Fragmente din romanul "Teme pentru acasă"de Nicolai Dabija

"− Nu mi-i dragă lumina! Mie ea îmi face rău, a zis şi a continuat visător: Îmi place să stau în
întuneric şi să ascult liniştea. Dacă ştii s-o asculţi, ea spune mai mult decât pot spune cuvintele.
Niciun zgomot, nicio şoaptă nu vorbesc mai mult despre un om decât tăcerea lui, decât respiraţia
sau bătaia lui de inimă. Îmi place singurătatea. Iar ca să fiu singur, nu am nevoie decât de mine.
N-am putut niciodată adormi cu lumină. Cât am umblat în adolescenţă fugar, dar şi în profesia
mea civilă, m-am dezvăţat să trăiesc pe lumină. Eu am deprins să mă ascund, să pândesc, să
vieţuiesc în beznă. Eu, precum cârtiţa, văd mai bine pe întuneric."

"Mihai îi veghea, fericit. De câteva ore, de când are un urmaş, e ca şi cum Dumnezeu i-ar mai
fi pus la dispoziţie încă o viaţă. E ca şi cum la timpul său, trăit şi netrăit, s-a mai adăugat un alt
timp, suficient, pe care-l va trăi prin altcineva. Mihai Ulmu simţi atunci că prin copilul său şi
prin copiii copilului său, şi prin copiii copiilor copiilor copiilor copiilor săi – el va trăi veşnic."

"Simţea cum, din cauza rănii şi a pierderii mari de sânge, pământul se dădea peste cap odată cu
ea, ameţind-o. Camera se legăna cu tot cu pereţi şi paturi. Se sprijini de un pătuc, ca să nu-şi
piardă echilibrul şi se culcă alături de fiul ei, care o privea cu ochi plini de recunoştinţă. El îi
zâmbi. Imediat întunericul dispăru. Pe boltă răsări soarele, zăpada din taigaua de până aproape de
Pacific începu să se topească de-a valma şi o lumină puternică coborî din cer, parcă pentru a o
ridica de jos. Şi ea îi zâmbi, la rându-i. Pentru că lumina aceea care venea s-o încurajeze prindea
înfăţişare cunoscută. Se întoarse spre acel chip, pe care-l recunoscu îndată: semăna cu figurile
văzute în icoanele părinților ei, îi surâse şi îngână cu voce tremurată, ca al unui izvor lunecând pe
prundiş: „…Mi-ha-i…” "

În concluzie pot spune ca in romanul "Tema pentru acasă" e un roman pe care nu puteți
săl,lăsați fară atenție o capodoperă a scrisului frumos, o miniatură a Adevăratului. Autorul a
recurs la o poveste de iubire pe care a trecut-o prin calvarul suferinței, reușind să creeze un
roman plin de emoție, un roman din care să poți învăța. Titlul semnifică meditația asupra
destinului fiecărui din noi, destin care nu se poate împli decît împreună cu destinul altcuiva. Din
acest roman am învățat că mai presus de orice este să știi să păstrezi cu sfințenie ”omul din om”,
indiferent de situațiile în care te afli, fiind că un om rău, moare într-un final, zdrobit de propria-i
răutate. A fi om de omenie este încă o dovadă a existenței lui Dumnezeu pe pământ, prin noi și
pentru noi. Am îndrăgit romanul și presupun convinsă că ar fi cartea preferată pentru oricine va
avea norocul să o țină în mâini…