Cel mai puternic element al comunicării ca domeniu de studiu este faptul că este un spaţiu

interdisciplinar unde se întâlnesc o diversitate de discipline academice existente. Metodele de cercetare

existente în acest câmp sunt modalităţi de a aduna dovezile necesare pentru definiţiile concurente a
ceea ce este considerat drept abordarea legitimă şi demnă de a fi luată în seamă a vieţii sociale şi
culturale. Există mai multe abordări concurente ale investigaţiei sociale şi culturale care stau la baza
cercetării în studiile comunicării şi a mass media:

Pozitivismul: Pleacă de la presupoziţia că a investiga lumea socială şi culturală nu este ceva diferit în
principiu de a investiga lumea naturală şi că aceleaşi procedee fundamentale se aplică ambelor. Aceasta
procedură cere cercetătorilor să fie “obiectivi”, adică să se plaseze la distanţă de subiectele lor de
cercetare şi, totodată, să nu fie influenţaţi în munca lor de valorile şi judecăţile personale

Abordările interpretative: Centrul de interes al acestor cercetări este nu stabilirea relaţiilor de tip
“cauză-efect” ci studierea modalităţilor în care oamenii dau sens lumilor lor sociale şi modalităţilor în
care ei exprimă aceste semnificaţii prin limbaj, sunet, imagini, stil personal şi ritualuri sociale.

Realismul critic: Se situează pe aceleaşi poziţii ca şi cercetătorii interpretativi atunci când susţine că
lumea socială se produce şi se transformă în viaţa de zi cu zi.

În cazul cercetării comunicării este vorba de studiul aspectelor observabile, empirice ale acesteia, iar
activitatea poate lua forma fie a Inducţiei fie pe cea a Deducţiei.

Schema-inducţia vs. Deducţia în procesul cercetării comunicării

Teoria Formularea Interpretarea Adunarea datelor;

existentă ipotezelor datelor; testarea ipotezelor;
instrumente de validarea teoriei
lucru, eşantioane existente

Observaţia Măsurarea, Formularea de Formarea Formula

realităţii estimarea generalizări conceptelo rea
parametrilor empirice r teoriei

în cazul unei cercetării inductive se pleacă de la o teorie existentă

ex „În decursul unei campanii electorale influenţa comunicării de masă asupra opiniilor politice
va fi mai mică decât cea exercitată de comunicarea interpersonală”. Ca instrument de lucru pentru a
testa această ipoteză este ales chestionarul, care va cuprinde atât întrebări legate de efectele
comunicării inter-personale cât şi întrebări referitoare la influenţa exercitată de mesajele transmise prin
intermediul mass media.

o cercetare de tip deductiv – se porneste de la o realitate

O distincţie importantă în interiorul metodelor de cercetare a comunicării este cea dintre cercetarea de
tip calitativ şi cea de tip cantitativ. Succint, „calitate” înseamnă în fapt “De ce tip?” şi implică evaluarea
plus aprecierea legată de calitate; în timp ce „cantitatea” înseamnă “Cât de mare/mult/mulţi?” şi implică
numere, mărime şi măsurare.

Cercetarea calitativă – evalueaza, foloseste concepte pentru a explica, se concetreaza pe s\estetica

textului, teoretica, interpreteaza si duce la o evaluare

Cercetarea cantitativa – numara, masoara, prelucreaza date, statistica, descrie, explica, conduce la o
teoroe, metodologia poate vi abordata

Un proiect de cercetare pleacă de la câteva elemente/probleme/întrebări: (a) Cât de importantă este

problema de cercetare?; (b) Ipoteza de lucru este rezonabilă sau testabilă?; (c) În cercetare sunt
implicate probleme morale/etice?; (d) Cercetătorul are abilităţile pentru a realiza cercetarea?; (e)
Subiectul este destul de centrat şi de limitat astfel încât poate fi realizat în termenele propuse şi cu
resursele proiectate?; (f) Metodologia este cea mai adecvată ipotezelor

Etape

1.Stabilirea temei de cercetare- Tema de cercetare trebuie să aibă o semnificaţie socială, cercetarea în
sine trebuie să contribuie la rezolvarea unei probleme sociale.

2.Cadrul teoretic al cercetării-Se referă la definirea fenomenului studiat şi la dezvoltarea unei teorii cu
valoare explicativă orientată către cercetarea care se pregăteşte

3.Operaţionalizarea conceptelor-orice proiect de cercetare vizează îndeosebi analiza modului în care o

serie de concepte din ştiinţele comunicării se pot „manifesta” în realitate

4.Problema formulării ipotezelor şi a operaţiilor cu ipotezele

Ipoteza este o interpretare anticipativă şi raţională a fenomenelor, bazată pe cunoştinţe acumulate

anterior despre fenomenul respectiv dar care se formulează şi prin anticiparea evoluţiei acestui fenomen
în viitor. Ipoteza caută să stabilească relaţia dintre o cauză şi efectul pe care îl produce aceasta din punctul
de vedere al studiului comunicării. Ipoteza sau enunţul ipotetic poate fi de mai multe feluri:

A. După gradul de conceptualizare: (1) Ipoteze generale sau teoretice- aplicate la ansamblul cercetării,
sunt ipoteze care privesc întregul complex cercetat-ele sunt testabile indirect prin medierea ipotezelor de
lucru; (2) Ipoteze de lucru sau empirice-sunt ipoteze parţiale, se referă la unele aspecte care trebuie
studiate-ele trebuie să fie sistemic alcătuite pentru a asigura testabilitatea ipotezei generale.

B. După sfera lor: (1) Ipoteze globale-se referă la ansamblul fenomenelor studiate; (2) Ipoteze parţiale-
surprind numai realităţile sectoriale, factoriale.

C. După nivelul de elaborare: (1) Ipoteze de cercetare (teoretice, generale)-sunt formate din enunţuri
generale, cele mai largi, pentru ghidarea teoretică a investigaţiei; (2) Ipoteze de lucru (empirice) –sunt
operatorii, se referă la anumite momente, secvenţe testabile nemijlocit ale investigaţiei respective-
enunţurile lor se referă numai la o anumită latură a fenomenului cercetat.
Există şi alte tipuri de ipoteze: (1) descriptive-de identificare a fenomenelor, faptelor, problemelor; (2)
statistice sau probabiliste-permit explorarea corelaţiilor dintre variabilele diferite care sunt caracteristice
pentru universul studiat; (3) euristice-au rolul de a investiga actul social, faptul social; (4) nomologice-sunt
enunţuri explicative asupra a noi modalităţi de a formula legi şi legităţi; (5) explicite şi implicite.

5.Stabilirea eşantionului-Orice cercetare se confruntă cu imposibilitate practică, cea de a interoga

individual toţi membrii unei populaţii de interes, şi cu o posibilitate practică, care este cea de a descrie
întregul prin parte.

I. Tehnicile probabiliste de eşantionare - Eşantionarea constă din selecţionarea sau extragerea

unui eşantion dintr-o populaţie. Cu scopul de a putea aplica sau generaliza rezultatele obţinute pe baza
acestui eşantion la ansamblul populaţiei din care este extras, trebuie să ne asigurăm că el reprezintă
corect această populaţie.

a. Eşantionarea aleatoare simplă - fiecare individ are nu numai o şansă cunoscută, dar şi o şansă egală de
a fi ales pentru a face parte din eşantion. Această tehnică seamănă cu cea a tragerii la loterie

b. Eşantionarea sistematică - Ea constă din a alege indivizii la intervale fixe într-o listă. Numai primul
individ este ales la întâmplare.

c. Eşantionarea cluster-eşantionarea cluster constă, într-un prim moment, în a alege sau a extrage la
întâmplare grupuri de persoane şi nu de indivizi

d. Eşantionarea stratificată - constă în a împărţi populaţia studiată în sub-populaţii numite straturi, apoi
să extragem aleator un eşantion în fiecare din aceste straturi, ansamblul de eşantioane alese astfel
constituind eşantionul final care va fi supus analizei.

II. Tehnicile non-probabiliste - doresc doar să satisfacă la un anumit nivel de generalitate scopul
cercetării

a. Eşantionarea accidentală-această tehnică constă pur şi simplu din a include în eşantion subiecţii
care se prezintă până când eşantionul atinge mărimea prevăzută
b. Eşantionarea voluntarilor-conform numelui său, această tehnică face apel la voluntari pentru a
constitui un eşantion.
c. Eşantionarea cu scop-vizează realizarea unei „machete” în mic a populaţiei studiate. Ceea ce
contează în acest caz sunt anumite particularităţi ale populaţiei şi nu reprezentarea sa globală
(descoperirea unei logici, un proces, a unui mecanism etc.)
d. Eşantionarea pe cote

Experimentul

Experimentul este folosit de peste 50 de ani în studiul media iar la început era preocupat exclusiv cu
efectele media la nivelul audienţei lor. Abordarea experimentală are cinci utilizări fundamentale în
cercetarea comunicării şi a mass media: (1) A investiga ipotezele şi problemele de cercetare în codiţii
controlate; (2) A dezvolta teoriile care pot fi testate în teren (field ); (3) A rafina teoriile care există şi
rezultatele pre-existente ale cercetării; (4) A investiga problemele prin paşi mici; (5) A uşura
reproducerea, pentru că condiţiile de studiu sunt clar precizate.

Orice experimentul are un traiect metodologic clar:

1. Începe cu o ipoteză despre o relaţie dintre două sau mai multe variabile cuantificabile;

2. Implică a schimba ceva într-o situaţie particulară existentă;

3. Se sfârşeşte cu compararea rezultatelor dintr-o situaţie modificată cu unele nemodificate.

În realizarea unui experiment sunt numeroşi factori care trebuie definiţi atent şi procedeele sale trebuie
urmate atent pentru a putea explica corect relaţia dintre cauză şi efect. Factorii-cheie ai experimentului
sunt:

A. Variabila independentă-adică tratamentul, manipularea sau modificarea condiţiilor pe care

cercetătorul le va modifica în interiorul mediului în care indivizii vor fi observaţi şi testaţi. În exemplul
anterior ea era programul de ştiri produs în două variante de cercetător.

B. Variabila dependentă-adică rezultatul măsurabil al manipulării experimentale. În exemplul de mai sus

el era rezultatul măsurabil al reamintirilor din programul de ştiri vizionat.

Ancheta în studiul comunicării nu este o metodă propriu-zisă ci un corp de metode. Ea este un corp
sistematic de metode, tehnici şi procedee care se desfăşoară în vederea scopului de cunoaştere pe
eşantioane reprezentative în vederea obţinerii informaţiilor necesare cu valoare explicativă referitoare
la faptele, fenomenele şi procesele sociale. Ancheta caută de obicei să furnizeze date empirice adunate
dintr-o populaţie de subiecţi asupra unui întreg număr de subiecte sau teme.

Anchetele sunt de mai multe feluri:

A. După sfera sau aria lor de cuprindere:

Anchete atomizate sau individuale- aplicate asupra indivizilor reprezentativi în raport cu
o anumită problemă-de exemplu, studiul de caz
Anchete contextuale-sunt anchete asupra grupurilor sociale considerate prin prisma
identităţii lor ca grupuri sociale, a trăsăturilor care le diferenţiază ca grup
B. După natura problemei studiate-tipurile de anchetă sunt mai numeroase
Ancheta de opinie-are ca obiect opinia de grup (colectivă, publică
Ancheta de atitudine-vizează identificarea atitudinilor socialmente tipice ale grupurilor sociale
vis-a-vis de diferite probleme cu care se confruntă.
Ancheta de aptitudine-aptitudinea este o totalitate de trăsături de personalitate care-i permit
unei persoane să obţină rezultate maxime în orice domenii
C. După durata lor, anchetele sunt: anchete instantanee si panel

Tehnica sondajelor - Sondajele constituie o categorie specială de anchetă prin intermediul chestionarului.
Este destinată să furnizeze informaţii concrete asupra unui fenomen. Apoi, sondajul se realizează asupra
unui eşantion din populaţie. Şi, în cele din urmă, sondajul se realizează prin intermediul întrebărilor
adresate acestui eşantion
chestionarul-acesta standardizează şi organizează adunarea şi prelucrarea informaţiilor. În acest fel pot fi
puse unui număr mare de oameni întrebări identice sau foarte asemănătoare.

Forma chestionarului este foarte importantă pentru că ea constituie mijlocul prin excelenţă prin care se
obţin răspunsurile de la personale pe care dorim să le intervievăm. Există două mari tipuri de întrebări:
întrebările închise şi întrebările deschise

A. Întrebările închise - Întrebarea închisă este cea în care alegerea şi libertatea de expresie ale
anchetei sunt reduse la minimum. Folosirea întrebărilor închise depinde de obiectivul
chestionarului. Ele sunt estrem de convenabile pentru obţinerea de răspunsuri simple,
B. Întrebările deschise-sunt întrebările care lasă subiecţii să organizeze răspunsurile lor cum o
intenţionează, atât din punctul de vedere al conţinutului cât şi din cel al formei. Întrebările
deschise furnizează date mult mai bogate, dar sinceritatea subiecţilor poate fi pusă sub semnul
întrebării.
C. întrebările cu răspunsuri multiple - permite respondenţilor să aleagă un răspuns din câteva
opţiuni. În general reclamele TV spun adevărul...(a) tot timpul; (b) în majoritatea timpul; (c)
câteodată; (d) rareori; (e) niciodată”. Întrebările cu răspunsuri multiple trebuie să includă toate
răspunsurile posibile

Ancheta şi sondajul diferă în funcţia de modul în care sunt realizate caz în care se disting următoarele
forme

A. Ancheta prin poştă-acestea sunt anchetele care implică trimiterea chestionarelor prin poştă unui
eşantion predeterminat de subiecţi, cărora li se cere să completeze chestionarul şi să îl trimită
înapoi prin poştă într-un plic special

Pasi - Alegerea unui eşantion, Construcţia chestionarului, Scrisoarea însoţitoare, Organizarea pachetului,
Transmiterea prin poştă a chestionarului, Monitorizarea atentă a ratei de returnare a chestionarelor; .
Trimiterea unui nou „val” de chestionare, Introdicere si analiza datelor

Dintre avantajele acestui tip de anchetă poate fi menţionat faptul că ele acoperă o mare regiune
geografică la un cost relativ scăzut sub protectia anonimatului. Ele sunt deseori unica modalitate de a
aduna datele de la oamenii care trăiesc în regiuni greu de atins.

Dezavataje – lipsa interviaevatorului oentru a da explicatii, timpul mare de returnare, faptul ca nu se stie
defapt cine raspunde la acele intrebari, nivel scazut de returnare al chestionarelor

B. Ancheta prin telefon - aceasta implică utilizarea unui intervievator pregătit care să telefoneze
subiecţilor aleşi de obicei la întâmplare din lista abonaţilor telefonici. Oferă un grad mai mare de
control şi o rată de răspuns mai ridicată decât ancheta prin poştă, dar este limitată din punctul de
vedere al întrebărilor care pot fi utilizate. Ea este mai scumpă decât anchetele prin poştă dar mai
ieftină decât cele „faţă-în faţă”.

Pasi - Alegerea unui eşantion, Construcţia chestionarului, Pregătirea manualului de instrucţiuni pentru
intervievatori, Instruirea intervievatorilor, Adunarea datelor, Realizarea repetării apelurilor, Verificarea
rezultatelor( reapelarea respondentilor pentru verificare), . Introducerea datelor
Ancheta prin telefon tinde să fie rapidă, uşoară şi relativ redusă ca cost. Dintre dezavantaje trebuie
menţionat faptul că, mai întâi, cercetătorii trebuie să recunoască că o mare parte din ceea ce este numit
„cercetarea” pe bază de anchetă prin telefon nu este o cercetare ci o modalitate de a vinde oamenii

C. Ancheta prin intermediul chestionarului aplicat individual („faţă-în-faţă”) – 2 tipuri

a. Interviul structurat- caz în care intervieviatorul are un chestionar sau un ghid de interviu structurat în
care întrebările sunt puse într-o ordine predeterminată şi cele mai multe dintre acestea au mai multe
variante de răspuns.

b. Interviul nestructurat-acesta cuprinde întrebări generale la care subiectul răspunde cu propriile lui
cuvinte, răspunsurile fiind înregistrate şi transcrise ulterior. Intervievatorul poate pune şi unele întrebări
noi, introduse în funcţie de disponibilitatea subiectului intervievat.

Pasi - Alegerea unui eşantion, Construcţia chestionarului, Pregătirea manualului de instrucţiuni pentru
intervievatori, Instruirea intervievatorilor, Adunarea datelor, Realizarea revenirilor necesare, Verificarea
rezultatelor, Introdicerea datelor

Aceasta este tehnica cea mai flexibilă pentru a obţine informaţii, pentru că situaţiile faţă-în-faţă duc ele
însele la o chestionare mai adâncă şi mai detailată. Unicul dezavantaj principal al acestei tehnici este
costul. O altă problemă este influenţa exercitată de operator-eroarea de operator. Prezenţa fizică, vârsta,
rasa, sexul, modul de a se îmbrăca şi de a vorbi al intervieviatoruli pot determina răspunsuri incorecte ale
respondenţilor

D. Ancheta pe bază de chestionar aplicat unui grup-este o anchetă care combină elemente din
ancheta prin poştă şi ancheta prin chestionar aplicată individual. În acest caz intervievatorul
citeşte cu glas tare întrebările şi fiecare respondent completează o foaie de răspunsuri-această
tehnică poate fi extrem de utilă atunci când avem de-a face cu respondenţi care au un nivel redus
de educaţie. În plus intervievatorul poate fi prezent în încăpere astfel încât problemele sau
întrebările pot fi rezolvate rapid.

Interviul este o formă de comunicare stabilită între două persoane care nu se cunosc. Ea are ca scop
adunarea informaţiilor asupra unui fenomen precis. Există o serie de factori care facilitează interviul în
analiza comunicării: Factori legaţi de context-unii dintre aceşti factori se raportează la situaţia însăşi a
interviului, alţii la intervievator şi alţii la intervievat. Între factorii legaţi de situaţia însăşi trebuie considerat
în principal durata şi locul

Există numeroase criterii de clasificare ale interviurilor:

A. După momentul de desfăşurare al investigaţiei prin interviu;

B. După scopul cercetării-de exemplu, el este de un anumit fel dacă există cercetare de tip informaţional
şi este de alt tip dacă cercetarea este de acţiune;

C. După nivelul de profunzime urmărit în adunarea informaţiilor;

D. După gradul de obiectivitate al cercetătorului şi al celui cercetat.

E. După domeniul în care este folosit: (a) obiectul (realitatea) cercetat-adică problema cercetată; (b)
indivizii investigaţi (care constituie şi o realitate investigată dar sunt şi furnizori de informaţii).

După obiectul studiat:

1. Interviul documentar-urmăreşte îndeosebi obţinerea unor cunoştinţe de care dispun indivizii în raport
cu procesele şi fenomenele studiate;

2. Interviul de opinie-urmăreşte sesizarea reacţiilor subiective în raport cu fenomenul studiat;

3. Interviul de atitudine-urmăreşte obţinerea de informaţii referitoare la comportamente, atitudini ca

atare ale subiectului în raport cu fenomenele sau procesele studiate;

4. Interviul de personalitate-urmăreşte obţinerea de informaţii care pun în prim-plan personalitatea

integrală ca atare a subiecţilor investigaţi-este cel mai complex din punct de vedere al aspectelor
cognitive, de opinie, afective-ne oferă date globale, semnificative asupra felului în care participă indivizii
la fenomenele studiate.

F. După modalitatea de adunare a datelor: există interviul dirijat şi interviul semi-dirijat-diferenţa

esenţială între aceste două tipuri de interviu se află în conţinutul interviului care este structurat în primul
caz şi semi-structurat în cel de-al doilea. Această diferenţă serveşte deci la calificarea mijlocului utilizat
pentru adunarea datelor.

1. Interviul dirijat-interviul dirijat seamănă cu un chestionar în care nu figurează decât întrebări închise,
cu excepţia faptului că acest chestionar este aplicat de un intervievator. Ansamblul cadrului de referinţă,
adică limbajul adecvat problemei, structurarea temelor, ordinea progresului întrebărilor şi diferitele
categorii de răspunsuri, este definit dinainte. Persoana intervievată trebuie să se situeze în raport cu acest
cadru, ea trebuie să intre în el pentru a răspunde într-o modalitate corectă la întrebări.

2. Interviul semi-dirijat - marile teme ale interviului sunt definite dinainte, dar ordinea în care ele pot fi
abordate este liberă şi categoriile din interiorul acestor teme funcţionează în mod liber. Rolul
intervievatorului constă fundamental în a lăsa intervievatul să vorbească, şi a-i propune acestuia anumite
teme dacă acesta nu le abordează pe aceste în mod spontan. Interviul semi-dirijat convine pentru
aprofundarea unui domeniu dat sau pentru a urmări evoluţia unui domeniu deja cunoscut.

I. După profunzimea (adâncimea) lor:

1. Interviul extensiv-este mai superficial, se realizează la o scală de masă-de regulă este centrat pe
problema investigată şi nu pe trăsăturile persoanei investigate;

2. Interviul în profunzime-este centrat mai ales pe individ-accentul cade pe persoanele investigate, pe

capacitatea lor de a furniza cat mai multe informaţii prin sensibilizarea personalităţii lor.

3. Interviul non-directiv sau cu răspunsuri libere- gradul de libertate al răspunsului este foarte mare
pentru intervievator şi operatorul de interviu. Singura restricţie este tema-în cazul interviului non-
directiv intervievatul se poate exprima şi în legătură cu fenomene la care nu a participat direct, să-
şi exprime opiniile bazate pe aparatul analogic al gândirii omului-solicitând informaţii despre
faptele la care nu a participat el face analogia între faptele cunoscute şi în acest fel fapte transferul
la faptul solicitat-în interviu se cer informaţii despre fapte cunoscute nemijlocit.
4. Interviul central sau focalizat-este axat pe o anumită problemă particulară cunoscută direct de
intervievat dar cu o mare libertate de mişcare din partea operatorului de interviu. Acest tip de interviu
este centrat fie pe temă, fie pe intervievat.

Focus-grupul constă dintr-un mic număr de oameni care sunt adunaţi de cercetător pentru a discuta un
subiect dat

Tipuri - Focus-grop simplu: Un grup este invitat să discute pe baza unui ghid de discuţie care cuprinde
întrebări deschise şi în prezenţa unui moderator care invită pe fiecare participant la grup să discute , să-şi
spună părerile şi opiniile

Focus-gropul extins: În acest caz participanţilor la grup li se administrează înaintea discuţiei un

chestionar care include problemele care vor fi discutate în timpul grupului.

Etapele cercetării de tip focus-grup

1. Recrutarea participanţilor la focus-grup-Recrutarea se face pe baza unui chestionar de recrutare,

în funcţie de obiectivele studiului, de informaţiile pe care le avem despre grupul ţintă şi de
caracteristicile acestuia.
2. Ghidul de interviu-Ghidul de interviu este instrumentul principal de lucru în focus grup
3. Desfăşurarea discuţiei şi analiza rezultatelor - Discuţiile trebuie înregistrate video sau audio şi
supravegheate discret de sponsorul cercetării. Cercetătorul sau un înlocuitor al lui serveşte drept
moderator. Moderatorul are câteva sarcini important: a menţine discuţia centrată pe tema de
cercetare