Evul mediu tarziu

Asezarile
Chiar și după colapsul Imperiului Roman de Apus, s-au menținut domeniile extinse că "villae",
fermele izolate și aglomerările rurale de tip "vici". După marile migrații, unele domenii "villae" din
nord au fost abandonate, ori erau utilizate drept cătune cu scop de protecție pentru locuitori, datorită
fortificării cu ziduri sau valuri de pământ.

Barbarii, ce locuiau în aglomerări rurale, au transplantat aceste structuri în zonele unde s-au stabilit.
Biserica a contribuit la fixarea populației rurale, fiind unitatea administrativ religioasă. Locuințele erau
din lemn, iar în nord, casele reuneau sub același acoperiș oameni și animale și erau alcătuite dintr-o
singură încăpere destinată membrilor familiei. Deși terenul marilor domenii ale nobililor sau ale
bisericii erau încă cultivate de sclavi supravegheați de vătafi până în secolul al VII-lea, numărul
sclavilor tot scădea datorită lipsei surselor de aprovizionare și datorită eliberării acestora (această
faptǎ fiind interpretată ca fiind "pioasă"). Mulți foști sclavi au primit o gospodărie proprie, însă erau
obligați să plătească datoriile proprietarului.

Creșterea populației nesusținută de inovații tehnologice care să intensifice producția agricolă,

creșterea obligațiilor asupra țăranilor și cucerirea unor noi teritorii de către regatele creștine au
determinat vaste mișcări de populații în Europa prin intermediul colonizării rurale ce a început în
secolul X și s-a încheiat în secolul al XIII-lea. Așezările vechi au fost lărgite prin defrișări sau
desecări sau erau întemeiate noi așezări. Colonizarea rurală putea fi din inițiativa individuală a
țăranilor, fie din inițiativă politică. Colonizări rurale inițiate de nobili și regi au avut loc în peninsula
iberică după retragerea arabilor și consolidarea stăpânirii proprii, în care regii din Aragon, Castilia și
Portugalia atrăgeau țărani din zonele învecinate din Franța. În secolele XI-XII, regii englezi au inițiat
colonizări în Țara Galilor, Scoția sau Irlanda cu populații anglo-saxone, normande și flamande, miza
fiind întărirea autorității lor în zonele cu populație celtică. De asemenea, au mai avut loc colonizări
rurale minore în regatele creștine fondate în Palestina în urma cruciadelor.

Cele mai intensificate colonizări rurale au avut loc în estul Europei inițiate de germani din motivații
politice și economice. 200 000 de persoane și-au părăsit locurile de baștină din spațiul german,
îndreptându-se spre estul Europei.

Nobilii inițiau colonizări rurale pentru a atrage coloniști care să le valorifice terenurile necultivate.
Apelau la intermediari "locatores", care în schimbul aducerii de țărani care contribuiau la cultivarea
solului primeau privilegii. Aceștia beneficiau de cantități mari de pământ, devenind liderii noilor
comunități, primari ai satelor abia întemeiate. Țăranii primeau o bucată de pământ, fiind obligați să-l
valorifice pe o anumită perioadă, beneficiind de o scutire de obligații. Primeau libertate personală în
zonele de colonizare, ceea ce-i determina să-și părăsească familiile și gospodăriile, pentru a se
avânta într-o întreprindere care putea să fie riscantă.
Orasul
După colapsul Imperiului Roman, orașele antice nu dispar, ci sunt locuite, mai ales cele din spațiul
peninsulei italice, menținându-se funcții religioase și politice, fiind reședințele episcopilor și a regilor
germanici. Se disting sedii episcopale de la Roma, orașe ca Milano, Tours, Sevilla. Funcții de
capitale ale regatelor barbare au avut Ravenna și Pavia în Italia, Paris, Orleans, Soissons și Tolouse
în Gallia, Toledo în Spania, ceea ce indică o continuitate urbană. Dispare însă funcția productivă și
cea comercială, rolul de centru meșteșugăresc și de schimb de mărfuri.

Între secolele IX-XI, orașele se dezvoltă odată cu progresul lumii rurale. Producția agricolă se
intensifică, întreținând categorii non-agricole, ca meșteșugarii și negustorii. Creșterea populației
duce la fondarea de noi așezări și se creează o cerere mărită de produse meșteșugărești.
Schimburile comerciale se intensifică atât cantitativ cât și calitativ, ceea ce duce la o revigorare a
vechilor orașe.

Centrele orașelor erau mănăstirile sau castele feudale ce ofereau protecție datorită zidurilor, sau un
centru politic și administrativ, oferind o piață de desfacere pentru diferite produse, atrăgând cât mai
mulți meșteșugari și negustori. Un iarmaroc sau un pod putea atrage schimburi de mărfuri, o
întretăiere de drumuri de negoț sau un port putea constitui atracții pentru cei care își vindeau marfă
și se stabileau acolo. S-au creat noi orașe în nordul, centrul și estul Europei.

Orașele erau conduse de un stăpân, care le acordă unele privilegii, dar tindea să-i asimileze pe
orășeni cu locuitorii de pe domeniile feudale rurale. Se stabileau obligații în muncă, bani și produse,
și erau aplicate reguli care nu se potriveau dinamismului ce caracteriza orașul. Meșteșugurile și
comerțul nu se puteau dezvolta într-o servitute feudală, ce limita libertatea de mișcare și presupunea
obligații materiale. Astfel, orășenii s-au organizat în comune, asociații ale locuitorilor unui oraș care
se lega printr-un jurământ să acționeze laolaltă în scopul de a-și obține libertatea. La originea
comunelor au stat și mișcările, care pe fondul războaielor feudale, încercau să impună "pacea
divină", favorabilă vieții urbane și dezvoltării economice.

Cele mai mari acțiuni ale comunelor au avut loc în secolele X-XIII în zonele urbanizate, în nordul și
centrul Italiei, Flandra, nordul Franței și Germania. Conflictele au devenit violente ori s-au ajuns la
negocieri. Mișcarea comunală a fost îndreptată împotriva feudalilor laici și ecleziastici, aceștia
rezidând în orașe, spre deosebire de cei care stăteau în castele de la țară, opunând o rezistență
îndârjită cererilor orășenilor. Prin luptă, locuitorii orașelor au obținut privilegii, consfințite în "carte
privilegiate", ce includeau libertatea personală a activităților meșteșugărești și comerciale. Orașele
reprezentau un spațiu al libertății în occident. Orașele intrau deseori în conflict cu regii, încercând să
dobândească autonomie. Uneori, orașele se coalizau, cum s-a întâmplat în cazul împăratului
german, Frederic al II-lea care a fost învins de coaliția orașelor italiene. Regii din Franța au sprijinit
mișcarea comunală împotriva seniorilor locali, dar au limitat autonomia orașelor din zonele pe care
le controla direct.

Zidurile care înconjurau orașul indicau capacitatea defensivă a orașului împotriva atacurilor unor
nobili, năvălitori atrași de acumularea de bogăție, împotriva țăranilor, armatelor străine. Clădirea și
întreținerea zidurilor presupunea solidaritate între locuitorii orașului, întărindu-le sentimentul de
identitate comună față de cei care nu erau locuitori cu drepturi depline în orașe, ca burghezii. Zidul
împiedică expansiunea spațială a orașului, astfel, casele se dezvoltau pe verticală, cu mai multe
etaje, precum și clădirea turnurilor. Cetățenii constituiau propriile lor instituții de autoguvernare,
aveau loc dezbateri comune a problemelor , orașul cuprinzând spații publice, piețele centrale, locuri
de adunare, și clădiri publice, case ale sfatului, palatele instituțiilor urbane ca signoria din orașele
italiene. Orașul mai cuprindea și grădini de zarzavat, vii, câmpuri cultivate, iar pe străzile înghesuite
și restrânse se plimbau în voie animale domestice ca porcii sau păsările, ce confereau un aspect
semi rural. Aglomerația și lipsa igienei au contribuit la extinderea rapidă a epidemiilor și creșterea
mortalității.