Prușu Ioana

Rotariu Theodor
Anul II, 2015-2016
Istoria arhitecturii moderne
Conf. dr. arh. Mihai – Corneliu DRIȘCU

Creșterea spațiului de zi

- Simplitate, sinestezie, minimalism -

Abstract
De la problematica diferențierii între exterior și interior, public și privat ce a frământat
arhitectura timpurie până la suita de încăperi de zi acompaniată de regulile rigide de comportament
ce trebuiau respectate în interiorul acestora și de mulțimea de obiecte parazitare ce le însoțeau, în
acest eseu ne propunem să analizăm modul în care dogmele sociale, morale și statutul economic au
influențat spațiul interior și măsura în care acesta a reprezentat o proiecție a timpurilor în care
acestea erau ancorate. De asemenea, dorim să aruncăm un ochi în dezordinea caracteristică epocilor
pre-moderniste și asupra impulsurilor din spatele obsesiei pentru materialism și opulență și felul în
care aceste tendințe au fost repudiate de indivizi a căror aspirații se regăseau dincolo de
industrialismul vremii.

Cuvinte cheie
interioritate, individualitate, reuniune, haos, purificare

Spui la revedere colegilor tăi de serviciu, cu ultima fărâmă de energie îndreptată spre dorința
de a ajunge cât mai repede în toposul tau, în acea delimitare spațială pe care ceilalți o denumesc
casă, dar căruia tu îi zici acasă. Pe stradă, prin ploaie, cu umbrela în mână tremurând, trupul și
mintea se pregătesc de intrarea pe celalalt tărâm. Pășești pe treptele scării ca și cum ai urca un deal
monumental în al cărui vârf se află templul, sacrificiul nefiind de prisos. Totul se desfășoară în
ralanti și cheile acelea pe care mai mult ca sigur le-ai pus în buzunarul stâng de la geacă nu le mai
găsești... AH, SUNT ÎN CELĂLALT BUZUNAR! În sfărșit treci dincolo de portalul bivalent,
1
lăsându-ți în urmă masca pe care o pui zi de zi când părăsești cuibul. După ce îți reechilibrezi
energiile biologice, întreaga ta ființă, fiind copleșită de psihozele contemporaneității, aspiră spre o
oază de reîntregire spirituală.
Zgomot, lumină, culoare, sentimente. Râsetele copiilor, bubuiturile televizorului, aburii
enervanți de la fierul de călcat al soției tale, jucăriile aruncate peste tot, acele reflexii calde ale
veiozei la care obișnuiai să citești, podeaua care tot timpul scârțâie în acel loc, discuțiile cu acei
musfiri care nu se mai deplasează spre casele lor, canapeaua în care te scufunzi, fotoliul din care
privești toate serialele, raftul din bibliotecă pe care tot uiți să-l ștergi de praf, icoana care îți conferă
speranță. În această ordine haotică, te regăsești.
Aceasta este camera de zi: o manifestare a aspirațiilor omului modern prin prisma trecerii
timpului, o cristalizare a ideii de spațiu care să-i provoace pe membrii familiei să interacționeze în
mod constant, restabilind astfel ordinea casnică. Dacă familia a fost atat de importantă pe toate
planurile umanității de-a lungul mileniilor, iar conceptul de casa uni- sau multi-familială a fost o
constantă recunoscută de societate, de ce i-a luat atat de mult timp spațiului care reprezintă nucleul
familial al locuinței să se afirme?
În orice societate, felul în care activitățile domestice sunt organizate și rolurile asumate de
către indivizi sunt determinate în principal de factori culturali. Acestea includ statutul acordat
grupurilor sociale diferite (femei, bărbați, copii, servitori) și convingeri despre felul în care aceste
grupuri ar trebui să interacționeze. Așadar, „piesa de teatru” a sarcinilor mundane din cadrul
domestic ne conferă indicii asupra relațiilor interumane, constituind și consolidând structurile și
normele sociale. Studiul organizării activităților din universul casnic ne oferă un instrument
important pentru a înțelege felul în care societățile se definesc și se perpetuează și cum se
transformă în funcție de factori spațiali și temporali. Pe lângă diferențele de statut social, mediul
gospodăresc ne dezvăluie și o imagine a transformărilor politice, economice și sociale.
Spre exemplu, casele unor persoane cu statut social ridicat din Roma Antică au fost concepute
în așa fel încât să ridice statutul financiar și social de sex masculin prin decorațiuni somptuase.
Există nenumărate teme care reapar în mod natural. Probabil una dintre cele mai importante
este măsura în care distincția dintre dimensiunea „publică” și cea „privată” este aplicabilă lumii
antice. În societatea contemporană, această opoziție accentuează definițiile a doi termeni înrudiți,
dar diferiți: „casă” și „acasă”, iar termenii au fost folosiți și în relație cu gospodăriile grecești și
romane. În orice caz, studiul etnografic a demonstrat faptul că concepte precum intmitatea nu sunt
universale, fiind specifice culturii contemporane vestice, incompatibile cu alte contexte culturale.
De fapt, termenii utilizati în societatea occidentală au apărut relativ recent. Așa cum au sugerat
istoricii antici, încercarea de a redefini sferele publice și private pentru a le adapta societăților antice

2
greci și romane nu este o sarcina simplă – nefiind statice, definițiile lor au fost supuse contestărilor
și schimbărilor de-a lungul timpului. Se pare că anumite locații și perioade necesită definiții
adaptate mediului privat sau chiar înlocuirea totală a acestui concept prin reimaginarea definițiilor
seturilor de activități specifice diferitelor contexte fizice.
Dovezile arheologice ale caselor antice ne dezvăluie un punct de plecare pentru această
dilemă, oferindu-ne o o modalitate de pătrundere în gradul de flexibilitate ale limitelor conceptuale
ale diferitelor sfere, care ar putea indica convențiile sociale ascunse cum ar fi măsura de interacțiune
socială dintre membrii familiei și public. Chiar și studiile superficiale au demonstrat că edificiile cu
caracter rezidențial s-au comportat ca un paravan pentru activități care nu s-ar desfășura în mod
normal într-o locuință privată din contemporan, deci a defini o „casă” nu este un proces la fel de
simplu precum este considerat. Chiar dacă unele funcțiuni carcateristice vieții domestice sunt
similare, precum depozitarea, prepararea și consumarea hranei, există și funcțiuni care nu corespund
contextului domestic contemporan. În locuințele private erau produse și multe dintre obiectele de
uz casnic, spre exemplu, torsul și țesutul materialelor textile erau practici comune în contextele
greco-romane. În plus, ateliere de mici dimensiuni erau integrate în mediile domestice iar
meșteșugarii produceau o gamă diversificată de bunuri precum oale, sculpturi și confecții metalice.
Unele din aceste procese produceau un grad ridicat de zgomot sau căldură, lucru neacceptat în
cartierele rezidențiale contemporane, din nou, punându-se accent pe diferențele dintre diferitele
culturi.
Expresiile de identitate in contextele domestice au un grad mare de variabilitate – acestea pot
fi atât conștiente cât și inconștiente și implică aserțiuni despre apartența unor grupuri sociale
culturale și etnice, dar și despre statutul social, economic sau chiar politic. Interiorul unei case poate
să transmită o multitudine de mesaje despre diferitele aspecte ale identității sau despre multiple
identități. Acest lucru se realizează printr-o suită de elemente precum arhitactura și decorația, dar și
prin felul în care sunt organizate camerele și spațiile exterioare, relațiile dintre ele și funcțiunile lor.
Mesajele pot fi câteodată eterogene sau chiar contradictorii, contrastând cu afiliațiile culturale
exprimate de către arhitectura casei și de modul de utilizare a diferitelor camere.
Comparațiile trans-culturale ilustrează faptul că grupurile sociale care trăiesc împreună pot
varia enorm în compoziția lor. Există puține dovezi din Antichitate ale locuințelor cu un singur
membru, modalitate de locuire extrem de comună în societatea occidentală.
În Antichitate, în locuințele ale căror interioare sunt subdivizate în spații multiple (unele din
ele putând fi neacoperite), devine clar faptul că conceptele prin care acele spații sunt clasificate sunt
nefamiliare societății actuale: spre exemplu, diferențierile funcționale pentru anumitele activități
sociale și biologice (mâncatul, dormitul, spalatul, relaxarea în companie) sunt necunoscute în

3
societățile tradiționale. În mod similar, alocarea unor camere speciale pentru membrii individuali ai
locuinței (dormitoare, pepiniere, birouri etc.) este asociată cu societatea de vest care pune mai
degrabă accent pe individualitate decât pe grup.
Locuințele din sec. 7-6 î. Hr. au un caracter efemer și sunt deci slab conservate, iar
interpretarea lor s-a făcut pe planuri. Un aspect fundamental este scara clădirilor care variază, din
nou, în funcție de statutul material a familiei și de sistemul economic, care ar putea cere caselor să
stocheze suficiente alimente pentru îndeplinirea nevoilor de bază într-un an. Un alt aspect este
măsura în care spațiul interior este subdivizat în diferite camere. Existența unor pereți interiori ar
însemna că anumite activități și indivizii pe care le practică, ar fi fost separate fizic, așadar
limitându-le contactul social.
Marea majoritate a caselor din această perioadă sunt structuri cu o singură încăpere. Unele
dintre cele mai mici clădiri, precum cea din secolul al X-lea, casa „ovală” din Smyrna, Asia Minor
are o are de doar 10m2. În unele cazuri, spațiul interior disponibil era suplimentat de un portic în
față, ca la megaronul din Emborio (sec 8 î. Hr.). Se știu puține lucruri despre felul în care camera
era utilizată în acest tip de locuință – chiar și la construcțiile mai mari, lipsa unor diviziuni
interioare ar fi avut implicații pentru viețile locuitorilor. Oricine intră sau iese din locuință și toate
activitățile care se desfășurau în interiorul lor, ar fi fost vizibile pentru toată lumea, neexistând
conceptul de intimitate. În societățile contemporane, spațiul interior al locuințelor uni-camerale este
utilizat diferențiat chiar și fără existența unor granițe bine fixate care să delimiteze zonele diferite și
în acest lucru ar fi fost posbil și în spațiul elensitic timpuriu. Este, de asemenea, posibil faptul că
unele marcaje spațiale temporare ar fi fost utilizate, dar care nu au fost descoperite de către
arheologi.
Una dintre încăperile frecvent regăsite în locuințele din spațiul grec antic este cea denumită
„andron” unde se desfășura „sympozionul”, fiind privită de către istorici ca fiind un „pachet”
cultural, cuprinzând mai multe convenții sociale și culturale precum: servirea a puțină mâncare,
accentul fiind pus pe consumarea băuturilor alcoolice (vin) și pe diferitele activități sociale
(conversații, divertisment). Poziția înclinată a participanților pe divanele din încăpere, excluderea
femeilor respectabile și izolarea spațială a băutorilor permiteau transgresiunea regulilor sociale
normale și abordarea umorului și a sexualității.
Deși multe dintre camerele acestor case nu prezintă elemente arhitecturale care ar putea
sugera felul în care ar fi putut fi utilizate, câteva dintre ele încă păstrează camerele distinct mobilate,
cu podea mozaicată. Aceste decorațiuni sporesc statutul financiar al proprietarului. Când nu era
utilizat pentru simpozioane, andron-ul era probabil utilizat ca living room sau pentru un scop
similar. Așadar, observăm încă din Antichitate existența unui spațiu care răspunde unor nevoi

4
psihologice pregnante în societatea contemporană – nevoia de recreare, de divertisment, de
interacțiune socială și fizică pentru a-și asigura echilibrul psihic necesar pentru a dăinui.

Pentru a înțelege ce s-a întâmplat în trecut, cum de a ajuns să evolueze atât de mult
arhitectura și concepția oamenilor despre aceasta, dar și felul în care arhitectura comunică prin om
și viceversa, am analizat prin prisma trecerii timpului metamorfoza conceptului de spațiu interior,
prezența confortului în locuință și etapele ce precedă nașterea și transpunerea în practic a ideii de
living room. Astfel, sursele istorice care ne-au condus din Antichitate și până în secolul al XIX-lea
(momentul culminant in procesul de nastere si transformare a livingului) în studiul asupra apariției
și evoluției conceptului de living room, ne-au descoperit date de necontestat, surse valoaroase și
mijloace de analiză inedite despre acest spațiu interior al casei ce reprezintă practic sufletul
locuinței și a familiei.

Living roomul - sufletul casei

La un moment dat cu toții ne-am întrebat, poate în subconștient doar, care este pâna la urmă
rolul camerei de zi în viețile noastre de acasă? S-a schimbat oare chiar atat de mult de lungul anilor?

Din prisma sinceră și subiectivă a sufletului, oamenii cred că, indiferent de stilul mobilei ce
decorează camera, tehnologia care a schimbat drastic felul în care interacționăm unii cu alții în mod
special în interiorul acestei zone comune, camera de zi, a fost, este și va fi un component vital al
unei case, sufletul si centrul de interes ce pune in miscare buna dispoziție, comunicarea între
oameni și accentuează latura umana.

Oare de ce este așa?

Orice tip de unitate, care prezintă o structură și o anumita logică are și un nucleu central ce
joaca un rol estențial în crearea unei armonii și a unui echilibru între elementele componente. Și
exact asta este ceea ce face și a făcut living roomul. Acesta este centrul unde, prepararea mâncarii,
treburile casnice sau studiul nu își au locul, iar oamenii pot în sfârșit... să trăiasca, denumirea living
room-ului venind tocmai de la acțiunea de a trăi, a fi tu însuți într-un loc lipsit de griji, treabă și
sentimente negative. Un loc aerisit, luminat corespunzător și primitor, călduros, sigur, un cuib în
care să ne simțim în siguranță și liberi să ne desfășurăm.

Știința și istoria au marcat clar faptul că dintotdeauna oamenilor le-a plăcut să își facă spațiile
interioare cât mai frumoase, să le decoreze cu bun gust, întrucât acestea reprezentau relația între
membrii familiei, dar și starea lor sociala. Spațiul interior era podoaba familiei, reprezenta
bunăstarea lor și un mijloc eficient de a comunica.

5
 Cunoscută în zilele noastre și sub denumirea de camera cu televizor - ceea ce spune multe
despre ce se întamplă în camera de zi - aceasta zonă care acum este pașnică, a fost odată camera
unde erau depuse sicriele timp de 3 zile, apoi a evoluat la a fi o cameră unde se primeau oaspeții.
Aceasta schimbare a ajuns până la exagerare, organizându-se tururi de vizitare a camerei de oaspeți
a diferitelor locuințe aristocrate din secolul al XVIII-lea. Prin aceste contraste puternice între
funcțiile atribuite livingului de-a lungul timpului se marcheaza amprenta evoluției umanității, în
special în domeniul tehnologic, de la o simplă cameră anostă, ajungand la a fi considerată o cameră
de spectacol, o splendoare a arhitecturii, o oază de linște.

Până în secolul al 18 ideea de a avea confort în propria locuință era necunoscută majorității
familiilor, indiferent de statutul lor social, astfel încât nu există înca un cuvânt care să definească
acest termen vag. „Confort” însemna în acea perioadă ideea de a fi consolat, ceva ce oferi unei
persoane rănite sau afectate emoțional (în niciun caz ideea de a te simți bine în cadrul unui spațiu
interior special amenajat). Acest termen a apărut pentru prima dată în scrisoarea lui Horace Walpole
(anul 1770) cand acesta dorea să își ajute un prieten îndurerat și să „îl facă să se simtă cât mai
confortabil posibil”. La începutul secolului al XIX-lea, conceptul de confort a fost pe deplin
individualizat și acceptat de societate, majoritatea persoanelor exprimându-și dorința de a avea o
casa cât mai confortabilă. Urmărind astfel evoluția relației dintre public și privat prin prisma trecerii
nestrămutate a timpului, se observă o metamorfoză lentă, dar eficienta a camerei de oaspeti catre
ceea ce numim azi cu mandrie living room.

Este timpul să intram în partea publică a casei, unde viața însăși este expusă. Acum ceva timp,
toate camerele erau living-uri. Ca decorațiunile scenice, erau rapid decorate sau mobilate pentru
diverse activități. De aceea, până în secolul al XVIII-lea, scaunele dintr-o cameră erau împinse spre
exteriorul acesteia dacă nu erau folosite. Comportamentul exemplar, dar și plictiseala erau regăsite
în multe camere de zi când proprietarii erau prezenți, la fel ca și râsetele și lacrimile, manifestări
firești observabile la mari evenimente precum cereri în căsătorie sau înmormântări. Având ca
intenție să fie văzute de către vizitatori, dar și de către familie, camerele de zi erau ilustrația artei de
a face spectacol.

În nici o zona a unei locuinte nu este mai prezent și mai bine surprins spiritul de confort decât
ca în cea a camerei de oaspeți. Denumirea acesteia provine de la un termen mult mai vechi utilizat
„withdrawing room”, spațiu care era adesea folosit de membrii familiei pentru a se retrage pentru o
perioadă de timp de la treburile zilnice și pentru a se odihni și discuta. De asemenea, această cameră
era utilizată și pentru intimitatea pe care o oferea, întrucât în celelalte camere aveau acces servitorii,
invitații etc.
6
 Coborând pe scara ordinii sociale, living room-ul specializat s-a dezvoltat mai lent decât
dormitoarele sau bucătăria, pentru că cei ale căror vieți au fost dedicate muncii nu aveau nevoie de
un spațiu de petrecere a timpului liber. Scopul camerei de zi era unul decorativ, social și aparent de
prisos, dar prezența sa indica statutul social ridicat. În timp ce camera de zi are o "funcție" mai puțin
evidentă decât dormitorul sau baia, are o și mai subtilă și interesantă poveste de spus despre
societatea contemporană.

Pentru o anumită perioadă de timp, aparținând secoleleor al XVII-lea și al XVIII-lea,

conceptul de cameră de oaspeți a fost modificat și a preluat forma unui salon în care se întâlneau
membrii familiei cu musafirii, în care se desfășurau mai mult acțiuni și evenimente cu caracter
public, majoritatea acestor saloane fiind adoptate de către hoteluri, ca zone de socializare intensă.
Camera de oaspeți a cunoscut multe forme și scopuri de-a lungul evoluției sale misteriase și plină de
surprize, ajungând să ia și forma unui spațiu dedicat unor activități specifice persoanelor de sex
masculin, precum discuțiile despre afaceri, băutul, fumatul, jocuri de noroc etc. Dezvoltarea
arhitecturii locuinței în cele 2 secole poate fi în mod imaginar înglobată în transformarea camerei de
oaspeți dintr-un spațiu negativ într-unul pozitiv, de la absența caracterului public la un fel de
prezență privată, un proces care a fost marcat de evoluția camerei de zi de la „withdrawing room” la
„drawing room”. Termenul de „Parlour”, asociat tot acestui tip de zonă a locuinței este cuvântul
preferat de poporul american pentru a descrie camera principală a casei, cea care avea rolul de
primire a oaspeților. Deși se considera că termenul este relativ nou, acesta este defapt utilizat de
foarte mult timp , fiind pentru prima data înregistrat (anul 1225) ca fiind camera în cadrul căreia
preoții puteau discuta în liniște și în privat. Camera de oaspeți „Drawing room” apare în numeroase
planuri de locuințe, în unele locuințe mai extravagante ce aparțineau oamenilor din clasa socială
superioară fiind inlocuite cu asa zisele „sitting room”. Acestea aveau rolul de a conecta între ele mai
multe camere cu caracter public, fiind adesea poziționate central între acestea, aparând pentru prima
dată în Anglia in 1881.

Viața, asemeni evenimentelor cu care aceasta vine nu poate fi niciodata la fel, astfel că
termenului de confort i-au fost asociate de-a lungul apariției și evoluției camerei de zi mai multe
sinonime precum zona de așteptare sau de primire a oaspeților, spațiu privat de discuții, spațiu
pentru activități cu caracter strict public, spațiu de întâlniri, spațiu pentru activități specifice sexului
masculin sau feminin, etc.

Dar de ce living-urile au evoluat din punct de vedere al specializării lor diferite – salon,
parlor, camera de dimineață, camera pentru fumat șamd? Unul dintre răspunsuri sugerează faptul că
ideile despre politețe au determinat schimbări: gradual, a devenit indecent a desfășura anumite
7
activități în fața altor oameni. În sec. al XVII-lea, spre exemplu, cuvântul „dezgust” a fost desemnat
pentru a descrie repulsia pe care oamenii o simțeau față de mâncarea alterată sau mirosurile
neplăcute. Oamenii au început să creadă că mâncatul era inadecvat într-un living room, iar această
activitate ar trebui să aibă propriul ei spațiu separat. Apoi se remarcă creșterea predilecției pentru
solitudine. Gentilomilor din Renaștere le plăceau să citească și să studieze, activități necesitând
spații private și retrase. În al treilea rând, putem vorbi și de apariția societății de consum, odată cu
Revoluția Industrială care a produs o multitudine de noi produse și dispozitive pentru casă. Cu cât
cumpărau mai multe bunuri, proprietarii aveau nevoie de mai multe camere pentru a le stoca.

La mijlocul secolului al XVIII-lea, spațiul pentru camera de oaspeți era adoptat în toate
proiectele noilor locuințe ce se construiau, evoluând de la o camera în care erau primiți oaspeții, în
care se desfășurau activități publice, la o cameră ce avea rolul de a oferi musafirilor și proprietarilor
un loc unde sa stea împreună, în cele din urmă ajungând să ia forma unei camere de relaxare în care
să se desfășoare în permanență activități cu caracter public. Astfel, în această perioadă atenția, atât a
celor care proiectau o locuință sau orice alt tip de clădire, cât și a viitorilor beneficiari era îndreptată
spre crearea unui spațiu central al casei care să reprezinte nucelul de confort al acesteia.

Evoluția și posibilitatea existenței unui astfel de spațiu interior al locuinței, în special în

Anglia, are o legatură foarte stransă nu cu istoria locuinței umane, această fiind conectată direct cu o
descoperire crucială din domeniul agricol. Astfel, istoria camerei de zi începe într-un domeniu mai
puțin așteptat să fie determinant pentru această. Înaintea apariției camerei de zi, sau a camerei de
oaspeți, casele erau construite pe fâșii întinse de teren, ocupând foarte puțin spațiu, pentru lăsa cât
mai mult teren liber să fie plantat. În acea perioadă agricultorii credeau că terenul agricol trebuie să
se odihnească un timp îndelungat, după ce a fost plantat mai mulți ani la rând. Astfel oamenii
trebuiau să dispună de cât mai mult teren liber ,pentru a compensa lipsurile provoate de terenurile
care erau lăsate „sa se odihnească”. O descoperire extraordinară făcută de domnul Marsham a
revoluționat și felul în care casele vor urmă să fie construite, urmând să dispună de mai mult spațiu
interior. Acesta a observat că terenurile agricole pot fi utilizate în permanență, cu condiția că
acestea să fie plantate în fiecare an cu diferite tipuri de culturi. Prin urmare, după această
descoperire, s-au reparcelat majoritatea terenurilor, multe din locuințele vechi fiind distruse,
obținându-se noi loturi de pământ spațioase și echilibrate care permiteau dezvoltarea agriculturii,
dar și construirea de case mai întinse că suprafața și, implicit mai confortabile.

Între 1750-1850, Anglia devine epicentrul manufacturii (Revoluția Industrială), numărul de

colonii crescând considerabil. Crescând manufactură, numărul de bunuri din casele oamenilor se
înmulțesc considerabil, având un efect transformator în camera de zi. În concordanță cu confortul
8
oferit de cameră de oaspeți, mobilierul era atent selectat. Acesta era fabricat din materiale
rezistente, frumos sculptate. În ciuda acestor calități, mobilierul era adesea inconfortabil, întrucât în
acea vreme nu existau modalitățile necesare fabricării, dar mai ales a prelucrării mobilei, rezultând
piese de mobilier greoaie, nefinisate și uneori foarte inconfortabile. Aceste carcateristici mai puțin
plăcute erau adesea contrabalansate prin felul echilibrat și armonios în care erau dispuse piesele de
mobilier, creând atmosferă propice purtării unei discuții, desfășurarea unor activități colective etc.

Deși pe la mijlocul secolului 18 arhitectura locuinței căpătase respectul și atenția cuvenite,

că profesie formală aceasta se dezvoltă destul de încet și târziu. Când cineva avea musafiri, deobicei
îi prima camera de oaspeți și aranja scaunele în formă de semicerc, permițând contactul vizual între
toți cei care participau la conversație. O altă parte care s-a dezvoltat odată cu apartitia „drawing
roomului” a fost cea a decorației/desginului interior și implicit a mobilei ce îl decora. Îmbunătățirile
în domeniul textil și noile tehnologii de printare au permis crearea unor noi tipuri de amenajări
interioare, mai spațioase, mai confortabile și mai plăcute ochiului. Aceasta este perioada în care au
apărut covoarele, tapetul și texturile mai ușoare, ce au sporit confortul caselor în mod special al
zonelor interioare comune, cu caracter public. Vopseaua, element ce are un rol decisiv în confortul
vizual al unui spațiu interior, dar și al aspectul exterior al unei locuințe , vine sub forma unei game
variate de culori în această perioadă, permițând crearea unei atmosfere deschise, armonioase și
propice desfășurării unor activități cu caracter public. De asemena, evoluția pe planul designului
interior a avut un real succes în rândul oamenilor, întrucât aceasta influențează puternic atmosfera
camerei și marchează în mod direct psihicul acesta, creându-le diferite stări emoționale. În inima
living-ului era scaunul: chiar dacă este utilizat pentru relaxare, citit, scris sau socializat. Într-o casă
medievală, numai boierul/ proprietarul era lăsat să stea jos, în timp ce toți ceilalți stăteau și priveau.
Podeaua incăperii era frumos decorată: pereții săi erau impodobititi cu tapițerii care ilustrau diferite
scene.

Casă modernă ,așa cum o cunostem noi în zilele noastre a început să prindă contur, evoluând
în perioada secolelor 17-18-19 într-un mod extraordinar de spectaculos și eficient. Marea schimbare
din secolul al XVII-lea a fost marcată deridicarea clasei de mijloc: locuitori ai orașelor crescând
prosper prin manufactură, schimburi economice, tipărire și prin activităti bancare. În timpul acestui
proces, acești oameni au început să creadă că li se cuvine și lor luxul camerelor de zi.

Clasa de mijloc, atât creatorii cât și creația erei industriale, a făcut un adevărat cult al
decorațiunilor interioare. Până în perioada victoriană, casa cea mai de dorit pentru clasa de mijloc
avea mai multe camere pentru recepție, în care se desfășurau mici convenții și ritualuri ciudate

9
delimitau bărbații și femeile respectabili de familiile nenorocoase care își permiteau doar un singur
spațiu comun în care să traiască.

Camera de zi și-a atins apogeul. Începând cu

secolul al XX-lea, acesta a redevenit mai puțin formal,
ca acum, dacă locuiești într-o casă de tip „plan
deschis”, probabil tratezi livingul ca o hală medievală.
Există chiar și posbilitatea de a găsi musafiri care dorm
pe eaua ta – cel puțin așa se întamplă în zilele noastre.
Astfel, la 1400 de ani după căderea Imperiului Roman
odată cu thermele caracteristice acestui popor, canapele
căptușite cu cele mai fine și de calitate materiale,
sistemele de încălzire centrale și nu numai, oamenii au
redescoperit într-un final nouă condiție de a se situa în
intervalul potrivit de confort. Cu toate că nu au ajuns să
dețină controlul deplin asupra conceptului de confort, în
această perioadă este clar că oamenii au reușit să
descopere ceva foarte asemănător.

De-a lungul timpului, camera de zi polivalent al casei medievale a început să-și piardă din
funcțiunile sale. Chestiuni precum dormitul sau activități mai intime s-au mutat în dormitor. Casele
medievale târzii aveau un „solar” sau cameră de stat, separate de sala comună, unde femeile din
familie desfășurau activități precum cositul sau luarea prânzului. Apoi, odată cu necesitățile de
apărare a moșiilor feudale care au dispărut odată cu terminarea Războiului celor Două Roze, marile
case au început să înglobeze camere doar pentru primirea de oaspeți importanți. În palatele regale,
acest lucru a contribuit la dezvoltarea unui set de camere de recepție elegante: camera prezenței sau
camera pentru retragere, toate acestea conducând una în alta. În prima, regele primea străinii
onorabili în timp ce camera privată sau "closetul" era destinată prietenilor lui apropiați. În camera
de "retragere" el se putea retrage din societate cu totul. (Asta e originea termenului "camera de
tragere".) Aceasta era viața medievală pentru cei bogați: ocupația temporară a unei succesiuni
infinite de castele, fiecare amenajate rapid, dar luxos pentru diferite ocazii. Putem asocia această
practică cu camplingul: în fiecare noapte înteaga scenă putea fi recreată într-un alt loc.

Odată cu instaurarea păcii și afirmarea bogăției epocii dinastiei Tudor, aristocrații au simțit
nevoia de a avea mai multe camere diferite pentru petrecerea timpului liber. În casa elisabetană
Hardwick Hall, au existat trei camere colosale: o cameră mare, o galerie lungă și o cameră de
10
retragere, toate acestea putând fi descrise ca și camere de zi. Prima, de înălțime mare și o frumusețe
aparte, a fost folosită pentru a primi oaspeții, pentru ceremonii și petreceri formale. Aici, în zilele și
sărbătorile mari, proprietarul ei, Bess de Hardwick, Contesă de Shrewsbury, statea pe un scaun-tron
cum ar fi sub un baldachin, primind complimente. Galeria a avut, de asemenea, și alte utilizări:
aceasta reprezenta un spațiu pentru a evada din raza auditivă a numeroșilor membrii gospodăriei
elisabetane. Acesta era singurul loc din toată casa unde puteai fi sigur că poți deține o conversație
privată. Dar, camera de retragere de la Hardwick a fost spațiu puțin mai exclusivist. Aici, membrii
familiei se puteau "retrage" cu prieteni apropriați lor pentru petrecera timpului. În cele din urmă,
camerele nepractic de mari dar frumos decorate, cum ar fi camera mare, vor dispărea, camera de
retragere specializăndu-se în camera de zi, transformarea ajungând la noi înălțimi în secolul al
XVIII-lea. Sala de muzică, biblioteca și salonul toate au devenit încăperi dezirabile, în timp ce în
secolul al XIX-lea se observă ascensiunea camerei de fumat sau a sălii de biliard pentru domni,
camera de dimineață pentru femei, iar sera pentru ambele sexe. Sala de receptie de uz general face o
revenire în secolul al XX-lea sub forma dining-ului. Desigur, ideea de a-ți exprima statutul
economic ridicat prin configurația camerelor de recepție nu era ceva nou: la Hala Hardwick, și toate
celelalte case impunătoare ale secolelor al XVI-lea și al XVIII-lea, accentul era pus pe realizarea de
interioare impresionante, copleșitor de bogate și violent colorate. În epoca georgiană, s-a dezvoltat
conceptul de „gust” care avea potențialul de a separa pe cei care au discernământ estetic de cei
lipsiți de înclinații artistice, printre oamenii care aveau putere financiară. Toată lumea putea avea
abundență materială, dar luxul fără rafinament era doar o manifestare a opulenței. A-ți cheltui banii
în mod judicios era un indicator al educației scumpe. „Nimeni nu poate fi considerat un gentilom
dacă nu se folosește de orice oportunitate a-și îmbogăți propria capacitate intelectuală și de a-și
îmbunătăți gustul”. Așadar, o nouă elită s-a constituit, cu un simț al stilului bazat mai curând pe
erudiție, decât prin bogăție. Începând cu secolul al XVIII-lea, camera de retragere a devenit pânza
pe care noul concept al „gustului” era zugrăvit. „Din toate cuvintele noastre favorite din ultima
vreme, nici unul nu este mai în vogă decât cel al <<gustului>>” (The Universal Spectator).
Începând cu secolul al XVIII-lea, întemeitorii palatelor aristrocratice aveau o influență
semnificativă.

Locuințele georgiene, precum cea detaliată anterior, sunt adeseori descrise ca fiind „sociale”
în configurația lor, concepute în așa fel încât vizitatorii de toate rangurile să mișune în interiorul lor
și nu de a rămâne în camera desemnată statutului lor propriu. Vizitatorii casei Kedleston erau
seduși de mobilierul uluitor, canapelele tapițate cu mătase ceruleum și sprijinite de picioare cu zei
grecești, acestea reprezentând unul dintre punctele focale ale locuințe. Canapeaua în sine era o

11
noutate importată din Orientul Mijlociu. Aceasta putea fi folosită atât pentru stat cât pentru întins,
femeile care faceau acest lucru atribuindu-li-se o postură mult mai elegantă și neoficială decât cea
care putea fi adoptată într-un scaun strict vertical din secolul al XVII-lea. Aceste canapele erau
componente sociale de mobilier, concepute pentru două persoane pentru a sta împreună. Aristocrații
din secolele anterioare, care stătau solitari pe estrada lor, puteau doar să aspire la acest tip de
mobilier.
Odată cu cultivarea gustului pentru acest lux și odată cu creșterea puterii financiale și a
timpului liber a categoriilor sociale inferioare, au început să apară noi „stiluri” în camerele de zi: au
existat fixații pentru curente inspirate din cultura chineză, greacă, etruscă și neo-pompeiiană.
Niciunul din aceste stiluri nu era în strânsă legătură cu timpul și locul pe care intenționau să-l
recreeze, dar acest lucru nu avea relevanță. Renașterile estetice succesive erau simple pretexte
pentru o ședință nouă de cumpărături, iar un interior dezirabil era considerat nou, exotic și proaspăt,
făcând trimitere la un tărâm îndepărtat precum China sau Roma antică pentru a adăuga un plus de
clasă și erudiție.
Proprietarii locuințelor clasei de mijloc nu au
adoptat totuși splendoarea în plină floare a castelelor –
„domesticirea” tendințelor avant-garde pentru a fi
gustate de o audiență largă făcea parte din setul de
meșeteșuguri a producătorilor de mobilă și accesorii.
Decorarea camerei de zi era una dintre plăcerile sau mai
degrabă datoriile soției proaspăt căsătorite – aceasta
trebuia să achiziționeze înainte de căsătorie: umerașe
scumpre, e cu aspect venețian, scaune tapițate cu catifea,
covoare turcești, picturi cu capitale și nenumărate alte
obiecte. Istoricul Amanda Vickery notează faptul că în
nuvelele lui Jane Austen, un personaj feminin care este
surprins în camera unui bărbat necăstorit, îi este practic
permis să se gândească că urmează să se logodească cu
acesta. În „Rațiune și Simțire”, domnișoara Jennings e
șocată atunci când logodna nu se înfăptuiește după turul
casei posibilului soț.
Decorarea camerei de zi era așadar o obligație

12
socială, la fel ca și oragnizarea de petreceri după ce aceasta era finalizată. Noua ordine a
informalității ispititoare, a conversațiilor insolente se afla la polul opus splendorii ierarhice a halei
Hardwick. Dar, în secolul al XIX-lea, istoria camerei de zi cunoaște o nouă etapă, mai sumbră.
Diferența dintre camerele de zi epoca victoriană și predecesoarele sale se regăsesc în trei arii
diferite. În primul rând, în casele victoriene dintre cele mai grandioase, camerele de zi au început să
prolifereze. Specializarea crescândă a dus la apariția a diferite încăperi: camere de dimineață,
parloare de recepție, camere pentru biliard și biblioteci, toate variațuni pe același temă. În al doilea
rând, paletele de culoare ale încăperilor au căpătat nuanțe murdare și întunecate. Culori intense,
închise au înlocuit nuanțele deschise, strălucitoare din epoca georgiană, mai ales datorită
schimărilor produse în materie de încălzire și iluminare. În al trailea rând și cel mai important,
camerele de zi victoriene înglobau mai multe obiecte ca niciodată. Câteva din obiectele din această
dezordine își aveau radăcinile în livingurile din trecut, renăscute într-o formă modernă. Edith
Whaton, nuvelistul american, a decodat limbajul solonului victorian, regăsindu-se în analiza sa
mese acoperite cu catifea și rafturi, toate fiind suporturi pentru fotografii înrămate în cadre de
argint. Deoarece era mult mai ușor să colecționezi fotografii cu prietenii tăi decât de a comanda
tablouri cu portrete, nu e de mirare că ramele cu fotografii s-au multiplicat.
Multe din obiectele din saloanele victoriene erau din ce în ce mai arătoase – unele din ele
puteau fi descrise ca fiind chiar vulgare; varietatea domina încăperea. La Marea Expoziție din 1851,
era promovată ideea conform căreia oamenii trebuiau să-și etaleze întreg universul în camera de zi.
Propietarii erau îndemnați să-și decoreze camera într-un mod insloit, exotic, incluzând astfel
„carpete persane, vase de inspirație algeriană, cupe flamande vechi, lingurițe islandeze, cabinete
japoneze, evantaie chinezești”. Această obsesie de a aduna cât mai multe bunuri a început cu mult
înaintea secolului al XIX-lea – în secolul al XVII-lea, apariția magazinelor și a dezvoltării
procesului de a cumpăra de către clasa mijlocie era reflexia noului spațiu domestic. Camerele de zi
aparținând proprietarilor clasei de mijloc erau pline de obiecte superfluue, alese în special pentru a
ornamenta încăperea: acestea reprezentau o baricadă de posesii având ca scop stabilizarea omului în
lumea tumultoasă, precară.
Începând cu secolul al XIX-lea se nasc două curente importante care înlătură stratul de praf
depus peste moblierul victorian demodat: curentul Arts and Crafts și modernismul, cel din urmă
bazându-se pe estetica mașinăriei, ambele fiind reacții împotriva grămezii eterogene de bunuri, a
decorației duse la extrem. Putem spune că Oscar Wilde, calătorind prin lume, îi îndemna pe
victorieni să-și arunce vechiturile amasate. Ideea din spatele acestui curent era de a înlătura
mașinismul înfiripat în mentalitatea omului și de a retranspune omul într-o eră a simplității,
autenticității și a frumosului.

13
 Unul dintre adepții lui Oscar Wilde, Theodore Mander, a decis să creeze casa arhetip al
curentului Arts and Crafts, având la bază prelegerea „The House Beautiful” a consacratului autor.
Acesta a luat notițe despre orice detaliu, punând accent pe dictonul conform căruia o casă nu ar
trebui să conțină nimic nefolositor sau urât. Plin de entuziasmul generat de prelegerea scriitorului,
acesta a conceput o casă care părea extrem de veche, având o structură din lemn asemănătoare
caselor englezești medievale. Pentru mobilarea locuinței, Mander a colaborat cu William Morris, a
cărui companie producea interioare inspirate din culori și design-uri medievale. Produsele din
catalogul companiei lui William Morris se auto-completau iar interioare întregi puteau fi
comandate, în mod convenabil, prin poștă. Acesta este modul în care Mander și-a decorat casa,
alegând produse dintr-un catalog, iar ironia absolută era faptul că locuința reprezenta realizarea unui
industrialist care și-a clădit averea vânzând cutii cu vopsea gata preparată.
Curentul Arts and Crafts a surprins oameni bogați care plăteau meșteri pentru a produce
obiecte lucrate manual care erau cu mult peste puterea de cumpărare a clasei de mijloc.
Superioritatea bunurilor produse sub acest curent consta într-o anumită marjă de imperfecțiune.
Aceasta nu putea fi foarte mare deoarece devenea un indicator al unui meșter neîndemânatic dar
nici foarte mică, deoarece obiectul căpăta nuanțe industriale, fiind o marcă a costului scăzut.
Multe dintre caracteristicile curentului se regăsesc și în secolul al XX-lea, propietarii noilor
case fiind nevoiți să plătească sume exagerate pentru a obține un aspect minimalist. Casele moderne
ale anilor `30 reprezentau mașinării pentru locuit: casa nu mai are un caracter permanent de la
generație la generație; legăturile familiale, incompatibile cu libertatea locuirii, sunt anihilate –
dezideratul comun este de lărgire a spațiului, desprinderea de cutume, de mobilier și bunuri care ne
inundă încăperile, posesiuni care ne ancorează în lumea mundană și care până la urmă nu ne încântă
spiritual. Cea mai veche indicație a acestei tendințe s-a remarcat prin apariția apartamentului studio,
inventat pentru comunitatea artistică din New York la începutul secolului al XX-lea, dar repede
adoptat de către alți locuitori ai orașelor.

În stransă legătură cu zonă de zi de astăzi este și zona de luat masa, așa zisul ”dining room”.
Această zonă în perioada evoluției camerei de zi a cunoscut de asemena multe schimbări. Dacă la
început această zonă nu exista deloc, oamenii luând masa în orice cameră, la mese mici, iar
musafirii fiind de asemena poftiți să se așeze pe scaune și să servească mâncarea, odată cu trecerea
timpului zona de luat masa a început să prindă forme și să își dezvolte un contur din ce în ce mai
clar.

Astfel, casele au început să înlocuiască anumite încăperi ale casei, precum holul servitorilor,
camere periodic utilizate, în spații în care erau în permanență mese aranjate cu scaune, atât pentru

14
membrii familiei proprietare, cât și petru musafiri.La început această zona nu a fost clar delimitată,
întrucât nimeni nu cunoștea exact unde ar trebui aceasta să fie plasată, câte mese și scaune ar trebui
să adăpostească sau dacă era destinată doar familiei ce locuia în acea casă sau și musafirilor. De
asemenea era încă indecis aspectul găzduirii unor petreceri sau a unor mese oficiale în care zona de
luat masa să fie obligatoriu separată de cea a primirii oaspeților.Omenii încă nu găseau scopul unei
camere care să fie plină pentru câteva zile, iar în restul timpului să fie goală și utilizată doar de
membrii familiei.În plus, costurile întreținerii unei astfel de camere erau destul de ridicate, întrucât
presupunea încălzirea camerei, menținerea să într-o stare impecabilă pentru musafiri, dar și
decorarea acesteia cu obiecte scumpe și de calitate.

Abia in anul 1775 a fost pentru prima data mentionata intr-un document , dictionarul lui
Samuel Johnson, atunci cand Thomas Jefferson a dorit o zona unde sa ia masa, lucru considerat un
gest de mare eleganta pentru acea vreme.Ce a contribuit totusi la o evolutie atat de rapida a acestui
saptiu de la procesul de a lua masa frugal, unde se apuca , la o zona special amenajata si decorata,
extravaganta ce presupunea un intreg set de reguli sofisticate ? Se pare ca tot lipsa de spatiu a
generat dezinteresul fata de aceasta incapere a locuintei, dar si lipsa resurselor necesare precum
banii si materiale moderne ce ar fi sporit confortul interior al casei.Aparitia dining roomului a
marcat o schimbare nu numai in modul in care mancarea era servita, ci si cum si cand era mancata.

Lumina si caldura - o transpunere a materialului in sufletul locuintei

Mai mult decât orice altă cameră din casă, o cameră destinată primirii oaspeților trebuie să
ofere un spațiu odihnitor, confortabil si călduros, încalzirea fiind unul dintre elementele de bază, ce
ar trebui asigurat de proprietarii locuinței și în unele cazuri de servitorii acesteia. Pâna in secolul al
XVII-lea, atât marile focuri ce animau atmosfera placută și călduroasă îninteriorul marilor oameni
ai societății, cât și focurile ce încălzeau umilele colibe țărănești erau întreținute cu lemn. Astfel,
încălzirea camerelor, în mod special a celor de oaspeți care erau cel mai putin folosite, mai ales în
timpul nopții era destul de costisitoare, însă comoditatea și confortul primau în această situație.
Asftel s-a optat pentru o încălzire permanentă în cele din urmă a acestor camere, sporindu-se și
cheltuielile aferente acestei schimbari. Totuși, asa cum s-a observat de-a lungul timpului, istoria
tehnologiilor domestice nu a fost mereu guvernată de o dorință rațională de a reduce consumul
resurselor. Încalzitul și iluminatul unui spațiu interior reprezinta mai mult decât consum și
economie, aceastea implicau emoții și trăiri puternice ce influenteaza și uneori afectează în mod

15
direct psihicul și sufletul oamenilor. Detașându-ne de latura strict economică și materială, se poate
observa faptul că modul în care oamenii se relaxează, felul în care relaționeaza este influențat de
atmosfera creata în interiorul camerei, de gradul de iluminarea a acesteia, de cât de călduroasă și
primitoare este, de felul în care este decorată si semnatura a căror nuante o poarta.

Necesitatea de a avea caldură (aceasta

nu mai este considerata un moft, o
exagereare sau ceva inaccesibil) a oferit
locuinței probabil cea mai extraordinara
invenție arhitecturală a mileniului trecut:
eul. Acesta a permis în sfârșit încălzirea
eficientă și permanentă a interiorului tuturor
încăperilor, a eliminat fumul și urmele lăsate
de acestea, deschizând atmosfera interioara
și mentinandandu-o aerisita. Astfel camerele
de oaspeți ce aparțineau secolelor 18-19
aveau avantajul de a fi dotate cu șemineu,
avantaj considerabil din punct de vedere al
confortului și al atmosferei interioare: casele
au putut avea mai multe camere, fiecare cu o
specializare atribuită (gătit, dormit, camera de oaspeți etc.), regimul de înalțime a crescut, caldura
putând fi distribuită cu ușurință pe verticală. De aceste avantaje a profitat din plin living roomul,
devenind astfel un loc demn de odihnă, placut ca și atmosferă și impact vizual, și ideal ca loc de
primit oaspeți sau spațiu de desfășurat activități colective.Acesta a luat forma unui loc central și a
început să joace rolul de suflet al casei, care leagă strictul material al locuinței de frumusețea de a
trăi (”living”) alături de alți oameni.
Odată rezolvată problema încălzirii eficiente a livingului, trebuie analizată și problematica
iluminării sale, urmărind evoluția acestei dotări interioare ce are și ea ceva de spus în amalgamul de
sentimente și trăiri creat în living. În primul rând, în perioada secolelor 17-18, singura sursă de
iluminare artificială era cea oferita de lumanârile de ceară.Dezavantajul era faptul că acest tip de
iluminare necesita o întreținere permanentă și costisitoare, provocând pagube materiale prin fumul
ce înnegrea pereții și tavanul încăperii, prin petele de ceara picurate pe podea și pe alte obiecte de
preț, dar și prin posibilitatea crescută provocării unui incendiu. De asemena iluminarea nu era una
de calitate superioară, în ciuda numarului mare de lumânări folosite. Prin urmare atmosfera

16
interioară nu era una foarte calmă, care să îți ofere senzația de siguranță și confort. Toate aceste
dezavantaje erau compensate prin o poziționare cât mai favorabilă a candelabrelor sau sfeșnicelor,
printr-un numar cat mai mare de lumânari sau prin lumânări de dimensiuni mai mari, și prin
amplasarea strategică a mai multe obiecte de decor interior confecționate din argint sau metal,
pentru a reflecta lumina, creând astfel impresia unui interior spațios, aerisit și luminat. Iluminarea
naturală se făcea prin intermediul ferestrelor, cele mai deschise fiind orientate spre punctele
cardinale cele mai favorabile (S-E, S, S-V). Avantajul de a avea iluminare naturală pe timpul zilei a
fost influențat în mod negativ de existența unei taxe pentru ferestre, calculându-se în funcție de
numărul ferestrelor ce iluminau locuința. Astfel, numeroase ferestre au fost zidite, interiorul
camerelor rămânând în umbră, chiar si pe timpul zilei. Reducându-se numarul de ferestre, a disparut
și ventilarea naturală a încăperilor, element esențial în menținerea unei atmosfere sănătoase și
propice locuirii. Prin urmare și comportamentul social si psihicul oamenilor a fost puternic
influențat de această schimbare, aceștia ocolind activitățile interioare colective, relaxarea în spațiile
prost iluminate sau amenajarea unor astfel de încăperi. În acele perioade întunecate s-a observat
tendința oamenior de a fi imorali, de a fi mai închiși si indispuși.Un alt dezavantaj produs de această
taxă este cel adus arhitecturii care a avut de suferit în urma zidirii ferestrelor, creându-se un
dezacord total atât între clădire și ferestrele rămase nezidite, cât și între clădiri sau clădiri și zona în
care au fost ridicate ca un grup unitar colectiv.
La sfârșitul secolului al XVII-lea cărbunele a început să înlocuiască treptat lemnul în
domeniul încălzirii locuințelor, și nu numai. La început acesta era un lux pe care doar cei cu avere
și-l permiteau, însă în cele din urmă acesta a ajuns sa fie utilizat la scară largă.
Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, camera de zi a devenit și mai austeră odată cu inventarea
lămpilor cu ulei, întrucât acestea scoteau un fum dens și înecăcios care afecta atmosfera și decorul
interior.La scurt timp, ineficienta lampă cu ulei a fost înlocuită cu lampa pe gaz care a fost utilizată
pentru o perioadă îndelungată de timp, datorită eficienței sale de a menține o atmosferă mai putin
îmbâcsită și îmbibată cu fum, mai deschisă. În jurul anilor 1840, în casele clasei mijlocii din orașele
cu mai mult de 2500 de locuitori, gazul ca sursă de iluminare era obligatoriu, ajungându-se la un
nivel standard de confort, măcar pentru o parte din cei care aveau o cameră de oaspeți. Gazul a
reprezentat o îmbunătățire considerabilăîn iluminarea artificială, deschizând o nouă industrie: cea a
evenimentelor de seară, a petrecerilor. Deși a făcut posibilă continuarea activităților pe timpul serii,
iluminarea pe bază de gaz avea și o serie de dezavantaje precum explozii frecvente, consumul unei
cantități mari de oxigen, facând aerul camerei sufocant (aceasta este și presupusa cauză a leșinurior
dese atât de caracteristice doamnelor din perioada Victoriană, pe lângă faptul că erau încorsetate).
Apariția în jurul anilor 1880 a unui sistem de iluminare electric mult mai eficient a oferit multe

17
posibilități proprietarilor de case, însă fiind abia la începutul dezvoltării sale, era foarte costisitoare
menținerea unui astfel de sistem.
Cercetările istorice facute de-a lungul anilor au dezvlăluit faptul că înainte de secolul al XX-
lea, locuințele nu puteau să se descurce fără servitori care să ajute familia la treburile casnice
precum căratul carbunelui, lemnelor, curațenie, gătit, etc. Probabil cea mai mare diferență dintre
prezent și trecut este absența unei varietăți particulare a intimității din interiorul casei, oamenii din
trecut luând drept o normalitate sa împartă spațiul interior al locuinței cu persoane ce nu aparțin
familiei. A fi servitor nu era considerat o dezonoare, ci din contră: celor care își serevau corect
stăpânii li se ofereau o serie de beneficii.Acest obicei a fost treptat înghițit de timp și dat uitării
undeva în jurul secolului al XIX-lea, urmând să fie complet scos din uz acest concept.
In 1760, spre exemplu, unii proprietari precum Hannah Gasse a cerut slujitorilor să fie
silentiosi când fac treabă sau când pășesc prin casă, pentru a nu deranja familia. În epoca victoriană
aceast atitudine a fost dusa la extrem, stapânii obligandu-i pe cei care îi serveau să se întoarcă cu
fața la perete atunci când aceștia treceau pe langă ei. Prin această analiză amănunțită a relației dintre
membrii familiei și servitorii acestora se poate ajunge la concluzia că intimitatea și nivelul de
confort din interiroul camerei de zi din acea perioadă nu era unul foarte crescut. Prin urmare și
relaționarea între membrii familiei într-un cadru privat și deschis nu era favorizată.
Un alt aspect esențial ce trebuie adus în discuție este curățenia din camera de oaspeți. Aceasta
trebuia să fie in permanența curată, aerisită, decorată si gata sa primească musafiri la orice oră sau
să gazduiască diverse activități familiale: relaxare,discuții, jocuri colective. Curățenia în interiorul
unei case nu este un concept nou pentru această perioadă, prin urmare se luau toate măsurile
necesare pentru a avea un living room cât mai ingrijit, frumos si primitor. Accentul pe curățenia
zilnică era pus pe camerele de primire ale oaspeților care erau la inceput situate lângă intrarea în
casă și care, fiind des utilizate, aveau nevoie de îngrijire permanentă.
Nu putem ignora și felul în care stăpânul casei sau membrii familiei se comportă cu oaspeții
în living. Aceștia trebuie să știe să își distribuie atenția în mod egal la toți musafirii și să se asigure
că toate nevoile lor sunt satisfăcute, altfel în mod contrar aceștia vor fi nemulțumiți și relațiile s-ar
răci. În secolul al XVIII-lea era foarte important să știi să organizezi întâlniri colective în propria
casă, în living room, să știi să îți primești oaspeții cum se cuvine, dar și să ai un loc special amenajat
în stare perfectă și demn de gazduit musafirii și activitați colective precum întâlniri, petreceri.
Manierele erau foarte importante în aceste situații, întrucât prin intermediul acestora se stabileau
legături puternice bazate pe respect, încredere si prietenie. Toate acestea erau influențate,
bineînțeles si de atmosfera creată în living prin intermediul pieselor de decor interior, prin
luminozitate, prin gradul de confort și caldură.

18
 Atunci când sunt musafiri în camera de zi, se remarcă o tensiune între acordarea de respect –
prespunând în principal păstrarea unei distanțe între spațiile personale ale fiecărui individ – și
acordarea de intimitate. Ca formă de măgulire, intimitatea e deasupra respectului, pentru că implică
eliminarea barierelor mintale și efortul de a întemeia respect reciproc.
Echilibrul dintre respect și intimitate care trebuie menținut creează un alt pericol: manierele
care sunt pur și simplu prea pretențioase. Atunci ca și acum, a fi prea manierat este nefiresc și
debilitant. Cărțile care ne învață cum să adoptăm un comportament adecvat recomandă păstrarea
unui echilibru între maniere și brutalitate, dar nimeni nu poate defini ce presupune acest echilibru.
Consenul general este că oamenii care au cei șapte ani de acasă au un simț al bunei purtări mai bine
dezvoltat decât cei care trebuie să învețe despre aceasta din cărți.
Începând cu Evul Mediu și până în contemporaneitate, remarcăm apariția și dezvoltarea unor
noi concepte precum „rușine” sau „stinghereală”, emoții care nu erau des întâlnite în mentalitățile
medievale. În cartea Über den Prozess der Zivilisation de Norbert Elias, „rușinea” este descrisă ca
fiind o „frică a degradării sociale [...] care apare în acele ocazii când o persoană care se teme de
decăderea în inferioritate nu poate să prevină acest pericol prin mijloace fizice sau orice alte forme
de atac”. Plecăciunile, formalitățile legate de pălărie, propunerea de toast-uri, dansatul: toate aceste
convenții erau menită să umilească inamicii sau să câștige admirașia prietenilor lor.
În marile camere formale din Hala Hardwick sau a succesorilor din secolele următoare, un
individ era de așteptat să se comporte într-un mod formal și impunător. Era de neconceput pentru un
servitor la datorie în aceste camere să se adreseze proprietarului fără să facă o plecăciune. Servitorii
buni trebuiau să fie atât de amabili înât nu trebuiau să primească ncio indicție de la stăpânul lor și
nici ei nu trebuia să rostească vreun cuvânt – aceștia trebuiau să facă doar plecăciuni.
Odată cu decăderea puterii absolutiste, cele mai extreme cazuri de comportament curtenesc au
început să dispară. Așadar, noile orânduiri sociale ale secolului al XVIII-lea erau mai puțin formale
decât în secolul anterior. Unul dintre scopurile georgienilor era de a crea o atmosferă realaxantă și
nu una de comportament rigid.
În secolul al XIX-lea, însă, se observă o reîntoarcere la manierele pre-georgiene, ceel din
secolul anteior fiind percepute ca fiind vulgar de dezinhibate. În mod paradoxal, acest lucru se
datora progreselor medicale iluministe care trimiteau femeile într-o epocă mai ceremonială.
Revelația că femeile erau fundamental diferite de bărbați, și nu o variantă mai sensibilă a acestora, a
condus la ideea conform căreia femeile erau ființe fragile care au nevoie constantă de protecție.
Acest lucru a fost desăvârșit prin îndreptarea atenției către buna cuviință și maniere. Femeile erau
considerate incapabile de a face glume sau de a merge, așadar s-a născut arta de se sprijini de mâna
unui bărbat atunci când acestea se deplasează. Noile reguli au stopat aceste distracții care animau

19
saloanele georgiene: „waltzul este atât de periculos”, remarca autorul anonim al Sfaturi către
Guvernantă (1827), „încât mă întreb cum o mamă prudentă ar putea tolera asemenea plăceri”.
În nuvela istorică Corsarii de Edith Wharton, se remarcă atmosfera rece a locuințelor
britanice: servitoarele erau „dureros de antisociale” și „erau prea speriate de bucătar pentru a păși în
interiorul bucătăriei”. Aceste fragmente ne face să credem că saloanele britanice sunt rigide și
demodate, în schimb au devenit o parte din locuință dominată de femei. Odinioară, stăpânul casei
controla întreaga viață socială a familiei, la fel cum planifica aspectul financiar sau viața intimă.
Odată cu trecerea timpului, rolurile s-au inversat, englezoaica devenind axul vieții domestice,
„bărbatul” casei în timp ce soțul era prins în munca cotidiană, devenind într-o anumită măsură
musafir în propria casă. Așadar, sufrageria devine „camera tronului” pentru noua „regină”. Femeia
începe să supravegheze toate schimburile cu lumea exterioară, trimite invitații și primește și
întrețineoaspeții.
Pentru a avea o imagine cât mai apropiată de realitate în privința camerei de zi de la sfârșitul
secolului al XIX-lea, ne-am propus să analizăm revista „The Decorator and Furnisher”, remarcâand
într-unul dintre articole, indicații asupra felului în care trebuie să fie dispuse piesele de mobilier,
elementele decorative sau diversele accesorii, astfel încât interiorul încăperii să se supună ordinii
estetice din acea perioadă.
În primul fragment remarcăm faptul că termeni precum „parloar” sau „salon” nu mai aparțin
sferei lexicale curente a camerei de zi, „living room”-ul devenind denumirea modernă adoptată.
Accentul este pus pe trăsătura distinctivă a acestei încăperi de a coagula membrii familiei, de a-i
îndemna să socializeze pentru a-și reconsolida legăturile interpersonale, funcție care s-a perpetuat
de-a lungul existenței sale. De asemenea, interiorul este construit conform aspirațiilor, cerințelor de
natură atât fiziologică cât și spirituală a membrilor familiei, devenind astfel o expresie a
individualității grupului familial.
În schimb, încă observăm o ancorare în trecut, întrucât autoarea consideră că este necesară
realizarea unei încăperi auxiliare spațiului de zi, reprezentată de camera de recepție care devine un
paravan și un spațiu tampon menit să asigure intimitatea membrilor familiei. Acesta trebuie să fie în
așa fel mobilat,încât să asigure confortul oaspeților: scaune capitonate, un șemineu deschis, un
covor cu nuanțe vii, o masuță cu lampă – toate aceste elemente constituie un mediu atractiv
primirilor de scurtă durată. Chiar dacă nu este posibilă realizarea acestei camere, livingul trebuie să
fie astfel configurat, încât să nu permită contactul vizual direct cu membrii familiei, al musafirilor
care tocmai au pășit în interiorul locuinței. Acest lucru denotă o anumită supunere la regulile rigide
moștenite din secolele anterioare, ce țin de comprtament, de maniere.Într-o cameră de zi ideală,

20
living room-ul trebuie să fie inundat de lumină, fiind necesară deschiderea sa pe toate cele trei
laturi.
Într-o cameră de zi ideală, living room-ul trebuie să aibă o formă alungită în plan, să fie
inundat de lumină, fiind necesară deschiderea sa pe trei laturi. Pe una dintre laturi se remarcă
prezența unui bovindou, ridicat cu câteva trepte deasupra nivelului podelei iar diametral opus se
regăsește un pian, sugerând imaginea unui după-amiezi cu prieteni, indundate de muzică și ceai. Pe
latura scurtă a camerei observăm un șemineu, flancat de o canapea și o bibliotecă, sugerând o
imagine liniștită, plăcută, inducând privitorului o senzație de stabilitate spirituală în timp ce în
nișele din perete se regăsesc o masă de cusut și un birou din mahon, remarcându-se locul bine
desemnat al acestor piese de mobilier.
O altă cameră de zi, care s-a născut din două saloane și un hol, dădea impresia unei distanțe
imense de la un capăt la celălalt al încăperii, fiind divizată numai de o arcadă – fiecare membru al
familiei avea propriul spațiu în această încăpere. Datortă înclinațiilor artsitice al uneia dintre fiicele
familiei, una dintre laturile acestei încăperi era decorată cu lucrări artistice. Putem observa în acest
caz, dorința familiei repective de a renunța la cele două saloane și holul, simbolizând reunțarea la
cutume și trecerea în tendințele moderniste.
În final, într-o vilă situată într-o pădure de pini, întâlnim o cameră de zi care ocupă
aproape întreaga suprafață a parterului, cu excepția dormitoarelor. Într-unul dintre colțurile camerei
regăsim un hamac în timp ce mesele și scunele au fost mutate către pereții acesteia. Remarcăm, din
nou, dorința proprietarilor de a avea cât mai puține lucruri pentru a crea un spațiu mai aerisit, mai
modern.
Așadar, tendința in materie de configurație spațială a camerei de zi de sfârșit de secolul
XIX este de a elimina cât mai multe dintre obiectele din mormanul haotic ce caracteriza secolele
anterioare, conferindu-i spațiului un caracter frugal, asemănător celui promovat de adepții
modernismului.
În concluzie, putem afirma faptul că spațiul în care membrii familiei se adună pentru
a-și ranforsa conexiunile interumane, reprezentând totodată și canava pe care aceștia își exprima
individualitatea, statutul social și economic, a cunoscut o evoluție sinusoidală – de la un spațiu
extins, plurivalent, mobilat și decorat minimal, la o eflorescență de texturi și culori, culminând cu
acel morman indescifrabil de bunuri acumulate pentru a disimula lipsa de identitate și de scop, ca în
final să cunoască o debarasare totală de obiectele reduntante ce au bântuit încăperile secolelor
anterioare. Dacă în epoca medievală lipsa decorațiunilor și a mobilierului abundent a reprezentat o
reflexie a unui anumit statut economic, nuditatea spațiului de zi modern a izvorât dintr-o repudiere a
falsității ornamentului care nu-și mai avea relevanța în noile timpuri.

21
 De asemenea, remarcăm faptul că complexitatea spațiului interior este însoțită de și de
un comportament inflexibil ce trebuia afișat pentru a te încadra normelor sociale din timpurile
precedente modernismului, pășirea în spațiul de zi presupunând respectarea unui adevărat ritual
ontologic. Nerespectarea cutumelor avea ca consecință exilarea din societate și anihilarea statutului
aferent.
Considerăm faptul că deși respectarea manierelor ar fi putut avea o funcție
disciplinativă, determinând ființa umană mereu incertă de propria existență, de abundența de opțiuni
și mereu ispitită de decadență morală să respecte un anumit tipar care să-i ofere stabilitate, strictețea
lor poate duce la osificare mintală, la un anumit grad de neutralizare a sinelui. În schimb,
permisivitatea ce s-a dezvoltat in secolul al XX-lea a condus de multe ori la situații anarhice, la o
respingere a valorilor clasice, conturate de-a lungul timpului.

BIBLIOGRAFIE

1. Rice, Charles. The Emergence of the Interior - Architecture, Modernity, Domesticity. Abingdon :
Routledge, 2007. 0-203-08657-0.
2. Nevett, Lisa C. Domestic Space in Classical Antiquity. Cambridge : Cambridge Univeristy Press,
2010. 9780521789455.
3. Worsley, Lucy. If Walls Could Talk - An Intimate History of the Home. New York : Bloomsbury
USA, 2011. 978-1620402351.
4. Bryson, Bill. At Home - A Short History of Private Life. Londra : Transworld Publishers, 2010.
978-0767919395.
5. Living-rooms. Kellogg, Alice M. 4, New York : Thomas J. Watson Library, 1896, Vol. 28.

22