Preocupuri de genealogie în spațiul românesc

Printre diciplinele auxiliare istoriei genealogia ocupă o poziție privilegiată. Recursul

istoricului la datele pe care i le oferă genealogia, își are temeiul într-o viziune asupra trecutului,
centrată pe personaliatea umană.1
Genealogia, ca știinþã ce studiazã „nașterea și evoluþia neamurilor și a familiilor, înrudirile
care se stabilesc între persoanele unei epoci date, precum și rolul pe care aceste înrudiri îl joacã în
desfãșurarea unor evenimente istorice“2 , reprezintã un instrument deosebit de util pentru istorie
prin datele pe care le pune la îndemâna cercetãtorului, cu rezonanțe în sfera socialului, politicii ºi
culturii unei societãþi la un moment dat sau într-o anumitã perioadã de timp..
În spațiul European, genealogia s-a născut ca știință în secolele XV-XVI, când cercetările
erudiților Renașterii în această direcție nu mai aveau drept scop numai de a dovedi un drept de
proprietate sau de a flata orgoliul unui suveran sau nobil. Astfel, la Strasbourg a aărut în 1486 una
dintre primele lucrări genealogice, intitulată Formulare und Tutsch Rethoria.
În România au existat preocupãri genealogice încã din cancelariile medievale, când se
cercetau actele de proprietate înfãțișate de diverși beneficiari.
Dimitrie Cantemir poate fi socotit primul genealogist roman, prin însemnările pe care le-a
făcut despre boierimea Principatului său în opera Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor ca
liber moldavicae nobilitatis genealogiae, latio sermone a nobis conscriptus . În opera Descrierea
Moldovei, putem găsii date împortatnte referitoare la lista familiilor boierești din țară, fiind
consemnate numele a 7 familii boierești, dintre care 63 românești de baștinăși 14 de origine străină.
În Țara Românească, Constantin Văcărescu- cel dintâi din celebra familie a Văcăreștilor,
care a avut preocupări cărturești, cu aproape o jumătate de veac înaintea poetului Ienăchiță
Văcărescu, nepotul său de frate- a ocupat dregătoriile de al doilea logofă, mare logofăt și mare
vistier 3El este autorul Luminatei vițe a neamului prealuminatului, preaînvățatului și
blagocestivului Domn a toată Țara Românească Io Nicolae Alexandru Voevoda, scoasă din
letopisițile molovenești cu porunca Înălțimii Sale de preaplecatul den slugile Măriei Sale
Constatin Văcărescul Vel Vistier la leat 7235.
Cronicarul Ion Neculce a avut și el preocupări genealogice, probabil la legătură cu
moșteniri și împărțeli de moșii. Mărturie pentru aceste preocupări stă o frază a sa dintr-o jalbă către
domn: Apoi pentru ca să nu pierd o așa antică, care mai ales îmi este neapărat trebuitoare spre
lămurirea adevărului la spițăle ci sumt dator a face atât neamului meu, precum și a altor persoane.
Din păcate, aceste spițe nu s-au păstrat.
În Țara Româneasă, primul îvățat preocupat de genealogie boierești, a fost banul Mihai
Cantacuzino. Autor al unei Istorii politice și geografice a Țării Românești de la cea mai a sa
întemeiere până la anul 1774, Cantacuzino a încheiat, în 1787, Geneaogia familiei
Cantacuzinilor, operă de referință a domeniului, remarcabilăprin informațiile pe care le conține
despre boierimea Țării Românești din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Pentru alcătuirea

1
Mihai Sorin Rădulescu , Genealogia românească. Istoric și bibliografie, Brăila, Editura Istros, 2000, p. 1
2
Dicționarul știinþelor speciale ale istoriei, Editura științificã și Enciclopedicã, București, 1982, p. 126.
3
Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, București, 1979, p. 891
ei, banul Mihai Cantacuzino a consultat arhive de familie a folosit pomelnicul mänästirii
Mărgineni, Letopisetul cantacuzinesc, scrierea lui Cantemir Evenimentele Cantacuzinilor şi
Brâncovenilor, precum şi multe informatii orale. Cartea banului are şi o valoare literară, înfațişând
portretele unor boieri precum stolnicul Constantin Cantacuzino şi Iordache Cretulescu. Prin
relatarea unor evenimente la care a luat parte autorul, Genealogia Cantacuzinilor este o scriere
memorialistică.
Lucrarea banului Mihai Cantacuzino a fost tradusă din română în rusă și continuată d =e
către nepoii săi de frate stabiliți în Rusia, Ioan și Nicolae.

În domeniul studiilor genealogice s-au remarcat în acest sens Dimitrie Cantemir (1673–
1723), prin însemnãrile pe care le-a fãcut despre boierimea moldoveanã, ºi banul Mihai
Cantacuzino (1723–1793), care a alcãtuit în jurul anului 1787 Genealogia Cantacuzinilor,
publicatã abia în 1884 de Cezar Bolliac; Octav George Lecca (1881–1957), cu lucrarea Familiile
boiereºti române, istorie ºi genealogie (dupã izvoare autentice), Bucureºti, 1899 ºi Familiile
boiereºti române. Seria I-a. Genealogia a 100 de case din Þara Româneascã ºi Moldova, Bucureºti,
1911; de asemenea, Nicolae Iorga (1871–1940). În Transilvania s-a remarcat Ion Puºcariu (1824–
1911), prin adunarea unui bogat material arhivistic referitor la vechile familii nobiliare româneºti
din Þara Fãgãraºului, autor al lucrãrilor Date istorice despre familiile nobile române (partea I,
Sibiu, 1892; partea a II-a, Sibiu, 1895) ºi Fragmente istorice despre boierii din Þara Fãgãraºului
dimpreunã cu documente istorice, I–IV, 1904–1907. Bazele ºtiinþifice ale genealogiei pe tãrâm
românesc au fost puse de ªtefan Dimitrie Grecianu (1825–1908), autorul lucrãrii Genealogiile
documentate ale familiilor boiereºti (3 vol., Bucureºti, 1913–1916).
Drumul o datã deschis a fost urmat de mari erudiþi, printre care putem enumera: Ioan C.
Filitti (1879–1945; cu Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, Bucureºti, 1919), Gh. Ghibãnescu
(1864–1936; cu Originea Huºilor, Bârlad, 1887), George D. Florescu (1893–1976; cu Boierii
mãrgineni din secolele XV ºi XVI. Studiu genealogic, Vãlenii de Munte, 1930), Marcel
Romanescu (1897–1955; cu Albizii ºi Paleologii. Studiu genealogic cuprinzând neamurile
Doamnei Maria din Mangup, în „Hrisovul“, 1943), Sever Zotta (1874–1943; fondatorul primei
noastre reviste de specialitate, Arhiva genealogicã, 1912–1913), Gheorghe Bezviconi (1910–1966;
cu studii de genealogie a boierimii moldovene – Boierimea Moldovei dintre Prut ºi Nistru,
Bucureºti, 1941–1943), gen. Radu Rosetti (1877–1949; cu Despre originea ºi transformãrile clasei
stãpânitoare din Moldova, Bucureºti, 1906) etc. (*** Enciclopedia istoriografiei româneºti, Editura
ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, Bucureºti, 1978).
Încheiem aici incursiunea în ceea ce priveºte cercetarea din domeniul genealogiei, nu fãrã
a aminti însã înfiinþarea în 1970, la Bucureºti, a Comisiei de Heraldicã, Genealogie ºi Sigilografie,
în cadrul Institutului de Istorie ,,Nicolae Iorga“. Cercetãtorii români au fost prezenþi la Congresele
internaþionale de ºtiinþe genealogice ºi heraldice (Liège, 1972, München, 1974, Londra, 1976,
Madrid, 1982, Helsinki, 1984, Lisabona, 1986 º.a.).4

4
Adina Berciu-Drãghicescu, Arhivistica și Documentaristica, lucrare publicatã pe internet la adresa http://www.
unibuc. ro/eBooks/istorie/arhivistica/ 11capVI. Htm