Bogdan Ficeac

Noaptea Fantasmelor

CUPRINS:
Steaua din Poiana Gorunului…5
Piaţeta cu bănci de marmură…48
Celălalt.59
Arşiţă şi explozii solare…74
Noaptea fantasmelor…83

Steaua din Poiana Gorunului.

Nu ştiu dacă întâmplarea prin care am descoperit însemnările acelui
necunoscut a fost un eveniment fast în viaţa mea. De multe ori, când rămân cu
mine însumi şi întrebările se multiplică la nesfârşit, starea de surescitare,
obsesiile febrile ce mă cuprind degenerează în spaimă şi în acele momente îmi
doresc să nu fi găsit niciodată notesul pe jumătate distrus de şobolani.
Deznădejdea şi resemnarea apar de obicei în nopţile când stau pe întuneric, cu
ochii deschişi, fără să pot adormi ore în şir. Dar primele” semne ale zorilor îmi
alungă teama şi un entuziasm inexplicabil mă cuprinde, mă simt iarăşi capabil
să-mi înfrâng neputinţa, să privesc adevărul în faţă, chiar dacă, deocamdată,
nu-l pot înţelege în întregime. Ştiu însă că va veni clipa când mă voi elibera de
spaimă. Sunt sigur de asta. Atunci poate nu voi mai vrea nici măcar să aflu
cine a fost individul ale cărui însemnări le-am găsit în podul casei părăsite din
Poiana Gorunului, ce a devenit el, sau în ce fel l-au marcat întâmplările
povestite în jurnal. Atunci voi fi cu adevărat liber, voi fi reuşit să mă înving pe
mine însumi, să-mi reprim acel atavism psihic ce refuză cu încrâncenare
demnitatea singurătăţii.
Redau în cele ce urmează însemnările necunoscutului, atât cât le-am
putut descifra, notesul fiind în cea mai mare parte deteriorat de ploi şi de
şobolani. Primele pagini lipsesc, dar nu cred că ar fi avut prea mare importanţă
pentru cele petrecute în satul de lângă Poiana Gorunului.
 Erau probabil impresii ale drumului de până acolo şi ar fi oferit cel mult
unele date privind identitatea individului, sau, ceea ce ar fi fost oarecum
interesant, ar fi dezvăluit mobilul venirii lui în sat. Din citirea şi recitirea
întregului manuscris înclin să cred că nu a ajuns acolo întâmplător. Este chiar
posibil să fi fost trimis de autorităţi pentru a confirma sau infirma anumite
zvonuri ce se răspândiseră în regiune.
Iată însemnările:…„S-a aplecat fără să încerce măcar să-şi ascundă
zâmbetul şiret. Am înţeles că nu puteam afla mai multe de la el. Cotrobăi câteva
clipe prin desagă şi scoase o bucată de pâine, slană şi o ceapă. Le puse pe
măsuţa de lângă geam şi zdrobi ceapa cu pumnul făcându’mi semn să mă
servesc. L-am refuzat. Trenul începuse deja să încetinească şi o luminiţă
palidă, mai mult o părere, apăruse din bezna nopţii, undeva în faţă. M-am
ridicat să-mi iau geamantanul, sprijinindu-mă de spătarul banchetei – vagonul
se zgâlţâia îngrozitor – şi, în timp ce-mi încheiam nasturii pardesiului, am
încercat o ultimă întrebare:
— Chiar nu vrei să-mi spui de ce ar fi mai bine să ocolesc satul ăsta?
Zâmbetul i-a dispărut de pe faţă.
— Dragă domnule, tot ai să cobori. Ai numa’ grijă, ăstora de-aici nu le
plac străinii.
A încercat să mai spună ceva, dar nu l-am înţeles. Locomotiva şuierase şi
eu eram prea enervat ca să insist cu întrebările. Am înşfăcat geamantanul şi m-
am grăbit să cobor.
Halta era mizerabilă. O coşmelie cu o singură încăpere, la geamul căreia
pâlpâia flacăra unei lămpi cu gaz. Câteva tufe uscate de trandafiri demonstrau
o oarecare preocupare pentru salvarea aparenţelor. Singurul lucru ce contrasta
cu sărăcia din jur era felinarul. Din fier forjat, proaspăt vopsit, părea un uriaş
fulg de păpădie cu puful din lumină rece. Sub el, impiegatul, un individ scund,
rotofei, încremenise cu fanionul ridicat, privindu-mă de parcă nu şi-ar fi crezut
ochilor. Am sărit în mocirla de lângă linii şi m-am apropiat. A coborât încet
fanionul şi uimirea i-a dispărut de pe faţă înlocuită de un zâmbet slinos. L-am
abordat scurt, încercând să-mi domin antipatia.
— Bună seara, cu ce ajung la Şipotu?
În ochi i-a sclipit o luminiţă de interes în timp ce rânjetul se lăţea.
— Ce surpriză? Bună seara, bine aţi venit! E un adevărat eveniment
pentru mine să văd o figură nouă coborând în fundătura asta. Ştiţi, m-am
săturat de ţăranii ăştia…, făcu un gest vag, de dispreţ, cu mâna.
L-am întrerupt iritat:
— Poţi să-mi spui cum ajung la Şipotu?
— V-am supărat cu ceva? S-a arătat el ofensat de tonul meu. Îmi cer
iertare. Voiam doar să schimb şi eu câteva cuvinte cu o persoană de calitate – o
undă de slugăricie îi apăru în glas. Ştiţi, pe aici nu prea găseşti oamenii fini ca
dumneavoastră.
Nu l-am mai ascultat. Am privit în jur încercând să-mi alung enervarea.
Trenul dispăruse de mult şi lumina felinarului smulgea din beznă doar halta şi
o mică porţiune a terasamentului. Părea decorul unei piese de teatru absurd,
în care eu jucam rolul personajului care nu pricepe nimic. Impiegatul vorbea
mereu. Cred că încerca să mă flateze şi atunci m-am hotărât să-l iau prin
surprindere.
— Ai auzit de Sihastru?
S-a oprit brusc şi trăsăturile feţei i-au căzut într-o grimasă de teamă
nelămurită.
— Sihastru?… Nu… Nu ştiu despre ce vorbiţi…
— Atunci spune-mi măcar cum pot ajunge la Şipotu. Şi-a pus fanionul în
buzunar şi s-a întors către haltă.
L-am urmat. Înainte de a intra, vorbi fără să mă privească.
— Dacă aveţi noroc îl mai prindeţi pe moş Nicodim…”
Fila următoare este ruptă. Din frânturile de cuvinte păstrate pe resturile
de la cotor nu se poate deduce nimic inteligibil, aşa încât am renunţat să le mai
transcriu. In ceea ce priveşte fragmentul, ţin să adaug câteva observaţii: 1.
Modul în care s-a comportat autorul jurnalului, am în vedere aici mai ales
faptul că ştia de Sihastru, îmi întăreşte presupunerea că nu coborâse
întâmplător în haltă. Pe de altă parte, siguranţa de sine, momentele de
enervare, dar niciodată de uimire sau de curiozitate spontană, exclud de la sine
posibilitatea de a fi auzit întâmplător, în tren, anumite zvonuri care să-l
determine să renunţe la scopul iniţial al călătoriei.
2. Referitor la presupunerea că ar fi fost un agent al autorităţilor, care, de
altfel, mi se pare singura plauzibilă, am totuşi unele îndoieli. Ele provin – aici s-
ar putea să fiu subiectiv – de la modul în care a fost scris jurnalul.
Este posibil să fi existat şi un raport către superiorii săi, redactat în alţi
termeni, dar nu am reuşit să dau de urma lui. Oricum, singurul lucru cu
adevărat important pentru desfăşurarea ulterioară a evenimentelor este că
autorul însemnărilor pare să fi avut: a) un nivel cultural deasupra mediei şi b) o
anumită doză de sensibilitate.
Cele două caracteristici sunt extrem de revelatoare pentru modul cum a
acţionat în Poiana Gorunului în acea crâncenă noapte.
3. Moş Nicodim. Din informaţiile pe care le-am cules în urmă cu un an, la
Şipotu, am înţeles că, la câţiva zeci de kilometri de sat, exista în anii aceia o
exploatare forestieră. Zilnic, un căruţaş transporta acolo alimente, întorcându-
se mult după asfinţitul soarelui. Sătenii cu care am vorbit nu-şi mai amintesc
numele acelui om. Este posibil să fi fost tocmai acest moş Nicodim. Redau cel
de-al doilea fragment:…„În beznă doar scârţâitul roţilor şi zgomotul înfundat al
copitelor. Hurducăiala risipise demult printre scânduri mâna de paie pe care
mă aşezasem. De aţipit nici nu putea fi vorba. O burniţă măruntă începuse pe
nesimţite în întunericul care devenise lipicios şi rece. Mi-am ridicat gulerul
pardesiului şi m-am ghemuit cu braţele încrucişate într-o poziţie cât de cât
suportabilă. Pe marginile drumeagului, siluete amorfe se înălţau către cerul
smolit. La urma urmelor îmi plăcea întunericul ăsta, poate chiar pentru fiorul
de nelinişte ce îmi excita imaginaţia. Moş Nicodim moţăia pe capră, învelit în
dulamă şi, uneori, aveam senzaţia că spinarea lui începe să crească, să se
înalţe asupra mea, mută şi ameninţătoare, voind să mă strivească.
— Mai avem mult de mers, moşule? M-am trezit întrebând pentru a risipi
nălucile.
— Încă un ceas…, răspunse moş Nicodim ursuz.
— Îmi poţi găsi o gazdă în sat?
— Om vedea…
I-am r’ o; it duşmănia în glas. Probabil acum regreta că mă luase cu el.
M-am cufundat în *: ăcere, gândindu-mă cum aş putea să-l atrag de partea
mea.
Din nou întunericul, burniţa, frigul. Durerea din muşchi dispăruse.
Eram amorţit şi simţeam cum mă cuprinde o toropeală febrilă. Cred că am
adormit o bună bucată de timp.
M-a trezit o smucitură violentă şi nechezatul calului. Am simţit că-mi
pierd echilibrul, că mă răstorn, am încercat să mă agăţ de ceva, zdrelindu-mi
degetele. Dar mai ales nu înţelegeam de unde venea lumina aceea orbitoare ce
îmi ardea ochii. Pentru o clipă am zărit silueta lui moş Nicodim cum se prăvale
de pe capră în noroiul drumului. Mi-am recăpătat cu greu echilibrul – căruţa se
oprise în şanţ, pe jumătate răsturnată – şi am privit cu teamă în jur.
Nechezatul înnebunit al calului mi-a străpuns timpanele şi l-am văzut cum se
ridică în două picioare, scăldat în lumină. M-am întors pe spate ferindu-mi
ochii cu mână. La câţiva zeci de metri deasupra noastră, un glob de foc oscila
cu rapiditate. Începeam să înţeleg ce se petrecuse. Am coborât din căruţă, dar
n-am mai avut timp să-l studiez. Cu un zvâcnet scurt, a ţâşnit deasupra
brazilor şi s-a pierdut aproape instantaneu. Întunericul ne-a învăluit din nou,
rece şi umed. La picioarele mele, moş Nicodim, îngenuncheat, îşi făcea cruce şi
bâiguia mereu, cu spaimă, un Doamne păzeşte’tnă! Inutil. Mă intriga teama lui
şi chiar mă neliniştea. Sfera de foc nu putea fi decât un fulger globular, e-
adevărat, cu o traiectorie cam bizară, însă din ceea ce citisem înainte de
plecare, în genere, fulgerele globulare au comportări extrem de ciudate. Şi,
totuşi, de ce teama asta exagerată?
 M-am aplecat şi l-am prins de braţ pe bătrân ajutându-l să se ridice. S-a
uitat la mine cu neîncredere, făcându-şi încă o dată cruce şi s-a urnit către cal.
L-a bătut cu palma pe grumaz până ce s-a domolit şi a scos căruţa din şanţ.
Nu s-a mai urcat pe capră, a pornit să meargă pe jos, şchiopătând, cu calul de
dârlogi. Am deschis repede geamantanul, am luat un pachet de ţigări şi m-am
apropiat de el.
— Uite, moş Nicodim, ia nişte ţigări…
— Nu-mi trebuie! M-a refuzat tăios, dar faptul că îmi vorbea, chiar şi pe
tonul ăsta, era un semn bun.
— Te rog, nu mă refuza…, am insistat vârându-l-le în palmă. A făcut un
gest vag de împotrivire, însă le-a acceptat.
Câteva minute am mers în tăcere. Siluetele negre ale brazilor începeau să
se rărească şi undeva departe se auzi lătratul unui câine.
— Moş Nicodim, l-am abordat încercând să fiu cât mai calm, simt că te-
am supărat cu ceva. Măcar spune-mi ce am greşit.
S-a hotărât cu greu să vorbească.
— Domnule, întoarce-te de unde ai venit. Ne ajung necazurile noastre…
— Ce necazuri? Din pricina stelei?
— Degeaba mă iscodeşti. Ascukă-mă şi pleacă…
— Nu pot, moş Nicodim, vreau mai întâi să-l văd pe Sihastru.
— De unde ştii de el?
— Am auzit nişte zvonuri. Lumea vorbeşte…
— Nu te pune la ambiţie cu el. Au încercat şi alţii să facă pe grozavii. I-au
mâncat şobolanii…
— Eu nu vreau să-l înfrunt. Vreau doar să-l vorbesc.
— Domnule, nu ştiu cu ce gând ai venit aicea, dar n-a fost gândul ăl bun.
Fereşte-te să nu-l mânii pe Sihastru, că atuncea nimeni nu te mai poate scăpa.
— E-adevărat că a dobândit puterea de la Steaua Vie?
— Ţi-am spus, degeaba mă iscodeşti. Şi aşa am trăncănit prea mult…”
Urmează iarăşi câteva file rupte. In ceea ce priveşte acest al doilea
fragment, voi face numai două observaţii, de fapt reluări:
1. Este clar că autorul însemnărilor se pregătise minuţios pentru
incursiunea la Şipotu. Nu numai că deţinea unele informaţii referitoare la
Sihastru şi la ceea ce localnicii denumeau „Steaua Vie”, dar sunt aproape sigur
că încercase chiar şi o motivare logică a evenimentelor din sat. Altfel nu s-ar
explica lecturile lui privitoare la fulgerele globulare chiar înaintea plecării.
2. Evidenţiez încă o dată cele două elemente ce îl caracterizează pe
autorul jurnalului, elemente pe care eu le regăsesc şi în acest al doilea
fragment: doza de sensibilitate şi nivelul cultural destul de ridicat. În fond, ceea
ce vreau să demonstrez şi încerc de atâta timp să mă conving pe mine însumi
este faptul că el a fost un individ lucid, poate chiar superior celorlalţi, în orice
caz un exemplar reprezentativ al rasei umane (se va vedea ulterior de ce am
folosit această sintagmă) şi că modul în care a acţionat la contactul direct ev.
Sihastrul, dar mai ales cu „Steaua Vie”, a fost singurul deocamdată posibil.
Din filele următoare, de fapt partea cea mai consistentă a jurnalului, nu
am reuşit să extrag decât câteva fragmente inteligibile, restul fiind aproape
complet distrus. Voi completa însă transcrierea cu informaţiile pe care le-am
cules la Şipotu. Redau însemnările:… „.de la geam aproape întreaga vale. In
curte, lângă şopron, bătrâna dădea mâncare la găini. Ziua era mohorâtă,
începuse iarăşi să burniţeze şi pe dealurile din depărtare aburi de ceaţă se
ridicau spre cerul închis. Am scos ceasul din buzunar încercând să uit durerea
din tâmple. Trecuse de unsprezece. N-aş fi crezut că dormisem atât, după
amorţeala din corp. Am aranjat cuvertura pe pat şi m-am îmbrăcat repede,
zgribulit de frig. Voiam să fac un tur prin sat şi, eventual, să mănânc ceva la
birt. Fiind prima zi, era indicat să nu pun întrebări. Am luat umbrela şi am
ieşit în cerdac. Satul nu era prea întins. Câteva case risipite de-a lungul văii,
unele ajungând până la marginea pădurii de brazi. De la gospodăria bătrânei,
ulicioara cobora o pantă uşoară, unindu-se ceva mai departe cu drumeagul pe
care venisem cu moş Nicodim. Am renunţat să mai vorbesc cu gazda, era
aproape surdă, şi, de fapt, persoana mea părea să-l fie complet indiferentă. Nu-
mi dau seama cum a reuşit moş Nicodim să se înţeleagă cu ea şi s-o convingă
să mă primească.
Pe ulicioară, noroiul îmi ajungea până la glezne. Am aprins o ţigară ca să-
mi alung foamea şi am pornit către drum. Aerul rece, în ciuda umezelii, mă
înviorase şi ziua nu mi se mai părea chiar atât de urâtă. Am mers mai mult de
un kilometru fără să întâlnesc pe nimeni. Ici-colo, prin curţi, mai vedeam pe
câte cineva, trebăluind. Cei care mă observau se opreau din lucru şi mă
urmăreau lung, până când dispăream din vedere. Probabil şi în vTemuri
normale un individ cu pardesiu şi umbrelă n-ar fi fost ceva obişnuit. Gândul m-
a făcut să zâmbesc, inoculându-mi un optimism firav.
Burniţa se înteţise şi noroiul lutos aproape îmi smulgea cizmele din
picioare. Începeam să regret plimbarea. Deodată mi s-a părut că aud un strigăt
incert, mai degrabă un hohot de râs. Mă aflam în dreptul unei gospodării
sărăcăcioase, o casă de lemn înnegrită de ploi şi de timp şi un grajd dărăpănat
în spatele ei. M-am oprit şi am ascultat atent. Râsul s-a auzit din nou, era o
femeie, dar ceva nu părea în regulă cu glasul acela. Am privit către grajd şi am
văzut uşa deschizându-se. O fată cu părul încâlcit, într-o cămaşă murdară şi
ruptă, a ieşit şi s-a oprit în ploaie, uitându-se la mine cu ochii tulburi. Am
înţeles atunci şi râsul ei anormal. Imediat, din casă a apărut un bărbat în
vârstă, care s-a repezit la ea şi a prins-o de mână, trăgând-o după el înăuntru.
Nu ştiu ce m-a făcut să-l strig.
— Hei, cetăţene, o întrebare doar!
Sa oprit surprins – nu mă văzuse – şi a împins fata în casă.
Am insistat:
— Vreau doar să-ţi pun o întrebare.
M-a privit încruntat, a şovăit câteva clipe, apoi s-a apropiat. M-am
cutremurat, observându-l mulţimea de cicatrici de pe faţă şi gât. Părul alb
complet îl făcea să pară mult mai bătrân.
— Ce cauţi aici? În ochi i-a apărut o scânteie de mânie.
— Am înţeles că pe undeva prin apropiere e cârciumă. Cum pot să
ajung…
— Te-am întrebat ce cauţi în sat.
Pentru o clipă am rămas descumpănit. Hotărâse., ca în prima zi să nu-mi
arăt interesul pentru povestea d aici. Şi totuşi mi se oferea o şansă.
— Am auzit câte ceva de Steaua Vie, cred că am ş văzut-o azi noapte.
Cineva mi-a spus de Sihastru…
M-am oprit, văzând cum i se înroşesc nervurile cicatricilor. Şi-a privit
palmele mari, bătătorite şi a strâns; pumnii.
— Într-o zi tot am să pun mâna pe el…
— Fata? Am întrebat cu jumătate de glas.
Şi-a cercetat din nou mâinile şi a dat din cap.
— Numai pe ea o am… A nenorocit-o, nemernicu’…!
— Iartă-mă, n-am avut de unde să ştiu. I A făcut un gest de inutilitate cu
mâna şi s-a întorsj către casă. După câţiva paşi s-a oprit.
— Cârciuma e puţin mai la vale. O găseşti uşor. Vocea lui îşi recăpătase
duritatea şi chiar un început de iritare apăruse în ea. Mi-am continuat
îngândurat drumul. După câteva sute de metri, uliţa se lărgea într-un platou
mocirlos, brăzdat pe mijloc de albia râului. Un podeţ din buşteni, fără
balustrade, traversa apa tulbure, înţesată de resturi şi de plante pe jumătate
putrezite. Chiar în faţă, o baracă scundă, cu acoperişul din tablă şi geamurile
aburite. Sub un şopron, o căruţă şi doi cai cu săculeţii de ovăz legaţi la bot. M-
am apropiat, am strâns umbrela şi am intrat. O tăcere grea s-a lăsat înăuntru,
făcând şi mai puternic mirosul acru şi fumul de ţigară. Bărbaţii de la mese,
încotoşmănaţi în dulame, încremeniseră. Îmi urmăreau fiecare gest, pe sub
sprâncene, fără să scoată un cuvânt. Nu se auzea decât! Scârţâitul cârpei cu
care cârciumarul ştergea câteva pahare, făcându-se că nu mă observă.
— Ziua bună, am salutat fără să primesc nici un răspuns.
Am trecut lângă tejghea, frecându-mi palmele.
 — A dracului vreme. Am îngheţat ca un câine… N-aveţi un ceai fierbinte
cu puţin rom?
— Nu servim ceai, a mormăit grăsanul şi s-a întors să aranjeze nişte
sticle.
— Atunci o tărie.
Nu mi-a răspuns imediat. A luat sticla de ţuică de pe tejghea, a pus-o în
raft şi s-a răsucit spre mine cu mâinile în şold.
— N-avem tărie.
— Bănuiesc că nici mâncare nu serviţi.
— Nu, nu servim.
Mi-a susţinut privirea impasibil şi a început să frece iarăşi paharele.
Am înţeles că sunt nedorit acolo, mă obişnuisem de fapt cu gândul ăsta,
dar nu mă înduram să plec. M-am uitat în jur, căutând o urmă cât de vagă de
simpatie sau cel puţin de acceptare a persoanei mele însă cei de la mese mă
urmăreau cu aceeaşi încruntare, fără să facă vreun gest.
Am renunţat plictisit şi m-am îndreptat spre ieşire. Pe neaşteptate, o voce
de bas m-a oprit.
— Ascultă, domnule…!
De la masa din colţ s-a ridicat un vlăjgan cu faţa ciupită de vărsat şi am
văzut cum în ochii celor din jur apar luciri de nelinişte. Numai cei trei tovarăşi
ai săi, unul negricios şi ceilalţi doi blonzi îl urmăreau cu rânjete de satisfacţie
cum îşi ia biciuşca de pe masă şi se apropie de mine cu paşi rari. Era îngrijit
îmbrăcat, cizmele îi străluceau fără pic de noroi şi întreaga lui înfăţişare degaja
o aroganţă nestăpânită.
— Serafime, lasă-l, mă, în pace, interveni cu jumătate de gură un ţăran
spătos cu o mustaţă cât musca.
— Da’ ce i-am făcut, nea Trifane.7, se prefăcu mir; vlăjganul, întorcându-
se către el.
Ţăranul nu îndrăzni să răspundă. Învârtea păhărelij de ţuică fără să-şi
mai ridice privirile.
Doar cârciumarul vorbi pe un ton plângăreţ:
— Domnu’ Serafim, vă rog, nu aici…
— Ce v-a găsit, mă, pe toţi? Nu i-am făcut nici un răij Când eram schilod
şi orb parcă nu vă apuca mila! Pastel mamii voastre…!
Se întărâta pe măsură ce vorbea, glasul îi devenisi isteric, însă nimeni nu
încerca să-l potolească. Erl incredibil! Îşi plecaseră frunţile şi ascultau
invectivele cu o teamă pe care nu o puteam pricepe…!” „. Am curăţat cizmele cu
o bucăţică de lemn şi le-an aşezat la uşă. Pe laviţa de lângă cuptor, bătrâna
sforăia c, gura deschisă şi cu o mână atârnând pe podea. Am intra în camera
mea, căldura dinăuntru era o adevărat binecuvântare şi mi-am dezbrăcat
pardesiul. Mâinile înc îmi tremurau. Încercam să uit întâmplarea din birt şi s;
mă gândesc numai la cele două conserve din geamantan M-am aplecat să-l
deschid, însă în acel moment arr observat că ceva era în neregulă.
Geamantanul nu se ma afla în poziţia în care-l lăsasem la plecare. Îmi
amintean, perfect că îl sprijinisem de marginea patului, iar acurr stătea oblic,
rezemat într-un colţ. L-am deschis febril simţind cum mi se accentuează
tremurul din corp. Cutei, pijamalei, puloverul împăturit neglijent, colţul îndoit
a cămăşii, dovedeau că cineva cotrobăise prin el. M-arr gândit imediat la
bătrână. Dar când am cercetat mai ateni încăperea, am descoperit pe preşul de
lângă uşă câtev^ urme de noroi. Nu puteau fi ale ei, părea a fi o femeie
curată…” „. Mai mult de două ore de când mă chinuiam s^ adorm. Aveam
convingerea că sătenii erau totuşi oameni cumsecade, le-am surprins atunci
privirile schimbate pe furiş, însă ceva îi înspăimânta. Nu se încumetau să-l
înfrunte făţiş pe Serafim şi pe oamenii lui. Ce putere deţineau indivizii ăştia nu
înţelegeam deocamdată, dar într-un sat ca Şipotu nu se puteau baza numai pe
forţa fizică. O bănuială nelămurită îmi spunea că trebuie să fie ceva în legătură
cu afirmaţia aceea a lui Serafim: „când eram schilod şi orb…”. Lătratul câinelui
mi-a întrerupt şirul gândurilor. Trebuia să adorm, dimineaţa voiam să fiu în
formă. M-am întors pe o parte şi am tras cuvertura până sub bărbie. Câinele
parcă înnebunise. Lătra sufocat de furie, aproape sub geam. Începea să mă
intrige. După un timp scurt, am auzit zgomotul lanţului pe sârmă şi lătrăturile,
îndepărtându-se rapid către poartă. Am sărit din pat şi m-am repezit la
fereastră. O umbră abia conturată dispărea pe după…” „. Eram îngrozitor de
obosit, capul mă durea, dar printre genele încă lipite de somn simţeam că se
făcuse ziuă. Am deschis ochii cu greu şi nu mi-a venit să cred. Era o dimineaţă
splendidă, cum nici nu visasem după mizeria din ajun. M-am ridicat din pat,
lumina mă învăluia strălucitoare, alungându-mi oboseala şi doar lătratul
câinelui mă irita întrucâtva. M-am dus la fereastră ca să mă conving că
dimineaţa aceea atât de frumoasă nu era doar o iluzie şi atunci am văzut-o pe
bătrână îngenuncheată în faţa casei. Se închina până la pământ şi bodogănea
ceva cuprinsă de spaimă. Am avut o presimţire sumbră. Mi-am îmbrăcat repede
hainele şi am fugit spre uşă. Când am deschis-o, priveliştea m-a ţintuit în prag.
De grinda pridvorului, agăţat cu o sârmă, se legăna cadavrul unei pisici
negre…” întrerup transcrierea însemnărilor pentru a face o singură precizare.
Urmează iarăşi un număr mare de pagini distruse sau imposibil de descifrat
care m, determină să presupun că între întâmplările redate pân acum şi cele
povestite în fragmentele următoare exist un interval de cel puţin două – trei zile,
despre care nu şi poate afla nimic.
 Continuu transcrierea:…„În prag apăruse un tânăr înalt, deşirat, cu păru
roşu ca focul şi faţa plină de pistrui. Ochii albaştri vădeai; o tristeţe reţinută ce
îl maturiza înainte de vreme.
— Feciorul meu, Cosmin, mi-l prezentă însenina Trifan.
— Ne cunoaştem, dar nu ştiam că e băiatul dumitald Probabil că n-ara
reuşit să-mi ascund mirarea cum sa cuvine. Am văzut mustaţa cât musca,
lărgindu-se într-urj zâmbet vesel.
— Seamănă cu bunică-su, tată-meu. Tot aşa roşcat era N-am nici o
îndoială că-l al meu. Se întoarse către băiarj Cosmine, mai trage o sticlă de vin
din butoiu’ ăl vechi şi ad-o aci.
Băiatul dispăru imediat, lăsându-ne singuri. Trifari umplu din nou
paharele şi reînnodă firul vorbelor:
— Aşa-l, domnule, cum l-ai auzit. Era schilod şi orbJ Avea un picior
nevolnic, abia îl ţâra şi ochii acoperiţi da albeaţă. Mamă-sa îşi blestema zilele
cu el. Da’ nu-l adevăraa ce spune, totdeauna se găsea câte cineva să-l dea q
strachină de mâncare.
— Sihastrul l-a vindecat?
— Da, a fost o minune adevărată, cum găseşti numai în Evanghelie.
Degeaba mă priveşti aşa domnule, am văzuţi cu ochii mei. Numai că nu ştiu
dacă Sihastru’ e în puterea! Iu’ Dumnezeu sau a Satanei.
— Când s-a petrecut minunea?
— Păi, să fie vreo trei sau patru luni.
— Povesteşte-mi, nea Trifane.
— Era seara târziu, închisesem vitele în grajd şi mă pregăteam să intru în
casă când am văzut Steaua Vie, lunecând pe deasupra pădurii. Venea chiar
spre inima satului. Zici că ai văzut Steaua Vie, aşa frumuseţe nu poate să fie
decât un semn ceresc, un dar pe care Dumnezeu ni l-a trimis ca să ne
bucurăm sufletele şi să ne uşurăm inimile. Sau poate ca să ne încerce.
Dumneata eşti om cu carte şi poate ai să râzi de mine, da’ eu aşa cred. Era
prima dată când venea deasupra satului. O mai văzusem de câteva ori până
atunci, da’ era departe, deasupra Poienii Gorunului, acolo unde stă Sihastru’…
Mi-am făcut cruce şi am ieşit în uliţă. Cred că toată suflarea satului se adunase
pe drum. Abia atunci l-am zărit pe Sihastru cum venea către noi pe cărarea
dinspre pădure. L-am văzut pentru că steaua era chiar deasupra lui şi luneca o
dată cu el. Când a ajuns în mijlocul nostru, Sihastru a început să ne ţină o
predică. Ne-a spus că steaua este în puterea lui, că puterea lui e nemărginită
acum şi că trebuie să ne supunem şi să-l ascultăm fără crâcnire. Noi am crezut
că vorbeşte în dodii, da’ el a zis că rău facem dacă ne îndoim de spusele lui,
fiindcă el ne va arăta puterea chiar acolo, pe loc, săvârşind o minune. Serafim
venise şi el, atras de lumină ca un fluture orb şi Sihastru’ l-a pus să
îngenuncheze în faţa lui. I-a pus mâna pe creştet, steaua a început să joace
deasupra şi, cât ai clipi, l-am văzut pe Serafim cum se ridică în picioare şi
începe să alerge de parcă niciodată n-ar fi fost schilodit. Părea chiar mai înalt,
mai viguros şi albeaţa de pe ochi îi dispăruse. Fugea printre noi, îmbrăţişându-
ne, apoi s-a aruncat la picioarele Sihastrului şi i le-a sărutat plângând de
fericire. Ne-am apropiat şi noi, buimăciţi, ne-am închinat lui şi l-am rugat să ne
ierte pentru necredinţa noastră. El ne-a privit aspru şi a zis că poate o să ne
ierte cândva, da’ pentru asta va trebui să plătim…
— Şi de atunci tot plătiţi.
— Ţi-am mai spus dumitale, poate că Dumnezeu vrej să ne încerce prin
suferinţă. E prea frumoasă steaua ca sg nu fie trimisă de el.
— Nea Trifane, dumneata eşti om în toată firea, nu c babă care stă cât e
ziua de lungă în uşa bisericii…, l-anj dojenit, deşi simţeam cum şi pe mine mă
cuprind^ nesiguranţa.
— Dar minunea? Am văzut-o cu ochii mei.
— Nu mă îndoiesc. Mai ales că am auzit şi de la alţii povestea asta.
Trebuie să existe o explicaţie, chiar dad| nu o cunoaştem încă…
— Şi crezi că o s-o cunoaştem vreodată?
Era chiar întrebarea de care mă temeam, întrebarea| pe care mi-o
pusesem şi eu de atâtea ori până acum Adevărul era că nu ştiam încă ce să
răspund. Pe măsură ce adunam informaţii, taina Sihastrului, în loc să sej
clarifice, devenea tot mai ascunsă. M-a salvat apariţia) tânărului care aducea
clondirul cu vin din pivniţă. Trifan trase încă un taburet lângă masă.
— Cosmine, adă-ţi şi tu un pahar.
— Viu îndată, să bag numa’ căruţa sub şopru. Taică-su îl urmări cu
privirea până la uşă, apoi se aplecă spre mine.
— Să nu spui nimic de fata Iu’ Pricop când o fi el aici
— Nici nu ştiu cine-l fata lui Pricop.
— Cum nu? O ştii cu siguranţă. Nebuna… (glasul i se întrista). Era
drăguţa Iu’ Cosmin. O mai iubeşte şi acu săracu’…
— Iartă-mă că te întreb, ce s-a întâmplat cu ea?
— Serafim. El a ademenit-o până în Poiana Gorunului şi acolo a
necinstit-o Sihastru’.
— Nea Trifane, dumneata vorbeşti serios…?! Şi n-£ încercat nimeni să le
ceară socoteală?
— Ba da… Pricop turba de furie. S-a dus chiar îi noaptea aia să-l caute
pe Sihastru. A vrut să meargă şi Cosmin, m-am luptat cu el şi abia am reuşit
să-l închid în casă. Da’ el a spart geamu’ şi tot a plecat. L-a găsit pe Pricop într-
o baltă de sânge, mai mult mort decât viu. Şobolanii colcăiau pe el. Abia a
putut să-l care înapoi în sat.
 — Poate dacă nu l-ai fi ţinut pe Cosmin…
— Vorbeşti şi dumneata fără să ştii… Se vede că n-ai auzit de toate câte
s-au întâmplat. Ilie a Iu’ Patru făcea cât trei d-alde Cosmin. Tot aşa, s-a dus şi
el în Poiana Gorunului să-l înfrunte pe Sihastru. L-au găsit după două zile
mâncat de şobolani.
— Cine l-a omorât?
— Nu ştiu. In seara aia Serafim era cu oamenii lui la cârciumă. Au
chefuit până la ziuă.
— Atunci Sihastrul…?
— Nu, nu cred. După ce s-a vindecat, Pricop zicea că el nici nu l-a văzut
pe Sihastru. A făcut numa’ câţiva paşi că au sărit pe el o puzderie de şobolani
şi l-au doborât. Doar steaua juca deasupra poienii.
— Ştii cumva dacă steaua era acolo şi în seara când a plecat Ilie al lui
Patru?
— Era, că frati-su îl ruga cu ceru’ şi cu pământu’ să nu se ducă.
Sihastru’ ne-a zis doar că de la ea îşi trage puterea.
— Nea Trifane, de când a apărut steaua asta pe aici?
— Păi să tot fie un an…
— Şi Sihastrul?
— Nu mai ştiu… El se aciuise mai de mult în poiană. Casa de acolo e a
lui.
— Până acum un an steaua n-a mai apărut niciodată?
— Ba da. Câteodată, primăvara, zbura ca un fulger peste pădure, da’
treceau ani întregi până s-o vedem din nou. Acu’ parcă s-a priponit deasupra
poienii. Rar dacă lipseşte vreo zi.
Am vrut să mai întreb ceva, dar m-a întrerupt venirea ‘ui Cosmin. Odată
cu el a pătruns în odaie un miros proaspăt de fân şi de aer rece. Tatăl său i-a
umplut şi lui paharul şi am ciocnit toţi trei. Uitasem întrebarea, dar mai aveam
totuşi o nelămurire.
— Nea Trifane, ai spus mai înainte că Sihastrul v-a pus să plătiţi pentru
necredinţa noastră. În ce fel? Bani?
— Da…
— Şi dacă n-aveţi?
— Vine Serafim cu ai lui în fiecare sâmbătă şi umple căruţele cu tot ce
găseşte prin curţi. Duminica merge la târg, vinde şi seara îi duce obolu’… În
poiană.
— Până când o să tot plătiţi? N-aţi încercat niciodată să-l alungaţi din
sat?
— Ce ştii dumneata… Încă n-ai cunoscut puterea Sihastrului…
Resemnarea lui sau tristeţea din ochi m-au făcut să iau hotărârea pe loc.
 — Mâine am să merg în Poiana Gorunului.
L-am văzut pe Cosmin cum tresare şi în privirea lui am desluşit o
luminiţă ciudată. Nea Trifan, speriat, îşi făcea cruce.
— Domnule, ce ţi-a venit aşa deodată, vrei să te mănânce şobolanii? Nu-l
mânia pe Dumnezeu.
— Nu te supăra, nea Trifane, dar eu nu cred în minuni. Sihastrul
ascunde o taină poate mai stranie decât mi-aş fi închipuit vreodată, dar taina
asta trebuie să aibă o cheie. La început am crezut că e un şarlatan care profită
de izolarea satului şi de neştiinţa celor mai mulţi de aici ca să-şi facă mendrele
şi mă miram cum de nu l-aţi alungat. Acum ştiu că bănuiala mea nu e bună
decât în parte. Sihastrul are într-adevăr o putere ciudată care îi vine de la
Steaua Vie şi puterea asta îl face cu atât mai periculos. Trebuie să aflu
dezlegarea tainei şi numai el îmi poate oferi cheia.
M-am oprit văzându-l cum mă privesc înmărmuriţi. Ii luasem prea
repede, mă înfierbântasem ridicând glasul fără să-mi dau seama şi vorbisem
mai mult pentru a-mi clarifica mie gândurile. Probabil nici nu m-au înţeles în
întregime şi acum se întrebau ce caut de fapt în satul lor. Am sesizat în ochii lui
nea Trifan o oarecare distanţare şi chiar o umbră de neîncredere pe care nu mi-
aş fi dorit-o. Numai pe Cosmin îl simţeam de partea mea.
Am ridicat paharul încercând să risipesc stânjeneala.
— Să fie într-un ceas bun.
Am ciocnit şi am sorbit vinul până la fund. Privirea lui nea Trifan începea
să se încălzească. Deveni iarăşi omul sfătos şi primitor.
— Mergi, Cosmine şi spune-l maică-ti să aştearnă masa.
M-am ridicat şi mi-am scos ceasul din buzunar. Se făcuse târziu.
— Îţi mulţumesc, nea Trifane, pentru seara asta şi mai ales pentru vin.
Să poţi face aşa o licoare, e într-adevăr, un… Dar ceresc.
Mustăcioara se lărgi într-un zâmbet de satisfacţie.
— Bob cu bob am ales strugurii. Se înnegura deodată. Domnule, doar nu
vrei să pleci? Trebuie să rămâi la masă.
— Îmi pare rău, pe cuvânt îmi pare rău. Dar de când povestea cu pisica
aia, bătrâna dă drumul la dulău în fiecare noaptea. N-am să mai pot intra în
curte.
A mai insistat de câteva ori, părea chiar supărat de-a binelea, dar am
rămas pe poziţie. Înainte să plec a ţinut să-mi dea măcar o sticlă de vin pentru
acasă.
Eram deja departe, pe uliţă, când am auzit zgomotul unor paşi alergând
în urma mea. Am întors capul şi l-am recunoscut pe Cosmin. M-a privit în ochi,
cu o seriozitate nepotrivită pentru tinereţea lui:
— Domnule, mâine merg şi eu în Poiana Gorunului.
 — Nu se poate, Cosmin. Tatăl tău…” „. În sfârşit, printre brazi, poiana.
Era un luminiş destul de întins, inundat de strălucirea orbitoare a stelei care
oscila deasupra, la câteva zeci de metri. Ne-am oprit şi am părăsit cărarea
ascunzându-ne la adăpostul unui molid bătrân, cu crengile grele şi, stufoase
atârnând pânăj aproape de pământ. Nu era prudent să înaintăm mai mult,
atâta timp cât fulgerul se afla acolo. Locul mi se părea destul de ferit şi ne
dădea posibilitatea să observăm aproape întreaga poiană.
În marginea opusă cărării pe care venisem se înalţi» casa Sihastrului. O
hardughie de lemn cu două etaje, părea de mult timp lăsată în părăsire.
Treptele de la intrar erau rupte, din balustrada pridvorului lipseau o mulţime
de şipci şi geamurile erau aproape toate sparte. Pretutindeni se depusese un
strat gros de cetină uscată şi resturi de lemnărie putredă. Deşi scăldată în
lumina argintie a stelei, îmi dădea senzaţia unui monstru imens din lemn,
sumbru şi ascunzător de primejdii. Nu sesizasem încă nici o urmă de mişcare,
dar Cosmin s-a târât lângă mine şi mi-a arătat cu degetul fereastra din colţ a
ultimului etaj. Se deschidea încet şi o lumină puternică apăru în cadrul ei. Nu
ştiu de ce, în momentul acela am simţit un fior de nelinişte şi în minte mi-au
revenit cuvintele lui nea Trifan despre Pricop şi Ilie al lui Patru. Am privit
încordat, încercând să-mi recapăt calmul. Cosmin încremenise lângă mine. La
fereastră se ivi o figură întunecată, cu părul negru şi lucios până la umeri şi
barba încâlcită. Era Sihastrul! L-am recunoscut imediat, cu toate că nu-l
văzusem niciodată. Purta un anteriu negru, cu mânecile largi şi ceva îi
strălucea la piept. Privea în sus, către globul de foc şi în mâna dreaptă ţinea un
felinar. O lampă cu carbid, altceva nu putea produce o lumină atâtj de
puternică. A scos-o mult în afara ferestrei şi a început s-o mişte lent, în sus şi
în jos. Nu înţelegeam ce urmăreşte. Părea concentrat asupra stelei. După câteva
clipe am văzut ceva de necrezut! Globul de foc a început şi el să oscileze, uşor,
pe verticală, în ritmul felinarului. A urmat o mişcare j laterală a lămpii şi
steaua a imitat-o întocmai. Părea o fiinţă vie! Steaua Vie! Înţelegeam acum de
ce o denumiseră astfel localnicii. Şi totuşi, ce putea fi?… Nu reuşeam să-mi
adun gândurile. Sihastrul a întrerupt mişcarea felinarului şi în cealaltă mână i-
a apărut un ciob de sticlă verzuie, probabil o rămăşiţă de vitraliu. L-a aşezat în
faţa lămpii şi un fascicul de lumină verde s-a îndreptat către globul de foc.
Steaua a început să tremure abia perceptibil şi a căpătat o nuanţă verzuie. Era
uluitor! Nu ştiam ce să mai cred! Amorţisem acolo, afundat în cetina uscată şi
ochii mă dureau de încordare… Deodată, Sihastrul a tresărit, şi-a întrerupt
experienţele şi a privit cu atenţie exact în direcţia noastră. Era imposibil să ne
vadă! Poiana era inundată de lumină, iar noi ne aflam destul de departe,
protejaţi de umbra molidului. Şi totuşi el privea către noi, cu atenţie.
— Domnule, ne-a văzut! Şopti Cosmin cu vocea întretăiată de spaimă.
 — Fugi! L-am îndemnat ridicându-mă şi am început să alerg în urma lui.
Crengile brazilor mă loveau peste faţă, nici nu mai ştiam unde este
cărarea şi singurul gând era să ne depărtăm cât mai mult de Poiana Gorunului.
Undeva, în spate, am auzit un hohot de râs nestăvilit, devenind tot mai slab pe
măsură ce alergam…” „. Ne-am întâlnit cu Serafim chiar în poarta casei lui nea
Trifan. Stătea cu picioarele uşor depărtate, frământându-şi biciuşca în mâini şi
ne aştepta rânjind. Oamenii lui se aflau mai în spate. Cel îndesat şi negricios se
rezemase de gard şi mesteca nepăsător, iar ceilalţi doi, fraţi gemeni, blonzi, cu
figurile pătrate, greoaie, ne priveau aPatici, sprijiniţi în bâte.
Eram lac de transpiraţie şi feţele încă ne ardeau de fierbinţeala
alergăturii. Nu înţelegeam ce vrea de la noi Serafim. Cosmin a privit o clipă
peste gard, însă pr curte nu se vedea nimeni.
Serafim s-a apropiat la câţiva paşi de noi.
— Stăpânul s-a îndurat de voi şi nu v-a pedepsit penti îndrăzneală. Dar,
ţineţi minte, e pentru ultima oară.
Îşi pleznea cizmele cu biciuşca şi a trecut pe lâng noi lăsându-ne
înmărmuriţi. De unde ştia ce se petrecu, în Poiana Gorunului? Am fugit
aproape tot timpul făr să vedem pe nimeni şi o altă cărare spre locul acela n
ştiam să existe. Iar din felul în care ne vorbise nu putear crede că o făcuse din
proprie iniţiativă. Mai mult ca sigu îi ordonase Sihastrul. Dar în ce fel?
Serafim s-a oprit de parcă ne-ar fi ghicit gândurile… Văzut uluirea pe
feţele noastre şi rânjetul i s-a lăţit, i adăugat poruncitor:
— Diseară toţi oamenii să se adune în faţa cârciumi: O să vină Stăpânul
să le vorbească.
L-am urmărit fără să facem vreo mişcare până dispărut după colţul
drumului…” „. Stăteam întins în pat, încercând să mă relaxez Lumina zilei se
micşora şi de pe uliţă auzeam frânturi d. vorbe nedesluşite. Oamenii se
îndreptau deja către locu de întâlnire. Singura certitudine pe care o aveam era
c. Sihastrul îşi dobândise puterile neobişnuite de la Steau; Vie. Era, de fapt,
ceea ce aflasem de la săteni încă dir primele zile, dar refuzasem să cred. Încă
nu pricepeam c< poate să fie fulgerul acela şi uneori chiar mă îndoiam ci voi
putea înţelege vreodată. Sihastrul găsise o cale ci comunicare cu el şi îl dirija
cum voia. Mă îngrozearr gândindu-mă cât rău putea face un nebun cu o
asemeneî forţă. Ceea ce se petrecea în sat vădea doar nesiguranţs începutului.
M-am ridicat din pat şi am început să irl îmbrac. Trebuia oprit înainte de a-l
cuprinde beţia puterii, dar cum? Nimeni n-a reuşit să se apropie de el. Deodată
mi-a venit o idee. Am ridicat geamantanul pe masă şi l-am deschis. Lampa cu
baterii era neatinsă în cutia ei. Am scos-o, i-am verificat funcţionarea şi am
aşezat-o lângă cuţitul de vânătoare cu plasele de os. Era o soluţie, nu ştiu cât
de bună, dar deocamdată trebuia să mai aştept pentru a o pune în aplicare. Am
ascuns geamantanul sub pat şi m-am grăbit spre uşă. Nu voiam să întârzii…” „.
Mergeam grăbit, aproape alergând. Uliţa era pustie, ici-colo câte o luminiţă
pâlpâia stingheră la geamul unor case abia conturate în întuneric şi în liniştea
profundă nu se auzea decât rar lătratul repede curmat al câinilor. Era o tăcere
neobişnuită pentru ora aceea, semn că tot satul se adunase deja pe platoul din
faţa cârciumii. Simţeam cum îmi sporeşte încordarea. Am început să alerg
poticnindu-mă aproape la tot pasul în hârtoapele ascunse de întuneric. Cerul
se acoperise cu nori denşi, tumultuoşi, prevestind un nou şir de zile reci şi
ploioase. Singura lumină era cea a stelei. Încă de când ieşisem din casă o
zărisem alunecând lent peste sat, însoţind probabil venirea Sihastrului. De
câteva minute se oprise deasupra locului în care apreciam că trebuie să se afle
cârciuma. Lumina ei devenea tot mai puternică pe măsură ce mă apropiam.
Treptat, am început să aud un murmur de voci şi, când am ajuns la ultimul cot
al drumului, am văzut mulţimea. O febrilitate subită m-a cuprins. Platoul din
faţa cârciumii era plin de oameni, nici nu crezusem că pot fi atâţia locuitori în
Sipotu. Am trecut podeţul şi m-am strecurat printre ei. Nu mi-a dat nimeni nici
o atenţie. Am citit pe feţele lor îngrijorarea şi uneori chiar spaima. Cuvinte
răzleţe, întrebările puse în şoaptă şi răspunsurile bolborosite vădeau, toate,
presimţirea unei noi năpaste. M-am înghesuit spre locul deasupra căruia
încremenise globul de foc.
O căruţă cu doi cai se afla în cercul din mijlocu, mulţimii. Cu spatele la
cele patru colţuri ale ei vegheau Serafim, individul negricios şi gemenii blonzi.
Ţineau îri mâini bâtele pregătite şi scrutau figurile celor din jur cu priviri
bănuitoare. In căruţă era Sihastrul! Se pregătea să urce cu picioarele pe capră
pentru a putea cuprinde mai bine adunarea. Poziţia în care se afla şi anteriul
până laj glezne îi sporeau înălţimea şi aşa apreciabilă. Părul î {căpătase reflexe
de antracit şi pe piept îi strălucea o steg masivă, prinsă cu un lanţ, totul din
aur. Văzându-l atât de aproape înţelegeam frica instinctivă pe care o resimţeau
sătenii faţă de el. Cel mai greu de îndurat era aşteptarea!
Aceea înfrigurată şi Sihastrul ştia acest lucru, motiv pentri care nu se
grăbea să vorbească. Nasul îngust, coroiat pomeţii ieşiţi ai obrajilor, dar mai
ales ochii negri şi reci ca de şarpe păreau că hipnotizează mulţimea. În
momentul în care a pus şi cel de-al doilea picior pe capră, caii au început să
fomăie şi să se zbată în hamuri. El nu s-a tulburat. A întins încet mâna dreaptă
şi animalele s-au potolit ca prin farmec. Orice îndoială cu privire la puterea lui,
dacă mai aveam vreuna, mi-a dispărut în clipa aceea.
În ochii oamenilor lucea frica. O tăcere adâncă s-a lăsaţi pe platou.
Sihastrul şi-a ridicat braţele – mânecile largi ale anteriului păreau aripile
unei uriaşe păsări de pradă – şi a început să vorbească:
 — De azi înainte vreau ca poruncile mele să fie sfinte pentru voi. Eu voi fi
Dumnezeul vostru! Să nu vă îndoiţi de lucrul ăsta. Pe cei care vor cuteza să se
împotrivească î| voi nimici fără cruţare. Şi acum iată ce vă poruncesc:
începând cu ziua de mâine, toţi bărbaţii în putere se vor aduna în Poiana
Gorunului pentru a primi învăţătura mea. Ei vor fi oastea mea! Ei vor duce în
lume poruncile mele şi nimeni nu va îndrăzni să-l Înfrunte, căci deasupra lor va
străluci mereu Steaua Vie. Depinde numai de vo să fiţi stăpânitori sau sclavi!
Eu vă voi arăta drumul pentru a fi stăpânitori! Puterea mea e nemărginită şi
lumea va trebui s-o cunoască…!
Nu l-am mai ascultat. Îmi simţeam palmele umede şi abia reuşeam să-mi
stăpânesc tremurul corpului. N-aş fi crezut ca presupunerile mele să se
adeverească atât de curând. Acum cine îl va mai putea opri din proiectele lui
nebuneşti? Am privit în jur. Oamenii încremeniseră cu spaima întipărită pe
feţe. Păreau în transă, copleşiţi de cuvintele lui.
Deodată am sesizat o mişcare la câţiva metri de mine şi l-am văzut pe
Pricop. Îşi croia drum către primele rânduri şi chipul lui brăzdat de cicatrici
căpătase o paloare cadaverică. Ceva mai în spate, Cosmin încerca zadarnic să
se strecoare printre oameni pentru a-l ajunge. Am privit către Serafim, aflat
chiar în faţa mea. Vlăjganul observase şi el mişcarea şi îl urmărea încordat pe
Pricop.
Am înţeles că se va întâmpla ceva crunt, dar n-am mai avut timp să
reacţionez. Pricop ajunsese în faţă, ochii-l scăpărând de ură îl fixau pe Sihastru
şi în clipa următoare strigătul lui făcu mulţimea să tresară.
— Ticălosule! Nu-ţi ajunge că ţi-ai bătut joc de noi! Acum ne vrei şi
sufletele?! Ţine!
Mi-e foarte greu să descriu ce s-a petrecut în acele câteva secunde.
Oamenii, îngroziţi, se uitau când la Pricop, când la Sihastru, care se
întrerupsese din predică şi se răsucise către ţăran, privindu-l de sus cu faţa
schimonosită de furie. Serafim a ţâşnit cu bâta deasupra capului, dar Sihastrul
l-a izbit cu piciorul în umăr împiedicându-l să lovească. În mâna lui Pricop a
lucit pe neaşteptate un cuţit, pe care, în clipa când a strigat ultimul cuvânt, l-a
aruncat cu un icnet crâncen. S-a petrecut ceva uluitor! Sihastrul i-a observat
mişcarea, dar nici n-a încercat să se ferească. Am privit cu toţii încremeniţi
cum fulgerarea lamei se întrerupe la câţiva centimetri de pieptul lui şi am văzut
cuţitul căzând cu un zgomot sec capra căruţei. Pricop a gemut înnebunit şi
câţiva ţărani s-a prăbuşit în genunchi. „Lepră! Vrei să mă ucizi?!” a răcni
Sihastrul şi, dintr-un zvâcnet, a întins braţele spre a.
Pricop s-a clătinat parcă lovit de o forţă nevăzută şi a căzi la pământ
horcăind. Eram incapabil să mai judec, i transpiraţie rece îmi înfiora şira
spinării şi simţeam cu deznădejdea se infiltrează tot mai adânc în mine. Ce
puteam face eu singur împotriva nebunului ăsta turbat.
Cum să-l înving, atâta timp cât el avea o putere pe cai nici nu mi-o
închipuisem vreodată? Am privit în juj căutând să-mi recapăt calmul. Sihastrul
încă răsufla greu cu mânie, dar Pricop, care horcăia la pământ, nu-l mi
interesa. Cerceta crunt feţele oamenilor şi un rânja dispreţuitor începu să-l
întindă buzele groase. M-am uita şi eu la chipurile încremenite pe care spaima
se învecin^ cu suferinţa şi, fără să ştiu de ce, am avut deodată ui sentiment
puternic de milă şi în acelaşi timp de nebănuifl simpatie pentru oamenii aceia
care de ani de zile trăiai liniştiţi cu bucuriile şi tristeţile obişnuite şi care acum
îs vedeau tihna tulburată brusc, fără măcar să poată pricepi de ce se abătuse o
asemenea năpastă pe capul lor. Trebui] să-l ajut înainte ca Sihastrul să le
înfrângă voinţa şi săi supună nebuniei lui.
M-am îndreptat încet către locul în care zăcea Pricod Câţiva săteni erau
aplecaţi deasupra lui nestiind cum săi ajute. Cosmin ajunsese şi el acolo şi
stătea cu fruntej plecată ferindu-şi ura de privirile Sihastrului. Pricop abil mai
respira. Un fir de sânge i se prelingea din nas pi cicatricile obrazului. L-am
ridicat, ajutat de ceilalţi, ş mulţimea ne-a făcut loc. Serafim a vrut la un
moment dat să vină spre noi, dar cum Sihastrul nu avea intenţii să ne
împiedice – voia, probabil, să-şi continue predica şi aştepta să dispărem cât mai
repede – s-a mulţumit şi el sâj ne urmărească, încruntat, mişcările. M-am uitat
atenf cu teamă, la feţele oamenilor, în timp ce treceam printre ei. Le-am văzut în
ochi sclipirile de ură şi teama mi-a dispărut. Nu puteam fi singur…” „. Am
prins-o în palmă cântărind-o. Cureluşa părea destul de rezistentă. Am
petrecut-o pe după gât, iar pe cealaltă am legat-o la spate. Puteam astfel să port
lampa cu baterii la piept, bine fixată şi să am mâinile libere. Era un lucru
minor, însă nu aveam voie să neglijez nici un amănunt, oricât de lipsit de
importanţă ar fi părut… Nu ştiam ce surprize îmi vor fi rezervate în Poiana
Gorunului şi o neglijenţă cât de mică m-ar putea costa viaţa. Şi aşa, uneori,
soluţia îmi părea fără nici o şansă de reuşită… Am stins lumina şi am verificat
din nou funcţionarea lămpii. Fasciculul de raze cădea la câţiva paşi în faţa mea.
Am coborât filtrul şi strălucirea a devenit verzuie. Din nou m-a cuprins îndoiala
şi pornirea aceea de a lăsa totul baltă era mai puternică decât oricând. Mi-am
amintit de Ilie al lui Patru, de Pricop şi de avertismentul pe care Sihastrul mi-l
trimisese prin Serafim. Ştiam că nu glumeşte şi că mă va ucide fără cruţare
dacă voi cădea sub puterea lui. Şi totuşi, nu-l puteam părăsi pe oamenii aceia…
Mi-am desfăcut lampa şi am aşezat-o cu grijă în geamantan. Am ieşit apoi în
pridvor să scrutez înserarea spre locul de deasupra pădurii. Am simţit că mi se
taie respiraţia. Globul de foc nu mai sclipea peste Poiana Gorunului! N-am avut
nici măcar puterea să mă bucur. Sperasem tot timpul în venirea uneia din acele
rare nopţi când steaua lipseşte deasupra poienii, iar acum, când sosise
momentul, eram parcă ţintuit locului. O umbră turişându-se pe uliţă mi-a
atras atenţia. Am ghicit îngrijorat silueta lui Cosmin. Băiatul ăsta mă urmărea
cu îndârjire de când refuzasem să-l mai iau cu mine în poiană Ş1 în noaptea
asta trebuia să mă feresc de el. N-aveam dreptul să-l risc viaţa, mai ales că nici
nu ştiam prea bine ^’ trebuie să fac…”
Următoarele două file sunt complet ilizibile din cau: apei de ploaie. Profit
de această întrerupere pentru; răspunde la una din întrebările cu o importanţă
deosebită cred eu, în contextul celor întâmplate atunci, la Şipotu dar mai ales
pentru ultima noapte din Poiana Gorunului.
Deci: cine era Sihastrul?
Din informaţiile culese de mine în sat, figura Iu apare destul de lămurită.
Mă voi limita la trei mărturii pt care le redau conform înregistrării de pe banda
magnetică.
Veniamin Patru (67 de ani, fratele tânărului mort îr Poiana Gorunului):
„Sihastrul?… Ehe, domnule, e c poveste tare urâtă, din vremile acelea tulburi…
De mul nu mai vrea nimeni să-şi amintească de ea… Era un ticălos şi un
ucigaş. El l-a omorât pe fratele meu, orice-ar zid lumea… II chema Alexandru
Boroda şi era fecioru boierului din Băileni. Tată-su, om de treabă, a văzut că nu
mai poate so scoată la capăt cu el şi l-a trimis în Franţa la şcoli înalte, vai de
învăţătura lui, că a venit de acolo a un câine turbat şi a început urgia. Iartă-
mă, domnule, d mă înfierbânt, vezi dumneata, nici dup-atât amar de an nu mi-
a trecut durerea din suflet… de pe urma Iu’ tată-s> nu i-a rămas decât conacu’
din Poiana Gorunului, aciuat acolo ca să ne năpăstuiască. A dobândit putere;
stelei şi nimeni n-a putut să-l mai stea în cale. Doar străinu acela care a
dispărut odată cu el fără măcar să-l pute mulţumi…”
Ilarion Goanţă (71 de ani, văr primar cu Cosmir Trifan): „Sihastrul? Un
smintit, asta era. Unii spun că l-au văzut nu o dată cum spinteca ogarii de
vânătoare care zăboveau să-l aducă prada. Iar cu femeile, ce să mai vorbim…
Eu cred că şi din cauza lui a murit boieru’ ăl bătrân. De inimă rea. I-a lăsat
doar casa din poiană. Dd la Paris, nebunu’ a venit taman aci ca să-şi verse
fierea pe noi, că pe tac-su n-avea cum să-l mai scoale din mormânt. Nu ştiu
cum a izbutit să capete puterea stelei şi să facă minunile. Avea pe diavolu-n el…
Cosmin ştie mai multe, da’ din noaptea când străinu’ acela s-a dus în poiană
să-l’ înfrunte pe nebun şi a dispărut odată cu el, văru-meu parcă şi-a pus lacăt
la gură. Eu cred că a fost şi el acolo. In noaptea aia bietu’ taică-su, fie-l ţărâna
uşoară, l-a căutat plângând prin tot satu’ fără să-l dea de urmă. Cosmin zicea
că a fost la o femeie din Priboieni, da’ nimeni nu l-a crezut. Dumnezeu ştie ce-a
văzut el în Poiana Gorunului, de nu vrea să spuie nici acu’ la bătrâneţe…
 (într-adevăr, cu toate insistenţele mele, de la Cosmin Trifan nu am reuşit
să aflu nimic privitor la evenimentele de atunci).
Vasile Teişanu (72 de ani, învăţător pensionar): „Cine era Sihastrul? Mă
bucur că se preocupă cineva după atâţia ani de cazul ăsta. Ar fi fost păcat să
rămână în uitare. Pe vremea aceea eu funcţionam la şcoala primară din Băileni,
aşa că n-am participat efectiv la evenimente, dar am auzit de ele şi m-au
fascinat multă vreme, chiar şi după ce povestea s-a stins. Am vrut la un
moment dat să scriu şi o carte, dar au apărut alte griji, familia, copiii şi am tot
amânat. Da, l-am văzut pe Sihastru şi chiar una dintre minunile lui: vindecarea
lui Serafim. Mărturisesc că nici până acum n-am reuşit să-mi explic legătura
aceea stranie dintre el şi globul de foc pe care sătenii îl denumeau „Steaua Vie”.
Chiar şi eu ajunsesem la un moment dat să cred în puteri supranaturale, aşa
că nu-l de mirare spaima sătenilor, în mare parte neştiutori de carte. L-am
văzut şi pe străinul acela despre care oamenii ziceau că a venit să-l înfrunte pe
Sihastru. Era un bărbat nu prea înalt, subţirel, dar cu umeri puternici. Nu-l
mai reţin figura, îmi amintesc însă că avea un fel de a fi ca te mobiliza, te făcea
să ai încredere în tine. Asta po pentru că reuşea să-şi ascundă foarte bine
momentele slăbiciune. Nu cred că nu avea îndoieli, era totuşi o
Dumneavoastră trebuie să ştiţi mai bine, dacă spuneţi i-aţi găsit
însemnările… Da, da, acum îmi aduc aminte i dumneavoastră, eraţi în echipa
aceea de prospecţiu geologice care a poposit acum câţiva ani în ca Sihastrului…
Vedeţi, mai am încă memoria bună.
Iertaţi-mă, am tot vorbit până acum, dar nu v-am răspu: la întrebare.
Sihastrul se numea Alexandru Boroda şi e fiul moşierului din Băileni. Era un
individ bizar. In înainte de a pleca în Franţa, la studii, dăduse de câtev ori
prilejul să se vorbească de isprăvile lui. Am înţeles c ştiţi poveştile cu câinii de
vânătoare. Trebuie să recunos însă că era un tip inteligent. A urmat filosofia la
Sorbonj şi, din câte am auzit, a fost unul dintre cei mai burj studenţi. Sa întors
în ţară în urma morţii tatălui său şi s-ţ stabilit în conacul din Poiana
Gorunului. V-am spus, ni ştiu cum a reuşit să pună stăpânire pe Steaua Vie şi
s capete forţa aceea extraordinară, clar cred că se gândişi de mult timp la lucrul
ăsta. Mi-e teamă să-mi închipu unde ar fi putut ajunge dacă n-ar fi venit în sat
străinu acela. În ceea ce priveşte dispariţia lui şi a străinului, şi ştiţi că nu este
chiar atât de misterioasă. V-am mai spus voiam să scriu cândva o carte şi am
făcut şi eu o mică, ha| să-l zic aşa, anchetă. Amănuntul l-am aflat de la ur
pădurar, Anghel Donose, un om închis, pe care cu greu l-am făcut să
vorbească. A murit de mult…”
Această ultimă informaţie primită de la Va; Teişanu o voi îngloba în
observaţiile mele finale.
 Transcriu, în continuare, ultimul fragment dit însemnările
necunoscutului:…„Liniştea era de-a dreptul sinistră. Mergeam repede,
străduindu-mă să calc cât mai uşor pe cetina uscată. In întuneric, umbrele
brazilor îşi schimbau continuu formele, năluci tăcute şi ameninţătoare,
sporindu-mi încordarea. Nu îndrăzneam să mă opresc. Mersul îmi dădea o
oarecare siguranţă, deşi simţeam mereu imboldul de a o lua la fugă. Cerul era
tot acoperit cu nori denşi printre care doar arareori scăpa câte o rază de lună.
Era imposibil să renunţ la lumina lămpii cu baterii pentru a desluşi drumul şi
teama mi se amplifica gândindu-mă că puteam fi observat de la zeci de metri
depărtare. Aproape la fiecare pas duceam mâna la şold pentru a pipăi mânerul
cuţitului de vânătoare. Nu ştiam cât de folositor mi-ar fi dacă Serafim şi
oamenii lui s-ar ivi pe neaşteptate în faţa mea, dar prezenţa lui îmi aducea o
undă firavă de linişte. Aerul răcoros al nopţii îmi potolise fierbinţeala tâmplelor,
dar fiecare spărtură din nori prin care apărea luna mă făcea să tresar. Aveam
mereu impresia că e lumina globului de foc şi gândul ăsta mă îngrozea. Toate
planurile mele se bazau pe ipoteza că Sihastrul dispunea de forţa aceea
neobişnuită numai în timpul cât steaua se afla deasupra lui. In rest, el devenea
un simplu nebun pe care puteam să-l înfrunt. Era singura mea şansă.
Mi-am încetinit mersul, observând că brazii devin tot mai rari. Poiana
Gorunului trebuia să fie pe-aproape, undeva în faţa mea. M-am oprit şi am
stins lampa. Treptat, ochii începeau să mi se deprindă cu întunericul. Tăcerea
profundă făcea mai puternic mirosul de cetină şi, pe cerul smolit, siluetele
brazilor se conturau ca decupate în indigo. Deodată, chiar deasupra mea, pâslă
tulbure a norilor a început să se destrame şi prin golul rămas s-a ivit secera
subţire a lunii argintând crengile brazilor. Era o privelişte de vis… Un dar
minunat înaintea morţii? Mi-am coborât °chii încercând să uit gândurile
sumbre. Am vrut să pornesc din nou, însă un foşnet m-a ţintuit locului. Eram
sigur că fusese zgomotul unor paşi. Mi-am încordai auzului, dar foşnetul nu s-a
mai repetat. A fost probabij un animal speriat. Oamenii lui Serafim n-ar fi
pregeta să mă atace. Am încercat să desluşesc printre trunchiuri., brazilor
umbra vreunui om, însă n-am reuşit să văd nimu asemănător. Mi-am pipăit din
nou cuţitul şi am pornit N-aveam timp de pierdut, nu ştiam câtva lipsi din
poiani globul de foc. La fiecare pas desluşeam un zăngănit uşo şi mi-am dat
seama că se slăbise filtrul lămpii. Am potrivi rama zâmbind trist în întuneric.
Speram să nu fiu nevoi să apelez la această ultimă alternativă…
Am ajuns în marginea luminişului destul de repede Silueta conacului
părea că umple poiana şi doar Îs fereastra ultimului etaj se zărea slab pâlpâirea
unei flăcăr: de lumânare. Erau ultimele clipe în care mai puteani renunţa şi
dorinţa de a fugi mă invada mai puternic^ decât oricând. Am traversat
luminişul înainte de a mi copleşi slăbiciunea. Treptele putrede ale intrării au
trosni: sec şi în faţă mi s-a deschis golul întunecat al uşii. Ari aprins din nou
lampa. Un hol imens, inundat de praf ş de crengi rupte, câteva canapele cu
husele sfâşiate, restur, de mobilier aruncate în dezordine. Prin colţurile
scufundate în întuneric sclipeau pânze de păianjen. Capete hidoase de mistreţi
şi urşi cu gurile căscate şi blana pe jumătate roasă de molii atârnau pe pereţi
în medalioane vânătoreşti. In jocul umbrelor, aveam senzaţia; că le văd
mişcându-se abia perceptibil, pregătite de atac La extremitatea opusă uşii, o
scară largă din lemn s^ bifurca în două ramuri laterale, mai înguste, ce ducea
către coridoarele primului etaj. Am înaintat cu simţuril încordate la maximum,
aşteptând în fiecare moment. Lovitură neprevăzută. Când am ajuns în mijlocul
încăperii un zgomot de gheare m-a făcut să tresar. Şobolanii! M-an răsucit şi i-
am văzut ţâşnind de sub canapele. N-aş fi crezu că pot ajunge la o asemenea
mărime! Un nod durero mi-a strâns coşul pieptului şi mâna a fugit instinctiv
către cuţitul de la şold. Şi totuşi animalele nu m-au atacat. S-au oprit
mişunând la câţiva paşi de mine, păreau dezorientate de lumină, apoi s-au
întors şi au dispărut în câteva secunde prin găurile din podea. Nu ştiam ce i-a
determinat să renunţe la atac, dar fuga lor mi-a atenuat tremurul din corp.
Voiam să cred că e un semn bun. M-am apropiat de scară, am urcat câteva
trepte ca să pot vedea măcar capetele culoarelor şi am strigat.
— Hei, cetăţene!… Coboară!… Vreau să-ţi vorbesc…!
Glasul meu, aproape de nerecunoscut, s-a pierdut în cotloanele
întortocheate ale conacului fără să-mi aducă nici un răspuns. Tăcerea a devenit
şi mai grea acum când îmi deconspirasem prezenţa. Aşteptarea mă înăbuşea,
îmi simţeam buzele ca de cauciuc şi bătăile inimii îmi zvâcneau tot mai
puternic în tâmple. Din câteva salturi am urcat ramura dreaptă a scării şi am
ajuns în capătul coridorului de ia etaj. Aceeaşi mizerie, două sau trei scaune
rupte, prin tot locul pânze de păianjen. Niciuna dintre camere nu mai avea
uşile întregi. N-am zăbovit să le cercetez. În celălalt capăt al coridorului zăream,
în lumina albăstruie a unei ferestre murdare, o altă scară de lemn. O singură
dam m-am oprit din mers, încordat. Avusesem impresia că aud pe culoarul de
deasupra mea trosnetul înfundat al unor paşi. Am ascultat cu respiraţia tăiată,
dar zgomotul nu s-a mai auzit. Putea fi o simplă halucinaţie, deşi eram sigur că
Sihastrul îmi urmărea mişcările.
Am ajuns la scara din capăt şi am cercetat-o în lunii na lămpii. O
mulţime de trepte lipseau, iar celelalte erau pe jumătate putrezite. Balustrada
se legăna, prinsă numai în câteva cuie ruginite. Greşisem probabil drumul, dar
nu mai aveam timp să mă întorc şi să caut altă variantă. Grinda de la perete a
scării era destul de lată şi părea să eziste. Am început să urc simţind-o cum se
lasă sub „i’eutatea mea. Priveam din când în când spre gaura întunecată a
culoarului superior, însă abia pe la jumătăţi urcuşului m-a invadat sentimentul
acut al unei prezent ostile. M-am uitat înfrigurat spre culoar şi în acel ms ment
l-am zărit! Dezastrul n-a durat decât o fracţiune L secundă. Umbra s-a aplecat
fulgerător şi a izbit cu un dru de fier capătul de sus al grindei. Am auzit un
zgomc violent, de lemnărie putredă şi am simţit ca prin vis şoctl dur al căderii.
Numai o zvâcnire a instinctului m-a feri din calea drugului de fier care s-a înfipt
în podea, la câţi\par centimetri de pieptul meu. Nu ştiu de unde am a, puterea
să mă târăsc spre peretele coridorului. Ca prii minune, lampa încă mai
funcţiona. Am stins-o reped< lăsând culoarul în obscuritatea albăstruie a
ferestrei undeva, deasupra mea, auzeam abia desluşit răsuflare!
Întretăiată a Sihastrului. Pesemne îşi calcula următorii atac. Iar eu, abia
după ce şocul trecuse, începeam să sim durerile. La cea mai mică mişcare, un
cuţit de foc îm săgeta gamba stângă, pornind de la gleznă. Începea sa mă
cuprindă disperarea.
M-am ridicat anevoie, sprijinindu-mă de perete, făi» să calc pe piciorul
luxat. Am rămas aşa încercând să-flfl recapăt respiraţia normală. Deodată am
observat cum sa risipeşte întunericul şi o lumină argintie, puternică] pătrunde
prin fereastră. Am încremenit de groază. D undeva de sus a izbucnit hohotul de
râs, dispreţuitor rău, al Sihastrului. Globul de foc revenise în poiană. Erar
distrus! Am început să alerg şchiopătând, înăbuşindu-rr, durerile, înapoi spre
holul cel mare. Râsul strident nv; însoţit un timp, apoi a dispărut. Ştiam ce mă
aşteapt. Eram pe la jumătatea culoarului când am început să auo, tot mai
puternică, foşgăiala şobolanilor! Nu ştiu preci: cum şi în ce moment mi-am
depăşit spaima, dar furia neputinţei a reuşit să-mi redea luciditatea. Am
desfăcu cureluşa şi am scos cuţitul. Asprimea plăselelor de os mi-ar… dat o
efemeră senzaţie de siguranţă. De pretutindeni] şobolani mari cât pisicile au
început să iasă agresivi, fixându-mă cu ochi uleioşi. Lovitura primului corp, ca
un săculeţ de nisip, am primit-o în spate. Am simţit muşcătura în umăr şi m-
am răsucit icnind de durere. L-am spintecat în cădere şi am parat săritura altei
jivine ce ţâşnise de pe tocul unei uşi. Imediat, două muşcături mi-au sfârtecat
carnea de pe şold şi de pe antebraţ. Am urlat de spaimă sau poate ca să-l
sperii, nici eu nu mai ştiam şi m-am repezit spre scară, împiedicându-mă de
trupurile moi. Nu mai pridideam să-l scutur de pe mine, săreau din toate
ungherele, îmi sfâşiau hainele şi corpul mi se umpluse de răni sângerânde.
Învârteam cuţitul fără rost şi singurul gând era să nu-l las să mă muşte de gât.
M-am aruncat în jos pe trepte şi m-am rostogolit copleşit de teroare simţind
cum mi se înfig în coaste muchiile dure de lemn. Am căzut la baza scării,
genunchiul teafăr s-a lovit crunt de podea şi mâna cu care protejam lampa mi-a
fost aproape strivită de piciorul rupt al unui scaun. În hol, şobolanii alergau
spre mine parcă mai mulţi decât la etaj.
 M-am ridicat cu ultimele puteri, covârşit de povara trupurilor ce mă
izbeau necontenit şi rămâneau atârnate de mine, grele ca plumbul. Ochii
începeau să mi se împăienjenească, pierdusem demult cuţitul şi o durere
insuportabilă îmi paraliza creierul. Ultimii metri până la ieşire i-am făcut în
genunchi, târându-mă, încercând zadarnic să mă apăr de jivinele tot mai
furioase. O lumină orbitoare mi-a săgetat ochii, am văzut undeva sus globul de
foc oscilând cu rapiditate şi m-am prăbuşit pe treptele Pridvorului. Deznădejdea
m-a invadat, eram conştient că nu mai exista nici o salvare şi în mine devenea
tot mai puternică dorinţa de a renunţa la orice apărare. Nu ştiu cum am reuşit
să mă ridic din colcăiala de trupuri. Cu ultima zvâcnire de luciditate am mai
făcut câţiva paşi, apoi am căzut la pământ în mijlocul poienii. Mâinile amorţite
nu mai Opuneau nici o rezistenţă. Printre gene am zărit în pridvor silueta
Sihastrului. Râdea iarij satisfăcut de spectacol. Deodată râsul i s-a curmat.
Am auzit un urlet de mânie undeva spre pădure, a| zgomotul unor paşi
apropiindu-se în fugă de mine. M| săltat ameţit, smulgând şobolanii ce îmi
sfârtecau carr pieptului şi l-am văzut pe Cosmin năpustindu-se asul jivinelor.
Lovea cu furie, strivindu-le şi ochii ii scapăr de ură. „Fugi, domnule! Striga la
mine între două icniţi fugi, altfel ne omoară pe amândoi!” Dar eu nu îmi
simţeam picioarele. Vedeam cu disperare cum şobolad se aruncă asupra lui şi îl
copleşesc. „Lasă-mă, Cosmineţ pleacă…!” Insă băiatul nu mă asculta. Iar eu
ştiam că pot să-l conving! Loviturile îi deveneau din ce în ce rare şi, când am
auzit iarăşi hohotul de râs al Sihastrul^ am înţeles că nu mai aveam nici o
speranţă. Steaua aş blestemată! Dacă n-ar fi apărut…!
Durerea şi furia neputinţei mă sufocau. Am încer<] să mă ridic şi în acel
moment am auzit zăngânitul filtri de la lampă. Ideea mi-a ţâşnit din haosul
minţii. Absurdă, niciodată n-am crezut cu adevărat în ea, dar; puteam să
accept moartea fără măcar să încerc… Cosr gâfâia şi l-am văzut cum se
prăbuşeşte cu un răcr îngrozitor la câţiva paşi de mine. M-am încordat şi smuls
curelele lămpii, l-ara îndreptat razele către glot de foc, apărându-mă înverşunat
de salturile şobolanii şi am început s-o mişc uşor în sus şi în jos, apoi later
Priveam sfera de foc şi ochii îmi ardeau. Nici o mişca Nervii îmi erau întinşi la
maximum, nici nu percepeam muşcăturile şi întreaga atenţie îmi îndreptată
asupra stelei. Iar ea nici măcar nu se dinte) Mă concentram cu furia
deznădejdii, nu puteam să reni şi creierul îmi pulsa de durere. Am întrerupt
mişcările am coborât filtrul provocând lumina verzuie. Ochii se umpluseră de
lacrimi, dar nu puteam să-l închid, voiam să pierd nici o clipă din vedere globul
de foc. Land mine, Cosmin se zbătea cu gemete surde încercând să se ridice în
picioare. Am schimbat cu febrilitate, de câteva ori culoarea luminii, simţind
groaza cum mă inundă iarăşi. Deodată, am sesizat că nu se mai aude râsul
Sihastrului! Am privit imediat către el şi l-am văzut cercetând nedumerit sfera
de foc. Mi-am intensificat mişcările cu o neaşteptată speranţă. Într-adevăr,
steaua începuse să oscileze şi să capete o nuanţă verzuie! In acel moment am
sesizat că şobolanii şi-au încetat atacurile. Brusc, steaua a făcut un salt şi s-a
oprit deasupra mea, inundându-mă cu lumina ei de argint. Am auzit răcnetul
Sihastrului şi l-am văzut cum se retrage ca o fiară hăituită în adăpostul
întunecat al conacului.
O fericire imensă m-a cuprins. Absorbeam prin toţi porii lumina aceea
caldă şi durerea începea să mă părăsească, de parcă totul n-ar fi fost decât un
coşmar fără sens. Îmi simţeam trupul uşor, amorţeala dispăruse şi o vigoare
stranie îmi reda tonusul muşchilor. Doar forfota dezorientată a şobolanilor mai
stătea mărturie celor întâmplate. Cosmin reuşise să se ridice în genunchi şi mă
privea cu ochii holbaţi, fără să priceapă, oblojindu-şi rănile cu gesturi
încetinite. Am lăsat lampa şi steaua nu s-a mişcat. Îşi revărsa în continuarea
lumina asupra mea, amplificându-mi starea de beatitudine. Nu ştiu de ce, în
momentul acela, am simţit că e o fiinţă vie şi că vrea să mă ajute. M-am ridicat
în picioare incredibil de repede, nici măcar glezna luxată nu mă mai deranja şi
mi-am privit braţele. O crustă de sânge închegat se formase pe râni închizându-
le şi trupul meu părea că pluteşte. Am vrut să-l ajut pe Cosmin şi atunci am
observat doi sau trei şobolani care încă se mai ţineau agăţaţi de el. Un clocot de
mânie mi-a zvâcnit în piept şi am avut o dorinţă rezistibilă de a-l ucide. Atunci
am văzut ceva incredibil! Jivinele au început să se zvârcolească furibund şi s-
au Prăbuşit la pământ. După câteva spasme, trupurile s-au destins, inerte. Mi-
am concentrat uluit atenţia asupra al şobolan, ce fugea către găurile de sub
scara conacul Mi-am dorit să moară. Imediat s^i întrerupt din alerj şi s-a
rostogolit rămânând nemişcat. M-am apropiat d şi l-am întors pe o parte şi pe
cealaltă cu vârful ciz Era mort, fără nici o îndoială. Puteam să ucid cu pute:
gândului! Şi forţa aceea inexplicabilă îmi venea de Steaua Vie!
Mi-am ridicat ochii şi am văzut-o cum se mişcă 1 deasupra mea. Razele
ei mă pătrundeau ca un fluid candescent şi în acele momente am simţit că
puterea e nemărginită. In poiană, şobolanii fugeau care înco încercând să scape
cât mai repede în găurile lor. Prob; pentru a-mi verifica forţa am început să-l
ucid. Cura am ajuns ca dintr-o singură privire să-l secer la o distanţă. Devenise
un joc înspăimântător din care puteam să mă mai opresc. Numai că a trebuit
să ren după câteva minute, când poiana se umpluse de cada Atunci mi-am
amintit de Sihastru, de el şi de ceea o făcuse el lui Ilie al lui Patru, lui Pricop şi
chiar mie şi Cosmin. Trebuia să-l găsesc şi să-l pedepsesc fără cruţa Steaua Vie
îl părăsise şi mă ajuta pe mine poate toc pentru lucrul ăsta.
L-am descoperit fără să fac nici un pas. A fel suficient să mă concentrez
asupra lui ca să-l simt prezenl în hol. Pentru o clipă am avut chiar senzaţia că
perei conacului devin străvezii şi că îl văd ghemuit în spatel canapelelor,
tremurând de groază. Era dezgustător. M-am abţinut să nu râd şi m-am întors
spre Cosmin ca şi iau cu mine. Dar Cosmin era de nerecunoscut! Mă privi fix,
înspăimântat şi se ţâra îndepărtându-se de mine spl adăpostul brazilor. Nu-l
înţelegeam frica. M-am opă înfiorat, căutând o explicaţie şi în acel moment am
realiza că eu îl îngrozeam! Eu şi puterea pe care o dobândise! De la Steaua Vie!
— Cosmin! De ce fugi?… Opreşte-te! Sunt tot eu!… Cosmin…!
Dar el se pierduse deja printre brazi fără să mă mai asculte. Am căzut în
genunchi, cu inima strânsă şi mi-am înţeles întreaga slăbiciune. Nu rezistasem
beţiei. Puterea mă acaparase şi eu am primit-o fără să mă împotrivesc. Am
folosit-o ca să ucid, mă fascinase jocul şi Cosmin m-a urmărit tot timpul
îngrozit, avându-l poate în faţa ochilor pe Sihastru. Până şi râsul meu fusese la
fel de batjocoritor cu al celuilalt. Cum puteam să-l mai explic că niciodată n-aş
fi folosit forţa împotriva altor oameni? Oare mie însumi puteam să-mi explic
lucrul ăsta? La urma urmei, Sihastrul era şi el un om, iar eu voisem să-l
pedepsesc folosindu-mă de puterea Stelei Vii.
M-am ghemuit la pământ şi mi-am prins tâmplele în palme. Trebuia să
mă liniştesc. Mă revoltam în zadar căutând motivări, încercând să mă conving
că acţionasem în felul acela numai din cauza disperării în faţa morţii. Eu eram
singurul vinovat şi trebuia să privesc adevărul în faţă. Steaua Vie era o fiinţă
minunată, simţeam lucru ăsta fără să pot pricepe din ce lume vine sau cum
poate fi alcătuită şi ea ne dăruise puterea. Insă darul acesta era arat de uluitor
încât ne covârşise sub apăsarea lui. Cu voie sau fără voie, ne-am îmbătat,
pierzându-ne judecata şi ne-am bătut joc de el. Insă acum părerile de rău erau
i ardive şi inutile. Trebuia să iau o hotărâre aici, pe loc, cu ^ >ată luciditatea de
care eram capabil. Am privit steaua are oscila deasupra mea şi ochii m-au
durut umezi. Aş fi ‘ rut din toată fiinţa să-l pot vorbi, s-o fac să înţeleagă că
-‘arul ei ne depăşeşte deocamdată şi că nu-l puteam d’: cepta. M-am gândit din
nou la tot răul pe care l-ar face l|n alt nebun ca Sihastrul şi am înţeles că
soluţia nu era decât una singură.
M-am ridicat iarăşi în picioare şi am cules lampa de Fără nici o ezitare
am azvârlit-o către globul ele foc. In ultimul moment, steaua a făcut un salt
ferindu-se di calea ei, însă a rămas pe loc, jucând parcă nehotărâtă. M-aj uitat
îndârjit spre pământ şi am luat bâta uitată Cosmin. Am aruncat-o în aceeaşi
direcţie. Steaua a zvâcâ din nou, ferindu-se, apoi a început să se mişte
dezordoq şi am perceput cum fluxul acela de căldură interioară părăseşte cu
încetul. Am înţeles că încercările mele, i toată absurditatea lor, reuşiseră,
probabil nu atât gestur cât simţămintele ce le însoţeau, însă victoria nu-mi
aduci decât o nesfârşită tristeţe. Sfera de foc a zvâcnit şi pierdut deasupra
pădurii cufundând poiana în beznă. Mi-a! Simţit trupul greu şi m-a copleşit
singurătatea. Totul sfârşise… Nu voiam să mă gândesc, încercam numai mă
agăţ de speranţa aceea firavă că într-o bună zi steai va apărea din nou şi, poate,
atunci…
M-am urnit cu greu încercând să-mi obişnuiesc oc cu întunericul. Am
început să desluşesc trupuri şobolanilor împrăştiate în jurul meu şi o mişcare
uşoa mi-a atras atenţia. Nu erau morţi aşa cum îi crezusem. Târau ameţiţi
căutând să dispară în găurile din temell conacului. Nu i-am mai privit, îmi
ajungea apăsarea dtfl piept, însă imaginea lor mi-a amintit de Sihastru şi toată
durerea pe care o provocase el. M-am îndrept| gârbovit spre treptele pridvorului
să-l caut…”
Aici se întrerupe jurnalul necunoscutului, ultima fii fiind complet
indescifrabilă. Trebuie să mărturisesc cj ori de câte ori citesc acest fragment
final simt cum tristeţa necunoscutului se revarsă asupra mea, dându-mi uneoj
senzaţia că eu însumi am trăit întâmplările acelea. Ci toate că au trecut atâţia
ani de atunci şi încercările meii de a-l da de urmă au fost zadarnice, vreau
totuşi să era că el se mai află în viaţă şi, cândva, voi reuşi să-l întâlnesJ.
Îmi este foarte greu să mă smulg de sub influent faptelor povestite în
jurnal şi să redevin obiectiv pentru putea expune rezultatele investigaţiilor
făcute de mine.
Referitor la dispariţia necunoscutului, lucrurile se pot lămuri întrucâtva.
Învăţătorul Vasile Teişanu afirmă că acel pădurar, Anghel Donose, văzuse către
dimineaţă, pe căra-rea dinspre ieşirea din pădure, o căruţă cu doi cai alergând
nebuneşte. Cel care o mâna avea hainele zdrenţuite şi nu părea a fi de prin
partea locului. In căruţă se mai vedea o mogâldeaţă zvârcolindu-se. Pădurarul
ar ti putut jura că era un om care se zbătea în legături. Explicaţia mi se pare
plauzibilă, ea putând fi corelată şi cu ipoteza că necunoscutul fusese trimis în
sat de către autorităţi.
În ceea ce priveşte împrejurările în care am găsit jurnalul, se cuvin câteva
precizări legate de o altă descoperire, extrem de importantă, făcută tot în podul
conacului. Expediţia geologică la care am participat în urmă cu cinci ani şi-a
instalat temporar tabăra în Poiana Gorunului. Chiar în prima după-amiază,
geofizicianul nostru, Andrei Cernat, ne-a strigat de la o lucarnă a conacului să
urcăm repede în pod pentru a ne arăta „ceva extraordinar”. La început n-am
înţeles nimic din resturile acoperite de pânze de păianjen şi de cetina căzută
prin găurile acoperişului. El, însă, a scos la iveală dintre rămăşiţe câteva
lucruri cel puţin ciudate: un tambur greu cu manivelă, nişte roţi dinţate, o
sferă de metal cu luciul mâncat de rugină, câteva cabluri, o curea lată cu
capetele cândva îmbinate şi o mulţime de alte piese mai mici, greu de
identificat. Alături, de sub stratul de praf, a apărut un postament gros de
cauciuc şi, lângă el, pe un suport ce-r; imic, o ţeava îndoită ce ieşea printr-o
spărtură a coperişului şi se termina cu o măciulie de fier. Cernat a 1 ttceput să
aşeze piesele într-o ordine aproximativă şi, după câteva minute, am recunoscut
profilul unei maşini Van k’t’r Graaf, de dimensiuni neobişnuit de mari. Eram
uluiţi N ne întrebam cine putea fi cel care o instalase acolo şi ce „iteres avusese
să obţină câmpuri electrostatice atât de intense. Ne intriga mai ales ţeava cu
măciulie de fier care mai mult ca sigur fusese conectată maşina. Duţ I câteva
zile am găsit într-un ungher al podului notesi I distrus şi aproape ilizibil, însă
nimeni n-a avut atuq | răbdarea să-l descifreze.
De cinci ani studiez însemnările şi acum cred că p răspunde la acele
întrebări. Sihastrul bănuise probabil c sfera de foc era o fiinţă energetică şi
imaginase un mc_ de a intra în legătură cu ea bazat pe apariţia unor câmpuB
electrostatice extrem de puternice şi cu o anumită periB dicitate. Cât priveşte
semnalele luminoase cu lampa dl carbid şi apoi cu filtrul verde, sunt sigur că
ele reprezenta! O fază ulterioară contactării, în care Sihastrul voia s| găsească
o modalitate de comunicare cu Steaua Vie. Cil toate că ea reacţionase la aceste
semnale, se pare ci limbajul încă nu fusese găsit, dovadă că Sihastrul nil
reuşise să împiedice sfera de foc de a veni deasupra necunoscutului.
Şi totuşi, ce sau cine era Steaua Vie? Iată cea mal incitantă întrebare.
Eu, personal, pot acum să afirm fărj nici o ezitare că Steaua Vie era/este o
fiinţă energetic In ultimii ani am citit numeroase materiale referitoare. Fulgerele
globulare şi, într-adevăr, în majoritatea cazurilo manifestările lor sunt extrem
de stranii. Dar nimeni n le-a considerat până acum decât nişte fenomen
atmosferice (poate şi pentru ele noi suntem condensa, ale materiei lipsite de
importanţă). Am cerut cu divers, ocazii părerea specialiştilor despre
posibilitatea existenţe unor forme de viaţă energetice. Au existat ezitări, în sp
cial din cauza dificultăţii de a imagina structura intimă unor astfel de fiinţe, dar
niciodată n-am primit un răspui. Negativ categoric. Nu ştiu dacă sunt fiinţe
raţionale, dac au o civilizaţie suprapusă cu a noastră şi inobservabil pentru
noi, ori sunt indivizi singulari. O simplă imitare. Unor semnale nu constituie o
dovadă a existenţei raţiunii.
Şi totuşi, îmi doresc să cred că ele o posedă. Cât priveşte puterea pe care
o dobândise Sihastrul şi apoi necunoscutul, cred că nu era decât un efect al
contactului, nicidecum o acţiune voită din partea stelei.
Ţin să mai adaug o singură observaţie în legătură cu însemnările. Am
găsit notesul în podul conacului. Sunt sigur că necunoscutul a revenit acolo
dorindu-şi să vadă din nou Steaua Vie. Nu ştiu dacă a reuşit, dar frământările
şi speranţele lui au trecut asupra mea şi mă tulbură necontenit, parcă din zi în
zi mai puternice. Mă surprind uneori cuprins de disperare la gândul că o
civilizaţie uluitoare ne însoţeşte, însă contactul cu ea încă nu poate exclude
ivirea unui alt Sihastru, poate şi mai înspăimântător, în cine ştie ce parte a
globului. Sau poate că, deja, asemenea întâlniri au condus la apariţia unor
tirani sângeroşi de-a lungul istoriei. Ori, dimpotrivă, au făcut posibile mari
descoperiri ce au revoluţionat evoluţia omenirii. Ipotezele se aglomerează ca o
avalanşă, chinuindu-mă, accentuându-mi starea febrilă. Obsedat, revin la
terifianta experienţă trăită de necunoscut în ultima noapte din Poiana
Gorunului şi încerc să-mi înving teama. Cred în puterea benefică a raţiunii
umane şi am convingerea că va fi o zi în care gândurile negre îmi vor părea
absurde, o zi în care Steaua Vie sau… Stelele Vii vor reveni alături de noi, iar
noi vom şti să ne bucurăm cum se cuvine de darul uluitor pe care ni-l oferă.
Sper ca ziua aceea să fie mai aproape decât îmi închipui…
Piaţeta cu bănci de marmură.
Privea prin geamul prăfuit spre mica piaţet dreptunghiulară, cu alei albe,
cu arbuşti ovoidali, tuns minuţios şi cu bănci de marmură. Presimţea devâ
dureros, iminent, ceva ce i se întâmplase de nenumărat! Ori până acum, dar de
care nu reuşea să-şi amintească! Cercetă iarăşi piaţeta. Ştia că este cea de la
intersecţia! Străzii pe care mergea acum tramvaiul cu bulevardul CenB trai, nu
avea nici un dubiu în privinţa asta, dar nu izbutea s-o identifice cu imaginile ei
anterioare păstrate înl memorie. Emana o impresie de stranietate, datorată
poate! Şi edificiului hexagonal, necunoscut, cu o intrare! Monumentală şi fresce
imense, apărut în spatele ei. Cea câţiva platani risipiţi în spatele băncilor
crescuseră şi ei, J extinzându-şi coroanele, gardurile vii erau altfel orientatei
chiar şi aleile aveau parcă alte trasee. Oamenii se plimbau! Tăcuţi, erau mai
ales perechi de îndrăgostiţi ce preferau! Ora aceea de seară târzie, albastră, de
primăvară. Îi urmăreai cu atenţie şi presentimentul acela de inevitabilă durere
ij se accentua continuu. Ar fi vrut să renunţe, să-şi smulgă] privirile de pe
geamul murdar, însă o curiozitate bolnavăj mai presus de voinţa lui, îl
împiedica.
Privi spre o bancă retrasă într-o nişă de verdeaţă. Brusc,] durerea surdă,
organică izbucni copleşindu-l. Alice şedea acolo alături de bărbatul brunet, pe
care îl recunoscu după mustăcioara subţire şi mica cicatrice de pe tâmpla
dreaptă,] în prelungirea sprâncenei. Se ţineau de mână şi Alice îl] privea
zâmbind, cu ochii mari şi umezi, părând că pentri ea, pe lume, altceva nu
există. Bărbatul îi vorbea, dar curânc se opri şi o mângâie uşor pe buclele
blonde. Încet, ea veni în întâmpinarea sărutului cu buzele întredeschise.
Intensitatea durerii depăşi pragul suportabil. Se trezi înfiorat şi deschise
ochii rămânând cu privirea pierdută în bezna camerei. Numai dreptunghiul
ferestrei se contura ceva mai puţin întunecat datorită lucirilor slabe, de-o clipă,
ale şiroaielor de apă. Ploua neîntrerupt de câteva zile şi ropotul picăturilor pe
acoperişul de tablă suna monoton şi obsedant. Dar el nu auzea nimic, nu vedea
nimic în afara acelui ultim sărut, estompat, distorsionat, rătăcit în
ascunzişurile subconştientului său. O gheară de fier părea că-l striveşte inima
şi durerea se răspândea fluidă şi grea în piept, amorţindu-l. Nu mişca, de
teamă să nu amplifice tortura, încerca să-şi repete că totul nu fusese decât un
coşmar, un vis urât care acum se sfârşise. Dar nici el nu mai credea că este
doar atât. De luni de zile, în fiecare noapte, cu regularitate, avea aceleaşi
coşmaruri. Invariabil, soţia lui cu bărbatul necunoscut cu cicatrice pe tâmpla
dreaptă, plimbându-se pe aleile parcului, hoinărind pe străzi, vorbindu-şi,
privindu-se, sărutându-se ca doi îndrăgostiţi pentru care nimic în lume nu
conta în afara iubirii lor.
Căldura devenise înăbuşitoare, transpiraţia îi brobonise faţa, gulerul
pijamalei şi perna erau ude, braţul drept îi amorţise, dar nu mai găsea puterea
de a se ridica, de a-şi învinge durerea. Pentru a suta oară în nopţile acestea
ploioase rememora comportarea ei, discuţiile pe care le avuseseră înaintea
plecării lui, încerca să-şi amintească intonaţia glasului ei, gesturile şi unele
ezitări, punându-le în legătură cu alte mici amănunte, construind ipoteze
îngrozitoare ce îi confirmau visele.
Unsprezece zile trecuseră de când venise aici, în sud, la filiala companiei,
să aplaneze conflictul cu muncitorii zilieri. Ea îl încurajase, ştiind că pentru el
îndeplinirea cu succes a misiunii echivala cu o avansare sigură. Ii promisese că
îi va telefona zilnic, plânsese puţin la gară, dar abia acumsI.
Înţelegea el de ce fusese de acord cu plecarea lui. Voia rămână singură.
Ieri nici nu-l telefonase şi azi pretextase fusese la spital la o mătuşă grav
accidentată, dar el presimţi că minte. Întotdeauna a suspectat-o. Alice era foarti
frumoasă, bărbaţii roiau în jurul ei, chiar ea îi încuraj arătându-se flatată de
complimentele pe care i le adresau participând la conversaţiile lor, zâmbind
întotdeauna Pentru el, de când a cunoscut-o, viaţa devenise -un calvar, trebuia
s-o urmărească permanent, pândind orice gest, orice; privire. Alice îl ruga
mereu să aibă încredere în ea, să n mai agaseze cu gelozia lui absurdă, ea îl
iubeşte şi nu l-a; înşela sub nici un motiv. Dar el ştia că toate jurămintele e;
erau făcute numai pentru a-l distrage atenţia. Acurt înţelegea chiar şi de ce
insistase ea să-l telefoneze în fiecare; zi. Pentru a nu fi obligată să rămână în
casă aşteptând telefonul lui. Mai erau şi coşmarurile acestea obsedantei;
stranii, ce îl torturau în fiecare noapte. Extraordinar d<j, intense, mult mai
impresionante decât visele obişnuite] Era sigur că bărbatul cu cicatrice există
în realitate, simţeq că totul este mai mult decât o simplă elucubraţie î
subconştientului său.
Inima îl durea surd, simţea că se sufocă, amorţise, Nu mai putea
suporta. Trebuia să verifice totul înainte de a ajunge o epavă. Deja slăbise mult,
ochii îi ardeau de febră, pielea i se ridase.
 Se hotărî brusc. Sări din pat şi aprinse lumina. V; pleca în chiar noaptea
aceasta. Dacă Alice îl înşela, er; sigur că o va surprinde. Cu gesturi febrile îşi
luă hainei aruncate în dezordine pe fotoliu şi se îmbrăcă.
Trecu spre birou şi deschise sertarul unde ţinea parte din bani. Întinse
mâna şi brusc încremeni. Alătur de portmoneu, aruncat spre fundul sertarului,
zace pistolul greu de care nu se despărţea în deplasările ma lungi. Un Colt 45.
Îl atinse cu vârful degetelor mângâindu-l uşor, cu teamă, apoi îl înşfacă decis şi
f înfundă în buzunarul hainei.
Noaptea era pe trecute. Aştepta de două ore ascuns la intrarea imobilului
vecin cu cel în care locuia. Pe strada pustie, lumina galbenă a becurilor începea
să se piardă în albastrul închis al zorilor. Din când în când, ţiuitul îndepărtat al
sirenelor maşinilor de poliţie sfâşia tăcerea pierzându-se rapid.
Nu simţea frigul. Aştepta împietrit, cu faţa albă, cu mâna în buzunar,
încleştată pe mânerul pistolului. Totul se sfârşise. Aşa cum presimţise, pe Alice
nu a găsit-o acasă. Lipsise toată noaptea. Bănuielile lui deveniseră certitudine.
Acum nu mai simţea nimic altceva decât o ură imensă.
Zgomotul unui motor îi atrase atenţia. Privi în lungul străzii şi zări
farurile unei maşini care se apropia. Se trase ia adăpostul întunericului din
holul de intrare. Un taxi galben trecu pe lângă el şi opri în faţa imobilului său.
Îşi reţinu respiraţia. Trăsăturile i se crispaseră şi inima începu să-l bată
violent. Din taxi coborî Alice. Înăuntru, pe locul din spatele şoferului se afla un
bărbat în costum alb care zâmbea urmărind-o. În lumina becului de pe trotuar
desluşi pe faţa lui, în prelungirea sprâncenei drepte, o mică cicatrice. Degetele i
se încordară pe patul rece al armei.
Alice flutură cu mâna un semn de rămas blm. Zâmbea. Faţa îi era
obosită. Se îndreptă spre intrare căutând cheia în poşetă. Maşina demară şi
dispăru la Prima intersecţie.
Ieşi nesigur, tăcut, din umbra holului, sprijinindu-se „f zid. Încet, ca un
automat, ridică pistolul şi îl aţinti asupra ei.
Alice nu îl observase. Era pe jumătate întoarsă cu sPatele la el. Descuia
uşa masivă a blocului.
În clipa când puse mâna pe clanţă, el apăsă pe trăgaci…
Ce s-a întâmplat în clipele imediat următoare, nu Putea să-şi amintească
precis. Detunătura îl cutremurase. Văzuse trupul femeii ghemuit pe scările de
piatră ale intrării, dâra de sânge curgând spre rigolă, se spe fugise, apoi brusc
se întoarse, îi smulse poşeta din m degetele cu unghii lăcuite o strângeau încă
spasmo’ fugi iarăşi, pierzându-se în întunericul unor stră lăturalnice. Poşeta o
aruncă într-un canal şi abia mai îşi dădu seama că voise instinctiv să însceneze
o c obişnuită având ca mobil jaful. Nu-şi amintea pe alergase. Dar la un
moment dat, traversând în fu stradă întunecată, nimerise în lumina farurilor
maşini. Frâna bruscă, în scrâşnete acute, îl salvă, da «reuşi să evite lovitura.
Căzu într-o parte pe capotă, simţi nici o durere. Văzu prin parbriz figura speriat
| şoferului, în spatele lui mai era cineva în haine albe, nu le dădu atenţie. Sări
din nou pe stradă, continuând fuga uşor şchiopătând. Mai auzi în urmă
înjurătuf şoferului şi zgomotul maşinii care pornea. Îşi pierdu uj printre
blocurile masive, înnegrite de timp.
Îşi reveni abia la gară. Cumpără un bilet, casie dormita, nici nu-l privise
şi se urcă în tren.
Pe fereastră, în zgomotul ritmic al roţilor, plantat» albe de bumbac se
întindeau până la orizontul înroşiB primele raze ale soarelui.
Era încă amorţit şi singurul lucru la care se gânH era dacă nu lăsase
vreo urmă. Nu găsi nimic neliniştii.
La una dintre măsuţele de pe terasa cafenelei stă» doi bărbaţi. Unul fuma
privind absent spre forfota sfl celălalt răsfoia preocupat ziarul, sorbind din
cafeaua afH în faţa lui.
Deodată, trăsăturile celui cu ziarul se crispară. CM şi mica cicatrice de
pe tâmpla dreaptă i se înroşi uşorB colţul din stânga-jos al ultimei pagini
apărea foto «raB unei femei cu trăsături delicate, blonde, cu ochii mafB
umbroşi. Alături, un text telegrafic: „ALICE FAVELM de ani, a fost împuşcată şi
jefuită azi dimineaţă pe strM S… de către o persoană rămasă neidentificată.
VictimM află internată în stare gravă la Spitalul Municipal de Urgenţă.
Persoanele care pot furniza informaţii care să permită arestarea criminalului
sunt rugate să telefoneze la Departamentul Central de Poliţie, numărul…”
— Ce s-a întâmplat, Robert? Întrebă celălalt bărbat, care observase
tresărirea prietenului său.
— Femeia asta! (Robert îi arătă ziarul bătând cu degetul peste fotografie).
De ea îţi vorbisem înainte. Uite, a fost împuşcată imediat după ce am lăsat-o în
faţa imobilului în care locuia.
— Iartă-mă, n-am fost prea atent. Cum spuneai că ai întâlnit-o?
— Mă întorceam de la petrecerea dată de Victor. Luasem un taxi. In
dreptul clinicii doctorului Morowitz am văzut-o în stradă, făcând semn
insistent. I-am spus şoferului să oprească şi am invitat-o înăuntru. M-a
întrebat unde merg şi a răsuflat uşurată aflând că avem aproape acelaşi drum.
M-a rugat să facem un mic ocol pentru a o lăsa acasă, ceea ce, evident, am
acceptat. Era foarte supărată. O mătuşă de-a ei suferise un accident de
circulaţie şi fusese operată în noaptea aceea. Ea a stat până târziu, când
doctorul de gardă a reuşit s-o convingă că bătrâna era în afara oricărui pericol.
Celălalt îl asculta examinând fotografia.
— E drăguţă, chiar foarte drăguţă.
 — Da. Şi fotografia nu este prea reuşită. S-o fi văzut în realitate… Am
încercat să-l propun o întâlnire, dar n-a mers. Aproape m-a umilit.
— Ce spui?! Zâmbi celălalt surprins. Nu credeam că. Pe tine te poate
umili o femeie.
— Uite că a fost posibil. Şi, ca să fiu sincer, nu m-a deranjat deloc. Sunt
sătul de femeile care abia aşteaptă să-ţi cadă în braţe. Ea era altfel, înţelegi, mi-
ar fi plăcut s-o întâlnesc înainte.
— Înainte de ce?
— Am uitat să-ţi spun, era măritată. Aş fi curios să-l văd pe norocosul
care i-a sucit minţile. Mi-a vorbit tot despre el. Îl iubea foarte mult.
Celălalt nu comenta. Citea textul de lângă foto.
— Şi n-ai văzut nimic suspect înainte sau după lăsat-o acasă/
— Nimic, Mark, strada era pustie.
— Nici prin împrejurimi vreun tip dubios?
— Nu. Se opri o clipă încruntând sprâncenele vorbi febril: Ba da, la
câteva străzi mai departe, un ti] ţâşnit dintr-o străduţă chiar în faţa taxiului. L-
am l zdravăn, dar a scăpat. Şchiopăta uşor.
Mark deveni brusc interesat.
— Cum arăta?
— Nu ştiu. Nu i-am văzut figura. Crezi că ar avea legătură cu crima?
— S-ar putea. Când s-a întâmplat incidentul?
— La zece minute, maxim un sfert de oră, după am lăsat-o pe… (se uită
în ziar) Alice acasă. Oprise localul lui Bernie de unde am luat nişte ţigări, apoi
plecat iarăşi. La prima intersecţie l-am lovit pe indivi
Mark tăcea. Privea în goi, îngândurat. După un ti rosti:
— Este foarte posibil să-l fi accidentat chiar pe asas; Robert râse
neîncrezător:
— Iar faci pe detectivul, Mark? Celălalt nu luă în seamă ironia.
— Vorbesc serios. Ar fi bine să anunţi poliţia.
— Ce să le spun? Nici nu l-am văzut…
— Dar l-a văzut în mod sigur şoferul. Este, oricu un indiciu.
— Nu, Mark. Nu cred că este chiar atât de importa; Şi, la urma urmei, ştii
că nu-mi place să am de-a face poliţia.
Mark nu renunţă.
— Fă-o măcar pentru ea, Robert. Am înţeles că. Simpatizezi chiar foarte
mult. După ce va ieşi din spiţa
— Crezi că am vreo şansă?
— Cu femeile nu se ştie niciodată. Nu pierzi ni dacă încerci.
Dar Robert nu era convins. Murmură alb:
— Nu ştiu, nu ştiu cum e mai bine. Măcar dacă l-aş fi văzut…
 Deodată, ochii îi străluciră.
— Am găsit! II avem la mână!
Mark îl privi derutat. Celălalt continuă febril:
— Amprentele! Cum de nu m-am gândit până acum! Când l-am lovit a
căzut pe capotă sprijinindu-se în mâini. Amprentele lui au rămas imprimate pe
taxi. Cred că încă pot fi preluate.
Se ridică grăbit şi îşi făcu loc printre mese îndreptându-se spre cabina
telefonică.
Au trecut cinci ani. Îngrozitor de încet. Acum, Clemens Favel îl privea pe
omul masiv, spân, cu faţa dură, cum scria la birou, completând formularul în
timp ce se ştergea de transpiraţie cu o batistă mare, în carouri. Când termină,
iscăli şi aplică ştampila.
— Eşti liber, Favel, îi spuse, întinzându-l documentul de eliberare din
penitenciar.
Mâna lui Favel tremura când luă actul. Directorul se adresă gardianului
rămas în picioare la uşă.
— Wilkins, condu-l până la ieşire!
Nu era atent pe unde mergea. Se detaşase de realitate, înregistra mecanic
culoarul îngust, fereastra din capăt prin care lumina cădea oblic, uşile grele de
stejar. Picioarele se mişcau anevoie, târşâite, hainele cu miros de naftalină
păreau incredibil de uşoare şi comode cu toate că deveniseră mult prea largi.
Ştia că slăbise, că tâmplele îi albiseră, că o mulţime de riduri îi brăzdau faţa.
Avea pungi sub ochi, Privirea îi era tulbure, se simţea obosit, la capătul
puterilor. Rar îi rămăsese speranţa. O speranţă nebunească, uneori ° credea
chiar absurdă, însă ea singură îl menţinuse în viaţă toţi aceşti ani. Ştia că Alice
divorţase imediat după Proces, îl duruse enorm, dar îi dădea dreptate. El singur
era vinovat, îngrozitor de vinovat. Cu toate acestea putea
C
Spune că a avut noroc. Glonţul o lovise în omoplat, trecând! Milimetric pe
lângă inimă. Nu a ucis-o, dar a ucis iubirea! Pe care ea io purtase, de care el
aflase când era mult preaj târziu, iubirea pe care o dorise, pe care o avusese,
dar înl care n-a vrut să creadă. A torturat-o pe Alice, s-a torturat! Pe el însuşi
cu născocirile creierului său înfierbântat, şi-aj bătut joc de viaţa lui şi a ei.
Totul din cauza unei gelozii! Absurde, ilogice, pe care singur o amplificase
simţind parcai o voluptate bolnavă a durerii. Chiar şi coşmarurile acelea 1 tot
imaginaţiei lui furibunde se datorau, psihicului alterat! De bănuieli, forţat să
închipuie chiar şi în somn ipotezei aberante. Se gândise mult la toate acestea,
cinci ani avusese timp suficient să se analizeze, să-şi disece trăirile de atunci,!
Să găsească explicaţii. Singurul lucru care îl nedumerise întrucâtva era
existenţa reală a bărbatului cu cicatrice din 1 visele lui. Se dovedise la proces
că nu avea nici o legătură! Cu Alice, o cunoscuse întâmplător chiar în seara
aceea şil totuşi îi apăruse obsedant în coşmaruri. Psihiatrul a presupus că îl
văzuse cândva, întâmplător, fără să-l acorde] o atenţie deosebită, iar imaginea
lui îi rămăsese înl subconştient, fiind reactivată în timpul somnului.
Ajunseseră în curtea interioară. Cenuşie, pavată cui piatră, înconjurată
de pereţi înalţi cu şiruri suprapuse dej geamuri cu gratii. Se îndreptară spre
poarta de fier dini gangul intrării. Nu-l venea să creadă că va fi iarăşi liber.
Pulsul i se accelerase, privirea îi era mai limpede, parcă şij mersul îi devenise
mai apăsat. II privea pe Wilkins care mergea tăcut alături de el şi i se părea un
prieten vechi,] în ciuda uniformei lui de gardian.
Speranţa îl înviora mai mult ca oricând. O pierduse! O dată pe Alice, dar
acum va face tot ce-l va sta în putinţă! S-o recucerească. Trebuia s-o
recucerească. Viaţa lui n-ar| avea nici un sens fără Alice.
Se opriră. Wilkins îi arătă subofiţerului de serviciuj documentele lui, apoi
deschise uşa decupată în poarta masiv de fier. Soarele amiezii aproape îl orbi.
Ieşi pe trotuar şi se opri uşor dezorientat. Se dezobişnuise de circulaţia străzii.
Auzi vocea gardianului şi se întoarse spre el.
— Mult noroc, Favel.
În fond, Wilkins era un tip de treabă. De ce şi-o fi ales tocmai meseria
asta?
Privea prin geamul murdar al tramvaiului, evitând privirile celorlalţi
călători. Hainele largi, cu miros de naftalină, îl făceau să se simtă jenat. I se
părea că toţi ştiu de unde vine şi îl compătimesc sau, dimpotrivă, îl acuză. Era
şi puţin derutat. Varietatea de forme şi culori a străzii, sunetele maşinilor,
vorbele, amestecul de parfumuri, licărul reclamelor erau mult prea
contrastante faţă de lumea cenuşie a penitenciarului în care trăise atâţia ani.
Se concentra asupra străzii. Tramvaiul se apropie de intersecţia cu
bulevardul Central.
Dincolo de geam apăru piaţeta mică, dreptunghiulară, cu alei albe şi cu
bănci de marmură. Tresări şi mâinile i se încleştară pe bara de susţinere.
Platanii crescuseră, aleile aveau alte orientări decât cele din amintirea lui, iar în
spate apăruse un edificiu hexagonal cu o intrare monumentală şi fresce uriaşe.
Sângele îi zvâcnea puternic în tâmple şi o ceaţă uşoară îi acoperi ochii. Simţea
din nou gheara aceea, uitată de mult, cuprinzându-l inima. Se întoarse spre
bătrâna de lângă el. Vocea îi era răguşită şi abia reuşi să articuleze cele câteva
cuvinte.
— Scuzaţi-mă… Ce clădire este aceea…?
Bătrâna îl privi surprinsă, îl cercetă scurt, din cap Până-n picioare şi
răspunse distantă:
 — Noul teatru al oraşului. Se vede că… Privirea lui de gheaţă o
întrerupse.
Febril, Clemens se întoarse iarăşi spre geam. Cerceta cu aviditate piaţeta.
Ochii îi erau dilataţi la maximum, buzele albite tremurau abia perceptibil, faţa
îi devenise ‘ngrozitor de palidă. Presimţea… Brusc inima i se opri. ‘e banca
retrasă în nişă de verdeaţă, Alice, era ea, făr” Ir>doială, aproape neschimbată,
stătea lângă bărbatul bru-net cu cicatrice pe tâmpla dreaptă. Se ţineau de
mâini şi ea îl privea zâmbind cu dragoste, detaşată de lumea di jur. Bărbatul îi
vorbea, dar curând se opri şi o mângâii pe buclele blonde. Încet, ea veni în
întâmpinarea sărutul cu buzele întredeschise…
Pentru Clemens Favel, realitatea începu să s estompeze, vocile nu se mai
auzeau, privirea îi deve neclară, totul părea un vis, un vis ce îi anihila orice gân
orice încercare de a înţelege ce se întâmplă cu el. Paşii purtară mecanic spre
uşă, tramvaiul oprise în staţie, î făcu loc să coboare impasibil la reproşurile
celor lezaţi d< gesairile lui brutale. Ajunse pe trotuar, mergea fără să s ferească,
lumea îl privea ca pe un nebun, ferindu-se di calea lui. Abia în faţa micului
magazin de arme se opri intră. Zgomotul clopoţelului de deasupra uşii averti
vânzătorul, un tânăr brunet, cu părul tuns perie, ca apăru din spatele unei
draperii grele de pluş.
— Bună ziua, domnule. Cu ce vă putem servi? Vocea lui Favel era
incoloră:
— Un revolver.
— Ce model doriţi?
— Indiferent… Un Beretta.
Vânzătorul se întoarse, luă revolverul din raft, îl verift şi îl puse pe
tejghea. Privirea tulbure, absentă, a lui Fave paloarea feţei golite de sânge îl
înfiorau, dar meseria Iu nu era să pună întrebări ci să vândă arme. Oricum era’
făcute pentru a ucide. El era un simplu vânzător.
— Câte cutii de cartuşe doriţi? Una, două?
Favel nu înţelese imediat întrebarea. Vedea înc privirea plină de dragoste
a lui Alice, mângâierii bărbatului cu cicatrice, sărutul acela îngrozitor şi
definitiv. Răspunse automat, fără să gândească:
— Una…
Oricum erau prea multe. Dar acum nu mai conta Nimic nu mai conta.
Singurul lucru de care avea nevoi1 era pistolul acesta şi un glonţ. Un singur
glonţ.
Pentru el…
Celălalt
Nu ţin minte succesiunea exactă a întâmplărilor şi nici nu cred că ar avea
o prea mare importanţă. Îmi amintesc însă, cu destulă claritate, de prima
întâlnire ce mi-a inoculat acea persistentă senzaţie de stranietate. La început
m-am amuzat, credeam că e doar o banală confuzie, nu bănuiam turnura
obsedantă pe care o vor lua lucrurile.
Era o dimineaţă de duminică, pe la sfârşitul lui ianuarie. Dormisem
agitat, m-am trezit indispus, mai obosit decât la culcare. Am mâncat în grabă,
nici nu m-am bărbierit şi am ieşit afară. Aerul era rece, tăios, dar de o claritate
aproape ireală, datorită luminii generoase a soarelui, reflectate pe luciul zăpezii.
Una din acele dimineţi de cristal, reci şi strălucitoare, ce te surprind prin
frumuseţea lor. Am dat colţul şi am început să cobor strada în pirită spre casa
unui prieten cu care stabilisem o întâlnire. Voiam să discutăm detaliile unei
expoziţii de fotografii artistice pe care urma s-o deschidem la clubul unei ligi de
tineret. Aerul rece nu reuşise să-mi alunge oboseala. Dimpotrivă. Îmi provocase
o stare febrilă, accentuată şi de faptul că de când mă sculasem îmi simţeam
mâinile şi picioarele îngheţate. Aveam senzaţia că pielea feţei devenise casantă
şi barba nerasă de trei zile 1T>â irita. Începusem să mă enervez că renunţasem
la bărbierit. Oricum, era duminică. Din nou mă surprindeam complăcându-mă
într-o neglijenţă pe care ‘iu aş fi suportat-o în urmă cu câteva luni. Eram tot
mai
C
Nepăsător faţă de felul cum arătam, de cum mă îmbrăcam. Cora nu nvar
fi lăsat să ies aşa pe stradă. Era foarte! Ordonată. Acum însă, ea dispăruse din
viaţa mea şi eu] mă străduiam s-o uit cât mai repede. Dar îmi era mulai mai
greu decât mă aşteptasem.
Ajunsesem aproape de casa amicului meu când am observat un cetăţean
venind din sens opus. Nu i-aş fi dat) atenţie, mai trecuseră mulţi pe lângă mine
fără să-l iau în seamă, dacă n-aş fi văzut pe faţa lui un zâmbet exagerat.! O
satisfacţie evidentă, produsă de faptul că ne întâlneam. I Nu era nici o umbră
de îndoială, în spatele meu nu mai1 era nimeni. Iar el mă privea drept în ochi.
O clipă m-ami gândit că simulează bucuria pentru a-mi putea cere mai uşor
câteva sute de lei sub un pretext oarecare. M-am, căutat instinctiv prin
buzunare, dar nu aveam nici un! Ban la mine. Şi nici el nu părea unul dintre
cei care se’j pretează la aşa ceva. Era bine îmbrăcat, o scurtă îmblănită, căciulă
de iepure, fular alb de lână şi, cu toate că părea uşor grizat, avea o figură
plăcută. Un bărbat jovial, cătrej cincizeci de ani, care se bucura ca de vederea
unei cunoştinţe apropiate. Eram contrariat şi chiar curios.
Când a ajuns în dreptul meu s-a oprit şi zâmbetul i s-a accentuat.
— Bună ziua. Mă bucur să vă revăd.
— Bună ziua.
 L-am răspuns reticent, aşteptându-l cererea. Dar veselia lui părea
sinceră, lucirea din ochi o susţinea, creînd chiar o anumită complicitate între
noi. Probabil a observat | reţinerea mea şi s-a arătat surprins.
— Chiar nu mă recunoaşteţi? Ne-am întâlnit sâmbăta trecută la doctorul
Săvulescu. A fost o seară foarte reuşită.
Nu-l puteam dezamăgi. Am îngăimat un acord amabil, o apreciere asupra
serii aceleia. Pentru o clipă am avut chiar] regretul că nu cunoşteam nici un
doctor Săvulescu. El mă privea în continuare cu simpatie, cred că se simţise
excelent 1 în compania celui cu care mă confunda.
— Soţia ce mai face? A fost fermecătoare. Chiar ieri discutam cu nevastă-
mea şi îmi spunea că ar dori s-o reîntâlnească.
Puteam fi atât de crud încât să-l spun că nu eram căsătorit?
— Mulţumesc, bine. E acasă.
În mod inexplicabil, în timp ce rosteam minciuna m-am simţit fericit.
Pentru o fracţiune de secundă am crezut cu adevărat că omul din faţa mea
vorbea de Cora, ea ştia să strălucească întotdeauna în societate, eram mândru
de asta, uitasem că nu mai eram împreună. Dar iluzia nu a durat decât o
fracţiune de secundă. Bărbatul îmi sesizase crisparea şi era nedumerit. Un
timp am tăcut amândoi. El nu îndrăznea să continue discuţia, se străduia,
cred, să afle motivul distanţării mele. Se întreba probabil unde şi cu ce greşise.
Nu aveam ce ne mai spune. El a capitulat primul. L-am văzut întristându-se şi
mi-a părut rău că n-am putut simula şi eu bucuria acelei ipotetice revederi.
— V-am lăsat. Mi-a făcut plăcere că v-am întâlnit, a spus în grabă.
— La revedere, i-am răspuns jenat şi l-am urmărit cum se îndepărtează.
Nu s-a mai uitat înapoi. Probabil simţise că-l privesc.
Mi-am continuat drumul şi i-am povestit amicului meu întâmplarea. El a
luat-o ca pe o glumă şi a spus că nu era decât o confuzie obişnuită, cu atât mai
mult cu cât cetăţeanul putea fi mai grizat decât arăta la prima vedere. Am
abandonat subiectul, mă temeam să nu devin ridicol, dar multe zile după
duminica aceea întâlnirea mi-a revenit în minte, obsedantă, refuzând să-şi
dezvăluie înţelesul. La un moment dat începusem chiar să mă interesez de un
anume doctor Săvulescu, dar întrebările mele nu au găsit răspunsul dorit şi am
renunţat.
O lună mai târziu am plecat într-o delegaţie pentru a ridica nişte
componente electronice de la o societate Comercială din oraşul C. Era prima
mea deplasare la acea unitate. Ajuns la poartă, m-am prezentat la ghişeul de
C
Informaţii şi am întins funcţionarei buletinul şi foaia de delegaţie pentru
a-mi completa un bilet de intrare. Ea mi 1 l-a luat cu un gest de rutină, a
deschis buletinul şi, în ţ momentul în care m-a privit pentru a-mi compara
figura cu fotografia din actul de identitate, am observat cum i se luminează
ochii. I-am răspuns cu un zâmbet formal, dar ea mi-a susţinut privirea.
— Sper ca astăzi să aveţi mai mult noroc decât data trecută.
— Poftim? Am întrebat derutat.
— Spuneam că astăzi aţi putea rezolva mai repede. A trecut balamucul
sfârşitului de lună.
Am tăcut un moment, apoi, încercând să fiu cât mai destins, am spus:
— Cred că e o confuzie. Vin pentru prima dată la dumneavoastră.
— Nu se poate, a replicat ea neîncrezătoare. Tot eu eram la poartă şi
atunci. In noiembrie, da, la sfârşitul lui noiembrie. Când a dat prima ninsoare.
— Probabil vin foarte mulţi delegaţi pe aici. Ar fi imposibil să-l ţineţi
minte pe toţi.
— E adevărat. Dar pe dumneavoastră vă ţin minte. Eraţi atât de fericit.
— Îmi pare rău, m-am scuzat cu glasul moale, timorat de siguranţa cu
care îmi vorbea. Vă repet, este prima dată când vin aici.
— Mă rog, a spus ea ofensată şi a început să-mi completeze biletul. Unde
mergeţi?
— La Desfacere.
A trecut serviciul la rubrica respectivă şi mi-a întins j bucăţica de hârtie.
A zâmbit din nou, nu era o femeie; ranchiunoasă, dar n-a mai spus nimic, deşi
eram sigur că nu mă crezuse.
I-am mulţumit şi am plecat însoţit de tânărul care j făcea de serviciu la
poartă. M-a condus la etajul doi undej am străbătut câteva coridoare
întortochiate şi am ajunsj la capătul unui mic hol, cu o uşă în faţă şi două
lateral.
— Intraţi şi la şefu’?
— Da, n-ar fi rău.
— Uşa din faţă.
— Mulţumesc.
A stat până m-a văzut înăuntru şi i-a făcut un semn scurt cu mâna
bărbatului corpolent aşezat la biroul de la fereastră, în partea opusă uşii.
Acesta însă nu m-a observat. Lucra concentrat la nişte formulare, ajutându-se
de un minicalculator. Din când în când îşi ştergea nasul congestionat cu o
batistă imensă, în carouri, pe care o îndesa apoi în buzunarul de la piept. Am
închis uşa şi am aşteptat.
Intr-un târziu a terminat calculele, a aranjat foile într-un teanc ordonat şi
m-a privit. Instantaneu, ridurile frunţii i s-au destins iar în ochii înroşiţi de
răceală i-a apărut o lucire jucăuşă. Sa ridicat în picioare, mi-a întins mâna, dar
imediat a renunţat la gest şi mi-a făcut semn să rămân pe loc.
 — Mai bine staţi la distanţă. Cred că am gripă. I-am urmat sfatul. Eram
stânjenit, nu ştiam cum să încep în a-mi formula cererea, dar el nici măcar nu
mi-a dat răgazul. A arăta spre banca de lemn aşezată de-a lungul peretelui
lateral.
— Luaţi loc. Aveţi timp să bem un ceai?
— Sunt cam grăbit, m-am scuzat surprins de invitaţie. Aş dori să prind
trenul de două.
— II prindeţi, m-a liniştit el şi a scos din dulăpiorul biroului un fierbător,
un ceainic micuţ şi două căni. S-a dus la chiuvetă, a umplut ceainicul, apoi a
traversat încăperea şi a pus vasul pe bancă. A introdus ştecherul fierbătorului
în priză şi s-a întors la birou. S-a aplecat din nou spre dulăpior şi a scos o cutie
cu zahăr, linguriţa şi un pliculeţ de ceai. Mi l-a arătat zâmbind calm.
— Imediat se face.
Am urmărit întreaga succesiune a operaţiunilor uşor intrigat de
amabilitatea lui. Nu mi se întâmpla prea des să fiu primit cu trataţii. El a scos
din nou batista şi şi-a suflat zgomotos nasul.
C
— Păcătoasă răceală. A oftat şi a desfăcut pliculeţul, apoi m-a privit în
ochi: V-am aşteptat luna trecută. Probabil aţi fost prins cu alte treburi.
Vorbisem cu fetele să nu vă mai întârzie ca ultima dată.
Cuvintele lui m-au prins nepregătit, deşi le presimţeam. In prima clipă
am vrut să-l explic şi lui că se înşeală, că e vorba de o confuzie. Imediat însă,
am renunţat la pornirea iniţială. Îmi venise o idee. Dacă acceptam convenţia,
puteam obţine câte ceva despre acea neobişnuită dublură a mea.
Raţionamentul mi se părea atrăgător şi, cu cât îl analizam mai mult, îmi dădea
convingerea că aveai şanse de reuşită. Trebuia doar să fiu atent la modul în
care,] puneam întrebările. Nu voiam să-l dau senzaţia că discuţia s-ar abate de
la normal. Ar fi putut deveni reticent.
— Mă bucur că nu m-aţi uitat, am spus căutând pe figura lui eventualele
semne ale surprizei sau ale nedumeririi. Ai rămas la fel de calm, aşa că m-am
hotărât să supralicitez. Chiar ţineţi minte şi data când am venit aici ultima
dată?:
— 28 noiembrie, mi-a spus sigur pe sine. Nu vă amintiţi, eram tot în
camera asta când mi-aţi spus că nici n-aţi terminat bine săptămâna de miere şi
v-au şi trimis la noi?
— Ba da, am confirmat încercând să mă orientez. Şi totuşi, cum de vă
amintiţi atât de precis data?
— Simplu, foarte simplu. Nu mai ştiu dacă v-am spus atunci. Trebuie să
vă fi spus. Ziua în care v-aţi căsătorita coincide cu ziua mea de naştere… Eraţi
foarte fericit, probabil n-aţi dat atenţie. Mi-aţi vorbit aproape tot timpufi de soţia
dumneavoastră.
Am simţit că mă străbate un fior rece. La 23 noiembrie. Mă întâlnisem
ultima oară cu Cora. Atunci hotărâsem că nu mai avea rost să continuăm. Nu
puteam uita data. E| mi-a observat crisparea şi s-a oprit încurcat. Şira făcut
da lucru cu pliculeţul, apoi s-a ridicat de la birou şi a venit sa vadă dacă se
încălzise apa din ceainic. A luat cutia de zahărj a pus câteva linguriţe şi a scos
ştecherul fierbătorului dirj priză. Evita să mă privească. Se gândea probabil că
subiectul mă stânjenea, că ipotetica mea căsnicie nu mergea prel bine. A pus
pliculeţul în apa fierbinte şi l-a agitat d ît^
De câteva ori. A luat micul ceainic de pe bancă şi a turnat lichidul
aburind în căni. Mi-a întins una privindu-mă pieziş. Am încercat un zâmbet,
dar mi-am dat seama că nu era prea reuşit. Tăcerea devenise penibilă. Trebuia
să găsesc un pretext pentru a continua discuţia. Dacă tot intrasem în acest joc,
voiam să aflu măcar câteva date despre… Celălalt. N-a mai fost nevoie.
Următoarele lui cuvinte m-au făcut să înţeleg că tentativa mea nu avea sorţi de
reuşită.
— Mă iertaţi, am un lapsus teribil. Spre ruşinea mea am uitat cum vă
numiţi.
I-am spus numele şi el a dat din cap de parcă atunci şi-ar fi amintit. Dar
ochii lui i-au trădat nesiguranţa.
Am pierdut şi ultima speranţă atunci când m-a întrebat, scuzându-se din
nou, care este societatea la care lucram pentru a-mi completa fişele de
expediţie. I-am dat delegaţia şi foile cu necesarul de piese. Le-a cercetat în fugă
şi a devenit iarăşi binevoitor.
— Ne lipsesc numai două poziţii. În rest le puteţi ridica pe toate. Facem
colet?
— Nu cred că e cazul. Le iau cu mine.
— Cum doriţi. Vorbesc la magazie să vi le pregătească. La unu, cel târziu,
ajungeţi la gară.
I-am mulţumit şi am sorbit o gură de ceai. Se răcise suficient. În timp ce
el vorbea cu magazionera, m-am gândit dacă nu era mai bine să-l spun totul
deschis şi să-l întreb ce amănunte îşi mai poate aminti în legătură cu celălalt.
Bănuiam însă, din convingerea cu care mi-a vorbit la început, că nu m-ar fi
crezut şi şi-ar fi închipuit că vreau să-mi bat joc de el. Am abandonat ideea.
A pus receptorul în furcă şi s-a ridicat de pe scaun.
— Puteţi merge jos. Într-un sfert de oră pachetele sunt gata.
M-am apropiat de el pentru a-l întinde mâna, dar m-a oprit din nou.
— Gripa. A zâmbit: Se pare că-l adevărat ce se spune, dacă iei
medicamente îţi trece în douăzeci de zile, dacă nu, în trei săptămâni.
 C
L-am aprobat încercând să par amuzat de poanta răsuflată, apoi i-am
mulţumit pentru amabilitate şi am ieşit din birou.
În tren, la întoarcere, am recapitulat întreaga discuţie. Eram singur în
compartiment. Dincolo de geam, satele aluneau lent, în zgomotul sacadat al
roţilor. Casele erau acoperite cu straturi afânate de zăpadă, exact ca în
felicitările de Crăciun. Din coşuri, fumul se înălţa albăstrui, spre cerul de
sticlă. Ici-colo, oameni încotoşmănaţi, mogâldeţe minuscule, se prelingeau de-a
lungul uliţelor sau trebăluiau prin curţi. Frumuseţea peisajului îmi inocula cu
încetul o stare de stranietate, mi se părea că întreaga privelişte are puritatea şi
misterul unui vis. Devenisem predispus la visare, la judecăţi şi conexiuni care,
în mod normal, mi s-ar fi părut nefireşti. M-a cuprins o uşoară exaltare
rememorând întâlnirea cu şeful compartimentului desfaceri. Faptul de a avea o
sosie, fapt în care acum deja credeam cu adevărat, nu mi se părea enervant, ci,
dimpotrivă, mă consideram chiar un favorizat al sorţii, unul din puţinii aleşi de
a trăi întâmplări neobişnuite şi, prin aceasta, de a fi în contact direct cu unul
dintre misterele naturii. De felul meu sunt un raţional şi recunosc că tot ceea
ce noi, oamenii, am reuşit să descifrăm din tainele universului sunt fragmente
disparate, minore, pe care ne chinuim, de multe orij zadarnic, să le înghesuim
în grila rigidă a unor raţionamente şi formule matematice. Şi totuşi, dincolo de
raţiune, cred că una din cele mai minunate însuşiri ale fiinţei umanei este
atracţia irezistibilă, de neexplicat, spre mister, spre miracol, spre necunoscut…
Cufundat în astfel de gânduru n-am observat că trenul oprise de mult în staţie
şi în locul-caselor pierdute sub zăpadă apăruseră peroane şi| terasamente
acoperite cu o nea înnegrită, călcată în picioare. Mi-am îmbrăcat paltonul, am
luat valiza şi aml coborât. Farmecul visării dispăruse. Mai persista doaa
senzaţia sâcâitoare a nemulţumirii că nu reuşeam să dauj de o urmă utilizabilă
a omului cu care fusesem confundaţi
Eram foarte curios şi intrigat, poate nu atât din cauza asemănării
noastre, se pare aproape perfecte, cât mai ales din cauza coincidenţelor acelor
date care ne jalonaseră viaţa. 23 noiembrie însemna pentru el un eveniment
fericit, iar pentru mine exact contrariul. Să existe oare o lege universală a
compensaţiei? Ideea mi se părea absurdă şi totuşi nu puteam să mi-o alung din
minte. Am traversat sala de aşteptare, podeaua era presărată cu hârtii şi coji de
seminţe şi am uitat de ideea aceea ciudată în aglomeraţia staţiei de tramvai.
În zilele următoare n-am avut timp să mai analizez întâmplările
referitoare la acea dublură a mea. Au răbufnit necazurile de la serviciu. De
câtva timp situaţia se deteriorase vizibil, în special în contactele pe care le
aveam cu şeful de secţie. Poate era şi vina mea. Despărţirea de Cora, în loc să-
mi aducă relaxarea, mă marcase, deşi nu voiam să recunosc. Devenisem
neglijent, delăsător, superficial şi chiar irascibil. Eram nemulţumit de lucrările
insipide, rutiniere, îmi doream o temă de cercetare deosebită, dar nu mai aveam
puterea să mă lupt şi să-mi impun poziţia. Şeful de secţie mă urmărea de mai
mult timp. Era tipul de infatuat căruia îi fac plăcere zâmbetele slugarnice,
familiarismele, bineînţeles cele care proveneau de la el, voia cu tot dinandinsul
să pară spiritual, se amesteca mereu în lucrările noastre cu pretenţia de mare
specialist. Eu nu suportam impostura şi de aceea nu scăpăm nici un prilej de
a-l contra. Prin aluzii ironice pe care le pricepea abia după ce îi vedea pe colegii
mei întorcându-şi feţele şi zâmbind pe ascuns, corectându-l greşelile de
exprimare -Şi erau cu duiumul – sau spunându-l clar, în faţă, ce mă deranja.
Ajunsesem o adevărată obsesie pentru el, dar nu avea cum să mă prindă atâta
timp cât îmi rezolvam sarcinile de serviciu. Însă după ce am terminat cu Cora,
lucrurile s-au schimbat. Îl vedeam de la o zi la alta cum jubilează tot mai mult.
N-are rost să mai lungesc evenimentele. Mi-a tăcut câteva observaţii în faţa
colegilor, a început să-mi taie an
C
Ore, m-a penalizat la acord, mi-a respins cererea de concedi’ fără plată,
m-a tăiat de pe lista de gradaţii şi o mulţime d asemenea mizerii. Şeful meu de
laborator, un om urni timid, deşi bănuia cauza declinului meu, nu îndrăznea
să-mi ia apărarea în faţa coordonatorului de secţie. Singurul lucru pe care a
reuşit să-l facă a fost să-mi obţină o delegaţie de două săptămâni la
întreprinderea de echipamente electronice, sperând ca depărtarea şi timpul să
aplaneze conflictul.
Chiar de ziua mărţişorului am intrat pentru prima oară pe poarta
societăţii de echipamente electronice. Întâmplător nu mai fusesem niciodată
acolo, deşi avusesem destul de multe colaborări cu colectivul în care urma să
lucrez.
La poartă, în cabina de sticlă, alături de portar se afla un tânăr înalt,
blond, cu o înfăţişare plăcută – am observat pe ecuson că lucra la Montaj. Era
tipul de om relaxat, pe care necazurile nu-l putea afecta în nici un fel.
N-am apucat să cer portarului informaţiile dorite. Tânărul a ieşit
furtunos din cabină şi mi-a întins mâna.
— Deci te-ai hotărât! Mă bucur, să ştii!
I-am zâmbit, dar mi-a simţit crisparea de-o clipă. A continuat repede.
— S-a întâmplat ceva? Victor, să ştii, nu eu ţi-am încurcat plăcile alea.
Degeaba te-ai supărat.
Am tresărit. Nu din cauza confuziei. Aproape mă obişnuisem cu ea.
Amănuntul care m-a frapat a fost numele. Deci sosia mea se numea… Victor. In
sfârşit o informaţie concretă.
 Pentru moment m-am simţit tentat să reiau jocul pe care îl încercasem şi
cu şeful desfacerii de la întreprinderea de componente, dar mi-am dat seama că
nu avea sens. Nu4’ puteam continua două săptămâni. M-am hotărât să-l:
vorbesc deschis.
— Îmi pare rău, dar nu sunt Victor. E o confuzie. I
— Serios? Nu mai eşti Victor, a replicat el ironic, probabil acum eşti
domnul Victor. Am auzit că te-au făcuţi şef de secţie. Felicitări. Eşti un băiat de
perspectivă.
A început să râdă luând totul ca pe o glumă. Nu m-am obosit să-l conving
că nu sunt eu acel Victor. Era inutil.
Am mai schimbat câteva amabilităţi, apoi ne-am despărţit.
În ziua aceea nu l-am mai întâlnit, apoi am aflat că a intrat în concediu.
N-am avut puterea să-l mai caut la întoarcerea lui din concediu. Ştiam că nu
mai aveam cum să-l conving de realitatea acelei confuzii. Ceea ce mă neliniştea
din ce în ce mai mult era cea de-a doua informaţie pe care mi-o furnizase.
Celălalt, evit să-l spun pe nume din motive pe care încă nu mi le-am explicat,
avusese o ascensiune profesională evidentă, exact în aceeaşi perioadă în care
situaţia mea se agravase. Din nou mi-a revenit în minte, obsesiv, gândul la acea
presupusă lege a compensaţiei. O lege care scăpa raţionalului, dar care totuşi
exista. Cel puţin aşa o sugerau faptele. Am petrecut multe nopţi albe gândindu-
mă la dublura mea, la firele invizibile ce ne legau, la destinele noastre
complementare. Încercam cu îndărătnicie să găsesc explicaţii, deşi lucrul
acesta poate părea absurd.
Refuzam să cred că nu pot descifra cursul destinului meu.
La un moment dat m-a cuprins teama. Aveam senzaţia că sunt o
marionetă incapabilă de a mă ppune mişcărilor dirijate de o forţă aflată mai
presus de înţelegerea mea.
Un alt gând care mă înfricoşa era şi acela că viaţa mea era determinată
implicit de… Acţiunile celuilalt. Succesele lui însemnau tot mai multe necazuri
pentru mine, bucuria lui îmi aducea tristeţe, fericirea lui era pentru mine
deznădejde. Am început să-l invidiez şi, uneori, chiar să-l urăsc. Nu ştiu exact
când mi-a venit ideea de a încerca tot ce era posibil pentru a-mi schimba viaţa.
La urma urmei aveam şi eu dreptul la fericire. Trebuia doar să încerc să lupt
împotriva destinului. Chiar în dimineaţa următoare m-am aruncat sub duş, mi-
am ras barba, m-am îmbrăcat în haine curate şi am ieşit afară.
Se întâmplase a fi o dimineaţă superbă de primăvară, cu un soare cald,
cu miros de copaci înfloriţi, cu oameni veseli. Eram încrezător în reuşita mea.
C
Nu are rost să descriu în amănunt zilele ce au urmat. Mi-am rezolvat în
scurt timp toate restanţele, am terminat cu delegaţia, apoi, întors la institut,
am reuşit să obţin un contract pe care mi-l doream de mult în cadrul
cercetărilor privind telefonia mobilă. Chiar şi amicul meu, şeful de secţie,
fusese schimbat în cadrul unei adunări generale. Zilele începuseră din nou să
mi se pară prea scurte.
A venit apoi seara aceea de mai, care mi-a rămas încrustată în memorie
ca un filigran. Fusesem invitat de un prieten la aniversarea zilei sale de naştere,
era sâmbătă, pomii din parcuri răspândeau efluvii de miresme. Amicul îmi
garantase o surpriză, nu bănuiam ce putea fi, dar nu mă aşteptam la mare
lucru. Ştiam că-l place să exagereze.
Am urcat scara blocului şi am sunat la uşă, aranjân-du-mi pentru ultima
dată nodul cravatei. Mi-a deschis zâmbind misterios, la început nu l-am luat în
seamă, i-am urat cele cuvenite şi i-am dat cadoul şi buchetul de flori. M-a
condus în camera de zi. Ii cunoaştem pe majoritatea invitaţilor, însă de cum am
intrat şi au început să se facă prezentările, m-a cuprins o senzaţie ciudată.
Poate şi din cauza privirilor complice pe care le desluşeam în privirile
prietenilor, poate şi din pricina – abia târziu mi-am dat seama – unui parfum
abia perceptibil care îmi trezea amintiri dureroase. Am parcurs cercul invitaţilor
cu obişnuitele salutări şi glume pentru ca, ajuns în dreptul canapelei de lângă
geam, să simt cum mi se accelerează pulsul. Prietenii s-au îndepărtat discret şi
şi-au făcut de lucru cu alegerea benzilor de magnetofon. Pe canapea stătea
Cora! Delicată şi frumoasă ca întotdeauna, într-o rochie pe care nu o
cunoşteam, dar care îi venea de minune. Mă privea drept în ochi, cu seriozitate
şi, treptat, un zâmbet îi răsărea în colţul gurii. Probabil o amuza imobilitatea
mea.
— Nu te aşezi? M-a întrebat, făcându-mi loc alături de ea.
— Ba da, am răspuns nesigur şi m-am conformat. Ii simţeam mult mai
puternic parfumul cu care într-o vreme mă obişnuisem atât de mult. Mă bucur
că te văd, Cora. Sincer mă bucur.
M-a privit şi am simţit cum îi tremura vocea.
— Şi mie mi-a fost dor de tine.
După trei săptămâni ne-am căsătorit. Nu mai descriu evenimentele acelor
zile. Eram fericit, în sfârşit, că viaţa începuse cu adevărat şi pentru mine.
I-am povestit Corei despre întâmplările ciudate ce îmi marcaseră lunile
din urmă. N-a râs, m-a luat în serios şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă să-mi
abată atenţia de la gândurile ce mă obsedau. În mare parte a reuşit. Aproape că
uitasem de celălalt, de frământările mele în legătură cu destinele noastre
complementare. Asta până într-o zi de iunie, când, în timpul unei scurte
escapade la Predeal, celălalt a revenit intempestiv în viaţa mea.
Închiriasem împreună cu Cora, pentru sfârşitul de săptămână, o cameră
la vila Strugurelul. Am găsit-o destul de greu. Era o căsuţă de numai trei
camere, cochetă, cu o perspectivă minunată. Am parcat maşina în dreptul
porţii şi am plecat s-o caut pe femeia de serviciu pentru a lua cheia. Am găsit-o
la vila vecină. De fapt, ea m-a descoperit pe mine. Pregătea lenjeria într-o
cameră de serviciu împreună cu alte două îngrijitoare şi nici n-am apucat să
întreb cine are cheile de la vilă că am văzut-o pe femeia aceea măruntă,
îmbătrânită înainte de vreme, cum se luminează la faţă şi îmi vine în
întâmpinare.
— Ce surpriză! Nu credeam c-o să vă văd prea curând. Am încremenit
simţind cum mă invadează vechile temeri. N-am avut răgazul să-l răspund.
— Aţi reuşit să faceţi ceva pentru băiatul meu? Chiar astăzi voiam să vă
sun. Mi-era teamă să nu vă deranjez. Păreaţi cam supărat ultima dată.
Am început să devin atent. Blocajul mental mi-a dispărut la auzul
cuvintelor ei, dar nu mă puteam hotărî să vorbesc. Probabil că tăcerea mea o
deruta. Eram obligat să spun ceva, să mă decid pe loc ce rol urma să
interpretez.
C
Al meu sau al… Lui. Am optat pentru a doua variantă în speranţa de a
afla amănuntul acela deosebit de important pe care se părea că ea mi-l putea
oferi.
— Mai aveţi numărul de telefon?
— Cum să nu, a replicat ea şi s-a dus imediat la cuierul de lângă uşă.
A căutat în buzunarele unei jachete ponosite şi s-a înapoiat triumfătoare,
cu un petic de hârtie. L-am luat încercând cu disperare să-mi ascund tremurul
mâinilor. L-am despăturit şi am citit cu înfrigurare numele şi numărul de
telefon. L-am repetat de câteva ori în minte apoi i l-am întins încercând să par
cât mai relaxat.
— Sunaţi-mă pe marţi, miercuri şi am să vă dau un răspuns precis. Cred
că se va rezolva.
Bucuria de pe chipul ei m-a făcut să am remuşcări pentru faptul că îi
promiteam lucruri de care eram complet străin. Trebuia totuşi să aflu numărul
acela. Nu ştiam la ce îmi va folosi, dar trebuia să-l ştiu.
Am luat cheia şi m-am întors la maşină. Cora mi-a sesizat din prima
clipă tulburarea. I-am spus despre ce e vorba şi ea a încercat să mă liniştească,
dar week-end-ul n-a mai avut farmecul la care mă aşteptam.
În noaptea dinaintea întoarcerii acasă mi-am rememorat în amănunt
vorbele îngrijitoarei. Concluzia a fost aceeaşi: destinele noastre, al meu şi al…
Celuilalt se dovedeau a fi indubitabil de o stranie complementaritate. Femeia
mi-l prezentase ca fiind măcinat de griji. Tocmai acum când eu eram fericit.
Oare mă puteam considera vinovat de necazurile lui? Nu, nu puteam să accept
aşa ceva. Fiecare trebuia să lupte pentru viaţa lui şi totuşi, deşi raţionamentul
mi se părea firesc, îmi simţeam inima grea. Am adormit târziu, chinuit,
îmbrăţişând-o pe Cora.
Revenit acasă, am trăit cele câteva zile ce au urmat într-o stare febrilă, de
nesiguranţă, amestecată cu o teama inexplicabilă. După-amiezele stăteam ore
în şir privind telefonul, răspunzându-l distrat Corei, încercând zadarnic
ÎL
Să-mi abat gândul de la… Celălalt. Speram ca timpul să-mi atenueze
tulburarea, dar speranţele mele se dovedeau a fi zadarnice. Un singur gând,
mai bine zis o întrebare, începea să mi se contureze tot mai apăsător în minte:
să fie oare adevărat că ascensiunea mea a determinat declinul lui? Era într-
adevăr într-o situaţie tristă? Nu puteam afla răspunsul decât într-un singur
mod. Mi-era teamă însă de vocea lui, de contactul direct. Dar tensiunea în care
trăiam ajunsese insuportabilă. Într-o seară m-am hotărât. Am ridicat receptorul
şi, cu mare greutate, am reuşit să formez numărul. Cora tocmai intrase în
cameră, m-a privit şi din încordarea mea a înţeles cui telefonam. Sa apropiat
încet de mine şi a rămas în picioare urmărindu-mă cu atenţie.
Am auzit în receptor apelul repetându-se de câteva ori, îndepărtat, apoi
cineva a ridicat receptorul.
— Alo…
Am simţit cum mi se opreşte inima. N-am reuşit să articulez nici un
cuvânt. Era… El. O ştiam, o simţeam cu fiecare fibră a trupului meu. Dar nu
puteam să-l vorbesc. De fapt, ce aş fi avut să-l spun? Dacă forţa aceea a
Necunoscutului exista cu adevărat, oricum ea se afla mai presus de înţelegerea
noastră. Nu aveam cum să ne aliem împotriva ei. Vieţile noastre se aflau pe
talerele aceleiaşi balanţe, dar nu aveam cum să ştim cine a conceput balanţa şi
cum putem evada.
Cora mi-a sesizat neputinţa de a reacţiona. Mi s-a aşezat pe genunchi, m-
a cuprins cu o mână după umeri, iar cu cealaltă mi-a luat receptorul şi l-a pus
în furcă. Apoi m-a sărutat. I-am simţit moliciunea buzelor şi am îmbrăţişat-o la
rândul meu. Dar gândul îmi era tot la vocea aceea îndepărtată, estompată de
paraziţii reţelei, repetând un apel, inutil.
Era vocea unui om trist…
Eu o aveam pe Cora.
Oare pentru cât timp…?
Arşiţă şi explozii solare
Este îngrozitor de cald… O noapte toridă… Şi geamul e deschis… Nu pot
să adorm… A trecut cel puţin o jumătate de oră de când mă chinui… Îmi ard
tălpile… Şi javra asta s-a oprit să latre chiar sub geam… E Băieţică… „taci, bă,
dă-te dracu”, vocea tărăgănată a lui nea Niculae… Băieţică scheaună şi se
gudură, probabil îl mângâie… de afară vine miros de la tufele de glicină… Aerul
este curat şi proaspăt… Prin perdeaua cu păuni şi crengi de vişin se vede
luna… Perdeaua pare un joc de umbre chinezeşti… Nu trebuia să deschid
ochii… Mi-a fugit somnul… pe stradă trece o maşină… Individul i-a scurtat
ţeava de eşapament să urle ca la curse… de ce nu-l amendează şi la noi pentru
poluare sonoră… Mi-a amorţit gâtul… Trag perna sub cap… e mai bine… S-a
întors individul cu maşina… Trânteşte portiera… A intrat în curte la Marian…
Vorbeşte cu el şi cu Emilia… Nu înţeleg ce spun… Iar se aude portiera… Nea
Niculae a pus discul cu Gabi Luncă… N-are treabă, pensionar… Mâine nu se
duce la muncă… Mă întorc pe o parte, strâng perna sub cap şi îndoi
genunchii… Poate aşa reuşesc să adorm… Scârţâie poarta alături… Băieţică
latră, Gabi Luncă se vaită… „treci, bă, la coteţ, marş la coteţ, stai jos, Dumitre,
trage-ţi un scaun”… Nea Dumitru mormăie… se aude gâlgâitul vinului…
Ciocnesc paharele… Mi-a venit un gust de „Cabernet” cu puţin sifon, mai că-mi
vine să mă scol… Ce m-am chinuit anul trecut când am avut hepatită… Ce-or fi
şi bufniturile astea… Da, să ştii, batej unul covoarele… Nu-l în toate minţile… E
aproape unsprezece… Ţiuie ascuţit un ţânţar… Mi s-a aşezat pe frunte… L-am
strivit… Mă ustură faţa, am dat cam tare… Nebunul ăla cu covoarele nu se
lasă… Pare cam obosit, bate rar… Aş vrea totuşi să adorm… Gabi Luncă a
intrat pe circuitul închis… Aha, şi-a dat seama şi nea Niculae… Cineva trece pe
ulicioară… Scârţâie pietrişul… Băieţică nu mai latră… Departe, dinspre gară,
se aude şuieratul trenului… Când eram în armată, întotdeauna după stingere,
aşteptam să aud din vale zgomotul acceleratului de Sinaia… Tipul are ritm…
Loveşte de se zguduie bara… O face parcă în duşmănie… Ăsta nu e om
normal… Să mă întorc iarăşi pe burtă… M-am învăţat să adorm aşa… În sfârşit
s-a potolit… Un greiere în tufele din faţa ferestrei… Târâie liniştitor… Trebuie să
adorm… Nu mă mai gâ idesc la nimic… Parcă prind o imagine ştearsă… Nişte
coline… O câmpie… se roteşte, am pierdut-o… Simt cum vă invadează
toropeala… Alte imagini se derulează în fugă… Sunt relaxat… Nu s-a potolit… A
schimbat doar covorul… Băiatul e tare, nu glumeşte… Şi abia adormisem… Pur
şi simplu îşi bate joc de noi… Nu trebuie să mă enervez… Mai bine luam un
somnifer… Nu mă scol… Trebuie să nu-l dau atenţie… Să nu-l aud… Pleoapele
îmi sunt grele… Oboseala îmi curge din corp ca un fluid prin degetele mâinilor,
ale picioarelor… Îmi relaxez fiecare muşchi… Din nou apar imaginile…
Neclare… Un oraş, parcă un port… dispare învolburându-se… Este acum o
câmpie… Cerul înnorat are o luminozitate albă, stranie… Ierburile strălucesc în
ploaie… Brusc dispar… Este insuportabil, cât mai are de gând să bată…
Creierul îmi Pare a fi o meduză pe care el o loveşte cu nuiaua, sadic…
Depăşeşte orice limită… Oamenii ca el nu merită să trăiască… Trebuie să mă
calmez… Să adorm… Pleoapele îmi sunt ca de plumb… Este foarte cald…
Arşiţă. Depărtez niîinile de corp… E mai bine… Din nou câmpia… se schimbă…
Un castel… Cerul este însângerat deasupra
C
Meterezelor. Merg spre podul suspendat de la intrare… Gărzile mă
observă, îşi pregătesc muschetele de tragere… Tot n-a terminat… cu ce drept
mă deranjează el şi-mi tulbură somnul… Este cea mai groaznică faptă să
atentezi la libertatea celorlalţi… Îl urăsc cum n-am urât niciodată… O ură
imensă, organică, mă invadează… L-aş strivi… Trebuie să mă liniştesc…
Vârtejul imaginilor mă soarbe iarăşi… Poteca spre castel devine o şosea largă…
Sunt într-un oraş ciudat… Oamenii merg singuri, tăcuţi… Eu am o misiune
extrem de importantă şi nu-mi amintesc… Nu-mi pot aminti… pe panouri…
Afişe mari… Văd din fotografii., ierni viscolite… Oameni în uniformă înaintează
spre o nebulozitate aurie în zare… Este destinaţia lor… Dar a mea care este…
Nu-mi aduc aminte… Mă chinui zadarnic… Trebuie să ajung undeva şi nu ştiu
unde… Nu ştiu cum… O maşină neagră se apropie de mine cu motorul ambalat
la maximum… cu siguranţă vine pentru mine… O recunosc… Am mai văzut-o
într-o împrejurare care acum mi-e neclară… Nu ştiu dacă reprezintă un pericol
sau un! Ajutor… Opreşte lângă bordură, în dreptul meu… Stau încordat,
portiera se deschide, aplec uşor capul… la volan este Marian, faţa lui pare de
ceară, ochii îi strălucesc invadaţi de ură… „urcă, trebuie să ajungem cât mai
repede, acum nu ne va scăpa”… Urc, Marian demarează, nu vorbim, el
cunoaşte drumul… Da, misiunea mea este să merg cu el, unde, încă nu-mi dau
seama… Şoseaua largă, prăfuită, se îngustează, cartierul cu blocuri albe,
pustii, fără umbre de verdeaţă dispare, mergem printre dealuri sterpe,
nesfârşite, soarele străluceşte ucigător, capota arde, Marian accelerează, nu
putem deschide geamurile, afară este un cer tremurător, de sticlă topită…
Colinele se aplatizează, soarele a căzut roşu spre apus, drumul ajunge brusc la
marginea unei râpe şi coboară în serpentine strânse… Jos, printre pâlcurile de
copaci se conturează o casă albă, da, este destinaţia noastră… Coborâm, în vale
i
Drumul este barat de o poartă de lemn, Marian frânează, abandonăm
maşina, sărim gardul de lemn, mergem tăcuţi prin pădure, în apropierea casei
apare un grilaj din plasă metalică, dincolo, pe gazon, un câine imens, Băieţică,
aleargă şi latră furios, apoi dispare undeva în spatele clădirii îndepărtat de o
forţă nevăzută… O acalmie neliniştitoare se instalează, mergem prudenţi de-a
lungul grilajului, Marian descoperă o spărtură, ne strecurăm înăuntru, el o ia
înainte spre intrarea cu trepte largi, crăpate, invadate de buruieni, a casei, eu
rămân puţin în urmă, îmi pare că aud un foşnet dinspre boscheţii uriaşi din
dreapta mea… Mă apropii, dau crengile uşor la o parte… Într-un mic luminiş,
un grătar fumegând pe care nea Dumitru, cu şorţ şi bonetă albă, de bucătar,
pregăteşte mici şi fripturi, în faţa mea este o masă lungă, metalică, acoperită cu
hârtie pătată de ulei, dinspre copaci apare şi nea Niculae, tot cu şorţ şi bonetă,
ducând în braţe câteva sticle aburite de vin şi de apă minerală, vine spre mine
zâmbind, „cu ce vă putem servi? O baterie de vin la gheaţă, mici, cârnăciori?
Spuneţi!”, refuz categoric, „nimic, n-am voie, am avut hepatită”, mă priveşte
compătimitor, îl las şi alerg spre casă, Marian mă aşteaptă nerăbdător, uşa grea
se deschide scârţâind, intrăm, aici trebuie să-l găsim, sunt sigur, aici se
ascunde, ura mă inundă, nu ne va scăpa, un coridor întunecat, extrem de
îngust, neaerisit, ajungem la o scară de lemn în spirală, treptele gem, urcăm
spre un culoar înclinat, nesfârşit, de ambele părţi camere goale, pline de pânze
de păianjen, departe, o singură uşă închisă, ne apropiem enervaţi de aerul
înăbuşitor de cald, clanţa lipseşte, Marian se depărtează puţin, izbeşte cu
umărul. Uşa se deschide violent, camera este neobişnuit de înaltă şi de lungă,
în capăt o fereastră micuţă cu flori de muşcată printre care se vede luna, sub
fereastră un pat de lemn pe care un om doarme adânc, liniştit, cu un zâmbet
înflorit Pe faţă. El este! L-aş recunoaşte dintr-o mie! De data asta
C
Nimic nu-l mai poate salva. Marian se apropie cu paşi mari, o bucurie rea
i se citeşte pe faţă. Smulge plapuma şi îl smuceşte brutal de umăr. Omul se
ridică în capul oaselor privindu-ne buimac, speriat, neînţelegând ce se
întâmplă. Apuc hainele lui de pe scaun şi i le arunc în faţă. Înţelege că trebuie
să se îmbrace. Se aşează pe marginea patului, îşi trage pantalonii, apoi se
opreşte. Vrea să protesteze, idiotul. Îmi încordez pumnii să-l strivesc, dar
Marian este mai iute. Îl loveşte puternic cu dosul palmei peste faţă. Omul cade
pe spate, se ridică, îşi şterge firul de sânge apărut pe buzele zdrelite. Ne priveşte
îngrozit, şi-a dat seama cine suntem. Îşi pune cămaşa. Îl apucăm de mâini şi îl
împingem spre ieşire. Nu opune rezistenţă, priveşte disperat la noi, pe coridor
se uită la uşile deschise, dar nimeni nu-l sare în ajutor, nimeni nu mai este în
casă în afara noastră. Spaima îi deformează trăsăturile feţei. II tragem spre
capătul culoarului, la uşa metalică a liftului. Apăs pe buton, aşteptăm, cabina
vine, dar se opreşte la jumătate. Dedesubt se deschide hăul, pentru o clipă îmi
vine un gând, însă mă abţin, totul ar fi mult prea simplu, îl ridicăm de subsuori
şi îl aruncăm înăuntru ca pe un sac, apoi urcăm şi noi. Cabina este largă,
murdară, uşile glisează, coborâm cu zdruncinături, timpul se scurge greu,
omul geme ghemuit pe podea, ştie că totul s-a sfârşit, plânge înăbuşit. Cabina
coboară mereu. Intr-un târziu se opreşte şi uşile se deschid. Îl luăm de
subsuori şi ieşim în strada pustie, pavată cu lespezi de bazalt. Clădirile din jur
sunt vechi, înalte, masive, cerul e albastru-cenuşiu, straniu. Un vânt aspru
răscoleşte praful şi hârtiile de pe drum, strada este curbată, în pantă, nu
vedem de unde vine şi unde se duce. Aşteptăm. Curând se aude tropăitul unor
cai. Privim spre dreapta. De după colţ apare o caleaşca neagră, lăcuită, trasă de
patru armăsari tot negri, cu panaşe înalte din pene de struţ. Pe capră, vizitiul
este enorm, un adevărat uriaş într-o livrea grena cu o mulţime de fireturi de
aur. Stă imobil, cu spatele drept şi, sus, sub joben, faţa întreagă îi este
acoperită cu o batistă cu pete de sânge pe care roiesc o mulţime de ţânţari.
Opreşte lângă noi. Deschidem portiera şi urcăm. Înăuntru, cu o bucată de stofă
găsită pe banchetă, legăm captivul la ochi şi îl aşezăm la mijloc. II simt cum
tremură şi atingerea lui mă irită. Caleaşca porneşte legănându-se. Mergem
îndelung pe străzile întortocheate, pustii, printre clădirile vechi, urcăm spre un
castel cu forme prelungi, vântul mătură lespezile de piatră ale pavajului, tăcem,
ştim că vom ajunge curând. Caleaşca opreşte. Intrarea castelului este
monumentală, deasupra porţii un vitraliu cu păuni şi crengi de vişin sclipeşte
în lumina crepusculară. Uşa se deschide lent. Marian intră primul trăgându-l
pe captiv, eu îl urmez. Pereţii sunt răcoroşi, îi las pe culoarul principal, larg, cu
vitralii înalte, multicolore şi coloane de marmură. Cotesc spre micul coridor din
dreapta şi ajung într-o sală imensă, iluminată palid. De o parte şi de alta, de-a
lungul pereţilor, sunt şine de cale ferată care vin şi dispar din tuneluri
întunecoase. Este o staţie pustie de metrou. O garnitură galbenă şi prăfuită
apare curând şi opreşte în faţa mea. Vagoanele par goale, părăsite, n-am
observat nici măcar dacă are manipulant. Uşile glisează. Şi totuşi, din ultimul
vagon iese cineva. Este Emilia. Se apropie tristă de mine şi din buzunarul
fulgarinului scoate o cutiuţă albastră. Mă priveşte cu ochii mari, speriaţi şi îmi
întinde cutiuţa: „Ia nişte somnifere şi culcă-te, te rog, nu e bine ce vrei să faci,
iartă-l, te implor, iartă-l, ia somniferele şi culcă-te, uită totul, iartă-l…” O
privesc inflexibil. Trenul şuieră şi se pune în mişcare. Emilia urcă şi vine la
fereastra din spate a ultimului vagon. Pe geamul aburit scrie mare, cu degetul,
două litere: NU. Îi văd numai ochii speriaţi cum se îndepărtează. N-o mai
privesc. Urc scările şi ajung în faţa unei uşi grele, de stejar. Intru într-o
încăpere lungă cu pereţii sculptaţi în motive baroce.
C
În capătul scării este o masă înaltă de câţiva metri, acoperită cu catifea
neagră. La ea stau doisprezece bărbaţi în robe negre, cu feţele sobre, împietrite.
Mă privesc în tăcere cum îmi îmbrac roba roşie, trec în spatele mesei, urc
treptele podiumului şi mă aşez pe jilţul înalt, liber, din mijlocul lor. Nu scot nici
un cuvânt. Uşa din faţă se deschide şi Marian împinge captivul înăuntru,
smulgându-l legătura de la ochi. Omul se uită la noi îngrozit, clipeşte des, se
apropie mecanic de mica balustradă lustruită din faţa lui: bara acuzaţilor. In
liniştea profundă, grea, omul se simte strivit, anulat de privirile noastre
îngheţate. Mă ridic brusc şi întind mâna dreaptă acuzator spre el. Vocea îmi
tună, reverberând în încăperea imensă:
 — Ai fost adus aici sub cea mai gravă acuzaţie: ai atentat la libertatea
semenilor tăi, i-ai terorizat psihic, ţi-ai luat un drept pe care nimeni în lume nu
şi-l poate asuma. Pentru cei ce şi-l asumă, pentru tine, sentinţa este una
singură, fără drept de apel: pedeapsa cu moartea!
Cuvintele mele se prăbuşesc necruţătoare, implacabile. Omul cade în
genunchi, întinde mâinile spre noi, ochii îi înoată în lacrimi, vrea să vorbească,
să se apere, dar nu mai poate, este prea târziu. Se sufocă, pieptul îi tresaltă
spasmodic, deschide gura nereuşind să articuleze vreun cuvânt. Faţa i se
congestionează, ochii îi cresc în orbite, buzele îi devin vineţii, se chirceşte şi un
fir de spumă îi apare în colţul gurii. Cade pe podea, corpul îi mai zvâcneşte de
câteva ori, apoi se întinde inert…
— Cum ai dormit?
— Mă întreabă tanti Angela când mă vede intrând în bucătărie.
Mormăi ceva nedesluşit, capul îmi este cât baniţa-Prin fereastra deschisă,
razele soarelui filtrate de coroana bogată a cireşului inundă încăperea într-o
pulbere argintie. E cald. Se anunţă iarăşi caniculă. Mătuşa pregăteşte micul
dejun. Deschid radioul. Muzică. Enervant de veselă.
— Fă-mi, te rog şi o cafea! N-am dormit bine, poate mă mai trezesc – îi
spun masându-mi tâmplele.
Mătuşa umple ibricul cu apă şi mă informează:
— Ştii că a murit domnu’ Dobriţă, tata lui Doru? Nu mă interesează
domnul Dobriţă. O întreb ştiind că-l place să pălăvrăgească dimineaţa:
— Când a murit?
— Azi-noapte. Venise din schimbul doi şi ieşise să bată nişte covoare. În
dimineaţa asta trebuia s-o ia pe nevastă-sa de la spital şi voia să fie curat în
casă. L-a găsit sectoristul pe la unu. Căzuse lângă bătător. Lumea zice că a
avut atac de cord…
N-o mai ascult. Un gând straniu, teribil, mă cuprinde, mă nelinişteşte,
mă înspăimântă. O văd pe mătuşa ca prin ceaţă, aplecată uşor peste aragaz,
pregătind cafeaua cu spatele la mine. Vorbeşte mereu, amestecă lichidul
fierbinte, dar eu n-o mai aud. Încet, în faţa ochilor mei, o siluetă se încheagă
tremurătoare, din ce în ce mai conturată. Este nea Dobriţă, aşa cum îl ştiu
dintotdeauna, în costumul lui ponosit, uzat, cu basca trasă pe frunte,
frământându-şi mâinile febril. Faţa rotundă este excesiv de palidă, buzele
vineţii. Dar ceea ce mă înspăimântă sunt ochii lui măriţi, bulbucaţi, privindu-
mă cu groază, stranii, inoculându-mi un insuportabil sentiment de vinovăţie.
Nu ştiu ce să fac, simţea ar trebui să-l cer iertare, dar nu mai pot, este mult
prea târziu.
Mătuşa stinge focul de la aragaz şi se întoarce cu ibricul încă clocotind.
Se opreşte brusc, speriată.
 — Andrei! Ce-l cu tine?! Răspunde, Andrei, ce s-a întâmplat?! De ce mă
priveşti cu ochii ăştia goi?! Ah, Doamne, Dumnezeule, ce să mă fac…?! Andrei!
„. Şi acum, stimaţi ascultători, câteva sfaturi pentru sănătatea
dumneavoastră. Medicii susţin că, datorită
C
Căldurii Coride din această perioadă – s-au înregistrat cele mai ridicate
temperaturi din ultimii 80 de ani – cât şi datorită exploziilor solare deosebit de
violente în aceste zile, organismul uman poate suferi unele dereglări ale
funcţiilor metabolice şi, în special, pot apărea uşoare tulburări psihice din
cauza supraexcitării sistemului nervos. Vă recomandăm, deci, cât mai multă
relaxare, litoralul vă aşteaptă şi, seara, înainte de a vă culca, o pastilă
deMeprobamat. In continuare, din nou, muzică…”
Noaptea fantasmelor
Lumea asta-l cum o vezi, Iar cealaltă cum o crezi. Lumea asta nu-l aşa,
Iar cealaltă’i altceva.
Ifrim îşi croi drum printre mese şi se prăvăli pe taburetul din colţ.
— O ţuică, Anghele! Comandă el, cu privirea aţintită spre bezna din
spatele geamurilor. Se simţea cuprins de o nervozitate stranie, pe care nu putea
şi nici nu voia de fapt s-o supună voinţei lui. Şterse cu mâneca hainei abureala
de pe geam şi se aplecă, încercând să desluşească bolta cerului. Vălătuci de
nori denşi se învolburau, se roteau din ce în ce mai repede lăsând numai
arareori câte o rază de lună să pătrundă spre ogrăzile pustii. Undeva departe,
un câine începu să urle prelung.
— Ce dracu’ te tot holbezi în noapte? Înjură cârciumarul, trântindu-l pe
masă cinzeaca de ţuică. Mâine, poimâine au să-ţi iasă ochii din cap ca la melc.
— E timpul, Anghele… au să vină din nou… E vremea lor…, îngână Ifrim
surescitat.
Cârciumarul şterse cele câteva fărâmituri de pe faţa de masă, îşi îndesă
cârpa la brâu şi se îndepărtă bombănind.
— Eşti ca piaza rea, Ifrime, doar stai şi pândeşti… Intr-o zi am să te dau
pe uşă afară…
Ifrim nu-l asculta. Se rezemase de peretele înnegrit şi-l cerceta pe cei de
la mese cu ochii aprinşi. Oamenii
C
Nu îndrăzneau să-l înfrunte. Ştiau că presimţirile lui se adeveresc
întotdeauna. Stăteau posomorâţi, plutind parcă în fumul de ţigară şi în aburul
cu miros acru, de sudoare. Din când în când se uitau furişat spre geamurile
luminate de rare luciri albăstrii.
 La masa din mijloc, alături de şeful de post, Ilie Toader îşi înfipse mâinile
în chimirul ce sta să plesnească sub apăsarea burţii şi rosti tunător, încercând
să risipească încordarea.
— Ifrime, ce-ţi mai face, bă, muierea? Nu ţi-e frică s-o laşi singură pe-o
noapte ca asta? Se uită roată către cei din jur şi dinţii de aur îi sclipiră într-un
zâmbet rău, care se lăţea pe măsură ce întâlnea priviri complice.
Ifrim simţi o gheară de fier sfârtecându-l inima. Măria. Bănuiala îl
tortura noapte de noapte, uneori până la ivirea zorilor. Îşi muşcă buzele uscate
şi unghiile i se înfipseră în palme. Durerea din piept, tot mai adâncă, îl
înnebunea. Încercă să se mintă că Ilie Toader pusese întrebarea întâmplător,
negăsind altceva pentru a abate atenţia sătenilor de la ceea ce urma să se
petreacă după primul cântat al cocoşilor. Insă dispreţul şi răutatea de pe feţele
oamenilor îl izbiră aproape material, făcându-l să vibreze ca o lamă de oţel.
Mâna i se îndreptă singură spre cuţitul de la brâu.
Un fulger depărtat lumină din nou geamurile. Oamenii tresăriră şi
îngrijorarea le adânci cutele frunţilor. Chiar şi zâmbetul lui Ilie Toader dispăru
de pe obrajii buhăiţi.
Ifrim se înmuie şi mâna îi părăsi cuţitul. Ce puteau ei să înţeleagă? In
noaptea asta el se va duce acolo şi uita de nemernicia lumii, de Măria, de tot…
Simţi lichidul arzător cum se împrăştie în corp făcându-l durerea suportabilă.
Intr-un târziu, chinuit de un gând vechi, murmură mai mult pentru sine:
— Avem loc cu toţii în lumea asta, nea Toadere, aver loc cu toţii…
Un cal necheză în spatele cârciumii şi deasupra ferestrei se auzi fâlfâitul
greoi al unei păsări de noapte. Speriaţi de scârţâitul uşii, oamenii întoarseră
capetele. Ilie Toader se răsuci şi el, neliniştit, dar când îl zări pe cel din prag
chipul i se însenină.
— Pe unde umbli, măi, Simioane? Se ridică pe jumătate şi trase încă un
scaun la masă. Ia loc. Anghele, încă un pahar şi o sticlă cu vin!
Noul venit nu se obosi să salute. Părul negru lucea dat cu ulei de nucă şi,
pe faţa osoasă, o mustăcioară tunsă cu grijă urmărea buza de sus arcuită
sfidător.
Se tolăni pe scaun, făcându-l să trosnească sub greutatea lui.
— N-am vreme, nea Toadere, aruncă plictisit. Am de lucru în noaptea
asta.
Ilie Toader se înnegura.
— Nu te mai potoleşti, Simioane. Ce ţi-o fi lipsind?
— Am văzut flăcările.
— Eh, flăcările… Toţi le-au văzut, n-aduc decât necazuri. Nu te băga
singur în bucluc. Ascultă-mă, sunt om bătrân.
 Simion vru să răspundă tăios, dar îl întrerupse venirea cârciumarului.
Anghel şterse cu cârpa urmele de vin, îi aşeză în faţă un pahar şi îl umplu. Se
depărta, lăsând pe masă sticla începută.
Şeful de post strivi în farfurioară mucul de ţigară şi îşi netezi mustaţa
groasă, îngălbenită de nicotină.
— Măi, Simioane, am şi aşa destule necazuri. Nu te duce acolo. Ce spune
lumea nu sunt vorbe în vânt.
— Nu mă sperii eu cu una cu două.
— Părintele Voronca, îşi aminti Ilie Toader, zicea că azi dimineaţă a găsit
icoana Maicii Domnului căzută din cui. Şi candela era spartă. Semn rău.
— O fi gustat cam mult din vinul cel nou de împărtăşanie, râse tânărul,
însă privirile încremenite ale celor din jur îi tăiară repede cheful.
Cj
— Nu-l de glumă, Simioane. Am auzit chiar eu azil noapte găinile cântând
cocoşeşte.
— Dumneata crezi în lucruri de-astea? Se enervă] Simion.
— In multe n-am crezut. Şi-acum…
Geamurile se luminară iarăşi, albăstrui şi o pală dfl vânt deschise uşa
trântind-o de perete. Oglinda ovalăşl pătată de muşte, se desprinse din
agăţătoare şi se prăbuşii pe podea sfărâmându-se în zeci de bucăţele. Anghel
oftă! Înciudat şi scoase de sub tejghea o mătură şi un făraşJ Traversă încăperea
înjurând printre dinţi, închise uşa şii începu să adune cioburile. Oamenii îi
urmăreau mişcările, uitându-se din când în când către Simion. Bărbatul
izbucni înfuriat:
— Şi ăsta-l semn rău, nu-l aşa?! V-aţi prostit cu toţiiij Las’ că mai vorbim
noi mâine dimineaţă! Nu mor eu chiai aşa repede!
Se opri brusc, zărind în colţ privirea scânteietoare a lui Ifrim aţintită
asupra lui. Intensitatea urii ce o citi pe faţa celuilalt îl derută pentru o clipă. Îşi
regăsi însă imediat stăpânirea de sine, uită de furie şi se aşeză încet pe scaun.
— Maria-l acasă, Ifrime?
Oamenii înmărmuriră. Ifrim ţâşni ca un arc şi scoase cuţitul. Tremura de
mânie şi în tâmple sângele îi zvâcnea cu lovituri de ciocan. Se repezi spre masa
din mijloc împingându-l violent pe cei din calea lui. Simion se ridică şi el,
încordat, aşteptându-l.
Cu o agilitate puţin previzibilă, şeful de post înşfăca arma atârnată de
spătarul scaunului şi o îndreptă spre Ifrim armând-o.
— Linişteşte-te, Ifrime! Strigă tunător. Te-mpuşc, p€ Dumnezeul meu, te-
mpuşc dacă mai faci un singur pas.
Ifrim oscilă câteva clipe, dar se opri văzând degetui albit cum micşorează
cursa trăgaciului. Neputinţa» doborî. Simţi durerea din piept revenindu-l
copleşitoare, Orbindu-l, înmuindu-l genunchii. Întâi Măria, şi-acum Simion,
care le spusese tuturor că văzuse flăcările şi că e hotărât să meargă la ei să-l
înfrunte. Îl ura cum n-ar fi crezut că poate urî pe cineva. Se întoarse încet,
gârbovit şi se aşeză la masă. Anghel îi puse în faţă încă o cinzeacă de ţuică. Îl
bătu pe umăr şi se depărta.
Simion apucă paharul şi bău fără să-şi desprindă privirile de colţul în
care stătea Ifrim. Şeful de post îl urmărea încordat şi îl prinse de mână,
bănuind că are de gând să mai spună ceva.
— Simioane, e mai bine să pleci.
Tânărul se smulse enervat din strânsoare, însă privirea tăioasă a
jandarmului îl făcu să înţeleagă că nu avea rost să mai continue. Se aplecă
totuşi spre Ilie Toader şi clipi cu viclenie din ochi arătând spre masa din colţ.
— Mă grăbesc, nea Toadere, mai am un drum de făcut. Ilie Toader nu
gustă destăinuirea. Clătină încruntat din cap, urmărindu-l cum se îndreaptă
spre uşă.
— Ai grijă, Simioane, ai grijă…
Pentru o clipă, silueta bărbatului se contura în prag pe fondul unei
lumini albastre, apoi dispăru în noapte. Din depărtare se auzi de trei ori ţipătul
unei cucuvele.
La masa lui, Ifrim rotea degetul umed pe buza paharului, făcându-l să
sune prelung. Părea calm, însă în ochii îngustaţi apăruse o luminiţă ciudată.
Nici măcar cei din apropierea lui nu auziră ce spune.
— Am fi avut loc cu toţii în lumea asta…
Femeia ridică fruntea lăsând vântul să-l răvăşească pletele. Şuviţele de
păr îi atingeau obrajii ca şi cum degete nevăzute s-ar fi jucat mângâind-o.
Coborî treptele pridvorului şi se înfiora punând tălpile goale pe iarba mătăsoasă
şi umedă. Alergă spre poartă, însă nu reuşi să
C
Distingă nimic în bezna drumului. În fugă, sânii îi jucară, întăriţi de
răcoarea nopţii şi frecuşul sfârcurilor pe pânza cămăşii îi produse o nebănuită
voluptate. Deasupra, văzu cu bucurie cum zdrenţele de nori încep să se
risipească, lăsând să apară discul argintiu al lunii. Se întoarse repede spre casă
şi îşi desfăcu brâul cu mişcări febrile. Icnind, îl aruncă de câteva ori spre cer,
apoi se înălţă pe vârfuri şi bătu streaşină cu el, murmurând cuprinsă de
dorinţă
Lună, lună, Doamnă bună, Bun cal ai
Şi frâu n-ai.
La ursita mea te du
Şi iubitul mi-l adu.
Către mine să-lpomeşti, Peste câmpuri să-l goneşti, Prin pădure fără sine
 Şi prin sat fără ruşine.
Se opri ostenită, cu privirile spre globul uriaş măturat de fuioarele negre
ale norilor. Tresări, simţind pe umeri asprimea unor palme puternice, dar nu se
întoarse. Recunoscu mângâierile, răsuflarea caldă aj bărbatului, sărutările ce îi
furnicau pielea gâtului. Bucuria o invada năvalnică.
— Simioane… Am crezut că n-ai să mai vii… Bărbatul îi desfăcu
înfierbântat şnurul cămăşii, îi dezgoli umerii şi îi scoase la iveală sânii pietroşi.
Ameţită de dorinţă, femeia se răsuci desprinzându-se din îmbrăţişare şi îl
prinse de mână.
— Vino… Haide, ce mai aştepţi…?
Simion însă rămase pe loc. Ea îl privi surprinsă, neînţelegând ce se
petrece, de ce întârzie.
— N-am vreme, Mărie, oftă bărbatul… În noaptea asta n-am vreme…
Mâine seară…
Se apropie s-o sărute, însă femeia încremenise, neluându-l în seamă.
Privea dincolo de el, spre drumul pe care se contura tot mai apropiată silueta
unui om.
— Dumnezeule, Ifrim! Îngăimă sugrumată de spaimă. Simion se aplecă şi
îşi apăsă gura pe buzele ei îngheţate. Şopti liniştitor:
— Nu-ţi fie teamă, am să fiu prin preajmă.
O mângâie pe obraz şi se furişă spre gardul de nuiele din spatele casei.
Luă târnăcopul rezemat de un par şi porni în fugă prin grădini, uitând de
promisiune. Se grăbea către marginea de miazăzi a satului, deasupra căreia
plutea deja ceaţa luminiscentă cu irizaţii albastre.
Ifrim zări umbra ce se pierdea în întuneric şi pieptul îi plezni de furie. Se
repezi în curte, cu ochii împăienjeniţi, trecu pe lângă Măria împingând-o brutal
şi alergă spre gard, pe urmele fugarului. In grădină, însă, nici un semn al
prezenţei celuilalt. Zeci de licurici roiau deasupra tufelor de ardei şi, printre
bulgării de pământ, câţiva greieri continuau să cânte netulburaţi.
Simţi că îl îneacă mânia. Din câteva salturi ajunse la femeia care stătea
năucă în mijlocul curţii, acoperindu-şi sânii cu braţele încrucişate. O pocni cu
sete, îşi încleşta mâna-n părul ei şi o trânti la pământ.
— Căţea… Mi-ai spurcat casa, mugi, împroşcând-o cu stropi de salivă…
Eşti în călduri… Las’ că te răcoresc eu…
O lovi cu picioarele, întărâtat, ţinând mâna încă înfiptă în pletele ei.
Femeia se apăra ferindu-şi faţa cu braţele, gemând surd, însă fără să-l ceară
iertare.
Ifrim se opri abia când simţi oboseala îndurerându-l muşchii. Mânia făcu
loc unei deznădejdi adânci şi fără leac. Totul se sfârşise. Lumea devenise pentru
el îngrozitor de pustie.
 Privi spre femeia ce îi fusese soţie şi goliciunea pulpelor argintate de lună
îl scârbi. Îşi aminti de celălalt, care venise să se bucure de carnea ei şi furia îl
cuprinse iarăşi.
C
— Pe Măria mi-ai luat-o, scrâşni cu ochii scăpărând de ură, da’ de ei n-ai
să apuci tu să-ţi baţi joc.
Porni spre grădina clin spatele casei strângând în pumn mânerul
cuţitului.
Stejarul îşi înălţa spre cer crengile noduroase încercând să prindă în
plasa lor neregulată globul plin al lunii. Ifrim se rezemă cu spatele de scoarţa
aspră şi răsuflă adânc de câteva ori pentru a-şi domoli bătăile inimii. O
speranţă nedefinită îi apăruse în suflet. Aerul din jurul său răspândea o lumină
slabă, ce cobora în valuri din imensitatea cerului. Mirosul înţepător de usturoi
devenea tot mai puternic.
Icnetele lui Sunion risipiră vraja. Ifrim se răsuci atent şi îşi lipi obrazul de
trunchiul stejarului. Rămase ascuns, pândind mişcările celuilalt.
Simion lovea îndârjit cu târnăcopul. Pământul era tare, bulgări colţuroşi
săreau rostogolindu-se în iarbă cu zgomot înfundat şi din când în când fierul
scotea scântei nimerind în pietre. Groapa ajunsese abia la jumătate de metru,
dar el nu renunţa. In acest loc văzuse condensarea cea mai puternică a luminii
albăstrii, unduind ca limbile unor flăcări şi aici trebuiau să se afle comorile.
Muşchii îi jucau întăriţi de efort pe spatele gol, acoperit cu stropi de sudoare,
iar gâfâitul i se auzea tot mai zgomotos.
Ifrim strânse pumnii şi buzele i se albiră. Porni aplecat, cu simţurile la
pândă, spre mica văiugă în care săpa celălalt.
Pe nesimţite, un sunet grav se înstăpâni peste câmp şi o trepidaţie uşoară
scutură frunzele stejarului. Perdeaua de lumină începu să se restrângă, să se
adune într-o coloană gigantică, translucidă, care se subţia pe măsură ce urca
spre tăriile cerului, spre stele.
Ifrim se lăsă la pământ. Îl văzu cu bucurie pe Simion cum se zbătea prins
în interiorul coloanei, urlând cu mâinile la cap, cu ochii ieşiţi din orbite. Corpul
îi tremura cuprins de frisoane şi faţa i se înroşise ca focul. Căzuse în genunchi,
apoi pe burtă şi începu să se târască spre marginea perdelei de raze. Cu un
ultim efort se rostogoli în afară şi rămase întins pe spate, sleit de puteri.
Reflexe de toate culorile începură să joace înăuntru. Roiuri de stele
minuscule pluteau într-o ceaţă lăptoasă, se uneau dând naştere unor forme
difuze, se despărţeau generând norişori sclipitori. O logică anume le ghida
mişcările şi, după câteva minute, Ifrim putu să distingă cu ochii înlăcrimaţi de
emoţie o lume halucinantă, conturându-se tot mai clar, pe măsură ce se
risipeau aburii. O lume tăcută, de o măreţie neînchipuită. Omul privea
hipnotizat, cu pieptul prea strâmt pentru zbuciumul inimii. Văzu o piaţă largă,
de marmură, lucind în ape albastre, străjuită de temple fabuloase, înalte până
la cer. Pereţii le scânteiau de aur, încrustaţi cu desene ciudate. Vitralii enorme,
frontoane sculptate în jad, arcade suple, suspendate în aer. Şi pretutindeni,
printre pilaştrii clădirilor, pe deasupra pieţei, în văzduhul argintat, fiinţe
înveşmântate în raze pluteau într-o armonie perfectă. Bărbaţi şi femei, cu
chipuri hieratice de o frumuseţe nepământeană, zburau lent, preocupaţi de
gânduri neştiute…
Ifrim se simţi cuprins de o fericire fără seamăn. Uitase râsul dispreţuitor
al sătenilor, uitase de Măria, de nimicurile ce îi amaraseră viaţa. Şi-ar fi dorit
ca noaptea să se prelungească la infinit, ca el să rămână pentru totdeauna
acolo, privind cu sufletul înfiorat lumea aceea minunată.
Simion se ridicase în picioare, nevenindu-l să creadă ce bogăţii se iviseră
în faţa ochilor săi. Erau atât de aproape, numai câţiva paşi să facă şi le putea
atinge cu
C
Mâna. Creaturile ce unduiau deasupra nu păreau ameninţătoare. Se
abţinu însă, amintindu-şi de durerea ce îi arsese tâmplele mai înainte şi se uită
cu atenţie în jur. Găsi în spatele său o cracă groasă, o ridică şi o arcui în mâini
încercându-l rezistenţa. Rânji mulţumit. Se putea apăra cu ea de strigoii
zburători. Porni precaut spre oraşul de aur.
Ifrim îl urmărea apatic, dar când îi înţelese intenţia, inima i se contractă
de spaimă.
— Simioane! Răcni din străfundul pieptului, îngrozit. Simioane, opreşte-
te!
Dar celălalt nu părea sau nu voia să-l audă. Mai avea doar câţiva paşi!
Ifrim se repezi către el, sufocat de ură.
Comisarul se rezemase de stejar şi îşi curăţa meticulos noroiul de pe
bocanci cu vârful umbrelei. Întotdeauna avea ghinionul ăsta. Când trebuia să
plece prin cine ştie ce coclauri, era sigur că va sosi acolo odată cu ploaia. Iar
negura plumburie nu dădea nici un semn că va apărea prea curând soarele.
Plictisit, şeful de post urmărea cei câţiva corbi ce croncăneau pe crengile
umede şi negre.
La câţiva metri în faţă, cadavrul lui Simion, gol până la brâu, zăcea întins
pe spate, cu mâinile aruncate lateral. Părul mustind de apă i se amestecase cu
noroiul de sub cap şi ochii sticloşi priveau spre cer, miraţi parcă de rana aceea
din tâmplă. Medicul se ridică greoi şi îşi scoase ochelarii, ştergându-l cu o
bucăţică de piele.
 — E mort de cel puţin zece ore. Osul temporal e zdrobit şi fragmente din
el s-au înfundat în creier. După autopsie poate voi şti mai multe, deşi nu prea
cred.
Comisarul se concentrase asupra unui glod cleios ce nu voia să se
desprindă din scobitura tocului drept.
— Cu ce a fost lovit?
— E un pietroi acolo, la nici un metru de capul lui. Deşi a plouat, se mai
pot vedea urme de sânge pe el. Faţa i se schimonosi cu gura căscată şi un
strănut zgomotos îi scutură corpul. Credeţi, într-adevăr, că a fost lovit de
cineva.7
Comisarul termină de curăţat bocancii şi şterse vârful umbrelei de stejar.
Mormăi, uitându-se spre cadavru:
— No fi venit el până aici ca să se împiedice…
— Oricum, ipoteza există…
— Mulţumesc, domnule doctor, se enervă comisarul ca de fiecare dată
când cineva se oferea să-l dea sfaturi şi să-l înveţe cum să-şi facă meseria.
Dacă voi mai avea nevoie de dumneavoastră, ştiu unde să vă găsesc.
Medicul înclină din cap ofensat şi se răsuci pe călcâie, îndreptându-se
către şareta împotmolită în drum. Corpul i se cutremură din nou sub violenţa
unui strănut.
— Încă ceva, domnule comisar, zise glacial. Pielea cadavrului are o tentă
roşiatică pe care nu mi-o pot explica. Ceva asemănător efectelor unei arsuri,
sau opăriri, însă de o uniformitate nenaturală. Chiar şi la subţioară înroşirea
este la fel de intensă precum cea de pe restul corpului.
Se îndepărtă fără să mai privească înapoi, urcă în şaretă şi biciui
armăsarul, forţându-l să pornească la galop spre casele înnegrite de umezeală
din marginea satului.
— Cârciule, cheamă oamenii să-l ia! Ordonă comisarul şefului de post,
arătând cu bărbia spre mort.
— Am înţeles! Zvâcni jandarmul în poziţie de drepţi şi-l fluieră scurt pe
cei doi ţărani ce aşteptau gârboviţi pe capra căruţei. Oamenii îndemnară calul
şi coborâră panta, apropiindu-se de cadavru. Cel mai în vârstă sări jos, se
aplecă şi întinse palma brăzdată de crăpături spre faţa lui Simion. Îi închise
pleoapele, murmurând cu spaimă.
BOGDAN F1CEAC
— Până la urmă te-au doborât strigoii, Simioane… Cu mâna ta ţi-ai
făcut-o, Dumnezeu să te aibă în pază…
Îl apucă de umeri, se opinti ajutat de tânăr şi urcară cadavrul în căruţă.
II aşezară pe culcuşul de paie şi îl acoperiră cu o pătură zdrenţuită.
 Comisarul îi urmări până ce se pierdură în zarea strivită de nori. Se urni
apoi spre mica depresiune, căutând să calce cât mai mult posibil pe smocurile
de iarbă. In groapa cu fundul băltind de apă, târnăcopul stătea încă înfipt în
noroi, ca şi cum posesorul lui ar fi trebuit să vină dintr-o clipă în alta să-şi reia
lucrul.
— Cârciule! Strigă spre jandarm. Ce făcea ăsta aici?
— Căuta comori, domnule comisar. Văzuse flăcări aici câteva nopţi la
rând şi venise să sape… Se întrerupse, observând încruntarea de pe chipul
superiorului şi continuă oarecum jenat. Nu sunt poveşti, domnule comisar,
crede-ţi-mă! Şi eu le-am văzut. Nu prea am somn şi ies uneori pe prispă să
fumez o ţigară. Nopţi întregi le-am zărit deasupra locurilor ăstora, înalte până
la cer. Nu glumesc, întrebaţi-l şi pe părintele Voronca sau pe Ilie Toader. Chiar
şi pe domnul învăţător Dinescu. Le ştiu cu toţii…
— Bine, bine, îl opri comisarul agasat, cercetând cu atenţie noroiul din
preajma locului în care zăcuse mortul. Ştii pe cineva care ar fi vrut să-l
omoare?
— In sat, poate. Simion se încurcase cu muierile unora… Da’ nimeni n-ar
fi îndrăznit să-l urmeze până aici.
— Nu zău! Le-o fi frică de strigoi…
Jandarmul, încurcat, scoase din buzunarul vestonului o foiţă de hârtie,
punguţa cu tutun şi îşi răsuci o ţigară. O aprinse, trăgând fumul adânc în piept
şi vorbi căutându-şi cuvintele.
— Iertaţi-mă, domnule comisar, da’ mulţi i-au văzut… Strigoii, vreau să
spun… Pluteau în flăcări… Sau poate erau ielele… Simion n-a vrut să se
ferească… Acu’ e mort…
Comisarul renunţase să-l mai asculte bălmăjeala. Îl irita mai ales faptul
că astfel de vorbe veneau de la un slujitor al legii. Ce pretenţii mai putea avea
de la ceilalţi săteni!
O neuniformitate în aspectul smocurilor de iarbă îi atrase atenţia. Cu
toată umezeala, unele dintre ele păreau veştede, chiar uscate. Privite mai
îndeaproape, numai părţile superioare ale firelor arătau astfel, de parcă ar fi
fost pârjolite de undeva de sus, fără ca focul să afecteze rădăcinile. Urmări
dispunerea ierburilor ofilite şi sesiză că formau un cerc uriaş, ale cărui porţiuni
apăreau şi dispăreau printre denivelările terenului. Şeful de post îi observase
încordarea. Când distinse şi el urmele de pe sol, faţa i se albi.
— Hora ielelor… Ielele l-au ucis, domnule comisar…
— Termină cu prostiile! Strigă comisarul înfuriat că nu putea găsi nici o
explicaţie plauzibilă cercului de iarbă arsă. Îşi aminti şi de observaţia
doctorului în legătură cu roşeaţa pielii mortului şi simţi că transpiră. Un
început de îndoială i se cuibări în suflet. Dacă totuşi jandarmul… Nu, e ridicol!
Trebuie să alunge astfel de gânduri absurde.
— Cine spuneai că a găsit mortul?
— Domnul învăţător Dinescu.
— Ce căuta pe câmp cu noaptea în cap?
— Se ducea la Deleni, la gară, să ia nişte cărţi.
— Şi cum a văzut cadavrul tocmai aici? Bănuiesc că mergea pe drum, ca
oamenii. Era imposibil să-l observe de acolo.
Şeful de post rămăsese cu gura căscată. La aşa ceva nu se gândise.
— Unde-l acum Dinescu? Întrebă comisarul cu o asprime voită.
— La şcoală… Cred că-l la şcoală…
— Să-l anunţi că după-amiază vreau să-l pun câteva întrebări.
C
— Am înţeles!
Comisarul începu să urce panta domoală către stejar, sprijinindu-se în
umbrelă. La rădăcina copacului făcu un mic popas pentru a privi din nou
cercul de arsură care de aici se putea distinge în întregime. Era de mirare cum
de nu-l văzuse din prima clipă. Jandarmul plecase să aducă şareta din drum şi
statura lui puternică părea cioplită în piatră pe fundalul norilor umflaţi de apă.
Dacă un asemenea om ajunsese să creadă în strigoi… Fiorul de nelinişte îl
străbătu parcă mai adânc şi comisarul îşi ridică reverele pardesiului.
— Cârciule, întrebă după ce se aşeză în şaretă, ce duşmani zici că avea în
sat Simion ăsta al vostru?
— Păi… Unul ar fi Ifrim…
Masa era aşezată sub bolta de vie pe ramurile căreia mai rămăseseră
doar câteva frunze îngălbenite. Cerul înalt, sângeriu, se acoperise cu nori
subţiri, puternic arcuiţi, asemănători coastelor unui monstru gigantic ce
înghiţise satul şi întreg pământul.
— Serviţi, domnule comisar, îl invită din nou Ilie Toader, umplându-l
păhărelul cu ţuică. Dinţii de aur îi luciră forţat. Nu ştia cum să interpreteze
refuzul poliţistului de a intra în casă. Era o simplă toană sau comisarul îl
bănuia cu ceva? Ridică şovăitor paharul. Să fie într-un ceas bun!
Comisarul ciocni plictisit, ignorându-l pe şeful de post. Nu-l plăcea să
stea la aceeaşi masă cu subalternii, mai ales la băutură.
— Ce face Dinescu? Se răsti la jandarm. Nu i-ai spus să vină urgent?
— Ba da. Mă mai duc o dată să-l iau.
— Lasă… Îl opri comisarul, cuprins brusc de o apatie fără motiv. Mai
bine caută-l pe omul ăla de care mi-ai vorbit pe drum.
— Ifrim?
— Da. Adu-l aici.
 Jandarmul se ridică grăbit, îşi aranja ţinuta şi se îndepărtă uşurat spre
poartă. Atitudinea distantă a comisarului îl făcuse să se întrebe mereu dacă nu
greşise cu ceva în timpul anchetei. Oricum, nu e bine să stai prea mult în ochii
şefului.
Ilie Toader tăie câteva felii de pâine şi împinse farfuria cu brânză mai
aproape de comisar.
— Serviţi, n-aţi mâncat deloc. Ii spun muierii să pregătească şi un pui la
ceaun. Într-o juma’ de oră-l gata.
— Nu-l nevoie, refuză categoric comisarul. Ochii i se opriră asupra micii
legături de la chimirul ţăranului. Prinse într-un inel, câteva obiecte miniaturale,
lucrate fără îndemânare: o seceră, o secure, un cuţit şi alte câteva de o formă
incertă.
Ilie Toader îi observă curiozitatea.
— Apără de rele… Ştiţi, de când cu strigoii… Dumneavoastră poate nu
credeţi, da’ eu era cât pe ce s-o păţesc… Nu mai am linişte de luni de zile…
— Dumneata crezi că strigoii l-au omorât pe Simion?
— D’apăi cine? Eu am încercat să-l opresc, da’ n-a vrut să asculte.
Fierbea sângele în el…
— Şi dumneata când ai văzut nălucile astea?
— Acu vreo două luni, veneam de la oraş cu căruţa, începu ţăranul să
istorisească înfrigurat, mă prinsese noaptea pe drum. Eram în dreptul
stejarului, când am văzut deodată cum se despică norii şi câmpul se umple de
lumină. Scânteia în toate culorile, îmi sălta inima de bucurie. Abia când am
simţit mirosul de usturoi m-a fulgerat gândul că trebuie să fie o născocire a
Satanei. M-am închinat de trei ori şi am dat bice cailor. O singură data
C
Am privit înapoi. Strigoii pluteau pe raze şi îmi făceau semne să vin la ei.
Am rostit „Tatăl nostru”, până ce am ajuns în sat. Numai aşa am scăpat. Dacă
nu-mi ajuta Dumnezeu, m-ar fi pocit, sau m-ar fi omorât ca pe Simion…
Comisarul rămase pe gânduri. Credinţa cu care vorbise bătrânul îi dădea
o senzaţie de nesiguranţă. La o adică şi Cârciu se comportase la fel. Să fie
posibilă o coalizare a întregului sat în susţinerea poveştilor cu strigoi pentru a-l
ascunde pe adevăratul făptaş? De ce o făceau? Fuseseră induşi în eroare sau
erau în deplină cunoştinţă de cauză? Îşi aminti cu neplăcere că la un moment
dat şi el fusese înclinat să creadă în fantasmagonii. Se încorda sub violenţa
unei crampe la stomac.
— In sat n-ar fi avut nimeni interes să-l omoare pe Simion Vanghele?
Întrebă, aparent într-o doară.
— Avea duşmani, da’ nu erau oameni care să-l ia viaţa…
Comisarul deveni atent.
 — Cine îl duşmănea?
— Păi chiar şi Ifrim a sărit cu cuţitul la el.
— Când asta?
— Aseară. Simion se cam dăduse la Măria, muierea Iu’ Ifrim…
Ilie Toader se opri, aducându-şi aminte că el însuşi îl aţâţase pe Ifrim,
vorbind cu subînţeles de femeia lui. Poliţistul nu trebuia să afle. Cine ştie pe
cine va găsi vinovat până la urmă?
Comisarul îi sesiză ezitarea.
— Dumneata crezi că Ifrim ar fi putut să-l omoare?
— Da’ de unde! E slab la minte. Se înfurie el repede, da’ nu-l în stare să
taie nici măcar un pui. Umblă toată ziua pe câmp şi stă cu ochii pe cer.
— Aseară l-a ameninţat pe Simion cu moartea?
— Nu, i-a potolit Cârciu repede. Ifrim s-a dus la masa lui şi a început să
bolborosească. Aşa face de la un timp. Lumea zice că i-au luat strigoii minţile.
Comisarul se întrerupse, auzind poarta. Ilie Toader, bucuros că scăpase
de întrebări, se ridică şi merse în întâmpinarea musafirului.
— Poftiţi, domnule învăţător, poftiţi. Câinele e legat. Comisarul îl privi
contrariat pe noul venit şi în acel moment avu prima certitudine: învăţătorul
Viorel Dinescu era, fără nici un dubiu, cea mai slabă fiinţă pe care o văzuse în
viaţa lui. Cu un cap mai înalt decât Ilie Toader, corpul său filiform se menţinea
ca printr-o minune în poziţie verticală. Faţa prelungă, osoasă, cu buzele mari,
înroşite de frig, era dominată de ochii bulbucaţi excesiv prin ochelarii cu lentile
groase, învăţătorul se aplecă spre el, privindu-l ca prin ocularul unui microscop
şi îi întinse mâna.
— Bună seara, domnule comisar. Iertaţi-mi întârzierea.
Se aşeză pe bancheta din faţa poliţistului şi îşi trecu degetele prin părul
răvăşit de vânt. Brusc, mâinile i se încetiniră. Ochii măriţi de efort încercau să
desluşească ceva aflat pe streaşină casei.
— Ce-l acolo, domnu’ Toader? Un craniu de cal?
— Da… O hârcă…, încuviinţă stânjenit bătrânul. Ştiţi…
— Ştiu, ştiu, împotriva strigoilor, zâmbi Dinescu. Comisarul se întoarse şi
el spre casă. Într-adevăr, pe acoperiş, prins cu o sârmă, craniul unui cal îşi
căsca orbitele goale spre norii însângeraţi ai asfinţitului, învăţătorul continuă
cu siguranţa cunoscătorului.
— Mai trebuia frecat cu usturoi şi brâul fântânii.
— L-am frecat. Am atârnat şi în grindă câteva funii, confirmă ţăranul,
oftând. Da’ tot mai aud noaptea şoapte la fereastră, chemându-mă.
C
Comisarul asculta perplex. Dacă şi învăţătorul… Un sat de nebuni! Sau
poate voiau numai să-l înnebunească pe el. Ei bine, nu şi-au găsit omul!
 — Nu vă neliniştiţi, domnule comisar! Mă pasionează toate aceste
credinţe şi obiceiuri. Strâng material pentru o lucrare mai amplă.
Comisarul se destinse. În sfârşit, cineva cu care se putea înţelege! Îl
nemulţumea, totuşi, faptul că Dinescu îi sesizase momentul de slăbiciune şi
redeveni sobru.
— Domnule învăţător, vreau să vă pun câteva întrebări legate de moartea
lui Simion Vanghele.
— La dispoziţia dumneavoastră.
— Da… hm… Am înţeles că dumneavoastră aţi descoperit cadavTul.
— Exact. Mă duceam la Deleni, la gară, să iau nişte cărţi. În fiecare lună
primesc un colet de la un anticar al meu. De data asta am avut surpriza să
găsesc câteva volume realmente interesante: „Astronomia” lui Flammarion,
două romane de Cyrano de Bergerac, „La pluralite des mondes habites”, tot de
Flammarion.
— Bine, bine, îl întrerupse comisarul. Mă interesează cum aţi văzut
mortul tocmai de pe drum.
— Nu eram pe drum când l-am observat. Făcusem un mic ocol până la
stejarul acela singuratic. O clipă, vă explic imediat. Mai întâi trebuie să ştiţi că
spaima sătenilor nu este fără temei. De la un timp se petrec lucruri
extraordinare în locul acela. Am înţeles că vi s-a povestit deja. Vă înţeleg
suspiciunea. Nici eu n-am crezut la început. Azi noapte însă am văzut că cerul
devine luminiscent şi, cum tot aveam drum pe acolo, m-am apropiat. Nu vă
puteţi închipui ce senzaţie am avut privind eu însumi la fiinţele acelea. O
bucurie inexprimabilă în cuvinte, o eliberare, am simţit că şi eu sunt o parte a
acestui univers minunat şi de necuprins… După ce totul a dispărut, singurul
lucru pe care l-am observat era o urmă circulară de iarbă arsă. Şi, bineînţeles,
cadavrul lui Simion. Comisarul se lămurise. E adevărat, învăţătorul vorbea ca
un om inteligent, unele dintre afirmaţiile lui păreau chiar credibile, însă pe el
nu-l mai putea înşela nimeni acum. Vru să-l mai pună o întrebare, dar nu mai
avu timpul necesar. Dinescu se ridică brusc în picioare, gesticulând cu
febrilitate:
— Domnule comisar, e fantastic ceea ce se întâmplă acolo! Am răsfoit
astăzi cărţile lui Flammarion. Sunt convins că fiinţele pe care sătenii le
denumesc „strigoi” sunt reprezentanţii unei alte lumi. O planetă pierdută în
imensitatea cerului, un univers paralel cu al nostru, nu ştiu, dar ei există! Vă
rog, nu mă întreruperi! Simt nevoia să vorbesc, să-mi limpezesc gândurile.
Domnule comisar, vă daţi seama? Nu suntem singuri! Cred că tocmai acest
lucru încearcă şi ei să ni-l comunice! Nu-mi dau seama cum de au reuşit să
proiecteze imaginile acelea. Dacă sunt numai simple imagini… Cercul de iarbă
pârjolită, mirosul de ozon, muzica pătrunzătoare. Nu pot să mi le explic. Ştiinţa
lor este extraordinar de avansată. Mă gândesc mereu la credinţa sătenilor în
strigoi. De unde au izvorât superstiţiile astea? Eu sunt convins că tot din
asemenea apariţii pe care oamenii nu au putut să le priceapă. E de datoria
noastră să încercăm să răspundem mesajului, trebuie să găsim o modalitate
prin care să le demonstrăm că îi înţelegem…
Comisarul îi urmărea disperat peroraţia. Crampele din stomac i se
înteţiseră. Singurul său gând era să găsească un pretext pentru a-l curma cât
mai repede discursul. Dinescu însă, înfierbântat, nu se oprea nici măcar să
răsufle.
— Am citit o mulţime de cărţi, domnule comisar, voi merge în biblioteci,
în arhive, până la urmă se va găsi o
C
Cale de comunicare, trebuie să existe această cale!… Domnule comisar!
Încă o clipă, vă rog… Termin îndată…
Comisarul, însă, dispăruse deja către latrina din fundul curţii. Ilie Toader
se apropie stânjenit de Dinescu şi îi umplu păhărelul cu ţuică. Simţea că e
supărat.
— Domnu’ învăţător, eu cu mintea mea proastă n-am priceput prea
multe. Da’ ştiu că dumneavoastră aveţi dreptate.
Se aşeză la masă şi talismanele de la chimir îi sunară abia auzit.
Dinescu zâmbi absent. Ochii săi miopi se uitau în gol, spre cerul înroşit
de ultimele raze ale soarelui.
Ifrim mergea senin pe mijlocul uliţei. Părul lui blond lucea în lumina de
miere a soarelui şi ochii albaştri, larg deschişi, sorbeau cu nesaţ priveliştea
lumii, de parcă abia acum i-ar fi descoperit frumuseţea. Aerul răcoros şi
limpede amplifica el însuşi strălucirea caselor, a clăilor de fân, a copacilor cu
coroanele îngălbenite. De neînţeles cât de orb fusese până acum! Ani de zile
trăise în mijlocul acestor minunăţii fără să le cunoască, zi de zi le privise fără
să le vadă, clipă de clipă le respirase fără să le simtă mireasma. Tremurul unei
pete de lumină în apa din jgheabul pentru animale, fornăitul aburos al unui
cal, zgomotul găleţii scufundate în fântână, legănarea vitelor ce pasc alene
scuturându-şi tălăngile şi atâtea alte miracole aflate la fiecare pas…
În faţa cârciumii lui Anghel, câţiva bărbaţi stăteai: pe trunchiurile
lustruite de atâta folosinţă. În ciuda aerului răcoros, lumina densă a soarelui îi
reţinea înc afară. Se adunaseră în jurul lui Ilie Toader să afle ce descoperise
comisarul.
— Nici nu vrea să audă de strigoi. Domnu’ învăţător Dinescu l-a luat pe
ocolite, da’ nici dânsul n-a putut să-l convingă.
— Lasă, bre, când l-or pocni şi pe el, să vezi cum o să creadă, izbucni
înciudat un tânăr negricios cu buză de iepure.
 — De-o mai putea, oftă vecinul lui Ilie Toader. Simion tot aşa râdea… Nici
nu voia să asculte…
Dumitru Antim trase un gât de ţuică din sticla aflată în mijlocul lor şi îşi
frecă palmele să se mai încălzească. Vorbi răguşit, parcă împotriva voinţei lui.
— Măi, oameni buni şi dacă domnul comisar are dreptate?
Ţăranii încremeniră, privindu-l pe sub sprâncene cu neîncredere.
— Cum adică?
— Aşa bine. Dacă are dreptate?
— Vrei să zici că nu ne bântuie strigoii?
— Ba bine că nu! Doamne păzeşte-mă! Se închină înfiorat omul. Două
vite mi-au îmbolnăvit…
— Atunci?
Ţăranul se opri îngândurat şi îi privi pe rând, pătrunzător.
— Dacă l-a omorât cineva din sat? Cineva care ştia că lumea o să dea
vina pe strigoi?
Oamenii îşi plecară frunţile. Cele spuse de Dumitru Antim nu păreau
vorbe aiurea. Cu cât se gândeau mai mult, cu atât înclinau să-l dea dreptate. Şi
totuşi…
— Cine să-l fi omorât?
— Parcă n-avea cine?! Din câte mi-aduc aminte şi fetei matale îi cam
purta sâmbetele.
— Tu vorbeşti, mă? Ai uitat cum te-a tăvălit prin noroi doar fiindcă nu i-
au plăcut ochii tăi?
C
Ilie Toader se ridică, făcându-le semn să se liniştească şi rosti cu glasul
uscat:
— Comisarul se pare că-l bănuie pe Ifrim.
— Pe prostu’ ăla? Se miră negriciosul cu buză de iepure. Cela-l om să-l
omoare pe Simion?
— Ai uitat c-a scos cuţitu’ la el? Îi aminti un tânăr roşcovan cu faţa plină
de pistrui. Abia l-a potolit domnu’ Cârciu.
— Abia l-a potolit domnu’ Cârciu, îl îngână zeflemitor negriciosul. Crezi
că avea curaj să mai facă un pas? Îl bătea Simion de-l lăsa lat. N-ai văzut că i-a
luat muierea şi prostu’ nu. Zicea nimic?
— De unde ştiţi voi ce-o fi fost în sufletul lui? Vorbi pentru prima dată, cu
jumătate de gură, un căruţaş bătrân.
— Hai, bre, că mă faci să-l plâng de milă, abia catadicsi negriciosul să-l
ia în seamă.
Dumitru Antim rosti cumpănindu-şi cuvintele:
 — Ifrim e singuru’ care putea să-l urmeze acolo… Oamenii tăcură. Într-
adevăr, nici unul dintre ei nu s-ar fi încumetat să înfrunte strigoii. Ifrim însă
părea că abia îi aşteaptă. Ori de câte ori se albăstrea cerul, el tremura de
bucurie. În nebunia lui, probabil nici nu-şi dădea seama că putea fi strivit ca o
gânganie neînsemnată.
— In seara aia a rămas la cârciumă, spuse Ilie Toader, din nou cu părerea
de rău că îl aţâţase atunci.
— Ba nu, îşi aminti negriciosul. A plecat după vreo juma’ de ceas. Ce
dracu’, nea Toadere, doar mata ai vrut să-l mai ţii la masă. Avea timp berechet
să-l ia urma lui Simion.
— E prea slab la minte ca să poarte pică cuiva. Dumitru Antim vorbi din
nou, cu greutate, apăsând cuvintele.
— Eu n-am spus că Ifrim l-a omorât, ci doar că în noaptea aia a fost
acolo. Prea umblă aiurea de două zile. E limpede că strigoii i-au sucit minţile…
Tăcerea se înstăpâni din nou în faţa cârciumii. Nu dură mult. Fu risipită
de călcătura unor bocanci grei.
— Ziua bună, salută arţăgos şeful de post. L-aţi văzut pe Ifrim? De-
aseară îl caut. Domnu’ comisar vrea să-l ia un interogatoriu.
— L-a găsit vinovat? Întrebă cu teamă Ilie Toader.
— Nu. Încă facem cercetări, îl lămuri jandarmul cu superioritate.
Tânărul roşcovan sări brusc de la locul lui.
— Hei, vorbiţi de lup şi…
Se uitară cu toţii în susul uliţei. Ifrim venea spre ei, cu faţa luminată de
zâmbet. Ochii îi erau nefiresc de mari şi limpezimea lor le strecură un fior de
stânjeneală. Mersul îi era însoţit de un clinchet ce devenea tot mai perceptibil.
— Ce dracu’ şi-a pus la picioare? Întrebă negriciosul privind ţintă către
el.
— Clopoţei… Îl lămuri bătrânul căruţaş.
— De ce?’
— Poate ca să nu calce gâzele din drum… au şi ele un suflet…
— E nebun, râse înveselit negriciosul, chiar că e nebun.
— Cine poate să ştie… Murmură bătrânul, ridicându-se.
— Lăsaţi-ne singuri, ordonă comisarul, apoi adăugă cu gând ascuns:
Dumneavoastră puteţi rămâne, domnule învăţător.
Primarul, un om rotofei, cu sprâncenele stufoase împreunate, se retrase
privindu-l cu invidie pe Dinescu. Învăţătorul se aşeză pe laviţa de lemn de lângă
perete. Ochii lui bulbucaţi îl cercetau cu o nedisimulată curiozitate pe Ifrim.
Ţăranul stătea zâmbitor, pe taburetul din faţa biroului. Şeful de post rămăsese
la uşă, în picioare.
C
 Comisarul se lăsă pe spate, privind ţintă la Ifrim. Îl intriga seninătatea
acestuia, faptul că nu se arăta câtuşi de puţin intimidat de prezenţa unui
funcţionar superior al poliţiei.
— Eşti cam greu de găsit, cetăţene.
— N-am ştiut că mă căutaţi.
— Cum aşa? Se prefăcu mirat poliţistul. De aseară umblă Cârciu după
dumneata.
— Am fost pe dealul Codrunului. E minunat noaptea acolo… Cerul
acoperit cu o puzderie de stele…
— Bine, bine, îl întrerupse comisarul simţind că îşi pierde răbdarea. Te-
am chemat în legătură cu moartea lui Simion Vanghele.
O umbră de regret apăru pe faţa lui Ifrim. Vorbi absent, cu ochii pironiţi
în gol.
— Îmi pare rău, domnule comisar. M-am lăsat pradă patimilor, l-am urât
şi l-am blestemat fără să mă gândesc că e şi el un om acolo, făcut din carne şi
suflet ca şi mine… Acu’ nu mai pot să-l cer iertare…
Comisarul nu reuşi să-şi ascundă zâmbetul de satisfacţie. Ceea ce
spusese ţăranul echivala cu o mărturisire. Se hotărî să-l ia din scurt.
— Ce ai făcut în noaptea de marţi spre miercuri?
— Am fost la cârciuma lui Anghel.
— Ştim asta. După ce ai plecat de acolo…
— I-am luat urma lui Simion până la stejarul singuratic. Dădu din cap cu
tristeţe. Voiam să-l ucid.
Şeful de post înmărmuri cu gura căscată. Chiar şi învăţătorul simţi un
fior de nelinişte urcându-l pe şira spinării. Nutrea faţă de Ifrim o simpatie
instinctivă, chiar dacă omul părea uneori cam slab de înger.
Comisarul decise că n-avea nici un rost să mai prelungească tatonările.
— Tu l-ai omorât, nu-l aşa? Fii sincer, la proces se va tine seama de asta.
— Nu, păcatul ăsta nu-l am pe suflet. E-adevărat, am sărit la el, da’ nu l-
am mai ajuns.
— Vrei să spui că s-a omorât singur? Se enervă comisarul.
— Nu.
— Atunci cum a fost?
Chipul lui Ifrim se transfigura de emoţie. Clipele acelea, deşi umbrite de
moartea lui Simion, îi bucurau şi acum inima.
— Eram la rădăcina stejarului şi priveam tulburat la fiinţele acelea venite
din cer. Uitasem de Simion şi de gândul meu nebunesc. Deodată, l-am văzut
cum ia o bâtă de jos şi se repede la ei. Sărmanul, îl orbise patima aurului. M-
am speriat de moarte când am înţeles ce vrea să facă. M-am repezit la el, da’ nu
l-am mai prins. L-am văzut cum intră în cercul de raze şi începe să urle cu
mâinile la cap. Tremura din toate încheieturile. După câteva clipe a căzut la
pământ ca un butuc. Eu rămăsesem în genunchi şi plângeam de necaz văzând
oraşul acela minunat cum se acoperă de ceaţă şi dispare cu încetul. Abia târziu
m-am târât către el şi i-am zărit tâmpla spartă de un bolovan. Asta e, domnule
comisar… Şi ce mă doare cel mai mult e că nu ştiu dacă ei au să mai vină
vreodată. Se uită cu tristeţe la poliţist, apoi spre Dinescu. În ochi îi apăru o
scânteie de însufleţire. Au să vină, domnule învăţător, nu-l aşa c-au să vină?
— Da, Ifrime, se vor întoarce, îl asigură Dinescu, ştergând cu batista
lentilele aburite ale ochelarilor.
Comisarul se ridică înfuriat. Începea să-l exaspereze îndărătnicia cu care
ţăranii susţineau povestea asta absurdă. Până şi idiotul ăsta, de a cărui
vinovăţie era aproape convins, se încăpăţâna să îndruge aceleaşi inepţii! Nici
măcar nu putea să menţioneze în raport aşa ceva! Prefectul l-ar da pe uşă
afară. La gândul ăsta simţi că se sufocă. Lasă că-l va dibui el pe toţi, au să-şi
plângă de
C
Milă! Îi va zdrobi cât de curând şi fără cruţare! Deocamdată trebuia să-şi
stăpânească nervii.
— Cârciule, strigă veninos la jandarm, ia-l de-aici! Şi stai cu ochii pe el!
— Am înţeles, domnule comisar!
Ifrim se ridică absent şi îl urmă pe jandarm. Dinescu tăcea,
preocupându-se mai mult decât era nevoie de ochelarii lui.
Comisarul se trânti din nou pe scaun, încercând să-şi recapete răsuflarea
normală. După un timp, se adresă învăţătorului, fixându-l cu ochii îngustaţi.
— Cine le-o fi băgat în cap chestia asta cu nălucile venite din cer,
domnule învăţător?
Dinescu sesiză insinuarea şi se feri să răspundă. Îşi dădea perfect de
bine seama că orice încercare de a-l convinge pe poliţist de adevărul faptelor era
dinainte sortită eşecului. Îşi puse ochelarii încercând să pară cât mai destins şi
vorbi pe un ton neutru.
— Ştiţi, domnule comisar, tocmai mă gândeam la Ifrim. Dacă el a comis
crima, de ce nu s-a folosit de cuţit? Era mult mai uşor.
În liniştea de-o clipă, ţipetele de jale se auziră de undevadin sat. Dinescu
profită de întrerupere şi se ridică.
— Începe ultima noapte de priveghi. Mâine îl înmormântează.
Comisarul se opri în mijlocul curţii. Oamenii îl priviră neprietenoşi, ca pe
un străin ce le tulbură obiceiurile, dar nu îndrăzniră să-l spună ceva.
Rămaseră tăcuţi, ca nişte statui cu feţele luminate de flăcările rugului. Trosnete
seci, de lemn carbonizat, însoţeau roiurile de scântei ce se înălţau către cerul
negru, presărat cu stele. În partea stângă a potecii, la rădăcina unui nuc, Erau
puse câteva scăunele, o masă lungă, plină de farfurii cu bucate şi ulcele cu vin
şi un pat pe care erau aşezate cu grijă hainele mortului. Printre crengi, legaţi
cu sfori, atârnau colaci şi sticle de vin. Uşa casei era deschisă larg, lăsând să se
vadă masa pe care zăcea Simion. O bătrână îndoliată se lăsă în genunchi la
marginea ei şi începu un bocet sfâşietor. Oamenii îşi făcură cruce.
Comisarul avu o senzaţie de stânjeneală. Poate şi din cauza mirosului de
tămâie şi de lumânări arse ce plutea în aer. Venise crezând că va desluşi un
crâmpei de discuţie, o privire complice, un gest sau orice alt amănunt revelator
pentru anchetă, dar sobrietatea celor din jurul său era departe de a-l încuraja.
Se întoarse să plece, dar renunţă văzându-l la câţiva paşi în spatele său pe
Dinescu şi pe şeful de post. Cei doi nu îndrăzniră să se apropie de el.
Oamenii se răsuciră unul câte unul cu feţele spre poartă. Poliţistul îi
cercetă intrigat, neînţelegând mişcarea. Se uitau spre drumul ce se pierdea
departe, la poalele colinelor abia conturate în întuneric. Păreau că aşteaptă
ceva. Comisarul se nelinişti. Curând desluşi o muzică stranie, cadenţată, de
buciume şi fluiere. O procesiune ciudată apăru pe uliţă, înaintând cu paşi
măsuraţi. Figuri monstruoase, capete uriaşe, cu părul şi bărbile încâlcite,
chipuri de bătrâni, nefireşti pentru trupurile viguroase ce simulau doar
lentoarea. Poliţistul veni alături de Dinescu şi de şeful de post. Învăţătorul îi
sesiză crisparea.
— E cortegiul de unchiaşi. Vin la priveghi.
Comisarul se relaxa. Nu-l interesa ceremonialul. Reîncepu să-l
urmărească pe cei din curte.
Flăcăii mascaţi intrară pe poartă la pas de toiag. Erau nouă la număr.
Înconjurară rugul şi încremeniră în lumina pâlpâitoare a flăcărilor. La un
moment dat, unul dintre ei făcu un semn şi se prinseră de mâini începând să
se urnească monoton, de la stânga la dreapta. Călcau apăsat, apoi săltau cu o
uşurinţă surprinzătoare, repetând
C
Mereu aceleaşi gesturi rituale. Mormăituri înfundate, de neînţeles, se
făcură auzite în cercul lor. Deodată izbucni un strigăt violent ce se transformă
treptat într-o incantaţie obsedantă.
Omule-pomule, Nu te milui, Nu ce jelui, Bucură-te bucură Că rădăcina ta
Murind în pământ A prins în cer Şi lutul tău S-a în tur nat De unde-a venit In
vis liniştit. Bucuraţi-vă bucuraţi Şi voi ceilalţi, Oamenilor-pomilor Femei şi
bărbaţi, Beţi şi mâncaţi, Cântaţi şi jucaţi, Că Simion n-a răpus, E numai dus, E
numai întors In lumea ce-a fost.
Melodia sobră îi captă atenţia comisarului, dar nu într-atât încât să nu
observe tresărirea şefului de post. Ochii lui Cârciu se opriseră asupra unei
femei înveşmântate în negru ce urmărea încremenită hora din jurul focului.
Deşi stătea retrasă în umbră, cu faţa pe jumătate acoperită de broboadă, ochii
umezi, inundaţi de o tristeţe copleşitoare, îi mărturiseau tinereţea. Cârciu simţi
pe umăr mâna comisarului şi se întoarse.
— E Măria, nevasta Iu’ Ifrim.
— Ce caută aici?
Rânjetul jandarmului şi uitătura scurtă spre odaia în care zăcea mortul
fură edificatoare. Poliţistul se retrase încet spre poartă, pentru a putea urmări
mai bine ce se petrece în curte. Presimţea că nu venise degeaba.
Unchiaşii rupseră hora şi se răspândiră printre oameni. Băteau cu
toiagele în scaune, în masa de sub nuc, unul veni spre poartă şi o lovi de câteva
ori, alţi trei urcară treptele pridvorului şi bătură uşa, stâlpii casei, sicriul din
lemn de brad umplut cu bucate şi aşezat lângă uşă. Se adunară apoi cu toţii şi
merseră la masa cea lungă, întinsă în curte. Se aşezară în jurul ei şi începură
să se ospăteze în liniştea tulburată doar de trosnetul focului.
Lacrimi de durere se iviră în ochii umbriţi ai Măriei. Comisarul o
urmărea încordat. Tresări auzind chiar în spatele lui scârţâitul porţii. Câţiva
dintre sătenii mai apropiaţi se răsuciră şi ei, cu feţele mohorâte.
În pragul porţii apăruse Ifrim. Era liniştit. In ochii lui larg deschişi se
oglindeau pâlpâirile focului.
— Am venit să-mi cer iertare, spuse cu o voce egală, simţind ostilitatea
oamenilor. Am să mă rog lui Simion ca unui frate al meu, pe care l-am urât în
loc să-l iubesc.
Sătenii îl ascultară bănuitori şi numai câţiva bătrâni părură convinşi de
sinceritatea lui. Comisarul fu cuprins de îngrijorare. Lucrurile evoluaseră aşa
cum îşi dorise; totuşi, nu avea de gând să asiste la acte de violenţă. Iar Ifrim, cu
prezenţa lui acolo, cu discursurile lui despre iubirea aproapelui, nu făcea decât
să-l întărâte şi mai mult pe ţărani.
Măria ţâşni din umbră şi colţurile broboadei căzură dezvelindu-l faţa. O
vânătaie urâtă îi păta obrazul sub ochiul drept. Ţipă cu o ură crâncenă.
— Ticălosule! Îndrăzneşti să vii aici după ce l-ai ucis?! Ifrim o privi cu
milă, ca pe o fiinţă sărmană ce trebuie ocrotită. Oamenii însă începură să
vocifereze. Cu pumnii strânşi, cu ochii întunecaţi de furie se apropiau de Ifrim,
C
Îndemnându-se unii pe alţii. Un bulgăre de pământ zbură din direcţia
unui negricios cu buză de iepure şi îl lovi pe Ifrim în obraz.
Speriat, şeful de post sări în faţa mulţimii.
— Potoliţi-vă, mă! Ce, aţi înnebunit?!
Oamenii ezitară să-l dea ascultare, câţiva îl înjurară că apără un ucigaş,
dar privirea autoritară a comisarului, ce veni alături de Ifrim, îi determină să
rămână pe loc.
 — Du-te acasă, Ifrime, îi aruncă şeful de post fără să se uite la el.
Ifrim înţelese că nu mai avea ce căuta acolo. Ieşi pe poartă gârbovit, abia
târându-şi picioarele. Sătenii se risipiră şi ei prin curte, în grupuri,
murmurând încă aprinşi. Din când în când priveau spre Măria. Femeia îşi lega
broboada cu mâinile tremurătoare. Brusc, izbucni în plâns şi se repezi afară
din curte să scape de ruşine.
Dinescu observă cu strângere de inimă expresia de mulţumire de pe
chipul comisarului.
O dată trecut momentul de tensiune, poliţistul se destinse. Nu mai avea
nici un dubiu în legătură cu cel ce săvârşise omorul. Compunea deja în minte
raportul prin care îl va anunţa pe prefect de încheierea anchetei.
— Cârciule, mâine dimineaţă să cauţi pe cineva ca să ducă o scrisoare la
gară.
— Am înţeles, domnule comisar.
Învăţătorul se apropie, deşi ştia că intervenţia lui era zadarnică.
— Domnule comisar, nu credeţi că femeia a vorbit aşa într-un acces de
isterie? Tot satul ştie că se încurcase cu Simion.
Poliţistul se uită la el de parcă ar fi privit prin sticlă. Nici măcar nu se
mai enervă. Pentru el totul era clar acum.
Ifrim umblă mult timp prin răcoarea nopţii înainte de a se întoarce acasă.
Ieşise din sat, paşii îl duseră pe câmp, merse fără ţintă până ce îi amorţiră
picioarele. Doar el, pământul şi cerul plin de stele. O pace adâncă îi coborâse în
suflet. Era şi el o fărâmă din universul acesta minunat şi nu cea mai
neînsemnată. Uitase ameninţările ţăranilor, înverşunarea Măriei, durerea din
obraz. Patimile mărunte dispăruseră alungate de liniştea nesfârşită a
pământului. Doar arareori, când se oprea să privească spre casele răzleţe ale
satului, simţea înlăuntrul lui fiorul rece al singurătăţii.
În casă, lampa ardea. Măria nu se culcase. Bărbatul urcă treptele
pridvorului şi intră în odaie. Nu înţelese din prima clipă ce se petrece. Femeia
era tot în veşmintele de doliu şi robotea ceva aplecată deasupra patului. Auzise
zgomotul uşii, dar nu reacţiona. Ifrim se aşeză ostenit pe scaunul de lângă
fereastră. In pat văzu bocceaua cu haine pe care Măria se chinuia so lege.
Pricepu ce are de gând. Oftă şi îi vorbi domol, ca unui copil.
— Ce vrei tu, Mărie, să faci? Unde să te duci? Crezi că la ai tăi o să-ţi fie
mai bine? Am trăit atâţia ani împreună… Ce-a fost a fost. De ce să ne mai
amărâm unul pe altul…?
Femeia nu părea să-l audă. Termină de făcut bocceaua şi îşi roti încă o
dată privirea prin cameră. Ochii nu-l zăboviră nici o clipă asupra bărbatului. Se
opriră pe fotografia de nuntă agăţată deasupra patului şi două lacrimi
minuscule străluciră în ochii ei.
 — Rămâi, Mărie. Te rog cu inima deschisă. Rămâi… Femeia simţi că o
îneacă plânsul. Se întoarse şi se repezi pe uşă, cu bocceaua bătându-l
picioarele. Ifrim nu încercă s-o reţină. Se uită lung prin geam, urmărind-o cum
se depărtează cu trupul scuturat de hohote înăbuşite. Trecuse mult de miezul
nopţii când se hotărî să-şi părăsească locul. Se urni de pe scaun şi îngenunche
în pragul uşii, cu fruntea înălţată spre cer.
C
Pe banca din faţa curţii sale, Ilie Toader şedea alături de Dumitru Antim.
Alţi câţiva bărbaţi stăteau pe bolovanii din marginea şanţului sau în picioare.
Soarele trecuse de amiază.
— Dacă nu era comisaru’, îl călcam în picioare! Mormăi tânărul cu buză
de iepure.
— Mai taci, bă, din gură, îl apostrofă Dumitru Antim.
— Ce, nea Dumitre şi mata îi ţii partea?
— Nu ţin partea nimănui, da’ nu-mi place când cineva vorbeşte fără să
gândească.
— Vrei să spui că eu… se înfierbântă tânărul.
— Şezi, bă, acolo! Şi voi, dacă Ifrim e nebun, trebuie să săriţi pe el?
— E nebun sau numai se face? Zise băietanul roşcovan ce se rezemase de
gard. Parcă matale spuneai că pe Simion se poate să-l fi omorât cineva din sat.
Dumitru Antim se văzu încolţit şi dădu enervat din mâini neştiind ce să
răspundă. Ilie Toader îi sări în ajutor, obsedat de gândul că, dacă Ifrim va fi
dovedit ca ucigaş, el va fi tras la răspundere pentru că îl aţâţase în seara aceea.
— Vă luaţi cu toţii după muierea aia! Ce, ea a fost acolo să vadă cum a
murit Simion? S-a trezit vorbind ca proasta, de necaz că i-a murit ibovnicul.
— Atunci pentru ce a venit Ifrim să-şi ceară iertare?
— Da’ dracu’ ştie ce-o fi în mintea lui? Din noaptea aia nu mai e om ca
toţi oamenii.
— Ba eu cred că e ăl mai sănătos dintre noi, vorbi arar un bătrân uscăţiv,
aşezat pe marginea şanţului. Ifrim s-a ridicat deasupra patimilor. I-am văzut
aseară lumina din ochi.
Oamenii îl ascultară uimiţi. Primul îşi reveni negriciosul.
— Bre, matale popă trebuia să te faci. Părintele Voronca nu vorbeşte aşa
frumos nici după ce bea o vadră de vin.
Chiar şi Ilie Toader mormăi ursuz.
— Dacă o luăm tot aşa, mâine, poimâine, o să zicem că-l sfânt…
— E un ucigaş, asta e! Sări negriciosul cu arţag. Şi dacă vreţi să ştiţi,
comisarul o să-l ridice chiar azi. Dom’ Cârciu mi-a zis.
Dumitru Antim încuviinţă şi el din cap ştirea. Oamenii se agitară şi
bătrânul le simţi înverşunarea. Oftă adânc, fără a mai cuteza să vorbească.
 Un sunet de clopoţel şi strigătele câtorva copii se auziră din susul
drumului. Priviră toţi într-acolo şi feţele li se aspriră.
Ifrim venea către ei cu aceeaşi seninătate pe chip. Copiii se ţineau după
el, atraşi de clinchetul clopoţeilor. Din când în când, câte unul din ei se apropia
pe furiş şi îl împingea sau îl trăgea de haină, depărtându-se apoi cu strigăte
victorioase. Bărbatul zâmbea fără să le dea atenţie. Nimic nu-l mai putea
atinge…
Sătenii îl priviră chiorâş. Fericirea lui fără motiv îi nedumerea şi îi scotea
din sărite.
— O fi fost şi el la cimitir? Întrebă cu ironie roşcovanul. Parcă nu l-am
văzut.
— Nu-l întreg la minte, şopti Dumitru Antim, clătinând din cap a părere
de rău.
— Las’ că-l aranjez eu, scrâşni înciudat cel cu buză de iepure, cântărind
în mână un pietroi pe care îl culesese de pe marginea şanţului.
— Stai, bă, că loveşti copiii, sări un ţăran cu faţa bolovănoasă, zărindu-şi
băiatul în urma lui Ifrim. Silvică, treci încoace! N-auzi, mă, când te strig?!
Puştiul alergă speriat şi se opri la câţiva paşi în faţa bărbatului. Ţinea
capul plecat, frământând cu mâinile un colţ al cămăşii, iar buza de jos îi
tremura a plâns. Omul îi privi trupul firav şi fu cuprins de o duioşie
neaşteptată, renunţând să-l mai lovească. Ceilalţi copii se speriară şi
C
Ei de chemarea brutală a ţăranului şi se împrăştiară care încotro.
Ifrim se apropie şi îl privi pe ţăran în ochi.
— Lasă copilul să vină la mine. Sufletul lui e curat ca lumina soarelui.
Patimile nu pot să-l atingă…
— Du-te, bă, de-aici, mormăi ţăranul confuz, strângând băiatul de umeri.
Nu îndrăznea să se uite în ochii lui Ifrim. Vezi-ţi de drum.
— Nu te împotrivi. Învaţă de la copil. El ştie să se bucure… Ochii lui
văd…
Sătenii îl ascultau cu duşmănie. Doar bătrânul uscăţiv zâmbea cu inima
tulburată. Ifrim îl zări şi se bucură.
— Dumneata înţelegi. Spune-le că am dreptate. Negriciosul simţi că
explodează. Mâna îi strângea ca o gheară pietroiul.
— N-ai auzit, mă, ce ţi-a zis omu’ ăsta? Vezi-ţi de drum! Nu-ţi ajunge că l-
ai ucis pe Simion?!
Ifrim îl măsură din priviri ca pe un biet neputincios vrednic de milă.
— La ce bun atâta duşmănie?
Tânărul se încorda simţind că îi plesnesc tâmplele de furie. Liniştea lui
Ifrim şi mai ales surâsul acela de neatins îl întărâtau peste măsură. I se
împăienjeniră ochii văzându-l cum se uită la el, fără urmă de frică, neluându-l
în seamă avertismentul. Muşchii picioarelor îi vibrau pregătiţi de salt.
Ifrim îi înţelese intenţia, ştia că nici unul dintre cei de faţă nu-l va lua
apărarea, dar nu se feri. Aşteptă lovitura împăcat cu sine, cuprins doar de o
nelămurită tristeţe.
În acel moment se făcură auzite strigătele unui ţăran ce venea în fugă pe
uliţă, cu chipul desfigurat de spaimă.
— Fugiţi, oameni buni! Câinele Iu’ nea Stan a scăpat pe uliţă! E turbat!
În urma lui, o mogâldeaţă neagră se mărea tot mai repede, înaintând în
salturi dezordonate.
Oamenii se ridicară speriaţi, uitând de Ifrim, chiar şi tânărul negricios
aruncă bolovanul şi se refugiară cât ai clipi în spatele porţilor. Cei mai mulţi
intrară în curtea lui Ilie Toader căutând înfriguraţi o coasă, o sapă, sau orice
altceva cu care s-ar fi putut apăra.
Pe drumul devenit pustiu, doar Ifrim rămăsese liniştit, învăluit de lumina
gălbuie a soarelui. Se întorsese cu faţa spre locul din care venea câinele şi
aştepta fără să facă nici o mişcare.
— E nebun. O să-l muşte, vorbi Dumitru Antim din spatele ulucilor cu o
părere de rău pe care o simţea fără voia lui.
— Atâta pagubă! Un ucigaş mai puţin, mormăi tânărul negricios,
înciudat că nu apucase să-l calce în picioare aşa cum ar fi vrut.
Bătrânul uscăţiv îşi făcu de câteva ori cruce.
Dulăul ajunsese la câţiva metri în faţa lui Ifrim. Se apropia încet, lătrând
cu botul negru plin de spumă. Ochii înroşiţi şi răi pândeau mişcările omului ce
stătea calm, în praful drumului.
Bătrânul nu mai suportă încordarea şi îşi plecă fruntea în pământ. Din
clipă în clipă aştepta să audă săritura şi mormăitul înfundat al fiarei ce îşi
sfâşie prada. Şi totuşi lătratul câinelui devenea din ce în ce mai slab,
transformându-se într-un scheunat fără noimă. Abia când ţăranii începură să
murmure uimiţi, se hotărî şi el să-şi ridice privirile. O bucurie pe care de mult
nu o mai simţise atât de puternică îl cuprinse.
Ifrim era tot acolo, neatins, cu chipul surâzător. Doar ochii îi erau aburiţi
de milă. La picioarele lui, câinele se ţâra încercând să-l atingă cu labele vârful
opincilor. Scheuna jalnic şi se uita mereu în sus, la omul de lângă el, de parcă
ar fi aşteptat o mângâiere nesperată.
— E un sfânt, murmură bătrânul mai mult pentru sine.
C
Ţăranii îl auziră, dar nu îndrăzniră să-l mai ia în derâdere. Nici măcar
tânărul cu buza de iepure nu îi răspunse. Ieşiră cu toţi din curte neştiind ce să
facă, încotro să se ducă. Evitau să-l privească pe Ifrim.
 Brusc, o detunătură asurzitoare sfâşie liniştea. Oamenii tresăriră speriaţi
şi văzură câinele cum se zvârcoleşte la picioarele lui Ifrim. Un fir de sânge
vâscos îi brăzda blana neagră şi lucioasă. După câteva spasme, încremeni inert.
Ifrim se întoarse şi el, îndurerat.
În marginea drumului, Cârciu cobora de la ochi puşca.
Alături de el, comisarul stătea sobru, cu mâinile în buzunarele vestei.
— Nu trebuia, domnu’ Cârciu, rosti cu amărăciune Ifrim.
Şeful de post nu-l băgă în seamă, îşi duse arma la spate şi se urni
urmându-l pe comisar.
Poliţistul se apropie de Ifrim şi rosti glacial:
— Donose Ifrim, eşti arestat pentru uciderea lui Simion Vanghele! Se
întoarse apoi către jandarm şi îi ordonă:
— Cârciule, du-l imediat la post!
— Am înţeles, domnule comisar!
Ifrim nu se împotrivi. Aruncă o ultimă privire spre cadavrul câinelui sub
care balta de sânge se lăţea mereu şi oftă adânc, fără să mai spună ceva. II
urmă pe Cârciu liniştit, cu fruntea ridicată spre soare, bucurându-se de lumina
lui aurie, neîntinată de nori.
Ţăranii îi urmăriră tăcuţi. Erau cuprinşi de o stânjeneală ce sporea ori de
câte ori se uitau spre leşul din mijlocul drumului. Doar tânărul cu buză de
iepure mormăi ranchiunos.
— Bine că l-au săltat. Am scăpat de nebun.
— Potoleşte-te, mă, îl mustră Ilie Toader încruntat… Avem loc cu toţii în
lumea asta…
Abia după ce rostise cuvintele se opri simţind tăcerea oamenilor din jurul
său. Nimeni însă nu-l luă în râs.
Soba duduia răspândind în încăpere o căldură sufocantă.
Şeful de post îşi deschise copca vestonului, apoi se aplecă şi aprinse
lampa. Prin geam se mai vedeau încă acoperişurile caselor înroşite de ultimele
raze ale soarelui. Comisarul termină de aranjat valiza şi îi închise capacul.
— Într-o oră, două, trebuie să găseşti o căruţă cu care să-l ducem la gară.
Altfel pierdem trenul de noapte.
— Mă duc chiar acum, zise jandarmul bucuros că în sfârşit scăpase de
balamuc. Peste două zile era botezul nepoţelului său şi el încă nu aranjase
nimic. Deschise uşa repede, surprinzându-l pe învăţător, care tocmai se
pregătea să intre. Renunţă imediat să-l mai întrebe ce căuta.
Comisarul nu-şi ascunse nemulţumirea.
— Ce doriţi? Întrebă sec aşezându-se pe scaun, învăţătorul privi spre
colţul în care Ifrim se ghemuise apatic, sprijinindu-şi mâinile legate de
genunchi şi veni către masa din mijlocul odăii.
 — Domnule comisar, vorbi cu o seriozitate pe care poliţistul încă nu io
cunoştea, faceţi o mare greşeală.
— Asta se va lămuri la proces.
— Sunt convins. Tocmai de aceea am venit la dumneavoastră. Vă cer
permisiunea de a vă însoţi. Vreau „să depun mărturie pentru Ifrim.
Comisarul se enervă la culme auzindu-l pretenţiile, dar nu răbufni.
Orgoliul său de poliţist corect îi domoli repede mânia. În fond, fiecare acuzat
avea dreptul la o apărare. Şi, oricum, intervenţia învăţătorului nu avea sorţi de
izbândă. Dimpotrivă.
C
— Cum doriţi. Plecăm peste vreo două ore.
— Mulţumesc, domnule comisar, se înclină învăţătorul şi se retrase spre
uşă.
Înainte de a ieşi, se uită din nou către Ifrim sperând că îi va surprinde
privirea. Ţăranul însă încremenise în colţul lui, cu ochii apoşi, pironiţi în gol.
Nu auzise discuţia celor doi şi nici nu-l interesa ce se va petrece cu el. O
singură amintire îl tulbură întrucâtva încălzindu-l inima. La amiază, pe când îl
aducea Cârciu la post, se uitase din întâmplare spre casa foştilor săi socri. În
geam desluşise chipul Măriei urmărindu-l lung, fără să se ferească, cu ochii în
lacrimi.
Discul de argint al lunii era suspendat deasupra colinelor din zare. Nori
subţiri, ca nişte voaluri îndoliate, brăzdau cerul ţintuit cu stele de gheaţă. Caii
înaintau mai mult din instinct, fomăind zgomotos şi fuioare de abur dens le
ieşeau din nări, învăluindu-le capetele. Jandarmul renunţase să-l mai îndemne
cu biciul. Îşi afundase bărbia în gulerul mantalei şi picotea pe capră cu ochii
grei de somn. Abia aştepta ca drumul să se termine, să scape odată de comisar,
de Ifrim, de hurducăiala căruţei şi să se întoarcă la culcuşul cald ce îl aştepta
acasă. Alături de ei, comisarul se străduia să-şi strângă cât mai mult pardesiul.
Răcoarea nopţii devenise pătrunzătoare, dar nu reuşea să-l umbrească
satisfacţia. Misiunea era îndeplinită, îl prinsese pe criminal, într-un fel chiar îl
compătimea pe Ifrim că se lăsase orbit de gelozie, deşi îl irita încăpăţânarea
acestuia de a nu-şi recunoaşte fapta, dar nu înţelegea nici acum de ce
susţinuseră ţăranii cu atâta înflăcărare poveştile acelea cu strigoi. Se felicită în
sinea lui pentru că acceptase să-l ia cu el pe Dinescu. Învăţătorul era implicat
mai mult decât s-ar fi părut şi, la prefectură, îl va supune unui interogatoriu
sever. Strigătul depărtat al unei cucuvele îi întrerupse gândurile. Jandarmul
tresări şi pocni din bici îndemnând caii. In căruţă, Ifrim stătea ghemuit, cu
capul dat pe spate. Privea stelele, uimit de frumuseţea lor, fără să se gândească
la nimic altceva. Chiar deasupra lui, un astru pe care nu îl cunoştea clipea
albăstrui şi, cu cât se uita mai mult la el, i se părea că se măreşte, că îşi
sporeşte lumina, făcând să dispară toate celelalte stele din preajmă. Un fior
nelămurit îi străbătu şira spinării.
Câmpul din dreapta se înălţă pe nesimţite într-o colină domoală. În vârful
ei, comisarul recunoscu stejarul singuratic, ce se chinuia să-şi întindă spre cer
crengile negre şi contorsionate. Îl desluşea foarte bine. Îşi ridică privirile şi văzu
deasupra o stea de o mărime neobişnuită. Pulsa rece.
Caii fornăiră neliniştiţi şi smuciră căruţa trezindu-l de-a binelea pe şeful
de post. Cârciu îi struni încordat, neînţelegând ce îi sperie. Văzu în dreapta
colina şi la poalele ei unduirile abia perceptibile ale aerului, ca nişte flăcări
albastre. Inima i se strânse şi mâna zvâcni instinctiv biciuind armăsarii.
— Domnule învăţător, uitaţi-lL. Vin din nou!… Strigă gâtuit de fericire
Ifrim.
Dinescu îşi potrivi ochelarii cu mişcări febrile şi se ridică în genunchi,
încleştându-şi mâinile pe marginea căruţei. Privea fascinat unduirile acelea
străvezii ce se ridicau tot mai sus, contopindu-se cu perdeaua de raze coborâtă
din cer. Niciodată nu fusese atât de aproape.
— Opreşte caii! Răcni poliţistul.
— Dar… Domnule comisar!… Strigoii or să ne omoare!
— Opreşte caii! Iţi ordon!
Jandarmul mai oscilă câteva momente, dar sfârşi prin a se supune.
Armăsarii se zbătură în hamuri nechezând tot mai rar. Se liniştiră curând,
ciulind urechile.
C
— Simţiţi, domnule comisar? Vorbi învăţătorul tremurând de emoţie, fără
să se întoarcă. E miros de ozon. II recunosc, am făcut experienţe cu descărcări
electrice în laboratorul şcolii…
Ifrim se ridicase şi el, incomodat de legătura de la încheieturile mâinilor
şi privea străbătut de o bucurie nemărginită. Uitase de cei de lângă el şi
urmărea cu pupilele nefiresc mărite jocul siluetelor argintii din interiorul
coloanei.
Jandarmul nu îndrăznea să-şi ridice faţa din gulerul mantalei. Îşi făcea
cruce cu degetele îngheţate de spaimă. Ridicat în picioare, cu o mână pe
umărul lui, comisarul privea înmărmurit. Nu crezuse nici o clipă în
fantasmagoriile debitate de oamenii din sat şi ceea ce vedea acum îi depăşea
puterea de înţelegere. Cutele frunţii îi dispărură una câte una când observă
cum se limpezeşte ceaţa luminescentă. Un crâmpei de oraş, de o frumuseţe
nemaivăzută, apărea printre aburi! Infinit mai minunat decât ceea ce îşi
închipuise ascultând descrierile exaltate ale oamenilor. Şi apoi fiinţele acelea
sublime, plutind cu atâta uşurinţă, învăluite în raze… Se smulse brusc din
reverie, stânjenit de bucuria ce i se infiltrase pe nesimţite în suflet. Se uită spre
Ifrim şi, pentru prima dată, fericirea acestuia nu-l mai irită. II zgâlţâi pe
jandarm şi ordonă cu glasul înăbuşit:
— Desfă-l legăturile!… Haide odată! Desfă-l4e!… Jandarmul era mult
prea speriat ca să mai pună vreo întrebare. Se conformă greoi şi reveni la locul
lui.
Comisarul se aşeză şi el, încet, continuând să se uite spre fiinţele acelea
coborâte din stele. Oftă adânc şi se gândi că va trebui să-şi calce pe inimă şi să
stea mai mult de vorbă cu învăţătorul Dinescu. Poate îi va cere cu împrumut şi
câteva din cărţile despre care acesta îi pomenise la prima lor întâlnire…
Fantasmele Iui Ficeac
Fantasmele – tulburătoare manifestări ale unei alte stări de (absolută)
normalitate, fără să-şi fi aflat, până azi, un nume pe măsură (cel mult un para-
nume) – fantasmele, superbă realitate secundă, fac parte din existenţa însăşi a
lui Bogdan Ficeac. Din existenţa sa imediată, la propriu, nu doar din universul
său literar… Şi poate chiar mai mult… Universul fantasmelor sale, refugiul său
secret – week-endul sufletesc – nu-s decât clipa de eliberare a unui scriitor
copleşit de prea-multul fără speranţă al unui cotidian tranzient şi a unui
visător, conştient totodată de prea-puţinul pe care îl relevă un viitor inevitabil
incert.
Ca să încep cu sfârşitul, cred în Ficeac, în steaua lui literară şi mai cred
în îndârjirea sa sfântă, renăscută sau reafirmată, de a nu persevera – de a nu
se mai cantona excesiv – în cotidian, la propriu, ca un legământ de taină cu el
însuşi, întru eternitate.
Revenind la Steaua lui Ficeac, din îndepărtata Poiană a Gorunului, prima
sa povestire (mai curînd confesiune), din îndelungata noapte a fantasmelor,
care-l încântă şi îl neliniştesc:
La capătul lecturii, desigur, nu ştim ce-l Steaua Vie… Ştim doar că ea
există şi că, în ceasul unor nelinişti insomniace, vom visa şi noi la regăsirea ei…
La o nesperată întâlnire cu Steaua… Fără a ne izbăvi vreodată de întrebările
-planete misterioase – de pe orbitele ei… Să fie Steaua Vie doar o reconfirmare a
unei pluralităţi de şanse existenţiale?
C
Literatura lui Ficeac, seducător realistă până în momentul întâlnirii cu
Steaua, trăieşte din aşteptare, din acumulări de tensiuni, dintr-o nevoie de
insolit şi mister. Fără ca existenţa ei, odată acceptată, să transforme ori să
înnobileze realul: nici într-un caz cotidianul în care ne îngropăm…
Cei care investighează miracolul sfârşesc prin a-l accepta; miracolul
există, dar nu-l pătrund şi nu-l află niciodată raţiunea.
 Povestirile lui Bogdan Ficeac ne incită, astfel, să le preluăm misterul…
Visând la alte stele – vii – şi la alte pătrunderi stelare în neştiut – vezi
încântătorul catren-motto al ultimei sale fantasme.
Spiritul cercetător al lui Ficeac – cu funcţii declarat anchetative în multe
dintre istorisirile sale – pare să întrezărească (chiar şi în povestirea care dă
titlul volumului) acele stranietăti virtuale care ne invadează mentalul, cu
confirmări, de fiecare dată, în plan real, în întâmplări atestate, concrete,
rămânând, din păcate, la sugestia ipotezei de lucru.
Visările lui Ficeac sunt implantate într-un real cu însemnele unui timp
revolut, cu un arhaism uneori căutat şi cu încrîncenări frizând un naturalism
de sfârşit de partidă. Eroii lui se tem mereu de ceva, aşteaptă să se întâmple
ceva şi abia de mai îndrăznesc să creadă în ceva…
Arta lui Ficeac preludiază fantasmele. Iar atunci când se iveşte „acel
crâmpei de oraş, de o frumuseţe nemaivăzută”, care transcende, o clipă, „din
ceaţa luminiscentă” – eroii lui intuiesc că nu-l oraşul lor: cel mult o confirmare,
o ipoteză, speranţa că astfel de oraşe există…
Sunt foarte triste, în fapt, scrierile acestui împătimit realist, bântuit de
fantasme şi visând, în secret, la acele lumi paralele sau lumi pierdute în spaţii,
care ne-ar îngădui să subzistăm prin credinţa noastră în miracol.
Absolut noi şi absolut remarcabile în ultimele proze ale lui Ficeac se
dovedesc a fi – în planul aceleiaşi normalităţi a para-realului – sugestiile…
Paranormale. Piaţeta cu bănci de marmură, ca şi surprinzătorul Celălalt – aşa
cum cititorul a putut constata pe parcursul lecturii (semnatarul postfeţei având
de partea sa privilegiul de a se adresa unui public în deplină cunoştinţă de
„piaţete cu bănci” şi de Ficeac) – structurează două uimiri, două desfăşurări
inexplicabile poate, două întâmplări insolite, dar nu şi incredibile. Pentru că
Ficeac ştie să învăluie incredibilul într-un verosimil aparte, greu de deosebit de
geamănul veridic. Epicul rămâne excelent, iar ipoteza, cu conotaţii
extrasenzoriale (din Piaţetă) se întâlneşte cu controversata prezumţie SF a unui
alter-ego, a unui dublet paranormal (Celălalt).
Un ultim cuvânt despre acele paradoxuri SF-lste pe care Ficeac le cultivă,
modern, în Arşiţă şi explozii solare. Din nou, realismul său frust încarcă
premeditat cu o tensiune inexplicabilă, permanenta aşteptare.
Aşteptarea a ce…?
Undeva se întâmplă ceva…
Suntem în plin imprevizibil…
Nimeni nu mai poate dormi…
Băieţică scheaună…
Se aude o portieră…
 Ştim cine e Gabi Luncă, dar nu vom şti niciodată cine sunt Marian şi
Emilia…
Nici nea Dumitru…
Hai să bem Cabernet…
Domnii’ Dobriţă, tata lui Doru, a plecat dintre noi., Ştii că a murit?
Când a murit?
Azi-noapte…
Medicii susţin că datorită căldurii toride…

SFÂRŞIT