adevăr spus pe sfert, un sens al unui po-
sibil cântec în acorduri de vino-ncoace… Acolo,
la numai câteva zeci de metri mai în vale, un iz-
vor îşi curgea corpul îngust prin iarba deasă şi
tânără. Ca o joacă de copii, îl puteai simţi mai
mult decât vedea.
Imposibil să te plictiseşti, gândi într-o clipă
Dor.
Numai că, numai că, şi nu ştie de ce, orice
anotimp doare. Are o lipsă a lui. E atât de perfect
şi de suficient că tu, în calitate de om, te simţi
41
Ovidiu Constantin Cornilă

inferior, mic, insignifiant. Primăvara doare pentru


că ai un gol în tine, că lipseşte ceva, nu ştii ce…
Toamna e melancolică, vara e dinamică şi caldă,
iarna zgârie cu dinţii ei reci. Totul e o rană a sin-
gurătăţii, a aceluiaşi, a neutralului…
Primăvara asta nu era mai diferită de cea de
anul trecut. Aceeaşi senzaţie de a trăi, acelaşi elan
de a respira fără oprire oxigenul curat, până când
simţi că te ard plămânii. Ce rost au aceste mira-
cole când trec pe lângă tine ca printr-un fum stră-
veziu, fumul flăcării din fiecare sentiment? Ce
gest, gând, privire sau vis ar putea vreodată ex-
plica această indiferenţă nemiloasă a celui ce le-a
creat?
Îţi pui corpul pe pilot automat şi te laşi tră-
it. Fără vreo dorinţă care să te scoată din letargia
asta blestemată…
Şi-atunci, te întrebi: De ce? De ce fiecare
om are lumea lui? De ce îi place să trăiască în ea?
De ce acei ce nu vor să trăiască singuri tocmai
asta fac, iar cei ce nu înţeleg nimic din lumea asta
atât de mare au parte mereu de cineva care să le
însoţească ignoranţa atât de evidentă?
Aparent, contrariile se atrag, dar nu totdea-
una şi nu în orice caz. Suntem atât de diferiţi, că
ne-am pierdut demult (?) şirul propriei poveşti. A
ceea a ce facem … A ceea ce suntem.
Câteva secunde mai târziu, Dor îşi reluă
drumul. Trecu printr-o livadă de meri care dădea
într-un drumuşor de ţară pierzându-şi firul unde-
va, într-una din cele 4 zări. Dor îl urmă, fidel, la
pas de domn. După vreo jumătate de oră de mers
relaxat, se opri în faţa unei biserici părăsite. În
42
Călătorul fără timp

faţa lui se derula un peisaj ce părea decupat din


altă lume.
De jur împrejur, copaci arşi încercuiau clă-
direa pe jumătate dărâmată. Un clopot negru atâr-
na de o arcadă care părea că îşi dădea duhul la
fiecare balansare. Un dangăt sumbru, împăcat ţă-
cănea mai tare sau mai încet, după pofta vântului
nehotărât. Cineva îi dăduse foc nu cu mult timp
în urmă.
Crengile copacilor îşi ridicau negrul male-
fic în sus, strident şi ameninţător, asemenea unor
braţe înmărmurite într-o rugă ţeapănă, rămasă aşa
pentru totdeauna.
Dor se apropie şi mângâie scoarţa aspră a
primului copac de lângă arcada principală, în mij-
locul căreia era odată intrarea. Pe urmă îşi rezemă
întreg corpul de el. Mirosea a cald şi a carne de
lemn arsă.
Acolo, în oaza aceea a liniştii ascunzând
mistere încă vii, Dor simţi pe limbă gust de ars.
Îşi privi mâinile şi zări ramurile ca nişte cleşti vii,
ca nişte beţe vrăjite de Dumnezeu rupând aerul
într-o apărare aproape perfecte. Capul îi bălăn-
gănea într-o parte şi-ntr-alta, în acelaşi timp şi
ritm cu clopotul de deasupra lui. Corpul lui zăcea
sfâşiat în mii de fărâme, în mii de cărămizi dărâ-
mate şi refăcute pe de rost asemenea unui puzzle
tangibil doar cu mintea. Crezul cândva mai puter-
nic decât granitul din care fusese elaborat se clă-
tina pe picioare ca un beţiv notoriu, beat zi şi
noapte… O umbră din ce fusese altădată El acum
era o simplă amintire ascunsă undeva, la o mar-
gine de şoaptă.
43
Ovidiu Constantin Cornilă

Într-un târziu, Dor deschise ochii. Era


aproape de înserat. Stătuse aşa, cu ochii închişi,
cu toţi ochii închişi o bună bucată de vreme.
Auzise şi văzuse lucruri despre moarte şi umbra
ei, despre păsări cu aripi de foc, despre el, dor şi
Dor, om înlănţuit într-o închisoare de lut, acum
câteva zeci de mii de ani în urmă, cuvinte cu lite-
re inversate, rostite a blestem, rugi mute în urle-
tele lor de linişte spartă şi aruncată la groapa de
gunoi a trecutului.
Cerul începu să îmbrace ultima haină a zi-
lei. Parcă întingând în pastelul culorilor de prim-
prejur, un pictor maestru nevăzut inventa culori
imposibil de descris în cuvinte. Pace. Multă pace
inundă drumul, biserica şi copacii.
Era târziu. Dor se hotărî să se întoarcă şi el
acasă. Încă o zi cu el. Mai bogat cu câteva foto-
grafii şi mai bătrân cu câteva ore, omul acela
avea să spună mereu nu umbrei care, din păcate,
îl însoţea oriunde mergea. Aceeaşi care avea să-l
însoţească până la poarta unde nici o altă fiinţă nu
ar fi putut să-l conducă. Ca de bun rămas…
În spate, cu fiecare pas pe care îl făcea, Dor
lăsa câte o cărămidă din mereu prezenta povară
pe care o căra, aproape târât şi fără ştire, cu el.
Ca o îmbrăţişare a oricărui copac ars din
orice om.

44
Călătorul fără timp

Ziua în care Dumnezeu a tăcut


Mai întâi a fost noaptea. Noaptea totului.
Din ea s-a desprins o şuviţă de fum de culoarea
celui mai intens curcubeu. Ziua. Cea care lumi-
nează ceruri întregi, cea mereu vindecând visele
nesigure de întuneric, transformându-le în copiii
speranţei oricăruia ce crede în ceva…
Trenul sosi cu un aer destul de îmbufnat în
gară. Peronul era gol şi singur. La ora 3 şi 8 mi-
nute nici măcar navetiştii nu se treziseră. O ploaie
măruntă mai mult enerva decât uda. În vagon era
cald. Dor îşi ocupă locul lângă fereastră. Avea să
călătorească câteva ore înspre un orăşel din nord.
Auzise că avea nişte peisaje de tablou. Ocazia nu
trebuia ratată. Cu siguranţă, odată ajuns acolo, ar
fi putut închiria o cameră la un hotel, după care ar
fi făcut câteva capturi de probă… Dar deocam-
dată trebuia să se odihnească. Oricum nu era ni-
mic de văzut. Nimic. Nici afară, nici înăuntru…
Îşi rezemă capul de corpul înalt al scaunului-foto-
liu şi închise ochii. Adormi în câteva secunde…
Când se trezi, trenul mai avea o staţie până
la destinaţie. În doar câteva minute Dor avea să
coboare. Îşi luă micul geamantan şi se aşeză lân-
gă uşă, aşteptând plecarea.
În sfârşit. Primii paşi prin aerul rece al încă
tinerei dimineţi. Un aer curat, cu iz a foc şi cu mi-
ros a vechi. Părea altă lume, alt tărâm.
În timp ce se îndrepta spre hotel, Dor simţi
o prezenţă stranie lângă el. Nu dădu importanţă.
Privi în jur. Străduţele înguste marcau alei strâm-
45
Ovidiu Constantin Cornilă

te şi case îngrămădite, lipite parcă una de alta.


Linişte. Multă linişte.
În doar câteva minute ajunse în faţa hote-
lului. Intră. Recepţionerul dormea cu capul spriji-
nit în coate. Cu greu reuşi să orbecăie şi să scrie
numele primului client al zilei. Dor luă cheile şi
urcă. O cameră cam mică, dar curată îl aştepta cu
un pat simplu, o fereastră cu vedere spre piaţa
centrală şi cu un buchet de flori pe o măsuţă sim-
plă, din lemn de stejar. Mai era ceva până să se
lumineze de ziuă. Dor se hotărî să stea întins pe
pat. Nu era obosit, însă, stând cu ochii închişi nu
putea decât să se relaxeze…
Când deschise ochii din nou, avu ciudata
senzaţie că dormise într-un butoi.Un somn adânc,
greu îl copleşise până aproape de ora prânzului.
Cu gesturi greoaie, Dor se ridică din pat şi
se îndreptă spre balconul de un metru pătrat. Pri-
veliştea i se înfăţişă înaintea ochilor asemenea
unei scene dintr-un documentar. Doar că acum şi
aici erau reale. Aerul tare de munte îi inundă plă-
mânii îmbâcsiţi de miresmele betoanelor din ma-
rele oraş. Era aproape de ora mesei. Orăşelul nu
făcea zgomot. Oamenii mergeau agale pe drumu-
rile înguste, unele din ele cu pavaj vechi.
Nu se auzea nici un sunet. Doar adieri lene-
şe de vânt răvăşeau din când în când părul. Dor
închise ochii din nou. Acum nu visa. Acum putea
simţi din plin cerul, pământul, spaţiul dintre ele.
Şi muntele. Muntele acela înalt şi măreţ în marea
lui singurătate…
După-amiaza îl găsi pe Dor plimbându-se
fără vreo ţintă anume pe nişte poteci golaşe, chiar
46
Călătorul fără timp

la marginea orăşelului. Duceau undeva înspre


nişte dealuri înverzite, chiar la poalele muntelui.
Aici era paradisul fiecărui fotograf. De la insecte
şi păsări până la peisaje îndepărtate… Toate la
îndemână, chemându-te parcă.
Numai că… Numai că azi nu era una din
acele zile când orice putea lua forma oricărei do-
rinţe. Azi era ziua marilor întrebări, a ochilor ţin-
tind vertical, a gândurilor străbătând galaxii în
milisecunde. Azi lipsa cea de toate zilele nu se
afla mai puţin în acel corp neînsemnat, corpul
fiecărui om. În sufletul şi în mintea sa fierbând a
nenumărate de ce-uri, a vini trăite din frica de a
mai avea încredere, de a-şi putea ridica, în sfârşit,
privirea din pământ. Un moment al tăcerii supre-
me, un duel al liniştii, o încleştare între cel ce ca-
ută şi cel ce se ascunde, între a avea şi a vrea.
Nimic mai mult decât se cere a fi necesar.
Un strop de răspuns dat unei întrebări sărace şi
simple. Un fel de cuget, deci exist. Adresat unei
întâmplări la care fiecare muritor îi ştie răspun-
sul. Înainte de a-l căuta. Mult înainte de a se fi
născut.
Mirosul de iarbă verde, mirosul de primă-
vară şi de vânt călduţ îi aminteau lui Dor în răs-
timpuri că era viu. Că acum stătea întins, orb de
cuvinte şi surd de orice imagine a posibilului. Aş-
teptând un semn, aşteptând ca o formă nemişcată,
neatinsă, nevăzută acolo, în imensitatea aceea
pierdută a oricărei ore consumate în secunde-sol-
daţi, ticăindu-şi marşul într-o religie a perfecţiu-
nii celeste.

47
Ovidiu Constantin Cornilă

Mai mult decât o obsesie, mai mult decât


un blestem, golul din el creştea asemenea unei
găuri negre, înghiţind stele lăcrimându-şi ultime-
le clipe într-o fugă absurdă. Vidul acela sufla din
gheaţa lui uriaşă geruri singure spre el, numai
spre el. O moarte a fiecărei zile năştea o nouă
viaţă pentru a chinui cu şi mai mult, cu mult mai
intens. Fără milă, fără nici un motiv…
Cu cât încerca să fugă mai departe, să aler-
ge ca vântul, cu atât umbra ne-simţirii pe care o
ura atât de sănătos îl urmărea şi îl găsea de fieca-
re dată. Fără greş. Poate că era o jumătate de um-
bră, cealaltă jumătate din singurătatea aceea ni-
micitoare. Îşi simţea visele strivite, sentimentele
arse, iar dorinţa, orice culoare ar fi avut ea –
neagră, ascunsă, hidoasă. Nemiloasă, umilitoare,
bolnavă, sadică, curvă, laşă, moartă. O fărâmă din
neant, un pumn de nisip fără nici o valoare, o
oglindă spartă într-o infinitate de cioburi aseme-
nea unui morman de zahăr pe care ştii că nu îl
poţi atinge niciodată…
Aşteptări... Speranţe sau a spera. A aştepta
pentru că aşa se spune. Pentru că aşa se crede.
Fals adevăr sau minciună întâmplată? Scuză sau
resemnare? Căutare sau resemnare? Frumos sau
urât? Mult sau puţin? Cât şi de unde? Pentru cine
şi când?
Uneori e greu de înţeles că exişti şi dori
doar pentru că o faci. Uneori nu te gândeşti la
asta pentru că uitarea e singurul leac al momen-
tului. O înghiţitură de apă, una singură într-un
deşert unde te-ai născut să fii pierdut.
Şi, până la urmă, care este vina ta, omule?
48
Călătorul fără timp

După-amiaza era calmă. Între gene şi ochii


întredeschişi, Dor putea zări o lume sângerie
amestecată cu un albastru clar, un soi de replică a
minţii obosite de căutat. O trădare a ce se arată şi
a ceea ce, de fapt, se întâmplă. Un purgatoriu în
care ruşinea de a fi scuză e mai mereu eşecul
existenţei în sine…
Omul, fiinţa creată din pământ, omul, acest
aşteptând fără sfârşit, veşnicul călător al propriu-
lui destin atinge cerul cu bolta frunţii ochilor săi
curioşi şi doritori de noi şi noi adevăruri. Mesajul
conceput de creator într-o zi de luni, poate, înfun-
dat într-o sticlă goală şi aruncat în oceanul fără de
sfârşit al acestui univers deschis întotdeauna ca o
gură largă şi neagră.
Nimeni nu poate alege. Nimic nu poate fi
ignorat. Iar ce începe mereu va avea un sfârşit.
S-a întrebat de nenumărate ori de ce, însă
răspunsul a rămas la fel: mut. Inert, absent. O
noapte fără zi.
Ziua în care Dumnezeu a tăcut.

49
Ovidiu Constantin Cornilă

Lacrima din piatră


Cei ce merg pe stradă au mereu aceeaşi ex-
presie: sunt grăbiţi, indiferenţi, politicoşi doar
pentru a pune în practică educaţia pe care au pri-
mit-o. Uneori răspund la întrebări cu un aer de
„mi-am făcut datoria”, scotocind în acelaşi timp
prin buzunare telefonul pentru a vedea dacă nu
cumva au pierdut vreun mesaj sau apel. Cu alte
cuvinte, îşi fac treabă. Din cauza timpului, prea
scurt uneori, datorită faptului că există şi căruia
nu îi mulţumesc niciodată şi poate pentru că aşa e
bine. Fără nici un motiv.
Oamenii merg, cumpără, vorbesc într-un
ton ca de ceară, opac şi parcă pictat pe feţe cu un
creion al perfecţiunii imperfectului în marea lui
dorinţă de a părea.
Cine ar spune că nu e vorba despre oameni,
că acele manechine cu mers studiat nu ar fi chiar
oameni, în carne şi sânge adevărate?
Cine ar crede că cei ce cuvântă, că cei ce
au descoperit lumi noi trăiesc în aceleaşi corpuri
vechi, fără pereche, fără direcţie, fără nici un
sens?
7 seara. Pe străzile Marelui Oraş un vacarm
de nedescris striveşte cu răsuflarea lui grea cal-
mul începerii asfinţitului. O viermuială trepidantă
absoarbe privirile răguşite ale ochilor obosiţi de
pitorescul acela repetitiv şi banal. Fiecare zi sea-
mănă cu cealaltă, e de fapt aceeaşi, însă cu un alt
nume. Diferit ca formă, la fel ca înţeles.

50
Călătorul fără timp

Dor merge liniştit pe bulevardul principal


şi nu ia în seamă dinamica din jurul său. Face
paşi lenţi şi, în răstimpuri, fotografiază ce poate
crede că azi există doar azi. Asemenea unui com-
promis cu o lume a unui real inventat, agăţată de
un cui al hazardului…
Oameni întotdeauna înecaţi în ale lor, fără
nici cel mai mic semn de trăire pe corpurile lor
prelungite, prelinse în timp ca o iluzie a demni-
tăţii de a exista.
Oameni-închisoare, cu ferestre şi uşi fere-
cate cu o mie şi unu de lacăte, cu aripi tăiate şi
aruncate pe coridoare fără nici un final… Distru-
gători de simţiri, criminali de sentimente azvârliţi
în lagărele de concentrare ale tenebrelor abstinen-
ţei de a fi OM…
Cadre alb-negru înfăşurau obiectivul Niko-
nului în păduri secrete de amintiri fără picioare
zăcând de o parte şi de alta a drumului care de
mult nu mai amintea unde duce… Un alb lăptos
de timp trecut ataca pixelii neputincioşi cu o vite-
ză mult superioară a luminii, lăsând în locul aşa-
zisei fotografii o imagine a unui normal conto-
rsionat şi neputincios. Când şi unde am dispărut,
noi, vecinii, fraţii, colegii şi cei ce au curajul să
se numească glasuri? De ce am lăsat în urma
noastră grămezi de pietre, de bolovani sterili în
cel mai des folosit cuvânt din lume, speranţa?
Speranţa e o glumă moartă pe buze reci de
nepăsare. Speranţa, ultima dintr-o cutie plină cu
daruri viclene, singura înghesuită într-o celulă a
izolării totale, închisă pe viaţă într-un turn de
piatră, e aceeaşi piatră din care sunt făcuţi cei ce
51
Ovidiu Constantin Cornilă

o adăpostesc atât de puţin. Cei peste care ceruri


întregi au căzut pe neaşteptate, iar ei, în împie-
trirea lor seacă, şi-au continuat viaţa cu aceeaşi
silă cu care au început-o.
Poveste de demult… O ploaie cu secunde
degerate de rânjetul închipuirii bestiei numită om.
O flacără care arde în temple reci, la o margine
uitată de lume. Care nu se uită pentru că e impo-
sibil de uitat. El şi ea, faţă în faţă, ascuţindu-şi
tăcerile, hrănindu-şi disperările cu ele, neputin-
cioşi, obosiţi, împăcaţi.
Poveşti singure, dar mereu aceleaşi, în cor-
purile ascunse sub haine bântuind case, străzi, la-
birinturi de ceruri. Pietre sculptate în oameni ce
par a fi uneori vii, săpate pe frunţi, pe obraji şi pe
tâmple, urmărindu-i peste tot, prin tot, ca nişte
personaje interlope urmărind un spectacol presu-
pus intim în spatele unei oglinzi veneţiene.
Acasă, în micul laborator de developat,
Dor descoperi că toate fotografiile pe care le fă-
cuse erau din piatră. Un tip de bazalt de o duritate
considerabilă. Forme noi şi mereu altele umpleau
tăviţa unde, în mod normal, fotografiile trebuiau
să prindă forma lor normală.
Da, toate erau din piatră. Braţe, picioare,
capete, degete şi haine. Buze, ochi, aer, gânduri
de piatră. Un întreg oraş din piatră. Cu copii din
piatră, tineri de piatră, biciclete şi chiar nori de
piatră.
O lume a nemişcării, una care cerea la
schimb orice nu era străin de toate ale ei. Un uni-
vers al obiectelor împietrite, a favorurilor de mult
şi gratis, o idee a pierderii eterne.
52
Călătorul fără timp

Nu prea mult mirat, Dor culese micile sta-


tui de piatră din bazinul de developat şi le aşeză
cu grijă pe o masă din apropiere. Erau albe toate.
Un alb de moarte, atât de uniform, că începu să îi
dea fiori. Avea subita senzaţie că se află în preaj-
ma unui cortegiu funerar, un soi de mers la groa-
pă însoţit de „tu” înmiit. Iar personajul principal
trona în vârful unui sicriu deschis, cu o pernă
mare umplută aşa, ca la ţară, cu pene de gâscă, iar
deasupra lui, un buchet uriaş de garoafe albe,
mult prea albe pentru nişte garoafe.
O imagine căreia nu ştiai ce timp să-i dai,
cum să o iei şi unde să o aşezi. O picătură dintr-o
lume în care a fi pierdut e un lucru la ordinea
zilei…
Obosit de dinamica moartă a zilei, Dor ur-
că cele câteva trepte care separau laboratorul de
developat de restul casei şi se opri în sufragerie.
Aruncă o privire lungă obiectelor din jurul său, ca
şi cum ar fi fost într-o casă străină, ca şi cum ar fi
suferit de amnezie. Pe urmă se aşeză pe canapea,
îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii. Tâmplele
îi zvâcneau centilitri de sânge pe secundă cu o
viteză ieşită din comun. Tălpile picioarelor îl ar-
deau, parcă ar fi mers toată ziua pe jar. Şi corpul,
corpul durea. Fusese purtat asemenea unei frunze
uscate pe străzile alea goale de fiinţe şi pline de
oameni. Statuile lor de piatră îl hipnotizară ca o
armată de vrăjitoare bolborosind neîncetat vrăji şi
descântece morbide.
Toate şi toţi împotriva lui azi. O lume năs-
cută pe altă planetă şi totuşi coincizând în timp şi
spaţiu. Un soare cu umbră, un surâs scârţâind a
53
Ovidiu Constantin Cornilă

rânjet, o masă a tăcerii îngropată în ochii cerului


de toamnă, gri, parcă pedepsind a minus, a plân-
set nepotolit de ploaie continuă, nesfârşită, apăsă-
toare. O zi formată din mai multe nopţi. Pe rând
şi din toate adâncurile celui ce mai poate suporta
încă.
Dor stătu aşa, nemişcat, vreo câteva minu-
te. Fără să se gândească la nimic. O boare de vânt
umflă perdeaua camerei, modificându-i simetria
nemişcată. Pe masă, înspre colţul dinspre cana-
pea, stăteau aliniate cele câteva statuete mici de
piatră. Fotografiile pe care le făcuse în decursul
zilei.
Luă una în căuşul palmei şi o strânse cu
putere. Piatra dură îi lăsă urme ce luau formă.
Apoi o puse la loc de unde o luase. Câteva firi-
şoare albe îi brăzdau palma în lungul ei. Un mi-
ros pronunţat de iod îi gâdilă nările lui Dor. Era
sare.
Aşa că oamenii de pe stradă erau sare. Poa-
te că sare din mare, din imensa enigmă a infini-
tului aparent, sare de val, lacrimă de sare, de val,
de mare.
Oameni de sare făcuţi din lacrimi, ei înşişi
lacrimi ale cuiva, însă niciodată ale lor. Mereu şi
la fel curgând pe obrajii munţilor, pe buzele pă-
mântului, umplând torenţial oceane întinse şi
adânci, mai aproape cu o clipă de cerul care le-a
creat.

54
Călătorul fără timp

Magicianul

Din cele întâmplate până acum, Dor nu pă-


rea prea convins. O umbră mai veche de îndoială
străbătea sângele neliniştii ca o otravă cu efect
imediat.
Nimic din ce pare că ştie totul ştie despre
el. Nimeni din ce spune că ştie totul îl ştie. O
efemeritate a orgoliului unui bolnav mintal… O
enigmă ce va rămâne întotdeauna la fel de nelă-
murită şi bizară aşa cum a luat fiinţă…
Omul din faţa lui, de fapt din faţa celor câ-
torva mii de spectatori, nu făcea decât să mintă,
să îi facă pe cei ce-l urmăreau să creadă că ceea
ce făcea era o iluzie studiată pentru a da o formă
diferită a realităţii. Un truc conceput cu mulţi ani
în urmă de un individ pus pe rele. La modul cel
mai bun al referinţei cuvântului.
Cine este magicianul?
Un farsor, un ars amandi, un scelerat?
Un om cu un talent dus la extreme?
Cine este mereu publicul său?
O copie a lui, a ceea ce vrea să însemne o
copie sau un simplu gest al providenţei?
Circul era plin până la refuz. Copii cu pă-
rinţii lor, militari, demnitari, oameni de multe alte
feluri… toţi curioşi, iubitori şi curioşi de nemai-
întâlnit, de circ pur. Ei înşişi magicieni ai rea-
lului, un fel de confesiuni intime banale ale fiecă-
rei magii ieftine… din fiecare inimă la fiecare

55
Ovidiu Constantin Cornilă

răscruce de sentiment… Atunci când e întuneric,


frig şi plouă…
Iluzia, bucata de pâine, iepurele scos din
pălărie sau doamna din public hipnotizată de ne-
maipomenit, de miraculos…
Sau consumatori de truc, mincinoşi ai
propriei minciuni, ingineri de adevăruri asfixiate
în duhoarea prefăcătoriei… cei curaţi de ieri, gri
azi şi mâine negri. Oile necesare. Elementele de
consum. Domnii săraci cu duhul, stăpâni numai
atunci când sunt plătiţi… Perfectele animale so-
ciale. Cei care decid prin număr, nu prin cali-
tate…
Noi toţi. Aventurierii verbului a avea. Re-
petenţii lui a fi.
Magicieni de plastilină. Hoţi de sentimente
mascaţi în clovni cerşetori de aplauze. Melodii la
patefon care au dresat lei nemiloşi cândva… Prin
foamete şi prin bătăi… Prin umilinţă şi prin aş-
teptări… neîmplinite, schiloade, umilitoare.
Dor se simţi atacat din toate părţile de ex-
plozia de lumini, zgomote şi mişcare de peste tot.
Impulsul acela general de a se bucura de fals şi de
chin îi provoca o repulsie ca şi atunci când dormi
într-un cimitir, lăfăit pe un mormânt, cu capul
sprijinit pe o cruce. O senzaţie infamă, cadave-
rică, lucind a dezmăţ total i se strecură asemenea
unui şarpe în restul de fiinţă care încă îl mai po-
seda. Picioarele îi erau ca de gheaţă, buzele îi
amorţiseră, iar degetele mâinilor se cramponară
de suportul de metal din faţă. Îi era rău. Rău de el
şi de spectacolul morbid pentru care plătise ca
să-l vadă…
56
Călătorul fără timp

Mai mult târându-se, Dor îşi făcu loc prin-


tre lumea absorbită şi neatentă şi ieşi în fugă pe
cea mai apropiată uşă. Afară, aerul mirosea iute a
animale şi a cuşcă. O frică de ceva nedescris îi
muşcă gândurile încă tremurânde..
Gânduri fără vorbe, intuite în cântecul mo-
mentului în care totul a început…
Nu, aici nu era o lume reală. O lume din
suflet, cu suflet, un tot la care se putea visa, spe-
ra, privi… În locul ei zăceau pline de boli indefi-
nibile curiozitatea morbidă, spiritul de turmă şi
sadismul ieftin, necontrolat, avid, tâmpit al unei
emisfere umane alarmant de inferioare.
Ce caută aceste sentimente mârşave în oa-
menii de a doua zi? De ce mereu trebuie să între-
băm ca să răspundem? Unde ne este capătul şi
care este începutul?
De ce am renunţat la a fi OAMENI?
Arde, arde focul dorului în corp de Dor; ni-
meni nu ştie, nimeni nu bănuieşte şi nici măcar
nu se gândeşte la cât de frumos, de inocent şi de
unic este să simţi acelaşi lucru, aceeaşi dorinţă,
singurătatea de a crede că totul e posibil în crea-
tura care, din păcate, a încetat să evolueze…
Pe stradă începe să plouă. E frigul de înce-
put de aprilie. Vântul miroase a aer. A păr de fe-
meie iubită. Miroase a tine, cea de pretutindeni,
cea care crezi în a îmbrăţişa. A cea care vindecă
lipsa asta care nu se mai termină…
A tine, iubita mea de niciunde…
Oamenii sunt mai buni singuri. Atunci
când visează sunt zei. Stăpâni ai unor lumi care
nu s-au mai întâmplat. Dorul, dorul care nu s-a
57
Ovidiu Constantin Cornilă

născut e Dor. E singurul care îţi vorbeşte acum


doar ţie. Cel a cărui magie cântă. Pruni în floare,
iarbă proaspăt cosită, braţ sub cap, lună în sus.
Dor, dor nesfârşit, condamnat, singur. Cu toate că
al tău… Pentru tine, veşnic de la mine…
Afară se înseră. Povestea cu circul rămase
în urmă, undeva pe un caldarâm rece. Magicia-
nul, cel ce învârte minţi după bunul plac, a murit.
În locul lui, acolo, unde fusese cupola acoperită
cu coviltir ieftin, aduna curioşii de pretutindeni,
nu mai rămăseseră decât o floare, un porumbel şi
o eşarfă roşie. Ca amintire…
În sfârşit… Aproape de casă. Clădirea gri
din spatele blocului cu 8 etaje, şi simţea deja
înfăţişarea lividă pe asfaltul aburind a canal fier-
binte. Locul tăcerilor, locul magiilor ascunse, al
minunilor fără nume. Glasul lui timpuriu, surâsul
din urmă… Locuinţa unei alte locuinţe a unui su-
flet pătimaş, cutreierător, fără nici o intenţie de a
se opri… De a găsi vreodată un folos de ceva. În
ceva.
În casă nu era nimeni. Ca de obicei. Mor-
mane de cărţi tronau răzleţ prin toată sufrageria.
Cu câteva zile în urmă căutase un text referitor la
magicieni. Într-o carte de istorie veche, îl găsise
descris în zece rânduri fără nici o noimă. Alături,
într-o fotografie ştearsă, rânjea un individ cu o
privire demoniacă, tuns scurt, cu o mantă în jurul
umerilor, butucănos şi păros ca un animal săl-
batic. Părea că făcea scamatorii ieftine în mijlocul
unei pieţe publice. Ca mai mereu, mulţimea îi
urmărea fiecare mişcare.

58
Călătorul fără timp

Nimic nu pare să se fi schimbat. Scenariul


e acelaşi şi poate că va rămâne neschimbat atâta
timp cât oamenii vor fi posedaţi de aceeaşi curio-
zitate morbidă, satisfăcută de un trişor de două
parale…
În sine, fiecare e un magician. Şi Dor ştia
asta. Fiecăruia îi place din când în când să mişte
fire, să atragă privirea spre altceva, să schimbe
ceva. Să fie altcineva…
Ora 12. Pe Dor îl prinse miezul nopţii or-
donând vrafurile acelea interminabile de cărţi.
Mai avea ocupaţie cel puţin jumătate de ceas.
Frigul de afară intră pe nesimţite în casă.
Odată cu el, şi un fior de neajuns, o teamă prea
ascunsă ca să o poată înţelege. Jumătatea de sin-
gurătate din el se ascunse în umbra celeilalte ju-
mătăţi, lăsându-l aruncat pe Dor într-un colţ de
celulă de unde toată viaţa lui încercase să eva-
deze. O casă doar cu numele, o stradă imaginară,
un oraş plin de corpuri rătăcinde, un ocean de
speranţe singulare abandonate la marginea unei
galaxii numită vis.
Spaţiul încetă să existe în timp, iar hăul
acela negru din care toţi venim fugărea stelele că-
zătoare într-o joacă de-a v-aţi ascunselea. Pe de
rost, într-o goană din care nu mai putea fi oprit.
Asemeni unui abracadabra…

59
Ovidiu Constantin Cornilă

Numele meu este Da


Uneori, când seara e prin preajmă, clipele
dor. Sunt puţine, dar muşcă mult. Întocmai leoai-
cei lui Nichita, numai că mult mai feroce, sălba-
tice, cu o sete abominabilă… În fiecare blestemat
de an, la fel. Fără oprire. Pe cei la fel…
Primăvara e un teatru al gândurilor, o sona-
tă a renaşterii. Un arsenal de zbateri care bat ase-
menea unor ciocane pneumatice sentimentele
cromaticei inimi.
Primăvara a ajuns fără prea multă întârziere
pe strada lui Dor. Pomi în floare, oameni înver-
ziţi, păsări colorate şi glasuri vesele umplu din
nou mortuarele rămăşiţe ale iernii în ultimele sale
răsuflări agonice.
Seara fuge repede. După ceva vreme, îşi
doarme în tot noaptea pe care o prevesteşte atât
de colorat sau atât de îmbufnat.
Firul timpului merge în sens invers. Parcă
ar fi dimineaţă. Dor se pregăteşte să iasă la o
plimbare. Aerul e calm, atmosfera miroase bine.
Poate că a flori timpurii. Nimeni nu mişcă. Seara
a adormit în patul cerului inert, încă plin de stele
clare, străvezii, jucându-şi parcă milimetrii de
micime în gânduri de măreţie ireală.
Dor privi în sus. Nu prea avea obiceiul
acesta rugător. Privirea lui se îndrepta mai mereu
înspre pământ. Acel cer al celor ce au pierdut
speranţa…
Bolta neagră şi înţesată de luminiţe clipo-
cind a pal îi pătrunse în retină până la lacrimi. Îi
60
Călătorul fără timp

era sete. De neajuns, de infinit, de urlet primitiv,


de început în pas de marş. Negreala ei se strecură
în apa mută a sufletului sub formă de cafea tare,
beată de primul sorb, de ceea ce mişuna în imen-
sitatea nebănuită a corpului uman. Atunci, Dor
simţi că putea absorbi galaxii întregi dintr-o sin-
gură suflare, cu o singură mână, cea a minţii
ochiului singurului sens existent: a fi.
Nu neapărat trebuie să te naşti în alte con-
stelaţii, să aparţii altor lumi ca să vrei să poţi vi-
sa, vrea, trăi, încerca să visezi, să vrei, să în-
cerci… Lumea din spatele ochilor e cea care ne
ajută să îndrăznim, nu mai mult. Doar să îndrăz-
nim. Schiţări de rânjete, priviri piezişe, gânduri
de piatră, dure, aspre, tari. Ori poate braţe de
flori, ochi de stele, iubiri explicate în priviri sau
în sori, niciodată în cuvinte.
Azi e ziua când Nikonul a rămas acasă. Nu
are nici un rost să fotografiezi pe întuneric. Sin-
gurul aparat valabil în astfel de cazuri este ochiul.
Cel din orice fiinţă. Ochiul deschis sau adormit.
Cel cu care te naşti şi cel de care nu vrei să te mai
desparţi. Nici măcar atunci când totul pleacă. De
tot.
Ochiul lui Dor are miros, gust, auz. Are
chiar şi intuiţie. Poate admira, însă nu poate ve-
dea. Dor e orb. De destin. De singurul căruia nu îi
poate cere socoteală, cel pe care ar vrea să se
răzbune, celui dintâi cuvânt mort în mintea trăito-
rului. O patimă sau un capriciu al timpului şi, de
ce nu, al minţii ce a creat totul…
Noaptea, oraşul seamănă cu o caracatiţă
uriaşă. Braţele lui sunt străzile, ochii lui sunt blo-
61
Ovidiu Constantin Cornilă

curile, iar sufletul care nu doarme niciodată sunt


oamenii. Dor e unul din ei. Parte din somn, din
buimăceala asta a fiinţei cu care ne-a obişnuit
cine sau ce ne-a creat. Parcul pe lângă care trece
la aceeaşi oră Dor are şi el ceva de monstru ma-
rin. Noaptea, toate lucrurile sunt hidoase, urâte,
deformate. Poate tocmai de asta trebuie să dor-
mim. Să nu ne sperie umbrele, gândurile şi visele
ei, tentaculele nopţii.
Pe lângă alei, câteva bănci stau răstignite
parcă în trupul bătrânului pământ. Au mânere şi
tălpi de fier. În rest, nu se vede nimic. Ziua aici e
o minune. De fiecare dată. Stâlpii zornăie uitaţi
de timp la doar câţiva metri. Nişte oaze părăsite
de lumină aruncate în întunericul rege ca o gălea-
tă cu apă la o mie de însetaţi. Undeva, la o răscru-
ce de cărări, o cişmea îşi clipoceşte pe ascuns
firul de apă subţire, ca o acadea de copil sărac.
Lună nu e în noaptea asta. Doar câteva ste-
le răvăşite printre norii negri, zburând aleatoriu
pe acelaşi teren de joacă nesfârşit. Noapte fără
gândire, doar de umblet. Un hai-hui tâmp, o des-
cătuşare binevenită înainte de tensiunea freamă-
tului care va începe foarte curând şi care va dura
atâta timp cât soarele va continua să strălucească.
Noaptea e o zi a minţii, o muzică a liniştii unde
nu neapărat somnul e soluţia. Noaptea e poezia
scrisă de întuneric, uneori de teamă. O poezie un-
de Dor e cel dintâi vers. Cea dintâi şi ultimă stro-
fă. O carte a negrului cu litere de alb, de lumină
din lumină…
Noaptea aceasta e făcută să te pierzi în ea.
Să mergi sau să zbori cu ochii închişi pe ascuns,
62
Călătorul fără timp

pe strada principală, să ţipi cât te ţin plămânii


fără să fii auzit, să pluteşti fără să ştii că a zbura e
un miracol, un dar, un vis. O lume în care a fi ac-
tor e ceva normal. Un cântec unde notele repre-
zintă orice poveste din alte vremuri, o magie a
nechematului. Povestea tuturor. Bucata de viaţă
care nu este niciodată la fel pentru nimeni, pentru
nimic…
De câteva minute bate un vânt rece. Se
apropie dimineaţa. Ene loveşte cu tridentul pleoa-
pele ochilor din lumea largă. E momentul în care
mulţi se visează bogaţi sau săraci, singuri sau îm-
preună, supuşi sau îndrăzneţi, păsări sau comete,
ei şi niciodată alţii. E lumea cu o mulţime de feţe
pe dos, cu măşti rănite, cu spectatori de ceramică,
făcând grimase groteşti…
Dor continuă să străbată întunericul. Nu
şi-a propus să ajungă nicăieri. Ţinta lui e nulă, la
fel ca logica care îl ghidează. Sentimentele nu îşi
au locul în noaptea asta. Merge pe unde îl duc
ochii. Păşeşte un ritm neutru, ca şi cum ar pedala,
numai că mai lent. Paşii sunt eliberarea corpului.
Somnul de care are nevoie ca să se odihnească.
Încontinuu şi în aceeaşi măsură. Inegalabil… Pâ-
nă la o limită inexistentă… Va cutreiera din nou
calea ferată, va ajunge şi pe malul mării, va stră-
bate şoseaua, biserica arsă, orăşelul de la poalele
muntelui, inclusiv terasa de acasă… Va merge
peste tot. Asemenea unui duh al cunoaşterii. Fără
nici un singur moment de răgaz…
Dor călător…
În depărtare, dimineaţa primăverii îşi arată
primele culori. O nouă zi răsare. Viaţa renaşte de
63
Ovidiu Constantin Cornilă

două ori: o dată, de timp, cealaltă, de anotimp.


Fiecare îşi pregăteşte rostul. Un nou capitol se va
consuma, se va scrie. Imposibil a nu te contagia.
De tumult.
Dor continuă să meargă. Lucrurile şi um-
brele de acum câteva minute încep să se trans-
forme încet-încet în fiinţe. Mişcă. Au în ele viaţă,
nu mister.
Aerul de primăvară e puţin cam răcoros,
dar nu îndeajuns cât să te alunge, să te sperie. E
un aer al chemării, al lipsei de ceva ce niciodată
nu va fi al tău. Un fior al pulsului de a trăi şi de a
înţelege de ce o faci. O ploaie de umbre ale unor
dorinţe de veşnic adolescent. O multitudine de
doruri mult mai intense decât Dor. Vise de zei
într-un om simplu, o greutate a cerului sprijinită
într-un singur punct. Un templu mobil cu mâinile
coloane, cu ochii arcade, cu picioarele temelie, cu
sufletul foc de jertfă, umblet niciodată stins, cu
un singur nume niciodată înflorit, dar floare me-
reu: dor, iubire, amintire, îmbrăţişare, dorinţă,
vis… toate începând cu DA.

64
Călătorul fără timp

A visa, un altfel de infinit


După-amiaza apatică şi ploioasă de primă-
vară în luna lui aprilie aproape că ţi se lipeşte de
haine, de pielea îmbibată de umezeală, târând du-
pă ea ore de întrebări goale, neşoptite nici măcar
în cel mai îndepărtat colţ de minte.
Lumea morţilor vii merge în pasul ei lăbăr-
ţat şi sec pe cărarea pe care şi-a croit-o cu aceeaşi
nepăsare cu care s-a obişnuit să supravieţuiască
în miile ei de ani de existenţă. Lumea ce răsuflă
şi inspiră peste tot, împrejur, deasupra, dedesubt,
asemenea unei colonii pripăşite dintr-o gaură
neagră, fără nici un început şi sfârşit logice. Ceva
ce nu poate fi atins, aparent nevăzut, însă omni-
prezent…
Ceasul lui Dor s-a oprit. Poate de la ume-
zeală. Nu că ar fi prea important într-un moment
ca acesta. În casă ploua cu singurătăţi trecute şi
nu era aer. De nici o culoare, sub nici o formă.
Strada de lângă gară coboară pe după oraş şi con-
tinuă prin spatele dealului din stânga lui. Un dru-
muşor asfaltat se strecoară prin albia câmpului fă-
ră nici un scop aparent, îngust încât nici o maşină
să nu circule pe el şi îndeajuns de găurit ca să
atragă atenţia. Via crucis pentru oameni obişnuiţi
a-şi plimba iluziile şi fantomele speranţelor până
când umbrele nopţii aveau să le înghită în stoma-
cul ei negru, niciodată sătul.
Mai sunt câteva ceasuri din zi. Nori de ca-
ramel acoperă cerul salivând a dorinţă de neoprit.
Un vânt umed înfioară în răstimpuri copacii dim-
65
Ovidiu Constantin Cornilă

prejurul drumului cu toane de copil nedormit. So-


lul este umed şi el. Primăvară de pictură…
În faţa lui Dor strada se întinde ca un şarpe
ştirb, aproape rănit, un râu de beton gri cu direc-
ţia niciunde, nu ştiu. Avea să îl meargă până la
final. Aparatul îl însoţea, ca mai mereu, cu obiec-
tivul acoperit, ascuns parcă de tot restul a ce nu
se putea numi fotografie. Agăţat cu o cureluşă de
umăr, se bălăngănea ca un pui de ţigan într-o câr-
pă pe post de leagăn în spatele pirandei grase şi
pline de fuste ca o ceapă colorată…
Cât avea să cutreiere acest indiciu de drum,
fără trotuare, îngust şi murdar până la refuz, Dor
ar putea visa la ceva. La mirosul de asfalt ud, de
frunze tinere, la visul secret al fiecărui lup singu-
ratic urlându-şi sinele mut mai mult decât urletul
bestial de fizic al lunii din faţa lui, chiar din faţa
lui… Ar putea chema timpul să îl ia în excursia
lui ticăită într-o secundă de secol şi să îl furişeze
în buzunarul templului liniştii lui de mormânt.
Numai pe el. S-ar putea imagina stăpân al nisipu-
rilor, domn al tăcerii, pribeag al visului însuşi,
orice, numai să plece, să ardă mocnit, de închipu-
ire de aşteptare, vis lungit în gând până la margi-
nea oricărui întreg din oricare limită fără sfârşit,
fără oprire. Etern, infinit, vis…
Un vis. Da. Cu creatorul său. De nopţi şi
zile pline de ele şi ele de noi, de el. Un concert al
culorilor, o sonată a reflecţiei. Anotimpul dimine-
ţilor, al înserărilor şi al nopţilor cu regatul lor de
sentiment veşnic tânăr.Universul lui „da” şi „nu”,
atunci când se vrea a fi da-nu şi nu-da. Jocul. Jo-

66
Călătorul fără timp

cul timpului într-o lume care se vrea a nu se mai


termina niciodată.
Noaptea şi ziua, fiicele timpului. Momentul
când povestea cu şi despre tot şopteşte noi şi noi
întâmplări cui vrea şi poate să o asculte. Glasul
vremii, neliniştea de a fi. O voce a liniştii ca o pi-
cătură de infinit în auzul fiecărei celule care ne
compune.
Chiar acum, noaptea şi ziua reprezintă ceea
ce sunt, meditează Dor. Nu se spune nicicând
„nu” pentru că totdeauna se va spune „da”. Se
trăiesc nopţi şi se mor zile, atunci când priveşti şi
când eşti orb, se scrie cu degetele minţii şi se pic-
tează cu culorile sufletului.
Probabil pentru că între noapte şi zi, unde-
va la jumătatea distanţei între „da” şi „nu” mereu
va exista un om. Un răspuns de o clipă sau o cli-
pă de răspuns…
Ploaia de gânduri îl umple pe Dor. Însă nu
e de ajuns… Nimic nu e de ajuns. Fiecare mo-
ment aduce cu el memorii uitate, scris alb pe coa-
lă albă, neînceput cu mii de sensuri, un soi de
enigme păşind agale alături de paşii săi… Sin-
gura dată când cineva sau ceva îl însoţeşte.
Asfaltul străduţei arată din ce în ce mai
straniu. Parcă e gura unui bătrân neîngrijit sau,
mai bine, un drum vechi, neumblat, lăsat în pa-
ragină. Plimbarea se transformă încet-încet într-
un suiş extenuant. Din pământ ies colţi albi, dar
nu se ştie pentru ce. Poate că e un ajutor sau o
ameninţare. Nu se ştie. Nu se spune. Nu se vede.
Mai departe nu e voie. Final de drum…

67
Ovidiu Constantin Cornilă

Într-un lateral se întrevede un adăpost. Un


loc liniştit pentru a răsufla. Măcar câteva minute.
O furie înăbuşită cuprinse pieptul lui Dor. De ce
trebuia să se întoarcă? Simţea impetuoasa dorinţă
de a continua, de a afla ce va fi mai departe. În
afară de instinctul pur uman, imaginaţia îl momea
ca o Nirvană sărată, o mare unde visele se năş-
teau să nu se mai întoarcă.
În fine… Orice drum are un final, iar dacă
acesta nu era să fie al lui… nu era nici o pierdere.
Încă… Orice drum are un final, însă nu trebuie
să-i uiţi niciodată începutul. Poate pentru că poţi
alege oricând altceva diferit…
Adăpostul are o bancă ştirbită din lemn.
Alături, de o parte şi de alta, două bănci scrijelite
cu briceagul îşi înţepeneau arătarea ca doi cerberi
mârâind a furie. Dor aruncă o privire împrejur.
Câţiva pruni în floare îşi înşiruiau siluetele într-
un fel de paradis mic, limitat, un unic surâs în
dezolarea asta glaciară. O aluzie de primăvară. O
amintire a verbului a TRĂI.
Nu se aşază, rămâne în picioare cu ochii
întredeschişi, sprijinit de oaza de linişte cu tot
corpul. Mirosul florilor de prun este diferit de cel
al florilor de câmp. Îţi intră în fiinţă din tot sufle-
tul, te cucereşte, după care creează. Poate că nu e
prea puţin…
O moleşeală plăcută începe să pună stăpâ-
nire pe Dor. Apusul aduce cu el un calm aseme-
nea unei scene de teatru unde, dacă pierzi o sin-
gură secvenţă, ai pierdut întreg spectacolul. Aşa-
dar, concentrare totală. Visul zilei simte noaptea,
cu toate că afară este încă lumină. Fuge cu picioa-
68
Călătorul fără timp

rele goale prin iarbă şi nu tace de privit, de râs…


Cade pe spate, simte pământul, ameţeşte de plă-
cere când aude cerul cu buzele, cu pleoapele pal-
melor, atinge aproape neatins margaretele sur-
prinse de acest vizitator atât de neaşteptat, cu pie-
le adamică…
Visul. Prieten. O pereche de aripi atunci
când cel mai mult o doreşti. O dovadă că nu eşti
om atunci când visezi, ci zeu. Lacrimi de stele
plânse de galaxii la început de drum. Un fel de
Ană universală zidită de un meşter fără nume, de
fiecare dată în acelaşi om, în aceeaşi dorinţă. Pen-
tru totdeauna.
Nu are nici un rost să spun că Dor ştie când
şi pe unde să se întoarcă acasă. Că primăvara nu
este importantă, că e un simplu anotimp, aşa cum
au fost şi vor fi multe altele.
Iar drumul lui nu este o invenţie, este o
dragoste mare, cât o leoaică, un strop de neastâm-
păr, o grabă sau o secundă trăită din altă parte a
vieţii tale pe care ai crezut-o uitată. Nu e simplu
să fii un visător, nu este greu să crezi că o poţi
face.
Uneori, a visa e o lume unde fiecare simte
că poate trăi fără vină, unde probabil că realitatea
doare atât de mult încât îţi vine să îi întorci spa-
tele şi să ţipi cu urlete de uragan că viaţa asta nu e
nimic altceva decât un dar gol. Că ceea ce poţi iu-
bi azi e numai azi şi nu mâine. Că Dor nu e nicio-
dată un cuvânt inventat, ci o speranţă a fiecărui
EU din fiecare OM.
Un infinit numit VIS.

69
Ovidiu Constantin Cornilă

Acelaşi zid invizibil


Sâmbătă. Ora 10 dimineaţa. Biblioteca
Universităţii era mereu plină de vizitatori. Mai
mult sau mai puţin cititori. Feţe tinere, oameni în
vârstă, şoareci de bibliotecă şi el, omul care se
dedica să citească feţele celorlalţi.
Dar acum, la primele ore ale dimineţii, în
sala principală aproape că nu era nimeni. Aveai
destul loc şi timp să te plimbi printre rafturile
imense pline cu cărţi de tot felul, fără să ai sur-
priza că volumul pe care îl vânezi s-ar putea afla
în mâna altcuiva.
Cele două bibliotecare căscau plictisite şi
din când în când îşi ridicau ochii spre puţinii ci-
titori din apropiere. Ambele aveau priviri rătăcite
pe feţele încă boţite de somn.
Dor căuta o antologie de fotografie a seco-
lului al XX-lea. Nu era cine ştie ce mare greutate,
însă el căuta o anumită ediţie rară… Ceva scos
prin Franţa anilor ’60… Îi trebuia numele unui
fotograf specializat în arta urbană şi nu numai.
Totul cu specific alb-negru. Păsări, imagini beli-
ce, peisaje cu cadre suprarealiste, petreceri deşăn-
ţate. Un tip cam ciudat, un fel de vânător de sen-
zaţii tari, o fantomă cam tot timpul prezentă în lo-
curi unde, de obicei, lucrurile normale nu se în-
tâmplau…
Uneori, latura comică a vieţii îşi impune
regulile ei bizare din care ar trebui să învăţăm.
Tipul acesta se dovedea a fi un practicant genial
al unei arte nespuse, doar întâmplate. Artistul din
70
Călătorul fără timp

el avea mereu inspiraţia de a prevedea momentul


magic dintr-un dans, expresia finală din ochii
unui muribund şi chiar un tramvai în mişcare cu
ferestrele strălucind ultimele raze ale apusului…
11.45. Configuraţia sălii începu să se
schimbe puţin câte puţin. Rândurile din faţă erau
ocupate aproape în întregime. Majoritatea, tine-
ret. Pesemne studenţi presaţi de examene.
Pentru Dor, acest lucru nu avea nici o im-
portanţă. El avea tot timpul la dispoziţie. Cerce-
tase deja primele rafturi şi tot nu găsise cartea cu
pricina. Într-un târziu, o găsi ascunsă sub un mal-
dăr de volume de Shakespeare, Tolstoi şi Mada-
me Bovary a lui Flaubert. Probabil cineva le-a
lăsat acolo pentru că se afla în grabă şi uitase să
ordoneze cărţile, aşa cum ar fi trebuit să proce-
deze orice cititor civilizat…
Dor apucă volumul cu grijă, le aranjă pe
celelalte fiecare la locul lor, după care se retrase
spre ultimele rânduri de scaune din sală. Lângă
el, un domn la vreo 50 de ani stătea cufundat în
lectură. Părea o statuie. Numai pupilele i se miş-
cau de la stânga la dreapta atât de ritmic, încât
dădea impresia unei maşini de citit. Dor îi adresă
permisiunea de a se aşeza lângă el, însă domnul
nu îl auzi. Se aşeză cu un gest greoi, deschise car-
tea la pagina cu bibliografia şi începu să urmă-
rească referinţele care contribuiseră la compune-
rea ulterioară a antologiei…
Ca niciodată, lui Dor nu îi prea ardea să se
concentreze la lectură. Privea oamenii din cele
trei săli ale bibliotecii, despărţite de doi pereţi de
sticlă groasă. Venise destul de multă lume pentru
71
Ovidiu Constantin Cornilă

o zi de sâmbătă. Se citea cu o grabă atroce, pentru


că ziua, pardon, timpul trebuia calculat cu o pre-
cizie de geometrie spaţială. Lectura era ceva
aproape autoimpus, necesar în măsura în care se
urmărea un scop. Cărţile păreau palete de ping-
pong, iar degetele, cleşti încovoiaţi ca nişte ghea-
re înfometate apucându-le cu lăcomia unui ban-
cher tânăr, gras şi chel, aflat la început de carieră.
Lumea nepăsătoare şi infamă răsfoia pagi-
nile cărţilor într-un ritm alert, fotografiind mai
mult decât citind. Cuvinte aruncate în însemnări
scrise anti-caligrafic mânjeau liniile ordonate ale
caietelor de schiţe.
Aerul dimprejur devenea tot mai încins.
Într-un colţ, undeva spre partea dreaptă din rân-
durile din mijloc, doi tineri citeau, relaxaţi, nişte
volume groase, probabil tot antologii. Păreau şi ei
deranjaţi de zgomotul acela supărător din jurul
lor.
Dor nu era singur. După aparenţe, mai erau
şi alţii ca el…
Dinamismul acesta supărat dură până pe la
ora prânzului. Mai avea câteva pagini şi putea
merge şi el la masă. Îşi luă geanta cu caietul unde
îşi făcuse însemnări, puse volumul la loc pe raft,
le salută cu o uşoară înclinare a capului pe cele
două doamne de la ghişeu şi ieşi.
Aerul proaspăt de aprilie îi umplu plămânii
asemeni unei arome de parfum de tei.
Din apropiere, un miros ademenitor de su-
pă de peşte proaspătă îi gâdilă nările acum dila-
tate la maximum. Se opri la primul restaurant, luă
loc la o masă şi ceru meniul.
72
Călătorul fără timp

În stânga lui, la nici doi metri, un bărbat ci-


tea dintr-o carte cu scris mărunt. Lângă el, un
altul încerca să ţină un dialog cu replici ieftine.
Până la urmă, fiecare cu ale lui.
Dor avu impresia unui impact violent, ca
de un zid. Oamenii se prefac. Că mănâncă, că
vorbesc, că citesc, că dau atenţie, că privesc…
Minciuni care mai de care mai închipuite, trase
de păr, un spectacol imberb al unei scârbe univer-
sale, fără nici o limită. Actori grăbiţi care au pu-
terea să prefacă dragostea într-o stană de piatră şi
apoi în cenuşă. Domni şi doamne cu haine scum-
pe şi cu suflete ieftine, aproape goale… Pentru
care „a arăta” e un verb al uitării.
Oamenii, aceste frumoase fiinţe animalice
cu puteri inimaginabile, în care sentimentele se
nasc întotdeauna mortale, finite, pentru că ei în-
şişi, oamenii, nu vor să fie cu o secundă mai în-
ţelepţi, cu un gând mai aproape de cer.
Oamenii, care sunt asemenea timpului: ma-
cină orice în calea lor, fără să conteze, fără nici o
părere de rău pentru ziua de ieri. Pentru ceea ce
sunt azi şi pentru ce vor îndrăzni să viseze mâine.
Cei ce merg în neştire, cei ce speră fără a
cere nimic în schimb, cei pentru care dragostea
înseamnă a respira sunt oameni. Cei de lângă mi-
ne şi de lângă tine, oameni cu o singură aripă,
anihilaţi de propria respiraţie, cu vreme de vreme
începută pentru ei, fără nici un favor, fără nici o
prejudecată. Un fel de „aaa”, atunci când te naşti
şi un „mor” atunci când o faci. Destinul, pentru
cei ce cred, speranţa pentru îndrăzneţi…

73
Ovidiu Constantin Cornilă

Oameni ce curg spre nicăieri ca nişte râuri


cu apă tânără de primăvară curgând în volburi ne-
pronunţate pe străzile aproape aţipind ale oraşului
fără nume. Oameni ducând cu ei propriile cără-
mizi, bucăţi din pielea lor, din carnea minţii dru-
mului cu un singur sens… Turnuri cu două pi-
cioare, greoaie, împietrite, ascuţite, răsturnate, pe
o parte, abandonate într-o lume unde nimeni nu s-
a născut singur, dar în care mereu moare aşa…
Realitatea începe cu puţin, apoi continuă cu
cărămizi mari şi mici, infime bucăţi de zid ridi-
cate când şi de cine nu trebuie: încontinuu, de
noi. Lumi singure, ascunse între picăturile de
ploaie şi fulgii de zăpadă, suspinate de vânt în
răstimpuri, de duminică până luni. Asemenea
unui plânset surd, o închisoare a libertăţii trădate,
amânate şi atât de pustii.
Îmbrăţişări de piatră, braţe de piatră, priviri
de piatră, pas de stâncă, rece de fier, săruturi în-
cleştate într-o împietrire întunecată, venită parcă
dintr-o colonie de asteroizi din haos…
Nici o zi nu mai este la fel, nici un surâs nu
este la fel cu primul, mereu murim şi ne prefacem
renaşterea, iubirea, dur şi acid, cu gândul departe,
pierdut, neştiut.
Cu fiecare strop de departe, un zid invizibil
se ridică.
Până la cer.

74
Călătorul fără timp

Apus de surâs

În spatele casei lui Dor se află o moară ve-


che. Destul de înaltă. Cu câteva etaje. O clădire
abandonată de civilizaţie. Acum, un loc de joacă
pentru puştii din cartier sau un refugiu al plimbă-
rilor singure şi dese ale lui Dor.
Când plouă sau aerul miroase a plictis, Dor
intră printr-o spărtură din spatele morii, asemenea
unei pisici jucăuşe şi precaute şi străbate curtea
largă, de-a lungul şi de-a latul, până când nu-şi
mai simte picioarele. În zilele cu mult soare, cea
mai bună soluţie sunt coridoarele răcoroase şi în-
tortocheate, unde se mai pot auzi, aşa, ca prin
ecou, vocile grăbite ale muncitorilor de altădată.
Ferestrele morii au un strat de vreo câţiva centi-
metri de făină de jur împrejur. Dacă te uiţi în sus,
vei vedea un şir de trepte care urcă spre acoperiş.
Iar dacă ajungi pe el, îţi vei putea privi propria
casă. Mai mică, mult mai mică, pitită în spatele
unor copaci, ca un copil speriat. Asemenea unui
nor insignifiant în faţa unui crepuscul…
Acoperişul e o amintire din ce-a fost odată.
O grămadă imensă de fiare, cândva lucind a nou,
tronează la o margine ruptă de zid protector. Clă-
direa nu este altceva decât o fantomă cocoşată a
oraşului. Un muzeu în aer liber, o ruină prin defi-
niţie uitată de timp şi de oameni, o figură de stil
pe caietul de notiţe al oricărui cineva care vrea să
scrie. Probabil din plictis.

75
Ovidiu Constantin Cornilă

Când era copil, obişnuia să se joace aproa-


pe în fiecare zi în moară. Şi, ca mai mereu, ajun-
gea acasă alb din cap până în picioare, primea ob-
servaţii de la părinţi, care îl obligau să se spele,
iar mai pe urmă era trimis la teme… Un tablou
comun, cunoscut cumva pe propria piele de toţi
puştii de aceeaşi vârstă din toată lumea. Acum,
moara e o amintire a faptului că ieri e azi, că
atunci e acum, fără ca să se schimbe nimic… în
afară de însuşi timpul lui, de el, de Dor. Ace-
laşi…
O amintire a râsului din toată fiinţa atunci
când se juca cu Fănuş, prietenul său cel mai bun,
unicul, de fapt. Când alergau pe scări în jos, se
ascundeau unul de celălalt prin boschetele de pe
lângă marginea zidului continuu de lângă calea
ferată. În după-amiezile cu soare tânăr, cu privire
atotştiutoare, supraveghind din jilţul său incan-
descent puii de muritori şi jocurile lor inocente…
Acele momente renasc cu tăria unei pri-
măveri sănătoase ori de câte ori Dor îşi propune
să se refugieze în vreun vis de câteva clipe, timp
suficient pentru a evada… Undeva unde nimeni
să nu-i ceară explicaţii. Nici gratis, nici contra
cost.
Acum, pentru că se află în această cetate a
intimităţii, poate să-şi imagineze, doar să-şi ima-
gineze libertatea de a respira, de a fugi neoprit cu
gândul, de a-l fugări prin codrii oceanelor minţii,
abandonându-se copilăreşte surâsului în cerc, fia-
rei gingăşiei, ploii uscate din piept, cadenţei regu-
late a bătăii inimii… Una după alta, ecuaţiile na-
turii, acel zbor înspre tine fără să te găseşti, fără
76
Călătorul fără timp

să te poţi regăsi… Un nume aproape zilnic che-


mat, un nume pe care ajungi să nu-l mai cunoşti,
nici măcar să-l auzi, un singur punct unde privi-
rea îţi poate atinge stelele… o linie curbă cu care
intuieşti lumi la care alţii nici nu îndrăznesc să
viseze…
Aici, Dor poate să viseze atât cât vrea şi cât
de mult poate. Aici, visul său nu se numeşte vis,
ci fiinţă, respiraţie, tot ce a fost şi nimic din ce
există. Aceasta e o ţară fără stăpân, fără frontiere,
o insulă în mijlocul deşertului adeseori numit
inimă, a oceanului-ploaie-lacrimă, fraţi şi surori,
nord şi sud, sin-gu-ră-ta-te…
Timpul face din orice om un resemnat…
Iar atunci când reuşeşte să-l înţeleagă, va şti că nu
a fost niciodată erou, ci supus. Îngenuncheat în
faţa coloanei infinitului, sculptată în săruturi până
dincolo de nori. Rugându-se zeilor ce l-au creat
să-l creeze pe o planetă cu un arbore, să-l facă
pasăre cu sufletul de aripă, cu fiinţa de foc, dans
al buzelor pe mări de surâsuri, braţe de cuvânt în
genunchi căzuţi înaintea iubirii, altare de che-
mări, toate de la ultima pagină a cărţii vieţii lui
uitate într-un colţ de rând scris din amintire…
Aproape pe neştiute.
În întregimea ei, moara seamănă cu o cutie
de chibrituri. Are multe ferestre, e plină de praf
alb, e părăsită şi nimeni nu ştie cărui fapt i se da-
torează încă existenţa ei…
Dor o priveşte ca pentru ultima oară. Nu
vrea să se mai întoarcă aici. Cuţitul trecutului i se
înfige de fiecare dată în inimă atunci când o vede,
când îi vine în gând.
77
Ovidiu Constantin Cornilă

Acum are să se întoarcă unde obişnuieşte


să trăiască, să îşi ducă veacul. Cel de toate zilele.
Locul pe care l-a ales şi care nu a ştiut niciodată
să îi zâmbească. El îl foloseşte ca să doarmă, să
mănânce, să-şi trăiască porţia de timp acordată. A
fi-ul lui este mult mai departe, afară. Departe de
orice urmă de civilizaţie. Departe de el, de orice
lucru care i-ar putea aduce aminte că e om, îna-
inte de toate. Înainte de orice…
De dimineaţă, de când a fost pribegit pe la
construcţia copilăriei, până aproape de după-ami-
ază, ziua a fost ploioasă. Un inamic în plus.
Lângă casă, lângă un balansoar aplecat, stă-
tea rezemată o fetiţă de vreo nouă-zece ani. E sin-
gură şi poate îşi aşteaptă prietenii de joacă. Nu e
încă seară. Mai este timp de joacă. De undeva, de
printre crengile copacilor de pe marginea aleilor
din apropiere, cade o lumină calmă, aproape îm-
păciuitoare. Se strecoară în raze aşa, hai-hui, pes-
te balansoar, peste chipul fetei, amestecându-se
într-o joacă inocentă şi discretă.
Dor uită că voia să intre în casă. Se aşează
pe marginea unei borduri şi priveşte jocul acela
blând, fără grabă, de parcă un creator celest ar fi
proiectat imagini vii pe copii, pe copaci, pe nisip
şi chiar pe priviri. O emoţie neanunţată, parte-
nerul de copilărie a oricărui vis, al oricărei amin-
tiri.
Într-un răstimp, fetiţa îşi întoarce faţa spre
cer, spre copaci, apoi spre Dor. Are ochii mari,
părul negru, lăsat în două cozi şi poartă o rochie
mov cu buline albe. S-a hotărât să se joace sin-
gură. Prietenii nu i-au venit. Încearcă să se urce
78
Călătorul fără timp

în balansoar, dar e alunecos. Încearcă de câteva


ori, după care renunţă. Nu are nici un rost. Nu
prea e zi de joacă azi.
Zi cu ghinion şi pentru el. Doar paşi, um-
blet prin locuri de unde încerca să-şi scrie câteva
strofe din poezia vieţii şi unde nimic nu mai era
la locul său, unde nimeni nu se mai juca. De
atunci… De copil.
Dor închise ochii. Poate că, până la urmă,
nu era decât un simplu vis. În câteva secunde, îi
deschise iar. Fetiţa se afla tot acolo, numai că, de
data asta, aşezată pe bordura din faţa lui, de pe
cealaltă parte a străzii.
Privirea îi era îndreptată înspre jos. Singu-
ră, împleticită într-un punct anume.
Apusul îşi plimbă ultimele raze pe copilul
fără prieteni. Un surâs fără corp, minuscul, prin-
se-a înmuguri într-o geană de frunză.
Asemeni unui timp trecut …

79
Ovidiu Constantin Cornilă

Fii tu…

Zilele de sfârşit de primăvară păreau mai


mult epocă de sfârşit de martie, un amestec de
căldură cu toane de natură înverzită, scăpată par-
că de un blestem. Ploaia şi frigul din ultimele luni
au întârziat parcă mersul normal al lucrurilor.
Dor are senzaţia de ceva întârziat, de faptul
că trăieşte înapoi… Undeva, într-un timp uitat.
Azi e o zi înnorată. Nu plouă încă… Va
trebui să fotografieze. Şi mult. O nevoie mai ve-
che de a lua cu el fragmente din ce are să nu se
mai întâmple niciodată. Un ceva imortalizat pe
retina Nikonului de unde nu mai poate ieşi spre
înainte… O hotărâre a sinelui în faţa oricărui lu-
cru, în faţa oricărei fiinţe, ceva premeditat de el,
neafectând însă mersul normal al timpului. Un
real ajuns dintr-o dimensiune a unui „a fi” nepă-
mântean.
Ceva nou…
Străzile cu pavajul lor vechi, cu umbre
scurse ascuns pe la colţuri, fulgi de zăpadă în
luna mai, alei şerpuind printre arbori uitaţi de
vreme, copii jucându-se în vacanţe de vară fără
sfârşit… Toate atingând creierul din orice inimă a
oricărui ochi muritor, departe de el şi prin el…
Cerul continua înnorat. Avea în el o supă-
rare, parcă. Un alt cer compus din nori gri închis
acoperea, asemenea unei platoşe, cerul adevărat.

80
Călătorul fără timp

Pe stradă nu era nimeni. În aer plutea o fri-


că de picături… Un soi de mister fără nici o mo-
tivaţie de a se întâmpla.
Dor ieşi pe terasă. Azi nu avea să iasă nică-
ieri. Atmosfera asta apăsătoare îl încărca… Pro-
babil că a te aşeza într-un fotoliu şi a privi pierdut
într-un punct ales la întâmplare era cel mai po-
trivit lucru.
Oricine are nevoie, din când în când, să ră-
mână aşa, ca un sfinx al său, împietrit fără vreun
motiv, doar în aparenţă… şi să îşi deschidă lumi-
le interioare, să şi le etaleze într-o coloană a nes-
fârşitului într-un nesfârşit al singurătăţii, acolo
unde sentimentele nu sunt niciodată acompaniate
de nimeni şi de nimic…
Pe terasă, Dor nu mai curăţase frunzele de
câteva zile bune. Plecările dese de dimineaţă de-
vreme şi orele târzii ale sosirii acasă nu îi permi-
seseră să o îngrijească deloc.
Un amalgam de carne vie verde, cu apă în
două, cu crenguţe purtate de vânt umplea cei câţi-
va metri pătraţi ai locului unde Dor voia să se
instaleze pentru câteva ore.
Luă la repezeală o mătură şi strânse într-un
morman întregul amestec de vegetal, după care îl
puse pe tot într-un sac negru de grădinărit.
Îşi luă apoi fotoliul, aşeză lângă el o măsu-
ţă de fier forjat, vopsită în alb, şi îşi lăsă corpul să
cadă greu, obosit parcă de dimineaţă, înainte de
vreme…
În depărtare, norii scriau poezii cu maro în-
chis, cu alb şi cu bej… Nişte culori ciudate, îm-
prumutate parcă de la cineva cu puteri magice.
81
Ovidiu Constantin Cornilă

Un viu al unor oceane întinse pe cer, un infinit al


ochilor într-unul al minţii…
Aceea era poarta prin care el avea să intre
în tărâmul neclintirii. O lume a nemişcării fizice,
un dans al viselor cu ochii deschişi. Un fel de în-
ţeles aciuat pe nesimţite într-un colţ al unei fiinţe
pe care el, Dor, nu o mai întâlnise de veacuri… O
umbră de singur care îl regăsi, îl recunoscu şi i se
refugie în libertatea cu care voia să cunoască,
făcându-l nesigur, înşelându-l cu râsete chicotite,
şoptite, de secret spus doar pe jumătate, îngânat
şi fals. Un ascuns pe care nu dorea să îl simtă, pe
care îl închisese într-un turn de piatră de pe sin-
gura planetă fără viaţă din tot Universul şi de un-
de scăpase cum şi de unde şi nu se ştie de ce.
Timpul trecu pe lângă Dor şi îl uită acolo,
în fotoliul de pe terasa casei…
Un vânt rece purtă cu el norii aceia în
culori stranii chiar deasupra lui.
Nu începu să plouă, dar nici mult nu mai
era. Cu toate astea, Dor simţi umezeala în aer,
simţi ploaia pe ferestrele pleoapelor, în casa
sufletului, în tot ce ştia că era EL.
Milioane de lăncii incolore i se înfigeau
pretutindeni, înţepându-l şi rănindu-l. Nu exista,
nu, nu exista nimeni şi nimic pentru care să fi
contat asta. Un Dumnezeu al orbirii domnea cu
un rânjet haotic, dispreţuitor, peste lumea pe care
unii o numesc vie şi care transforma zâmbetele în
piatră, primăvara, în iarnă, dorul, în nepăsare, oa-
menii, în copaci cu crengi negre în loc de gânduri
verzi şi albe şi roşii, ca atunci când încă mai
trăiau. Şi apoi, ca într-un final cu reciprocă, El
82
Călătorul fără timp

prefăcu arborii în aşa-zişi oameni – umbre, amin-


tiri din ceea ce cândva avea un corp cu palme ca-
re ştiau să mângâie, cu ochi ce priveau zâmbind,
cu buze care şopteau cuvinte vii, cu poeme săru-
turi…
Într-un târziu, ploaia de chinuri încetă. În
locul ei limbi reale de apă începură a-şi însemna
prezenţa pe pământul înspre care călătoreau preţ
de câteva minute. Ploaie călduţă, de sfârşit de
mai. Un fel de recompensă pentru chinul acela
temporar de a fi şi care îl ataca din timp în timp,
asemenea unui musafir nepoftit, mereu la uşă şi
mereu în aşteptare… Iar Dor se afla dedesubt,
abis de mare cu privirea ridicată în sus, o rugă
spre cerul care avea să-i trimită oceanul picătură
cu picătură…
Ziua abia începea, dar timpul trecu ameţi-
tor de repede. Într-o direcţie de neoprit, călcând
pe dorinţe, pe lumi create sau necreate, târâind în
urma lui amintiri şi speranţe, mai ales speranţe...
Vieţi şi refugii, cuvinte nerostite, tăceri umplute
de zgomote pierdute, resemnări şi imagini, alin-
turi imaginate, mereu departe, deşarte, îndepăr-
tate…
Abia când primele raze ale unui soare timid
începură să-l atingă ca o mână caldă, Dor se ri-
dică de pe fotoliu şi făcu trei paşi înspre marginea
exterioară a terasei. Privi în sus şi îşi simţi corpul
întreg inundat de o chemare, de ea. Un ceva ce
exista unde nu se gândea să caute, nu în vis, nu
împrejur, cât vezi cu ochii, nici în oameni. Un ce-
va trăind în sine, în mii de sine ascunse printre
ierburile înalte ale junglei sentimentelor, un glas
83
Ovidiu Constantin Cornilă

ca un curcubeu, răsărit în trecut, chiar înainte de


timp, înainte de orice s-ar fi putut numi absolut…
La margine de fir de nisip, pe lângă deşert,
pe lângă mine şi altul ca mine.
Ar fi fost un vis frumos să se fi împlinit, să
fi fost… Am uneori senzaţia că sunt o barcă plu-
tind în derivă... undeva, într-o lume nesfârşită de
ape, fără ţărm. Nu am încredere în mine să pot
vorbi, să exprim, nu am, poate, puterea să îmi văd
propriul vânt care m-ar ajuta, medită Dor… Am
nevoie…
Apasă mult zilele. Trec cumva într-o dez-
ordine aranjată. Se trăieşte într-o aşteptare ce
promite lucruri frumoase, o parte din viaţă care ar
fi frumos să nu se mai termine. De teamă să nu
plece şi să nu se mai întoarcă...
Fii tu!
Fii tu!
Cuvinte mereu aceleaşi. Două. Fii tu!
Atunci când se spun, ai fi în stare să urci până la
cer în genunchi şi apoi să cobori zburând în se-
cunde cu ele ca aripi, cu glasul lor în păr, cu pal-
mele lor pe faţă, cu aerul sărut, în tine, în mine,
ţipând fără oprire, eu şi ecou: fii tu!

84
Călătorul fără timp

Ploaia cuvintelor goale

Câteva musculiţe ameţite de căldură se în-


vârt tâmp la câţiva centimetri de perdeaua trasă.
Nu pot găsi ieşirea. E chiar în faţa lor. Imensul
acela de libertate cu gura căscată larg, o gură uri-
aşă, deschisă să înghită pe oricine, în orice mo-
ment.
Dor le priveşte cu ochii pe jumătate închişi,
într-o sleială răvăşitoare, contagioasă. Creierul e
prea lent acum să mai reacţioneze… Nu poate
nici măcar să se hotărască dacă să ajute acele in-
secte să iasă, sau să le ucidă, curmându-le sufe-
rinţa, închizând astfel un cerc natural mai repede
şi mai neprevăzut decât ar trebui…
E sâmbătă. August. E aşa de cald, încât ai
senzaţia că te desfaci în bucăţi, că te prelingi pe
asfalt, prin pereţi, mut, negândit, materie parte
din materie…
Lumea e în concedii, plecată, care mai de
care, de-a valma, să scape de nebunia oraşului, de
goana lui prin cei ce îl locuiesc inconştienţi, moi,
abandonaţi… Cei ce se vaită de mult, ajung la
mult, pe plaje înţesate de alţii ca ei… să îşi con-
tinue ce au lăsat în urma lor, ce şi-au dorit… un
alt fel de vacarm…
Azi, Dor trebuie să fotografieze natură
moartă. Are doar câteva zile la dispoziţie să ter-
mine un proiect la care lucrase şi în trecut.
11.50. Aerul abia se poate respira. În ciuda
cerului destul de înnorat, e înnebunitor de cald.

85
Ovidiu Constantin Cornilă

Resemnat parcă, Dor îşi ia veşnicul aparat,


îl atârnă pe umăr, după care strecoară o sticlă de
apă rece din frigider într-un rucsăcel vechi, din
piele. O face ca şi cum ar avea ceva de ascuns, ca
şi când ar trebui să îşi pitească vreun secret.
Acolo, în casa aceea goală, fără nimeni, fără el…
În stradă, trotuarele şi carosabilul ard. Mi-
ros a bitum încins.
Ştia câteva scurtături pe unde ar fi putut
ajunge mai repede la câmpul din spatele gării,
unde tronau câţiva copaci bătrâni şi umbroşi, bu-
curia oricui i-ar fi văzut pe o vreme ca asta.
Într-un sfert de oră, Dor îşi monta filmul în
Nikon. De acolo, avea destulă privelişte să-şi
poată face treaba. Copacii înţeleneau un deluşor
curios de verde pentru uscăciunea care bântuia
împrejur. Un verde pricăjit, dar verde…
Oraşul nu se afla departe. În schimb, atunci
când Dor încercă să îl privească roată, cu mâna
deasupra ochilor, începu a face valuri, asemenea
unei Fete Morgana în deşert. Mai moartă natură
decât cea care i se deschidea în faţa ochilor,
imposibil. Un mort în care viii ce îl locuiau aveau
impresia că se mişcă, respiră, trăiesc. Şi el, cel
din afară, parte din iluzia lui, îl scruta cu privirea,
îl ţintea, ca pe o pradă ce trebuia să stea acolo, în
faţa lui, inertă, absorbită într-un august frustrant
de fierbinte… O invenţie a dorinţei nesfârşite de
a cuceri noi şi noi spaţii, moftul omului dintot-
deauna…
Un uriaş cu răsuflare şi umeri de Atlas, un
ţine tot până la cer…

86
Călătorul fără timp

Ochii lui Dor fixară linia acea tremurândă a


zării de aproape… Clădirile dansau cu vibraţii
pustii, ca şi cum ar fi fost ireale... Şi, chiar dacă
nimeni nu le mişca, avu impresia, doar pentru
câteva secunde, că oraşul îl priveşte pe el. Că l-a
privit şi înainte. Dar ca acum, niciodată. Un ochi
nevăzut îl îngheţă pe Dor cu o hipnoză inumană.
Ca o vrere nesfârşită, o zvârcolire învăţată pe de
rost, un chin, o ameninţare a celor dintâi temeri…
Nu ştia cât timp rămăsese aşa. Dor nu îşi
mai simţi corpul. Parcă cineva i-l furase şi i-l aru-
ncase pe dealul acela cu copaci bătrâni… Privi
apoi la cer. Acel ceva mare, necuprins oriunde şi
oricând. Nori deşi şi negri se adunau şi îşi pregă-
teau concertul. Inevitabil…
Avea să plouă. Să toarne cu tunete şi să
urle cu fulgere peste tot. Nimic şi nimeni nu pu-
tea sau nu ar fi trebuit să nu o simtă. Nu exista
nici un motiv. Ploaia nu e o pedeapsă…
Dor coborî privirea. Avea ceva rătăcit în
el…
Căută în jur… Copacii se aflau la câţiva
metri. Vântul furtunii care venea le purta coroa-
nele dintr-o parte în alta asemeni unor braţe ridi-
cate înspre sus, a rugăciune, a veneraţie sau a ier-
tare…
Ar fi vrut să li se alăture, însă locul lui era
acolo. Singur, în genunchi, cu capul ridicat iarăşi,
cu ochii născând fulgere, cerând, implorând…
Fără cuvinte, doar el şi şuieratul vântului,
fulgerele din el cu cele de sus, neputinţa de a vor-
bi, de a scoate ceva din fiinţa pierdută prin el,
într-un adânc numit OM.
87
Ovidiu Constantin Cornilă

Prima rafală de picături îi izbi faţa ca un


bici furios. O palmă lichidă, grea cât un cuvânt
gol luă forma unei aşa-zise îmbrăţişări furioase.
Apoi urmă alta şi alta…
Un val violent îşi căzu susul întreg pe el.
Zgomotul ploii îl zgudui de-a întregul.
Dor ţinea însă capul spre cer. Încă mai pu-
tea. Ca la o rugăciune, veneraţie sau iertare.
Ploua greu a nimic. A lume fără credinţă, a
egoism, a frustrare, a minciună, a gol. A oameni
fără ei. Nu exista cuvânt împrejurul lui, mereu
ocupat, rece, arid. Mai arid decât orice furtună
care nu-şi aduce sărutul niciodată cu ea, doar nori
grei, ameninţători, goi… Imagini vii ale unui lu-
cru mort.
Cu ochii închişi, Dor percepea siluetele co-
pacilor… Undeva, aproape, coroanele lor fremă-
tau silabe pierdute într-un spaţiu ce nu le apar-
ţinea. Singurele sunete coerente într-un imens ha-
otic, neînceput şi nesfârşit. O sonată a gândurilor
părăsite, a singurătăţilor care dor, o durere neo-
menească ascunsă într-o gestică a absurdului. Un
sentiment cunoscut, amintit în cartea veche a me-
moriei, pedeapsa din care n-ar trebui să se nască,
să trăiască şi să moară nimeni.
18.15. Câteva raze timide prinseră a pă-
trunde printre norii încă deşi. Făcu câţiva paşi
spre copacii de lângă el, îşi luă aparatul şi le făcu
fotografii din mai multe unghiuri. Pe urmă se
hotărî să se plimbe pe lângă gara veche, aflată un-
deva, la vreo câteva sute de metri. Avea să gă-
sească şi acolo, cu siguranţă, o mică parte din
chipul singur căruia trebuia să îi scoată poze…
88
Călătorul fără timp

Spre seară, Dor îşi puse în gând să deve-


lopeze filmul din aparat. În grabă parcă, bău pe
nerăsuflate un pahar mare cu apă rece, urmări
dezinteresat câteva minute aceleaşi câteva mus-
culiţe care încă se mai învârteau tâmp deasupra
tavanului, chiar lângă perdeaua de lângă uşa care
dădea spre terasă, şi intră în camera minusculă
care se afla, fiind angajat pe post de laborator
foto.
Aprinse lampa roşie şi scoase filmul din
Nikon. Îl aşeză cu grijă în recipientul revelator şi,
după ce parcurse toate operaţiunile necesare de-
velopării, atârnă fotografiile la scurs. Le privi pe
toate, pe rând, dar nu găsi niciuna în care să apară
copacii. Făcuse vreo opt, dar nu era nici urmă de
copaci. Era doar el acolo, înconjurat de miliarde
de picături-cuvinte goale, în genunchi, cu faţa
ridicată spre cer, cu ochii închişi, singur.
El-copacul din mijlocul ,,viului”, o altfel de
singurătate, necuvântată, una, deşertul în care
viaţa nu înseamnă nimic altceva decât a respira
pentru a muri.

89
Ovidiu Constantin Cornilă

Eu de singur
Timpul trece dintr-o zi în alta cu o uşurinţă
exagerată, nenaturală. În urma lui nu supravieţu-
ieşte nimic. Chiar nimic. Cei ce i se împotrivesc
sunt învinşi, dezactivaţi, condamnaţi fără drept de
apel. Din ei nu rămân decât nişte fâşii lungi şi
răvăşite… Ca nişte dâre adânci pe nisip, într-un
deşert căruia nimeni nu i-a putut găsi capătul, ni-
ciodată… Şi unde vor rătăci fără scăpare, umbre
ale propriilor lor sentinţe de „a trăi”…
La ora mesei, Dor obişnuia să scrie. Lumea
era cumva amorţită de aerul plăcut de toamnă
senină, aşa că se afla ascunsă prin ungherele ei
misterioase… Era linişte.
Caietul din faţa lui era vechi, cu unele pa-
gini îndoite, altele rupte. Avusese şi el, probabil,
viaţa unui continuu fugar, luat între multe mâini
şi purtat prin birouri, maşini, genţi… Pitit după
mese, în biblioteci sau lângă alte caiete, mai noi
sau mai vechi, toate ca el… Până la urmă, caietul
e o masă a spiritului, unde creionul e creierul şi
sufletul, cerneala.
Mâna lui Dor începu să însemneze. Cu-
vinte, unele după altele. Niciunul dintre ele înso-
ţit. Cuvinte singure, rătăcite în creier, scuipate de
inimă, împrăştiate de suflet, scrise stângaci de
mână. Litere din emisfera lui „nu sunt sigur”,
gânduri şi vise disecate, stări neîncepute şi termi-
nate înainte de orice timp… Silabe anapoda, auz
de privire, mângâiere de iz, susur de atingere,
toate împreună, singure, nescrise, rătăcire albă…
90
Călătorul fără timp

Ideile îşi înşiruiau umbrele, şerpuind dan-


suri cu zbateri de eu-ri şi tu-uri prin motive de
timp trecut, fugărindu-se prin aerul rece al dimi-
neţii amintirii, cea ai cărei copii erau şi care nu se
mai terminau de născut… Fiinţe din nori, străful-
gerări din miros de pământ, din ceea ce suntem şi
unde ne vom opri căutarea înaltă şi verde ca un
fir de iarbă, fiinţe de noi împinse pe margine de
zid sau spre braţe de zid, fiinţe din poveşti inven-
tate pe nemestecate într-un cer numit noi, mai
aproape de locul unde nimic nu se termină şi totul
începe… Lume a unei lumi cu ochii închişi, cu
visurile mici animale de pradă încolţind marii ră-
tăciţi albaştri; acolo şi aici, în liniştea unde poţi
să te vezi, tu, sensul cu semn de întrebare, mira-
rea şi punctul, spaţiile şi cratimele, punctele de
suspensie care rătăcesc asemenea unor câini ima-
ginari, legaţi unul de altul de lese invizibile, tă-
ioase, niciodată complete… Tu, cel întotdeauna
ţie, străinul perfect, animalul cu care te-ai născut
şi pe care-l vei muri când nici nu te aştepţi, tu,
rătăcit de rătăcire şi pierdut de pierdere, popas pe
marginea apei, cerc concentric în oglindă, dincolo
de scara ochilor pe care ai coborât-o şi urcat-o de
atâtea ori fără să te vezi, icnet de neputinţă că nu
înţelegi cel mai simplu DE CE, contur a ceea ce
trebuia să fi fost, monocrom, ecou sugrumat…
În casa lui Dor, perdelele erau mai mereu
trase. Soarele amiezii îşi domnea religia gratis
peste tot. Pretutindeni unde exista spaţiu. Lumina
lui se autoinvita în încăpere sub formă de model
vechi, unul cu pătrate acoperite de linii, încon-
jurate de semicercuri, un fel de ce care se lipea de
91
Ovidiu Constantin Cornilă

lucruri şi de Dor ca o proiecţie de cinema vechi,


un film în care chiar TU eşti protagonistul.
Omul din căutarea cu sinele, cel de unde
vine spre ceva anume, aşezat acum la masă mut
şi surd, uitat de sine, fugar, ascuns într-un nimeni
pe care l-a cunoscut cândva… O muzică repetată
la nesfârşit, un fior de aşteptare singură, închisoa-
re a notelor, drumul fără paşi, ne-păşit, pornind
de la el şi oprindu-se la acelaşi el.
Mâinile scriau cu o împleticire aproape de
convulsiv, desenau cuvintele cu viteza cu care
literele se deschideau ca nişte flori spre lumina de
afară, ca nişte atomi ai dumnezeirii, o sclipire de
brichetă într-o pivniţă neagră, îngropată la mar-
ginea unui altar minuscul…
Cerneala prindea şi ea forme pe foile albe.
Un contrast de alb-negru bâzâia ritmat în liniştea
zilei unei camere cu patru pereţi, un scaun şi o
masă, un pat şi cam atât…
Dincolo, dincolo de el, Dor măsura cu pri-
virea prin cameră, ca şi cum ar fi văzut tot ce îl
înconjura din exterior. Privea orb, cumva. Corpul
lui era împărţit în mii de bucăţi automate, sepa-
rate între ele, cu roluri şi funcţii complementare,
asemenea unei creaturi trăind în mai multe lumi
deodată. În mintea lui, jocul de-a viaţa înota prin
aer dezbrăcat de orice fel de a simţi, repede, în
formă de unu nedivizat, un număr pe care, oricât
ai încerca să-l înmulţeşti, va rămâne tot unu. Par-
te din fiecare, incompletă, bucăţi de nimeni îm-
prăştiate de hazard într-o existenţă unde a trăi
este un miracol.

92
Călătorul fără timp

În tot acest amalgam, mişcarea este senti-


ment, a simţi. Şi asta pentru că nimic din ce poate
însemna „a simţi” înseamnă „a simţi”. A simţi, a
simţi. A simţi este sau ar trebui să fie singurul
verb care contează, care ar face diferenţa. Persoa-
na întâi. Eul din golurile între şi în care ne numim
oameni. Spaţii şi puncte de suspensie… Lumi în
care cerul e atât de aproape, că se poate atinge cu
mâna, finit, pierdut, mic, temător, opac, stins,
uitat…
Oameni cu surâsuri în ghips, cu eterna pro-
misiune de a fi oameni, bestii sculptate în gheaţă,
gheaţă însăşi, replică pe jumătate, simţire înşe-
lată, bolnavă, resemnată, contur a ceea ce se ima-
ginează a fi formă reală. Iluzie cu haine, speranţă
creată la normă, fals, fals perfect, sfârşit de ciclu,
mers pe jos cu spatele, invers, cu mâinile flutu-
rând prin aer a plecare, a rămas-bun de venit, ilo-
gic, minciună de fapt şi de drept, chin numit om.
După-amiaza nu se grăbea să se consume.
Orele treceau ca zilele. Dor avea senzaţia că îm-
bătrânea, şi că ceasul de pe perete îi juca feste, în
felul lui de a fi acolo. Doar de a fi, nu de a func-
ţiona.
Lumea se afla departe acum. Timpul înghe-
ţase şi el. Parcul din faţa casei înţepeni cu leagă-
nele în aer, cu copiii îngheţaţi în ele, în aer, cu
totul inert, rocă, stop.
Dor ieşi în stradă. Pe lângă el, vântul de
toamnă putea fi ascultat cu ochii, se puteau auzi
atingeri care răscoleau ceva ce odată obişnuia să
treacă. Un ceva ce oamenii numeau timp. Privi în
jur. Realitatea, aşa cum el o ştia, era absentă.
93
Ovidiu Constantin Cornilă

Cu o oarecare sfială, Dor se apropie de păr-


culeţul copiilor. Chiar la intrare, un băieţel de
vreo şapte anişori se juca cu forme de plastic în
nisip. Avea ochii verzi. Două bile de gheaţă în or-
bite. Ca două smaralde seci. O mână strecura ni-
sip, iar cealaltă îl prindea. Într-un căuş numit pal-
mă. Îngheţată şi ea. O glumă a timpului, proba-
bil… În mâna unui inocent…
Gura îi era deschisă, a vorbă, a cuvânt. Par-
că era vie. Parcă era vie forma aceea de buze
aruncate pe faţa în care nimic nu avea absolut
nici un sens… În care se puteau imagina zâmbete
trecute, existente în lumea unde a trăi trăia ca
dar…
În dreapta, undeva la vreo câţiva metri, cu-
loarea albastră a toboganului îi aduse în minte
momentele în care şi el, Dor, fusese copil.
Un miraj dezinvolt, nimic şi singur, acelaşi,
la fel, căutând, aşteptând, el şi eu, tu şi ce mai tră-
ieşte pe lângă…

94
Călătorul fără timp

Lumea copacilor uitaţi


La 12 noaptea nu se scrie. Nici măcar nu se
visează. Se doarme, pentru că a fi uman înseamnă
a visa vise şi nu visuri. Noaptea. Doar atât…
Somnul nu e ceva de care poţi să te dispen-
sezi. Nu a fost niciodată un moft mai presus de
necesitatea de a fi. Sau poate că da.
Dor, care la ora asta nu simte nevoia de a
se odihni, de obicei citeşte sau stă pe terasă ală-
turi de nedespărţitul şi enigmaticul ceai de la ora
12, se gândeşte că ar fi mult mai bine să dea frâu
liber unei tentaţii pe care o avea mai demult şi la
care nu se mai gândise… De fapt, o şi uitase.
Lângă oraş, la vreo cinci kilometri, era o
pădurice de stejari. Destul de întinsă pentru o
promenadă nocturnă, ar fi fost o soluţie mult mai
bună şi, de ce nu, eficientă pentru a putea prinde
măcar vreo câteva ore de odihnă.
Cu idea bântuindu-l ca un beţiv lunatic prin
creier, Dor se ridică de la masa unde îşi petrecea
mare parte din timp, făcu câţiva paşi leneşi până
pe terasă, ridică ochii spre cer, ca şi cum ar fi ce-
rut aprobarea cuiva şi se întoarse spre hol pentru
a se încălţa…
Trecuse de nenumărate ori pe lângă păduri-
ce, dar nu intrase în ea niciodată. Era, până la
urmă, o curiozitate bizară într-un acum care ar fi
trebuit amânat…
Avea cam o oră de mers. La pas lejer. Îl
ghida drumul luminat vag de casele de lângă stra-
dă. Chiar la ieşirea din oraş, tronau nişte stâlpi cu
95
Ovidiu Constantin Cornilă

o lumină albă care urmăreau, de o parte şi de alta,


limba aceea de asfalt spre ceva…
Ideal, două culori, alb şi negru. Negru de
linişte şi alb de vis… Un fior de întrebare i se în-
fipse în gât, asemenea unei săgeţi otrăvite: de ce
nu are umbră?
Înspre înapoi, oraşul devenea din ce în ce
mai mic… Pe laturi, aleile copiau mişcarea de
şarpe a şoselei, iar în faţă noaptea înghiţea aerul
cu tot cerul din care cădea… Nu respira nimeni,
nu se auzea nici vântul, o noapte ca o aşteptare
invizibilă i se aşeza din toate direcţiile, ca un zid
sufocant.
În faţă, la câţiva paşi, o licărire de la alt
stâlp îl prinse în raza ei limitată, conturându-i faţa
şi corpul încălzite de mers. Lumina e un concept
opus întunericului, o lume pe care noaptea o ai
doar în somn, un fel de element care mângâie fără
oprire… Un fel de chip în care nevăzutul se
transformă în linişte, în ceva care ştii că e mereu
acolo.
Câteva minute şi se putea opri. Dor nu mai
avea mult de mers. În dreapta, o umbră mai nea-
gră ca noaptea îşi apropia nemişcarea ca un zâm-
bet estompat, oprit la jumătate... Un pâlc de co-
paci înalţi şi deşi se întindea până acolo unde pri-
virea nu mai putea înainta. Un ultim bec de la un
ultim stâlp trona în mijlocul solitudinii, ca o ilu-
zie a minţii. Dedesubtul ei, o potecă îngustă îşi
începea existenţa ca o invitaţie spre un necunos-
cut liber de orice străin, liber de el însuşi…
Dor o urmă… De o parte şi de alta, creaturi
imense se înălţau asemenea unei armate gigan-
96
Călătorul fără timp

tice, lăsând loc acelei creaturi fără vise să le ins-


pecteze liniştea, să le intuiască timpul, unica limi-
tă care îi depăşea pe rând, fără nici un semn, as-
cuţit, pe nesimţite…
Paşii lui Dor respectau mişcarea logică a
înaintării, însă avea strania senzaţie că stă pe loc.
În jur nu se vedea nimic. Tăcerea domnea cu un
ţiuit acut în auz, iar singura prezenţă mută din
locul acela era el… Cineva sau o umbră de ceva,
un gând de aproape şi de cel mai îndepărtat de-
parte, linia cu orizontul, locul unde privirea se
taie în două, jumătate a ei şi cealaltă jumătate
pierdută atât de bine, încât să nu trebuiască să
mai fie căutată…
Nu avea nici un rost să mai continue. Nu
din cauza întunericului, nu a vreunei temeri, ni-
mic din ce s-ar crede uman. Lui Dor îi veni som-
nul. Chiar acolo, la picioarele unuia dintre stejari,
îşi rezemă spatele de scoarţa aspră şi se lăsă că-
zând uşor, ca între două braţe pentru el, niciodată
ale lui.
Aerul mirosea a verde de toamnă, a che-
mare. Nu era frig, iar bolta îşi dezvăluia primele
constelaţii nocturne. Dor simţea că aparţine ace-
lui loc. Nimic din singurătatea aceea nu îi strivea
simplul fapt că se afla acolo. O linişte deplină îşi
desena curgerea prin el. Un fel de izvor al nemiş-
cării prinse a-i curge prin interior, transformându-
i fiinţa într-un recipient care se umplea cu apa
aerului din locul acela acum al lui, el…
Cu fiecare respiraţie, mintea începea să-şi
golească balastul pietros adunat în fiecare zi:
gânduri singure, fără nici o rezolvare, ca un fel de
97
Ovidiu Constantin Cornilă

cuie bătute în carnea lui a fi, zboruri cu o aripă,


linişti de fier, depărtări în care îşi zgâria braţele,
contururi umblătoare pe care unii le numeau oa-
meni, paşi inverşi…
Adormi…
Somnul, care era ca un templu la care ve-
nea în fiecare noapte să stea de vorbă, zăcea
acum mut. Îşi închise porţile şi se ferecă înăuntrul
propriului vis, unica fugă de care era capabil. Îl
prinse pe Dor cu el în spaţiul unde totul putea fi
posibil, în lumea unde totdeauna puteai crea mi-
racolele pe care doar ţi le imaginai ziua, un nimic
mai mult şi un foarte puţin al tău, neatins de idei,
de întrebări sau de timp. Acum era călătorul eului
cu care avea întâlnire doar noaptea… Şi pluteau
amândoi deasupra lor, unul lângă altul, fără nici o
altă prezenţă imaginată sau necesară. Simplu, în
calitate de gest simplu, o încercare de a ajunge
acolo unde îţi doreşti, fie şi la capătul universu-
lui, aşa, dintr-un singur pas, din curiozitate, fără
limite, doar tu şi cu tine…
Somnul, spasmul în care te simţi cucerito-
rul unei lumi a ta doar acolo, în timpuri şi spaţii
împrumutate, mereu aceleaşi, de când te naşti şi
până când intri în nefiinţă. Tu, imitaţia a ceea ce
ai vrea să fii, să stăpâneşti, să doreşti total, copia
de mâna a doua, tu fără tine, în tine, ţie atât de
limitat, şi împăcat, şi dezolat, şi aplecat de tine
însuţi, tu, cel ce nu vei şti niciodată cine eşti sau
ce vei fi. Omul mic atunci când se trezeşte, spai-
ma de a mai continua, ciobul de oglindă unde te
eviţi în fiecare dimineaţă şi seară, patima cu care
vrei să ajungi la un capăt, dorinţa pentru care vrei
98
Călătorul fără timp

să fii om, nimic mai mult decât atât… Nimic mai


puţin decât ţi s-ar da…
Somnul, un fel de a fi pe care îl trezeşte di-
mineaţa cu soare sau cu nori, cu ploaie şi cu zgo-
mot, cu linişte de tine, acolo, nu aici, într-un pat
singur, într-un oraş singur, într-o lume singură,
departe, deşi aproape, într-un corp pe care uneori,
în treacăt, vreun îndrăgostit pierdut ar scrie cu-
vinte în care lumea nu mai crede…
Pe tine, arborele fără cuvinte…

99
Ovidiu Constantin Cornilă

Vânătorii de sentimente

De la întâmplarea cu copacii şi cu noaptea,


pentru Dor zilele nu erau altceva decât o adună-
tură de mici timpuri în care trebuie să te încadrezi
într-un program, într-o lege nescrisă, umană prin
definiţie şi nefirească, pentru că părea mai mult o
obligaţie, un meci de supravieţuire cu tine însuţi.
Timpul când foloseşti braţele să scrii ceva pe o
tablă, sau să ridici roata unei maşini, sau pur şi
simplu să faci orice muncă, singur sau nu, dispus
sau nu… Atunci, atunci tu eşti departe de tinele
cu care te întâlneşti numai după ce toată nebunia
asta cotidiană se va fi sfârşit, la final de zi sau de
tot. Consumat şi stins, sorbit de marele nimic,
până la urmă, tu pleci din tine şi locuieşti în case
străine… Apoi revii şi eşti iarăşi tu, cel locuit de
multe tu-uri din care cel adevărat ajunge acasă
mai mereu târziu…
Înainte de a închide cartea, Dor îi aşază cu
calm semnul, undeva pe la jumătate. Stă întins pe
sofaua din sufragerie. Deşi e după-amiază de oc-
tombrie, ziua e caldă. Şi totuşi, în aer miroase a
ploaie. De data asta, a ploaie serioasă, lungă de
săptămâni şi zile, împleticindu-se în ore de viaţă
stătute, leneşe, târzii.
E o carte cu coperţile maronii, cartonate şi
groase. O mai citise cu ceva ani în urmă… Acum
se afla din nou între aceleaşi mâini, ca două braţe
ale inimii, în casa minţii, povestea cu finalul
început, unul dintr-o mie, al lui…

100
Călătorul fără timp

Se spune că orice lucru are suflet. Atunci


când obosea, Dor simţea că se stinge asemeni lu-
mânării propriei sale vieţi. Şi, ca să nu plece de
tot, lua cartea cu el, o răsfoia, apoi o aşeza pe
piept, ceas ticăind lângă ceasul dinăuntrul lui…
Viaţă din altă viaţă, singura fiinţă care nu-l min-
ţise niciodată. În ea trăiau lumi imaginare, uni-
versuri unde vânătorii de sentimente nu puteau
ajunge, nici visa. Unde miracolele erau dese ca
secundele unei ere şi unde copiii se puteau juca şi
noaptea… Jocul printre copaci, printre pleoapele
ochilor, într-o bătaie de aripă dintr-un fulg de
nea, vara, la lumina soarelui orb de lumină, la
umbra umbrei lui sau a tale, tu sau ţie, ce aşezi,
urmezi, încerci, vrei… Răspuns şi nu întrebare,
neîncredere, pierdere…
Şi cartea se odihnea liniştită pe pieptul lui
de multe ori plin de oceane ale căutării în tă-
cere… Şi dormea cu el, cald şi calm, obosită de
mâinile ce o purtaseră tot timpul peste tot… şi o
răsfoiseră fără încetare, dintr-un capăt în altul…
Dar acum îi dormea în vise fără să îl atingă, mer-
gea cu el prin rătăciri numai de el cunoscute,
hălăduia coridoarele întunecoase şi întortocheate
ale zilei de ieri, ploua când trebuia să plouă,
dansa cu el…
Însă niciodată nu vorbea. Cartea îşi mima
vorbele, le construia în cuvinte pe rânduri unul
peste altul, într-o dezordine ordonată, în câteva
sute de pagini îngălbenite de vreme, toate odată,
toată o dată. Înţelesurile lor cântau liniştea ca pe
o liră de zeu fără simţuri, stropind împrejurul cu
un misterios parfum de pur a fi. În acea neatin-
101
Ovidiu Constantin Cornilă

gere de nimic, Dor păşea prin amintiri pe care


praful uitării nu s-ar fi aşezat nicicând. Iar cartea
îl însoţea în umbletul ei prin el, şi el prin ea, prin
ei doi… Departe de orice prădător ascuns, de lo-
cul unde toate sentimentele se transformau în
purgatoriu, iar de acolo coborau în spirale până
unde nu mai era loc.
Spaţiul acela imens pe care oamenii îl nu-
meau realitate zumzăia ca o muscă nebună prin
urechi, în tot corpul şi în sângele cu care cei cre-
aţi îşi irigau inconştient darul niciodată al lor…
Chiriaşii de viaţă cu micimea lor ignorantă, slabă,
singură… O specie care vibra de viaţă, trăindu-i
până în cel mai îndepărtat ungher. Cu o apăsare
sufocantă, izbindu-i de nu-uri şi da-uri, purtându-
i prin obscuritatea speranţelor costelive, aseme-
nea unor hiene înfometate într-o prerie unde se
spune că, demult, o biodiversitate incredibil de
mare ar fi populat arii întinse cât să nu crezi, până
departe, unde lumina apusului o putea întâlni pe
cea a răsăritului… Acum deşert, pustiu de aer în-
cins, fără apă, ros de ţipetele de fiecare zi, tocate,
sacadate, transpirate, în marşul lor spre niciunde
pe străzile gol de pline… de vietăţi cu forme
umane, cu mişcări repetate la nesfârşit mecanic,
stupid, fără sens, bizar…
Timp nebun, creaturi nebune, rapide, re-
pezi, avide de a sfâşia zâmbete, de a călca în pi-
cioare desene în formă de inimă, pumnale înfipte
în priviri, şi în cuvinte, şi în braţe îmbrăţişate…
Circul cu monştri în libertate, încrâncenarea lui
NU ŞTIU, NU VREAU, NU CRED, NU POT…

102
Călătorul fără timp

Pieptul lui Dor începu a se zbate. Visa lu-


mea din care acum fugise şi nimeni nu ştia asta.
Secretul în care îşi respira cartea care îi devenise
palmă, umăr, ochi şi gând, drum. Un fel de casă a
lui, una singură ca el, cu rânduri legate de el,
despre el, cartea în care mori păcate şi învii vi-
se… Vise împărţite în fărâme de lume, de ceea ce
nu poate ea duce la capăt. Porţii de străfulgerări
de adevăr, de respiraţie, viaţa aşa cum se imagi-
nează, nu cum se trăieşte. Pierderi şi regăsiri ne-
regăsite, nu de unul singur, zile pierdute în aştep-
tări, înecate în aşteptări, zile în care uiţi de tine,
tu, cel trăit…
Nu, nu ai curajul… Acum plouă. Şi mergi
prin ploaie, fără nimic cu tine. Ştii că nimic şi ni-
meni nu pot construi imaginaţia mai mult decât o
poate face ea însăşi… Te plimbi fără să îţi pese
că îţi este frig sau că eşti ud până la piele. Nu eşti
decât tu şi ploaia. Cineva plânge torenţial pe tine,
cel fără loc când ar trebui, singularul aceleiaşi
alei pe care o cutreieri de mult timp… Undeva
departe, neatins de lume, nevăzut, număr prim
degeaba, ochi privind în jur singur, într-o realitate
în care oamenii îşi mişcă siluetele în contururi
desenate pe hărţi goale, transparente ca aerul de
care ai nevoie ca să poţi muri atunci când te vei fi
săturat de viaţă…
Eşti asemenea unei fantome într-un spaţiu
nelocuit…, gândi Dor în somnul cărţii lui. Aici
nu există masca de care aveai nevoie, cel fără de
tine, ascunzându-te până când nu te mai recu-
noşteai şi ştii, treceau ani până te regăseai aruncat
undeva, sub pietre, peste nori, în vârfuri de co-
103
Ovidiu Constantin Cornilă

paci bătrâni, după umbre, în forme de viaţă pe


care nu le cunoşteai, dar cu care preferai să con-
vieţuieşti…
Un da abuziv spus da-ului însuşi, poate
parte din numele şi din fiinţa ta, trecutului de un-
de primele acorduri de tine au început să îţi prin-
dă mâinile în palme, răsuflarea în vânt de primă-
vară, de câmpie umblată doar de tine, în zbaterea
ta de a fi primăvară, în tot ce ai sperat cu toată
puterea, din tot ceea ce eşti, aşa cum şi cât poţi,
total, de tot şi pentru totdeauna, omule din infi-
nitul căruia îi datorezi pulsul a ceea ce simţi, a
ceea ce îţi aminteşti, trecut de prezent, cel ce
iubeşti fără a şti de ce…
Omul pentru care dragostea naşte şi se re-
naşte asemenea vieţii, singură şi finită, dorul din
Dor, începutul căruia nu trebuie să îi găseşti un
sfârşit…
Să nu îţi pară niciodată rău…

104
Călătorul fără timp

Tăcerea privirilor noastre


Nikonul zace agăţat în acelaşi loc de vreo
câteva săptămâni. Există lucruri despre care se
spune că mint adevărul şi adeveresc minciuna
atunci când se întâmplă… Nu contează prin ce
sau din ce motiv, doar ca idee…
Ochii, cei pe care Dor îi ţine închişi şi
strânşi, de parcă ar păzi nu ştiu ce secret, sunt cei
ce înţeleg şi merg, cei ce ascund şi visează, din-
colo de ceea ce se vede… Un fel de tărâm unde
povestea fiecăruia este o uşă spre ceva, o linişte
nealterată care vorbeşte limba pe care ai vrea să o
auzi numai când eşti singur… Tocmai de aceea,
pentru că eşti singur.
Mai spre după-amiază, Dor avea invitaţi. O
fostă prietenă din copilărie. Se afla în treacăt prin
oraş cu nişte treburi. Nu ştia încă dacă era pentru
o zi sau două sau mai mult…
Oricum, nici nu ar fi avut motive serioase
să mai rămână. Urbea era întinsă, dar nu atrăgea
prin cine ştie ce mare lucru. Un centru cu tipicul
zgomot al noţiunii de oraş, un parc, câteva cartie-
re înţesate de lume, multă lume, o gară şi un lac,
o pădurice la vreo câţiva kilometri distanţă…
Cam atât.
Dor cumpără nişte trandafiri pe care îi aşe-
ză răsfirat într-o vază albastru transparent. Mereu
îi plăcuse obiectul ăsta vechi. O avea de la bunici,
de când era un puşti. Îl fascina intensitatea culorii
care părea că ascunde ceva… Dincolo de ea, o lu-
me a amintirii îl atrăgea prin vitraliile ei opace în
105
Ovidiu Constantin Cornilă

fragmente de timp compuse din trăiri adânci, im-


posibil de pierdut, şi totuşi pierdute în el: anii de
liceu, nesiguri şi frumoşi, cu zbateri şi nelinişti,
cu prietenii şi bucurii imaginare, cu galben de
vacanţă şi alb rece de iarnă, cu mov de catifea as-
cuns în secunde de generală, cu emoţii albastre de
examen, de devenire şi de necunoscut îmbrăţi-
şându-l ca pe un frate pe care nu l-a avut nicio-
dată…
Uneori, când voia să guste din trecut, Dor
scotea vaza şi o punea pe masa din salon. Ase-
meni unui proiector, el-ecranul, ea-imaginea. Stă-
teau aşa ore întregi, nemişcaţi, două statui într-o
încleştare a concentrării de doi, poate cel mai
frumos şi mai onorabil sens al cuvântului „luptă”.
Un fel de sursă de energie pentru Dor, un nucleu
de materie sintonizată în sunet, senzaţie, gust,
miros, în însăşi pofta de a trăi, în darul de a fi viu,
în a şti că e aşa, în a nu îţi fi teamă să vrei, atunci
când vrei cu adevărat, să poţi să vrei, fără, tăceri,
îndoieli, remuşcări… Să îţi laşi tu-ul din eu, să nu
fii umbră, nici noapte, pentru că nimeni nu poate
să o facă pentru tine, să fie în locul tău, să fie
pământul dintre ape, acolo unde obişnuieşti să vii
când nu ai unde să mergi. Şi să te întorci
primăvara, anotimpul din care ai plecat om şi ai
ajuns dor…
E 5. Vremea e frumoasă. De vreo câteva
zile încoace, vântul aproape că a dispărut de pe
harta meteo. Soarele sfidează relaxat începutul de
noiembrie. Miroase a cald.
E plăcut.

106
Călătorul fără timp

Prietena ajunsese nu demult. Aşezată con-


fortabil în fotoliu, îşi bea cafeaua. Nu se schim-
base. Există fiinţe cu care probabil timpul face un
pact. Cine ştie ce se cere la schimb…
Se privesc a studiu reciproc. Nu ştiu de un-
de să înceapă.
- Când ţi-ai cumpărat casa?
- Acum vreo 3 ani, chiar de când m-am
mutat aici, răspunse Dor neutru.
- Am auzit că te ocupi cu fotografia, con-
tinuă ea.
- Da, da…
Mai urmară alte câteva da-uri în gând. Un
fel de repetiţie de confirmare, necesară. Nu era o
simplă meserie şi nu avea să explice de ce… Aşa,
ca ecou…
Replicile de politeţe amiabilă continuară
încă vreo două ore. Conversaţie de salon… Nici-
unul nu voia să înceapă să vorbească aşa cum ar
fi trebuit. Se tăcea în cuvinte…
Ziua începu să apună. Roşul din sângele lui
păta cerul cu griuri de albastru, un albastru retras
şi tăcut, ca atmosfera din casă. Privirile jucau po-
ker, îşi ascundeau cărţile pe sub manşetele largi
ale bluzoanelor negre şi, cu mişcări rapide, sco-
teau aşii şi insinuau cacealmale cu zâmbetul es-
tompat… La drept vorbind, cine şi-ar putea ima-
gina că privirile ar scrie cuvintele pe care nici o
mână, oricât de pricepută ar fi, nu le-ar putea
concepe şi ordona, fără grabă, teamă sau sfârşit…
pe un colţ de hârtie, de trăire, de om?
În ochii lor, din departele cel mai departe,
rosturi de înţeles începeau să se prindă unele în
107
Ovidiu Constantin Cornilă

altele, ca nişte întrebări la care nu se aşteaptă răs-


punsuri… Ca o plasă invizibilă, cu ochiuri mici,
aruncată în aer, sus, unde numai nopţii îi este
greu să răsară, din noaptea ei, însăşi ea, fiinţa
care trăieşte în „a simţi” şi înţelege că a vrea este
un motor… Unicul prin care viaţa se naşte din
mers, glas pentru cei orbi, vânt pentru însetaţi,
mers pentru cei nemişcaţi, împlinire pentru visă-
tori, vorbă pentru tăceri…
Azi, şi nu numai azi, a vorbi însemna a
tăcea, a scrie cu tăcerea în golul pe care oamenii
îl inventează pentru a se ascunde, dacă s-ar putea,
în spatele propriei umbre, un fel de apărare inu-
tilă, de nu ştii cine sau ce… De ei înşişi…
Între Dor şi femeie era distanţă de câţiva
centimetri. Nu avea nimeni curajul de a reîncepe.
De a dezbrăca discuţii despre vreme, case şi vieţi
care nu interesau pe nimeni în adevăruri şi în cu-
vinte şi în vise nesingure, îmbrăţişate, iluminate,
vii… Literele şi silabele mocneau asemenea unui
foc neînceput, sălbatic, aprins pe o insulă pustie,
cu sete, cu speranţă de sete de a mai avea o şansă,
aceea de a supravieţui.
În ochi se puteau citi lumi de nelinişti în
zbateri de universuri de căutare, ape adânci şi
fiori de primăveri timpurii, copilării singure, te-
meri de a fi, acele dansuri ale muzicii fiecăruia,
într-un fel de a plânge, aşezat, lacrimi numite,
simplu, DOR.
Liniştea din cameră e grea. Parcă e o zi de
luni la nesfârşit. Un umblet în cerc, un fel de ce-
lulă a timpului unde tu eşti mereu actorul cu faţa
la perete, iar în spatele tău, un pluton de execuţie
108
Călătorul fără timp

invizibil îşi încarcă silenţios armele cu cuvinte


mute, ca tăcerea propriei tale priviri…
- Mi-ai lipsit… Toţi anii ăştia ai fost cu
mine, vis, ai fost ploaie şi răbdare, pe rând, altar
şi labirint, prieten nevăzut, furie şi zbor fără aripi,
junglă şi deşert, copil şi piatră, floare şi deşert,
cer până te dor ochii de departe, aici invizibil,
acolo omniprezent, viaţă din ce numesc a trăi, un
singur fel de a fi, tu, în mine, tu, lipsind, fugind…
- Nu am venit, nu am scris, nu am fost. Nu
am ştiut. Acum sunt, citesc, exist, ştiu.
Perdeaua de la fereastră începe să se umfle
înspre interior. Bate vântul. Şi cerul e înnorat. O
să plouă.
Pe scaune, două amintiri zac una în faţa
celeilalte. Spaţiul dintre ele geme a greu.
De linişte, prinsă într-un colţ al camerei în
două priviri unite acum în una.
De tăcere, niciodată liberă…
Încă o zi spre nicăieri…
Unde eşti?

109
Ovidiu Constantin Cornilă

Atunci când nu înţeleg


Viaţa asta merge şi curge şi nu se opreşte.
Uneori îşi iese din fire doar pentru a intra în al-
ta… Asemenea unui râu curgând spre un râu mai
mare, spre mare poate… Felul ei de a trăi oame-
nii, aceste creaturi menite a avea mai mult decât a
fi, prinde rădăcini iar şi iar, oriunde, în orice ano-
timp, ca un fel de virus al frumosului…
Pe Dor l-au prins sărbătorile Crăciunului
cu o febră stinsă… Nu sărbătorile, ci începutul de
an, tot ceea ce urăsc ceilalţi, cei iubitori de linişte,
de rutină, ieftină, tradiţională. Un fel de act mor-
bid de a îmbătrâni… Exact pe dos… Doar pentru
a face, a respecta ceva, un a exista sec…
Timpul e schimbător. Zile temperate cu
soare palid sunt înlocuite treptat de frig şi ploaie,
de ceaţă şi de stări de somnolenţă de un bizar si-
nistru. Dor are senzaţia că nu el trece prin decem-
brie, ci decembrie prin el, gol şi fără frunze, aple-
cat de ani, un copil bătrân târşâindu-şi picioarele
prin aceleaşi străzi unde aceiaşi oameni merg gră-
biţi pe lângă el, în fiecare dimineaţă, timp de ci-
nci zile pe săptămână.
Niciodată nu a înţeles de ce…
Iarna asta departe de casă nu are zăpadă.
Doar frig. Aer uscat şi cald de interioare încălzite
de calorifere electrice sau de centrale… Un sens
simplu: acela de a trăi.
Nikonul pare şi el uitat în suportul de pe
hol. Nu prea sunt multe de fotografiat. Copacii îşi
ridică săbiile crengilor spre cerul gri ca un mo-
110
Călătorul fără timp

nolit antic. Păsările stau zgribulite pe unde apucă


şi ele… Parcurile sunt transparente, par că nu res-
piră. Iar atmosfera e încărcată. Ai senzaţia că gri-
ul iernii e o supărare generală, un fel de pact na-
tural cu timpul, unicul care poate schimba…
Şi totuşi, azi Dor nu simte nevoia să ră-
mână acasă. Atmosfera dimineţii de sâmbătă e
una calmă. Parcul de lângă casă e înghiţit de cea-
ţă şi cheamă cumva în tăcerea lui. Un alt fel de
tăcere, una singură, de doi. Nimeni nu are timp să
vorbească. Cuvintele se ascund pe de rost, uitate
într-un murmur mut ascuns între umbrele copa-
cilor care trec pe lângă el ca o mirare…
Şi nu ştia de ce…
Acasă, un cuvânt de câteva litere, scris în
spatele mâinilor care acum l-au uitat. Nu ştie.
Dor nu ştie unde este acasă…
Poate că acasă înseamnă aerul de pe nori,
albul din speranţa cu care obişnuia să traverseze
puntea aceluiaşi azi infinit spre mâinele aşteptând
pitit, undeva, într-un gest simplu. Cel mai simplu.
Acasă aduce a picătura cu care îşi imagina
ploaia în colţul lui deşertic de lume…
Decembrie nu are nume. E un timp al tre-
cerilor aşteptate cu sufletul la gură. Oamenii îşi
alunecă paşii într-o îmbulzeală ordonată, pe lângă
el… Merg repede, cu privirile fixe. Zâmbesc for-
ţat, vorbesc tare, gesticulează şi îi dau lui Dor im-
presia că sunt copaci suflaţi de vânt.
Şi nu înţelegea de ce.
Decembrie e parte din timp. Doar atât. E
aceeaşi lună ca şi acum un an, ca atunci când pri-

111
Ovidiu Constantin Cornilă

ma amintire a copilăriei şi-a desprins aripile într-


o bătaie uşoară de sens. Primăvara…
Pe stradă nu este nimeni. E trecut de ora 11
noaptea. La lumina stâlpilor, umbra lui Dor i se
lipeşte de spate, de cap şi pleacă undeva, spre un
invers ca şi cum ar fi o reflecţie a altei lumi, într-
o dinamică oarbă, tangenţială doar prin nume.
Prin nimic altceva…
Din depărtări atât de aproape de el, ceva îl
atrage pe Dor într-un dialog cu el însuşi, aspirat
şi inspirat singur. Într-un spaţiu care nu a contat
niciodată.
Vorbele ar fi putut fi cuvinte scrise… Dar
nu sunt altceva decât gânduri şi simţiri. O scri-
soare a propriei fiinţe închisă în orice zi… Aşa,
ca un fel de a fi… Imobilizat într-un ochi inert de
lentilă copiind realitatea la comandă…
Şi nici atunci nu ştia de ce…
Decembrie rece. Natura e moartă. Râuri de
aer îngheţat curg peste case asemeni unor lumi
preistorice. Dor îşi îngroapă faţa într-un fular de
lână, prins cu nod în lateral. Merge şi nu se gân-
deşte de ce o face sau unde. Curge şi el odată cu
iarna…
Pe lângă el, primii fulgi de zăpadă îşi pre-
fac corpurile în buze lipite unele de altele. Mili-
oane de îmbrăţişări dansează într-o simetrie a
unei perfecţiuni repetate. Întocmai ca speranţele
lui Dor…
Cerul e negru acum. Din el ninge alb de
mult. Drumul se luminează puţin câte puţin. E
singură liniştea asta pufoasă. Şi plină de prietenii
ei mici, cu viaţa atât de scurtă… Şi de ce nu?
112
Călătorul fără timp

Undeva, la o margine de gând, o amintire


caldă, asemenea unui vis, îşi spune povestea într-
o singurătate deplină. Se făcea că era copil. Un
Dor într-o altă dimensiune, cu aer mirosind a ce-
tină, cu globuri colorate de sticlă şi de plastic, cu
viscole curate, cu sănii printre râsete de alţi copii,
doruri şi ei, cu urme de paşi şi cu aer curat. În fie-
care decembrie, sau la fiecare depărtare cu nume-
le de decembrie, în Dor se activa ceea ce purtase
cu el mult timp, un alt fel de a chema, acel ceva
care e doar al tău şi care va rămâne al tău. E parte
din adâncul din tine…
E frumos să visezi când mergi. E singurul
lucru care te îndeamnă să o faci… Fără teamă, în
tine, mergând spre nicăieri, doar tu cu întrebările
tale, cu temerile tale, înaintezi printre oameni, tu,
umbra lor… Şi, din când în când, te opreşti şi îţi
întinzi mâinile spre ceva, nu ştii nici tu spre ce
anume, ca o încercare de a îmbrăţişa aer, copaci,
piatră…
Nu ştii de ce şi nici nu trebuie. Doar o
faci…
În rest, linişte… Acea vorbă umblând rătă-
citor prin corp, acel infinit care îşi suflă sensul pe
margini de buze, care nu doarme şi nu minte.
Doar tace… Un fel de capăt de lume, o altfel de
poveste, scrisă undeva, între cer şi gură, murmu-
rând mut amor surd, viaţa asta…
„Caut”, îşi spune Dor în gând, în timp ce
mai face câţiva paşi, caut să aparţin, caut să mă
opresc. Se întâmplă ceea ce sunt şi nu ştiu unde
sunt. Nu înţeleg de ce…

113
Ovidiu Constantin Cornilă

E deja noapte. Nu mai umblă nimeni pe


stradă. Dor merge în continuare. E ca un fel de
ritual. Merge pentru că nu poate vorbi. Nu are cu
cine. Paşii lui sunt ca nişte săruturi pe pământul
alb pe care lasă urme, singurele cuvinte pe care le
poate scrie, pe care le poate rosti. De câteva ore
de când tot o face, Dor a scris deja o carte. E
cartea pe care o scrie în fiecare zi, atunci când fo-
tografiază momente, schiţe ale vieţii peste oa-
meni, prin gări şi prin parcuri, peste surâsuri şi pe
străzi, unde nu ajungi cu piciorul, acolo unde
doar visul poate atinge, în ţara lui a „simţi”, sin-
gur, frumos de singur, unul, numai tu…

114
Călătorul fără timp

De ce doare a iubi
Liniştea îşi doarme ultimele ore ale dimi-
neţii. Nu ninge. E frig. Pe stradă, o adiere abia
simţită valsează umbrele copacilor în frigul lui
decembrie fără zăpadă.
Dor stă în spatele perdelei din living. Som-
nul i-a fugit demult. Ascultă imperialul lui Bee-
thoven şi se gândeşte la primii fulgi, la noaptea
de Crăciun. E singur. O altă umbră nemişcată
într-o neclintire palpând viaţa ascunsă undeva,
într-un nume… În semiobscuritatea din casă, ma-
sa cu scaunele, canapeaua şi biblioteca desenează
forme nedefinite, vagi, ce par mai mult a altă lu-
me, una unde nici măcar nimicul nu se poate nu-
mi…
Cu privirea aţintită spre răsărit, Dor îşi
imaginează cum a iubi a fost despărţit în două
pentru fiecare om şi apoi aruncat în univers atât
de împrăştiat, încât cei ce îl doresc sau îl vor sau
îl cheamă la ei vor trebui să îşi caute jumătatea şi
să o adauge propriei jumătăţi pentru a împlini
frumoasa nebunie a sensului de a fi. Poate că de a
fi infinit… O taină a existenţei, până la urmă, un
acel ceva care, negăsit, provoacă zbatere, căutare,
experienţă. Resemnare. Ar fi fost mai simplu să fi
fost perfect… Doar că pentru cei ce încearcă
cumva să înţeleagă, nu numai să consume din
viaţa asta, idealul împlinirii se adevereşte doar pe
alocuri… Ceilalţi nici măcar nu realizează asta…
În rest, se trăieşte. Se muşcă din tot ce miş-
că, până undeva, la limita irealului, cu o foame
115
Ovidiu Constantin Cornilă

disperată. Nu contează cine sau de unde sau cum


şi de ce. Regula de a nu pierde nimic se transfor-
mă în obligaţie, în principiu care scuză orice
mijloc. Într-o obsesie bolnavă de o boală nefi-
rească, un fel de condamnare de a trăi împinsă de
la spate de o grabă existenţială, o fugă spre nică-
ieri, până la urmă.
Timpul, da, timpul în nesfârşirea lui strân-
ge totul în menghina limitării. Nu există scăpare,
doar acceptare. De aceea, cei ce vor cu adevărat
cred în cuvântul TREBUIE, iar ceilalţi, ceilalţi
preferă să consume, să trăiască. Să respire pe de
rost, singular, fără nici un scop. Simplu, primi-
tiv…
Primele raze ale soarelui începură a aduce
lumina peste cer şi pământ în acelaşi moment în
care în mintea lui Dor apăru ideea de miracol.
Iubirea…
Pare simplu să vezi soarele răsărind, îşi
spuse Dor, aşa, fulgerător… E simplu să iubeşti,
aproape la fel de simplu cum ai vedea cerul, sau
ai bea apă… E, aparent, un lucru comun. Oricine
poate să îl facă… Mergi pe stradă, prin pădure,
ajungi pe faleză şi peste tot găseşti amor. Sau aşa
se dă de înţeles… Poate că da… Iubirea pe care o
vezi regizată în filme, cea din jur, regizată şi ea
sau nu, cu toate formele de a o manifesta, miile
de feluri de a iubi care inspiră şi care fac parte
din marele melanj universal.
A iubi înseamnă a căuta, a chema, a arăta şi
a împărţi, a visa şi a ascunde, a face şi a împlini.
Înseamnă ce lasă simţul celui care scrie să scrie,
înseamnă un milion de cuvinte pentru un singur
116
Călătorul fără timp

sentiment, înseamnă singura armă cu care timpul


nu se poate confrunta, niciodată, oricât de mult ar
încerca… Altă dimensiune, spre tot, mereu spre
tot. Iubirea, cuvântul imposibil de îmbunătăţit,
asemenea muzicii lui Beethoven. Cea experimen-
tată, construită, reală, singura religie care nu poa-
te şi nu are voie să moară nicicând. Pentru că aşa
trebuie.
Taina perfecţiunii, a armoniei unde nu
există învinşi, ci doar laşi. Drumul pe care nu tre-
buie să îl cauţi, deoarece îl ştii dinainte de a-l fi
ştiut. Iubirea, arta frumosului, muntele căruia nu
îi poţi zări vârful, pasul pe care îl urmezi în trece-
rea pe care o vei accepta. Tot de dragul ei, împre-
ună cu ea. Singura ea…
Formele difuze din living se transformară
pe rând în obiecte. Lumina le-a renăscut fără gre-
şeală. Aşa cum o face în fiecare zi… Muzica în-
cetase de ceva vreme. Nu ştia de când…
Dâre grele şi apăsătoare de solitudine plu-
teau în livingul lui Dor. O simţea de câţiva ani.
Se obişnuise cu ea. Perechi de aripi stranii fâlfâ-
iau prin aer, ca o zbatere a eului… În fiecare zi,
înainte de răsărit şi până la apus, prin somn şi în
vise, în casă, pe stradă, o a doua umbră a sufle-
tului…
Un fel de gând părăsit, acum. Pe cât de ni-
mic, pe atât de obişnuit. Ţiuia tăcerea de el…
Din spatele draperiilor, Dor avea senzaţia
unui pândar, o evadare din eu pe care şi-o ima-
gina departe, acolo unde iubise şi unde fusese iu-
bit. Surd de ceea ce îl înconjura, Dor reînvia bu-
căţi din timp care îl reînviau, la rândul lor. Amin-
117
Ovidiu Constantin Cornilă

tiri însoţite de senzaţii cu ochii închişi, nişte crea-


turi asemenea unor versuri sublime, locuitori ai
unor lumi inexistente carnal. Iar el, Dor, supra-
vieţuitorul lor, le chema la sine, le vorbea uneia,
fiecăreia, cu câte un surâs, cu braţele deschise
într-un cer sub care puteau trăi toţi munţi şi co-
paci, visuri şi dorinţe aievea, primăveri fără sfâr-
şit. Era atât de simplu.
A iubi, posibilul imposibil, cel căruia nu i
se cunoştea începutul şi nici sfârşitul, regizorul
suprem al lui A FI, toamna parcului în care Dor
se născu. Pe atunci, lumina plutea prin el ca un
abur al copacilor, al verdelui şi al roşului şi al
galbenului de maro, al ochilor şi al mâinilor care
îl îmbrăţişau cu dor… Un a iubi total, dispersat în
oxigen, pe oameni şi în ei, explicaţia fără cuvinte,
niciodată necesară atunci când o înţelegi năs-
cându-te odată cu ea. Originea a ceea ce te poţi
numi tu, călător limitat pe Terra, poate unul din-
tre popasurile tale spre eternitate.
A iubi, intens şi irepetabil, unul singur. De
unul singur, pentru că este acel punct din care au
plecat jumătăţile la naştere. Viaţa într-o atingere
de deget, de palmă în palma ta, de braţ în alte
braţe, ale tale, de privire dincolo de orice, de
tine…
Îmi imaginez a iubi pământ, aer, apă, obraji
şi mâini pe care buze desenează poeme ale lu-
minii… Amintirea a ce a fost vis de copil, un ieri
al începutului, crescând arbore puternic, verde,
până acolo unde văzul ameţeşte, pierdut în tot…
Însoţit de dreptul de a te simţi viu, de evadarea

118
Călătorul fără timp

din tine, tu, Dor, cel temător a vrea… Însă neîn-


fricat în a visa.
A iubi înseamnă mai mult decât un simplu
sens. E ce-ul încolţit în firul de iarbă, de ce-ul din
mintea sufletului spaţiului lui a avea şi a diviniza.
Pentru creaturi cu limite impuse şi autoimpuse,
este singura bucurie de neoprit a propriei existen-
ţe, mai presus de cuvânt, religie, dorinţă, spaţiu
social. Şi timp. Da, timp. A iubi înseamnă mai
mult decât timpul, cu toate că nu ar fi posibil fără
el.
Doare mai mult decât orice imaginabil al
celei mai frumoase minţi, al celui mai frumos su-
flet să nu poţi înţelege iubirea ca pe o artă supre-
mă, creată prima, interminabilă, iubirea care nu
cunoaşte niciodată servitori, ci numai regi, naş-
tere şi renaştere, muzică a perfecţiunii, a fi.
Acel ceva pe care, dacă ai marea şansă să îl
cunoşti şi să îl simţi, nu vei mai putea vrea să în-
semni fără el. Nu vei avea cum. E singurul lucru
care contează.
Mult, imens, de neoprit, cu sens. În viaţa
asta.
Şi în ce va mai urma, murmură, abia şoptit,
Dor.

119
Ovidiu Constantin Cornilă

Povestea unui paradox


Casa lui Dor e un punct cărămiziu în imen-
sitatea unde îşi pluteşte existenţa. Nu se mişcă. E
static şi meticulos în încremenirea lui fără oprire.
E asemenea unei respiraţii amânate, o răsuflare
inversă, o căutare necăutată, un loc unde numai
Dor putea să supravieţuiască.
Casa lui Dor… O scuză pentru a putea fi
creat sau autocreat, un punct în alt punct, glasul
unui rătăcit în sine însuşi. O carte cu pagini ne-
scrise, infinitul dintr-un vis, mereul dintr-un cu-
vânt, Dumnezeu, pasul, sentimentele şi vânătorii
lor, el, ascunsul din ascuns.
Nu e târziu să îl cunoşti. Nu e devreme să
mai poţi renunţa, medită Dor cu ochii pierduţi în
albul peretelui. E frumos să fotografiezi, e intere-
sant şi provocator. Niciodată nu ştii ce îţi rezervă
următorul moment. Magia fotografiilor îl capti-
vase întotdeauna. Fotografii de păsări, de copaci,
de păsări în copaci, de oameni şi de grijile lor, de
oraşe goale, golite, dezgolite, răvăşite, fără ele,
monştri de beton de kilometri, gări unde se lasă,
nu se ia, uşi deschise spre nicăieri, culori cu mi-
ros, copii cu ochi închişi, drumuri, biserici, pă-
duri, viaţă, viaţă, da.
Dreptul de a fi. De a fi singur, cu mintea
plimbându-şi jocul de poker prin camere desuete,
limitate, vide… Un cub cu marginile rotunjite, un
zar în formă de om, Dor, un hai-hui prin lumile
pe care nu le-a trăit niciodată până la capăt, pe
care le-a gustat cu setea unui muribund în haos.
120
Călătorul fără timp

Un început real şi un cuprins intuit, poate diame-


tral opus cu ceea ce ar fi trebuit să se întâmple. Şi
un sfârşit nesfârşit. Fără vreo remuşcare… Doar
el şi cu zilele lui, cu dorinţa nesfârşită de a fi
propriul zeu şi propriul altar. Un alt fel, altfel
spus, simţit, încercat, avut. A fi mai mult decât a
avea. În pofida a ceea ce se întâmplă, de fapt.
Uneori, Dor se descompune. Nu mai are
nevoie de el şi dispare. Fulguieşte prin iarnă, ca-
de toamna cu alte frunze, înfloreşte şi mistuie mi-
liarde de galaxii dintr-un singur gând. Răsare de
unde vrei tu să fie răsăritul, dar şi apune, mereu
cu tine în braţe. Aleargă ca un nebun prin ploaie
şi o primeşte la piept, cu podul palmelor făcut
căuş, cu ochii închişi ca ai copiilor din el, el, co-
piii lui. Spune poveşti de seară paşilor, joacă v-aţi
ascunselea cu stelele, murmură atingeri, bea tim-
pul din clepsidre, priveşte, ascultă, cheamă, vrea,
este.
Nu refuză, nu se ascunde atunci când o fa-
ce, aşteaptă, poate, numeşte, dansează, iubeşte.
Fără motiv, timp sau înţeles. Iubeşte să cunoască
şi cunoaşte a iubi. Cele două supreme ale Crea-
ţiei. Dor e singurul care trăieşte fără a opri minu-
tele şi orele şi zilele cu toate variantele şi com-
binaţiile posibile. Se naşte şi se renaşte în tot în-
tocmai unui desen alb, unde tu, cel care citeşti, ai
putea fi imaginaţia a orice ai vrea să fii imaginat,
să crezi că poate exista în existenţa ta, ceea ce
poate fi numit tu sau Dor. O notă muzicală în
partitura marii măreţii.
Dor vorbeşte cu şoaptele. Îşi desparte cu-
minte cuvintele în silabe, le aşază în buzunarul
121
Ovidiu Constantin Cornilă

unde îşi păstrează cu sfinţenie jocul de puzzle. Le


ţine pe toate strâns în pumn, o îmbrăţişare nedes-
părţită. Singura. Dimprejur, de peste tot, frunzele
îşi foşnesc muzica lor de vioară în auzul uni-
versal. Iarba creşte în catrene, aerul adie a pian,
drumul gri se pierde în depărtări precum poveşti
neterminate, înspre cer, mare, mare.
Cu ochii închişi, Dor ia Nikonul în mâna
dreaptă. Îl pipăie ca şi cum ar vrea să-l înveţe pe
dinafară. El e prietenul care imită totul într-o
fracţiune de secundă şi îl transpune în retina min-
ţii fără oprire, o singură oară interpretat, un ta-
blou din infinitele care îşi aşteaptă imortalizarea.
O jumătate de nemurire aşteptând declanşarea
unui buton, o creaţie a unei creaţii, ochiul care
păstrează în memorie materia aşa cum o ştim. Cu
el a călătorit Dor peste tot, prin oameni şi timp,
prin şi dincolo de el. A adunat sentimente im-
posibil de imaginat, a văzut nevăzutul, a ţinut
soarele în mână, s-a strecurat după gânduri şi le-a
mânat ca pe nişte cai nărăvaşi mai departe de
cuvântul „departe”. A însemnat, a fost şi s-a
oprit. A cântat lumi fără muzică, a răsărit şi şi-a
apus neajunsul în ape de râu de munte, în flori de
nori, pe drumuri de ţară, cu picioarele desculţe, în
braţe de crengi, forme de cunoscuţi, de ieri, de
ieri-ul de când era copil, cel în carne şi oase. Şi-a
adus aminte gustul de cireşe de mai, mirosul de
pământ, cuvintele, toate, privirile, atingerile, do-
rinţele, le-a colindat pe toate. Le are pe toate în
aer. Oriunde ar merge, orice ar face, Dor le are în
aer. Ele, amintirile, acolo unde el a fost sau şi-a
imaginat că poate fi fiinţă cu sete de a exista, plu-
122
Călătorul fără timp

tesc împrejur şi creează poteci imaginare. Dese-


nează în aer curcubeie, traversează copii şi părinţi
în părinţi şi copii, suflă magie peste vise. Ticăie
ceasuri trecute, se joacă de-a albul şi de-a negrul,
recită iubirea la prima oră a dimineţii, adună şi nu
desparte. Nu desparte niciodată.
Glasul lui Dor bate la uşa ta de mult. Nu
ştie dacă l-ai auzit. Poate că nu ştie să cheme, sau
poate că tu nu ştii să îl asculţi. Merge aşa, din uşă
în uşă fără oprire, nu ştie de noapte şi de zi. E nu-
mai el şi cu umbra singurătăţii lui. Faţa de cea-
laltă parte a oglinzii, atomii din orice lucru simţit,
da-ul din spatele lui nu, zâmbetul pisicii lui Alice
pe cer, universul acesta mare unde încă nu pot
crede că nu l-am visat măcar o singură dată de la
început şi până unde s-ar sfârşi… Dor e numele
unde trăieşte cel ce face fotografii, casa unde te
întorci şi unde se întoarce, zidul şi scăparea, viul
şi neînsufleţitul, Dor înseamnă mereu mai mult
decât ai lăsa să se înţeleagă că poate să însemne,
poate de o mie de ori mai intens, scrie cu albastru
pe el însuşi, păşeşte peste poduri, te ţine de mână
pe tine, copacule! Dor doare, tace, închide ade-
vărul în carte, în ochii cu care scrie în fiecare zi
versul fiecărei secunde. El nu are şi nu va avea
nicicând. Nu are corp. Atunci când caută, merge
prin tine, cel care citeşti, şi nu se opreşte. Nu se
opreşte din a atinge aerul cu părul, cu acea împie-
trire de a sta în faţa propriei căutări, ca şi cum ai
admira un tablou unde tu ai fi mâna pictorului.
Ceea ce nu se poate spune nu poate începe
ca o poveste. Acum e un moment în care poves-
tea călătorului a prins viaţă. Chiar dacă la final.
123
Ovidiu Constantin Cornilă

Cel ce merge prin mine şi prin tine. Care a făcut-


o şi o va face.
Atâta timp cât vei crede că vei şti să o as-
culţi…
Să te asculţi…

124
Călătorul fără timp

Drumul meu începe aici


Singular.
Ultimele zile de ianuarie se termină cu un
sentiment mic, un fel de tremur al iernii în inte-
riorul indefinit al lui Dor. Şi singular.
La ora 5.30, dimineaţa oricărei sâmbete e
amestecată cu insomnie, aşteptare şi dorinţă de
umblet. Nu fizic, doar gândit, imaginat, un hai-
hui vagabond prin alte lumi, diferite, despicate,
cu tonuri şi poveşti de început.
Nikonul aşteaptă pe hol, în apărătoarea de
piele maro agăţată de cuier. Dor îl va lua cu el
azi. E ziua în care va trebui să ajungă la gara pă-
răsită din afara oraşului. Acolo unde se începe…
- E ca şi cum ai vrea să înţelegi întrebări
care se exprimă prin sunete, dar care nu înseamnă
nimic, îşi spuse laconic Dor în sine. Cuvinte în
spatele altor cuvinte, intuite, evazive, străine.
Cuvinte din care face şi el parte. Cumva, ca
o umbră…
Drumul spre gară pare grăbit. La ora la ca-
re nu se mişcă nimic şi nimeni, e mai uşor să
ajungi. Nu observi. Nu e nevoie să priveşti, să
asociezi, să analizezi. Închizi ochii şi numeri pa-
şii, îţi simţi bătăile inimii în gât, altă numără-
toare, automată, a faptului că exişti spre ceva, nu
doar că exişti.
A început să plouă. Stropii cadenţează pe
asfalt dansul simetric al naturalului. Acoperă ae-
rul într-o ceaţă în care formele dispar pe rând, se
dizolvă odată cu ploaia însăşi.
125
Ovidiu Constantin Cornilă

De la câteva zeci de metri, silueta gării


apare ca o casă mai mare, veche şi, deşi părăsită,
are ceva familiar în ea.
În dimineaţa asta, ea va fi ultima pe lângă
care Dor va trece.
Cele două rânduri de şine sunt acoperite de
o iarbă înaltă aproape în întregime. Abia vizibile,
Dor le păşeşte pe rând, ca şi cum ar vrea să le în-
cerce. Fierul lor aparent perfect se pierde în vege-
taţie la numai o aruncătură de băţ.
- Pare ireal că o să călătoresc doar urmân-
du-le…
Pare şi este. Nu ştiu şi nici nu are vreo im-
portanţă. Este da-ul pe care îl simţi în tine pose-
dându-te ca forţa unui ocean, asemenea unui fluid
prin care trece orice metaforă înainte de a ajunge
zeu al cuvântului. Ceea ce există aici e doar o ilu-
zie, un miraj cu ferestre, niciodată cu uşi…
Trăieşti în dreapta şi în stânga cu puterea
unui uragan, scrii poezie cu ochii, cânţi cu visu-
rile, pluteşti pe unde vrei doar tu să o faci, chemi
şi pleci. Pe urmă te întorci, aştepţi şi te ascunzi, o
iei de la capăt şi vezi că te renaşti, pe tine ţie
însuţi, cel atât de mic, te preschimbi în braţe de
cer şi îmbrăţişezi pământul dintr-o suflare, strâns
şi numai al tău, miraculos, infinit…
Tu, fiinţa-dor, cea invizibilă, pentru că nu
ai nevoie să fii decât tu, niciodată altceva, trăieşti
în alţii şi o faci atât de frumos şi în mine. Eşti un
fel de Eros, dar ţie nu îţi trebuie săgeţile şi arcul,
tu îţi cari pe umeri paradisurile închipuite, uneori
sărace, alteori dureroase şi chiar singure. Şi nu le
strigi şi nu le arunci, tu le ai cu tine în cealaltă
126
Călătorul fără timp

fiinţă a ta, ochiul şi mesagerul tău din realitate,


cel ce îşi are locul în casă, pe hol… El este tu
atunci când rămâi în genunchi şi te rogi în faţa
copiilor tăi, copacii, cu capul în jos, cu mâinile
spre cer, spre tine…
Iar tu, tu cauţi şi numeşti, aşa cum ai făcut-
o întotdeauna. Trăieşti în frunze, în picăturile de
ploaie, în parcurile toamnei, te ascunzi şi apari în
minunile tale… Din orice se vede cu ochii, tu
dispari. Şi apari la fel, fără să fii văzut, ironic de
tăcut, aşteptându-ţi parcă venirea…
Ai puterea să trăieşti în foc şi în apă, în
oameni muţi, ascultători de linişte…
Tu începi orice, transformi şi devii obsesie.
Existenţei tale nu i-a găsit încă nimeni soluţie.
Nimeni nu se întreabă cum e fără tine. Şi, deşi nu
te cunosc, toţi te caută. Îţi pronunţă numele cu
buzele sufletului, iar corpul lor trăieşte prin al
tău.
Tu eşti cel ce străbaţi mii de kilometri într-
o secundă. Te joci cu spaţiul şi cu timpul aşa cum
îţi place şi vrei. Locuieşti prin mansarde, în aero-
porturi şi în zile de luni, când îţi este frig priveşti
pe fereastră şi cauţi soarele în zâmbetul copiilor
prin parcul din faţa casei tale…
Transformi orice fir de iarbă în primăvară,
mergi la plimbare printre regrete şi nu te sfieşti
deloc să asculţi glasul vântului care vorbeşte lim-
ba ta…
Însă acum, acum tu eşti în faţa locului unde
cândva treceau trenurile. Veştile din visele unora,
pentru tine, o simplă formă de a vedea lucrurile.
Te afli în faţa drumului pe care urmează să-l în-
127
Ovidiu Constantin Cornilă

cepi. Vei avea şansa să mergi acolo unde vei vrea


să ajungi.
Aici şi acum sunt cuvinte şi locuri epui-
zate. În faţa ta ai avut marele oraş, cu tot ce mişcă
în el. Ai trăit cât ai putut. Ai răsărit dimineţi goa-
le şi ai încheiat zile pline de nimic… Te-ai învins
fără a-ţi cunoaşte victoria. Ai dormit veacuri şi
oameni, oameni de piatră, oase de pământ.
Ai cunoscut teama şi speranţa, ai obosit şi
totuşi ai avut curajul să mergi înainte, fără să
eziţi, fără să te gândeşti unde ai putea ajunge…
Tu, cel plecat de aici şi ajuns singur şi gol la celă-
lalt capăt. Un fel de a spune că ai încercat. Măcar
ai încercat…
Acesta e destinul tău. Tu şi cu tine, oglinda
şi chipul care se priveşte în ea. Sentimentul că nu
te poţi despărţi de nimic şi de nimeni. Muza ta,
aceeaşi în fiecare zi a săptămânii, numărând orele
şi zilele, şi săptămânile, şi lunile, şi anii, cu o sete
necuprinsă în nici un sens posibil de înţeles…
Acum eşti aici, în faţa ta. Din nou, cu
conştiinţa atinsă de gerul celui mai friguros pol.
Fierbinte de rece… Pâine şi circ pentru săracii
tăi, filmul cu actorii aceluiaşi scenariu, odeonul
vid şi plin în acelaşi timp de tine, stafia propriului
autor. Ai murit, ai înviat, ai coborât de pe munte
ca mai apoi să cobori şi mai mult, pe fund de ma-
re şi mai jos, până la capăt.
Nimic nu te-a speriat. Tu ştii simţind, iar
atunci când plângi timpul tace, eu tac, tot verdele
din lumea asta tace. Tu ai pe tâmple amintiri fără
de care nici măcar nu încercai să fii dor. Tu fo-
tografiezi anii şi îi iei cu tine ca pe un trofeu pe
128
Călătorul fără timp

care nu vrei să îl împarţi cu nimeni. Nu vrei pen-


tru că ştii că nu se poate…
8 dimineaţa. Lumina treptată anunţă o nouă
zi. A ta, ultima.
E deasă priveliştea dinaintea ta. Vei avea
de păşit mult. Liniştea dimineţii e cu tine. Va fi o
zi friguroasă. E ianuarie şi ţie nu îţi pasă. Nu îţi
mai pasă. Pentru toate şi toţi care te-au cunoscut,
acum vei fi un simplu drumeţ. Iar pentru tine, un
surâs incolor.
Priveşti spre deluşorul din dreapta gării,
acolo unde ploua cu cuvinte goale. Îngenuncheai
în faţa furtunii şi îţi lăsai ploaia să te cuprindă ca
pe un mire singur. Tăceai ca şi acum şi aveai
ochii închişi. Nu auzeai decât urletul naturii dez-
lănţuite. Erai singur şi te rugai…
Poate că de aceea ai înţeles de ce ai hotărât
să pleci.
Aşa a fost să fie. Crede că vrei. Încearcă să
vrei să poţi. E simplu:
Drumul tău începe aici.

129
Ovidiu Constantin Cornilă

130
Călătorul fără timp

IMAGINI ŞI REPREZENTĂRI
DINTR-O EPICĂ A CĂLĂTORIEI SPRE SINE

Aflat în faţa celei de-a treia apariţii editoria-


le, scriitorul Ovidiu Constantin Cornilă demon-
strează o bună asimilare şi cunoaştere a literaturii
române clasice şi contemporane (şi nu numai),
revendicând, ca surse inspiratoare ale sale, glorioa-
se şi semnificative modele de creaţie de ieri şi de
azi, dar şi tulburătoare trăiri, stări, percepţii şi expe-
rimentări personale. În acest sens ne stau la înde-
mână mărturisirile sale caligrafiate frumos în intro-
ducerea la volumul de debut – Silabe de secundă,
Ed. Rafet, Râmnicu-Sărat, 2014 – unde se confe-
sează astfel: „Muzele mele se numeau Barbu, Bla-
ga, Cărtărescu, Eminescu, Lewis Carroll, mitologia
greacă, serile mirosind a fân proaspăt cosit, râul,
marea, fata din vis, pianul, iluzia, timpul, chemarea,
toamna...” (vol. cit., p. 5) Prima carte a poetului din
Roman beneficiază şi de o prefaţă (întocmită de
Marin Trancă), din care aflăm că scrie încă de la
vârsta fragedă de cincisprezece ani, aşa explicându-
se, probabil, şi prezenţa unor frumoase şi limpezi
ecouri adolescentine, ca în versurile: „să-mi las
pierdute stolurile grăbite / ale singurătăţii...”; „pân-
da mea e o puşcă ruginită şi dezarmată...”; „te-aş
ruga să-mi împrumuţi / puţin din fereastra ta, / să
pot inspira aerul de pădure / al chemării...”; „hârtia
din care am plecat copil / spre marea timpului / va
mai compune o buclă...” etc.
Cea de-a doua carte publicată, intitulată pro-
vocator Turnul în care mă ascund când plouă (Ed.
Ardealul, Târgu Mureş, 2015), este postfaţată de
131
Ovidiu Constantin Cornilă

Cornel Drinovan şi prefaţată de un binecunoscut


scriitor român contemporan, şi anume de Paul Eu-
gen Banciu, care remarcă imediat linia postmodernă
a scrierilor lui O. C. Cornilă, situate „la limita ese-
ului cu poezia şi proza scurtă”, ele reprezentând, în
ansamblul lor, drumul magic al autorului către sine
însuşi, o călătorie însingurată în care acesta invocă
prezenţa unui însoţitor sau mai bine spus a unei în-
soţitoare (nimeni alta decât Alice din Ţara Minu-
nilor), procedând „asemenea unui copil părăsit la
marginea lumii pe care o descoperă, o percepe, dar
nu o acceptă dintr-un refuz natural de autoapărare a
purităţii, luându-şi ca partener sufletul pereche al
femeii, a uneia când reale, când ideale, dar nu de
tabloid...”, scrierile sale asemuindu-se, întrucâtva,
aşa cum pe drept cuvânt remarcă prefaţatorul,
„acuarelelor sau picturilor impresioniştilor de la
sfârşitul secolului al XIX-lea.” (vol. cit., p. 9) Reţi-
nem, din precizarea finală a autorului, că o parte din
prozele volumului au fost citite la Radio Tentación
din Madrid, în cursul anului 2015, în cadrul emi-
siunii „Orizonturi româneşti; dintre acestea amintim
doar câteva, care ne-au plăcut şi nouă mai mult:
Antarctica umană, Nevăzut, Podul, Şi sfârşitul e un
început, O lume de dincolo de noi, Turnul în care
mă ascund când plouă. Ultima proză amintită – cea
care, de fapt, împrumută şi titlul volumului – stă
sub semnul confesiunii neliniştite, a căutării propri-
ei identităţi în contextul unei lumi zbuciumate, care
şi-a pierdut demult naturaleţea şi suportabilitatea
psiho-socială: „Turnul în care mă ascund numai
atunci când plouă intră în scenă. Nu e mai înalt de
1,90, are 90 şi ceva de kilograme şi e făcut din că-

132
Călătorul fără timp

rămidă arsă. Eu, chiriaşul propriei vieţi, îl vizitez


atunci când toarnă cu găleata...” (p. 119)
*
Am insistat în mod special asupra volumului
anterior de proze eseistice tocmai pentru a sublinia
că în prezenta carte – Călătorul fără timp – Ovidiu
C. Cornilă este preocupat să adâncească acest spe-
cific, deja configurat în apariţia anterioară, de
această dată luându-şi ca însoţitor nu un personaj
consacrat de poveste, ci banalul aparat Nikon, prin
lentila căruia lumea este văzută în fel şi chip iar au-
torul, transpus în postura personajului Dor, devine
un atent observator, dar şi un fin analist şi comenta-
tor al celor văzute şi, mai ales, al celor nevăzute!
Impresionează la autorul nostru imensa can-
titate de reflecţii, surprinzând aproape orice mo-
ment (posibil) al trăirilor şi percepţiilor sale, iar
acestea conţin, adesea, detalii semnificative, frumos
ordonate şi analizate prin prisma „obiectivului” său.
Trebuie să precizăm însă că, în această „construc-
ţie” epică, concretul se poziţionează în forme foarte
vagi, cu contururi alunecoase, imprecise şi mai de-
grabă vaporoase. Chiar şi acele secvenţe care par a
fi rupte direct din larma şi viermuirea vieţii coti-
diene sunt iute îmblânzite prin supunerea lor la tă-
cerea, la încremenirea în cadrul îngheţat al foto-
grafiei. Dar tocmai din acest cadru rezultă o cap-
tivantă filosofie a peisajului, adică a naturii şi a tră-
irilor exterioare, care, intrând în combinaţie cu fră-
mântările lăuntrice ale fiinţei omeneşti, complică
atât de mult lucrurile, ducând, în cele din urmă, la
un paradox: nu se mai ştie dacă peisajul ornează
stările lăuntrice ale autorului sau, dimpotrivă, dacă
stările lăuntrice ale autorului sunt cele care fac ca
133
Ovidiu Constantin Cornilă

peisajul caligrafiat să capete o nuanţă de-un anumit


fel sau de alt fel! Mai ales că diversitatea şi diferen-
ţierea este vizibilă de la o proză la alta, ceea ce ţine
nu doar de pasiunea şi de predispoziţia pentru jocul
ludic, ci (şi) de talentul autorului.
Oricum, dincolo de multitudinea secvenţelor
statice derulate în aceste proze, ne învăluie reflecţia
elegantă şi profundă a personajului căruia i se sub-
stituie autorul, reflecţie prezentă prin pasaje suges-
tive în fiecare construcţie epică, după cum vom
observa mai departe, în demersul nostru analitic.
Ne-am propus, în paginile ce urmează, să extragem
cele mai tari secvenţe (care sunt totodată şi esenţe)
ale fiecărei „povestiri” din această carte, tocmai
pentru a le mijloci cititorilor accesul la tehnicile şi
strategiile literare ale lui Ovidiu C. Cornilă.
*
Aşadar, să purcedem la această sumară des-
criere şi antologare a secvenţelor (şi, oarecum, şi a
„esenţelor”) prezentei cărţi. Să luăm prima poves-
tire-eseu, unde ne sunt furnizate şi unele repere
despre „personajul” principal: „Dor, un nume din
alt nume, nearticulat şi parcă ascuţit, fotograf de
meserie, umbla străzi şi parcuri, pieţe şi tot ce putea
fi umblat în căutarea fotografiei ideale cu nume de
viaţă şi faţă de azi, secunda perfectă în ochiul de
sticlă, vânător de senzaţii şi secvenţe inedite, netră-
ite… Ascunse şi aşteptate, misterioase, dese, grele,
apăsate, fericite cât o miime din ceva, la alegere.
Tăcute, persistente. Asemenea unui regret ce refuză
să plece…” (Primul pas).
Apoi vom admira itinerariul inedit de obser-
vare şi cunoaştere a lumii, dar mai ales de autocu-
noaştere, în celelalte proze poematice ale volumu-
134
Călătorul fără timp

lui, astfel: „După săptămâni întregi de rătăciri în


Marele Oraş, Dor reuşi să surprindă câteva momen-
te de neuitat, desprinse parcă din lumea trecutului şi
aduse în forma lor fixă într-un prezent care avea să
devină mâine foarte curând.” Dar, uneori, „fotogra-
fiile sunt vii, asemenea unor păreri de rău, alb-ne-
gru...”, alteori, acestea sunt „întrebări copiate în re-
tina lentilei Nikon...” (Mereu nu e decât un cuvânt).
Dorinţa mistuitoare de a dialoga şi de a nu
mai fi singur îl îndeamnă pe povestitor să cheme
speranţa, care este „asemenea unui câine credin-
cios”, însă, în acest fel, „jumătatea mea de singu-
rătate ar fi a ta, iar a ta, mereu a noastră”, căci „trei
siluete se îndepărtau spre apus. Dor, speranţa şi
omenescul Nikon” (Ce a fost înainte de timp?)
Foamea de peisaje liniştitoare este atât de
mare că „Dor rămase pe gânduri. Pe urmă, decis,
porni cu un elan timid, pe jumătate curios spre câm-
pul de la marginea oraşului unde ştia că în fiecare
vară creşteau maci cu nemiluita.” (Câmpul cu maci)
Aspiraţiile, ca şi dorinţele, devin tiranice în
această temerară încercare de apropiere a nuanţelor
stărilor proprii cu ceea ce rezultă din transcrierea
lor: „Dacă aş putea scrie ce simt, dacă aş putea ţipa
ce simt, dacă aş putea trece printr-o singură privire,
una singură ce apasă adâncul a ceea ce nu mai este,
a ceea ce a fost, a ceea ce nu se ştie dacă va mai fi.
Vreodată. Al unei vieţi trăite înainte de timp, îna-
inte de a fi trăită, înainte de a se întâmpla. Pur şi
simplu. Şi nu ştiu de ce.” (Adânc)
Însă şi întrebările, legate de configurarea stă-
rilor şi a trăirilor viitoare, ca şi determinările pro-
prii, sunt însoţite de „o ciudată senzaţie de singură-
tate” care i se pune „ca un nod în gât”. Totul expri-

135
Ovidiu Constantin Cornilă

mă o viaţă trăită sub semnul anxietăţii: „Atunci, o


gheară ca o întrebare i se încleştă lui Dor într-o se-
cundă de tăcere cu el însuşi. Aproape ca o părere de
rău...” (Când voi fi ce n-am fost niciodată?)
Dar omul este „acest fenomenal ungher unde
zei preistorici au ascuns dorinţe arzătoare, pasiuni
deşarte, vise neterminate, amintiri care nu mor.” El
mai este şi „asemenea unui vierme ce stă în putrezi-
mea sa, unui cari ce roade încontinuu lemnul în
care se ascunde, tot aşa şi ideea, ideile, sunetele
care refuză să dispară… “ (Eu şi liniştea)
Însă nici din acest context dezolant, marcat
de note pesimiste, nu lipsesc meditaţiile adânci; de-
loc încurajatoare, acestea bat departe, tocmai până
pe ţărmurile nălucitoare ale transcendentului, unde
eroul: „auzise şi văzuse lucruri despre moarte şi
umbra ei, despre păsări cu aripi de foc, despre el,
dor şi Dor, om înlănţuit într-o închisoare de lut,
acum câteva zeci de mii de ani în urmă, cuvinte cu
litere inversate, rostite a blestem, rugi mute în urle-
tele lor de linişte spartă şi aruncată la groapa de
gunoi a trecutului.” (Biserica) Sau: „Omul, fiinţa
creată din pământ, omul, acest aşteptând fără sfâr-
şit, veşnicul călător al propriului destin atinge cerul
cu bolta frunţii ochilor săi curioşi şi doritori de noi
şi noi adevăruri. Mesajul conceput de creator într-o
zi de luni, poate, înfundat într-o sticlă goală şi arun-
cat în oceanul fără de sfârşit al acestui univers des-
chis întotdeauna ca o gură largă şi neagră.” (Ziua în
care Dumnezeu a tăcut)
Nemişcarea, încremenirea, cristalizarea la ca-
re sunt supuse, în cele din urmă, atât lucrurile cât şi
fiinţele – toate acestea dau imaginea unui imo-
bilism universal: „Acasă, în micul laborator de de-

136
Călătorul fără timp

velopat, Dor descoperi că toate fotografiile pe care


le făcuse erau din piatră. Un tip de bazalt de o duri-
tate considerabilă. Forme noi şi mereu altele um-
pleau tăviţa unde, în mod normal, fotografiile tre-
buiau să prindă forma lor normală. Da, toate erau
din piatră. Braţe, picioare, capete, degete şi haine.
Buze, ochi, aer, gânduri de piatră. Un întreg oraş
din piatră. Cu copii din piatră, tineri de piatră, bici-
clete şi chiar nori de piatră. O lume a nemişcării ...”
(Lacrima din piatră)
La antipodul încremenirii, autorul se amăgeş-
te singur şi aşează, ca soluţie de avarie, mişcarea
trucată, care sfidează realitatea prin bizarele iluzii
ale magiei: „Omul din faţa lui, de fapt din faţa celor
câtorva mii de spectatori, nu făcea decât să mintă,
să îi facă pe cei ce-l urmăreau să creadă că ceea ce
făcea era o iluzie studiată pentru a da o formă dife-
rită a realităţii. Un truc conceput cu mulţi ani în ur-
mă de un individ pus pe rele.” (Magicianul).
Nevoia imperioasă de a rămâne în realitate şi
de a percepe totul fără intermediere îl face pe autor
să renunţe la Nikon, căci „singurul aparat valabil în
astfel de cazuri este ochiul. Cel din orice fiinţă.
Ochiul deschis sau adormit. Cel cu care te naşti şi
cel de care nu vrei să te mai desparţi. Nici măcar
atunci când totul pleacă (...) Ochiul lui Dor are mi-
ros, gust, auz. Are chiar şi intuiţie. Poate admira,
însă nu poate vedea. Dor e orb. De destin. De sin-
gurul căruia nu îi poate cere socoteală…” (Numele
meu este Da).
Dar tot fără aparatură se întâmplă şi reveria,
atunci când se întâmplă: „Un vis. Da. Cu creatorul
său. De nopţi şi zile pline de ele şi ele de noi, de el.
Un concert al culorilor, o sonată a reflecţiei. Ano-

137
Ovidiu Constantin Cornilă

timpul dimineţilor, al înserărilor şi al nopţilor cu


regatul lor de sentiment veşnic tânăr. Universul lui
„da” şi „nu”, atunci când se vrea a fi da-nu şi nu-da.
Jocul. Jocul timpului într-o lume care se vrea a nu
se mai termina niciodată.” (A visa, un altfel de
infinit).
Iar apoi, dincolo de stridenţele realităţii şi de
dulcea blândeţe a reveriei, aventura imaginii conti-
nuă în mutele căutări din biblioteca universitară,
când ţinta este un album foto de artă urbană din
veacul XX, ceva editat în Franţa anilor ’60: „Totul
cu specific alb-negru. Păsări, imagini belice, peisaje
cu cadre suprarealiste, petreceri deşănţate”, şi chiar
dacă şi acolo se izbeşte de opacitatea şi de prefă-
cătoria umană: „Dor avu impresia unui impact vio-
lent, ca de un zid. Oamenii se prefac. Că mănâncă,
că vorbesc, că citesc, că dau atenţie, că privesc…
Minciuni care mai de care mai închipuite, trase de
păr, un spectacol imberb al unei scârbe universale,
fără nici o limită...” (Acelaşi zid invizibil)
Moara veche, din spatele casei părinteşti, îi
aminteşte de copilărie şi de trăiri scufundate în
timp, pricinuindu-i stări dintre cele mai dureroase,
căci amintirile îi pârjolesc sufletul şi-l întristează:
„moara seamănă cu o cutie de chibrituri. Are multe
ferestre, e plină de praf alb, e părăsită şi nimeni nu
ştie cărui fapt i se datorează încă existenţa ei… Dor
o priveşte ca pentru ultima oară. Nu vrea să se mai
întoarcă aici. Cuţitul trecutului i se înfige de fiecare
dată în inimă atunci când o vede, când îi vine în
gând.” (Apus de surâs)
Oboseala, înnorările şi ploile de primăvară îi
imprimă în gând stări şi imagini nuanţate pe mă-
sură, aducând a fotograme lirice bacoviene: „În de-

138
Călătorul fără timp

părtare, norii scriau poezii cu maro închis, cu alb şi


cu bej… Nişte culori ciudate, împrumutate parcă de
la cineva cu puteri magice. Un viu al unor oceane
întinse pe cer, un infinit al ochilor într-unul al min-
ţii…” (Fii tu)
Ratarea proiectului imagistic cu natură moar-
tă prin dispariţia, la developare, a copacilor sur-
prinşi în obiectiv, îi pricinuieşte personajului o sle-
ială dezolantă: „Le privi pe toate, pe rând, dar nu
găsi niciuna în care să apară copacii. Făcuse vreo
opt, dar nu era nici urmă de copaci. Era doar el aco-
lo, înconjurat de miliarde de picături-cuvinte goale,
în genunchi, cu faţa ridicată spre cer, cu ochii în-
chişi, singur.” (Ploaia cuvintelor goale)
Meditaţiile de la ora mesei se regăsesc şi ele
în câteva însemnări triste, scrise cu cerneală de con-
trast, în alb-negru: „Ideile îşi înşiruiau umbrele, şer-
puind dansuri cu zbateri de eu-ri şi tu-uri prin mo-
tive de timp trecut, fugărindu-se prin aerul rece al
dimineţii amintirii, cea ai cărei copii erau şi care nu
se mai terminau de născut (…) În tot acest amal-
gam, mişcarea este sentiment, a simţi. Şi asta pentru
că nimic din ce poate însemna „a simţi” înseamnă
„a simţi”. A simţi, a simţi. A simţi este sau ar trebui
să fie singurul verb care contează, care ar face dife-
renţa. Persoana întâi. Eul din golurile între şi în care
ne numim oameni. Spaţii şi puncte de suspensie…
Lumi în care cerul e atât de aproape, că se poate
atinge cu mâna, finit, pierdut, mic, temător, opac,
stins, uitat…” (Eu de singur)
O curiozitate bizară îi stârneşte pădurea de
stejari, situată în vecinătatea oraşului, care-l ispiteş-
te la o plimbare nocturnă; urmează apoi somnul,

139
Ovidiu Constantin Cornilă

când corpul lui Dor devine un „arbore fără cuvin-


te.” (Lumea copacilor uitaţi)
Mai vechiul motiv literar-intelectualist al căr-
ţilor înzestrate cu suflet este reluat acum, Dor înso-
ţindu-şi acţiunea cu gesturi şi reflecţii potrivite
acestui subiect: „E o carte cu coperţile maronii, car-
tonate şi groase. O mai citise cu ceva ani în urmă…
Se spune că orice lucru are suflet. Viaţă din altă
viaţă, singura fiinţă care nu-l minţise niciodată. În
ea trăiau lumi imaginare, universuri unde vânătorii
de sentimente nu puteau ajunge, nici visa. Unde mi-
racolele erau dese ca secundele unei ere şi unde co-
piii se puteau juca şi noaptea… Jocul printre co-
paci, printre pleoapele ochilor, într-o bătaie de aripă
dintr-un fulg de nea, vara, la lumina soarelui orb de
lumină, la umbra umbrei lui sau a tale, tu sau ţie, ce
aşezi, urmezi, încerci, vrei… Răspuns şi nu între-
bare, neîncredere, pierdere…” (Vânătorii de senti-
mente)
Tot în absenţa Nikon-ului, dar în compania
unei foste prietene de demult, stau şi reflecţiile sa-
cadate ale personajului, când se referă la aspectele
de reţinere şi timiditate în vecinătatea feminităţii:
„...a vorbi însemna a tăcea, a scrie cu tăcerea în
golul pe care oamenii îl inventează pentru a se as-
cunde, dacă s-ar putea, în spatele propriei umbre,
un fel de apărare inutilă, de nu ştii cine sau ce… De
ei înşişi…” (Tăcerea privirilor noastre)
Sub acelaşi sumbru spectru al singurătăţii de
decembrie este şi plimbarea nocturnă pe stradă, ca-
re este „ca un fel de ritual. Merge pentru că nu poa-
te vorbi. Nu are cu cine. Paşii lui sunt ca nişte săru-
turi pe pământul alb pe care lasă urme, singurele

140
Călătorul fără timp

cuvinte pe care le poate scrie, pe care le poate ros-


ti...” (Atunci când nu înţeleg)
Cu totul atipic este microeseul De ce doare a
iubi, în care undele reflexive par a-şi sincroniza
curgerea, spre a fi în ton cu muzica lui Beethoven:
„A iubi înseamnă a căuta, a chema, a arăta şi a îm-
părţi, a visa şi a ascunde, a face şi a împlini. În-
seamnă ce lasă simţul celui care scrie să scrie, în-
seamnă un milion de cuvinte pentru un singur sen-
timent, înseamnă singura armă cu care timpul nu se
poate confrunta, niciodată, oricât de mult ar încer-
ca… Altă dimensiune, spre tot, mereu spre tot. Iubi-
rea, cuvântul imposibil de îmbunătăţit, asemenea
muzicii lui Beethoven...”
Dar magia fotografiilor nu reprezintă nimic
în comparaţie cu povestea călătorului, cu stările pa-
radoxale, pe care acesta le acumulează şi le frămân-
tă continuu în subconştient: „Dor e numele unde
trăieşte cel ce face fotografii, casa unde te întorci şi
unde se întoarce, zidul şi scăparea, viul şi neînsufle-
ţitul, Dor înseamnă mereu mai mult decât ai lăsa să
se înţeleagă că poate să însemne, poate de o mie de
ori mai intens, scrie cu albastru pe el însuşi, păşeşte
peste poduri, te ţine de mână pe tine, copacule! (...)
Ceea ce nu se poate spune nu poate începe ca o po-
veste. Acum e un moment în care povestea călăto-
rului a prins viaţă. Chiar dacă la final. Cel ce merge
prin mine şi prin tine. Care a făcut-o şi o va face.”
(Povestea unui paradox)
În cele din urmă este descrisă aventura con-
ştiinţei călătorului fără timp, autorul folosind cam
aceeaşi recuzită de termeni reflexivi ca şi în prozele
eseistice anterioare, dar în această felie epică te-
mele abordate sunt în mod special esenţializate, cu

141
Ovidiu Constantin Cornilă

o evidentă intenţie rezumativă: „Tu începi orice,


transformi şi devii obsesie. Existenţei tale nu i-a gă-
sit încă nimeni soluţie. Nimeni nu se întreabă cum e
fără tine. Şi, deşi nu te cunosc, toţi te caută. Îţi pro-
nunţă numele cu buzele sufletului, iar corpul lor tră-
ieşte prin al tău (...) Ai murit, ai înviat, ai coborât
de pe munte ca mai apoi să cobori şi mai mult, pe
fund de mare şi mai jos, până la capăt. Nimic nu
te-a speriat. Tu ştii simţind, iar atunci când plângi
timpul tace... Tu ai pe tâmple amintiri fără de care
nici măcar nu încercai să fii dor. Tu fotografiezi
anii şi îi iei cu tine ca pe un trofeu pe care nu vrei
să îl împarţi cu nimeni. Nu vrei pentru că ştii că nu
se poate…” (Drumul meu începe aici)
*
Deşi impresiile şi comentariile stârnite de fo-
togramele lirico-epicizate ale lui Ovidiu Constantin
Cornilă nu au, aparent, o noimă anume, care să fie
perceptibilă încă de la începutul lecturii, la o anali-
ză mai atentă poate fi descoperit, totuşi, un desfăşu-
rător logic al acestora, croit pe obsesia existenţei în
singurătate, pe care autorul nu o pierde nici o clipă
din vedere şi din care rezultă de altfel şi frumuseţea
şi diversitatea scrierilor sale. Avem aici, aşadar, un
textualist ingenios şi versat şi, totodată, un reflexiv
autentic, care nu ezită să folosească nici un proce-
deu cunoscut, specific postmodernităţii, spre a ajun-
ge la efectele literare dorite. Şi, după cum se pare,
toate îi (cam) ies!
Târgu-Mureş, 13 iunie 2017
Eugeniu NISTOR

142
Călătorul fără timp

CUPRINS

Primul pas....................................................................5
Mereu nu e un cuvânt................................................10
Ce a fost înainte de timp?..........................................15
Câmpul cu maci.........................................................20
Adânc.........................................................................25
Când vei fi ce n-ai fost niciodată?.............................30
Eu şi liniştea...............................................................35
Biserica......................................................................40
Ziua în care Dumnezeu a tăcut..................................45
Lacrima din piatră.....................................................50
Magicianul.................................................................55
Numele meu este Da..................................................60
A visa, un altfel de infinit..........................................65
Acelaşi zid invizibil...................................................70
Apus de surâs.............................................................75
Fii tu….......................................................................80
Ploaia cuvintelor goale..............................................85
Eu de singur...............................................................90
Lumea copacilor uitaţi...............................................95
Vânătorii de sentimente...........................................100
Tăcerea privirilor noastre.........................................105
Atunci când nu înţeleg.............................................110
De ce doare a iubi....................................................115
Povestea unui paradox.............................................120
Drumul meu începe aici...........................................125
Postfaţă: Imagini şi reprezentări
dintr-o epică a călătoriei spre sine......................... 131

143