Grupa a II- a

CHIȚAC NICOLAIE-MARIUS
CIORNEI FLORIN

Metode de predare tradiționale

”Trebuie să facem din fiecare unitate şcolară un puternic centru de

educaţie în spirit socialist şi comunist a copiilor şi tinerilor.”
Nicolae Ceaușescu

Învățarea este procesul prin care ființele umane sau animale induc altora din specia lor,
sau specii diferite ca gen/rasă/sex procesul de autoînvățare.

Practic nu învățăm pe cineva ci mai precis îl învățăm să învețe sau a altfel spus îi inducem
procesul de auto-învățare. Proces prin care el dobândește calitatea de a se învăța singur.

Proces de inducție neuronală prin care ființele superioare prin creație(oamenii) reușesc
să deprindă lucruri pe care mai devreme sau mai târziu le vor aplica în viața lor.

MULȚI DINTRE VOI POATE VĂ ÎNTREBAȚI CE ESTE METODA DIDACTICĂ SAU

PROCEDEUL DIDACTIC

Ei bine, metoda didactică se referă la drumul sau calea de urmat în activitatea comună a
profesorului și elevilor, în vederea realizării obiectivelor instruirii.

Etimologie: methodos (gr.)

metha = spre, către

odos = drum, cale

Procedeul didactic in raportul cu metoda de învățământ

Procedeul didactic este o componentă a metodei, o tehnică mai limitată de acțiune, un

element de sprijin sau un mod concret de valorificare a metodei.

Raportul dintre metodă şi procedeu didactic este dialectic, de complementaritate:

într-o lecție în care predomină expunerea profesorului, efectuarea unui experiment poate
interveni ca procedeu demonstrativ

Metoda trebuie aleasa in raport de :

-cel care învață (elevul)

Grupa a II- a
CHIȚAC NICOLAIE-MARIUS
CIORNEI FLORIN

-condițiile concrete ( resurse)

-obiectivele stabilite prin documente oficiale

-aplicate ținând cont de principiile didactice

Metodele de învățământ sunt selectate in raport cu scopul si obiectivele activității

didactice, conținutul lecției si particularitățile elevilor( vârsta, nivelul dezvoltării psihice, tipul
si gradul deficientelor/tulburărilor, nivelul de specificitate mijloacelor de comunicare, tipul de
percepție al elevilor-analitic sau sintetic) si /sau stilul de lucru /personalitatea profesorului/

In școala speciala, metodele trebuie alese si aplicate ținând cont de :

-specificitatea handicapului de intelect

-particularitatile fiecarui elev cu care se lucreaaza

-principiile didactice generale si specifice , inclusiv de orientare corectiv-formativa.

Orice metoda de invatamant se aplica printr-o serie de procedee de lucru.

De fapt, metoda poate fi desfasurata ca un ansamblu de procedee.

După caz, un procedeu poate deveni metoda si invers .

Exemplu: Demonstratia unui fenomen cu ajutorul unui model sau direct poate reprezenta un
procedeu in cadrul metodei explicatiei.

Dar si invers , explicatia poate deveni un procedeu in cadrul unor lectii in care metoda este
demonstratia.

De cele mai multe ori este contraindicata in cazul elevilor cu deficiente, deoarece prin
aceasta metoda este favorizata memorarea mecanica. Experienta practica a demonstat
necesitatea combinarii metodelor interogative cu celelate metode (expozitive, demonstrative,
activ-participative);astfel se inlatura monotonia , sunt stimulate gandirea si concentrarea
atentiei, conditii necesare in obtinerea succesului la elevii cu cerinte speciale.
Grupa a II- a
CHIȚAC NICOLAIE-MARIUS
CIORNEI FLORIN

Demonstratia

Metoda prin explorare si descoperire

-se utilizeaza mai ales in activitatea de invatare cu caracter practic;

-subiectii sunt antrenati sa observe ceea ce demonstreaza profesorul si apoi sa repete

activitatea demonstrata de profesor folosind materiale didactice.

-trebuie insotita de explicatie verbala, pe secvente

-are o valoare terapeutica in activitatea cu d.m. pentru ca cere si stimuleaza atentia , incita
interesul pentru natura , pentru obiectele observate.

Demonstratia este o metoda de predare-invatare ,in cadrul careia mesajul de transmis catre
elev se cuprinde intr-un obiect concret, o actiune concreta sau substitutele lor.

Demonstratia este prezenta intr-o forma sau alta , in toate materiile de invatamant.

Se pot delimita cinci forme de demonstratie relativ distincte , in functie de mijlocul pe care se
bazeaza fiecare:

- demonstratia cu obiecte in stare naturala

- demonstratia cu actiuni

- demonstratia cu substitutele obiectelor , fenomenelor, actiunilor.

- demonstratia de tip combinat

- demonstratia cu mijloace tehnice.

Educația este calea, nu scopul. Nu Ne putem gândi la educație ca la un scop fix și inalterabil
în timp, acesta trebuie să fie un instrument de schimbare.
Grupa a II- a
CHIȚAC NICOLAIE-MARIUS
CIORNEI FLORIN

 COMUNICAREA este o metodă de transmitere a informaţiei căreia i se poate

imprima un caracter activ, chiar în cadrul modelului inductiv tradiţional. În acest
caz, activitatea elevilor este dirijată pas cu pas de cuvântul profesorului şi constă în
rezolvarea unor sarcini mici, înlănţiute „într-o succesiune dată de raţionamentul
inductiv al pedagogului..La concluziile parţiale şi finale elevii ajung sub îndrumarea
profesorului, care le-a oferit pe parcurs situaţiile tuturor premiselor necesare, în
ordinea gândită de el.
Dacă elevii, din diferite motive legate de capacităţile lor de înţelegere, nu pot ajunge
să formuleze concluziile parţiale sau finale sugerate de demersul inductiv al
profesorului, atunci el este acela care comunică generalizările, concluziile parţiale
sau finale.

 CONVERSAŢIA este metoda cu un rol preponderent în practica didactică a

studierii limbii în şcoală, şi aceasta datorită faptului că înlesneşte antrenarea elevilor
în cercetarea faptelor de limbă, în descoperirea regulilor, le cultivă gândirea logică,
posibilităţile de exprimare, încrederea în capacităţile proprii, priceperea de a folosi
dialogul în vederea unei comunicări vii şi clare.
Se foloseşte în cele două forme prevăzute de pedagogie: euristică(socratică) şi catihetică.

Forma euristică contribuie la căutarea adevărului prin efortul unit al celor doi factori ai relaţiei
profesor-elevi. Întrebările se adresează judecăţii elevilor, stimulându-le şi orientându-le
gândirea şi se folosesc, dominant, în lecţiile de învăţare de noi cunoştinţe şi în lecţiile de formare
de priceperi şi deprinderi.

Forma catihetică urmăreşte constatarea însuşirii de către lelvi a unor cunoştinţe acumulate
anterior, adresându-se deci preponderent memoriei şi se utilizează mai ales în patea iniţială a
lecţiilor, în momentul activizării ideilor-ancoră, sau în partea finală a lor, când se realizează
feed-back-ul sau retenţia cunoştinţelor dobândite pe parcursul studierii unei teme.

Indiferent de forma pe care o îmbracă, conversaţia trebuie să îndeplinească câteva condiţii

generale indicate de cercetarea pedagogică:

 să se sprijine, sistematic, pe fapte de limbă

Grupa a II- a
CHIȚAC NICOLAIE-MARIUS
CIORNEI FLORIN

 să se ridice, obligatoriu, de la fapte la noţiuni, definiţii şi reguli generale, ceea

ce presupune ca elevii să fie puşi să observe, să compare, să descopere ceea ce
e comun şi ceea ce diferenţiază faptele, să formuleze concluzii şi să le ilustreze,
în fine, prin exemple noi
 să solicite puterea de argumentare a răspunsurilor, deci gândirea
 să nu se formuleze şi să se pună la întâmplare, ci să se urmărească logica
demersului cognitiv
Iată, spre exemplu, care ar putea fi întrebările care pot induce definiţia atributului adjectival:
Care sunt atributele exprimate prin adjectiv în textele dat? De ce îndeplinesc funcţia de atribut?
Cum se vor numi aceste atribute dacă sunt exprimate prin adjective? În ca caz pot sta atributele
exprimate prin adjective?

Întrebările trebuie să fie formulate clar şi precis, să nu existe întrebări prefabricate, să se acorde
suficient timp elevilor pentru formularea răspunsurilor, să nu se pună o altă întrebare până nu
s-a obţinut răspunsul la întrebarea formulată anterior, să se evite întrebările echivoce, profesorul
nu trebuie să răspundă în locul elevilor sau să repete fără rost răspunsurile acestora, să
reformuleze întrebarea în cazul în care nu obţine răspunsul scontat.

 ANALIZA LINGVISTICĂ
Alături de conversaţie, analiza lingvistică este metoda principală de studiere a limbii în şcoală.
Felul analizei lingvistice este în funcţie de compartimentul limbii căruia i se aplică: fonetică,
lexicală, morfologică, sintactică, ortografică şi de punctuaţie, stilistică.

Ne vom rezuma în cele ce urmează doar la analiza sintactică.

Importanţa metodei este incontestabilă: pe lângă faptul că înlesneşte considerabil cunoaşterea

de către elevi a structurii limbii române, a legilor ei interne de organizare şi dezvoltare, ea le
dezvăluie multiple posibilităţi de exprimare ale limbii noastre, le cultivă propriile posibilităţi
de exprimare, le dezvoltă spiritul de observaţie, puterea de generaliare, gândirea, formarea unor
priceperi şi deprindero.

Pentru ca analiza lingvistică să fie eficientă sub toate aspectele, se impune, în folosirea ei,
resoectarea unor principii, pe care le recomandă orice lucrare ştiinţifică sau metodică:

 să fie în conformitate cu oricare analiză ca metodă de cunoaştere ştiinţifică

Grupa a II- a
CHIȚAC NICOLAIE-MARIUS
CIORNEI FLORIN

 elevii să fie conduşi, prin observarea directă a faptelor, prin compararea lor, să
înţeleagă relaţiile interne dintre componentele comunicării verbale, prin efort
propriu, participativ, intervenţia profesorului în formularea definiţiilor şi a
regulilor fiind exclusă
 alegerea textelor tebuie operată cu multă atenţie, atât sub aspectul conţinutului
cât şi sub acela al expresiei
 analiza faptelor de limbă să se sprijine pe context, pentru ca diversele unităţi
sintactice să nu apară ca unităţi independente cu valoare sintactică autonomă
 evitarea formalismului şi orientarea ei logică, cerinţa fiind impusă de caracterul
flexionar şi în acelaşi timp analitic al limbii române, care impun necesitatea
orientării logice în stabilirea unei forme cu funcţii multiple.
Obiectul analizei sintactice îl constituie structura propoziţiilor şi a frazelor, mai precis
surprinderea consituenţilor enunţurilor coerente de mai mică sau mai mare complexitate, a
funcţiilor acestora în realizarea comunicării verbale corecte şi eficiente.

Analiza sintactică a propoziţiei implică următoarele operaţii metodice specifice:

 identificarea şi segmentarea părţilor componente

 stabilirea felului şi a părţii de vorbire prin care se exprimă
 surprinderea relaţiilor dintre ele
 constatarea aspectelor privind topica, punctuaţia şi, eventual, a implicaţiilor de ordin
stilistic
Se începe cu identificarea predicatului, apoi cu a subiectului. Rolul hotărâtor în identificarea
lor îl are orientarea logică. O greşeală metodică frecvent întâlnită este aceea a formulării unei
întrebări pentru identificarea predicatului şi confuzia subiect-complement direct(la clasa a V-a)
datorită folosirii incorecte a întrebării ce? pentru subiect. Pentru evitarea acestor confuzii,
subiectul va fi identificat cu ajutorul întrebării cine?.

Spre exemplu, în enunţul „Telefonul stă pe masă.” este greşit să întrebăm”ce face telefonul?”
şi „ce stă?”, întrucât verbul” a sta” desemnează o stare, nu o acţiune, iar
substantivul”telefonul”îndeplineşte funcţia sintactică de subiect, nu de complement direct.

 ÎNVĂŢAREA PRIN DESCOPERIRE

Este o metodă de cercetare psiho-pedagogică şi didactică , elaborată temeinic în ultimele decenii
ale secolului al XX-lea, din necesitatea revitalizării învăţământului, mai precis din dorinţa
Grupa a II- a
CHIȚAC NICOLAIE-MARIUS
CIORNEI FLORIN

activizării autentice a procesului învăţării în şcoală. Este considerată o metodă didactică

modernă, cu toate că ea implică elemente întâlnite în metodica tradiţională(identificarea,
conversaţia euristică).

Învăţarea prin descoperire este o modalitate de a intra în posesia adevărurilor prin demersuri
proprii, în contact cu realităţile de conţinut. În procesul didactic, elevul observă, acţionează şi
meditează asupra existenţei, dobândeşte noi informaţii şi desprinde noi semnificaţii despre
aceasta. Comparativ cu cunoaşterea prin tansmitere, învăţare riguros dirijată, bazată pe
intervenţiile altor persoane, cunoşterea prin descoperire se bazează pe forţa personală de
conoaştere, pe instrumentele de cunoaştere pe care le posedă fiecare, altfel spus, o cunoaştere
preponderent individuală, bazată prioritar pe autodirijare. Descoperirile de tip didactic sunt de
fapt nişte redescoperiri, pentru că elevii descoperă adevăruri deja cunoscute.

În funcţie de esenţa epistemologică a diverselor tipuri de cercetare, se disting mai multe tipuri
de descoperire:

o Descoperirea inductivă, care, în cazul studierii limbii, porneşte de la realitatea obiectivă

a materialului lingvistic şi ajunge la categorii, reguli
o Descoperirea deductivă, care porneşte de la categorii, reguli, şi ajunge la a le ilustra cu
aspecte concrete, operând cu raţionamente silogistice(ex.Toate numele de fiinţe sunt
dubstantive. Maria numeşte o fiinţă. Deci cuvântul Maria este un substantiv.)
o Descoperirea transductivă(analogică) operează cu raţionamente analogice. Din
asemănarea anumitor însuşiri a două obiecte se conchide probabilitatea asemănării celor
două obiecte.
În procesul însuşirii limbii române în şcoală, se utilizează toate cele trei feluri de cunoaştere
prin descoperire, dar mai frecvent descoperirea inductivă.

 PROBLEMATIZAREA
Învăţarea prin rezolvare de situaţii-problemă e o variantă modernă a euristicii, reprezentând o
altă modalitate, mai complexă, de aplicare a teoriei învăţării prin descoperire.

Ca tehnică de instruire, problematizarea îşi găseşte locul oriunde apar situaţii contradictorii,
care urmează a fi rezolvate prin gândire. „Esenţa acestei metode constă în faptul că profesorul
nu comunică pur şi simplu concluziile finale ale ştiinţei, cunoştinţe gata elaborate, ci dezvăluie73
elevilor embriologia adevărurilor; prin rezolvări de probleme, el conduce gândirea acestora spre
descoperirea adevărurilor, spre construcţia unor noi structuri mintale, „structuri ale realului”.Nu
Grupa a II- a
CHIȚAC NICOLAIE-MARIUS
CIORNEI FLORIN

trebuie confundată problema ca exerciţiu de aplicare a unor regului, cunoştinţe însuşite, cu

situaţia-problemă, care implică esenţa unor contradicţii între cunoștinţe ştiunte şi ceea ce nu e
cunoscut. O întrebare devine problemă când generează o nedumerire, o incertitudine, o
nelinişte, care alertează subiectul ca un conflict lăuntric, rezolvabil prin tatonări repetate, prin
demonstraţii şi argumentări raţionale. Sarcina, deloc uşoară, a profesorului, este aceea de a crea
asemenea situaţii conflictuale de cunoaştere, pentru ca învăţarea să devină astfel un experiment
gândit.

Importanţa învăţării problematizante constă în faptul că antrenează gândirea elevilor,

stimulează spiritul de observaţie, reflecţia adâncă, capacitatea de a formula întrebări-problemă,
de a elabora ipoteze, puterea de analiză, de a găsi rezolvări ingenioase pe bază de raţionamente
deductive, de a generaliza, de a realiza transferul de cunoştinţe.

P.Goguelin 74distinge următoarele posibile etapte în rezolvarea unor situaţii-problemă:

 definirea punctului de plecare şi a scopului urmărit

 punerea problemei
 organizarea informaţiei
 transformarea informaţiei(pe cale inductivă, deductivă, analogică, intuitivă)
 luarea deciziei(opţiunea pentru soluţie)
 verificarea soluţiei şi a rezultatelor
Rolul profesorului este de a prezenta situaţia-problemă, de a orienta, discret, elevii spre
identificarea contradicţiilor, pentru a face mai clare datele problemei, prin modificări,
reorganizarea datelor, pentru prefigurarea, eventual, a căii de elucidare a contradicţiei.

Condiţia esenţială în aplicarea metodei este ca elevii să dispună, în prealabil, de cunoştinţele

implicate în procesul rezolvării situaţiilor-problemă, să aibă anumite deprinderi intelectuale

 DEMONSTRAŢIA
Este o metodă didactică frecvent folosită în practica didactică tradiţională. Întrucât utilizarea ei
în învăţământul tradiţional se înfăptuia în aşa fel încât ea nu reuşea să favorizeze, plenar,
întrebuinţarea datelor concrete, intuitive, într-o perspectivă euristică,( activizantă din
perspectiva elevilor), demonstraţia este supusă, în contextul modernizării tehnologiei didactice
contemporane, unui proces de renovare procedurală, pentru implicarea elevilor în acţiunea de
Grupa a II- a
CHIȚAC NICOLAIE-MARIUS
CIORNEI FLORIN

clarificare a unor fapte de limbă cu grad sporit de dificultate, pentru a înţelege resorturile
raţionale ale conţinutului lor.

Metoda demonstraţiei constă în folosirea unui şir de raţionamente logice însoţite de utilizarea
concomitentă a unor mijloace intuitive(scheme, planşe etc.), pentru a concretiza, vizual, relaţiile
abstracte din limbă. Deci metoda demonstraţiei confirmă, raţional şi totodată intuitiv,
consistenţa unor adevăruri, teze, teorii, uşurează executarea corectă aunor acţiuni( analiza,
comparare, sinteză, generalizare), precum şi formarea deprinderilor şi comportamentelor
corespunzătoare. Ea ajută elevul să pătrundă sensul structurii de bază a unor fenomene
lingvistice, prin conlucrarea celor două sisteme de semnalizare: al cuvintelor şi al imaginilor,
le permite să se ridice la nivelul unei activităţi euristice. Pentru a nu face din demonstraţie un
instrument de accentuare a descriptivismului şi a pasivismului în învăţământ, metoda trebuia
să pună accentul nu pe imprimarea pasivă a imaginilor schematice, ci pe implicarea elevilor în
prelucrarea datelor sensibile, în antrenarea acestora în demonstraţie, pentru a-i face să fie în
măsură să sugereze operaţiile cu ajutorul cărora se ajunge la elaborarea noţiunilor, să deplaseze
accentul de pe momentul perceptiv pe cel raţional.

Metoda demonstraţiei are câmp larg de utilizare în procesul didactic al înţelegerii specificului
fiecărei propoziţii secundare din cadrul frazei. Procedeul frecvent folosit este expansiunea şi
contragerea.

 ÎNVĂŢAREA PRIN EXERCIŢII

Un exerciţiu înseamnă într-o primă accepţiune, executarea unei acţiuni în mod repetat, a efetua
ceva de mai multe ori, pentru dobândirea unei îndemânări, deprinderi. Sub aspect didactic,
exerciţiul reprezintă o metodă fundamentală, ce presupune efectuarea conştientă şi repetată a
unor operaţii şi acţiuni, în esenţă mintale şi motrice, în vederea realizării unor multiple scopuri
instructiv-educativ-formative, printre care şi acela de a cultiva elevilor posibilităţile de transfer
al cunoştinţelor, al capacităţilor şi comportamentelor însuşite, cât şi evaluarea gradului de
operaţionalitate al acestora. Importanţa acestei metode de învăţare prin exerciţii este deosebită,
având în vedere accentul pus pe învăţarea prin acţiune, prin activitate efectivă.
Grupa a II- a
CHIȚAC NICOLAIE-MARIUS
CIORNEI FLORIN

Gama exerciţiilor este extrem de variată şi de nuanţată. Astfel, după funcţiile îndeplinite,
acestea pot fi: introductive, de bază, de creaţie, reproductive, de operaţionalizare, de dezvoltare,
de aplicare, extensive, paralele, operatorii, structurale, de evaluare, corective. În raport cu alte
criterii pot fi: individuale, de echipă, colective, frontale sau orale, scrise, practice şi combinate.
Se vorbeşte şi despre exerciţii în întregime dirijate, semidirijate, autodirijate sau libere.
Precizăm că prin toate aceste tipuri de exerciţii se poate studia limba în şcoală. În acest proces,
metoda învăţării prin exerciţii constă, în esenţă, în efectuarea de acţiuni repetate de către elevi
pentru aplicarea cunoştinţelor teoretice de limbă în acul viu al vorbirii lor.

Cerinţe şi condiţii în folosirea metodei:

 elevii să adopte o atitudine conştientă faţă de exerciţii şi de scopul urmărit

 ei trebuie să-şi însuşească suportul teoretic
 să stârnească interesul
 să solicite realmente un efort intelectual din partea elevilor
 cerinţele să fie exprimate clar şi precis
 să aibă dimensiuni rezonabile
 să fie date în mod gradat sub aspectul dificultăţii şi diferenţiat în funcţie de
deosebirile intelectuale ale elevilor
 să fie cât mai variate
 să contribuie, treptat, la sporirea gradului de independenţă a elevilor în executarea
lor
 să fie controlate şi corectate cu atenţie şi la timp
 alegerea, asamblarea şi dozarea exerciţiilor trebuie înfăptuită cu mare atenţie de
către profesor
Exerciţiile gramaticale pot fi:

a) tradiţionale:
1. de intepretare a unui material dat, apelându-se la naliza gramaticală
2. de grupare
3. de motivare
4. de diferenţiere
5. de intervenţie într-un material
6. de exemplificare-liberă sau dipă repere date
Grupa a II- a
CHIȚAC NICOLAIE-MARIUS
CIORNEI FLORIN

7. de recunoaştere într-un text dat a faptelor da limbă studiate

8. de ilustrare
9. creatoare
b) structurale
Un exerciţiu structural este un lanţ de operaţiuni cu structuri şi se constituie dintr-o serie de
operaţii corelate cu modelul. Exerciţiile structurale sunt de mai multe tipuri:

1. de substituţie
2. de transformare prin modificări structurale, prin adiţionare, prin reducere
3. prin generarea unei structuri noi din două sau mai multe structuri date
4. de repetiţie

 INSTRUIREA PROGRAMATĂ
Mai degrabă procedeu de lucru decât metodă didactică, instruirea programată84 cuprinde o
înlănţuire de algoritmi, dar şi probleme de rezolvat prezentate preponderent în formă
verbală, dar şi cu includerea unor aspecte intuitive. Procedeul a fost „brevetat” de psihologul
american B.F.Skinner, imediat după 1950. el demonstrază că eficienţa învăţării este
determinată de organizarea condiţiilor de întărire în care învaţă elevii. Cu cât întărirea-
pozitivă sau negativă- unui răspuns dat de elev este mai operativă, cu atât feed-back-ul este
mai rapid şi elevul îşi va controla mai mult efortul prin confirmarea sau infirmarea unor
acţiuni.

Instruirea programată se bazează pe alcătuirea unor programe de învăţare, adică a unui

algoritm prestabilit, alcătuit din alternări de secvenţe informative cu momente rezolutive,
cu seturi suplimentare de cunoştinţe.(Eftenie, pag.85)

Se realizează printr-un set de principii, mai importante fiind: principiul paşilor mici şi al
progresului gradat, principiul răspunsului efectiv, principiul confirmării imediate a
răspunsului, principiul respectării ritmului individual de studiu, principiul reuşitei sau al
răspunsurilor corecte.
Grupa a II- a
CHIȚAC NICOLAIE-MARIUS
CIORNEI FLORIN

Mijloacele utilizate în instruirea programată sunt: fişele programate, manualele programate,

calculatoarele.

 MUNCA CU MANUALUL ŞI ALTE CĂRŢI

Este o metodă didactică în cadrul căreiaînvăţarea are ca sursă esenţială şi ca instrument al
elevului cartea şcolară sau alte surse similare75 punându-se astfel bazele autoinstruirii şi
educaţiei permanente.

Lucrul cu manualul înlocuieşte momentele de expunere a profesorului. Este o metodă

complexă, deoarece selectează, combină şi dozează, în funcţie de temele tratate şi de
obiective, diferite alte metode. Profesorul are sarcina de a antrena elevii în efectuarea
operaţiilor cognitive şi comportamentale în ordinea stabilită de programa şcolară şi în
conformitate cu manualul.

Metoda îşi vădeşte utilitatea în condiţiile manualelor alternative.

Modul de folosire a manualului în învăţare începe cu practica lecturii individuale, prin

dirijare de către profesor, respectiv a lecturii explicative, a lecturii model, ajungându-se în
final la practica lecturii independente, inclusiv a lecturii critice, active. Între aceste două
tipuri de lectură, elevii trebuie îndrumaţi să-şi însuşească practicarea unor tehnici de lectură.