REFERAT

Contabilitatea furnizorilor și conturilor asimilate

(DATORII COMERCIALE)

Specializarea: C.I.G.
Anul: II – I.F.R
 CUPRINS

CAP. 1 Aspecte teoretice, metodologice privind datoriile comerciale…………….…. 2

1.1 Bazele teoretice şi metodologice ale datoriilor comerciale...................................................2

1.2 Criterii de recunoaştere şi evaluare a datoriilor comerciale....................................................4

1.3 Inventarierea datoriilor comerciale ........................................................................................5

CAP. 2 Reflectarea datoriilor comerciale în contabilitatea societăţilor comerciale .... 7

2.1 Generalităţi privind funcţionarea conturilor de datorii comerciale..……………………..…..7

2.2 Generalităţi privind înregistrarea în contabilitate a conturilor de datorii comerciale……......7

Bibliografie………………………………………..………………………………………10

2
 ASPECTE TEORETICE, METODOLOGICE PRIVIND DATORIILE COMERCIALE

1.1 Bazele teoretice şi metodologice ale datoriilor comerciale

Societăţile comerciale îşi desfăşoară activitatea în contextual unui sistem complex de relaţii de
decontare cu furnizorii, cu clienţii, cu angajaţii, cu organismele de asigurare şi protecţie social, cu
bugetul statului şi cu alte organism publice, cu grupul de asociaţi, precum şi cu alte personae fizice şi
juridice, care în contabilitate poartă denumirea de terţi.
Aceste relaţii comerciale curente se concretizează, în contabilitate, în două categorii
patrimoniale distinct, şi anume:1
 apariţia şi stinegrea drepturilor de creanţă – componente ale activului patrimonial;
 apariţia şi stinegrea angajamentelor de plată, respectiv ale obligaţiilor sau a datoriilor –
componente ale pasivului patrimonial.
Termenele de decontare a acestor datorii şi creanţe nu depăşesc, de regulă, un an.
Datoriile societăţii reprezintă surse străine atrase de la creditori. Esenţa lor este generată de
decalajul de timp dintre momentul primirii şi cel al livrării unui echivalent valoric sau a unei
contrapresaţii pe măsură. Agenţii economici care au avansat valorile economice poartă denumirea de
creditori.
O altă definiţie dată datoriilor ar fi că datoria reprezintă, în general, obligaţia exprimată în bani
şi/sau în diverse alte bunuri sau valori pe care societatea economică, în calitate de debitor, o are faţă
de terţe personae fizice sau juridice (creditori), fie în baza unor contracte încheiate, fie în baza unor
prevederi legale2.
O datorie reprezintă o obligaţie actuală a entităţii ce decurge din evenimente trecute şi prin
decontarea căreia se aşteaptă să rezulte o ieşire de resurse care încorporează beneficii economice.
Conform dicţionarului explicativ al limbii române o datorie este o sumă de bani sau orice alt bun
datorat cuiva.
Caracteristica esenţială a unei datorii este faptul că societatea are o obligaţie actuală, adică
înregistrează un angajament sau o responsabilitate de a acţiona într-un anumit fel. În mod normal,
datoriile pot apărea din neachitarea sumelor aferente bunurilor şi serviciilor primate de la terţi, dar
pot fi generate şi de activitatea normală, de dorinţa de a menţine bune relaţii de afaceri.
În funcţie de gradul de exigibilitate, datoriile societăţii sunt împărţite în două mari categorii:
datorii pe termen scurt (curente) şi datorii pe termen lung.
a) Datorii curente - sunt acele datorii care se aşteaptă să fie achitate în cursul normal al ciclului
de exploatare sau sunt exigibile in termen de 12 luni de la data bilanţului.
Datoriile pe termen scurt cuprind:
 Împrumuturile din emisiuni de obligaţiuni care reprezintă fondurile asigurate prin
vânzarea de titluri de credite negociabile către terţi. Societatea care angajează un astfel
de împrumut trebuie să ramburseze, la scadenţă, valoarea emisiunii şi să plătească o
dobândă sub forma cupoanelor ataşate titlurilor de credit;
 Sumele datorate instituţiilor de credit care se compun din creditele pe termen scurt ce
sunt destinate, după caz, finanţării investiţiilor şi cheltuielilor curente privind ciclul de
exploatare. Aceste credite sunt purtătoare de dobândă şi garantate prin activele societăţii;
 Avansurile încasate în contul comenzilor nu presupun o datorie bănească ci evidenţiază
faptul că societatea a încasat o anumită sumă în schimbul căreia trebuie să livreze o
cantitate de produse sau să presteze un serviciu;

1
Pop A. – Contabilitatea financiară românească armonizată cu Directivele contabile europene şi standardele
internaţionale de contabilitate, Editura Intelcredo, Deva, 2002, pag.287, 589-595
2
Balteş N., Ciuhureanu A.T. – Contabilitate Financiară, Editura Universităţii Lucian-Blaga, Sibiu, 2007, pag.128

3
  Datoriile comerciale se creează în cadrul relaţiilor de decontare cu furnizorii pentru
aprovizionările de care societatea a avut nevoie;
 Sumele datorate societăţilor din cadrul grupului;
 Sumele datorate privind interesele de participare, se referă la obligaţiile societăţii privind
achitarea sumelor generate de achiziţionarea intereselor de participare;
 Alte datorii, inclusive datoriile fiscal şi alte datorii pentru asigurările sociale. În cadrul
acestor datorii se includ datoriile faţă de personal, concretizate în salarii, ajutoare de
boală, stimulente, sume neridicate în termenul legal, reţineri şi popriri din salarii, precum
şi alte datorii în legătură cu personalul; datoriile faţă de asigurările sociale şi protecţia
socială: asigurări sociale (contribuţia unităţii şi salariaţilor la asigurările sociale,
contribuţia unităţii şi a salariaţilor la asigurărilor sociale de sănătate, contribuţia unităţii
şi a salariaţilor pentru constituirea fondului de şomaj, alte datorii sociale); datoriile faţă
de bugetul statului, bugetul local şi fondurile speciale: impozitul pe profit, impozitul pe
venituri de natura salariilor, alte impozite, taxe şi vărsăminte assimilate (accizele,
impozitul pe ţiţei şi gaze naturale, impozitul pe dividend, impozitul pe clădiri, impozitul
pe terenuri, taxe pentru mijloacele de transport, alte impozite şi taxe), fonduri special –
taxe şi vărsăminte assimilate; datoriile faţă de asociaţi sau acţionari, respective cele
rezultate din nerambursarea capitalului sau din neplata dividendelor.
b) Datoriile pe termen lung sunt cele care nu se încadrează în definiţia datoriilor curente. În
cadrul acestei grupe de datorii sunt incluse toate categoriile prezentate anterior, cu menţiunea că
trebuie să fie exigibile într-o perioadă mai mare de 12 luni.
Datoriile curente au o structură variată şi şi cuprind: datoriile faţă de furnizorii de bunuri, lucrări
şi servicii; datoriile faţă de salariaţi, datoriile faţă de bugetul asigurărilor sociale; datoriile faţă de
bugetul statului, bugetul local şi fondurile special; datoriile faţă de grup şi asociaţi; datoriile faţă de
creditori diverşi.
Datoriile comerciale pot fi definite ca fiind contravaloarea achiziţiilor de bunuri şi servicii, care
va fi plătită după efectuarea tranzacţiei de cumpărare, la o dată scadentă acceptată între furnizor şi
cumpărător.
Datoriile comerciale cuprind angajamentele de plată ale societăţii faţă de furnizori, antreprenori
şi alţi creditori pentru activele procurate, serviciile de care a beneficiat şi avansurile primite. În mod
normal, datoriile pot apărea din neachitarea sumelor aferente bunurilor şi serviciilor primate de la
terţi, dar pot fi generate şi de activitatea normală, de dorinţa de a menţine bune relaţii de afaceri.
Datoriile comerciale se referă la obligaţiile întreprinderii faţă de terţe persoane fizice sau juridice,
rezultate din achiziţia de bunuri sau utilizarea serviciilor. Datoriile comerciale se impart în mai multe
categorii, astfel:
 datorii faţă de furnizorii de stocuri, lucrări şi servicii;
 datorii faţă de furnizorii de imobilizări corporale şi necorporale;
 datorii pentru efectele comerciale.
Aceste datorii se referă la bunurile, lucrările şi serviciile achiziţionate de întreprindere, ca
exemplu, materii prime, materiale, mărfuri, reparaţii la bunurile de folosinţă îndelungată, servicii
telefonice, poştale, etc.
Terţii reprezintă persoanele fizice sau juridice cu care societatea intră în relaţii pentru realizarea
obiectului său de activitate (furnizori, clienţi, salariaţi, bugetul statului, asociaţi).
Furnizorii reprezintă datoriile faţă de terţi determinate de achziţionarea pe credit a bunurilor
materiale, lucrărilor şi serviciilor care fac obiectul activităţii societăţii. Furnizorii sunt persoane fizice
sau juridice de la care se aprovizionează cu materii prime, materiale etc. sau care prestează un
serviciu pentru societate.

4
 Furnizorii pentru imobilizări sunt reprezentaţi de persoanele fizice sau juridice de la care
societatea achiziţionează corporale sau necorporale.
Efectele comerciale reprezintă titluri de valoare, negociabile pe termen scurt sau imediat, care
atestă, după caz, datorii în cadrul relaţiilor comerciale cu furnizorii. Ele circulă sub diferite
denumiri generice cum ar fi cambia, biletul la ordin, cecul.
Cambia - instrument de plată de încasare si titlul de cont prin care o persoana numită trăgător dă
ordin unei a doua persoane, tras, să plătească o sumă determinată de bani la o anumită dată, scadenţa,
unei a treia persoane, beneficiar. Participanţii: - trăgătorul - persoana ce emite instrumentul de plată,
dă ordinul de plată a unei sume determinate de bani. Se află în poziţie juridică de creditor, iar lui îi
corespunde în economia reala vânzătorul mărfurilor, adică furnizorul sau exportatorul; - trasul -
persoana căreia îi este destinat instrumentul, el trebuie să plătească suma înscrisă în acesta. Din punct
de vedere juridic se află în poziţia de debitor şi are corespondent în economia reală pe compărătorul
mărfurilor, adică beneficiarul mărfurilor, respectiv importatorul; - beneficiarul - persoana ce
încasează suma înscrisă în instrument, poate fi chiar trăgătorul cambiei, emitentul, sau un terţ din
economie, care este creditor (i-a livrat marfa, i-a dat o suma de bani trăgătorului).
Biletul la ordin - instrumentul prin care o persoană emitent promite ca va plăti la scadenţă o
sumă determinată de bani unei a doua persoane numită beneficiar.
Cecul - instrumentul de plată prin care o persoană numita trăgător, posesoare a unui cont într-o
bancă în care se află disponibilităţi, dă ordin unei a doua persoane, tras, o bancă mereu, să plătească
la prezentarea documentului o sumă determinată de bani unei a treia persoane beneficiar.

1.2 Criterii de recunoastere şi evaluare a datoriilor comerciale

Potrivit legii, în contabilitate nici o operaţiune economică sau financiară nu poate fi
înregistrată decât atunci când aceasta se exprimă în etalon valoric.
Evaluarea reprezintă un procedeu al metodei contabilităţii care constă în cuantificare,
măsurarea în expresie bănească a existenţei, mişcării şi transformării elementelor de bilanţ în scopul
reflectării acestora în contabilitate3.
Criteriile de recunoaştere a datoriilor comerciale în bilanţ sunt prezentate şi în IAS 39
“Instrumente financiare: recunoaştere şi evaluare”. Acestea trebuie recunoscute doar atunci când
întreprinderea devine parte a unui contract şi, ca urmare, are obligaţia legală de a plăti.
Standardul Internaţional de Contabilitate IAS 1 “Prezentarea situaţiilor financiare”
recomandă clasificarea elementelor în bilanţ potrivit criteriului curent/necurent. Creanţele pe termen
lung şi datoriile pe termen lung fac parte din categoria activelor necurente, respectiv a pasivelor
necurente. Atât activele necurente cât şi pasivele necurente sunt definite într-o manieră reziduală ca
fiind alte active şi datorii decât cele curente.
Recunoaşterea elementelor de datorii în situaţiile financiare se realizează pe baza a două
criterii care trebuie îndeplinite în mod cumulativ:
 probabilitatea realizării unei ieşiri de resurse purtătoare de beneficii economice (pentru
datorii);
 evaluarea să se poată realize în mod credibil.
În aceste condiţii, o datorie comercială este recunoscută în bilanţ atunci când este probabil că
va rezulta o ieşire de resurse, purtătoare de beneficii economice din lichidarea unei obligaţii prezente
şi când valoarea la care se va realiza această lichidare poate fi determinată în mod credibil.
Evaluarea datoriilor comerciale se face în momentul apariţiei lor la valoarea nominală
consemnată în documente, adică a sumelor datorate de societate către furnizori.

3
Nicolae Balteş, A.T. Ciuhureanu – Bazele contabilităţii – fundamente teoretice şi practice, Editura Universităţii “Lucian
Blaga”, 2010, pag.141

5
 Datoriile comerciale exprimate în devize se înregistrează “în contabilitate atât în lei la cursul
de schimb de la data efectuării operaţiunilor comunicat de BNR, cât şi în valută”4
Diferenţele de curs valutar ce apar între data plăţii datoriilor în valută şi data la care au fost
înregistrate iniţial, sunt recunoscute ca venituri financiare (la datorii cursul valutar creşte) în perioada
în care apar.
Din punct de vedere al momentului decontării datoriei comerciale în valută apar următoarele
situaţii:
 dacă decontarea se face în decursul aceluiaşi exerciţiu financiar în care a survenit, atunci
întreaga diferenţă de curs valutar este recunoscută în acel exerciţiu;
 dacă decontarea se face într-un exerciţiu financiar ulterior, diferenţa de curs valutar
recunoscută în fiecare exerciţiu financiar, care intervine până în exerciţiul decontării, se
determină ţinând seama de modificarea cursurilor de schimb survenită în cursul fiecărui
exerciţiu financiar.
La data întocmirii situaţiilor financiare, datoriile comerciale în valută se evaluează la cursul
publicat de BNR, valabil pentru ultima zi a perioadei de raportare.
În situaţiile financiare întocmite de către societate sunt utilizate baze de evaluare diverse şi
combinaţii ale acestora: costul istoric, costul curent, valoarea realizabilă (de decontare), valoarea
actualizată.
Potrivit costului istoric, datoriile comerciale sunt înregistrate la valoarea echivalentelor
obţinute în schimbul obligaţiei sau la valoarea ce se aşteaptă să fie plătită în numerar sau echivalent
de numerar pentru a stinge datoriile, în cursul normal al afacerilor.
Costul curent are în vedere înregistrarea datoriilor comerciale la suma în numerar sau
echivalent de numerar necesară pentru a stinge aceeaşi obligaţie care ar lua naştere în prezent.
Valoarea realizabilă (de decontare) presupune înregistrarea datoriilor comerciale la suma în
numerar sau echivalent de numerar necesară pentru a stinge obligaţia în prezent.
Valoarea actualizată are în vedere înregistrarea datoriilor comerciale la suma actualizată a
ieşirilor nete viitoare de numerar care se aşteaptă să fie necesare pentru a deconta datoriile în cursul
normal al afacerilor.5

1.3 Inventarierea datoriilor comerciale

Inventarierea elementelor de natura datoriilor comerciale reprezintă ansamblul operaţiunilor
prin care se constată existenţa tuturor elementelor respective, valoric, la data la care aceasta se
efectuează.
Inventarierea are ca scop principal stabilirea situaţiei reale a tuturor elementelor de datorii
comerciale ale fiecărei societăţi în vederea întocmirii situaţiilor financiare anuale care trebuie să
ofere o imagine fidelă a poziţiei financiare şi a performanţei întreprinderii pentru respectivul
exerciţiu financiar.6
În temeiul prevederilor Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, societăţile comerciale au
obligaţia să efectueze inventarierea elementelor de datorii comerciale la începutul activităţii, cel
puţin o dată în cursul exerciţiului financiar pe parcursul funcţionării lor, în cazul fuziunii sau încetării
activităţii, precum şi în următoarele situaţii:

4
Art.184-185 - Anexa la Ordinul ministrului finanţelor publice nr.3055/2009 pentru aprobarea Reglemetărilor contabile
conforme cu directivele europene, M.O.766bis/2009
5
Mihai Ristea şi colectivul,Contabilitatea financiară a întreprinderii,Editura Universitară,Bucureşti,2004,pag.275
6
Art.(2) – Ordinul Ministrului Finanţelor publice nr.2861/9 octombrie 2009 pentru aprobarea Normelor privind
organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii

6
 a) la cererea organelor de control, cu prilejul efectuării controlului, sau a altor organe prevăzute de
lege;
b) ori de câte ori sunt indicii că există lipsuri sau plusuri în gestiune, care nu pot fi stabilite cert
decât prin inventariere;
c) ori de câte ori intervine o predare-primire de gestiune;
d) cu prilejul reorganizării gestiunilor;
e) ca urmare a calamităţilor naturale sau a unor cazuri de forţă majoră;
f) în alte cazuri prevăzute de lege.
Inventarierea anuală a elementelor de datorii comerciale se face, de regulă, cu ocazia
încheierii exerciţiului financiar, avându-se în vedere şi specificul activităţii fiecărei societăţi.
Răspunderea pentru buna organizare a lucrărilor de inventariere, potrivit prevederilor Legii
contabilităţii nr. 82/1991, republicată, şi în conformitate cu reglementările contabile aplicabile,
revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării
societăţii. În vederea efectuării inventarierii, aceste persoane aprobă proceduri scrise, adaptate
specificului activităţii, pe care le transmit comisiilor de inventariere.
Pentru inventarierea elementelor de datorii comerciale se întocmesc situaţii analitice distincte.
Totalul situaţiilor analitice astfel întocmite se verifică cu soldurile conturilor sintetice
corespunzătoare, care se preiau în "Registrul-inventar". Rezultatele inventarierii se stabilesc prin
compararea datelor constatate faptic şi înscrise în listele de inventariere cu cele din evidenţa tehnico-
operativă (fişele de magazie) şi din contabilitate.
Evaluarea, cu ocazia inventarierii, a elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor
proprii se face potrivit prevederilor reglementărilor contabile aplicabile. Evaluarea se va efectua cu
respectarea principiului permanenţei metodelor, potrivit căruia modelele şi regulile de evaluare
trebuie menţinute, asigurând comparabilitatea în timp a informaţiilor contabile.
Datoriile comerciale faţă de terţi sunt supuse verificării şi confirmării pe baza extraselor
soldurilor creditoare ale conturilor de datorii care deţin ponderea valorică în totalul soldurilor acestor
conturi, potrivit "Extrasului de cont" sau punctajelor reciproce scrise. Nerespectarea acestei
proceduri, precum şi refuzul de confirmare constituie abateri de la prezentele norme şi se
sancţionează potrivit legii. În situaţia societăţilor care efectuează decontarea datoriilor comerciale pe
bază de deconturi interne sau deconturi externe periodice confirmate de către parteneri, aceste
documente pot ţine locul extraselor de cont confirmate.
Evaluarea datoriilor comerciale cu ocazia primei recunoaşteri în contabilitate se face la
valoarea nominală sau la valoarea de rambursare, dacă cele două valori sunt diferite.
Evaluarea la inventar se face de regulă la valoarea probabilă de plată, iar inventarierea
datoriilor pe termen lung se face pe bază de extras de cont.

7
REFLECTAREA DATORIILOR COMERCIALE ÎN CONTABILITATEA SOCIETĂŢILOR
COMERCIALE

2.1 Generalităţi privind funcţionarea conturilor de datorii comerciale

Contabilitatea este considerată a fi arta si ştiinţa stăpânirii afacerilor,având ca scop măsurarea,
evaluarea, cunoaşterea, gestiunea şi controlul activelor, datoriilor şi al capitalurilor proprii pe de o
parte, precum şi cuantificarea rezultatelor obţinute din activitatea persoanelor fizice şi juridice pe de
alta parte.
Scopul principal al acestei discipline este de a asigura înregistrarea cronologică si sistematică,
prelucrarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la situaţia patrimoniului şi al rezultatelor generate.
Pentru reflectarea relaţiilor de decontare a datoriilor comerciale, legate de achiziţionări de
bunuri şi servicii, asimilate ciclului de exploatare al societăţii, se utilizează conturile din grupa 40
„Furnizori şi conturi asimilate”.
Pentru evidenţa datoriilor coemerciale pe care societatea şi le creează în calitatea sa de
beneficiar de bunuri materiale, lucrări şi servicii, se folosesc, după caz, conturile 401 „Furnizori”,
404 „Furnizori de imobilizări” şi 408 „Furnizori-facturi nesosite”. Aceste conturi, fiind de pasiv,
evidenţiază în creditul lor datoriile comerciale create, iar în debit, stingerea acestora, odată cu plata
lor, soldul lor reflectând datoriile existente la un moment dat.
Datoriile se înregistrează pe baza documentelor de livrare emise de furnizori, respectiv
facturi.
Decontarea datoriilor faţă de furnizori se poate face:
a) prin achitarea lor pe bază de facturi şi instrumentele de plată corespunzătoare formelor de
decontare aplicate;
b) pe seama creditului comercial acordat de furnizor, în care scop, beneficiarul emite
furnizorului un bilet la ordin sau acesta acceptă cambia emisă de furnizor.
Aceste înscrisuri, numite efecte de comerţ, sunt titluri negociabile care reprezintă creanţe
decontabile la vedere sau pe termen scurt, în beneficial persoanelor care le posedă.
Pentru evidenţa obligaţiilor de plată stabilite prin intermediul efectelor de comerţ se folosesc,
după caz, conturile de pasiv 403 “Efecte de plătit” şi 405 “Efecte de plătit pentru imobilizări”. Contul
403 “Efecte de plătit” se creditează cu contravaloarea creditului commercial acordat societăţii de
către furnizor odată cu acceptarea valorii biletelor la ordinal cambiilor şi se debitează cu plăţile
effectuate la scadenţă pe baza efectelor de comerţ. Soldul său creditor reprezintă sumele datorate
terţilor pe bază de efecte comerciale. În mod similar funcţionează şi contul 405 “Efecte de plătit
pentru imobilizări”.
2.2 Generalităţi privind înregistrarea în contabilitate a conturilor de datorii comerciale
Datoriile comerciale se referă la obligaţiile societăţii faţă de terţe persoane fizice sau juridice,
rezultate din achiziţia de bunuri sau utilizarea serviciilor. Datoriile comerciale se împart în mai multe
categorii, astfel:
 datorii faţă de furnizorii de stocuri, lucrări şi servicii;
 datorii faţă de furnizorii de imobilizari corporale şi necorporale;
 datorii pentru efectele comerciale.
Aceste datorii se referă la bunurile, lucrările şi serviciile achiziţionate de societate, ca
exemplu, materii prime, materiale, mărfuri, reparaţii la bunurile de folosinţă îndelungată, servicii
telefonice, poştale etc.
Contabilitatea sintetică a decontărilor cu furnizorii se realizează cu ajutorul grupei 40
„Furnizori şi conturi asimilate”, care cuprinde următoarele conturi: 401 „Furnizori”, 403 „Efecte de

8
plătit”; 404 „Furnizori de imobilizări”; 405 „Efecte de plătit pentru imobilizări” şi 408 „Furnizori-
facturi nesosite”.
Contul 401 „Furnizori”: după conţinutul economic este un cont de datorii comerciale pe
termen scurt, iar după funcţia contabilă este un cont de pasiv utilizat de către clienţi, care ţine
evidenţa datoriilor faţă de furnizori pentru achiziţionări de bunuri şi servicii.
Soldul creditor al contului reprezintă sumele datorate furnizorilor la un moment dat.
Contul 403 „Efecte de plătit”: după conţinutul economic este un cont de datorii comerciale
pe termen scurt, iar după funcţia contabilă este un cont de pasiv, care ţine evidenţa obligaţiilor de
plătitpe bază de efecte comerciale (bilet la orin, cambii, etc.).
Contul 404 “Furnizori de imobilizări”: după conţinutul economic este un cont de datorii
comerciale pe termen scurt, iar după funcţia contabilă este un cont de pasiv, care ţine evidenţa
datoriilor faţă de furnizoriide imobilizări necorporale şi corporale.
Soldul creditor reprezintă sumele datorate furnizorilor de imobilizări.
Contul 405 “Efecte de plătit pentru imobilizări”: după conţinutul economic este un cont de
datorii comerciale pe termen scurt, iar după funcţia contabilă este un cont de pasiv, care ţine evidenţa
obligaţiilor de plătit furnizorilor de imobilizări pe bază de efecte comerciale (bilet la ordin, cambii).
Soldul creditor reprezintă valoarea efectelor comerciale de plătit pentru imobilizări.

Contul 408 “Furnizori – facturi nesosite”, după conţinutul economic este un cont de datorii
comerciale pe termen scurt, iar după funcţia contabilă este un cont de pasiv, care ţine evidenţa
datoriilor privind aprovizionările de bunuri, lucrări şi servicii, pentru care nu s-au primit facturi.
Soldul creditor al contului reprezintă sumele datorate furnizorilor pentru care nu s-au primit
facturi.

9
Bibliografie

1. Pop A. – Contabilitatea financiară românească armonizată cu Directivele contabile europene şi

standardele internaţionale de contabilitate, Editura Intelcredo, Deva, 2002, pag.287, 589-595;
2. Balteş N., Ciuhureanu A.T. – Contabilitate Financiară, Editura Universităţii Lucian-Blaga, Sibiu,
2007, pag.128;
3. Nicolae Balteş, A.T. Ciuhureanu – Bazele contabilităţii – fundamente teoretice şi practice, Editura
Universităţii “Lucian Blaga”, 2010, pag.141;
4. Mihai Ristea şi colectivul,Contabilitatea financiară a întreprinderii,Editura Universitară, Bucureşti,
2004, pag.275;

10