Sunteți pe pagina 1din 4

„What Makes a Great Therapist?


Care sunt calitatile unui foarte bun terapeut?

Victor Yalom in dialog cu specialisti in domeniu

1. Otto Kernberg: „Pot ajuta un pacient dincolo


de nivelul la care sunt eu insumi?”

Moderator: Care sunt, la nivel general, calitatile care definesc un bun terapeut?
O.Kernberg: Evident, intai de toate, cunostinte. Cunostinte de psihopatologie si psihoterapie.
Cunostinte de tehnica, de teorie. Poate suna banal, dar cunostintele ajuta. In al doilea rand,
intuitie omeneasca. Sa poti empatiza nu doar cu ceea ce pacientul spune sau traieste in acel
moment, dar si cu ceea ce el evita sau proiecteaza, deci este un tip complex de empatie cu ceea
ce se intampla in cealalta persoana sau intre cei doi, care, poate, nu e bine tolerat. In al treilea
rand, a avea acces liber la propriile emotii in profunzime. Manie, furie, agresiune, sa poti
empatiza cu forme primitive de agresiune fara a te teme prea mult de asta. Sa poti empatiza cu
trairi sexuale, sa nu te temi de asta. Ca si de sentimente de dependenta, de a fi avut in grija de
cineva. Sa ai acces liber la un spectru larg al experientelor omenesti. Bun simt, solid si puternic.
Terapia incepe unde bunul simt se termina. Le spun asta des studentilor.
Moderator: Ce intelegeti prin asta?
O.Kernberg: Inainte sa incepem sa ne uita in toata complexitatea semnificatiilor inconstiente si
a celor ce se petrec, vezi daca acestea se potrivesc cu bunul simt obisnuit, previzibil. Sau daca
ceva nu se potriveste sau nu are sens.
Moderator: Va vine in minte vreun exemplu?
O.Kernberg: O femeie are doi gemeni pe care i-a facut... pentru ca-si dorea copii, pentru ea
insasi, prin donatie de sperma. O femeie foarte independenta care se indragosteste si are o
aventura cu barbatul cu care ar fi trebuit sa se casatoreasca, sperand ca el ii va iubi copiii
gemeni. El era de acord sa se insoare, sa o iubeasca, si pe copii. Apoi, un mic incident intr-o
dimineata, traiau deja impreuna, el tocmai pleca,
tocmai pleca din incapere, zicand "Ma duc sa vad ce fac copiii si plec". Si ea zice "Ce dragut din
partea ta!". Eu m-am crispat cand am auzit asta. Caci in acele circumstante era normal ca el sa se
duca sa vada copiii. A-l trata ca pe un musafir careia ea ii dadea o rasplata: "ce dragut din partea
ta ca ii iubesti pe gemeni!". Era inadecvat in context, am avut un sentiment negativ. Si i-am spus
pacientei "ceva e in neregula cu asta", iar ea a zis: "Ciudat, caci si el a reactionat la fel ca si tine.
Ciudat". Am zis: "Aha, ma bucur ca a reactionat ca si mine, de ce e asa ciudat?" - si asa a inceput
discutia. Ea a zis-o ca pe ceva natural si voia sa-mi spuna ca omul cu care traia era hipersensibil.
Inainte sa apuce sa zica: "Eu sunt prea insensibila". E un exemplu mic, am raspuns la intrebare?
Moderator: Da, clarifica ce spuneati inainte, este intuitie in sens extins, ca empatie.
O.Kernberg: Sigur, intuitie, empatie - si bun simt de asemenea.
Moderator: V-ati petrecut mult din cariera scriind, formand, predand pentru terapeuti.
O.Kernberg: Si consultand pacienti.
Moderator: Si consultand pacienti, desigur. Ati mentionat aceste calitati: intuitie, inteligenta, un
spectru larg de empatie, experienta umana, profunzime. Cum cultivati aceste calitati la terapeuti?
O.Kernberg: Supervizand, intreband ce au simtit, ce a zis pacientul, ce au auzit ei. Sa vad in ce
masura pot gandi pentru ei insisi cu un simt al profunzimii, ridicand intrebari. Un terapeut avea o
pacienta care facuse o mastectomie ca tratament pentru cancer. Ea se temea ca sotul nu o va mai
iubi, caci este mutilata. L-am intrebat pe terapeut ce crede despre asta si el a zis: "Pai,... stiti,
suna realist, nu stiu ce sa zic." I-am zis terapeutului: "Va imaginati intr-o relatie cu o femeie cu
mastectomie? Credeti ca ati iubi-o, v-ar interesa sexual o femeie cu mastectomie sau nu?" A fost
o initiere dificila a dialogului. Dar a trebuit sa se analizeze pe sine. Ce relatie are cu trupul femeii
si cum ii va influenta reactia la teama pacientei. V-am oferit un exemplu suficient de complex de
situatie cu sentimente dificile?
Moderator: Mhm.
O.Kernberg: Intr-o asemenea situatie, evaluezi psihoterapeutul, nivelul lui de crestere, si
stimulezi inceputul gandirii. "Pot sa-l ajut pe pacient dincolo de nivelul la care sunt eu insumi?
Sau sunt si alte limite pe care trebuie sa le tin sub supraveghere, pentru ca limitele mele imi
limiteaza posibilitatea de a-mi ajuta pacientul".
Moderator: Dv. ce credeti? Puteti ajuta un pacient, un client, sa progreseze intr-un sens mai
mult decat ai progresat tu insuti?
O.Kernberg: Cred ca numai daca lucrezi cu tine insuti in timp ce faci munca asta. Nu-i spui asta
pacientului, dar te implici in asta.
Moderator: Terapeutul lucrand la sine insusi: evident, propria lui terapie e o cale.
O.Kernberg: Da, sigur, terapia personala. A corela ceea ce se intampla cu pacientii si cu propria
ta viata. E un mod secret de a creste, din partea terapeutului. Sa cresc prin ceea ce invata intrand
in contact cu viata altcuiva. Dar inseamna ca trebuie sa indrazneasca sa se implice in viata
altcuiva si nu sa stea la suprafata. Asta inseamna sa puna intrebari si de fiecare data cand nu
intelege sa intrebe pana cand se atinge limita a ceea ce pacientul ii poate spune terapeutului. Si
sa se intrebe de ce nu poate pacientul sa inteleaga, sa clarifice mai mult din ceea ce se petrece
acolo. Deci e un proces de a intelege ce zice pacientul dincolo de ceea ce pacientul este si, in
acelasi timp, sa exploreze libertatea interioara in relatie cu pacientul. Sunt multi terapeuti care
chiar crescin procesul de a fi supervizati. Altii, din pacate, nu. Deci sunt nivele diferite a ceea ce
poate fi atins. Si trebuie sa traiesti cu asta. Este o mare placere sa lucrezi cu terapeuti care cresc.
Face cresterea launtrica un proces care nu se termina.
Moderator: Similar cu placerea de a lucra cu un client care creste.
O.Kernberg: Sigur. Sigur.
Moderator: Puteti sa ne spuneti mai multe despre placerea lucrului cu un client?
O.Kernberg: Sigur ca iti face placere daca poti ajuta o fiinta umana sa traiasca fericit. Este o
motivatie fundamentala pentru a fi psihoterapeut.
Moderator: Deci este ok sa iti placa asta?
O.Kernberg: Da. Dincolo de toate, eu sunt curios in privinta oamenilor. Am o psihologie de a
ma uita la lipsuri esentiale pornind din copilarie, este un impuls voyeurist, daca vreti. Sunt foarte
curios in privinta oamenilor. Fiecare persoana este o noua provocare pentru ceea ce este in
adancime, pentru ceea ce se petrece acolo. Cand afli despre viata launtrica a pacientilor sau a
altei persoane cunoasterea ta despre lume creste. Sunt pacienti care au limite proprii si pacienti
care traiesc la suprafata propriei lor persoane. Si unde realizezi ca nu poti trece dincolo de o
anumita zona. Deci sunt limite. Si alti pacienti la care din contra, simti ca este un camp deschis,
ii poti sprijini sa creasca dincolo de locul unde sunt. Mereu am incercat sa merg cat de departe se
poate cu pacientul. Un pacient vine cu probleme, incerc sa-mi imaginez cum functioneaza el,
cum ar fi viata lui daca n-ar avea acele limitari particulare initiale. Vreau sa fantazez optimul,
care imi da o idee despre distanta dintre ceea ce pacientul este si ceea ce ar fi el in mod optim.
Apoi incerc sa vad cat de departe il pot ajuta sa mearga in acea directie. Stiind ca va fi limitat,
dar daca nu am un soi de ideal, cumva, eu nu stiu cum sa imi ajut pacientul.
Moderator: Visati pentru ei, stati in spatele lor sa mearga cat de departe pot.
O.Kernberg: Da.
Moderator: Sa aiba o viata cat se poate de plina.
O.Kernberg: Cred ca cel mai mare pericol pentru psihoterapeut este sa fie convins, uitandu-se la
pacient, "oh, prapaditul asta, trebuie sa-l ajut un pic sa functioneze, nu se poate face nimic mai
mult". Este adevarat ca, la sfarsit, nu se poate face nimic mai mult, dar daca pornesti cu o astfel
de atitudine, de mila, sau lasandu-te spalat pe creier de ceea ce pacientul prezinta drept limitele
vietii lui, atunci esti in riscul de a fi limitat in felul in care iti poti ajuta pacientii. Deci incerc in
fiecare caz sa vad cat de departe as putea merge in teorie, dat fiind acel pacient, personalitate,
situatie de viata.
Moderator: Ce sfat ati avea pentru studenti, sau terapeuti tineri, la inceput de cariera pentru a
avansa in cariera si a se dezvolta si ei cat mai mult?
O.Kernberg: Trebuie sa afli in ce grad poate o persoana sa inceapa sa gandeasca despre el sau
ea insasi, stimulati de experienta de a face psihoterapie si sa dai exemple de dezvoltare profunda
in acest sens. Unii oameni sunt foarte talentati de la inceput. Unii dintre cei mai talentati din cei
supervizati de mine sunt acum dintre cei mai distinsi, mai faimosi international psihoterapeuti si
psihanalisti, pe care am putut sa-i supervizez in trainingul lor timpuriu, si chiar de la inceput am
avut perceptia unei vieti intense, pline de sens. La urma urmelor, unii oameni au o mai mare
capacitate pentru curiozitate si intelegere de sine si a altora decat pot avea altii. Este un fapt. Dar
ajuta daca terapeutul are o viata plina si bogata. Chiar ajuta! Mai ales daca terapeutul are o viata
sexuala buna, o experienta sexuala buna. Ajuta mult. Oamenii sever frustrati, inhibati in propria
viata sexuala, au dificultati in a-i ajuta pe pacienti in problemele lor si nu le provoaca inhibitiile,
lipsa de libertate sexuala. E adevarat si pentru oamenii care se tem sa aiba de-a face cu propria
furie si agresivitate, nu pot sa ii ajute pe oamenii foarte inhibati.
Moderator: Poate e ceva adevarat pentru cele mai multe zone?
O.Kernberg: Da. Dar mai ales cand vine vorba despre sexualitate, agresivitate, dependenta.
Practic, marile zone, capacitatea de a depinde, de a iti placea sa primesti, sa-si permiti sa te
desprinzi. Capacitatea de a te implica cu pasiune in relatia cu cineva drag si sa fii fericit intr-o
astfel de situatie. Cineva care sta pe picioarele proprii poate si vrea sa fie agresiv cand trebuie, si
sa se reprezinte pe sine, pentru o cauza buna. Cu cat mai multa libertate in domeniul asta, cu atat
mai buna munca terapeutului. Cu pacientii foarte bolnavi trebuie sa fii foarte confortabil cu
agresivitatea ta. Altfel dai de necaz, cu siguranta. Deci libertatea interna in agresivitate, care
permite sa tolerezi agresivitatea pacientilor fara a reactiona agresiv si tu. Asta devine foarte
important.
Moderator: Atatea notiuni de training astazi: terapeutul sa fie concentrat tehnic, sa se bazeze pe
evidente, asa-numita "terapie bazata pe evidente". Care sunt gandurile dv. despre asta, despre
formarile actuale?
O.Kernberg: Cred ca tehnica este importanta, si tehnica si teoria tehnicii, dar, daca nu e
utilizata de un om care sa aiba o intelegere umana profunda... asa incat tehnica sa fie utilizata cu
pacientul, dar nu sa ne agatam de tehnica. Am invatat sa intervievez de la John Whitehorn, seful
departamentului de psihiatrie de la Johns Hopkins.
Moderator: A fost si mentorul tatalui meu.
O.Kernberg: Da, l-am intalnit pe tatal dv. cand eram in anul I la John Hopkins, ultimul an cu
John Whitehorn la conducere.
Moderator: Cred ca numele meu mijlociu, "John", i se datoreaza.
O.Kernberg: Pentru ca John Whitehorn intervieva pacientii intr-un mod in care reusea sa-si lase
personalitatea complet in umbra. Parea ca nici nu este prezent, nu stiu cum sa o zic in cuvinte: a
se concentra complet pe pacient si a-l intreba cu rabdare pe pacient despre viata lui, problemele
lui. Puteai vedea desfasurandu-se o intreaga viata in fata ochilor tai in acele interviuri. Ceea ce
m-a inspirat sa-mi dezvolt propria mea abordare de interviu. Interviul structural vine din
experienta mea cu John Whitehorn. In contrast cu alte persoane faimoase ale caror interviuri erau
ca niste demonstratii de grandiozitate, mai multa dorinta de a se arata pe ei decat sa afle despre
pacient.
Moderator: Imi amintesc ca-mi spunea tata despre Whitehorn facand un interviu cu un
producator de cafea din America de Sud si petrecea ore descoperind tot ce putea despre
plantatiile de cafea si cresterea cafelei.
O.Kernberg: Da. Da. Oh, am amintiri cu Whitehorn... un adolescent, cumva furios, spunand in
mijlocul interviului "tata nu mi-a dat libertate niciodata" si Whitehorn a zis: "Este libertatea ceva
ce-i este acordat cuiva?" Si el a fost foarte surprins. Un soi de moment dramatic. A intervievat o
femeie cu limfom Hodgkin, foarte bolnava, era inainte ca tratamentele moderne sa se dezvolte,
deci boala era foarte periculoasa, potential fatala. Si a inceput sa aiba deliruri cum ca asistentele
o otravesc, toti din spital erau asa... Avea ganduri delirante, si a intervievat-o, si in mijlocul
interviului toate acestea au venit la suprafata si el a zis: "Cred ca dupa toate acestea e mai usor sa
ai dusmani in afara decat sa ai dusmani in celulele sangelui." A inceput sa planga in acel moment
si a fost capabila, in acel interviu, sa constientizeze ca delirul o proteja intr-un fel de tristetea si
de teama propriei sale morti. Nu a fost un interviu usor, o decizie usor de luat, sa faci o asa
interpretare, dar el a facut-o la momentul potrivit si a fost utila. A fost o experienta teribila. Si, de
asemenea, interviurile durau 2, 3, 4 ore. Tatal dv. va poate
spune. Ne vedeam la ora doua si dura... Trainingul rezidentilor nu era fixat in orar, un lucru dupa
altul. Era mult timp pur si simplu pentru a creste. Un program minunat la Johns Hopkins in anul
acela.
Moderator: Munca dv. e o contributie importanta in acest sens. Va multumesc pentru discutia
de azi.
O.Kernberg: Cu mare placere. Cu mare placere.