Toţi vor muri? Şi eu?

– Cum să le vorbim copiilor despre moarte

Copiii şi moartea ... Însăşi combinația acestor două cuvinte pare nefirească. Probabil anume din
acest motiv, în cultura noastră, se consideră că acest fenomen trebuie ascuns de copii, atât cât este
posibil. Totodată această poziție este împărtășită nu doar de părinții „ignoranţi“, dar și de unele
cadre didactice „competente“. Tema morții este evitată şi mușamalizată în familie, ea nefiind
abordată nici în literatura pedagogică.

Cu toate acestea, în lume există şi o experiență alternativă. De exemplu, în grădinițile și clasele

primare ale școlilor din Japonia sunt prevăzute ore în cadrul cărora copiilor li se vorbeşte despre
moarte. Copiii vizitează cimitirele, unde ei citesc inscripțiile de pe monumentele funerare, amintindu-
se diverse fapte bune pe care le-au făcut pentru alţii cei adormiţi cu somnul veşnic.

Cum îi explicăm copilului moartea unei persoane dragi?

Este greu de oferit un răspuns fără echivoc la această întrebare. Prea mulți factori trebuie să fie luaţi
în consideraşie: vârsta copilului, percepția sa a lumii înconjurătoare, relațiile din familie, atitudinile
religioase, etc. Astfel, vom prezenta două versiuni ale explicării fenomenului morții, care sunt cele
mai dăunătoare pentru psihicul fragil al copilului.

„A plecat pentru o lungă perioadă de timp ...“, de multe ori anume aşa este prezentată moarte unei
persoane dragi copiilor. Această explicație a dispariției cuiva din cercul de comunicare al copilului
este, probabil, cea mai des întâlnită.

Care sunt dezavantajele ei? Pe de o parte, copilul continuă să aștepte, păstrând speranța unei
eventuale întâlniri. Pe de altă parte, copilul începe brusc să înțeleagă că el este singurul cu care cel
plecat a „uitat“ să-şi ia rămas bun, căci toţi ceilalţi cunosc că este „plecat departe şi pentru mult
timp.“ Concluzia la care ajunge copilul este următoarea: „Dacă “bunicul” (spre exemplu), bunicul
iubit, m-a trădat, atunci nici în altcineva nu mai poţi avea încredere.“

Astfel, protejând copilului de la emoțiile survenite în urma morţii celor dragi, noi reuşim să-i
distrugem credința în fiabilitatea și puterea relațiilor umane, devotamentul unei persoane față
de alta.

A doua versiune a explicației morții unei persoane ar părea că se „naşte“ în mintea copilului
desinestătator, însă chiar şi o simplă analiză a trăirilor sale ne permite să înțelegem că
gândurile micuţului se formează sub influența adulților. De multe ori cei maturi pronunţă
cuvinte fără a cugeta la încărcătura lor. Bunica, încercând să calmeze nepotul neascultător,
exclamă: „Dacă nu mă vei asculta, voi muri de supărare!“. Sau mama, reacționând la vreo
nereuşită a copilului, spune: „Ei bine, de ce toți copiii, ca copii, numai tu eşti o adevărată
pedeapsă de la Dumnezeu! O să mă vâri în mormânt."

Pericolul unei asemenea afirmații este evident. În caz morţiii, indiferent de cauza adevărată,
un astfel de copil se va considera vinovat de moartea celui drag. Iar aceasta este o povară
incredibil de grea pentru un matur, cu atât mai mult o sarcină peste puteri de dus pentru un
copil.
Iniţial el va avea impresia falsă că, dacă el s-ar fi comportat bine, atunci acest lucru nu s-ar fi
întâmplat. Apoi disperarea sa va fi înlocuită de sentimentul de vinovăție. După un timp,
sentimentul de vinovăție, poate fi baza atât unor boli psihosomatice (de exemplu ulcer,
pancreatit) cât şi de comportament sau adaptare (de exemplu agresiuni (atât externe, cât și
interne)).

Ar trebui să le vorbim copiilor despre moarte până la pierderea unei persoane dragi?

Desigur că ar trebui. Orice durere este mai uşor de suportat când eşti cât de cât pregătit pentru
ea, mai ales în cazul în care este explicat şi conceptul de moarte în sine.

Cum să le explicăm copiilor de 3-6 ani esența morții?

Copiii de această vârstă nu au încă percepţia faptului că toţi oamenii trebuie să moară. Totuşi,
deja la această vârstă fragedă, ei pot întreba dacă cei din jur vor muri (sau chiar el). Pentru a
oferi răspunsurile la aceste întrebări e nevoie de mult tact prin care să arătăm că tot ce e viu în
natură va muri odată. Nu e cazul să-i minţim, spunându-le că unele persoane nu vor muri,
pentru că realitatea cu care se vor confrunta va fi mult mai dureroasă. Pentru cei micuţi este
liniştitor să le spunem că credem că noi sau ceilalţi vom muri peste foarte mulţi ani.

Cel mai bine este să le vorbim despre moarte ca despre o stare de tranziție, bazându-ne pe
diferitele fenomene ale naturii. Le putem pregăti mici istorioare care ar prezenta
transfigurarea elementelor din natură.

Spre exemplu le puteţi prezenta o poveste despre „viața și moartea“ pârăului. „Uite avem un
pârâiaş micuţ de tot. Acum vara este foarte cald, și în curând el se va usca complet, va fi ca
mort. În realitate el participă la o transformare miraculoasă a apei în abur: apa care sa evaporă
de la soare, se preface în abur. Acolo, în cer, aburul se adună, devine rece, și se transformă
într-un nor, care în curând va aduce ploaie. Iar ploaia va umple din nou pârâiaşul uscat şi el va
va fugi din nou vesel la vale. Viața va merge mai departe! “

Acceptând ideea că totul în natură trăiește pentru a se bucura și a-i bucura pe alții, iar moartea
este doar o transformare într-o altă stare, copilul mai ușor va putea primi moartea celor dragi.

Să participe copiii la funeralii?

Există păreri și viziuni diferite în această privinţă.

Prima opinie. Copiii sub noua - zece ani (mai ales cei nervoşi și vulnerabili), este mai bine să
nu vadă morții și să nu participe la funeralii.

A doua opinie. Funeraliile reprezintă un rămas bun la mormântul cuiva drag, iar capacitatea
de a trăi durerea ne face într-adevăr umani. Prin urmare este bine ca copii, indiferent de
vârstă, să participe la înmormântare. Acest lucru îi va ajuta să înțeleagă ce s-a întâmplat.
Totodată trebuie să avem în vedere, că copilul nu poate fi obligat să participe la
înmormântare, dacă el nu-şi doreşte acest lucru.
Parintii îi pot spune: „Am vrea să vii cu noi la înmormântare, dar dacă nu vrei să vii, nu te
vom obloga“. Specialiştii consideră că e bine ca copiii să fie îndemnaţi, nu forţaţi, să participe
la înmormântare. Totodată, pentru a putea decide, copiii trebuie să înţeleagă ce este o
înmormântare şi ce va urma.

Psihologii spun că cel mai greu după moartea cuiva drag, le-a fost copiilor cărora nu li s-a
permis să participle la înmormântare, sau, din contra, au fost obligaţi să meargă.

Abordarea greşită a fenomenului mortii în copilarie poate lăsa amprente şi asupra vieţii de
adult. Unele traume primite în copilărie, adultul le poate purta cu el toată viata. Astfel, unii
adulti nu se pot forţa să participle la o înmormântare, fiindu-le frică de prezenţa morţii. Alţii
poartă în suflete lor o durere şi tristeţe apăsătoare, procesul doliului nefiind incheiat, căci la
timpul potrivit nu li s-a explicat fenomenul morţii sau li s-a ascuns adevărul.