Sunteți pe pagina 1din 8

O sama de cuvinte

Ion Neculce (1672-1745) este, cronologic vorbind, al treilea mare cronicar moldovean,
dupa Grigore Ureche si Miron Costin, continuator al cronicilor acestora, prin care se reconstituie
istoria Moldovei "de la al doilea descalecat", de la intemeierea din 1359, pana la evenimente
apropiate de contemporaneitatea autorilor. Astfel, Grigore Ureche scrie "Letopisetul Tarii
Moldovei" de la 1359 pana la 1594, Miron Costin continua "Letopisetul Tarii Moldovei de la
Aron-Voda incoace", de la 1595 pana la 1661, iar Ion Neculce cuprinde perioada de la 1661
pana la 1743, in cea mai importanta opera carturareasca a sa, "Letopisetul Tarii Moldovei de
la Dabija-Voda pana la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat".

Infatisand o perioada istorica la care, in buna parte, este contemporan, Ion Neculce nu scrie
.dupa izvoare decat pentru primii cinci ani, de la Dabija-Voda pana la Duca-Voda, pentru
urmatorii, pana la 1643, "ce au scris singur, dintru a sa stiinta, cat s-au intamplat de au fost in
viiata sa".

Tonul pe care. il adopta este al autorului impersonal, obiectiv (vorbind despre el insusi la
persoana a treia), care scrie nu din interese proprii sau la porunca domneasca, ci pentru a duce
mai departe povara colectiva a inaintasilor de recuperare a timpului istoric:
"Iara de la Dabija-Voda inainte indemnatu-s-au si Ion Neculce, biv-vel-vornic in Tara de Sus, a
scrie intru pomenirea domnilor".

Cu toata aceasta declaratie initiala, in genere respectata, de-a lungul scrierii invinge impresia
directa, de participant sau de martor apropiat al evenimentelor, care confera cronicii luj Neculce
calitati literare remarcabile, de povestitor autentic, cel mai important de pana la Ion Creanga.

In cronica propriu-zisa, structurata in douazeci si cinci de capitole, cate unul pentru fiecare
domnie din perioada respectiva, Necutce prezinta uneltirile grupurilor de boieri la Poarta, luptele
interminabile pentru domnie, fiscalitatea timpului, aliantele pentru apararea crestinatatii,
evenimentele mai deosebite din viata tarii, intamplarile mai neobisnuite. Cronicarul foloseste
deopotriva anecdota, portretul pitoresc, amanuntul colorat. Personajul cel mai important al
cronicii sale este Dimitrie Cantemir, caruia ii confera o tipologie moderna, de personalitate
impunatoare a timpului sau. Pentru Neculce, Cantemir este un om doritor nu atat de avere, cat
de faima, atat carturareasca, de om invatat, cat si militara, de luptator
pentru eliberarea romanilor de sub dominatia Imperiului Otoman, caruia ii prevede de altfel
decaderea inevitabila, in lucrarea sa "Historia incrementorum atque decrementorum Aulae
Othomanicae".

Actiunile lui Dimitrie Cantemir sunt pretuite la valoarea lor adevarata:

"... si vadzand ca atunce trage toata crestinatatea bucuria si nadejdea crestinilor, adeca
moscalilor, au inceput si el a sa ajunge cu crestinii si a-i instiinta la Poarta. Si ase cu mestesug
au scris la Poarta, ca sa-i dea voie sa faca a sa agiunge cu moscalii si c"e-ar vide si ce-ar
intelege, de toate sa faca stire Portii. Deci vezierul, gandind ca va hi drept Portii datu-i-au si ace
voie."
Neculce se dovedeste insa si un om cu un temperament Vulcanic, devenind de multe ori narator
subiectiv, inclinat spre pamflet: se aprinde repede in comentarea unei nedreptati sau a unui
eveniment istoric potrivnic intereselor tarii. Un ton tragic, aproape elegiac, il are povestirea
uciderii lui Miron Costin, caruia vataful de aprozi Macrei nu-i da voie sa ajunga la Iasi pentru a se
dezvinovati in fata domnitorului Constantin Cantemir.
Pentru a recupera din timpul istoric fapte si intamplari care nu se cuprindeau in perioada evocata
sau nu se bazau pe documente certe, ci mai mult pe traditia populara, Ion Neculce plaseaza la
inceputul cronicii sale "O sama de cuvinte", o culegere de 42 de legende, prima de acest feldin
istoria literaturii romane. Sunt, cum insusi autorul recunoaste, "istorii mai alese", fara o baza
documentara certa, selectate probabil din multele care circulau oral, despre care nici Ion Neculce
nu avea certitudinea veridicitatii lor:

"Ce cine va vra sa le creada, bine va fi, iar cine nu le va crede, iarasi bine va fi, cine cum ii va fi
voia, asa va face".

Primele noua legende sunt legate de personalitatea lui Stefan cel Mare si de intamplari din timpul
domniei acestuia, cel mai des amintite fiind legendele despre intemeierea Putnei, despre aprodul
Purice sau despre Dumbrava Rosie. Un spatiu narativ important il ocupa povestirea despre
Vasile Lupu, domnitor care pune biruri pentru fumarit. O alta legenda contine istoria unui tatar
care s-a sinucis cand si-a dat seama ca-l ucisese pe hatmanul polonez Zolkiewski. Legenda 21
contine istoria despre originea Mavrocordatilor: acestia se trag din slugerul Scarlat, casatorit cu
fata lui Ilias Turcitul. Fata lor, de o albeata extraordinara, se casatoreste cu Alexandru Coconul,
fiul lui Radu Mihnea, recasatorindu-se apoi cu Mavrocordat.

Legendele lui Ion Neculce fac trecerea, in istoriografia romanesca, de la proza expozitiva la
cea artistica, de la simpla consemnare a evenimentului istoric la transfigurarea lui estetica.
Cronicarul are si meritul de a diversifica tipologia narativa, legendele sale, de dimensiuni diferite -
de la cateva randuri la cateva pagini -fiind genealogice, anecdotice, de aventuri, miraculoase.
Viziunea lui Neculce asupra istoriei tine de un anumit determinism, de "soarta trecatoare",
de fortuna labilis, conceptie dupa care domniile sunt trecatoare, in timp ce mersul lumii este
singurui fapt inexorabil, asupra caruia nu exista nici o urma de intrebare. intr-un fel, el continua,
intr-un spatiu narativ mai convingator, un anume simt tragic al istoriei, preluat de la Miron
Costin, potrivit caruia misterul se observa din simplitatea faptelor, niciodata din puterea lor de
generalitate. Cronica lui Neculce creeaza aceeasi senzatie cu aceea data de tablourile lui Pieter
Breughel, atat de vie este imaginea oamenilor, a tuturor personajelor, desprinse parca dintr-un
cadru istoric mereu prezent, dintr-un muzeu al faptelor trecute. Pentru ca Neculce are, inaintea
lui Creanga, darul unic de a aduce la viata intamplari si personaje, pentru a le fixa in eternitate.
Legenda III

Legenda a IlI-a explica un ritual initiatic, acela al gasirii locului unei ctitorii, constructia manastirii
Putna, in anul 1466, un locas de cult devenit extrem de drag lui Stefan cel Mare. Naratiunea
incepe direct, avand un incipit scurt, intr-un limbaj simplu, urmand procedurile ritualice ale
oricarei intemeieri; "Stefan-voda cel Bun, cand s-au apucat sa faca manastirea Putna, au tras cu
arcul Stefan-voda dintr-un varvu de munte."

Manastirea urmeaza sa se ridice "unde au agiunsu sageata", pentru a face in acel loc
altarul ("prestolu in oltariu").
Ritualul nu consta insa intr-o singura alegere, ci urmeaza alte trei, pentru ca mai sunt pusi sa
fraga cu arcul "trii boiernasi":

"unde au cadzut sageata vatavului de copii au facut poarta, iar unde au cadzut sageata
unui copil din casa au facut clopotnita".

O data cu al treilea arcas se introduce motivul sacrificiului, al jertfei pentru durabilitatea


creatiei, caci Stefan-Voda, vazut in legenda ca un autocrat orgolios (desi Neculce nu accepta
aceasta ipostaza, "numai oamenii ase povestesc"), nu suporta sa fie intrecut intr-o competitie cu
aspect militar de un adversar:

"Iar un copil din casa dzicu sa fie intrecut pe Stefan-voda si sa-i fie cadzut sageata intr-un
delusel ce sa cheama Sion, ce este Janga manastire."

in locul respectiv se afla un stalp de piatra, pentru ca acolo - indraznetul fusese pedepsit
prin taierea capului, in felul acesta, numai din cateva amanunte narative, se aduna motivele
principale ale unei intemeieri, cunoscute si din "Monastirea Argesului": simbolistica
locului benefic constructiei, avand o potentialitate magica, jertfa ritualica, orgoliul feudal al
beneficiarului ctitoriei.

O biserica de lemn se aflase in apropierea delusorului, dar aceasta disparuse, fiind facuta
dintr-un material perisabil. Manastirea construita este frumos zugravita, si pe dinauntru si pe
dinafara, poleita cu aur si acoperita cu plumb, metal rezistent la trecerea vremii. Tot aici se
gasesc "sfesnicele cele mari si cele mici si policandru si hora tot prisne de argint".
Belsugul materialelor sta dovada pentru epoca de marire a Moldovei in timpul lui Stefan cel Mare,
pentru aura de mic Olimp, deasupra caruia, ca un zeu suprem, vegheaza domnitorul.
Insa legenda povesteste si degradarea puterii voievodului, cu trecerea timpului, surprins in acest
moment de culminatie sacra, degradare paralela cu decaderea maretiei Moldovei. Arcul lui
Stefan cel Mare cade in mana cazacilor, iar paharul de iaspis daruit de domn manastirii este scos
de un calugar din locul sau sacru si spart intr-un chef cu slugi boieresti.
Legenda V
Aceasta legenda are la baza un exercitiu de intertextualiate avant la lettre. Un, episod succint al
cronicii lui Ureche despre lupta lui Stefan cel Mare de la Scheia, pe Siret, cu Hroit ungurul, este
dezvoltat de Ion Neculce intr-o legenda care explica intemeierea cunoscutului neam al
Movilestilor din Moldova. Grigore Ureche mentioneaza numai ca victoria a apartinut, dupa un
"razboiu vitejeste despre amandoua partile", demnului moldovean, "insa cu mare primejdie lui
Stefan voda, ca s-au pomenit cu calul jos, putin de n-au incaput in mainile vrajmasului sau. Mai
apoi Hroit fiindu prins viu de Stefan voda, i-au taiat capul."
in aceasta paranteza textuala isi construieste Ion Neculce legenda, dezvoltand intr-un text istoric
un spatiu fictional ce apartine literaturii autentice, situatiei grave a momentului dandu-i si o tenta
anecdotica.

In lupta de Scheia, "precum dzicu unii la Casen", Stefan-Voda cade de pe cal si este ajutat de
aprodul Purice, care ii da calul lui, dar, "fiind om micu", voievodul nu poate incaleca. Purice
aprodul ii vine iar in ajutor:

"Doamne, eu ma voi face o movilita, si vino de te sui pe mine si incaleca."


Dupa ce Stefan-Voda a incalecat pe cal, va spune:
"Sarace Purece, de oi scapa eu si tu, atuncea ti-i schimba numeli din Purece, Movila."

Domnitorul, binecuvantat de puterea divina, reuseste sa scape si Purece este rasplatit pentru
gestul facut, ajungand "boiar, armas mare".
Fiind vorba de o legenda genealogica, Neculce arata si consecinta faptei de pe campul de
lupta, precum si invatatura implicita:
"Si dintru acel Pureci aprodul s-au tras niamul Movilestilor, de au agiunsu de au fost si
domni dintru acel niam. Dar si aprozii atuncea nu era din oameni prosti, cum sunt acum, ce era
tot ficiori de boiari. Si portul lor era imbracati cu sarvanale, cu cabanite. Asea trebuia si acum sa
sa afle slugi, sa slujeasca stapanului, si stapanul sa miluiasca pe sluga asea."

Legenda VII

Aceasta este o legenda cu tema justitiara, in spiritul celor despre Vlad Tepes, incheiata
cu un act de dreptate. Textul se bazeaza pe naratiune si pe vorbire indirecta, in unele
momente dialogul personajelor dobandind accente de vorbire directa ("l-au intrebat Stefan-
voda; el au strigat ase tare, si pentru ce ara duminica?").

Domnul vrea "sa marga la biserica intru o duminica dimineata, la liturghie, in targu in Vasluiu",
dar un glas de om se aude indemnand boii la plug. Mirarea lui Stefan este mare, pentru ca
nimeni nu ara campul duminica, si trimite iscoade "sa-J gasasca pre acel om, sa-l aduca la
dansul".

Este gasit "pre apa Vasluiului, cale de patru ceasuri", intr-un loc numit Movila lui Purcel, caci
asa il chema pe omul fara zi de sarbatoare, legenda avand si o justificare toponimica.

Povestea lui Purcel este simpla: neavand plug sa-si are campul in celelalte zile ale saptamanii,
foloseste, pentru a-si ara ogorul, plugul fratelui sau, pe care acesta i-l imprumuta numai
duminica. Fata de o asemenea atitudine de rapacitate, de altfel des intalnita in eposul popular
romanesc, Voda ia o decizie simpla, cu sens profund moralizator, de a-i lua plugul fratelui bogat
si de a-l da fratelui sarac.

Legenda X este o anecdota savuroasa, care povesteste cum procedeaza un sol roman trimis la
inalta Poarta atunci cand intra in contact cu o noua bautura, cafeaua. Logofatul Tautu, trimis la
turci de Bogdan-Voda sa inchine tara, comite o serie intreaga de erori de protocol, culminand cu
sorbirea cafelei ca pe oricare alta bautura:
"Dupa ce au luat Bogdan-voda domnia, au si trimis pre Tautul logofatul sol.la turci, cand au
inchinat tara la turci. Si ase vorbascu oamenii, ca l-au pus viziriul de au sedzut inaintea viziriului
pre macat, si n-au fost avand mestei la nadragi, ca, tragandu-i cibotele, numai cu coltuni au fost
incaltat. Si dandu-i cahfe, nu stie cum o va be. Si au inceput a inchina: «Sa traiasca imparatul si
viziriul!» Si inchinand, au sorbit felegeanul, ca alta bautura."

Textul este, in esenta, ironic, o razbunare subtila impotriva unui personaj demn de dispret,
pentru ca solia logofatului Tautu punea tara intr-o situatie nefavorabila, de pierdere a
independentei fata de turci. De aceea logofatul este un personaj ridiculizat prin amanuntele
povestite: la intrevedere se observa ca "n-au fost avand mestei la nadragi", ramanand numai in
"coltuni".

De ridicolul total il salveaza intrucatva replica si gestul final, memorabile prin umorul lor
neasteptat.

Legenda XX
Legendele lui Ion Neculce sunt pline de invataminte despre morala epocilor
trecute. Incipitul legendei este extrem de simplu, incluzand si intriga: "Avand Radul-Voda o fata
din trupul lui, sa fi fugit cu o sluga, iesind pre o fereastra din curtile domnesti din cetatea
Harlaului."
Fata se comporta numai dupa glasul inimii, in dispretul oricarei norme etice, aducand curtii
domnesti grave prejudicii, pe care domnitorul incearca sa le indrepte rapid:

"Si au facut Radu-Voda navod de oameni si au gasit-o la mijlocul codrului, la o fantana ce se


chema Fantana Cerbului, langa podul de lut."

Pedeapsa este cumplita:

"Deci pre sluga l-au omorat, i-au taiat capul, iar pre dansa au dat-o la calugarie, de-au calugarit-
o."

Fata vinovata trebuie izolata, pentru a fi la adapost de gura lumii si protejata de propria-i
constiinta tulburata. De aceea, in privinta ei Radu-Voda actioneaza moderat, incercand sa o
recupereze prin calugarie. Izolarea fetei de lume tine de o traditie veche, exprimata indeosebi in
basme, dar practicata si in Evul Mediu european. De altfel, Catalina din "Luceafarul" sau fata de
imparat din "Calin (file din poveste)" sunt inchise in castele romantice pentru a-si pastra
castitatea. Legendele vechi vorbesc de faptul ca astfel de temnite sau locuri inchise nu sunt
perfecte, deoarece fiintele supranaturale se pot dematerializa, patrunzand prin pereti, sub forma
fie a unei ploi de aur (Zeus), fie a unei cete (la celti) sau a unui Zburator la romani.

Legenda pare desprinsa din piesele lui Shakespeare, continand scenariul unei "Romeo si
Julieta" autohtone, tot in forme tragice, cei doi protagonisti ai actiunii avand o soarta cruda.
Dincolo de schematismul acestei legende, de povestire tragica urmand linii clasice, observam
un anumit determinism al destinului eroilor romantici, supusi unor pasiuni de neinvins prin
ratiune.

Legenda XLI
Viata carturarului moldovean Nicolae Milescu Spatarul este expusa intr-o legenda
biografica, penultima din "O sama de cuvinte".

Ca personaj istoric, Nicolae Milescu (1636-1708) a fost contemporan cu Miron Costin si Dosoftei.
in 1659 Gheorghe Ghica ii acorda rangul de spatar, iar in 1661 se afla la inalta Poarta.

Este taiat la nas de Stefanita-Voda, pentru a fi mers, cum spune legenda, la Constantin Basarab
cu viclenie. Diplomatul Foy de Neuville spune ca a fost crestat la nas pentru ca ar fi dezvaluit un
tratat secret al lui Grigore Ghica cu Polonia, pentru care domnitorul a fost mazilit in 1664. in
acelasi an ia calea Apusului, fiind gazduit de Friedrich Wilhelm vreme de doi ani. in 1671 este
recomandat ca bun poliglot tarului Alexei Mihailovici de catre Dosoftei al Ierusalimului. in 1673
prelucreaza "Hresmologhionul", iar in 1675 primeste gradul de polcovnic si e trimis la Pekin.
Relatarea calatoriei in China se implineste prin aparitia, in 1678, a cartii "Calatoria de-a lungul
Siberiei de la Tobolsk pana la fortul Nercinsk. Raportul oficial al soliei (Stateinii
Spisok)", fiind influentat, dintre scriitorii occidentali, de Philippe Avril, autorul lucrarii "Voyage en
divers Etats d Europe et d Asie entrepris pour decouvrir un nouveau chemin a la
Chine" (Paris, 1692).

Cartea este extrem de interesanta, prin peripetiile numeroase si prin modul incitant de relatare.
Pe acest fond real, "Legenda lui Nicolae Milescu Spatarul" este o scriere cu caracter evocator,
care aduce in prezent fapte dintr-un trecut ce parea iremediabil pierdut. Povestirea are un incipit
abrupt, ca in basmele romanesti:

"Era un boier, anume Neculai Milescul Spatariul, de la Vaslui de mosia lui, pre invatat si carturar,
si stie multe limbi: elineste, sloveneste, greceste si turceste. Si era mandru si bogat, si umbla cu
povodnici inainte domnesti, cu buzdugane si cu palose, cu soltare tot sirma la cai."

Puterea si intelepciunea lui Milescu il fac pe Stefanita-voda sa-l indrageasca, luandu-l la masa si
jucand carti cu el, pentru ca "era atunce grammatic la dansul".

Dar binele, nu este rasplatit cu bine:

"Iar cand au fost o data, nu s-au saturat de bine si de cinstea ce ave la Stefanita-voda, ce au
sedzut si au scris niste earti viclene si le-au pus intr-un batu sfredelit si le-au trimis la Constantin-
voda cel Batran Basaraba in Tara Lesasca, ca sa sa ridice de acolo cu osti, sa vie sa scoata pre
Stefanita-voda din domnie."
Acest act de tradare se intoarce asupra Spatarului, caruia, domnitorul pune sa i se taie nasul:

"Scotind Stefanita-voda in graba hamgeriul lui din brau, au dat de i-au taiat calaul nasul. Si n-au
vrut sa-l lasa pe calau sa-i taie nasul cu cutitul lui [de] calau, ce cu hamgeriul lui Stefanita-voda
i-au taiat nasul."

Proceduri medicale reparatorii existau, se pare, si in aceasta epoca, pentru ca Nicolai Carnul se
refugiaza in "Tara Nemtasca", unde descopera un "doftor" care "slobodzie singeli din obraz si-l
botie la nas, si ase din dzi in dzi sangele se inchega, de i-au crescut nasul la locu, de s-au
tamaduit."
Viata aventurierului Milescu urmeaza acum o alta cale: el se refugiaza la "Moscu, la mareli
imparat, la Alecsii Mihailovici, la tatal marelui Petru imparat, carele au vinit la noi aice in
Moldova."
Carturarul se ocupa de educatia lui Petru Alecsievici. Ulterior, Milescu este trimis in solie la
imparatul "chitailor", unde este primit cu multa cinste: primeste cadou "un blid, plin de pietri
scumpe si un diiamant ca un ou de porumbu."

Soarta ii sta din nou impotriva, pentru ca dupa moartea lui Alecsii Mihailovici, senatorii ii iau
darurile si il trimit in surghiun la Sibir. Petru Alecsievici, Petru cel Mare, care se ridica imparat si
se bate cu turcii "la Prut, la Stanilesti, din gios de Husi, in tinutul Falciiului", primeste scrisori de la
Milescu, in care acesta il instiinta ca e surghiunit. intorsatura pe care o iau intamplarile este pe
masura faptelor surghiunitorilor:
"Atunce Petru Alecsievici imparat indata au chemat senatorii si au intrebat dzicand: «Unde este
dascalul mieu cel ce m-au invatat carte? Acum curund sa-l aduceti»".

Carnul este adus din "surgun":


"Si l-au intrebat ce-au vadzut si ce-au patit si i-au platit lucrurile toate acele de la senatori ce-i
luasa, pana la un cap de ata, si diiamantul cel mare."

in plus, Milescu primeste, din "haznaoa ce imparateasca [...] optdzaci de pungi de bani."

Milescu devine sfetnic si ramane astfel pana la moartea sa, in timpul celei de-a "doa domnie a lui
Mihai-voda Racovita".
Cinstea care i se face la inmormantare se potriveste unui mare demnitar. in urma lui Milescu
raman multi urmasi, deveniti mai apoi polcovnici in ostire:

"Ca sa insurase el acolo, de luasa o moscalca. Si s-au mai dus dupa dansul de aice din Moldova
trii nepoti de frate, de sa asedzase si ei pe langa unchiu-sau. Si aceie ave mila de la imparatie, si
acolo au murit."

Legenda XXXVII
Textul acesta imprumuta atmosfera narativa a povestilor orientale, cu destine urmarite in paralel
de-a lungul intregii vieti, cu impliniri providentiale ale sortii, cu mari prietenii intrate in legenda.
Istoria lui Ghica-Voda debuteaza aproape fabulos, cu doi calatori porniti la drum in cautarea
rostului in viata. Protagonistul este "arbanas", albanez de felul lui, si merge la Tarigrad pentru a-si
gasi "stapan sa slujasca".
Cu el pleaca si un copil turc, tot sarac, din ostrovul Ciprului, si pe drum hotarasc sa se ajute in
momentul in care "vor gasi pita", adica isi vor gasi rostul. Turcul ii spune ca "De voi fi om mare, te
voi face de vii fi mai mare in Chipru, giudecatoriu."
De aici destinul imprevizibil al fiecarui personaj este urmarit in secvente narative separate. Turcul
va sluji din stapan in stapan si va reusi sa ajunga un pasa sarac, vestitul Kuprulii (Chiupruliol),
dar multumit de slujba sa, prieten cu un "musaip imparatescu".
Imperiul Otoman se afla intr-o degringolada fara precedent: rascoalele ienicerilor urmau una
dupa alta in Tarigrad, "de nu se mai pute asedza Poarta".
intr-o zi, Kilprulu ii spune prietenului sau ca, de va deveni vizir, va reusi sa potoleasca toate
aceste zurbale. Vorba aceasta despre pasa cel sarac ajunge la sultan, care il avanseaza in grad:

"Si cum l-au pus viziriu, indata au pus si au strigat oastea, si pre de alta parte au inceput a taie
capetili celor vicleni, pana i-au speriat, de au asedzat toate zorbaleli."

Ghica-Voda ajunge, la randul lui, in Tarigrad, slujind la "capichehaile" (la ambasadele)


moldovenesti, si vine apoi cu negustorie in Moldova, ajungand mai tarziu, in vremea lui Vasile
Lupu, arbanas si el, "capichihaie la Tarigrad si mare vornic aici in Moldova."

in aceste imprejurari, cele doua povesti se intalnesc din nou, Ghica-Voda fiind recunoscut, in
timpul unei vizite la inalta Poarta, de vizir, fostul lui prieten din copilarie. El este chemat la vizirul
Ktiprulu pentru o convorbire de taina; la inceput, nerecunoscandu-l in marele vizir pe copilul de
altadata, boierului moldovean ii este frica, dar acest sentiment ii dispare in momentul cand afla
adevarul. Vizirul ii promite ca il va aseza domn al Moldovei, dar trebuie sa taca "molcam".

Ghica-Voda este un samaritean in adevaratul sens al cuvantului, pentru ca ii cere vizirului sa nu-l
mazileasca pe Gheorghe Stefan, pe care il slujea cu credinta. Vizirul ii spune ca il va mai tine un
timp, apoi se va lepada de el. Asa se si intampla: voda Stefan este chemat la Poarta, dar refuza
sa mearga si atunci este pus domn Ghica-Voda. Istoria celor doi are o nota de cavalerism
medieval, devotamentul si prietenia dintre ei durand intreaga viata. Ion Neculce creeaza aici, cum
spune Al. Piru, "doua caractere, acela al omului de cuvant (vizirul) si acela al demnitarului cinstit,
care nu-si tradeaza.stapanul (Ghica)".