Sunteți pe pagina 1din 5

Familia tradiţională şi Familia modernă

Familia a fost o necesitate de-a lungul epocii moderne. Problema organizării vieţii de
familie şi a consecinţelor ei funcţionale apar în lucrările gânditorilor antici şi a celor
renascentişti. Vechi evrei prescriau o varietate de conduite rituale pentru a putea duce o căsătorie
fericită la bun sfârşit.
I. şi N. Mitrofan (1991, p145) defineşte cuplul conjugal ca fiind “nucleul generativ al
microgrupului familial”, exprimând structural şi funţional modul în care două persoane de sex
opus, după ce se căsătoresc, se intermodelează creator, dezvoltânduse, motivânduse şi
determinându-se mutual prin interacomodare şi interasimilare, simultan în plan biologic,
psihologic, şi social.
Familia s-a dezvoltat o dată cu societatea şi se modifică odată cu aceasta. Ea îndeplineşte
anumite funcţii sociale cum ar fi procrearea, creşterea şi socializarea copiilor.
“Ca formă de comunicare umană, familia este poate cea mai trainică dintre ele ‘fiind
caracteristică pentru toate treptele de dezvoltare istorică şi având o mare stabilitate ca structură
socială’”. (Maria Constantinescu, 2004, p10)
În analiza sociologică a familiei se folosesc diferite notiuni cu diferite sensuri ale familiei
cum ar fi:
- familia de origine
- familia conjugală
- familia nucleară
- familia de rezidenţă
- familia de interacţiune
- familia cu probleme
- familia modernă
- familia tradiţională
Familiile au structuri diferite sau număr diferit de membri. De exemplu în trecut, familiile
aveau 4-6 copii, în medie, iar acum în societăţile industriale, au în medie 1-2 copii.
Cuplul nu este întotdeauna unit şi perfect. În cele mai multe cazuri în cupluri apar
fenomenele negative, apar certurile, neajunsurile, infidelitatea etc. Toate aceste lucruri sunt
cauza celor mai multe divorţuri.
Familia trebuie asociată cu stabilitate, echilibru, moralitate şi durabilitate. Întotdeauna în
familie trebuie să existe armonie pentru ca durata căsniciei să fie cât mai lungă.
“Asupra familiei s-au întreprins şi se realizează mereu numeroase studii de asistenţă
socială care urmăresc o ameliorare, o înlaturare a crizelor pe care le traversează anumite familii.
Americanii au folosit tehnica aşa-numită <Social-Work>, o tehnică de acţiune socială asupra
unor familii urbane aflate în situaţii dificile. (idem, p19)
Concluzionând, familia este un adevărat sprijin pentru copiii în ziua de astăzi. Un copil
crescut într-o familie unită şi cu principi este mult mai responsabil în ceea cel priveşte.

Familia tradiţională

În familia tradiţională puterea este inegală. În această familie cel care domina cel mai mult
era bărbatul. Însă, cel puţin din sec. 19 românesc, norma autorităţii masculine pare să nu
servească decât ca faţadă. În familiile boierilor, soţia poate influenţa decizia soţul, chiar şi copiii,
ori de câte ori este în joc un aspect al vieţii familiale.
“Conform lui J.Bochenski, autoritatea este o relaţie cu trei termini care se instituie între un
purtător, un subiect şi un domeniu”. (C. Ciupercă, 2000, p.72 )
În acest caz bărbatul este purtătorul şi femeia este subiectul într-un anume domeniu. În
culul tradiţional domină autoritatea care provine din tradiţia familiei.
Puterea este un fenomen social, în sensul că nu se poate manifesta decât prin intermediul
relaţiilor sociale. “După K.Dowding (1991,p.48), există două feluri de putere: puterea concretă
(puterea de a face) şi puterea socială (puterea asupra cuiva).”
Este clar că familia tradiţională se bazează pe puterea concretă. Aceste reguli îl obligă pe
bărbat să facă ceea ce ştie, astfel încât femeia acceptă această ordine, deoarece femeia nu avea
niciun drept la opinie.
De-a lungul timpului, puterea în familie a crescut, autoritatea a evoluat spre cel ce ştia mai
mult. Puterea femeii a crescut de asemenea. Femeia avea mai multe drepturi, avea puţină
autoritate asupra copiilor, soţul se sfătuia cu ea în diferite probleme familiale.
În sec. 19-20 în societăţile europene sau de cultură europeană s-a generalizat sistemul
familiei nucleare în care soţul era principala sursă de venit, şi avea cea mai mare autoritate, iar
soţia se ocupa în principiu de gospodărie şi depindea de soţ.
Fiecare societate are un anumit sistem familial adică un sistem de reglementare a relaţiilor
dintre bărbat şi femeie de vârstă matură şi dintre aceştia şi copii. Sistemele familiale se
diferenţiază între ele după gradul de cuprindere a grupului familial, forma de transmitere a
moştenirii, modul de stabilire a rezidenţei noilor cupluri.
Structura de autoritate şi putere în cadrul familiei (H.Touzard 1966)
1. Autoritatea soţului (bărbatul acţionează şi decide)
2. Autonomia soţiei (femeia acţionează şi decide)
3. Autocraţia soţului (bărbatul decide, femeia acţionează)
4. Autocraţia soţiei (femeia decide, bărbatul acţionează)
5. Conducerea soţului ( bărbatul decide, acţionează împreună)
6. Conducerea soţiei ( femeia decide, acţionează împreună)
7. Diviziunea sincretică a rolurilor (bărbatul acţionează, decid împreună)
8. Diviziunea sincretică a rolurilor (femeia acţionează, decid împreună)
9. Cooperarea sincretică (acţionează împreună, decid împreună) (idem, p. 73)

Concluzionând, familia tradiţională era caracterizată printr-o ierarhie clară, iar respectarea
ierarhiei era o condiţie a echilibrului.

Relaţiile parentale şi viziunea asupra socializării

În familia tradiţională conflictele dintre generaţii erau mult mai puţine şi netolerate de
comunitate. Ierarhia era foarte clară, fiecare ştia ce are de făcut şi de cine trebuie să asculte.
Copiii suportau şi se abţineau la autoritatea tatălui şi pe cea a mamei când tatăl nu era, însă cea a
mamei era mai blândă şi mai sensibilă.
Rolul mamei era foarte important pentru că personalitatea ei construia punctul de plecare
pentru copil. În familia tradiţională, mama se implica mult mai mult în creşterea şi educarea
copiilor faţă de familia modernă, deoarece mama nu avea un loc de muncă, o carieră
profesională, ea se ocupa doar de gospodărie şi de familia sa. De aceea copiii erau mult mai
ataşaţi de mamă decât de tată.
În această familie tatăl era cel care deschidea porţile copilăriei spre lumea exterioară,
îndrumând copilul să fie el însuşi, să pună în practică ceea ce învăţase. Totuşi această ieşire nu îi
oferea copilului libertatea maximă.
“În socializarea copiilor din modelul tradiţional al familiei extinse implică o relaţie
afectivă puternică între bunici şi nepoţi şi, implicit, un rol educativ consistent al bunicilor. Însă,
coabitatea vârstnicilor cu nepoţi nu este dovedită, nici măcar în mediul rural, decât pentru
familiile tip souche, în care unul dintre copii rămâne, după căsătorie, în casa părintească
asumându-şi responsabilitatea îngrijirii bătrânilor.” (C. Ciupercă 2000, p.73, apud E.
Stănciulescu, 1997, p.162)
Cei care se recăsătoreau a doua oară şi aveau copii, aceştia rămâneau în creşterea
bunicilor, cu ajutorul părinţilor.
În familia tradiţională căsătoria copiilor se făcea în ordinea descrescătoare, de la cel mai
mare la cel mai mic, nu ca în familia modernă când aceştia se căsătoresc sau trăiesc în
concubinaj.
În societatea contemporană se considera că principalele probleme care apar sunt
următoarele:
1. Familia cu un copil. În această familie fiind doar un copil acesta este răsfăţat, având o
personalitate egoistă. Acesta este răsfăţat de ambi părinţi, iar când este certat de unul dintre ei,
acesta se refugiază la celălalt. Pentru copil, părinţii au devenit nişte instrumente de care el se
serveşte pentru satisfacerea nevoilor sale.
2. Familia cu doi copii. Atenţia părinţilor cade asupra celui mic, ceea ce face ca primul copil
să sufere. Cel mai mare îşi poate dezvolta o personalitate mai egoistă şi mai agresivă.
3. Familia cu trei copii. Copilul cel mai mare are aceeaşi viziune în faţa părinţilor ca şi în
familia cu doi copii. Cel mijlociu are dezvoltarea cea mai echilibrată, având o justă balanţă între
agresivitate, retragere în sine şi spirit de iniţiativă. Copilul cel mic este cel mai răsfăţat şi cu cele
mai multe drepturi fiind ajutat şi de fraţii mai mari.
4. Familia cu mai mult de trei copii. La apariţia celui de al patrulea copil lucrurile iau o
întorsătură. Acesta poate fi privit cu o nemulţumire, tratat cu răceală. Însă există şi excepţii, un
băiat apărut după trei fete adduce bucurie în sufletul părinţilor.
Familia tradiţională, din punct de vedere al controlului social este mai permisivă decât
familia patriarhală, în timp ce din punct de vedere al suportului parental este mai neangajată
comparative cu familia restructurată.
Din perspective socializării în funcţie de sex, familia tradiţională a favorizat accentuarea
conştientizării diferenţelor dintre fete şi băieţi întrucât cele două modele educaţionale erau destul
de puţine. Băieţii erau socializaţi încât să devină activi, ostili, şi agresivi, iar fetele, erau blamate
sau pedepsite pentru comportamentul lor agresiv dar recompensate dacă erau politicoase.
Relaţia părinte- copil în familia tradiţională era în general bazată pe înţelegere şi acceptare
şi nu pe conflict şi negare.

Familia modernă
Familia moderă se caracterizează prin structura de autoritate şi putere. In această familie
partenerii au aceeaşi autoritate, deciziile le iau în comun, nu ca în familia tradiţională cand doar
bărbatul lua decizii, atât în privinţa hotărârilor care viza viaţa conjugală. Relaţia modernă
surprinde reciprocitatea puterii şi autorităţii, pe diferite nivele şi în diferite intensităţi.
Ideea că toate sarcinile şi toate rolurile unei familii, pot fi îndeplinite, atât de bărbat, cât şi
de femeie este total greşit, deoarece există anumite elemente care diferenţiază cele două sexe (C
Ciupercă, 2000, p.100 apud I. Mitrofan, C. Ciupercă, 1997), ca să nu mai vorbim că, de la un
cuplu la altul există deosebiri în ceea ce priveşte rolurile asumate, în funcţie de particularităţile
persoanelor şi relaţiei respective.
Din această perspectivă nu există, nu este posibilă o egalitate prin lipsa diferenţelor. Între
oricare alte două persoane, intervine reciprocitatea, dar şi asimetria, una dintre ele tinzând s-o
domine pe cealaltă.
Fiecare activitate are o importanţă diferită, adică nu pot exista activităţi care sa aibă
ponderi egale. Dacă în familie există un bun dialog şi o bună înţelegere, atunci se poate ajunge la
o egalizare a autorităţii şi puterii în sistemul familial.
``O problemă importantă, care induce majoritatea neînţelegerilor şi divergenţelor în cuplu
este aceea a implicării fiecăruia în ceea ce ar trebui să facă. Există neînţelegeri datorită faptului
că unul dintre parteneri are impresia că el face totul, el se implică cel mai mult, iar celălalt mai
puţin, ignorând faptul că activităţile nu pot fi comparate, iar gradul de implicare nu poate fi
evaluat de cineva. Subiectivismul poate fi destul de mare iar disensiunile pot apărea destul de
frecvent, lucru care a determinat apariţia opiniei potrivit căreia, relaţiile tradiţionale între bărbat
şi femeie se dovedesc mai puţin generatoare de conflict şi steres``. (C. Ciupercă, 2000, p.102
apud A. Liiceanu, 1997)
Factorii ce au determinat flexibilizarea raporturilor de putere în cuplul modern au fost
emanciparea femeii, bazată pe creşterea nivelului de cultură. Această emancipare a ridicat
pretenţii vis-à-vis de posibilităţile bărbatului de a se implica în ceea ce trata, până nu demult, cu
pasivitate şi indiferenţă.
Un alt factor este independenţa economică a femeii, adică femeia nu mai este întreţinută de
bărbat şi poate singură să-şi asigure subzistenţa şi să ia decizii proprii, fără teamă de a fi supusă
reproşurilor sau abandonată.
Implicarea tot mai accentuată a femeii în viaţa socială a adus la ruperea acestuia de
universal îngust al familiei şi la rolul şi locul femeii în relaţia de cuplu. Acesta este un alt factor
care duce familia la un univers mai larg. Relaţionarea cu alte persoane a membrilor unui cuplu
duce la egalitatea autorităţii şi puterii. Cu cât relaţionarea este mai mică, cu atât creşte apariţia
unui model unidirecţional de putere şi autoritate (în special de la bărbat la femeie).
Nu în ultimul rand, devalorizarea sentimentului în relaţia de cuplu a provocat importante
reaşezări în structura de autoritate şi putere. Femeia, independentă economic, îşi permite să
experimenteze relaţii diverse, datorită dorinţei de a se realize şi de a evolua pe plan profesional.
Din această cauză, bărbatul, se teme să nu fie părăsit sau pur şi simplu din nevoia de a cucerii,
încearcă să nu se implice emoţional şi sentimental prea mult. In general, cuplul secolului XX
minimalizează valoarea sentimentului, fapt care are repercursiuni asupra distribuţiei autorităţii şi
puterii în relaţia dintre cele două sexe.
În familia modernă au apărut multe schimbări faţă de cea tradiţională. Prezenţa maternă a
devenit şi ea intermitentă prin ieşirea femeii pe piaţa forţei de muncă. Desele absenţe ale ambilor
părinţi oferă copilului o altă versiune asupra autorităţii, de cele mai multe ori aceasta lipsind.
În privinţa relaţiei conjugale, conceptual de “luare a deciziilor” este perceput ca fiind unul
dintre indicatorii principali ce definesc raportul de autoritate şi putere. Este posibil ca decizia să
fie luată de către un membru al cuplului, pentru că celălalt membru a delegat funcţia de luare a
deciziilor sau pur şi simplu nu este interesat.
Situaţia se complică şi mai mult atunci când un individ vrea să aibă autoritate şi putere. De
exemplu, bărbatul dintr-o clasă socială inferioară pretinde autoritate pe baza modelului
tradiţional în timp ce, în luarea propriu-zisă a deciziilor, soţia contemporană deţine o autoritate
substanţială.
Tocmai de aceea, în stabilirea structurii de autoritate şi putere în cuplu trebuie să se ţină
cont de mai mulţi indicatori, care intercorelaţi, să definească mai exact raporturile dintre
parteneri.
“Autoritatea şi puterea în familia modernă se află într-un permanent proces de construcţie
şi reconstrucţie, în funcţie de negocierile ce au loc între parteneri, de atitudinile şi
comportamentele acestora vis-à-vis de rolurile pe care le îndeplinesc în familie şi de statusurile
ocupate în afara ei.” (idem, p106)

Relaţiile parentale şi viziunea asupra socializării


În familia modernă, relaţia părinte copil este diferită de relaţia din familia tradiţională.
Concepţiile privind relaţia parentală au evoluat semnificativ.
“Din această perspectivă, E Duval evidenţiază existenţa a două tipuri de modele: modelul
mamei tradiţionale (ce impune prin perseverenţă şi rigiditate) şi modelul mamei moderne (axat
pe dezvoltarea capacităţilor instructivo- formative ale copiilor, în condiţiile unei libertăţi şi
flexibilităţi crescute)”. (C. Ciupercă, 2000, p.130)
“Analogul, E.Elder a identificat modelul tatălui tradiţional (care asigura educaţia copiilor
de pe poziţia aceluia care are întotdeauna dreptate şi ultimul cuvânt în orice problemă) şi
modelul tatălui modern (ce foloseşte mult mai puţin metodele punitive- restrictive)”. (Ibidem)
Sistemul familial trebuie să-şi construiască şi să-şi consolideze o stare de echilibru între
cele două modele culturale ale generaţiilor.
În familia modernă socializarea implică unele procese de identificare şi diferenţiere. O
serie de identificări constituie personalitatea.
Pentru copii, părinţii sunt primele repere pentru autoidentificare, pentru a-şi găsi sinele. Un
copil învaţă să fie matur de la părinţi în primul rand. De exemplu băiatul trebuie să se ataşeze
mai mult de tată spre al lua exemplu, fiind şi de acelaşi sex au mai multe puncte în comun, însă
nu trebuie să-l urmeze în tot ceea ce face tatăl. Trebuie să ia de la el doar părţile bune şi nu cele
rele.
Însă fata trebuie să rămână alături de mama sa pentru a se autoidentifica şi de a se regăsi şi
poate acesta este unul din motivele pentru care fetele se maturizează mai repede decât băieţii.
Greutăţile pe care le întâmpină fata în procesul de identificare se leagă de rolul pe care îl vede la
mama sa, acela de a fi gospodină (de a avea grijă de gosodărie ,de familie).
Un rol important îl are şi reacţia tatălui faţă de propria sa fică. De exemplu, dacă fata
seamănă cu mama sa la feminitate (la aspectul fizic), atunci tatăl o tratează ca pe o femeie, iar
dacă fata este un pic mai robustă cu un corp mai dezvoltat, atunci tatăl o tratează ca pe un băiat
pe care poate nu îl are.
O fată care trăieşte într-o familie cu doi fraţi sau mai mulţi se formează altfel decât atunci
când creşte alături de surori.
Dacă un copil creşte într-o familie mai organizată, cu principii şi el va vrea să-şi
construiască viaţa asemenea părinţilor, însă dacă a crescut într-o familie dezechilibrată,
dezbinată, acelaşi lucru va face şi el, nu îl va interesa casa, familia, copii săi cid oar să trăiască
cât mai bine şi săi fie lui bine.
La început părinţii încearcă să-şi înveţe copiii cum să gândească şi să acţioneze în viaţă.
Primele lucruri pe care îi învaţă sunt dintre curat-murdar şi dintre permis-interzis.
Apoi copilul, ieşind din exteriorul familiei încearcă să devină independent, să aibă libertate
totală. Încearcă să-şi afirme dorinţa de frustrare sau de permisivitate.
Majoritatea cercetărilor spun că cele mai frecvente conflicte între părinţi şi copii sunt în
perioada adolescentă, atunci când adolescentul are dorinţa de libertate şi autonomie.
Dorinţa de libertate şi autonomie sporeşte odată cu înaintarea în vârstă.
“Observăm că la vârsta adolescenţei, copilul aparţinând familiei moderne tinde să se
comporte în două maniere faţă de părinţi: contra lor sau îndepărtându-se de ei. În rimul caz, el
consideră că părinţii nu-l înţeleg şi se decide să <lupte>, dovedindu-le că poate reuşi şi fără
ajutorul lor, dar aplicând o altă mentalitate şi o altă scară de valori. În al doilea caz, copilul nu
luptă, dar îşi construieşte o lume a sa, se izolează faţă de părinţi şi îi acceptă în jurul său doar pe
cei care-l înţeleg.” (idem, p.136 apud K. Horney)
De cele mai multe ori, divergenţele între generaţii apar din cauza lipsei de interes pentru
problemele adolescentului.
Majoritatea părinţilor sunt dezinteresaţi de copiii lor, îi lasă să facă ce vrea, copiii se
căsătoresc de la o vărstă fragedă, nu-I mai interesează şcoala, nu-I interesează să-şi facă o cariera
în viaţă, să aibă un viitor mai prosper.
Au trecut vremurile când copiii urmau meseriile părinţilor, când se căsătoreau la indicaţiile
rudelor, când cuvântul celor mai învârstă era lege şi se supuneau.
În ziua de astăzi tinerii doresc un statut social bun, o viaţă fără probleme, fericire
personală, însă pentru aceste lucruri trebuie depus şi puţin effort şi muncă pentru a se realize, ori
ei nu fac nimic, aşteaptă totul deagata şi acest lucru nu este posibil.
Societatea de astăzi s-a schimbat enorm de mult şi nu în bine. Toţi vor să fie patroni şi şefi
să comande, dar să muncească mai puţin.