Ritul anglican

BISERICA ANGLICANA

Maciuca David-Mihai | Religie | 22.09.2109

 Ritul anglican e un rit creștin-occidental, folosit în Biserica Anglicană. Unii
consideră că ritul anglican nu e decât ritul de la Sarum, evoluat în decursul
istoriei. Alții cred că ritul anglican a luat ființă în 1533, o dată cu elaborarea
primei edițiuni a cărții de slujbe Common Prayer Book.

În orice caz, arhiepiscopul Thomas Cranmer a păstrat multe lucruri din ritul de
la Sarum, la care a adus elemente din ritul celtic precum și elemente create de
el.

În 1662, ritul anglican a căpătat o formă “definitivă”. Totuși în 1920, liturghia

anglicană a cunoscut o reformă, refuzată de două ori de către Parlament.
Reforma definitivă a avut loc în anii 1970, însă rezultatele acesteia nu sunt
obligatorii astfel încât, în general, parohiile anglo-catolice folosesc forma dată de
ultima reformă liturgică, pe când parohiile anglo-evanghelice păstrează fie forma
din 1662, fie cea din 1921. De aceea putem vorbi de două ramuri ale ritului
anglican. Forma nouă este cunoscută în limba engleză sub numele de Order One
în franceză Le Rite contemporain, iar cea veche sub numele de Order Two sau Le
Rite ancien.

Ritul vechi

Slujbele ritului vechi se află în CPB. Acesta, față de ritul contemporan, are
următoarele caracteristici : rânduiala veche a liturghiei, cu o singură anaforă a
cărei epicleză e foarte discretă, pâine dospită și vin fără apă pentru liturghie,
veșminte preoțești sobre, preotul cu spatele la credincioși, lipsa de tămâie și
lumânări, lipsa de icoane, limba engleză arhaică, Biblia sub traducerile King
James Bible și American Standard Version, orânduirea citirilor la utrenie și
vecernie, încât Biblia să fie parcursă în întregime în decursul unui an întreg ;
spovedanie publică, neglijarea maslului.

Rânduiala liturghiei

Felul în care sunt împletite elementele liturghiei este cu totul neobișnuit față
de liturghiile vii mai cunoscute, însă apropiat de liturghiile celtice. Lucrul cel mai
semnificativ e că, la fel ca la celți, dipticele se află nu în cadrul anaforei, ci în
jurul aducerii darurilor.

PAGE 2
Liturghia cuvântului

 Imn.

 Tatăl nostru.

 Rugăciune de început.

 Poruncile : preotul, întors cu fața spre popor, recită fie cele zece
porunci (textul de la Exod 20 combinat cu cel de la Deuteronom 5),
fie cele două porunci mai mari (Matei 22) ; după fiecare poruncă, poporul
răspunde : « Doamne, miluiește-ne, și pleacă inimile noastre să ținem
legea aceasta » (III Regi 8:58).

 Rugăciunea pentru regină (poate fi omisă).

 Rugăciunea zilei.

 Citire din Vechiul Testament

 Psalm resposorial

 Citire din din Noul Testament, in afara de evangheliil.

 Imn.

 Evanghelie.

 Credo-ul niceno-constantinopolitan.

 Predică.

PAGE 3
Liturghia altarului

 Ofertoriu:

o Verset biblic.

o Imn.

o Diptice.

 Confiteor (rugăciune de pocăință):

o Îndemnul preotului.

o Chemare la pocăință, rostită de preot.

o Rugăciunea de pocăință, în genunchi, rostită de toți.

o Rugăciunea de iertare, rostită de preot.

o Verset de pocăință, din Biblie, rostit de preot.

 Prefata:

o Dialog introductiv: «Domnul să fie cu voi», «Sus inimile», «Să

mulțumim Domnului»...

o Prima parte a marii rugăciuni a sfintei jertfe.

o Imnul «Sfânt sfânt».

o Post-sanctus.

PAGE 4
 o Cuvintele instituirii.

 Imnul «Mielul lui Dumnezeu»

 Comuniunea(impartasirea) preotului și a credincioșilor.

 Tatăl nostru.

 Rugăciunea după comuniune: preotul spune fie rugăciunea de mulțumire,

fie cea de plecăciune.

 Binecuvântarea.

Ritul nou

Slujbele ritului nou se află în The Alternative Service Book. Acesta, față de ritul
vechi, are următoarele caracteristici : o rânduială a liturghiei care recuperează
mai multe elemente galice și din Biserica primară, pâine nedospită în formă de
prefabricate rotunde și vin amestecat cu apă pentru liturghie, veșminte preoțești
fastuoase și colorate, preotul cu fața la credincioși, tămâie și lumânări, icoane și
vitralii, limba engleză contemporană, traduceri moderne ale Bibliei, orânduirea
citirilor la utrenie și vecernie, încât Biblia să fie parcursă în întregime în decursul
a doi ani întregi (față de doar un an pentru ritul vechi) ; spovedanie individuală și
destul de deasă, folosirea din belșug a maslului, precum și a mai multor tipuri de
ierurgii.

Rânduiala liturghiei

În forma actuală, liturghia anglicană seamănă cel mai mult cu cea

ambrosiană, dar păstrează multe elemente specific englezești.

Liturghia cuvântului

 Imn.

 Binecuvântare trinitară.

 Rugăciune de început.
PAGE 5
  Legea : preotul recită fie cele două porunci mai mari, fie Fericirile, fie cele
zece porunci ; după fiecare poruncă, poporul răspunde : « Doamne,
miluiește-ne, și scrie aceste cuvinte în inimile noastre, rugămu-ne ție. ».

 Confiteor (rugăciune de pocăință):

o Îndemnul preotului.

o Chemare la pocăință, rostită de preot.

o Rugăciunea de pocăință, în genunchi, rostită de toți, sau Kyrie

eleison.

o Rugăciunea de iertare, rostită de preot.

 Gloria: «Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu»...

 Rugaciuneaa zilei.

 Citire din |Vechiul Testament

 Psalm responsorial

 Citire din apostol.

 Imn.

 Evanghelie.

 Crezul niceno-constantinopolitan (în zilele fără sărbătoare, se omite).

 Predică.

 “Mijlocire pentru Biserică” (rugaciunea universala).

Liturghia Euharistica

PAGE 6
  Sărutarea păcii.

 Ofertoriu:

o Imn.

o Verset biblic.

o Intrarea mare.

o Rugăciune de primire a darurilor.

 Prefata (cu Imnul «Sfânt sfânt», cu cuvintele instituirii, cu epicleză),

cu anamneză, însă ordinea în care apar e foarte variabilă de la o prefată la
alta).

 Tatăl nostru.

 Frângerea propriu-zisă, solemnă, a pâinii.

 Imnul «Mielul lui Dumnezeu»

 Două rugăciuni înainte de comuniune.

 Comuniunea preotului și a credincioșilor.

 Două rugăciuni după ccomuniune: una de către preot, cealaltă de către

tot poporul.

 Binecuvântare și trimitere.

Biserica Anglicană (Church of England) este o biserică istorică, despărțită

de Roma în timpul Reformei protestante, în Anglia, prin ruptura regelui Henric al

PAGE 7
VIII-lea cu papa Romei. În Scoția și SUA, denumirea oficială e Biserica
Episcopaliană.

Istorie

Începuturi

Primii misionari în Anglia au fost monahii celți: irlandezi, scoțieni și bretoni.

Prima mențiune a unui episcop englez datează de la Sinodul de la Arles din 314,
la care au participat episcopii de Londra și York. Totuși cel dintâi misionar “în
masă” a fost sfântul Augustin de Canterbury (d. 604), trimis de Papa Grigore I
cel Mare . La Rusalii, pe data de 1 iunie 597, regele Ethelbert a primit botezul,
apoi pe 16 noiembrie, Augustin a fost hirotonit arhiepiscop de Canterbury. Cu
toate că inițial creștinii englezi aveau un sistem bisericesc celtic, primii cinci
arhiepiscopi cantareni au fost italieni, apoi al șaselea englez, iar al șaptelea a fost
sfântul Teodor de Tars, un grec, care organizează Biserica engleză după sistemul
grecesc.

Monahii englezi au pornit în misiune, evanghelizând frizonii și belgienii. O

mare parte din sfinții locali de la Utrecht și Stavelot datează din acestă epocă.

Primul mare dascăl englez al Bisericii a fost sfântul Beda Venerabilis (d. 735).
Un alt mare dascăl al Bisericii a fost sfântul Dunstan de Canterbury (d. 988), care
a înlocuit pravilele monastice celtice cu Regula benedictină. Apogia patrologiei și
pastoralei englezești a fost sfântul Anselm de Canterbury (d. 1109). Acesta a
reușit să se impună, atât în fața regelui William II, cât și în fața papei Urban II,
încât a primit titlul de “alterius orbis papa”.

Conflictul dintre biserică și rege s-a intensificat în timpul lui Thomas Becket de
Canterbury, care a fost asasinat în 1170 de către trimișii regelui, apoi canonizat
de Biserică, trei ani mai târziu. Conflictul dintre Roma și rege a crescut, îndeosebi
în timpul regilor Eduard I și Eduard II, iar acest conflict se datora anatelor
(impoziturilor) pe care le percepea Papa de la Roma în Anglia.

Henric VIII

PAGE 8
 Încă înainte de reformă, regele Angliei exersa o influență considerabilă asupra
Bisericii engleze. Aceasta explică de ce reforma în Anglia n-a fost începută de
teologi individuali, ci de monarhul însuși.

Pe când era încă prinț, Henric VIII voia să devină preot, lucru pentru care a
studiat teologia. La începutul domnirii sale, s-a arătat fiu ascultător față de
Biserica romană. A scris o lucrare despre cele șapte taine, împotriva învățăturii
lutherane, iar pentru aceasta, papa i-a acordat titlul de «defensor fidei»
(apărător al credinței). Împreună cu cancelarul său, Thomas More, regele se
opunea traducerii Bibliei întregi de către William Tyndale.

Ruptura

Motivul rupturii cu papalitatea își are originea în dorința regelui de a divorța de

Ecaterina de Aragon și de a se recăsători cu Ana Boleyn, o doamnă de la curte
pe care o va decapita mai târziu. Papa Clement VII refuză să declare nulă
căsătoria lui Henric cu Ecaterina; de aceea regele a rupt legătura cu Roma.

Iată de ce Biserica Anglicană nu poate fi considerată drept Biserică

protestantă, ci mai degrabă Biserică occidentală catolică, ruptă de Roma.

Henric al VIII-lea pregătit hirotonirea arhiepiscopală a lui Thomas Cranmer în

1533. Apoi, în ciuda preferințelor de altă dată, a autorizat în 1537 publicarea
primei traduceri a Bibliei întregi în limba engleză, traducere a lui Tyndale. Prin
interzicerea apelurilor și Actul anatelor, Henric se debarasează de pretențiile
financiare ale Papei. În 1536 și 1539 a desființat cele vreo șase sute de
mănăstiri, confiscându-le averile. Henric a avut de asemenea inițiativa primului
CPB, care a fost de fapt elaborat de Cranmer.

În timpul regelui Eduard al VI-lea, evanghelicii de tendință calvină au venit la

putere. Cranmer se apropie de reformatorii de pe continent. În 1549 Eduard
publică primul CBP, care avea o nuanță catolică, apoi în 1552 a publicat o nouă
edițiune revizuită, cu multe formule calvine.

Maria Tudor a refăcut unirea cu Roma. A ars pe rug în jur de trei sute de
episcopi și alți capi ai reformei, printre care si Thomas Cranmer.

Elisabeta I, noua regină și verisoara Mariei Stuard, a avut de calmat conflictul

între spiritele pro-catolice și cele evanghelice. Elisabeta găsi o cale de mijloc: «să
primești rezultatele umaniștilor, să stârpești toate obiceiurile care nu se pot

PAGE 9
dezvolta în urma unui sentimentalism irațional și în urma unei blândeți perverse,
să păstrezi tot ceea ce exista în primele veacuri [creștine]». (Creighton).
Compromisul doctrinal este conținut în Cele treizeci și nouă de articole.

S-a ocupat cu multă meticulozitate de hirotonirea întru episcop a lui Matthew

Parker, ca arhiepiscop de Canterbury.

Hirotonirea lui Matthew Parker l-a determinat pe Papa Pius V să emită în 1570
bula Regnans in excelsis, prin care o excomunica pe Elisabeta I. Participarea
obligatorie la liturghia anglicană a devenit un semn de loialitate față de regină.
Unul din cei care au încercat să potolească gâlceava dintre catolici și puritani a
fost Richard Hooker. Începând cu acest moment, cele două grupări a trebuiau să
dea dovadă de o toleranță reciprocă numită comprehensiveness. Pe baza
acesteia, Biserica Anglicană se consideră drept un model de împăcare între
ramurile catolică și protestantă ale creștinismului întreg.

Urmarea

Anglo-evanghelicii s-au remarcat în timpul lui John Wesley (†1791), care a

dorit întoarcerea la Evanghelie. Datorită faptului că nu a fost băgat în seamă de
ierarhie, John Wesley a hirotonit preoți și episcopi cu “de la sine putere”, ceea ce
a provocat ruperea de către Biserica Anglicană, și nașterea unei noi formațiuni:
Biserica Metodistă.

În epoca modernă, anglo-catolicii au prins vigoare, prin Mișcarea de la Oxford,

sau tractarienii. În 1827, Keble a scris Anul creștin, apoi a ținut o renumită
conferință numită Apostazia națională, prin care voia întoarcerea Bisericii
Anglicane la epoca patristică. Capul mișcării, John Henri Newman, a ajuns până
la a rupe ascultarea anglicană în 1845, intrând în Biserica romano-catolică, care
l-a făcut cardinal nu cu mult mai târziu. Totuși influența tractarienilor a fost atât
de puternică, încât a determinat atât reforma liturgică anglicană din anii 1920,
cât și cea romano-catolică din anii 1970.

Organizarea clerului
PAGE 10
Arhiepiscopul de Canterbury e întâi-stătătorul provinciei sale, Anglia, precum și
președintele consiliului episcopilor anglicani din lumea întreagă, fără însă a avea
peste ei un rol, altul decât onorific, primus inter pares. Episcopii din lumea
întreagă se reunesc cu ocazia conferințelor de la Lambeth. Arhiepiscopul actual
de Canterbury e Rowan Douglas Williams.

Succesiunea apostolică
Bisericile anglicane au o preoție de succesiune apostolică neîntreruptă. Cu
toate că papa Leon XIII a pus-o la îndoială, Bisericile anglicane ar fi recuperat-o
printr-un episcop asirian, cât și prin episcopii vetero-catolic și suedez.

Anglicanii sunt în comuniune deplină cu Biserica Veche Catolică, începând cu

anul 1921.

Bisericile anglicane din Europa fac parte din uniunea Bisericilor de la Porvoo,
adică se află în «comuniune de altar și scaun» cu celelalte Biserici din această
uniune, ceea ce înseamnă intercomuniune euharistică și de hirotonire. La
hirotonirea unui episcop anglican, hirotonitorul principal e anglican, pe când
hirotonitorii secundari, unul sunt vechi-catolic, celălalt suedez.

Biserica Ortodoxă Română a recunoscut validitatea hirotoniilor anglicane, pe

20 martie 1936.

Ramuri

Preot cu epitrahil și felon colorate și împodobite cu cruci.

Trei ramuri sunt prezente în Bisericile Anglicane : anglo-catolica, anglo-

evanghelica, și anglo-liberala. În general, fiecare parohie își are orientarea ei. În
Europa, marea majoritate a parohiilor sunt anglo-liberale. În America predomină
anglo-catolicii, iar în Africa anglo-evanghelicii. În Australia aproape toate
parohiile sunt anglo-catolice, în afară de orașul Sidney, care e anglo-evanghelic.

PAGE 11
Unele parohii, în special în diaspora, au grupuri făcând parte din cele trei ramuri ;
unul și același preot poate sluji trei tipuri diferite de slujbe.

Anglo-catolicii se caracterizează prin folosirea ritului contemporan, o practică

sacramentală intensă, preferință pentru celibatul preoților și monahism, liturghie
zilnică și admiterea femeilor la preoție, iar în Canada, admiterea femeilor și la
episcopat. În unele parohii, cu precădere în America, dar nu exclusiv, anglo-
catolicii au și cultul Fecioarei Marie în stil romano-catolic sau ortodox rus, după
caz.

Anglo-evanghelicii preferă ritul din 1662 ; practica lor sacramentală se reduce

în general la participarea la liturghie. Sunt stricți cu privire la doctrina Bibliei,
interpretată ca în Bisericile Reformei ; sunt opuși atât hirotonirii femeilor, cât și
acceptării homosexualității.

Anglo-liberalii iubesc ritul contemporan, dar nu au vreo practică sacramentală

intensă. Sunt pentru hirotonirea femeilor, pentru mișcările gay, și interpretează
Biblia metaforic. Unii dintre anglo-liberali sunt pentru o etică sexuală largă, alții
ajung până la criticarea istoricitatii învierii lui Iisus.

PAGE 12