Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice

Universitatea ,,1 Decembrie” Alba Iulia

Facultatea de Teologie Ortodoxă
Specializare: Teologie Pastorală

Akedia- o provocare misionară

Îndrumător:
Pr. Drd. Teompa
Studenți:
Alexandru
Conț Alexandru Tudor
Coșofreț Nicolae
Numele tău

0
 2016
Introducere

Una dintre afirmațiile creștine care a câștigat o valoare axiomatică este că

,,suferința este școala lui Dumnezeu”. Este afirmația care e susceptibilă și e de altfel utilizată
pentru a răspunde scurt și cuprinzător la varietatea deconcertantă de întâmplări nefericite,
aparent fără sens, care se desfășoară în viața oamenilor și care de cele mai multe ori
problematizează, chestionează și chiar contestă existența lui Dumnezeu sau lucrarea Lui
eficace și benefică în lume. Experiența vieții a multor oameni care prin suferință au ajuns la
Dumnezeu și mărturiile bogate ale oamenilor duhovnicești de-a lungul timpului arată ca
indubitabilă această afirmație. Departe de a-i descoperi orice fel și oricât de mică discordanță
cu realitatea vieții umane, ne propunem în această lucrare de seminar să arătăm că există un
tip de suferință care nu produce imediat sau automat o apropiere de Dumnezeu, sau cel puțin
e un factor constant de dezechilibru in viața noastră și pentru relația personală a omului cu
Dumnezeu. Dacă de regulă o suferință fizică (cancer, tuberculoză, diverse accidente etc) și
chiar morală (moartea cuiva drag, o dezamăgire puternică etc) reușesc să ne apropie de
Dumnezeu, ne deschid ochii asupra realității și asupra adevăratelor sensuri și lucruri în viață,
totuși, există o formă de suferință care acționează ca un ,,ghimpe în trup”, dar care, chiar
dacă nu întrerupe relația de credință a omului cu Dumnezeu, îi subminează viața
duhovnicească împiedicând desfășurarea ei firească, armonioasă și progresivă. Acest tip de
suferință vrem să îl ilustrăm în această lucrare de seminar prin patima akediei. Dorim să
facem o elementară, dar pătrunzătoare analiză acestui fenomen duhovnicesc și să îi
dezvăluim efectele dezastruoase asupra relației omului cu Dumnezeu. Această patimă este
una complexă, cu multe forme de manifestare, cu diferite stadii și grade de intensitate. Pentru
a-i descoperi și demonstra caracterul contemporan și universal-uman, vom face o paralelă
între akedie și corespondentul ei psihologic pe care noi îl găsim cel mai potrivit în ceea ce
privește complexitatea de însușiri și manifestări: depresia. Obiectivul nostru este de a pune în
lumină pericolele pe care le prezintă aceste tipuri de suferință pentru viața duhovnicească
dusă de către om în Biserică. Credem în necesitatea conștientizării gravității acestor suferințe
în cadrul activității pastoral-misionare a Bisericii.

1. Depresia/ deprimarea

1
 În acest capitol vrem să realizăm o schiță pentru o înțelegere cuprinzătoare a
depresiei, ceea ce ne va ajuta să trasăm corespondențele existente între ea și akedie, akedia
fiind rădăcina duhovnicească și sursa de alimentare constantă a depresiei. Chiar dacă depresia
ca fenomen psihologic singular nu corespunde întru totul akediei, totuși ea este cea mai acută
și cea mai complexă formă psihologică a akediei. Akedia este echivalată psihologic cu
plictiseala, dar plictiseala întreținută se întrețese cu deprimarea și degenerează în ea.

1.1. Câteva definiții

Câteva definiții pe care le găsim în dicționare de specialitate ne ajută să ne facem o
imagine de ansamblu asupra depresiei. Conform unui dicționar, depresia este ,,o stare
morbidă, mai mult sau mai puțin durabilă, caracterizată îndeosebi de tristețe și de o scădere a
tonusului și a energiei. Anxios, dezgustat, descurajat, subiectul deprimat este incapabil să
înfrunte cea mai mică dificultate, fiind de asemenea lipsit de orice inițiativă. El suferă de
neputința sa și are impresia că facultățile sale intelectuale, mai ales atențai și memoria, sunt
degradate. Sentimentul de inferioritate care rezultă de aici îi sporește și mai mult
melancolia”1. Această definiție, așa cum vom vedea în capitolul despre akedie, prezintă multe
similitudini între depresie și patima akediei. Enumerăm anticipat câteva: atmosfera interioară
de melancolie, încremenirea interioară, frica în fața obstacolelor, atonie acută a minții.
Marele dicționar al Psihologiei definește depresia ca fiind o ,,boală mentală caracterizată
printr-o modificare profundă a stării timice, a dispoziției în sensul tristeții, a suferinței morale
și a încetinirii psihomotorii”2. Această definiție ne interesează în special pentru identificarea
naturii acestei stări patologice care este una mentală. Această boală afectează mintea, sau este
un rod al lucrării nepotrivite a minții. În spiritualitatea Sfinților Părinți, mintea este cea prin
care omul își exersează relația conștientă cu Dumnezeu. Mintea e organul de conducere a
vieții duhovnicești, iar lucrarea ei cea mai proprie este ancorarea ei în Dumnezeu. Orice altă
activitate a minții nu o dezvoltă maximal și optim potrivit naturii ei, iar printr-o întrebuințare
fără discernământ o avariază serios. Un alt aspect de remarcat în această definiție este efectul
produs asupra trupului: încetinirea activității psihomotore a organismului. Aceasta o întâlnim
și în cazul akediei. Este, deci, o boală psiho-somatică, deducându-se de aici că omul este o
unitate spiritual-materială în toate activitățile lui.

1
Norbert Sillamy, Larousse, Dicționar de psihologie, București, Ed. Univers Enciclopedic, 1996, p. 98.
2
Larousse, Marele dicționar al Psihologiei, București, Ed. Trei, 2006, p. 326.
2
 În următorul capitol, pentru a ne completa imaginea asupra depresiei, vom prezenta
paradigmele psihologice de înțelegere a acestei boli. Vom constata că are cauze multiple, ceea
ce denotă complexitatea fenomenului și, mai ales, prezența lui extinsă.

1.2. Paradigme psihologice de înțelegere a depresiei

Prima paradigmă pe care o amintim este cea biologică. Din această perspectivă,
depresia poate fi ereditară, adică ține de gena omului. Însă această paradigmă nu ne spune că
această boală doar se moștenește, ci fiind în gena omului, ea cauzează modificări neurologice
semnificative. Are loc o reală modificare a structurii și a funcțiilor creierului. Depresia
dezechilibrează activitatea creierului, dar la rândul ei depresia poate fi cauzată de o anormală
funcționare a creierului: ,,Aceste anomalii funcționale și structurale ale creieruluiar putea fi
precursorii și cauzele tulburărilor de dispoziție sau ar putea fi rezultatul proceselor biochimice
din cadrul tulburărilor de dispoziție, care au un efect toxic asupra creierului”3.
Paradigma cognitivă stabilește cauza primară a depresiei gândurile negative asupra
propriei persoane, asupra experiențelor din prezent și asupra viitorului. Această triadă de
gânduri negre generează depresia4.
Cea de-a treia paradigmă, anume cea psihanalitică, consideră elementul generator al
depresiei pierderea, cu predilecție cea a afecțiunii părintești. ,,Teoriile psihodinamice privesc
depresia ca pe o reactivare a pierderii afecțiunii părintești la o persoană care este dependentă
de aprobarea externă și tinde să-și îndrepte furia spre interior”5.

1.3. Scurtă semiologie a depresiei

În acest subcapitol dorim să facem o sistematizare a formelor de manifestare ale
depresiei, iar pentru a face trecerea la capitolul despre akedie, adică la dimensiunea
duhovnicească a acestei boli, vom face câteva considerații creștine critice pe marginea celor
spuse despre akedie. Formele de manifestare ale depresiei sunt:
a) Tulburarea timică sau dispoziția afectivă: se caracterizează prin pesimism,
plictiseală, autodepreciere acută, lipsa de motivație, anhedonism, lipsa de
motivație și incapacitatea de a elabora proiecte de viitor, de a crea o viziunea
asupra viitorului, paralizează gândirea și anesteziază senzațiile.
b) Inhibiția psihomotorie: reprezintă o pierdere a elanului vital, activitățile motorii și
intelectuale fiind încetinite.
3
***, Introducere în psihologie, Ediția a XIV-a, București, Ed. Tehnica, 2005, p. 793.
4
Ibidem, p. 793.
5
Ibidem, p. 799.
3
 c) Anxietatea și tulburările de caracter: depresia este însoțită de anxietate, adică de
aprehensiune generală care exacerbează orice teamă față de orice dificultate,
pericol; mai prezintă iritabilitate, manifestări agresive și agitație.
d) Simptomele fizice: depresia prezintă tulburări ale somnului, tulburări digestive,
tulburări sexuale.
e) Dorința de sinucidere: este o constantă a vieții unui depresiv și în cazul unora
corolarul tuturor manifestărilor distructive6.
Având în vedere acest tablou în culori terne și majoritar sumbre ne punem firesc
întrebarea: ce fel de viață duhovnicească poate duce un om care are simptome de depresie?
Toate formele de manifestare ale depresiei nu sunt in contradicție cu formele vieții creștine
autentice în Biserică? Fiind evident răspunsul, vedem că e necesară o reală conștientizare a
pericolului pe care îl prezintă simptomurile depresive pentru viața duhovnicească și trebuie să
descoperim oamenilor lumina vieții creștine, adică firea ei luminoasă, energică, încrezătoare
în Dumnezeu și, deci, în viață.

2. Akedia după Sfinții Părinți

În acest capitol vrem să facem o expunere a akediei și a tămăduirii ei după cum ne
învață Sfinții Părinți

2.1. Definirea akediei după Sfinții Părinți

La început, akedia este doar un gând, unul din cele opt gânduri rele7. Iată lista lor:
lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginți sau avariția, întristarea, mânia, akedia,
slava deșartă și mândria. Rădăcina lor comună este ,,iubirea de sine”8.
Akedia se înrudește cu tristețea, însă ele sunt două patimi distincte. În akedie se
regăsesc stări de lene, plictis, lehamite, silă, ură, lâncezeală, moleșeală, descurajare,
toropeală, lipsă de grijă, amorțeală, somnolență, îngreunare a trupului și a sufletului9,
neliniște a inimii, trândăvie, scârbă, melancolie, săturare, proastă dispoziție, sentiment de
vid10. Această patimă dă un sentiment de insatisfacție vagă și generală, pe om nu îl mai
interesează nimic, găsește toate lucrurile lipsite de sens și fără rost, nu mai așteaptă nimic de
6
Această sistematizare am preluat-o de la Henri Loo, Pierre Loo, Depresia, Traducere: doctor Victor Daniel
Ionescu, Prefață și note: doctor Sorin Ene, București, Ed. Corint, 2003, pp. 41-48.
7
Gabriel Bunge, Akedia: Plictiseala și terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau sufletul în lupta cu demonul
amiezii, cuv. înainte și trad.: diac. Ioan I. Ică jr, ed. a 3-a, Sibiu, Editura Deisis, 2007, p.63.
8
Ibidem, pp. 63-68.
9
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, trad.: Marinela Bojin, București, Editura Sophia, 2001, p.
167.
10
Gabriel Bunge, op. cit., pp. 74-76.
4
la viață11. Omul își pierde orice plăcere de a mai face ceva12. ,,Akedia îl face pe om
nestatornic cu sufletul și cu trupul. Mintea, incapabilă de a se fixa, trece de la un lucru la altul.
Îndeosebi când este singur, omul nu mai poate suferi să stea în locul în care se află, patima
împingându-l să iasă și să colinde prin alte locuri. Adesea ajunge hoinar, rătăcind din loc în
loc”13. Ea îl silește pe om să caute întâlniri cu ceilalți, care nu îi sunt de folos, însă patima îi
zice că sunt necesare, căutând pretexte ,,bune” pentru îndreptățire. Relațiile lui cu oamenii
devin ușuratice, întreținute prin vorbărie deșartă, născută dintr-o curiozitate fără rost14. Se
mai manifestă și ca pierdere a tensiunii puterilor naturale ale sufletului, atonie a sufletului15.
Akedia se mai numește și ,,demonul amiezii”, care este cel mai devorator demon.
Acesta atacă pe monahi de la ora 10 până la ora 14, adică în ,,punctul mort al zilei”, când
dogoarea soarelui este insuportabilă și face să adoarmă toate puterile trupului și ale sufletului.
Dar acest duh este activ chiar și noaptea16.

2.2. Originea și ființa akediei

,,În ființa lor, toate patimile au o dublă origine, potrivit naturii duble a omului,
trupească și sufletească”. Akedia se situează la mijloc între patimile inferioare și cele subtile.
Ea se ivește din întristare sau irascibilitate17.
În ființa sa, akedia este extrem de diferită de celelalte opt gânduri. ,,Dacă despre
celelalte se poate spune cu nu sunt decât inelele unui lanț […], akedia este de fiecare dată
punctul final al unui asemenea lanț”18.
Patima aceasta este un freamăt îndelungat al irascibilității și poftei, în care din cauza
irascibilității omul se înfurie pentru cele existente și din cauza poftei tânjește după cele
inexistente, după cele ce nu le are19.
Datorită faptului că ,,unește în sine cele mai diferite gânduri, gândul akediei are
însușirea de a dăinui îndelung. Prin aceasta se ivește în suflet o stare caracteristică depresiei.
[…] Akedia reprezintă […] un fel de fundătură în viața sufletului. Repulsia față de tot ceea ce

11
Jean-Claude Larchet, op. cit., pp. 167.
12
Gabriel Bunge, op. cit., p. 75.
13
Jean-Claude Larchet, op. cit., pp. 167-168.
14
Ibidem, p. 168.
15
Ibidem, p. 75.
16
Ibidem, pp. 74-75.
17
Gabriel Bunge, op. cit., pp. 80-81.
18
Ibidem, pp. 82-83.
19
Ibidem, p. 83.
5
există, legată cu o dorință difuză după cele inexistente, paralizează funcțiile naturale ale
sufletului”20.
Această patimă este expresia concretă a profundei dezintegrări interioare ca urmare a
păcatului. Ea cuprinde tot sufletul și înăbușă mintea. Ca efect psihologic, se pune ca un
clopot peste toate funcțiile vieții și îi oprește și respirația necesară existenței. ,,Mă sufoc”
spune omul ajuns și azi într-o asemenea situație21.
,,Akedia, ca sumă a tuturor celorlalte patimi, este poate expresia cea mai pură și mai
«spirituală» a iubirii de sine a lui Adam, care întoarce spatele lui Dumnezeu și se îndreaptă
spre sine însuși, iar prin aceasta se ratează pe sine însuși”22.
Răul nu poate pătrunde în om mai mult decât îi îngăduie Dumnezeu, însă și omul îi
face loc. ,,Ispita, ca de exemplu cea a desfrânării, poate fi atât de puternică încât din
întristarea cauzată de insuportabilitatea ei omul cade în akedia. Însă tocmai aici intervine
voința liberă! […] ea se hotărăște împotriva răului și pentru bine, ca Iov”23.

2.3. Manifestările akediei

Primul și cel mai sigur semn al demonului amiezii este instabilitatea interioară24. Se
ivește în suflet un mare dezgust față de locul unde omul șade, iar demonul oferă sufletului
motive pentru a fi nemulțumit, înșelându-l să creadă că i-ar fi mai bine în altă parte. Îl face să
dorească alte locuri, unde ar găsi mai ușor cele de trebuință. Îl face pe om să fugă de
îndatoririle ce trebuie să le facă, îl face nemulțumit de munca sa și îl silește să caute alte
activități, care, crede el că ar fi mai interesante și l-ar face mai fericit25. Din cauza akediei ne
este cu neputință să sfârșim o muncă începută, să citim până la capăt o carte. Adeseori nu ne
dăm seama de ceea ce se petrece cu noi. Mereu apar motive plauzibile ce ne silesc ,,să ne
schimbăm”. Apare ispita vagabondării trupești care este manifestarea văzută a vagabondării
gândurilor. Apare ispita atenției grijei pentru sănătatea trupească26.
Se poate vedea că toate stările legate de akedie sunt însoțite de neliniște, stări de
angoasă excesive, care ,,alături de sila de toate, constituie o caracteristică fundamentală a
acestei patimi”27.

20
Ibidem, p. 87.
21
Ibidem, p. 90.
22
Ibidem, p. 92.
23
Ibidem, p. 93.
24
Ibidem, p. 97.
25
Jean-Claude Larchet, op. cit., p. 168.
26
Gabriel Bunge, op. cit., pp. 97-100.
27
Jean-Claude Larchet, op. cit., p. 168.
6
 Demonul akediei se luptă cu cei dedicați viețuirii duhovnicești, încearcă să-i
întoarcă din căile Duhului, să le împiedice lucrarea, să-i depărteze de la pravilă și nevoința
ascetică și încearcă să le tulbure liniștea și nemișcarea. Astfel se aduce lâncezeală sufletului,
moleșeală minții în nevoință, scârbă. Omul devine ,,leneș și neînstare de nici o muncă”
înăuntrul locuinței, patima ,,nemailăsându-l să stea în casă și să se dedea cititului”28. Părintele
Gabriel Bunge ne spune că ,,Omului modern aceste experiențe îi pot fi extrem de familiare!
Mijloacele tehnicii i-au ușurat povara muncii de zi cu zi, pentru a-l face liber pentru altceva.
Dar în această simplificare stă primejdia rutinei ucigătoare de spirit și a monotoniei. Dacă
omul, dintr-un motiv sau altul, cade în akedie, atunci această «libertate pentru altceva» îi
apare ca un vid plictisitor, iar munca de zi cu zi drept un izvor de insatisfacții”29.
Există din totdeauna un mijloc de a scăpa în aparenţă de povara akediei: devierea
atenţiei, distracţia. Azi există o întreagă industrie a divertismentului şi turismului care se
preocupă cu uşurarea poverilor akediei contemporanilor, patimă care oamenii nu
conştientizează că o suferă. Ei încearcă să nu existe în viaţa lor nici o oprire, nici un gol.
Călătoriile, ,,schimbările de peisaj” au la început efecte binefăcătoare, însă aşa, răul este doar
amânat. Zilele frumoase se vor risipi, iar akedia va reveni cerând drept remediu doze din ce în
ce mai mari30.
Akedia încearcă să creeze tulburare aducând gândul la vizitarea şi tovărăşia rudelor.
Ea îmbracă şi haina virtuţii, aducând gând de cercetare a bolnavilor, care pretinde a fi virtutea
creştinească a iubirii de apoapele. Dar aceasta este tot o iluzie, o autoamăgire. Este iluzia
agendei pline, care ne induce în eroare cu privire la golul nostru lăuntric. Apoi recurge la doze
noi şi mai intense de distracţie31.
O altă formă a akediei este următoarea schiţă a lui Evagrie Ponticul: ochii fixează
necontenit ferestrele şi îşi închipuie vizitatorii, dacă aude glas se pleacă pe fereastră, dacă
citeşte, cască mult şi se lasă dus de somn, se uită pe pereţi, mai frunzăreşte cartea, îi caută
sfârşitul, numără paginile, apoi o lasă32.
O altă consecinţă dezastruoasă este faptul că mintea devine leneşă şi neputincioasă
la orice lucrare duhovnicească, apare trândăvia pentru lucrurile lui Dumnezeu, nu mai doreşte
bunurile viitoare, bunurile duhovniceşti sunt dispreţuite. Toţi Sfinţii Părinţi văd în akedie

28
Ibidem, pp. 168-169.
29
Gabriel Bunge, op. cit., p. 102.
30
Ibidem, p. 104.
31
Ibidem, pp. 104-105.
32
Ibidem, p. 107.
7
principala piedică în calea rugăciunii33. Ea aduce aduce neglijenţa şi nepăsarea în rostirea
pravilei. Uneori demonii ne sugerează să ne mişcăm doar limba în gură, alteori ne silesc să
cântăm cele ce trebuie rostite. Când ne punem la rugăciune, diavolul aduce pe noi o toropeală,
apoi ne zoreşte la rugăciune să o facem în grabă. Dar la sfârşitul pravilei somnul şi
îngreuierea dispar. Alteori ne desparte de citirea Sfintei Scripturi şi a cuvintelor duhovniceşti
zicându-ne de un anumit bătrân ce ştia doar doisprezece psalmi şi a bine-plăcut lui
Dumnezeu. Minimalismul la rugăciune este o ispită tipică akediei, deoarece vine argumentul
că nu se pot rosti multe rugăciuni cum se cuvine. Acest duh convinge că psalmodia este
împovărătoare şi aduce toropeala şi lâncezeala împotiva râvnei. Dar ocazional ne îmboldeşte
şi la un maximalism34.
Patima akediei ia forma unui sentiment, nedesluşit, de nemulţumire, de pictiseală, de
oboseală, de silă de sine şi de viaţă, de cei din jur, de locul unde vieţuiesc, de muncă şi de
orice activitate. Alteori îmboldeşte la a face mai multe lucruri deodată, la plimbări şi întâlniri
fără rost35.
Sfinţii Părinţi o văd ca pe o boală a sufletului. Ea tulbură sufletul fără motiv,
provoacă o stare de descurajare generalizată, aduce îndoire asupra sensului vieţii36.
Altă nenorocire pe care o aduce este întunecarea în întregime a minţii, a sufletului,
orbire de la cunoaşterea lui Dumnezeu fiind ţinut omul în trândăvie şi neştiinţă. Demonul
akediei aduce lipsă de curaj, gânduri de hulă37. Omul cade într-o adâncă depresie sufletească
şi ajunge să îşi dorească moartea. În multe cazuri sinuciderea nu este altceva decât ultima
încercare disperată a unui refugiu în nimic din faţa vidului interior, o ,,soluţie” a
conflictului38.
Sfinţii Părinţi spun că akedia este cea mai apăsătoare şi mai greu de îndurat patimă.
Este amorţire, vlăguire, zăpăcire şi neorânduială a tuturor puterilor sufletului. Ea privează
sufletul de ,,zelul” duhovnicesc. Ea este pentru suflet ,,gustarea gheenei”39.

2.4. Remedii

33
Jean-Claude Larchet, op. cit., p. 169.
34
Gabriel Bunge, op. cit., pp. 109-112.
35
Jean-Claude Larchet, op. cit., pp. 169-170.
36
Ibidem, pp. 170-171.
37
Ibidem, pp. 171.
38
Gabriel Bunge, op. cit., pp. 116-118.
39
Jean-Claude Larchet, op. cit., pp. 172-173.
8
 Celor opt gânduri li se opun opt virtuţi: înfrânarea, cumpătarea, neagoniseala,
bucuria, îndelungă răbdarea, răbdarea, modestia şi smerita cugetare40.
Akediei i-ar reveni răbdarea, însă ea nu poate fi tămăduită printr-o virtute care să-i ia
locul, precum la celelalte gânduri41.
În viaţa duhovnicească trebuie să avem un medic, precum avem în viaţa trupească,
cu care să ne descoperim bolile şi să îi urmăm tratamentul. Altfel, dacă omul va încerca
singur să îşi vadă de sănătate, va muri negreşit. Chiar dacă vom înşira căile de tămăduire, ele
nu trebuiesc administrate de unul singur. Omul trebuie să fie în dialog cât mai des cu putinţă
cu medicul său care este duhovnicul. Unii călugări mai au şi povăţuitor, pe lângă preotul la
care se spovedesc, căruia îi mărturisesc şi gândurile, chiar şi de trei ori pe zi, pentru a reveni
pe cale dacă au deviat. Avva care are grijă de ei nu este neapărat preot, însă uneori coincide
cu preotul căruia i se spovedesc.
Primul lucru ce trebuie avut în vedere este neferirea de lupta cu duhul akediei.
Fiecărui gând trebuie să ne împotrivim. Dacă gândul îți zice să pleci, tu să rămâi pentru
Hristos; când îți vine somnul străduieștete să ieși din toropeală; când vine dorul de întâlnire
refugiază-te în liniște, în isihie; răbdării adaugă-i nădejdea42.
Un alt leac ce trebuie folosit este pocăința, întristarea după Dumnezeu și
străpungerea inimii, căci ,,cel ce se plânge pe sine nu cunoaște trândăvia sufletului”.
Lacrimile de pocăință și plânsul duhovnicesc sunt un medicament foarte puternic43.
Alt remediu împotriva trândăviei sufletești este aducerea aminte de moarte. Să
cugetăm că fiecare zi trebuie trăită ca și cum ar fi cea din urmă44 și să ne folosim de trup ca și
cum am evea nevoie de el mulți ani45.
Un alt remediu este lucrul de mână; munca ferind de pictis, toropeală și
nestatornicie. Sfântul Ioan Casian tâlcuind textul de la I Tesaloniceni 4,11 ne zice: ,,să râvniți,
ca să trăiți în linște”, adică rămâi în locul tău păzindu-te de tulburarea gândurilor; ,,să faceți
fiecare ale sale”, adică nu doriți să cercetați din curiozitate faptele celorlalți și felul lor de
viață, ci să vă osteniți la îndreptarea voastră și la cultivarea virtuților; ,,și să lucrați cu
mâinile voastre” pentru a nu fi precum cei despre care se vorbește în II Tesaloniceni 3,11
care ,,umblă fără rânduială, nelucrând nimic, ci iscodind”46.
40
Gabriel Bunge, op. cit., p. 68.
41
Jean-Claude Larchet, op. cit., pp. 521.
42
Ibidem, pp. 521-524.
43
Ibidem, p. 524.
44
Ibidem, pp. 524-525.
45
Gabriel Bunge, op. cit., p. 149.
46
Jean-Claude Larchet, op. cit., p. 526.
9
 Marele leac al akediei este rugăciunea, căci ,,numai cu ajutorul harului dumnezeiesc
poate fi izbăvit omul cu totul de această patimă, iar harul se dobândește dacă este cerut în
rugăciune. Fără rugăciune, toate celelalte leacuri rămân lipsite de folos deplin”. Rugăciunea
trebuie însoțită de metanii pentru a scoate sufletul din toropeală și îngreunare47.
De la Evagrie Ponticul mai aflăm că patima akediei ,,o tămăduiesc stăruința și faptul
de a face toate cu luare-aminte și frică de Dumnezeu”. Este nevoie de măsură în orice lucru48.
De mare importanță este limitarea conștientă a nevoilor, renunțarea la mâncăruri
rafinate și scumpe. Atenție trebuie acordată și formării și educării voinței49.
Unul din secretele vieții duhovnicești este acela de a face toate la timpul lor și după
măsurile cuvenite. Cine se scoală abia în ultima clipă o să înceapă lucrul cu neplăcere și
proastă dispoziție. Trebuie să facem în permanență contrariul a ceea ce ne îndeamnă
vrăjmașul. Ispitirile ce ne vin sunt indinspensabile pentru mântuire. Faptul de a fi ispitit este
un dar al Duhului Sfânt, ni s-a dăruit nu numai a crede în Hristos ci și a pătimi pentru El50.
Printre însușirile sufletului tămăduit se numără și virtutea ce are loc în partea
irascibilă, numindu-se bărbăție și răbdare51.
După biruirea akediei, omul se află într-un moment de pace în războiul duhovnicesc.
Pe lângă odihnă și pace, un alt rod al biruinței este și bucuria de nespus care umple sufletul52.

Concluzii
Akedia este o patimă pe care omul o suferă, își are rădăcinile în ,,iubirea de sine”,
care urăște toate și care nu poate iubi cu adevărat. Mobilurile ei ascunse sunt irascibilitatea,
agresivitatea și pofta irațională. Această poftă necontenită de vagabondare este în esență
imposibil de satisfăcut. Omul are în sine o dorință îndreptată spre Dumnezeu care nu poate fi
săturată. Denaturarea acestei dorințe este akedia, care provoacă întristarea, sentimentul
dezamăgirii și al vidului. Akedia se deosebește de întristare prin faptul că este stârnirea
simultană și de lungă durată a celor două facultăți iraționale ale sufletului: pofta și
irascibilitatea. Este o nemulțumire de cele existente și poftă după cele ce omul nu le are.
Acestea nasc inerția, letargia, instabilitatea și nestarea. Patima aceasta ia toate formele unei

47
Ibidem, p. 527.
48
Gabriel Bunge, op. cit., pp. 130-131.
49
Ibidem, pp. 134-135.
50
Ibidem, pp. 137-139, 151.
51
Ibidem, p. 89.
52
Jean-Claude Larchet, op. cit., p. 528.
10
depresii psihice, care poate sfârșii în sinucidere, ca ultimă tentativă disperată de falsă evadare
din ea53.
Remediile s-ar reduce toate la unul singur: perseverențea, deoarece Hristos Însuși ne
spune că ,,prin răbdarea voastră vă veți câștiga suflete voastre” (Luca 21,19). Această
perseverență este o așteptare conștientă a lui Dumnezeu. Ca și perseverența, și celelalte
remedii țintesc spre o întâlnire personală cu Dumnezeu. Lacrimile ce trebuie să le aibe omul
către Dumnezeu înmoaie învârtoșarea și sălbăticia interioară. Gândul la moarte clarifică ideea
de relativizare a vieții pământești, întrucât le pune pe toate în legătură cu Dumnezeu.
Minunatul leac al rugăciunii este un dialog intim infinit între persoana omului și Persoana lui
Dumnezeu, expresie a unei iubiri infinite față de Dumnezeu ca Tată al nostru, iubire ce nu va
înceta să crească. Însă Dumnezeu nu se arată de la început pentru ca să ne ajute să ne vedem
lupta noastră54. Dumnezeu nu ne lasă pradă akediei, ci prin glasul duhovnicului, al
povățuitorului El este prezent și ne spune însăși voia Lui.
Așadar, ,,akedia este un fenomen omniprezent, legat într-un anume fel de însăși condiția
umană. Timpul, locul și împrejurările vieții schimbă doar manifestările ei concrete, în esența
sa fenomenul fiind atemporal”55.

53
Gabriel Bunge, op. cit., pp. 171-174.
54
Ibidem, pp. 174-179.
55
Ibidem, p. 118.
11